Domniile fanariote. Tipologie si reforme politice

O datã cu începutul decãderii Imperiului Otoman, marcat prin esuarea asediului Vienii (1683) si mai ales prin tratatul de la Karlowitz (1699) - care a consemnat pierderea unui urias spatiu de cãtre sultan în beneficiul împãratului de la Viena, noua granitã stabilindu-se pe muntii Carpati - principatele Moldovei si Tãrii Românesti, vasale Portii, au devenit niste avantposturi ale ei în calea expansiunii Imperiului habsburgic si curând si în cea a Rusiei. În noua situatie care se crease, Poarta otomanã a considerat cã, pentru a-si apãra mai eficient pozitiile, trebuia sã schimbe sistemul de domnie din cele douã tãri, care - spre deosebire de teritoriile de la Sudul Dunãrii supuse direct stãpânirii otomane - îsi aveau domni proprii, clasã conducãtoare autohtonã, administratie separatã de imperiu si religia crestinã apãratã. În consecintã, începând din 1711 în Moldova si de la sfârsitul anului 1715 în Tara Româneascã, în cele douã tãri au fost numitã direct, fãrã a tine seama de opinia boierimii autohtone, domni recrutati în general din Fanar - cartier din Constantinopol.

Reprezinta un secol de instabilitate politica, de fiscalitate excesiva, coruptia si goana dupa inavutire a domnitorilor fiind unul dintre dezavantajele regimului. Domnitorul fanariot se considera un monarh absolut in spiritul vremii, dar era un functionar de rang inalt al Imperiului Otoman. El avea u dubla misiune: mentinerea tarilor romane subdominatie turceasca si aceea de a le integra cat mai bine in spatiul otoman.

In timpul regimului politic fanariot, domnia a fost extrem de instabila, aratand o mobilitate extrema in sensul trecerii voievozilor din scaunul unei tari in al celeilate. Au fost numarate 32 de domnii, reprezentand 11 mari clanuri familiale din Cosntantinopol: Mavrocordat, Racovita, Ghica, Callimachi, Ipsilanti, Ruset, Sutu, Mavrogheni, Moruzi, Caragea, Hangerli. In general, domniile au fost scurte, de unul sau cel mult doi ani. Domniile indelungate au cosntituit rare exceptii, cum au fost cea alui Nicolae Mavrocordat in Tara Romaneasca (1719-1730) si cea a lui Mihail Racovita in Moldova (1715-1726).

Avand in vedere contextul istoric, lupta pentru dominatie in Balcani a puterilor europene si faptul ca tarile romane erau tamponul intre turci, austrieci si rusi , pe teritoriul romanesc s-au purtat mai multe razboaie intre 1711 si 1812 ce s-au soldat cu mutilari teritoriale ale tarilor romane, ocupatii militare, prezenta trupelor straine, foamete, ciuma. Pe durata acestei perioade au loc mai multe razboaie: 1711, cand D. Cantemir trece de partea rusilor, 1716-1718 in urma caruia este anexata Oltenia prin pacea de la Passarowitz, 1736-1739 se inceie cu pacea de la Belgrad: Oltenia revine Tarii Romanesti, 1768-1774 se incheie prin pacea de la Kuciuk-Kainargi prin care Moldova cedeaza Bucovina Imperiului Habsburgic in 1775, 1787-1792 si 1806-1812 la sfarsit Rusia anexeaza Basarabia prin Pacea de la Bucuresti.

O alta caracteristica a regimului fanariot este fiscalitatea excesiva; domnii fanarioti au jefuit efectiv tara pentru a platii darile catre poarta. Haraciul, peschesul si mucarerurile cat si obligatiile in natura au fost substantial majorate. Deasemenea domnitorii trebuiau sa isi plateasca datoriile fata de creditorii care i-au imprimutat sa isi plateasca scaunul domnesc. Acesti factori au pus o presiune foarte mare asupra romanilor impozitele devenind extrem de mari. In perioada 1795 – 1819 impozitul a crescut de 16 ori.

Secolul XVIII este cunoscut ca fiind secolul luminilor. Filozofia iliminista a patrus si in spatiul romanesc, dar foarte greu datorita dominatiei otomane. Totusi anumiti domnitori fanarioti pot fi consuderati „despoti luminati” luand masuri pentru reformarea si prosperitatea tarilor pe care le conduceau.

Incercarile de reformare s-au lovit de opozitia boierimii autohtone cat si de trasaturile regimului pe care il avea tara, astfel reformele au esuat in cea mai mare parte sau nu au avut rezultatele asteptate.Au fost eliberate noi coduri de legi, Sobornicescul Hrisov din 1785, Codul Calimachi din 1817 in Moldva si Legiuirea Caragea in Tara Romaneasca din 1818. Aceste coduri de legi au pastrat atat elemente ale vechiului drept ramanesc cat si ale dreptului bizantin. Astfel propietatea a inceput sa fie considerata un drept natural.

Pe plan educational Scolile Domnesti din Bucuresti si Iasi au devenit Academii Domnesti. In Moldova Domnitorul Grigore Alexandru Ghica infiinteaza Academia Domneasca din Iasi la 1766. Academiile din tarile romanesti erau la momentul acela unele dintre cele mai de marca universitati din SE Europei.

Domnul Alexandru Ipsilanti a adus profesori greci la Bucuresti iar Limba greaca a devenit limba de cultura. Numarul profesorilor de la Academia Superioara din Bucuresti este stabilit la 9 cu 75 de elevi bursieri ce vor studia aici pentru 12 ani. Tot Alexandru Ipsilanti face o codificare a normelor judecatoresti si o introduce in institutii specializate de judecata, separand in acelasi timp dreptul civil de dreptul penal. Acesta a mai avut tentativa de a aduce la zi Legislatia Bizantina de adaptare la justitie. In plus, infiinteaza un departament special pentru asistenta sociala” Cutia Milelor” si doua orfelinate.

Tot in spirit iluministi Constantin Mavrocordat a infaptuit reforme precum cea sociala, fiscala si institutionala.Comform Reformei Sociale taranii serbi legati de glie sunt eliberati prin rascumparare si devin clacasi.Tot prin aceasta reforma preotii sunt obligati sa aiba stiinta de carte, dar sunt scutiti de bir. Se introduce obligativitatea consemnarii in scris a hotararilor judecatoresti si pastrarea unor copii, formandu-se astfel o arhiva. Reforma fiscala este cea mai importanta reforma a lui Constantin Mavrocordat. Prin introducerea acesteea se reduce numarul inpozitelor, de fapt inglobeaza toate impozitele intr-unul singur platit in 4 rate, se inlocuieste responsabilitatea fiscala colectiva cu cea individuala. Reforma institutionala impune sistemul salarizarii dregatorilor. Reforma administrativa introduce o noua dregatorie – Ispravnicul care este numit de domn in fruntea Judecatoriei. Acesta are atributii administrative, fiscale si partial judecatoresti si este platit din visteria statului.

Domnii fanarioti au fost foarte importanti în ceea ce a privit accentuarea apropierii institutionale dintre cele douã principate. Multi dintre ei, domnind succesiv în ambele principate, au transferat institutii si chiar au stimulat trecerea de la Bucuresti la Iasi sau invers a unor mari dregãtori. În blazoanele lor au apãrut întrunite armele moldo-valahe. Regimul fanariot a avut, în consecintã, urmarea pozitivã de a apropia si usura în viitor unificarea celor douã principate românesti.

Prin politica aservita turcilor, fiscalitatii excesive si instabilitatii politice regimul fanariot si-a atras antipatia populatiei si va fi inlocuit dupa revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Dupã înlãturarea sistemului acestor domnii, ca urmare a revolutiilor din 1821, majoritatea familiilor fanariote au continuat sã trãiascã în Principatele Române (unde stabiliserã legãturi matrimoniale si-si dobândiserã bunuri), la Constantinopol si, dupã crearea statului elen, în Grecia.

Revolutia de le 1848

Anul 1848 a marcat pentru intelectualii români triumful ideii de naţiune. In ambele Principate şi în Imperiul Habsburgic aceştia şi-au justificat cererile de independenţă politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi etnice. S-a analizat ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor pe baza puternicelor legaturi etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia.Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea generală, a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice existente.Revoluţia de la 1848 din Principatele române a fost, in primul rând opera intelectualilor liberali paşoptişti. Aceştia au iniţiat-o, i-au definit obiectivele şi au condus-o. Evenimentele care aveau loc în Vestul Europei, răsturnarea regelui Franţei, Louis-Philippe, în februarie 1848, şi extinderea rapidă a revoluţiei de laViena, Budapesta şi în oraşele germane – i-au îndemnat pe intelectualii români să treacă la acţiune.  In Moldova,la începutul lunii aprilie aceluiaşi an boierii şi reprezentanţii orăşenilor auorganizat la Iaşi o întâlnire, în scopul de a denunţa despotismul. Poetul Vasile Alecsandri a redactat o petiţie în care se cerea instaurarea un regim politic moderat-liberal şi luarea unor măsuri care să stimuleze dezvoltarea economica.

In Tara Romaneasca  intelectualii doreau să limiteze puterile domnului Mihail Sturza. Acesta din urmă însă a răspuns prin forţă revendicărilor lor şi, dupa scurte ciocniri, mulţi dintre revoluţionarii de frunte au fost siliţi să se exilze. Printre cei însărcinaţi cu organizarea unei revolte armate au fost C.A. Rosetti radical liberal şi Ion Ghica moderat. Printre alte figuri marcante care au îmbrăţisat spiritul revoluţionar se numară şi Nicolae Bălcescu, reprezentant al studenţiei române la Paris, Ion Heliade Rădulescu care a dat citire Proclamaţiei de la Islaz . Conform acesteia apartenenţa la naţiunea românădepindea de etnie, nu de rangul social si ca Principatul Tarii Romanesti isi pastreazasuveranitatea si independenta. Printre principalele dorinte ale comitetuluirevolutionar se numarau: respectarea tratatelor cu Imperiul otoman, egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor, larga participare la viata publica prin vot universal,libertatea presei, a cuvantului si a intrunirilor , abolirea sistemului de claca etc. Prin Proclamatia de la Islaz  s-a pus accentul pe libertatile individuale si pe prevederile referitoare la cresterea rolului cetatenilor in problemele publice.Principalul teatru de actiune a fost Bucurestiul, unde scanteia revolutiei a inceput in iunie 1848. Desi domnitorul Gheorghe Bibescu nu a opus niciun fel de rezistenta si a semnat imediat proclamatia, acesta nu simpatiza deloc aceste reforme.Dupa abdicarea lui s-a instaurat un guvern provizoriu care a incercat consolidarea pozitiei prin promovarea de reforme si instaurarea de noi institutii. Printre obiective s-a abordat si problema agrara, un punct de divergenta intre liberali si conservatori.In urma conflictului dintre Rusia si guvernul provizoriu, tarul isi dorea reprimarea revolutiei prin cooperarea cu autoritatile otomane. In urma acestor dispute guvernul a decis o orientare catre Franta si Marea Britanie, dar fara niciun rezultat. Datorita apropierii dintre Rusia si Imperiul Otoman, o armata otomana a intrat in Tara Romaneasca in septembrie; desi aici s-au confruntat cu o puternica rezistenta,infrangerea survenind datorita lipsei de efectiv. Fiind preocupat de inabusirearevolutiei in toata Europa Centrala, tarul a decis ocuparea Tarii Romanesti,concretizandu-se in septembrie prin trecerea dinspre Moldova spre Tara Romaneasca, inaugurand controlul asupra acesteia din urma care a durat pana la semnarea Conventiei de la Balta Liman, aprilie/ mai 1849.

