1

2

Cum să administrezi un muzeu: Ghid Practic

3

Cum să administrezi un muzeu: Ghid practic EDITOR: ICOM - Consiliul Internațional al Muzeelor Maison de l'UNESCO 1, rue Miollis 75732 Paris Cedex 15 Franța ICOM mulţumeşte în mod deosebit United Nations Development Group Trust Fund (UNDG TF) pentru că a făcut posibilă publicarea acestui manual. Editor și Coordonator: Patrick J. Boylan Coordonator Secretariat ICOM: Jennifer Thevenot Machetă şi design coperta: Edward Moody Design Tipărire: Franly S.A. Fotografii și ilustrații: În lipsa menţiunilor contrare, fotografiile, diagramele și alte ilustrații din acest manual sunt realizate de şi reprezintă drepturile de autor ale autorul capitolului respectiv. ICOM mulţumeşte autorilor şi celorlalți titulari de drepturi de autor pentru suportul şi colaborarea lor. © 2004, ICOM, toate drepturile rezervate ISBN 92-9012-157-2

4

CUPRINS Cuvânt înainte ............................................................................................................... 10 Alissandra Cummins, președintele ICOM ...................................................................... 10 Introducere .................................................................................................................. 11 Patrick J. Boylan ........................................................................................................... 11 Rolul muzeelor și Codul deontologic ............................................................................. 13 Geoffrey Lewis, Preşedintele Comitetul de Etică al ICOM ............................................. 13 Rolul muzeelor .............................................................................................................. 13 Contextul istoric al colecţionării ..................................................................................... 13 Primele muzee publice .................................................................................................. 14 Interpretare și promovarea cunoașterii - accesibilitate ................................................... 24 Aprecierea și promovarea patrimoniului natural și cultural ............................................. 25 Gestionarea colecțiilor ................................................................................................ 31 Nicola Ladkin, profesor, Texas Tech University, Lubbock, Texas ................................. 31 Conservarea colecțiilor ............................................................................................... 38 Cercetarea colecțiilor ..................................................................................................... 44 Concluzie ...................................................................................................................... 45 Inventariere și documentare ........................................................................................ 46 Andrew Roberts ............................................................................................................... 46 Fost șef al Departamentului de Resurse informatice, Muzeul Britanic din Londra ................. 46 Numerotarea, etichetarea și marcarea obiectului .......................................................... 50 Controlul localizării și mutării ......................................................................................... 52 Rapoarte cu informații privind conservarea și starea obiectelor ..................................... 53 Clasare (eliminare) și casare ......................................................................................... 54 Restanțe de înregistrare, inventariere și catalogare....................................................... 54 Catalogarea și recuperare manuală și asistată de calculator ........................................ 55 Imagini .......................................................................................................................... 59 Accesul web la informațiile despre colecţie ................................................................... 59 Personal și resurse financiare ....................................................................................... 60 Surse și referințe ........................................................................................................... 60 Anexă. Câmpuri de catalogare recomandate................................................................. 60 Informaţii de achiziție ..................................................................................................... 61 Numărul de înregistrare ................................................................................................. 61 Evaluarea globală descriptivă ........................................................................................ 62 Fotografii şi imagini digitale ........................................................................................... 63 Clasificare şi informaţii despre nume ............................................................................. 63 Caracteristici fizice ........................................................................................................ 64 Conținutul fizic/subiectul ................................................................................................ 64 Inscripționări și semne ................................................................................................... 64 Informaţii despre utilizare .............................................................................................. 66 Documentare................................................................................................................. 66 Întreţinerea și conservarea colecțiilor ....................................................................... 67 Stefan Michalski, Cercetător senior, Conservare, Canadian Conservation Institute ....... 67 Introducere în conservarea colecţiilor ............................................................................ 67 Stabilirea priorităţilor şi evaluarea riscurilor ................................................................... 67 Reducerea pierderilor și daunelor viitoare timp de sau 100 de ani sau peste ................ 68 Clasificarea riscurilor la care sunt expuse colecţiile ....................................................... 68 Conservarea colecțiilor implică tot personalul muzeului ................................................. 69 Ciclul de conservare a colecţiilor ................................................................................... 70 Cine își asumă rolul de lider de conservare? ................................................................. 71

5

Alte tipuri de studii de conservare.................................................................................. 72 Care este locul restaurării şi conservării în toate acestea? ............................................ 72 Strategiile de bază în conservarea colecţiilor................................................................. 73 Culegerea faptelor cu scopul de a prezice riscul ........................................................... 77 Surse de fapte: vizibile și invizibile ................................................................................ 78 Investigarea faptelor vizibile .......................................................................................... 78 Fotografiere ................................................................................................................... 78 Cercetarea faptelor invizibile ........................................................................................ 79 Evaluarea riscurilor asociate colecţiilor pe baza faptelor ............................................... 81 Planificarea acţiunilor de atenuare a riscurilor care ameninţă colecţiile ......................... 82 Soluții individuale urmate de soluții comune .................................................................. 84 Soluții de conservare integrate ...................................................................................... 86 Soluții de conservare durabile ....................................................................................... 86 Planificaţi în limitele planului muzeal general şi un pic peste ......................................... 87 Exemple de evaluare a riscurilor specifice și de soluții individuale ................................. 88 Managementul integrat al riscului cauzat de dăunători (IPM) ........................................ 94 Evitați sursele și atractanții ............................................................................................ 96 Blocarea căilor de pătrundere ....................................................................................... 97 Detectare ...................................................................................................................... 97 Reacţie .......................................................................................................................... 97 Managementul integrat şi durabil al riscurilor................................................................. 98 Recomandări privind iluminatul muzeal ......................................................................... 98 Recomandări privind temperatura şi umiditatea în muzeu ............................................. 99 Recomandări privind poluanţii muzeali ........................................................................ 100 Integrarea gestionării tuturor celor patru agenți ........................................................... 103 Concluzii ..................................................................................................................... 103 Anexe .......................................................................................................................... 104 Expunere, exponate şi expoziţii .................................................................................... 110 Yani Herreman .............................................................................................................. 110 Facultatea de arhitectură, Universitatea Naţională din Mexic ................................................ 110 Tipuri de etalări ........................................................................................................... 110 Obiectul: interpretarea în contextul expozițional .......................................................... 111 Managementul expoziției în raport cu alte activități muzeale ....................................... 112 Cine este sau ar trebui să fie managerul de proiect expoziţional ................................. 112 Proiectare: principalul proces de planificare şi proiectare ........................................... 113 Cele cinci etape ale procesului de proiectare .............................................................. 113 Planificare ................................................................................................................... 113 Obiectivele prezentării sau expoziţiei .......................................................................... 113 Publicul țintă ................................................................................................................ 113 Fezabilitate .................................................................................................................. 114 Elaborarea proiectului expoziţional .............................................................................. 116 Sisteme de expunere .................................................................................................. 117 Fabricare și materiale .................................................................................................. 118 Finalizarea expoziției ................................................................................................... 119 Evaluarea expoziției finalizate ..................................................................................... 119 Expoziții și comunicarea şi educaţia muzeală .............................................................. 119 Grija faţă de vizitator ................................................................................................... 123 Vicky Woollard ............................................................................................................... 123 Lector principal, City University London .......................................................................... 123 Definiții: ....................................................................................................................... 123 Cadrul general............................................................................................................. 124

6

Care sunt beneficiile pentru muzee? ........................................................................... 124 Principiile care stau la baza furnizării de servicii de calitate vizitatorilor ....................... 125 Elaborarea politicii şi a strategiei integrate de bună deservire a vizitatorilor ................ 126 Grija faţă de vizitator (real sau virtual) ......................................................................... 126 Definirea si înțelegerea vizitatorilor .............................................................................. 127 Studierea vizitatorilor ................................................................................................... 127 Tipuri de vizitatori și nevoile lor:................................................................................... 129 Vizitatori cu nevoi suplimentare (dizabilități fizice și mintale) ....................................... 131 Planificarea și gestionarea serviciilor pentru vizitatori .................................................. 132 Directorul și membri din conducere superioară ............................................................ 132 Echipa de Servicii pentru vizitatori ............................................................................... 133 Grupul de comunicare/informare ................................................................................. 134 Rezumat ...................................................................................................................... 137 Informații suplimentare ................................................................................................ 138 Educaţia muzeală din perspectiva funcţiilor muzeului ....................................................... 139 Cornelia Brüninghaus-Knubel.......................................................................................... 139 Director, Educaţie, Wilhelm Lehmbruck Museum, Duisburg, Germania .......................... 139 Colecțiile și educația.................................................................................................... 139 Patrimoniu și educație ................................................................................................. 140 Dezvoltarea și gestionarea educației muzeale............................................................. 140 Educația muzeală și comunitatea ................................................................................ 141 Alegerea metodelor de predare și învățare în educația muzeală ................................. 142 Etichetele și legendele din expoziție ............................................................................ 143 Tururi ghidate și dialog educațional ............................................................................. 143 Mijloacele audio și audiovizuale .................................................................................. 144 Spații de studiu ............................................................................................................ 144 Mijloace vizuale și electronice ..................................................................................... 144 Expoziții didactice/educaționale ................................................................................... 145 Ateliere practice .......................................................................................................... 146 Exponate și materiale didactice tactile ......................................................................... 146 Jocuri didactice ........................................................................................................... 147 Demonstrații educaționale ........................................................................................... 147 Jocul pe roluri și teatrul muzeal ................................................................................... 147 Tablouri vivante ........................................................................................................... 148 “Kituri” didactice .......................................................................................................... 148 Excursii în teren/expediții ............................................................................................ 148 Activități de colectare/documentare/expunere ............................................................. 149 Programe de asistenţă dedicată evenimentelor educaționale ..................................... 149 Publicaţii muzeale ....................................................................................................... 149 Activități în afara muzeului........................................................................................... 150 Programe de popularizare ........................................................................................... 150 Munca de teren ........................................................................................................... 152 Educație informală ...................................................................................................... 152 Managementul muzeal .................................................................................................... 154 Gary Edson ................................................................................................................... 154 Director executiv, Museum of Texas Tech University, Lubbock, Texas ............................... 154 Structura de management ........................................................................................... 156 Munca în echipă .......................................................................................................... 158 Responsabilitatea publică............................................................................................ 159 Declarație de misiune .................................................................................................. 159 Politici.......................................................................................................................... 160

7

Management financiar ................................................................................................. 161 Deontologie muzeală şi management ......................................................................... 165 Planificare ................................................................................................................... 165 Comentarii finale ......................................................................................................... 167 Managementul resurselor umane.................................................................................. 169 Patrick J. Boylan ............................................................................................................ 169 Profesor emerit, City University London .......................................................................... 169 Personalul muzeului: cheia succesului ........................................................................ 169 Înţelegerea managementului resurselor umane ........................................................... 169 Principalele categorii de lucrări muzeale și lucrători muzeali ....................................... 170 Informarea, implicarea şi corectitudinea personalului .................................................. 170 Recrutarea și păstrarea personalului de înaltă calitate ................................................ 171 Managementul, formarea și dezvoltarea profesională a angajaţilor ............................. 177 Proceduri disciplinare și soluţionarea plăngerilor ......................................................... 178 Sănătate și siguranță la locul de muncă ...................................................................... 178 Marketing .................................................................................................................... 185 Paal Mork ..................................................................................................................... 185 Directorul Departamentului Comunicare şi Marketing, Norsk Folkemuseum, Oslo ................ 185 1. Introducere în marketing.......................................................................................... 185 Orientarea producției ................................................................................................... 186 Orientarea vânzărilor ................................................................................................... 186 Orientarea spre marketing ........................................................................................... 186 Conceptul de marketing societal.................................................................................. 186 Orientarea actuală a muzeelor în ceea ce privește teoria și practica de marketing ...... 186 Mixul de marketing ...................................................................................................... 187 Produs......................................................................................................................... 187 Preț ............................................................................................................................. 187 Promovare .................................................................................................................. 188 2. Planificarea strategică a pieței ................................................................................. 188 Misiune și viziune ........................................................................................................ 188 Analiza situației ........................................................................................................... 189 Factori interni .............................................................................................................. 189 Factori externi ............................................................................................................. 189 Obiective ..................................................................................................................... 189 Segmentarea pieței ..................................................................................................... 190 Activităţi de promovare ................................................................................................ 190 Evaluare ...................................................................................................................... 190 3. Grupuri ţintă ............................................................................................................ 190 Segmentarea pieţei ..................................................................................................... 191 Segmentare geografică ............................................................................................... 191 Segmentarea demografică .......................................................................................... 191 Segmentarea organizaţională ...................................................................................... 191 Publicul-ţintă................................................................................................................ 191 Familii.......................................................................................................................... 191 Industria turistică ......................................................................................................... 192 Pelerini ........................................................................................................................ 193 Școli și licee ................................................................................................................ 193 Sponsori ...................................................................................................................... 193 4. Promovare.............................................................................................................. 193 Publicitate ................................................................................................................... 194 Relații publice .............................................................................................................. 195

8

Relaţia cu presa .......................................................................................................... 195 Marketing direct ........................................................................................................... 196 Internetul ..................................................................................................................... 197 5. Construirea brandului muzeului ............................................................................... 197 Controlarea valorii comerciale a brandului ................................................................... 198 Identitate ..................................................................................................................... 198 Semnificație ................................................................................................................ 199 Reacție ........................................................................................................................ 199 Relații .......................................................................................................................... 200 Securitatea şi pregătirea muzeului în caz de dezastre ............................................................ 201 Pavel Jirasek .................................................................................................................. 201 Departamentul de protecţie a patrimoniului, Ministerul Culturii, Republica Cehă ............. 201 Securitatea este ceva ce priveşte pe toată lume ......................................................... 201 Definirea politicii de securitate și construirea sistemului de securitate ......................... 203 Analiza riscului și planul de securitate ......................................................................... 204 Punerea în aplicare a planului strategic de protecție a muzeului ................................. 205 1. Bariere mecanice .................................................................................................... 207 2. Sistemul de organizare a paznicilor (denumiţi şi gardieni sau supraveghetori) ....... 208 3. Măsuri organizatorice privind comportamentul personalului și al vizitatorilor ........... 208 4. Măsuri de asigurare a securității în zona exponatelor şi în sălile de expoziție .......... 208 5. Sistem de detectare a intrușilor (IDS) ...................................................................... 208 6. Sistem de control al accesului (ACS)....................................................................... 209 7. Televiziune cu circuit închis (CCTV) ........................................................................ 209 8. Comunicarea internă și raportarea situațiilor de urgență .......................................... 210 9. Măsurarea si reglarea parametrilor fizici critici ........................................................ 210 10. Măsurarea cantităților tehnice (apă, gaz, praf) ....................................................... 210 11. Iluminat interior şi exterior ..................................................................................... 210 12. Protecție împotriva supratensiunii cauzată de forțele atmosferice.......................... 210 13. Centrul de monitorizare internă (camera de control) .............................................. 211 14. Transmiterea alarmelor ......................................................................................... 211 15. Documentaţia textuală şi vizuală a obiectelor culturale .......................................... 211 16. Planul de urgență şi planul de evacuare ............................................................... 211 17. Cooperarea cu forțele de intervenție ..................................................................... 211 18. Cooperarea cu organizațiile și agențiile naționale și internaționale relevante ......... 212 19. Priorități de restaurare și conservare ..................................................................... 212 Sistem de detectare a intrușilor (SDI) .......................................................................... 212 Detectarea automată a incendiilor și sistemul de alarmă de incendiu (SAI) ................. 213 Planul de urgență ........................................................................................................ 213 Recomandări finale și ajutor suplimentar ..................................................................... 214 Anexa 1: Model de Plan de Urgenţă ............................................................................ 214 Traficul ilicit ................................................................................................................. 222 Lyndel Prott ................................................................................................................... 222 Fost director al Diviziei Patrimoniu Cultural, UNESCO ..................................................... 222 Introducere .................................................................................................................. 222 Prevenţie ..................................................................................................................... 222 Inventare ..................................................................................................................... 222 Legislație națională...................................................................................................... 225 Turiști și vizitatori ......................................................................................................... 226 Pregătire ..................................................................................................................... 226 Detectare .................................................................................................................... 226 Recuperare ................................................................................................................. 227

9

Convenții internaționale ............................................................................................... 228 Aplicarea convențiilor .................................................................................................. 228 Recuperarea bunurilor în ţările unde convenţiile nu se aplică ...................................... 229 Litigii ............................................................................................................................ 230 Comitetul interguvernamental UNESCO ...................................................................... 231 Concluzie .................................................................................................................... 231 Bibliografie şi alte informaţii utile ....................................................................................... 242

10

Cuvânt înainte

Alissandra Cummins, președintele ICOM Această carte, intitulată Cum să administrezi un muzeu: Ghid practic, a fost scrisă la

solicitarea Comitetului Interguvernamental UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural al Irakului şi s-a născut din nevoia de a avea un manual de bază, care să servească atât ca instrument de lucru pentru formatori și cursanți în domeniu şi pentru lucrătorii actuali din muzeele irakiene, cât şi ca document de referință pentru cei care doresc să aprofundeze anumite aspecte legate de subiectul pe care îl tratează. Cartea de faţă poate interesa şi persoanele fără specializare în muzeologie, care doresc totuşi să înțeleagă cum se gestionează un muzeu.

Recunoscând utilitatea acestei publicații pentru întreaga comunitate muzeală internațională, UNESCO a decis să îi lărgească sfera de aplicabilitate și să o pună la dispoziția tuturor muzeelor din lumea vorbitoare de limbă arabă, inclusiv într-o ediţie în limba engleză, pentru utilizare pe scară mai largă.

Publicaţia de faţă este încă un exemplu de răspuns direct al ICOM la necesitatea de a oferi formare profesională și sfaturi practice, ori de câte ori este nevoie. Într-adevăr, în cei aproape șaizeci de ani de existență, ICOM a căutat să promoveze standarde profesionale de formare profesională și practică, ca şi acţiunile în colaborare. Astăzi, unul dintre obiectivele declarate ale organizației rămâne acela de a stimula “schimbul de cunoștințe profesionale și de practică muzeală la nivel internațional, prin sprijin reciproc”, încurajând, în acelaşi timp, în mod activ, noi modele de colaborare. Principala misiune a ICOM, după aceea de stabilire de standarde profesionale și deontologice pentru activitățile muzeale, este promovarea formării profesionale și a cunoașterii. Cele douăsprezece capitole din cuprinsul acestei cărţi reflectă, pe de o parte, vasta experiența şi expertiză profesională domeniul muzeologiei ale autorilor lor, cât şi diversitatea şi multiculturalitatea societăţii/societăţilor în care trăim la ora actuală. Ţin să mulţumesc în mod deosebit United National Development Group Trust Fund

pentru sprijinul financiar acordat în vederea publicării acestei cărți. Mulţumesc totodată tuturor coautorilor, care au lucrat sub coordonarea inspirată a editorului Patrick J. Boylan, pentru contribuţiile lor inestimabile la scrierea cărţii. Nu în ultimul rând, se cuvine menţionat rolul-cheie pe care personalul din cadrul programului ICOM l-a jucat în elaborarea și coordonarea cărții. În opinia mea, toţi aceştia au creat împreună un excelent instrument, util atât comunităţii academice, cât şi autodidacţilor, care va contribui, cu siguranţă, la dezvoltarea profesiei de muzeograf, la nivel mondial, mulți ani de acum încolo.

Alissandra Cummins, Președinte Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM)

11

Introducere

Patrick J. Boylan Cartea Cum să gestionezi un muzeu: Ghid practic este destinată să ofere o imagine de

ansamblu asupra aspectelor esențiale ale funcționării unui muzeu al secolului 21, care se străduieşte să răspundă nevoilor şi aşteptărilor vizitatorilor săi și ale comunităţii în general.

Muzeele trebuie să rămână fidele valorilor lor fundamentale tradiționale și să continue să pună accent pe îngrijirea și dezvoltarea colecțiilor care furnizează dovezi fizice despre cultura şi mediul înconjurător din teritoriul ales de muzeu, fie el un sit istoric sau arheologic, un oraș, o regiune sau o țară întreagă. În egală măsură însă muzeul contemporan trebuie să pună un puternic accent pe atingerea excelenței în serviciile pe care le oferă diverselor sale categorii de public, fie că este vorba de şcolari, elevi, studenți, vizitatori locali şi turiștii străini, sau de cercetători în domeniu.

Ghidul practic Cum să gestionezi un muzeu îşi propune să răspundă unei multitudini de scopuri. Sperăm că informațiile și sfaturile de „bună practică”, din cuprinsul lui, vor servi:

1. actualilor şi viitorilor muzeografi, cu o minimă experiență în gestionarea unui muzeu;

2. profesioniștilor și tehnicienilor cu experiență într-unul în multiplele specialităţi ale muncii de muzeolog, prin informaţiile furnizate despre responsabilitățile și activitatea colegilor lor din alte departamente și discipline complementare;

3. ca resursă valoroasă în dezbaterile interne, foarte necesare, la nivelul personalului muzeal şi al autorităților de reglementare în domeniu, cu privire la prestaţia actuală și la politica și orientarea viitoare a muzeelor lor.

Dorim să subliniem faptul că acest ghid, Cum să gestionezi un muzeu, nu trebuie privit

nici ca un fel de manual pur teoretic, dar nici ca un îndrumar tehnic, cu toate că, prin faptul că abordează importante probleme de principiu și conţine numeroasele exemple de “bune practici”, autorii speră ca el să fie util atât pentru formarea şi dezvoltarea profesională a muzeografilor, cât și ca sursă de informații şi sfaturi tehnice preţioase. In schimb, sperăm că această carte va ajuta personalul muzeelor în procesul de reformare și modernizare internă atât a politicii, cât şi a practicii propriilor lor instituții.

Cititorul va găsi în această carte şi numeroase exerciții practice și explicaţii privind problematici esenţiale. Cu toate că unele dintre aceste exerciţii şi explicaţii au aplicabilitate şi pentru fiecare cititor luat separat, ele sunt, în principal, concepute ca bază de discuții și exerciții practice de grup, cu participarea mai multor membri ai personalului muzeului. Ideal ar fi ca studiile în grup sau grupurile de lucru care participă la exerciţiile recomandate de acest ghid să includă specialităţi, posturi şi funcţii cât mai diverse din cadrul instituției muzeale, astfel încât perspectivele asupra subiectului studiat să fie cât mai variate posibil. Sperăm totodată că aceste exerciții vor fi utile şi pentru programele de formare și dezvoltare profesională în domeniul muzeologiei.

O temă care revine în majoritatea capitolelor priveşte necesitatea ca angajaţii muzeului să coopereze între ei şi să lucreze împreună ca o echipă, precum şi necesitatea ca muzeul să stabilească foarte clar sarcinile şi responsabilitățile tuturor lucrătorilor săi. Vedem acest lucru ca pe o necesitate practică, într-o lume în care se pune tot mai mult accentul pe descentralizarea puterii și a responsabilităţilor de conducere până nivelul cel mai de jos al ierarhiei sau al organigramei unei organizaţii.

Cei doisprezece colaboratori ai acestui Ghid, proveniţi din diferite părți ale lumii, sunt experți recunoscuți în specialitatea lor, care au în spate multe decenii de experiență practică în disciplina despre care vorbesc în articolele pe care le-au scris pentru această carte, precum și o vastă experiență în activităţi de consultanţă şi didactice, dobândită în cadrul colaborărilor lor cu numeroase muzee și alte organisme din domeniul conservării patrimoniului, din întreaga lume.

12

Scopul fiecărui capitol este de a oferi sfaturi practice și teme de discuție. Textul principal din fiecare capitol este susținut atât de informații suplimentare, cum ar fi, de exemplu, date tehnice şi standarde esenţiale, precum și de propuneri de exerciții practice și teme de discuție, pentru uz intern, care se adresează deopotrivă fiecărui specialist în parte, grupurilor restrânse de cercetători, participanților la un program sau curs practic de formare sau perfecţionare profesională şi întregului personal al unui muzeu.

Capitolul privitor la rolul muzeelor și al deontologiei muzeale prezintă tradiția comună, valorile și standardele de conduită instituționale și profesionale, care trebuie să constituie fundamentul tuturor activităților specializate din cadrul muzeelor și al instituțiilor conexe, precum şi a tuturor iniţiativelor oricărui muzeu.

Următoarea serie de capitole oferă o perspectivă contemporană asupra activităților de bază ale muzeelor, activităţi care au evoluat mult ca întindere și complexitate, în ultimii ani, şi anume: constituirea, gestionarea, documentarea, întreţinerea și conservarea colecțiilor.

Comunicarea este, de asemenea, o funcţie foarte importantă a muzeului, iar rolul expunerii și al expozițiilor, ca şi domeniul emergent, acela al satisfacerii vizitatorilor și al educației şi învăţării formale și informale în domeniu muzeologiei, sunt examinate şi ele, pe rând, în această carte.

În mod tradițional, a existat tendinţa ca administrarea muzeului să fie tratată ca fiind o parte relativ neimportantă a operațiunilor muzeale, dat fiindcă cele mai multe dintre funcțiile administrative-cheie, cum ar fi întreținerea și gestionarea localurilor muzeale, gestionarea finanţelor şi a resurselor umane, erau, cel mai adesea, în sarcina departamentelor de resort, din cadrul administraţiei centrale sau al primăriilor.

Cu toate acestea, tendința tot mai accelerată spre descentralizarea acestor funcții și, în consecinţă, spre transferarea acestor responsabilități în sarcina muzeelor ca atare, a amplificat mult importanţa gestionării generale şi a gestionării personalului, şi, mai ales, importanţa responsabilităţilor care revin directorului și a altor membri ai personalului de conducere ai muzeului. În plus, marketingul a devenit şi el un aspect important al activității actuale a muzeelor. În condiţiile reducerii alocărilor bugetare de stat, foarte multe sau, probabil, cele mai multe dintre muzee se văd actualmente nevoite să îşi finanţeze propriile costuri operaţionale prin strângerea de fonduri și din activități generatoare de venituri.

Tot astfel, în condiţiile creşterii ratei criminalității internaționale în materia bunurilor culturale de orice natură, de la colecții muzeale, la situri de patrimoniu, preocupările legate de securizarea muzeelor capătă tot mai multă importanţă, ca şi lupta internațională împotriva traficului ilicit de antichităţi, lucrări de artă, obiecte de istorie naturală şi alte bunuri culturale furate, achiziţionate şi transferate ilegal. Ca atare, capitolele finale ale acestui Ghid sunt dedicate acestor două teme majore de maximă actualitate.

Sperăm că cititorii vor găsi această carte interesantă şi stimulatoare, în sensul în care îi va ajuta să înţeleagă mai bine rolul actual și viitor al instituţiei muzeale, ca şi felul în care cititorii înşişi pot contribui efectiv la continuarea şi îmbunătățirea serviciilor profesionale și furnizate de muzeu în beneficiul societăţii.

13

Rolul muzeelor și Codul deontologic Geoffrey Lewis, Preşedintele Comitetul de Etică al ICOM Rolul muzeelor Muzeele se îngrijesc de bunurile culturale ale omenirii şi le interpretează pentru publicul

vizitator. Nu este vorba de bunuri obişnuite, ci de bunuri cu un regim juridic special, stabilit şi protejat ca atare de legislația internațională. Bunurile culturale fac parte din patrimoniului natural și cultural al întregii lumi şi pot fi tangibile sau intangibile. Bunul cultural este, adesea, o sursă de dovezi primare pentru o serie de discipline, cum ar fi arheologie și științele naturale, drept pentru care contribuie considerabil la cunoaștere. Bunul cultural este, totodată, o componentă importantă a procesului de definire a identității culturale, atât la nivel național, cât şi mondial.

Contextul istoric al colecţionării Colecțiile de obiecte adunate laolaltă pe criterii de afinităţi personale sau colective există

din cele mai vechi timpuri. Obiectele funerare descoperite în morminte paleolitice stau mărturie în acest sens. Cu toate acestea, ideea de muzeu ca atare apare la începutul mileniului al doilea î.e.n., la Larsa, în Mesopotamia, unde inscripțiile străvechi erau reproduse pentru a servi ca material didactic în şcolile din Larsa. Dovezile arheologice din secolul al șaselea î.e.n., descoperite în localitatea Ur, sugerează nu numai că regii Nabucodonosor și Nabonidus colecţionau antichități, ci şi existenţa unei colecţii de antichități, adăpostită de o cameră aflată lângă școala templului, însoţită de o tăbliţă care descria inscripții încă şi mai vechi, executate pe bucăţi de ardezie, descoperite la faţa locului. Această tăbliţă poate fi considerată drept ceea ce numim astăzi “eticheta muzeului”.

In ciuda originilor clasice ale cuvântului “muzeu”, nici imperiul roman, nici imperiul grec nu ne furnizează exemple de muzeu, în sensul în care îl cunoaştem astăzi. Ofrandele votive din interiorul templelor, amplasate, în unele cazuri, în trezorerii special construite, erau, se pare, accesibile publicului, adeseori contra unei taxe modice. Ele includeau opere de artă, curiozităţi ale naturii, precum și obiecte exotice, aduse de prin colţurile îndepărtate ale imperiului, dar care erau, cu precădere, de natură religioasă. Venerarea trecutului și a personalităților trecutului, din țările orientale, a condus la colecţionarea de obiecte. Relicvele se adunau la mormintele primilor martiri musulmani, ca, de exemplu, mormântul imamului Reza, de la Meshed, din nord-vestul Iranului, relicve expuse azi într-un muzeu construit chiar lângă mormânt. Ideea de „al-Waqf”, adică de cedare de bunuri personale pentru binele public și în scopuri religioase, a dus şi ea la formarea colecțiilor.

În Europa medievală, colecțiile erau, în principal, apanajul caselor princiare şi ale clerului şi aveau, de regulă, o importanță economică, servind la finanțarea războaielor sau a altor cheltuieli ale statului. Alte colecții au luat forma unor pretinse relicve ale creștinătății. Odată cu reînvierea interesului pentru patrimoniul clasic, generată de apariția noilor familii de comercianți și bancheri avuţi, colecții absolut impresionante de antichități au luat treptat fiinţă în Europa. Una dintre aceste colecţii remarcabile este colecţia adunată de familia de Medici, din Florența, lăsată moștenire statului, în 1743, pentru “toscani şi toate naţiunile”. Colecţii regale şi nobiliare au apărut şi în alte ţări europene. Începând cu secolul al XVII-lea, interesul tot mai mare pentru istoria omenirii şi istoria naturală a stimulat adunarea multor colecții pe aceste două teme, de către intelectualitatea vremii. Tot aceasta este şi perioada în care iau fiinţă primele societăți științifice, unele dintre ele alcătuindu-şi propriile lor colecții, cele mai cunoscute fiind Accademia del Cimento din Florența (1657), Royal Society of London (1660) și Academie des Sciences din Paris (1666). La acea dată existau deja clasificări sistematice pentru lumea naturală și lumea artificială, care ajutau colecţionarii să îşi ordoneze colecțiile. Aceasta reflectă spiritul

14

investigativ raţional şi sistematic, precum şi abordarea enciclopedică a cunoașterii, care apare încă de atunci în Europa.

Primele muzee publice

Muzeele enciclopedice Muzeele publice sunt rezultatul spiritului enciclopedic care a caracterizat așa-numitul

Iluminism European. Muzeul Ashmolean, deschis de Universitatea din Oxford, în 1683, este îndeobşte considerat primul muzeu înfiinţat de un organism de stat în beneficiul public. Muzeul s-a bazat, în mare parte, pe colecțiile eclectice adunate din diverse părți ale lumii de familia Tradescant și expuse publicului, până la deschiderea muzeului, la reşedinţa acesteia, din Londra. Muzeul avea un caracter enciclopedic, aceasta fiind şi caracteristica a altor două muzee bine cunoscute din această perioadă timpurie: The British Museum, deschis la Londra, în 1759, și Muzeul Luvru, de la Paris, deschis în 1793; ambele muzee au fost inițiative guvernamentale, primul fiind rezultatul achiziționării a trei colecții particulare, iar cel de-al doilea, al “democratizării” colecțiilor regale.

Muzeele societății Societățile științifice s-au numărat şi ele printre primii inițiatori de muzee publice, lucru

valabil, mai ales, pentru muzeele din Asia. The British Museum s-a înfiinţat printr-un act al Parlamentului, care prevedea că muzeul nu era

destinat “doar studiului şi delectării celor învăţaţi și curioşi, ci uzului şi beneficiului publicului larg”. Muzeul s-a deschis în 1759, în clădirea Montagu House, Bloomsbury (vezi mai sus), special achiziționată în acest scop. Accesul publicului a fost gratuit încă de la început, deși trebuia să faci cerere pentru a obţine un bilet de intrare. