Prefaţă

PRERENAŞTEREA ÎN ARTA ITALIEIDUECENTO ŞI TRECENTO (secolele XIII-XIV)

TOSCANAPISA, LUCCA, PISTOIA

ArhitecturaSculpturaPictura

SIENAArhitecturaPictura în Duecento Pictura în Trecento

FLORENŢAArhitectura civilă în Duecento Arhitectura civilă în TrecentoArhitectura religioasă în Ducento şi TrecentoPictura în Duecento Pictura în TrecentoSculptura în Ducento şi Trecento

RENAŞTEREA TIMPURIE ÎN ARTA ITALIEIQUATTROCENTO (Secolul al XV-lea)

FLORENŢAArhitecturaSculpturaPictura. Şcoala FlorentinăContribuţii ale altor pictori toscani

SIENAPictura

ARTA ÎN CENTRUL ŞI NORDUL ITALIEI.MECENATE ÎN EPOCA RENAŞTERII. CENTRE UMANISTE ŞI MARI PERSONALITĂŢI ARTISTICE

Piero della FrancescaAndrea Mantegna

VENEŢIAArhitecturaPictura. Şcoala Veneţiană

CUPRINS

12

29

41

59

134

161

63

131

10

RENAŞTEREA DE APOGEU ÎN ARTA ITALIEICINQUECENTO (Secolul al XVI–lea)

TITANIILeonardo Da VinciMichelangelo BuonarrotiRaffaello Sanzio

PICTURA VENEŢIANĂTiziano Vecellio

ARHITECTURA ITALIANĂ ÎN CINQUECENTO.CENTRE UMANISTE. MONUMENTE ŞI PERSONALITĂŢI

RENAŞTEREA ÎN AFARA ITALIEIRENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE DE JOS (Secolele XV-XVI)

ArhitecturaSculpturaPictura

RENAŞTEREA ÎN GERMANIA (Secolele XV-XVI) ArhitecturaSculpturaPictura

RENAŞTEREA ÎN ANGLIA (Secolele XV-XVI)

RENAŞTEREA ÎN FRANŢA (Secolele XV-XVI) ArhitecturaSculpturaPictura

MANIERISMUL

STILUL BAROCSTILUL BAROC ÎN ITALIA (Secolul al XVII-lea)

STILUL BAROC ÎN SPANIA (Secolul al XVII-lea)

STILUL BAROC ÎN BELGIA (Secolul al XVII-lea)

STILUL BAROC ÎN OLANDA (Secolul al XVII-lea)

Bibliografie

Index de nume

174

218

231

244

274

297

305

338

358

386

421

437

466

468

171

PRERENAŞTEREA

ÎN ARTA ITALIEI

10

PRERENAŞTEREA ÎN ARTA ITALIEI

Duecento şi Trecento

Prerenaşterea, etapa istorică a culturii italiene desfăşurată pe parcursul secolelor al XIII-lea şi alXIV-lea, poate fi apreciată ca preludiul Renaşterii. Duecento (secolul al XIII-lea) şi Trecento (secolulal XIV-lea) sunt zorii Renaşterii şi ai Umanismului culturii europene moderne.

Pe teritoriul Italiei, perioada se caracterizează prin reconsiderarea valorilor umane şi sociale aleindividului şi colectivităţii. Omul, situat în centrul preocupărilor, şi aprecierea calităţilor lui excepţio-nale au fost lansate ca noi principii morale în societate. Exaltarea virtuţilor colective ale societăţiicomunei medievale gotice, manifestată ca fenomen general, îndeosebi, în vestul şi centrul Europei aavut contemporan în Italia un alt fenomen particular, înfiripat şi devenit dominant în timp: selectareaşi omagierea talentului individului, admiraţia operei lui de către societate. Acest aspect a făcut dinItalia o excepţie în climatul general al culturii romanicului şi goticului european.

Prerenaşterea a prins viaţă în Italia, pe tărâmul vechilor culturi etrusce, greceşti şi al civilizaţieiRomei atotputernice, în spaţiul geografic şi istoric unde conservarea şi continuitatea tradiţiilor puter-nice ale Antichităţii au determinat de-a lungul secolelor păstrarea rigorilor clasice ale echilibrului şiarmoniei, ale ordinii şi măsurii. În acest climat, asimilarea conceptelor morfologice ale stilurilorbizantin, romanic şi gotic s-a realizat selectiv şi parţial. Stilul romanic, cunoscut în Italia secolului alXII-lea prin aportul şi influenţa normandă, va crea în nord stilul lombard, distinct prin originala vi -ziune a edificiilor religioase flancate de campanile izolate, decorate la exterior cu bandouri şi arcaturi,şi cu faţadele sculptate, precedate de un portic susţinut de lei. Stilul pisan a preconizat etajări degalerii, arcaturi şi colonete în faţade precum şi decorarea cu marchetărie de marmuri policrome. Stilul

romanic florentin s-a impus prin puritatea inspirată de arta antică şi decorarea faţadelor cu marmurialbe şi verzui. În Italia meridională şi în Sicilia, influenţele lombarde, sarazine şi normande, pătrunsemai ales în decoraţie, vor defini stilul siculo-normand. Goticul european va primi în Italia formeexcesiv decorative, rareori fiind folosită structura specifică a bolţilor de piatră, susţinute de arcele ogi-vale la interior şi de arcele butante la exterior. Veneţia va excela în spirit decorativ, faţadele palatelorde pe Canal Grande abundând în dantelarea ornamentală şi numeroasele ferestre cu profil ogival.

Centrele de cultură ale Peninsulei au fost în cele două secole, XIII şi XIV, focarele dezbaterilor asu-pra importanţei valorii omului, a conştiinţei valorii individului şi a lumii terestre. Ecoul noii mentali-tăţi s-a făcut simţit în artă, în setea de cunoaştere şi în pasiunea observaţiei. Studiul anatomiei şi spiri-tul inventiv, admiraţia idealurilor estetice şi filosofice greco-romane au definit, în creaţia unor pictorişi sculptori, desprinderea progresivă a mentalităţii de tradiţia bizantină, romanică sau gotică şi afirma-rea interesului faţă de realităţile trăite. Evoluţia treptată spre laicizarea conţinutului religios şi a repre-zentării imagistice a conturat perioada tranziţiei, caracterul nou al artei în Duecento şi Trecento, spiri-tul umanist al Renaşterii. Mai mult, istoria sufletului omenesc a trăit, pe pământul însorit al Italiei,bucuria de viaţă, sentimentul sărbătorii spiritului uman şi al celebrării talentului şi geniului individuluica o încoronare augustă a idealului de frumos. Acesta este un aspect particular al culturii Prerenaşteriişi Renaşterii italiene, distinct ca esenţă faţă de cultura medievală a ţărilor occidentale.

Pe această matrice particulară, mentalitatea italiană a fost aceea care a conturat conceptul de per-sonalitate artistică, de individualitate creatoare, transmis epocii moderne.

Aspiraţia şi idealul societăţii de a crea frumosul în colectiv, caracteristice spiritului european, aufost în Italia doar coloratura fundalului pe care s-a proiectat personalitatea artistului excepţional.

Conceptul de artist s-a născut în Italia. Metafora solist – orchestră, şi nu doar orchestra, sim-bolizează particularitatea şi forţa geniului Italiei. În vreme ce Europa medievală a impus în creaţiegrandoarea anonimatului, geniul artistic colectiv, Italia a revelat geniul individual.

Deşi ecranul istoric al secolului al XIII-lea desemnează configuraţia unei Italii fărâmiţate teritorialşi încercate de conflicte şi tensiuni politice între cetăţi şi partide, în cultură se constată apariţia

11

marilor personalităţi: scriitori, poeţi, pictori, sculptori, arhitecţi. Numele şi creaţia acestora au impusforţa personalităţii excepţionale, a geniului creator şi a capodoperei, valori receptate de sensibilitateaitaliană şi recunoscute de către sociatatea capabilă să le susţină şi să le omagieze.

Cultura umanistă a Prerenaşterii Italiei, marcată de Dante, în literatura din Duecento, de Giotto, înpictură, şi de Arnolfo di Cambio, în arhitectură, a înscris prin capodoperele acestora nu numai forţapersonalităţii, ci şi deschiderea spre etapa modernă de gândire în cultura continentului. Domenii dife-rite de manifestare în creaţie, poezia lui Dante, pictura lui Giotto şi arhitectura lui Arnolfo di Cambiostau sub cerul comun al geniului: spiritul inovator, monumentalitatea şi universalitatea.

Titlul profetic Vita nova, dat de Dante, a vestit apariţia mentalităţii în care se înscria epoca, pre-cum şi traseul viitor al spiritelor puternice, afirmate în următoarele secole.

Literatura Prerenaşterii a fost aceea care, devansând cultura plastică, a evoluat spre Umanism.Numele lui Dante, primul poet al epocii moderne, apărut pe bolta culturii Italiei încă din Duecento,va străluci astral în Trecento. I se alătură Petrarca şi Boccaccio, reprezentanţii de geniu ai primei gene-raţii de umanişti. Consideraţi Le Tre Corone, ei vor încununa familia marilor spirite ale Italiei şi aleculturii universale.

În artele plastice, deşi lipsesc sintezele unanim acceptate, precum şi distincţiile tranşante întreDuecento şi Trecento, Toscana s-a afirmat, în chip evident şi de necontestat, ca fiind cea mai fecun-dă, colorată şi personală zonă artistică a Peninsulei. Spiritul toscan, strălucit cristalizat la Florenţa,Siena, Pisa, Lucca şi Pistoia, a păstrat puternica admiraţie pentru Antichitate. Interferenţele culturilorantice mediteraneene din această zonă, precum şi convergenţele stilistice ale originii diferite şi aleamestecului dintre populaţii, s-au finalizat în cultura Prerenaşterii, având ca dominante spiritul inte-lectual şi estetic, armonia şi graţia, gustul pentru spectacolul festiv.

Evoluţia manifestărilor ivite în viaţa artistică din Duecento şi Trecento a semnalat etape diferite dela un secol la altul. În pictură şi sculptură, îmbogăţirea climatului favorabil culturii a înregistrat pro-gresiv afirmarea diferenţiată a interpretărilor artistice şi, totodată, extensia atelierelor şi a autorităţiiartiştilor. Personalitatea unui pictor, sculptor sau arhitect a dobândit recunoaştere, a stabilit prestigiulatelierului său artistic în urma rigorilor profesionale impuse.

Pictori ca Guido da Siena, Bonaventura Berlinghieri, Cimabue, Cavalinni, Torriti sunt numecare au impus personalitatea artistului în societatea din Duecento, măiestria artei lor influenţând cli-matul atelierelor şi al unor şcoli ca acelea de la Florenţa, Siena, Assisi, Roma şi Veneţia.

În pictură, distincţiile stilistice ale personalităţilor şi ale şcolilor s-au înfăptuit mai rapid decât înarhitectură şi sculptură. Personalitatea individuală a arhitecţilor şi a sculptorilor şi-a definit originali-tatea determinată de afirmarea în colectiv, în cadrul şantierelor de construcţii.

Trecento diversifică fenomenul din Duecento. Numărul artiştilor creşte prezenţa numeroasă a pic-torilor şi a sculptorilor se face simţită pe întreg teritoriul Italiei.

Ateliere şi şcoli polarizează, în acelaşi timp, sensibilităţi şi spirite tinere, favorizează dezvoltareaşi maturizarea lor. Unii dintre artiştii afirmaţi în Duecento se manifestă şi devin nume marcante în cul-tura din Trecento. Artişti de anvergura lui Giotto, Duccio, Simone Martini, Andrea Orcagna, Tadeo

Gaddi sau familii de artişti, precum a fost aceea a sculptorilor Pisano sau a pictorilor Lorenzetti, seafirmă ca individualităţi puternice şi creează faimoase şcoli artistice. Aportul ori ginal al creatoruluidevine un aspect caracteristic în peisajul cultural al epocii.

Artiştii acestor generaţii conturează trasee stilistice personale şi poartă germenii gândirii esteticenoi. Arta lor este solicitată în toate centrele Italiei, din nordul până în sudul Peninsulei. Artiştii călă-toresc, împărtăşesc informaţii şi experienţe, generalizează transmiterea cunoaşterilor. Sfârşitul seco-lului al XIV-lea anunţă festiv apropierea de Quattrocento prin apariţia tratatului de pictură al luiCennino Cennini, care înmănunchează sintezele experienţelor secolelor precedente în pictură.

Sfârşitul Trecento-ului şi, în mod deosebit, anii ‘80 ai secolului al XIV-lea sunt animaţi de organi-zarea cercurilor florentine şi chiar a saloanelor literare, în care efervescenţa şi diversitatea opiniilor,pasionate de logică şi retorică, erau susţinute de conferinţele străluciţilor oratori formaţi în universi-tăţile de la Padova şi Paris.

ţă

Prerenaşterea în arta italiei. Toscana în Duecento şi Trecento12

TOSCANA

PiSA, LuCCA şi PiSTOiA

6 Piazza del Duomo.Campo dei Miracoli.Catedrala. (Domul).

şi Campanila(Turnul clopotni ). Pisa

Artiştii zonei toscane au apreciat, îndeo-sebi, armonia echilibrului clasic şi liniştea pro-porţiilor antice greceşti. Acestea au fost maiaproape de sensibilitatea toscanilor decât spiri-tul aspru şi greoi al structurilor romanice sauogivele avântatelor bolţi gotice. Pisanii, ca şiflorentinii, au cultivat valorile estetice aleseducţiei materialului strălucitor şi ale formeipure. Marmura albă, ornamentul dantelat, rit-murile graţioase dintre plin şi gol au îmbogăţitdiversitatea artistică a arhitecturii şi expresivi-tatea decoraţiei ansamblului

În arhitectură şi sculptură, personalitateaartistică individuală şi-a definit originalitatea

mai lent, determinată de şantierele şi lucrul încolectiv în cadrul breslelor şi al atelierelor.

Spiritul inventiv şi creator al constructoriloritalieni, nevoia exprimării propriilor rigori pri-vitoare la structurarea edificiilor şi decorarealor estetică au determinat formularea unor prin-cipii diferite de cele ale arhitecturii bizantine,romanice sau gotice, existente în celelalte ţăriale Europei.

Structura şi sistemul de acoperire al monu-mentelor, specifice stilului romanic sau gotic,au fost evitate adeseori de constructorii italieni.Bolta romanică din piatră şi contraforţii masivide zidărie, precum şi complicata structură

ă

Arhitectura pisan 13

spectacol seducător de marmuri policrome, cureliefuri şi sculpturi în ronde-bosse, asemănă-toare unor adevărate bijuterii.

Concepţia formulată de arhitecţii şi artiştiitoscani, caracterizată prin îndrăzneala concepţieişi originalitatea soluţiilor, s-a manifestat în

3Chiesadi San Micheleşi Campanila.Lucca

6 Catedrala (Domul).Pistoia

gotică a bolţii cu multiple nervuri ogivale şiarce butante au fost rareori folosite şi doar par-ţial. În schimbul acestora au fost preferate pla-fonul cu casete decorative, şarpanta aparentă şibolta semicilindrică din lemn, placată cu decora-ţie din piatră ori, în cazul domurilor, cupolabizantină pe pandantivi sau trompe de colţ.Edificii, chiar foarte înalte, cum este Domul dinMilano, au primit soluţii constructive neconfor-me stilului gotic. În construcţia stâlpilor de susţi-nere, milanezii au preferat soluţia ieftină aumpluturii de zidărie, în locul discurilor de piatrăsuprapuse, necesare stâlpilor fasciculaţi şi coloa-nelor, soluţie constructivă proprie goticului euro-pean. Procedeul italian s-a demonstrat nesigur şia necesitat în timp numeroase intervenţii.

În plastica faţadelor, au fost preluate selec-tiv elemente decorative ale stilurilor europene:coloana cu capitel şi frontonul triunghiular deinspiraţie greacă, arcul semicircular, de vechetradiţie romană, aplicate în cadrul stiluluiromanic, şi arcul frânt, ogival, din arhitecturastilului gotic, folosit frecvent cu funcţie deco-rativă. Acestea au fost transformate într-un

Prerenaşterea în arta italiei. Toscana în Duecento şi Trecento14

placarea monumentelor cu marmură albă şipolicromă, cu prezenţa galeriilor de coloaneetajat articulate în plastica faţadelor.

Arcadele oarbe au fost alternate cu suite dearce şi coloane, jocuri de profile, de plin şi gol,sub semnul cadenţei liniştite a ritmului conti-nuu. Inventive armonii cromatice ale marmureiornamentelor au atins virtuozitatea datorităexcepţionalei vocaţii plastice a artizanilor cio-plitori şi mozaicari. Ei au folosit împodobireaexteriorului nu numai cu marmuri colorate ci şicu reliefuri şi sculpturi în ronde-bosse, au dez-voltat principiul esteticii seducătoare a monu-mentului, înfăţişarea pregnant decorativă.

Conceptele arhitecturii născute la Pisa suntprezente nu numai la Pisa, ci în tot teritoriulsău episcopal, la Lucca, Pistoia şi Prato.

5 Campodei Miracoli.Campanila.

Pisa

4 Campodei Miracoli.Baptisteriul.

Pisa

Aflate în toate centrele Toscanei – cate-drale, domuri, baptisterii şi campanile – monu-mentele au nota, cu totul particulară, adecorării şi placării lor cu marmură albă şialbastru-verzuie.

ARHiTECTuRAOriginalitatea concepţiei

pisano-toscane.

Tendinţa decorativă a faţadelor,

perdeaua de coloane

Catedrala, baptisteriul şi campanila au cons-tituit, cu deosebire la Pisa, Lucca şi Pistoia,ansambluri religioase de o impresionantă şi ori-ginală frumuseţe. Datorită luminozităţii marmu-rei, a dantelăriei faţadelor cu galerii de arcade,asemănătoare unor adevărate perdele, edificiilesacre, aflate în cele trei centre toscane, poartăfaima celor mai elegante şi graţioase construcţiidin Italia secolelor XI-XIV.

Pisa (oraşul-port comercial, foarte activ, dinapropierea Florenţei, rivalizând cu Genova şiVeneţia) s-a remarcat, în Duecento şi Trecento,prin intensa viaţă culturală şi artistică, princonstrucţia elegantelor monumente şi înfiinţa-rea unei mari Universităţi. Monumentele sacreale oraşului vor rămâne prototipul concepţieide arhitectură, considerată de cei mai mulţispecialişti, integrată stilului romanic, datoritădatării ei istorice (secolele X-XII) şi influenţeistilului. Există evidente preluări specifice stilu-lui romanic, deşi edificiile sacre de la Pisa nubeneficiază integral de structura romanică,respectiv, acoperirea navelor cu bolţi semicilin-drice din piatră şi arce doubleaux, iar la exteriorde susţinerea contraforţilor necesari preluăriiîmpingerilor. În mod real, cele câteva soluţiiprezente sunt preluări, atât în plastica faţadelor(mulurile arcadelor oarbe şi arcelor semicircula-re ale ferestrelor), cât şi în sistemul delimităriicu acoperiş propriu a fiecărui compartiment alplanului, specific „arhitecturii sincere”.

Cum etapa (istorică a construirii monu-mentelor de la Pisa) corespunde marilor schim-bări de gândire asupra vieţii şi artei, manifesta-te prin maturizarea romanicului şi apariţia sti-lului gotic, paralel cu ultimele experienţe alestilului bizantin, putem descifra, în originala

Prerenaşterea în arta italiei. Toscana în Duecento şi Trecento16

5 Camposanto.Piazza del Duomo. Pisa

viziune a pisanilor, noutatea elementelor stilis-tice proprii structurii lor spirituale şi capacităţiide manifestare ce pot fi analizate ca atare.

Piazza del Duomo. Campo dei Miracoli,

corolar al geniului artistic pisan

Secolele X-XIV, apartenente marilor prefa-ceri ale societăţii europene, privind mentalita-tea şi atitudinea umană, au definit Pisa ca pe uncentru economic puternic şi focar universitarefervescent, unul dintre catalizatorii umanis-mului, înscris în istoria civilizaţiei şi culturiimoderne a continentului.

Originala formulă a spaţiului sacru de laPisa a primit viaţă în perioada în care piaţapublică occidentală a comunei medievale goti-ce, în Franţa sau Germania, avea amplasat încentrul urbei edificiul sacru reprezentativ, res-pectiv catedrala. La începutul goticului, cate-drala avea destinaţie exclusiv sacră; mai târziu,în următoarele etape ale goticului, spaţiul cate-dralei a acceptat, parţial, desfăşurarea manifes-

tărilor profane ale mentalităţii comunei gotice.Piazza del Duomo grupează într-un nucleu,

omogen stilistic, triada monumentelor sacrereprezentative: catedrala, baptisteriul şi cam-panila (turnul clopotniţă). Constituit din celetrei edificii, ansamblul monumentelor cu car-acter sacru va dăinui în Italia ca formulă pro-prie inseparabilă simbolicii creştine destinate,distinctiv, liturghiei, slujbei de botez şi che-mării la rugăciune. Cele trei clădiri monu-mentale, caracteristic înălţate pe mai multeetaje şi împodobite cu reliefuri şi sculpturi înronde-bosse, primesc înfăţişarea unor uriaşetraforuri artistice din marmură. Galerii dearcade, logii cu alternanţa suitei de arce şicolonete, arcade oarbe şi arcaturi fluidizeazăefectul masivităţii şi împrumută caracterul dezvelteţe şi eleganţă, expresia purităţii. Albulincandescent al marmurei şi dantela decoraţieicreează impresia de imponderabil.

În epoca în care Franţa elabora stilul roma-nic şi, apoi, stilul gotic, iar Răsăritul Europei

ă

17Arhitectura pisan

generaliza stilul bizantin, Italia revela mareafantezie creatoare a arhitecţilor şi sculptorilorîn crearea arhitecturii toscane, prin îmbinareaartistică, atât de originală, a elementelor arhi-tecturii antice greco-romane cu soluţii con-structive şi decorative bizantine, romanice şigotice.

Catedrala (Domul) din Pisa, edificiu repu-tat pentru splendoarea şi somptuozitateaansamblului, este amplasată în centrul câmpu-lui sacru, între Baptisteriu şi Campanilă.

Construită sub direcţia lui Buscheto, clădireaa fost începută de acesta în 1063 şi continuatăapoi de Rainaldo, înălţarea şi refacerea monu-mentului continuând până în secolul al XVI-lea.

Planul catedralei este dispus în cruce latină,are cinci nave, continuând în axul median cu oabsidă profundă. Transeptul, el însuşi foarte ge-neros, are trei nave. Prin amploarea spaţiuluiinterior, desfăşurat pe lungimea navei de 100 m,absida profundă şi transeptul cu cele trei naveproprii şi nenumăratele coloane, catedralarămâne un edificiu exemplar pentru ştiinţa şiexperienţa constructorilor italieni ai epocii.

Sistemul de acoperire al edificiului foloseş-te, la intersecţia navelor cu transeptul, con-strucţia bizantină a cupolei. Plafonul, situatdeasupra navelor, este rezolvat cu vechea solu-ţie, tradiţional italiană, a grinzilor dispuse ori-zontal, acoperite şi decorate cu casete.

Plastica faţadelor oferă unul dintre celemai rafinate spectacole estetice din istoria arhi-tecturii. Frumuseţea clădirii impresioneazăprin amploarea dimensiunii şi geometria silue-tei. Încununată de cupola pe tambur ajurat degaleria cu coloane, catedrala primeşte faţadavestică înveşmântată în haina cortinei cu coloa-ne. Delimitarea netă, cu acoperiş propriu, afiecărei încăperi a planului (corespunzătornavelor laterale şi navei centrale) înscrie adera-rea arhitecţilor pisani la unele soluţii ale roma-nicului. Simetrica dispunere în aripi a acoperi-şului navelor laterale vădeşte originalitateasoluţiei locale integrată ansamblului.

Cele trei intrări şi etajele ajurate de galeriidezvăluie privirii fastul şi strălucirea marmu-rei. Supusă fanteziei prodigioase a arhitecţilor,orizontala liniaturii etajelor accentuează lungi-

mea şi forma fiecărui nivel şi instalează, toto-dată, ordine compoziţională. Mai mult, ansam-blul general, cu formele sintetice şi volumelemari, este cuprins în geometria simplă a clădi-rii. Înălţarea navei centrale este terminată ase-menea frontonului antic grec. Punctarea cu sta-tui la capetele frontonului triunghiular relevă omai vădită reverberare a inspiraţiei antice.

Dantela numeroaselor portice, graţia celor 54de colonete ale acestora, aflate pe faţada vestică,este completată de arcade oarbe şi coloane ado-sate pe faţadele laterale. Ansamblu căruia nu i sepoate nimic elimina sau adăuga fără a-i ştirbifrumuseţea întregului, Domul din Pisa oferăspectacolul impresionant al capodoperei.

Armonia calmă a monumentului, echilibrulproporţiilor, nobila linişte a orizontalelor şiechilibrul decoraţiei vor deveni caracteristicepentru arhitectura pisană.

Baptisteriul, amplasat la începutul axuluimedian al câmpului sacru, vesteşte succesiuneamonumentelor liturgice, asemenea unei invi-taţii ritualice de pelerinaj religios.

Început în 1153, Baptisteriul din Pisa a fostterminat la începutul anului 1400.

3 Campanila.Detaliu.Pisa

Prerenaşterea în arta italiei. Toscana în Duecento şi Trecento18

5 Baptisteriul.Secolul al XiV-lea.

Piazza del Duomo.Pistoia

Planul de formă circulară are un diametrude 35 m. Silueta masiv cilindrică are patruintrări cu portaluri împodobite auster. Edificiulreia parţial soluţia Panteonului din Roma, întă-rit de centuri circulare. Impresionanta deschi-dere este acoperită cu o cupolă supraînălţată deo lanternă încununată cu statuia Sfântului IoanBotezătorul, patronul edificiilor sacre destinatebotezului. Baptisteriul posedă la interior o cris-telniţă de formă octogonală, impresionantă cadimensiuni şi formă, executată în 1260 deGuido Bigarelli. Amplasată în centrul spaţiuluibaptisteriului, cristelniţa, unicul obiect de cult,concentrează atenţia în spaţiul enorm al deschi-derii, punctând importanţa acordată actuluiliturgic fundamental al religiei creştine.

Plastica faţadelor. Simplu decorată cuarcade oarbe şi ferestre înguste semicirculare,specifice romanicului, partea inferioară a bap-tisteriului se distinge prin sobrietate, asigurândcelorlalte niveluri o generoasă suprafaţă rezer-vată decoraţiei. Prezenţa galeriilor cu arcaturisemicirculare, evocatoare ale stilului romanic,marchează maiestuos edificiul, impresionantprin originalitatea formei cupolei şi decorareafaţadei cilindrice.

Primul etaj are la exterior loggia coloanelorcu capitel, evocatoare a galeriilor (stoa) anticegreceşti. Galeria arcelor semicirculare romani-ce, susţinute de colonete supraînălţate de pinaclegotice cu statui în ronde-bosse, înlănţuie circu-lar primul etaj al ferestrelor, asemenea unei bră-ţări. Prezenţa galeriei animă festiv suprafaţa clă-dirii cu ritmul dinamic al compoziţiei verticale-lor şi cu punctarea nişelor rezervate sculpturilor.Interiorul şi exteriorul din marmură albă, gri şiverzuie sunt împodobite cu motive sculpturale,reliefuri cu tematică biblică. Al doilea etaj esteîncheiat cu decoraţie romanică şi gotică.

Sub semnul originalităţii geniului creatorpisan, îmbinarea elementelor morfologice alearhitecturii antice greceşti cu cele ale stilurilorbizantin, romanic şi gotic a stabilit norme noi,generalizate în întreaga zonă toscană.

Campanila (Turnul înclinat), aşezat lafinele axului, este al treilea monument alansamblului. Început în 1174 de BonannoPisano, a fost terminat două secole mai târziu,în 1350. Iniţiala verticală a siluetei turnului aavut de suferit, în timp, o aplecare în unghi de30 de grade, datorită naturii aluvionare a solu-lui. Intervenţiile numeroase de reabilitare nuau reuşit să redea edificiului verticala normalăşi nici să-i asigure o mai mare securitate. Maimult chiar, poziţia oblică evoluează şi măreşteunghiul deplasării.

Conceput ca formă înalt cilindrică, ajurat culogii la cele şase etaje ce par a se răsuci în spi-rală, cu cele 294 de trepte din interior şi strălu-cirea albă a coloanelor din exterior, Turnul dinPisa rămâne să fascineze cu strania lui siluetăşi neştirbită frumuseţe legendară.

Camposanto, construcţie cu caracter cimi-terial, datând din secolul al XIII-lea, este situatîn vecinătatea laterală axului în care sunt dispu-se cele trei monumente. Conceput de Giovannidi Simone, unul dintre arhitecţii Campanilei,edificiul rectangular, delimitat de un porticpavat cu numeroase lespezi funerare, adăpos-teşte sarcofage antice, morminte, picturi şisculpturi. Galeria înconjoară spaţiul interior alcurţii şi este împodobită cu traforul marmureialbe, de o remarcabilă delicateţe. Uimitoareprin măiestria sculptării şi finisării materialului,