In Transilvania aspiratiile de libertate civila se impotriveau eforturilor maghiarilor de alipire a Transilvaniei la Ungaria. La fel ca in celelalte doua provincii, revolutia a fost in mare parte a intelectualilor, pentru ca acestia au formulat practic obiectivele si scopurile urmarite . Conducatorii romani se aflau pe de o parte si de cealalta a baricadei, in primul rand au salutat reformele maghiare

si totusi doreau progresul propriei natiuni. De aici nu mai fost decat un pas pana la un program de actiune, prezentat la Marea Adunare nationala de la Blaj in mai 1848. Punctul cel mai important al programului l-a reprezentat declaratia de independenta a natiunii romane. Totusi actiunile romanilor nu s-au soldat cu niciun rezultat, pentru ca Dieta din Cluj a votat in majoritate unirea cu Ungaria si astfel relatiile s-au deteriorat simtitor. In Transilvania s-a instaurat in final statutul de provincie imperiala care presupunea ca romanii sa revina la vechiul statut de supusi credinciosi si anonimi imparatului.

UNIREA PRINCIPATELOR 1850-1859In urma conventiei de la Balta se restabilea ascendenta traditionala comuna a Rusiei si

Imperiului Otoman in cele doua Principate. Aceste doua puteri i-au numit ca domni pe Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore Ghica in Moldova. Atat Stirbei cat si Ghica au promovat dezvoltarea economica si invatamantul nefiind in niciun fel simple instrumente ale politicii rusesti sau otomane. Criza internationala, care a condus la razboiul dintre Rusia si Imperiul Otoman in 1853 si la implicarea Frantei si Marii Britanii un an mai tarziu, a permis Principatelor sa faca noi pasi catre unire si independenta.Deterioarea relatiilor dintre dintre Rusia si Imperiul otoman a dus la ocuparea Principatelor de catre rusi in iulie 1853. Cei doi domni au plecat in exil in Austria, inlocul lor instaurandu-se un guvern militar rusesc.In iunie 1854 Austria si Imperiul otoman au semnat conventia de la Boiacikoy, in urma careia Austria se angaja sa forteze retragerea Rusiei din Principate , in schimb avea voie sa le ocupe si sa le aministreze. Pe masura ce fortele rusesti paraseau Principatele in perioada iulie-septembrie, acestea au fost rapid inlocuite de o armata de ocupatie austriaca. Acestea au desfintat protectoratul Rusiei, au respins pretentiile otomane la suzeranitate, au confirmat autonomia Moldovei si Tarii Romanesti.In martie 1856 la Paris s-a semnat tratatul care punea capat razboiului. Desi ramase sub suzeraniatea Imperiului Otoman, Principatele beneficiau de protectia colectiva a marilor puteri, care interziceau unei puteri unice sa intervina inproblemele lor interne. Toate partile semnatare inclusiv Imperiul otoman,recunosteau independenta adinistrativa a Principatelor, dreptul fiecaruia de avea armata nationala, de a emite legi si de a face comert liber cu alte tari.

Marile puteri au pregatit alegerea unei adunari consultative speciale, o asa numita adunare ad-hoc, in fiecare Principat. Acestia s-au organizat la Iasi si la Bucuresti pentru a pregati alegerile pentru adunarile ad-hoc.Cele doua adunari au dat rezolutii prin care cereau unirea,autonomia si o garantare colectiva a noii ordinini catre marile puteri. In perioada martie-aprilie 1858 comisia de ancheta a prezentat la Paris raportul sau catre marile puteri asupra dorintelor romanilor, exprimate in adunarile ad-hoc. Marile puteri au semnat Conventia de la Paris,in august 1858. Desi marile puteri nu au dat Principatelor dreptul de a se uni si le-au lasat sub suzeranitate otomana , au fost de acord ca PrincipateleUnite ale Moldovei si Tarii Romanesti sa se autoadministreze fara amestecul Imperiului Otoman. In ceea ce privea enuntarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor conventia prelua atributele unei Constitutii . Sustinator al unirii, liberalul Alexandru Ioan Cuza , invinge in alegeri in Moldova. In Tara Romaneasca adunarea a fost dominata de conservatori. Cand a devenit evident ca nici unul nu putea sa-si aleaga propriul candidat, deputatii au hotarat sa-si declare sprijinul fata de unire prin alegerea ca domnitor al lui Alexandru I. Cuza. Votul de la 24 ianuarie (Moldova)/ 5 februarie(Tara Romaneasca) in favoarea acestuia a fost unanim. Romanii si-au realizat de fapt unirea, prin forte proprii si prin respectarea intocmai a Conventiei de la Paris.

DOMNIA LUI ALEXANDRU CUZA

  Noul domnitor al Principatelor Unite era descendentul unei familii de dregatori ,care ocupasera posturi importante in administratia centrala si locala din Moldova inca din secolul al XVII-lea, insa acestia nu se numarau printre familiile de boieri. Alexandru Ioan Cuza a facut parte din miscarea reformista de la 1848 si a ocupat diverse functii administrative. Cand a fost ales domnitor era comandantul militiilor din Moldova. Unirea pe care o faurise avea sa fie recunoscuta mai greu de marile puteri,concretizandu-se in noiembrie / decembrie 1861 urmand mai apoi proclamarea Unirii si nasterea natiunii romane.Termenul de “Romania”, care fusese frecvent, dar neoficial a devenit acum numele curent al Principatelor, si incepand din 1866, a fost folosit in actele oficiale ale tarii.

Cele doua tendinte politice ale domniei lui Cuza au fost liberalismul si conservatorismul . Primul reprezenta o sinteza a ideilor boierilor reformatori din perioada Regulamentelor Organice. Conservatorismul era mostenitorul traditiilor si privilegiilor epocii dinainte de 1848. Dupa Unirea administrativa a Principatelor din 1866, a survenit scindarea fortelor din randul liberalilor. Aceasta a fost mai profunda in Tara Romaneasca decat in Moldova. Relatiile dintre Cuza si Adunarea legislativa au fost tensionate inca de la inceputul noii guvernari nationale. Cauzele au fost complexe, pe de o parte ideologice, referitoare la diferentele programelor de reforme si pe de alta parte,politice, izvorand din hotararea lui Cuza de a conduce autoritar si dorinta de a nu tolera ca cineva sa se opuna proiectelor sale. Cuza avea multe vederi comune cu liberalii, astfel dorea sa duca schimbari fundamentale in organizarea sociala, economica si politica a tarii. In ceea ce privestere forma politica era mai apropiat de moderati, dar in acelasi timp, mai radical decat ei in problemele legate de innoirea sociala. Prefera totusi sa conlucreze cu moderatii decat cu radicalii iar, in primul an de domnie a sperat sa creeze un puternic partid de centru pentru a-i servi la aprobarea rapida a programului sau de catre Legislativ. Cuza, nu avea incredere in radicali din cauza activitatii lor revolutionare secrete din trecut si a intentiei lor declarate de democratizare a sistemului politic care atragea restrangerea puterii domnitorului. Alexandru I. Cuza se opunea mai ales eforturilor de trezire a maselor pe care el o considera daunatoare unui stat nou care trecea printr-un proces de transformare fundamentala si era permanent amenintat de interventia straina. Domnitorul era nemultumit de propria incapacitate de a face ca programul sau sa fie acceptat de Adunare, in special privind reforma electorala si noua lege agrara. Evenimentele au atins punctul culminant in 1864. Nemultumit de tendintele exprimate de guvernul parlamentar, Cuza a dizolvat Adunarea in mai 1864. Pentru a-si consolida pozitia, domnitorul a promulgat o noua lege electorala si un nou statut . Desi legea electorala a determinat o crestere substantiala a numarului persoanelor cu drept de vot, sistemul colegiilor electorale, si alegerile indirecte de deputati au diminuat semnificativ forta electorala a majoritatii, in special a taranilor. Statutul reflecta nemultumirea lui Cuza fata de Adunarile reprezentative, ducand astfel la schimbarea fundamentala a relatiei intre ramura executiva si legislativa a Guvernului. Noul statut a subordonat legislativul domnitorului deoarece ii garanta acestuia puteri, cum ar fi dreptul unic de a initia o lege si dreptul suprem de veto asupra proiectelor de lege adoptate de Adunare. Lovitura de stat a lui Cuza, din mai 1864 a netezit drumul de punere rapida inaplicare a reformelor sale economice si sociale.

Reforma agrara

Pivotul a fost asa numita lege rurala, decretata in august 1864, prin care se instituia o mare impartire a pamantului. Legea recunostea drepturile de proprietateale clacasilor asupra pamantului

pe care il aveau. Acei tarnai care nu posedau inca suprafata de pamant la care aveau dreptul , urmau sa primeasca un supliment. Legea limita de asemenea suprafata de pamant disponibila taranilor la doua treimi din mosia propietarilor. Padurile nu intrau in aceste calcule. Legea mai desfiinta defintiv claca sizeciuiala cat si darile si obligatii pe care taranii le aveau fata de mosieri. Consecintele imediate ale reformei agrare au constat in acordarea a ~1.810.311 mii ha. de pamant. Desi o vasta suprafata de pamant a trecut in alte maini, marile proprietati agrare s-au mentinut. Dupa reforma, mosierii impreuna cu statul mai detineau aproximativ 70% din suprafata arabila si pasuni, in timp ce proprietatea taraneasca reprezenta restul de 30 %.

Reforme juridice si economice

Cuza era dornic sa dezvolte, pe langa agricultura, si alte ramuri economice dar ii lipseau resursele financiare necesare asa ca a fost fortat sa recurga la capital strain,dar a renuntat curand la ideea gresita ca puterile occidentale care pusesera asupra Romaniei un protectorat colectiv, se vor simti obligate sa dea ajutor financiar. Domnitorul a faurit planuri ambitioase, de inzestare a noului stat cu institutii moderne. El a acordat o a atentie deosebita sistemului juridic pe care l-a reorganizat in conformitate cu nevoile unui stat European, astfel s-a proclamat un nou Cod Civil (1864), care asigura individului libertati personale, garanta egalitatea tuturor cetatenilor in fata legilor si apara proprietatea privata.

Reforma invatamantului

El a propus ca invatamantul sa fie accesibil tuturor claselor sociale si sa asigure satisfacerea nevoilor reale ale societatii romanesti. In acest sens a promulgat legea invatamantului general din 1864. Tot acum iau nastere primele universitati la Iasi si la Bucuresti ( filologie, drept, teologie etc).

Secularizarea

Inca de la inceputul domniei sale, Cuza s-a dovedit a fi un partizan infocat al statului secular. El era hotarat sa aduca in totalitate Biserica Ortodoxa sub supravegherea statului, obiectiv pe care l-a realizat in mare masura. Din punct de vedere economic, cea mai importanta dintre legi a fost cea referitoare la secularizarea averilor manastiresti, care reprezentau aproximativ un sfert din teritoriu national. Legea care a intrat in vigoare in 1863 a transferat aceste suprafete agricole sub controlul statului si a pus astfel capat rolului important pe care manastirile il jucasera in viata economica a tarii inca din Evul Mediu. Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare programul sau legislativ si de organizare a unor noi institutii, dusmanii sai de dreapta si de stanga s-au unit in Monstruoasa Coalitie in primavara anului 1866. Conservatorii l-au condamnat pentru ca il considerau prea liberal, iar radicalii l-au abandonat pentru ca nu era suficient de radical. El a fost indepartat de la domnie in scopul de a fi inlocuit cu un Principe strain . Izolat din punct de vedere politic si bolnav, s-a gandit singur la abdicare dupa cum a si marturisit inca din decembrie 1865.

Independenta din 1866 – 1881

Cei care au organizat detronarea lui Cuza au instalat un guvern provizoriu si au inceput demersurile pentru alegerea un domnitor . Atat liberalii cat si conservatorii erau pentru aducerea la carma tarii a unui principe strain. Tronul i-a fost oferit lui Carol II de Hohenzollern Sigmaringen si acesta l-a acceptat la 25aprilie / 7 mai 1866. Noul print apartinea unei ramuri catolice de Hohenzollern care locuia in Prusia.Acesta cunostea foarte putine lucruri despre tara care urma s-o conduca si doar prin incercari si greseli avea sa invete de desupturile vietii politice romanesti. Pe parcursul indelungatei sale domnii Carol II , a ocupat pozitia cheie in afacerile politice ale tarii. Inca de la inceput a jucat un rol primordial in afacerile externe si in problemele militare.In octombrie 1866 sultanul l-a recunoscut pe Carol II ca print ereditar dar si-a mentinut ideea ca Principatele Unite vor trebui sa ramana parte intengranta a Imperiului Otoman. Prin intermediul guvernului provizoriu s-au organizat alegeri pentru o noua camera a deputatilor. Servind ca adunare constitutionala aceasta si-a propus sa elaboreze si sa aprobe noua constitutie.

Constitutia de la 1866

Constitutia de la 1866 era in esenta un document liberal. Printre prevederile Constitutiei se numarau limitarea prerogativele domnitorului la cele unui monarh constitutional; crearea conditiilor pentru alegerea unui guvern reprezentativ; sanctionarea ministriilor pentru actiunile lor; introducerea principiul separarii puterilor in stat; stabilirea drepturilor si libertatilor cetatenilor carora li se garanta egalitatea in fata legilor; libertatea deplina a constiintei;libertatea presei si intrunirilor publice; dreptul la asociere;protejarea domiciliului si persoanei impotriva perchezitiei.

Constitutia garanta proprietarilor dreptul deplin la posesiune declarand proprietatea sacra si inviolabila si promitand ca expropierea sa se faca doar pentru utilitate publica.Scopul principal al acestor prevederi era acela de a proteja marile mosii impotriva oricaror noi reforme agrare, desi articolul 20 al Constitutiei stipula ca pamantul acordat taranilor prin legea agrara din 1964 nu trebuie atins.

Sistemul parlamentar constituit in 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal cu domnitorul in elaborarea legilor si a dobandit dreptul de a pune intrebari ministrilor cu privire la linia politica urmata si abuzurile puterii.Constitutia reducea de asemenea puterea domnitorului. El putea sa exercite doar acele atributii care ii erau acordate in mod expres si astfel a domni prin decrete asa cum facuse Cuza, devenea imposibil.Totusi Carol II pastra un rol decisiv in procesul legislativ, putea inainta parlamentului propriile sale proiecte de legi si avea dreptul de a se opune, actiune ce nu putea fi contracarata de adunarea legislativa. Constitutia de la 1866 a fost inspirata de alte constitutii liberale care erau invigoare in Europa Occidentala. Asemanarea intre ele era una dintre consecintele principale ale faptului ca incepand cu 1830 – 1840 Romania isi trimitea intelectualii in Occident. Sursa principala de inspiratie ca forma si continut a fost Constitutia Belgiei din 1831. Formarea Partidulului National Liberal (1875 ) si al Partidului Conservator (1880) in deceniul de dupa adoptarea Constitutiei din 1866 a completat in mare masura suprastructura politica de dinaintea Primului Razboi Mondial. Partidul Liberal din Principatele Române Unite a apărut ca formațiune politică în 1864, condus fiind de Dumitru și Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și frații Golescu, participanți activi la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Partidul Conservator a fost între 1880 și 1918 unul dintre principalele două forțe politice din România. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai mult de o treime din existența sa. Partidul se baza pe susținerea marilor

proprietari de pământ, burghezia, și a unor intelectuali. Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici investițiilor în industria grea.

Sistemul parlamentar a inceput sa functioneze din plin. Pentru a nu mai depinde de marile puteri liberalii si conservatorii care au fost intre 1871-1876 majoritatea in parlament, au acceptat in sila tutela Austro-Ungariei,Germaniei si Rusiei, puteri conservatoare unite in Liga celor trei imparati care nu dovedeau vreo inclinatie de a permite popoarelor din regiune sa-si castige independenta prin ele insele.Carol II si conservatorii au elaborat o strategie subtila pentru a castiga sprijin international in vederea obtinerii independentei incheind tratate internationale cu aceste state fara aprobarea prealabila a Imperiului otoman.

Tratatul comercial dintre Austria si Romania

Tratatul comercial dintre Austria si Romania din 1875 a avut avantaje politice si a contribuit considerabil la apropierea de Austro-Ungaria fapt care a culminat cu aderarea Romaniei la Tripla Alianta in 1883. Eforturile lui Kogalniceanu (ministru deexterne in 1876) de a grabi procesul, amenintand Imperiul otoman ca v-a trece la actiune daca acesta nu recunostea imediat independenta Romaniei, nu a reusit sa atraga sprijin international.

In august 1876 noul guvern condus de I.C. Bratianu a reluat atitudinea de neutralitate si a hotarat sa se alieze cu Austro-Ungaria si Rusia. Pe masura ce relatiile dintre Rusia si Imperiul otoman s-au deteriorat guvernul roman a ajuns la concluziaca era imperativ necesar sa se ajunga la o intelegere cu Rusia. In cadrul negocierilor (Rusia-Romania) printul Carol II si Bratianu au insistat asupra incheierii unui tratat general care sa acopere nu numai problemele militare ci sa asigure recunoasterea independentei Romaniei si sa garanteze integritatea existenta a tarii. Dar tarul si ministrii sai doreau numai o conventie limitata care sa permita armatelor ruse sa traverseze teritorilul Romaniei pentru a ajunge la Dunare evitand chestiunile politice. Ambele parti au ramas pe aceste pozitii pana la 1877 cand razboiul dintre Rusia si Imperiul otoman fiind iminent, Rusia a cedat. Parlamentul Romaniei a ratificat conventia in aprilie si adeclarat razboi Imperiului otoman la in mai 1877. Carol II dorea ca armata romana sa se angajeze pe deplin in lupta,sa castige pentru tara statutul de cobeligeranta si sa asigure recunoasterea independentei de catre marile puteri..Armata romana a contribuit in mod decisiv la infrangerea trupelor otomane la Plevna ceea ce a deschis calea spre inaintarea rapida a armatelor ruse spre Constantinopol. Guvernul otoman a acceptat conditiile Rusiei pentru incheierea armistitiului in ianuarie 1878, dar reprezentantii Romaniei nu au fost invitati la negocieri. Pacea de la San Stefano recunostea independenta Romaniei, dar impunea retrocedarea sudului Basarabiei catre Rusia. Chiar daca Rusia oferea Dobrogea si Delta Dunarii in compensatie, Carol II si Cabinetul sau i-au acuzat pe oficialii rusi ca isi incalca angajamentul de a respecta integritatea teritoriala. Tratatul final de la Berlin , recunostea independenta Romaniei dar ii impunea doua conditii eliminarea tuturor restrictiilor religioase in exercitarea drepturilor politice si civile si acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia. Pentru Romania rezultatul cel mai important a fost recunoasterea independentei . Consecinta logica a independentei a fost proclamarea Romaniei ca regat si a lui Carol II ca rege in martie 1881.

Constituirea şi activitatea Partidului Conservator din România, 1881-1925

In februarie 1880 un grup de 88 de oameni politici, dintre dintre care pot aminti pe Lascar Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Ioan Emanoil Florescu, Alexandru Lahovari, Titu Maiorescu, Petre Mavrogheni, Grigore Paucescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Alexandru Stirbei, Grigore Triandafil etc., puneau bazele Partidului Conservator, fiind o reacţie la apariţia Partidului Naţional Liberal în mai 1875.

Organizatoric noul partid avea structuri asemănătoare celui naţional-liberal, încadrându-se în structurile proprii acelei epoci. Nucleul acestuia era Clubul central de la Bucuresti, dar conducerea operativa o exercita un comitet, alcatuit dintr-un presedinte, un vicepresedinte si cinci membri. Accesul in Clubul central se facea pe baza unor recomandari sustinute de doi dintre fondatori, iar apoi de votul favorabil a minim 2/3 din jumatatea membrilor sai. Adunarea generala, factorul de decizie cel mai important in partid, se reunea la solicitarea a cel putin 20 dintre membrii Clubului central. Ea stabilea componenta comitetului de conducere si vota bugetul. Presedintele Partidului Conservator putea convoca Adunarea generala ori de cate ori considera ca este nevoie.

In 1880 a fost adoptat si programul partidului, ce staruia asupra tuturor temelor care conturasera in timp doctrina conservatoare, anume, atasamentul pentru evolutia organica a societatii, pentru sustinerea unui progres masurat si continuu, pentru actiunea concreta, coerenta a unui executiv reticent la imitatiile excesive sau la constructiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor traditionale.

Primul presedinte al Partidului Conservator a fost Manolache Costache Epureanu, care ocupase de-a lungul timpului pozitii importante in ierarhia politica, fiind deputat, senator ori ministru in mai multe randuri; el era secondat de Ioan Emanoil Florescu, Petre Mavrogheni, Theodor Rosetti care erau vicepresedinti si un comitet mai numeros decat cel prevazut prin statut. Dar in septembrie 1880 Manolache Costache Epureanu se stingea din viata. Cateva luni mai tarziu, pe 20 decembrie, clubul central din Bucuresti si delegatii din provincie alegeau in fruntea partidului pe Lascar Catargiu, care a conturat si un nou statut al partidului. Potrivit acestuia, Adunarea generala si Comitetul dirigent erau organele centrale ale Partidului Conservator. Adunarea generala se compunea din delegatii comitetelor judetene si din parlamentarii conservatori in functie la momentul respectiv. Acestia din urma faceau parte si din Comitetul dirigent, care mai reunea un presedinte si zece membri.

Lascar Catargiu a condus Partidul Conservator pana in 1899, fiind in aceasta perioada de doua ori prim-ministru al Romaniei (martie – noiembrie 1889 si 1891-1895). De activitatea camerelor si a cabinetului din anii 1891-1895 sunt legate o serie de serie de masuri privitoare la definirea clara a unor atributii in administratia locala, in organizarea ministerelor, a invatamantului profesional, in eficientizarea si ieftinirea creditului agricol sau in structurarea domeniului minier. Presedintia lui Lascar Catargiu a cunoscut si primele framantari politice interne ale Partidului Conservator. Inca din 1881 s-a conturat o grupare in interiorul partidului, care avea un profil ideologic si cultural foarte bine definit. Junimistii, caci despre acestia este vorba, ajungeau in 1891 chiar sa se desprinda din Partidul Conservator si sa infiinteze, sub presedinta lui Petre P. Carp, Partidul Constitutional. Cei mai marcanti membri ai noii grupari politice erau Menelas Ghermani, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti etc. Partidul Constitutional si-a sustinut cauza in jurnale precum Constitutionalul (1889-1900) sau Era noua (1899-1900) si a participat la guvernarea conservatoare din 1891-1895. In 1900 se reintegra in

Partidul Conservator, insa, un an mai tarziu, controversele dintre adeptii lui Gheorghe Gr. Cantacuzino si junimisti reapareau, ele incheindu-se de-abia prin 1907.

In 1884 lua nastere o grupare politica hibrida, numita Partidul Liberal Conservator, care se afla sub conducerea lui Lascar Catargiu si Grigore Vernescu. Noua formatiune, care avea ca organ central de presa jurnalul Romania (1884-1892), era o formula politica de conjunctura indreptata impotriva guvernarii lui Ion C. Bratianu. Partidul Liberal Conservator a participat la guvernarea junimista din 1888 – 1889, asumand apoi singur doua cabinete (martie – noiembrie 1889 si februarie – noiembrie 1891). In 1891 ramura conservatoare s-a reconstituit in matca traditionala a Partidului Conservator.

Dupa moartea lui Lascar Catargiu, Partidul Conservator i-a avut ca presedinti pe Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914) si Alexandru Marghiloman (1914-1925). Pana in 1918 la conducerea Romaniei s-au succedat nu mai putin de sapte guverne aflate sub coordonarea acestor personalitati politice remarcabile. Sunt semnificative realizarile cabinetului prezidat de Petre P. Carp (1910-1912) in domeniul rural si al meseriilor sau cele ale guvernului in fruntea caruia s-a aflat Titu Maiorescu (1912-1913), care a reusit sa gireze cu bine “criza balcanica”, mediind pacea intre Grecia si Turcia, ceea ce a facut ca Romania sa devina un important factor politic in zona.

In primul deceniu al veacului al XX-lea s-a manifestat o alta factiune conservatoare ce rupea cu traditia instituita in 1880. Gruparea lui Take Ionescu parasea in 1908 pe Petre P. Carp, constituindu-se apoi in Partidul Conservator Democrat. Alaturi de Take Ionescu, in structurile de conducere ale partidului se mai gaseau Alexandru Badarau, Constantin Dissescu sau Nicolae Xenopol, care au fost si membri in guvernul prezidat de Titu Maiorescu (1912-1913). Sub numele de Partid Democrat, gruparea lui Take Ionescu, intarita in timpul razboiului cu una dintre factiunile Partidului Conservator, aceea condusa de Nicolae Filipescu, a intrat in cabinetul prezidat de Alexandru Averescu (1920-1921), pentru ca din decembrie 1921 sa formeze un guvern efemer, care era silit sa demisioneze o luna mai tarziu. In 1922 fuziona cu Partidul National.

Dupa Primul Razboi Mondial, Partidul Conservator aflat sub conducerea lui Alexandru Marghiloman a intrat in declin. Si-a schimbat denumirea in Partid Conservator Progresist, dar in alegerile parlamentare din 1919 nu a obtinut decat 19 mandate, iar in 1920 si 1922, nici unul. A continuat sa mai existe pe scena politica romaneasca, pana la moartea ultimului sau presedinte, mai ales prin intermediul organelor de presa precum Steagul (1914-1922) sau Le Progrès (1914-1925), care continuau traditia de la Timpul (1889-1900) ori Conservatorul (1900-1914). In mai 1925, fruntasii conservatori decideau fuziunea cu Partidul Poporului, prin integrarea organizatiilor locale si centrala in structurile gruparii lui Alexandru Averescu.

Sapte ani mai tarziu, Grigore Filipescu, fiul cunoscutului lider conservator, Nicolae Filipescu, fonda un partid care se declara continuatorul traditiei instituite in 1880. Dar noul Partid Conservator, care a existat in viata politica a Romaniei pana prin 1938, nu a avut vreo influenta notabila.

Constituirea şi activitatea Partidului Naţional Liberal, 1875-1918. Doctrina şi programele P.N.L., 1875-1918

Partidul Național Liberal este unul din principalele partide politice din România, cu rol însemnat în modernizarea țării. A fost înființat sub acest nume în data de 24 mai 1875. Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu si altii, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal. Programul menționat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a “mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere. Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. Printre acestia se numarau : Ion C. Brătianu, Ion Câmpineanu, Mihail Kogălniceanu, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I. C. Brătianu și C. A. Rosetti. În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.

În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul “național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății. Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se in ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I.C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.

Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.

Liberalii au avut relativ o perioadă lungă de conducere între 1867 și 1937, cu mici întreruperi, cand actul guvernării l-a exercitat Partidul Național Țărănesc. Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal.

CURS 9 : Viaţa politică interbelică.Neoliberalismul.

In perioada 1918-1938, Romania a avut un regim democratic. In anii 1938-1940 regimul a fost de autoritate monarhica, iar intre 1940-1944, unul de dictatura militara. Aceasta evolutie de la democratie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. In 1919 Romania se afla in randul celor 28 tari europene cu regim democratic, iar in 1940 se gasea in categoria celor 12 state cu regim dictatorial, alaturi de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Finlanda. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial s-au inregistrat mutatii majore in privinta regimului politic. Statele din zona centrala si de sud-est-europeana, trecute sub dominatia sovietica, intre care si Romania, se supun unui regim totalitar, de extrema stanga, dupa modelul sovietic. Anul 1989 nu a gasit toate tarile foste comuniste la acelasi nivel de dezvoltare economica si sociala si nici la acelasi nivel de structurare a unor alternative politico-economice la regimul partidului unic.

Secolul al XX-lea a mai fost numit si secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evolutie spectaculoasa, de la extrema dreapta la extrema stanga. Dupa 1918, sub influenta unor diversi factori (votul universal, schimbarile in plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalitati s.a.), regimul politic din Romania a cunoscut o importanta evolutie. In anii '30 in Europa se inregistreaza o criza a regimului democratic si o tendinta de crestere a gruparilor de extrema dreapta. Aceasta tendinta se manifesta si in Romania. Dinamica partidelor politice s-a inscris pe doua directii: o tendinta de fuziune, specifica primului deceniu dupa razboi; aparitia in anii '30 a multor partide mici, situatie alimentata de tendintele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist si de cresterea influentei miscarii legionare.

Factori care au contribuit la afirmarea democratiei romanesti: adoptarea votului universal pentru barbatii de la 21 de ani in sus, cu exceptia magistratilor si a cadrelor militare (16 noiembrie 1918); Constitutia din 1923, unde erau consfintite drepturile si libertatile cetatenesti si se preciza separatia puterilor in stat (executiva, legislativa, judecatoreasca); dinamica sistemului pluripartidist; unele formatiuni au parasit scena politica (conservatorii), altele s-au mentinut (liberalii, socialistii), aparand si partide (grupari) noi, de diverse orientari. In aceste conditii, numarul partidelor parlamentare sau al celor care au reusit sa ajunga la guvernare a sporit. Viata politica a devenit mai complexa, ca urmare a integrarii in viata politica a partidelor din teritoriile unite in 1918, a confruntarii de idei si multiplicarii ofertelor politice adresate electoratului, a mutatiilor produse in mentalitatea colectiva si afirmarea spiritului civic, a diversificarii mijloacelor de informare (de la 16 periodice in 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice in 1935), a eliminarii rotativei guvernamentale si organizarii periodice a alegerilor parlamentare.

In perioada interbelica, in viata politica romaneasca, adepti numerosi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, in esenta, de Partidul National Liberal, si taranismul, avand ca exponent principal Partidul National Taranesc. In conditiile afirmarii in Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stanga (comunismul) si de dreapta (legionarismul) s-au manifestat si in viata politica romaneasca, incepand din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta a aparut ca urmare a evenimentelor din Italia fascista si ca reactie la ideologia comunista. Formatiunile politice de extrema-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob si antisemit.

Monarhia a reprezentat, si in perioada interbelica, centrul functionarii sistemului politic din Romania, bazat pe prevederile Constitutiei din 1923. Regele in timpul caruia a fost infaptuita Marea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a incalcat principiile vietii politice democratice. Evolutia mo-narhiei a marcat si practicile politice in stat. Criza dinastica din decembrie 1925, cand printul Carol a renuntat la mostenirea tronului, a fost rezolvata de Parlament in ianuarie 1926, prin proclamarea lui Mihai ca mostenitor al tronului. Dupa moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus tara tutelat de o Regenta, fiindca era minor. Dar, dupa ce a revenit in tara, in anul 1930, si a fost proclamat rege, de

Parlament, in locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmarit reducerea rolului partidelor politice si instaurarea unui regim in care monarhul sa aiba puteri sporite. Astfel, in anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, in timpul caruia singura formatiune care a functionat a fost cea care il sustinea pe rege, Frontul Renasterii Nationale denumita, din 1940, Partidul Natiunii. In conditiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).

Liberalismul punea in centrul societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Stefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintila Bratianu, Victor Slavescu s.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei si au intrevazut o stransa legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice. Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind "protectionismul", concretizata in formula "prin noi insine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor nationale, in primul rand prin forte proprii. Deviza "prin noi insine" nu trebuie interpretata ca o atitudine exclusivista, de inlaturare a capitalului strain, ci ca o colaborare cu acesta in conditii mai avantajoase ca pana atunci.

Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a neoliberalismului romanesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se intemeia pe separatia puterilor in stat. El aprecia : "Pentru intaia oara acest act istoric pleaca de la urmatoarele puncte de vedere, care alcatuiesc esenta noului liberalism: a) interventia puterii de stat si b) conceptia libertatilor individuale ca "functii sociale". Democratia, idee de baza a gandirii liberale de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de atentia ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era virulent combatuta de gruparile extremiste de dreapta.

In Romania, liberalismul a fost promovat de Partidul National Liberal, care reprezenta interesele burgheziei industriale si financiare, precum si ale unor meseriasi si intelectuali. In perioada interbelica, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Bratianu (pana in 1927), Vintila Bratianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C. I. C. Bratianu (1934-1947); organul central de presa era Viitorul. Partidul National Liberal, aureolat de infaptuirea Marii Uniri si adept al democratiei parlamentare, a dominat scena politica interbelica. Intre realizarile de marca ale guvernelor PNL se inscriu: Constitutia din 1923, legile de unificare (administrativa, judecatoreasca, a invatamantului etc.), stimularea dezvoltarii economiei nationale, mai ales a industriei etc.

Curs 10   : Constituirea şi activitatea Partidului Naţional Ţărănesc, 1927-1938

Secolul al XX-lea a mai fost numit si secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evolutie spectaculoasa, de la extrema dreapta la extrema stanga. Dupa 1918, sub influenta unor diversi factori (votul universal, schimbarile in plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalitati s.a.), regimul politic din Romania a cunoscut o importanta evolutie. In anii '30 in Europa se inregistreaza o criza a regimului democratic si o tendinta de crestere a gruparilor de extrema dreapta. Aceasta tendinta se manifesta si in Romania. Dinamica partidelor politice s-a inscris pe doua directii: o tendinta de fuziune, specifica primului deceniu dupa razboi; aparitia in anii '30 a multor partide mici, situatie alimentata de tendintele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist si de cresterea influentei miscarii legionare.

Factori care au contribuit la afirmarea democratiei romanesti: adoptarea votului universal pentru barbatii de la 21 de ani in sus, cu exceptia magistratilor si a cadrelor militare (16 noiembrie 1918); Constitutia din 1923, unde erau consfintite drepturile si libertatile cetatenesti si se preciza separatia puterilor in stat (executiva, legislativa, judecatoreasca); dinamica sistemului pluripartidist; unele formatiuni au parasit scena politica (conservatorii), altele s-au mentinut (liberalii, socialistii), aparand si partide (grupari) noi, de diverse orientari. In aceste conditii, numarul partidelor parlamentare sau al celor care au reusit sa ajunga la guvernare a sporit. Viata politica a devenit mai complexa, ca urmare a integrarii in viata politica a partidelor din teritoriile unite in 1918, a confruntarii de idei si multiplicarii ofertelor politice adresate electoratului, a mutatiilor produse in mentalitatea colectiva si afirmarea spiritului civic, a diversificarii mijloacelor de informare (de la 16 periodice in 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice in 1935), a eliminarii rotativei guvernamentale si organizarii periodice a alegerilor parlamentare.

In perioada interbelica, in viata politica romaneasca, adepti numerosi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, in esenta, de Partidul National Liberal, si taranismul, avand ca exponent principal Partidul National Taranesc. In conditiile afirmarii in Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stanga (comunismul) si de dreapta (legionarismul) s-au manifestat si in viata politica romaneasca, incepand din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta a aparut ca urmare a evenimentelor din Italia fascista si ca reactie la ideologia comunista. Formatiunile politice de extrema-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob si antisemit.

Monarhia a reprezentat, si in perioada interbelica, centrul functionarii sistemului politic din Romania, bazat pe prevederile Constitutiei din 1923. Regele in timpul caruia a fost infaptuita Marea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a incalcat principiile vietii politice democratice. Evolutia mo-narhiei a marcat si practicile politice in stat. Criza dinastica din decembrie 1925, cand printul Carol a renuntat la mostenirea tronului, a fost rezolvata de Parlament in ianuarie 1926, prin proclamarea lui Mihai ca mostenitor al tronului. Dupa moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus tara tutelat de o Regenta, fiindca era minor. Dar, dupa ce a revenit in tara, in anul 1930, si a fost proclamat rege, de Parlament, in locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmarit reducerea rolului partidelor politice si instaurarea unui regim in care monarhul sa aiba puteri sporite. Astfel, in anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, in timpul caruia singura formatiune care a functionat a fost cea care il

sustinea pe rege, Frontul Renasterii Nationale denumita, din 1940, Partidul Natiunii. In conditiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).

Taranismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea romaneasca. Aceasta conceptie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane s.a. Ei sustin ca Romania - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalista, intemeindu-se pe mica proprietate taraneasca. Reprezentantii sai puneau accent pe organizarea taranimii in cooperative si pe ridicarea nivelului cultural al satelor etc. Spre deosebire de pozitia proindustriala, puternic sustinuta in plan politic de Partidul National Liberal - care considera problema agrara rezolvata, in linii generale, prin aplicarea reformei agrare dupa primul razboi mondial - Partidul Taranesc si, apoi Partidul National Taranesc, au acordat o atentie sporita gospodariei taranesti si agriculturii. Taranismul sustinea primatul taranimii, ca o clasa omogena si independenta, cu un rol deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a "statului taranesc" - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali. Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru sustinerea dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise " fata de capitalul strain. Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul roman nu poate fi decat un stat taranesc, pentru ca poporul roman este un popor de tarani si pentru ca munca taraneasca conditiona toata viata economica si sociala. La inceput (1919-1924) taranistii au sustinut "lupta de clasa" a taranimii si muncitorimii impotriva "burgheziei oligarhice ", apoi (dupa 1924), au preconizat "apararea de clasa" impotriva agresiunii la care taranimea era supusa din partea burgheziei. In motiunea adoptata in 1935 la Congresul Partidului National Taranesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor fortelor sociale in cadrul statului national taranesc pe baza unei reale democratii.

Taranismul era sustinut de Partidul Taranesc, care s-a infiintat in 1918, reprezentand interesele lumii satelor: invatatori, preoti, tarani. La 10 octombrie 1926, dupa mai multe discutii prealabile, a avut loc fuziunea Partidului Taranesc, cu Partidul National Roman, constituindu-se Partidul National Taranesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democratiei parlamentare, a abandonat teza " luptei de clasa " sustinuta de taranisti; el isi intemeia doctrina pe principiul eco-nomic al "portilor deschise". Dupa o intensa campanie impotriva guvernului liberal, culminand cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, national-taranistii au fost chemati la guvernare in noiembrie 1928, obtinand, pe un val de entuziasm, cea mai categorica victorie electorala, cu 77,76% din voturi.

Guvernarile din 1928-1931 si 1932-1933 au coincis cu criza economica, fapt ce le-a erodat popularitatea. In practica de guvernare, national-taranistii nu si-au putut transpune doctrina; nu numai ca nu au infaptuit "statul taranesc", dar au si renuntat (in 1931) la politica portilor deschise. In anii de opozitie s-au pronuntat pentru apararea regimului democratic, luand atitudine impotriva fortelor predictatoriale.

Curs 11   : Curente şi partide politice de extremă dreaptă / extremă stângă / naţionalist-tradiţionaliste în perioada interbelică.

Nationalismul. Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apararii National-Crestine, intemeiata de A.C. Cuza in 1923, si de Legiunea Arhanghelul Mihail, infiintata de Corneliu Zelea-Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apararii Nationale Crestine, iar in 1930 isi constituie o sectie politica - Garda de Fier. Nereusind sa se impuna pe scena politica, Liga Apararii National-Crestine a fuzionat in 1935 cu Partidul National Agrar, formand Partidul National Crestin; acest partid a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea in manevrele pentru instaurarea regimului autoritar. Membrii acestor organizatii erau recrutati din randul burgheziei romane aflate la concurenta cu cea evreiasca al intelectualilor, al studentilor, taranilor, al saracilor. Aceste formatiuni nu se bazau pe o ideologie limpede, dar promovau antisemitismul, anticomunismul si misticismul; foloseau formatii paramilitare care de multe ari recurgeau la violente.

Cea mai importanta grupare extremista de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii aruncau responsabilitatea dificultatilor din tara pe seama sistemului democratic de guvernamant si a partidelor politice. Adepti ai regimului totalitar, ei propuneau solutii radicale: stergerea datoriilor facute la banci si camatari, starpirea hotiei, ameliorarea situatiei materiale a populatiei. Pentru atragerea cetatenilor foloseau diverse modalitati: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troite, organizarea taberelor de munca, a unor cantine si magazine pentru muncitori etc. Doctrina legionara se proclama, inainte de toate, crestina, element menit sa sublinieze atat orientarea antisemita, cat si condamnarea morala a oamenilor politici din partidele democratice acuzati de materialism, de lipsa de credinta in Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificarii prin moarte, exacerband misticismul, promovand ura, intoleranta si apologia mortii. In viziunea lor democratia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finante internationale evreiesti. In locul sistemului democratic de alegere a conducatorilor tarii, legionarii sustineau teoria elitelor. In planul politicii externe miscarea legionara a actionat pentru alianta Romaniei cu Germania si Italia afirmand ca seful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din Romania " o tara mandra ca soarele de pe cer". Interzisa de guvernul liberal, Garda de Fier nu a ezitat sa-l asasineze pe primul-ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a legalizat sub numele "Totul pentru Tara".

In deceniul al patrulea, intr-un context favorabil (ingaduinta autoritatilor, dezamagirea unor largi categorii sociale fata de politica guvernamentala, disensiunile dintre liberali si national-taranisti), miscarea legionara s-a aflat in ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi. Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal din martie 1938. Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial si au promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stanga din Romania este reprezentata de Partidul Comunist, infiintat in 1921 care a aderat la Internationala a III-a comunista (aflata in slujba Uniunii Sovietice). Conceptia comunista

(marxist-leninista) aprecia ca oranduirea capitalista e perimata din punct de vedere istoric si trebuia lichidata pe calea revolutiei. Esenta doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca Romania era o "veriga slaba a lantului imperialist" si ca de aceea trebuia pregatita revolutia in vederea inlaturarii de la putere a burgheziei si mosierimii, instaurarii dictaturii proletariatului, nationalizarii principalelor mijloace de productie, in scopul edificarii societatii socialiste. In anul 1923 comunistii romani au adoptat si sustinut teza cominternista privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergand pana la despartirea de stat. Astfel Romania era considerata "stat multinational", creatie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrata. El a instigat la tulburari, mai ales in Basarabia. Orientarea antinationala a PCR a dus la scoaterea lui in afara legii, in anul 1924. Acest partid nu a gasit aderenta in Romania, din mai multe cauze: numarul mic de militanti, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific taranimii, numarul relativ redus de muncitori. In anii ilegalitatii (1924-1944) influenta sa a fost restransa, partidul avand circa 1.000 de membri, cei mai multi provenind din randul minoritatilor nationale. In august 1944, insa, in conditiile inlaturarii regimului antonescian si ale ocupatiei sovietice, PCR participa la guvernare si treptat reuseste sa preia treptat intreaga putere.

Evolutia politica a Romaniei in perioada interbelica. Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica, instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul, ci invers. In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la carma tarii 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punand in aplicare politica "prin noi insine" au urmarit, prin masurile luate, valorificarea bogatiilor tarii si emanciparea economiei tarii de sub dependenta capitalului strain. A fost adoptata noua Constitutie in 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea si controlul intreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea cailor ferate (1925) etc. Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trasatura alternanta la guvernare a national-taranistilor si liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punand in practica politica economica a "portilor deschise". Reveniti la guvernare, in 1933, liberalii au promovat masuri de incurajare a industriei nationale si de crestere a rolului statului in economie. Datorita unui complex de factori interni, dar si pe un fond international caracterizat prin ofensiva fortelor de extrema dreapta, regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a inceput sa functioneze tot mai defectuos si a esuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Curs 12 : Evoluţia regimului politic şi a sistemului electoral în România interbelică.

În perioada interbelică (1918-1938 ) România a traversat mai multe etape. În perioada 1919-1922 - încă au fost resimţite distrugerilor provocate de Primul Război Mondial, intervalul 1922-1928 este cel al dezvoltării relative, cînd România îşi reface potenţialul economic, producţia industrială şi agrară creşte treptat şi se încheie procesul de unificare în plan politic şi economic, iar anii dintre 1929-1933 sînt marcaţi de marea criză economică, ce a fost caracterizată prin inflaţie, somaj şi sărăcie. Între anii 1934 şi 1938 s-a produs perioada relansării economice a României datorită politicii protecţioniste şi a intervenţiei statului în economie iar în 1938 România a atins punctul maxim al evoluţiei sale însă nu a putut depăşi statutul de ţară mediu dezvoltată, în care ramura de bază era agricultura, iar industria era în ascensiune. Societatea românească a fost ca şi acum o societate a contrastelor, existînd o mare diferenţă între mediul urban unde locuiau cam 18% din totalul locuitorior şi cel rural. Realizarea unirii de la 1 decembrie 1918 a făcut din România una din marile ţări ale Europei. Populaţia ţării a ajuns la aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa 72% erau români, iar 28% minoritaţi : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sîrbi, croaţi, ţigani, etc. Minorităţilor li s-au asigurat drepturi egale cu ale populatiei majoritare, drepturi consfiinţite prin decretele-lege din 1918, 1919, prin Constituţia din 1923, Legea Învaţământului 1924 şi 1928 şi prin Legea Electorală 1926. În perioada interbelică nu se produc modificări esenţiale în structura populaţiei României. Ţărănimea ramîne principala clasă socială şi însuma cam 80% din populaţia ţării. În cadrul ei se produce o creştere a categoriei de mijloc, rezultat al reformei agrare din 1921, prin care 1,4 milioane de familii de ţărani au fost împroprietărite. În urma acestei reforme, prin care au fost expropriate 6 mil. ha pămînt, marii proprietari funciari primesc o grea lovitură în plan economic, care fiind corelată în plan politic cu cea electorală din 1926, determina dispariţia acestei clase. Se consolidează şi burghezia ca rezultat al dezvoltării industriale. Predomină burghezia mică, mijlocie, cea comercială, iar după 1934 apare burghezia financiară şi industrială. Consecinţă a dezvoltării industriale este şi consolidarea clasei muncitoare româneşti. Muncitorimea se concentrează în marile zone şi oraşe industriale : Valea Prahovei, Valea Jiului, Bucureşti, Braşov. Tot acum se afirmă categoria funcţionarilor şi mai ales intelectualitatea, care se angajează în evoluţia societăţii româneşti.

Încă din 1866, elita politică din România a optat pentru adoptarea unei Constituţii „croită” după modelul belgian, considerată cea mai democratică din Europa acelei perioade. Ulterior s-a desfăşurat o acerbă dispută privind evoluţia societăţii româneşti. În timp ce liberalii apreciau că prin adoptarea unei legislaţii moderne, avansate, România se va apropia rapid de statele occidentale, conservatorii erau adepţii dezvoltării graduale a societăţii, care trebuia pregătită pentru a asimila organic progresele înregistrate deja în ţările avansate ale continentului. Problema „formelor fără fond” nu a fost rezolvată nici la începutul secolului al XX-lea, iar România avea domenii cu o legislaţie avansată, care însă aplica doar parţial. De exemplu, Constituţia prevedea libertatea, gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar (art.23) dar marea majoritate a populaţiei era analfabetă, deoarece nu erau asigurate condiţiile naturale pentru realizarea acestui deziderat. Disputa s-a atenuat după primul război mondial, dar problema în sine a rămas: în ce măsură legile democratice adoptate s-au aplicat efectiv şi cît de reală era democraţia în România. Această temă a constituit obiectul analizei unui mare număr de istorici. În iulie 1917, Constituţia a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la

21 de ani în sus. Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducând precizări importante. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea candidatului să fie cetăţean român, să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice şi vîrsta de 25 de ani împliniţi, cu domiciliul real în România. Pentru a fi ales în Senat trebuia să fie cetăţean român, cu exerciţiul drepturilor civile şi politice, vîrsta minimă de 40 ani împliniţi şi domiciliul real în România. Cetăţenii primeau certificat de alegător iar cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. Dacă pînă la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane (4,6 milioane în 1937). Cum circa 80% din populaţia României trăia în sate, ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. S-a schimbat şi modul de desfăşurare a campaniei electorale. Dacă pînă în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri în medii foarte variate (la cluburi, la cârciumi, în pieţe publice etc.), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori, ş.a.). Liderii politici – şefii de partide, miniştrii, etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provincile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împînzite cu afişe, conţinând programele şi lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetăţenilor (alegătorilor).

În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de partide politice. Fiecare partid avea un program şi o ideologie şi propunea soluţii proprii privind dezvoltarea statului român. Cetăţenilor li se ofereau o multitudine de „variante”, putînd opta, prin vot, asupra uneia sau alteia. Dinamica partidelor politice a reflectat, în bună parte, capacitatea acestora de a propune soluţii adecvate pentru problemele cu care se confrunta România. În perioada interbelică alternanţa la putere a fost o adevărată realitate. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să rămînă la putere peste limita de 4 ani a parlamentului pe care se sprijinea.

Politica externă a României în perioada interbelică

Politica externă a României după Primul Război Mondial s-a desfăşurat într-un context istoric naţional şi internaţional cu trăsături noi, în raport cu epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat modificări esenţiale: au dispărut imperii (german, austro-ungar, rus şi otoman) , au apărut noi state naţionale (Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul (România, Regatul Sârbilor, Croaţilor).

În perioada ce a urmat după Primul Război Mondial, România a avut ca scop recunoaşterea noilor hotare după unirea principatelor din 1918, meţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale. De asemenea o preocupare importantă a diplomaţiei române a fost stabilirea unor relaţii de colaborare cu statele europene şi îndeosebi cu cele vecine. Astfel, inca din 1919, Romania a aderat la Societatea Natiunilor, la momentul respectiv unica organizatie la nivel mondial care milita pentru mentinerea securitatii internationale. Cel mai cunoscut diplomat roman din perioada interbelica, Nicolae Titulescu, sustinator al politicii de securitate colectiva, a fost ales de doua ori, in 1930 si 1931, presedintele Adunarii Generale a Societatii Natiunilor. Pe langa tratatele bilaterale, Romania a fost semnatara, in toata perioada dintre cele doua razboaie mondiale, si a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte in luarea de deciziilor de catre concertul european.

In primii ani după Unire, activitatea pilitico-diplomatică a guvernului român a fost orientată spre obţinerea recunoaşterii  internaţionale a statului român în noile hotare. În acest scop, România a participat la Conferinţa de Pace de la Paris, care şi-a desfăşurat lucrările în anii 1919-1920. În frunte cu primul ministru I.C.Brătianu, au fost semnate tratate prin care Austria,Ungaria,Bulgaria care recunoşteau noile hotare.

Dupa incheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevarat instrument de lucru in relatiile internationale, Europa a fost pusa in fata unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbarile teritoriale de pe harta politica a continentului. In acest nou cadru, Romania a urmarit incheierea unor aliante politico-militare, reluarea relatiilor cu fostii adversari din razboi, precum si o activizare a diplomatiei la scena europeana. Din initiativa ministrului de externe roman, Take Ionescu, in anul 1921 s-au semnat o conventie politica si una militara intre Romania si Polonia - in fapt, o alianta zonala cu caracter strict defensiv, prin care cele doua diplomatii incercau fundamentarea unui sistem de securitate. Conventia militara, care decurgea din cea politica, specifica masurile ce se impuneau in cazul unei agresiuni in partea rasariteana a unuia dintre cele doua state. In anul 1926, a fost semnat Tratatul de alianta cu Polonia, care inlocuia cele doua conventii si acorda garantii generale impotriva oricarui tip de agresiune, nu doar la granitele rasaritene.

La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianta si amicitie intre Romania si Franta. Romania a incercat sa compenseze lipsa unei intelegeri militare prin acordurile politice. Tratatul a oferit Bucurestiului un plus de garantie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau interesate in mentinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societatii Natiunilor. In lipsa unui acord militar, refuzat de Paris, Tratatul romano-francez nu a avut o consistenta practica, reprezentand, in fond, o repetare a celor statuate in Pactul Societatii Natiunilor. In ciuda acestor carente, acordul dintre Franta si Romania a putut constitui, cel putin la nivel declarativ, un sprijin in mentinerea statu-quo-ului teritorial.

Concomitent cu negocierile romano-franceze, in vederea finalizarii tratatului, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratativele si cu Italia, urmarindu-se in principal atat obtinerea sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recunoscuta apartenenta Basarabiei la Romania, cat si intarirea sistemului de garantii. Tratativele dintre cele doua state au fost indelungate, Italia acceptand, in final, formula unui Tratat de amicitie si colaborare cordiala, incheiat la Roma, la 16 septembrie 1926.

Mica Antantă, numită și Mica Înțelegere a fost o alianță formată în 1920 și 1921 de Cehoslovacia, România și Iugoslavia pentru a se apăra de revizionismul maghiar și pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere. Aceasta îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării

independenţei şi suveranităţii naţionale, a status-quo-ului teritorial consfinţit prin Sistemul de Pace de la Versailles. Franța a sprijinit această alianță, semnând tratate cu fiecare țară în parte. Mica Antantă a început să se dezintegreze în 1936, desființându-se complet în 1938. Franța a văzut în Mica Antantă potențialul refacerii unui război pe două fronturi împotriva Germaniei, în interesul securității franceze. Mica Înţelegere, sau Mica Antantă, a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa după Primul Război Mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei.

Înțelegerea Balcanică a fost o alianță formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia, România, Grecia și Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, țările aliate își puteau apăra granițele. Era prin urmare în armonie cu Mica Înțelegere (formată din Iugoslavia, România, și Cehoslovacia ce avea același caracter defensiv. Ideea principală a acestor înțelegeri a fost de a creea o alianță a Balcanilor, țările din acest spațiu fiind o zonă tampon între Rusia si Vest. Ele doreau să își poata apară granițele împotriva oricărui inamic. Singura țară ce nu a participat la aceste alianțe a fost Bulgaria, care deși nu era o putere, cu o armata mică, avea mari pretenții teritoriale. Evenimentele din cadrul celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înțelegerii Balcanice.

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional "care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale". Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupa regiunea sudeta din Cehoslovacia), a reprezentat pentru Romania, in general, sfarsitul sistemului sau de aliante, iar in particular, destramarea Micii Intelegeri. Ofensiva politico-militara a Germaniei pe continent a facut ca Romania sa demareze negocierile pentru finalizarea unei intelegeri economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, in termenii impusi de Berlin. Dupa parafarea acordului economic romano-german, Romania a beneficiat de atentia sporita a Frantei si Angliei, care, in contextul mai amplu al renuntarii la politica de con ciliere, nu doreau sa-si piarda influenta in zona de sud-est a Europei. Astfel, cele doua puteri au incheiat acorduri economice cu Romania, urmarind, de fapt, o contrabalansare a tratatului cu Germania. Incheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania si apoi izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, la 1 septembrie 1939, au gasit diplomatia de la Bucuresti intr-o faza avansata de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-german (Ribbentrop-Molotov) a impartit Europa in sfere de influenta si a grabit izbucnirea celei de a doua conflagratii mondiale. Anexa secreta a pactului a prevazut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, in vara lui 1939, esecul total al politicii de securitate colectiva si ascensiunea puterilor revizioniste au gasit Romania prinsa intre doua mari puteri, cu care nu avea deloc relatii bune, si complet izolata de aliatii traditionali care ii garantasera integritatea.

La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de catre Germania, a inceput al doilea razboi mondial. Ramasa izolata si devenind o "tara pandita" (expresie a lui Nicolae Iorga), Romania avea sa cunoasca marile pierderi teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorita evolutiei operatiilor militare in vestul Europei, Romania a fost nevoita sa semneze cu Germania "Pactul petrolului", prin care Bucurestiul livra Berlinului mari cantitati de titei, iar acesta Bucurestiului arme.

REGIMUL ANTONESCU SI CEL DE AL- II-LEA RAZBOI MONDIAL 1940-1944

Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a sudului Dobrogei si a Nord-Vestului Transilvaniei in vara anului 1940 au sporit aversiunea fatisa a Partidului National Liberal si a Partidului Taranesc fata de dictatura regala, iar tendintele ucigase ale Garzii de Fier fata de rege l-au obligat pe Carol II sa apeleze la generalul Ion Antonescu, acesta fiind singura persoana capabila sa tina sub control aceasta situatie dificila. Antonescu nu avea nici o intentie de a accepta vasalitatea politica a Germaniei, acesta fiind de de parere ca Romania ar fi trebuit sa se alature eforturilor tarilor occidentale de a-l impiedica pe Hitler sa distruga Cehoslovacia.Cand in cele din urma a acceptat sa-si lege soarta de Germania a facut-o fiind convins ca acest lucru era necesar pentru salvarea tarii. Antonescu fiind convins ca Germania va castiga razboiul in vara lui 1940 a avut convorbiri cu oficialii germani si a pus bazele aliantei sale politice cu Germania. La data de 4 septembrie 1940, Antonescu a fost numit prim ministru, si in data de 5 septembrie a acelasi an i-a cerut regelui Carol II sa abdice si sa paraseasca tara.

La data de 6 septembrie 1940 Carol II renunta la tron in favoarea fiului sau Mihai, iar a doua zi a parasit tara. In acest moment de criza, Antonescu parea a fi luat in consideratie posibilitatea abolirii monarhiei, de aceea a hotarat sa reduca puterea noului rege la atributii cu caracter ceremonial, in timp ce adevarata autoritate era exercitata de el insusi. La 6 septembrie 1940, regele Mihai a emis un decret prin care ii acorda lui Antonescu puteri depline. Antonescu a pus capat al crizei politice la 15 septembrie formand un guvern de coalitie cu Garda de Fier. Antonescu a trecut la inlocuirea vechii ordinii politice cu una noua pe care a descris-o ulterior drept statul national totalitar . In consecinta, in noua sa ordine el nu a facut loc partidelor politice iar faptul ca impartea puterea cu Garda de Fier era un experiment strict temporar. In afacerile externe preocuparea cea mai urgenta a lui Antonescu a fost consolidarea aliantei cu Germania. Viteza cu care Berlinul a reactionat arata cat de importanta devenise Romania in planurile strategice ale Germaniei pentru Europa de S-E. In urma esecului invaziei italiene in Grecia, Hitler hotarase ca era necesara o operatiune germana de salvare si ca aceasta ar trebui sa treaca prin Romania si Bulgaria. Inrautatirea relatilor cu Uniunea Sovietica il determinase pe Hitler sa accelereze elaborarea planurilor pentru rezolvarea diferendelor germano-sovietice prin mijloace militare. Primele trupe germane au sosit in Romania in octombrie 1940. In noiembrie ’40 Hitler l-a invitat pe Antonescu la Berlin pentru a definitiva conditiile de aderare a Romaniei la Pactul germano-italiano-japonez, dar si o revizuire asupra dictatului de la Viena. Incepand de atunci si pe tot parcursul razboiului cu Uniunea Sovietica,Antonescu s-a gandit in mod constant la Transilvania, fiind sigur ca o cooperare stransa cu Germania era singura cale pentru a asigura redobandirea teritoriului pierdut. Dupa vizita lui Antonescu in Germania, acesta s-a hotarat sa elimine Garda de Fier. Antonescu a trecut la actiune si a trimis armata impotriva fortaretelor Garzii din Bucuresti. In ianuarie 1941, trupele legionare s-au predat, iar seful serviciului secret german in Romania a aranjat scoaterea din tara in secret a conducatorilor Garzii si trimiterea lor in Germania. Cabinetul pe care Antonescu l-a anuntat in ianuarie 1941 era compus in special din militari care asigurau ordinea publica si o administratie eficienta. Cu aceasta echipa, el a inceput sa puna bazele tipului propriu de autoritarism. Interzicea infiintarea oricarui tip de organizatie politica, religioasa sau culturala fara acordul guvernului. Dupa instituirea dictaturii militare, Antonescu a strans si mai mult relatiile cu Germania. In iunie 1941, Hitler l-a informat pe Antonescu despre planul sau de a ataca Uniunea Sovietica. In iunie 1941, Romania s-a angajat impreuna cu Germania in razboiul contra Uniunii Sovietice. Regele Mihai si Antonescu au proclamat inceperea razboiului contra bolsevismului pentru eliberarea Basarabiei si Bucuvinei de Nord de ocupatia sovietica.In decurs de o luna de la inceperea ostilitatilor, Basarabia si nordul Bucovinei au fost eliberate de sub dominatia sovietica. Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat razboi Romaniei in decembrie 1941. Dupa intrarea in razboi a Statelor Unite, Germania a obligat Romania sa-si sa declare razboi Statelor Unite, lucru care s-a si produs. Statele Unite a raspuns declarand razboi Romaniei. Intre 1942- 1943, trupele militare romanesti au luat parte la luptele din S Rusiei si din Caucaz, suferind pierderi mari in batalia de la Stalingrad. Astfel Antonescu a decis tatonarea posibilitatilor de iesire din

razboi,incercand sa ajunga la o intelegere directa cu Uniunea Sovietica. Uniunea Sovietica avea un rol tot mai activ pe masura ce armatele sale au ajuns la Prut si erau pe punctul de intra adanc in Romania. In aprilie 1944 reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat printului Stirbei , reprezentantul Romaniei, conditiile sovietice minime elaborate dupa consultari cu guvernele britanic si american pentru incheierea unui armistitiu. La 23 august 1944 in momentul in care Antonescu refuza sa accepte incheierea imediata a armistitiului, regele Mihai a ordonat arestarea lui. Regele exercitandu-si prerogativele constitutionale l-a numit prim ministru pe generalul Constantin Sanatescu, unul dintre comandantii armatei care contribuise la rasturnarea regimului lui Antonescu.La data de 23 august 1944 prin postul de radio s-a difuzat proclamatia adresata natiunii prin care care se anunta ruperea relatiilor diplomatice cu Germania si incheierea armistitiului cu Natiunile Unite. Armata Rosie a ocupat Bucurestiul si astfel incepea o noua era in istoria Romaniei. Pierderile romanilor in batalia pentru Transilvania au fost considerabile, aproximativ cincizeci de mii de morti si raniti. In ciuda cooperarii de pe campul de lupta, guvernul Sanatescu si autoritatile de ocupatie ruse s-au aflat intotdeauna in conflict. Consilerii sovietici civili si militari prezenti in numar mare in tara erau cei care hotarau directia dezvoltarii politice a Romaniei.

De la monarhie la republica populara 1944 - 1947

Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, regele Mihai I l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu, a scos țara din rândul Puterilor Axei și a adus-o în tabăra Aliaților. Deși forțele românești au luptat eroic alături de cele ale Armatei Roșii, în Transilvania de Nord, în Ungaria, Cehoslovacia, Germania și Austria, sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit.

La Conferința de la Yalta, URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.

Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

Regele Mihai nu era mulțumit de direcția în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l forța pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (așa-numita „Grevă regală”), au eșuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai avea semnătura regelui Mihai.

În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.

În perioada 1946–1947, mai multe sute de susținători ai guvernului pro-Axă au fost judecați de Tribunalele Poporului pentru rolul jucat în implicarea țării în războiul antisovietic au fost judecați și executați pentru vina de a fi fost criminali de război. Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. În 1948, majoritatea politicienilor non-comuniști fuseseră ori întemnițați, ori exilați sau executați.

În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.

Monarhia (1914-1939)In perioada interbelica la fel ca si in timpul lui Carol II, regele era elementul cheie in scena politica.

Ferdinand I al României, născut Ferdinand von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost rege al României din 10 octombrie 1914 pana in 1927 la moartea sa. Prerogativele sale au fost stabilite prin Constitutia de la 29 martie 1923. Regele avea dreptul sa numeasca si demita ministrii, avea dreptul de a sanctiona legile votate de Parlament, putea emite regulamente care erau instructiuni in aplicarea unor legi. Tot regele negocia si incheia tratate de alianta, insa acestea erau valabile doar daca erau votate de Parlament.Fiind ca a respectat limitarile impuse de Constitutie, Ferdinand I, poate fi considerat un monarh constitutional. Prestigiul monarhiei a crescut in timpul Primului Razboi Mondial si dupa realizarea Unirii.

In 1925 a fost declarata criza dinastica care are ca efect in mare masura prestigiul monarhiei.Printul Carol II fiind trimis la funerariile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai intors in tara. In decembrie 1925 i-a trimis o scrisoare regelui Ferdinand prin care il anunta ca renunta la prerogativele de mostenitor al Coroanei.In data de 31 decembrie 1925 s-a emis un act prin care se mentionase ca printul Carol II renuntase la tron.Parlamentul a aprobat actul la 4 ianuarie 1926, proclamandu-l ca mostenitor pe Mihai fiul lui Carol II II . A fost instituita o regenta care sa exercite prerogativele regale in cazul in care Mihai ar ajunge la tron inaintea majoratului.Actul de la 4 ianuarie 1926 a fost interpretat ca exprimand vointa lui I.C.Bratianu impusa regelui Ferdinand. Pentru a lovi in PNL opozitia a facut agitatie in favoarea reintoarcerii lui Carol II. Dupa moartea regelui Ferdinand in iulie 1927 problema a fost aceea a ordinii constitutionale deoarece se formase un curent care-l prezenta pe Carol II ca salvator al tarii.Informat periodic despre framantarile din tara, Carol II s-a reintors in Bucuresti in 1930. In iunie 1930, Parlamentul a anulat legile din 4 ianuarie 1926 si l-a proclamat rege pe Carol II. Acesta nu dorea un guvern puternic ci o dictatura regala. El a sprijinit institutiile culturale si a manifestat o preocupare constanta pentru modernizarea societatii romanesti. Rezultatul nedecis al alegerilor din 1937 oferind regelui o larga posibilitate de manevra pentru realizarea obiectivului sau politic.In 28 decembrie 1937, Carol II l-a insarcinat pe Octavian Goga – presedintele Partidului National Crestin – cu formarea noului guvern. Aducand la conducere acest partid slab (PNC), Carol II a urmarit sa castige timp pentru a-si instaura regimul personal. In februarie 1938, guvernul Goga a fost inlocuit de un guvern consultativ condus de Patriarhul Bisericii Ortodoxe – Miron Cristea format din cativa fosti ministrii si avandu-l pe Ioan Antonescu ministru al apararii.In februarie 1938, Carol II a abolit Constitutia din 1923 inlocuind-o cu una noua care se baza pe principii corporatiste si concentra puterea in mainile regelui.In 30 martie 1938 a decretat dizolvarea tuturor partidelor si gruparilor politice promitand ca se va elabora o lege care va impune conditiile in care se pot forma si functiona asociatiile politice. Insa o serie de decrete legi emise in aprilie si septembrie care impuneau pedepse severe in cazul oricarei opozitii la noua ordine,aratau clar ca regele nu avea intentia sa reinstaureze vechiul sistem al partidelor politice. Unele dintre prevederile Constitutiei din 1938 fiind indreptate importiva legionarilor.Dreptul la vot pentru Adunarea Deputatilor nu era acordat decat persoanelor care implinisera 30 de ani, iar preotilor li se interzicea sa-si puna autoritatea lor spirituala in slujba propagandei politice, inclusiv in lacasul de cult.Carol II a dat instructiuni sa distruga Garda de Fier prin orice mijloace legale sau ilegale,pe care le considera necesare. Forta si brutalitatea masurilor pe care Carol II le-a luat impotriva Garzi deFier, in 1938 si dupa aceea, par a fi motivate initial nu de opozitia fatisa a acestei organizatii ci de faptul ca o percepea drept o copie a Germaniei..Campania regelui a distrus Garda, ramanad doar un nucleu care opera ca organizatie clandestina angajata in acte de sabotaj si asasinate.La 21 septembrie 1939 la ordinul lui Horea Sima noul lider al Garzi un grup de legionari, l-au asasinat pe ministrul de interne Armand Calinescu. Situatia internationala de la sfarsitul anului 1939 l-a determinat pe Carol II sa initieze o miscare de reconciliere nationala cu scopul de a apara natiunea impotriva pericolelor externe crescande. Legionarii fiind singuri receptivi la aceasta miscare.Reconcilierea cu miscarea legionara a marcat o deplasare spre dictatura si totalitarism al intregului regim. Aceasta manevra nu a putut asigura durabilitatea regimului care s-a prabusit in primele zile ale lunii septembrie 1940.

Partidele politice din perioada interbelica

In perioada interbelica, viata politica a fost domnita de 2 mari partide: liberalii si national taranistii. Cel mai puternic partid a fost Partidul National Liberal, reprezentantul burgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare prin efort propriu si a dezvoltarii industriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina a devenit primul partid cu adepti în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în perioada 1922-1926 si în perioada 1932-1937 când a luat masurile politice si economice de desavarsire a unificarii României si de redresare, relansare economica dupa criza dintre 1922-1933.Forta matrice a partidului a pornit de la instituirea oligarhiei parlamentare grupate in jurul marilor familii de burghezi si industriasi in frunte cu familia Bratianu. In felul acesta interesele financiare, economice se impleteau cu conducerea politica, iar aparatul birocratic al statului si controlul industriei, bancilor si guvernarii au trecut in mainile acestor oameni.In anii ’20 ganditorii liberali au incercat sa faca opinia publica sa accepte ideea ca Partidul Liberal datorita rolului sau dominant in viata politica si economica, reprezenta intreaga natiune. Ei au justificat aceste pretentii evidentiind faptul ca partidul lor initiase reformele agrara si electorala si transpusese in realitate ideea de unitate nationala a Romaniei Mari. Partidul era ghidat de ideea de progres printr-o activitate treptata, organizata, bazandu-se pe proprietatea privata, armonia sociala, democratie si cunostiinta nationala. In politica liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispozitie pentru a-si asigura victoria la alegeri: mobilizau politia, functionarii civili si prefectii pentru a-si promova propriile scopuri si a descuraja opozitia. Stabileau tarife,distribuiau subsidii si alte favoruri financiare pentru a-si realiza obiectivele principale: industrializarea si crearea unei infrastructuri moderne. Astfel de politici erau in beneficiul oligarhiei financiare si industriale, dar lasau nemultumite celelalte clase si grupuri sociale.

Partidul National Taranesc , a fost cel de al doilea partid principal din perioada interbelica . Acesta a luat nastere la 10 ianuarie 1926 cand Partidul Taranesc din Vechiul Regat s-a unit cu Partidul National din Transilvania. Desi ambele partide impartaseau idealuri fundamentale, fiecare se declara in favoarea extinderii institutiilor politice democratice si a libertatilor civile la toate nivelurile populatiei. Desi ambele partide doreau acestea, conducatorii lor au considerat ca programele lor erau incompatibile si prin urmare un obstacol in calea fuziunii. In primii ani de dupa razboi, Partidul Taranesc avea ca scop o reforma agrara radicala,in timp ce Partidul National, care desi se bucura de un sprijin substantial in randul taranilor romani din Transilvania, era in esenta burghez in conceptiile sale si mai mult nationalist decat taranesc in ceea ce priveste ideologia. Prin urmare fuziunea dintre cele doua partide i-a surprins pe contemporani. Conducatorii Partidului Taranesc si a Partidului National au surmonat in final diferentele ideologice si politice si au format un singur partid. Aceasta era singura solutie pentru realizarea unui partid capabil sa-i inlature pe liberali de la putere.Desi aveau o baza de masa mai larga decat liberali, national taranistii auguvernat mai putin.Desi admirabili din punct de vedere moral erau lipsiti de abilitatea politica a liberalilor comitand multe greseli tacite cum ar fi: acceptarea revenirii principelui Carol II in tara in (1930) si incheierea pactului de neagresiune electorala cu legionarii in 1937. Amenintarile la adresa celor doua partide se simteau si dinspre dreapta si dinspre stanga.

Partidul Social Democrat , a iesit din razboi puternic divizat. Moderatii optau pentru traditia socialista occidentala, in timp ce extremistii doreau sa urmeze modelul bolsevic din Rusia. Din motive diverse partidul nu a prosperat.Guvernul l-a declarat ilegal la data de 11 aprilie 1924 si de atunci pana la cel de AlDoilea Razboi Mondial, el si-a desfasurat activitatea in ilegaliate sau prin

organizatii paravan. Congresele partidului au instalat straini ca secretari generali ai partidului,intarind opinia larg raspandita ca partidul era o organizatie straina, care punea interesele Uniunii Sovietice mai presus de cele ale Romaniei. O mare parte dintre socialisti au respins afilierea la Internationala Comunista , au infiintat o noua organizatie , Federatia Partidelor Socialiste din Romania, o asociatie destul de larga intre Partidul Social Democrat din Vechiul Regat si partidele socialiste dinTransilvania, Banat si Bucovina. In anul 1927 Constantin Titel Petrescu , figura dominanta a social-democratiei romanesti in perioada interbelica impreuna cu altisociali democrati au infiintat un alt Partid Social Democrat.Miscarile de dreapta erau alimentate de antisemitism.Antisemitismul a fost ideologia miscarii de dreapta.

In perioada interbelica un antisemit de frunte a fost A.C. Cuza, profesor de economie politica a Universitatii din Iasi. In 1923 Cuza a infiintat Liga Apararii National Crestine, care urmarea expulzarea evreilor din viata economica si culturala si educarea tinerilor in spirit crestin si nationalist.Unu ldintre aderentii cei mai frecventi ai lui Cuza, a fost Corneliu Zelea Codreanu.Acesta din urma si-a depasit insa mentorul, de care era nemultumit si pe care il acuza de moderatie. In 1927 C. Z. Codreanu si-a creat propria organizatie nationalista numita Legiunea Arhanghelului Mihail . In 1930 a infiintat o aripa militara a Legiunii,numita Garda de Fier , nume folosit ulterior pentru intreaga organizatie.Garda avea toate trasaturile miscarilor de extrema dreapta contemporane ei. Electoratul sau era format din tineri, oraseni, dar cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, taranii, preoti de la tara, elemente alemuncitorimii si ale burgheziei de la orase si din cei aflati la periferia societatii. Alegerile de la 1937 au fost un test critic pentru democratie. PNL a obtinut 35, 9% din voturi, PNT a obtinut locul al doilea, iar Garda de Fier a obtinut locul al treilea ca marime in Parlament.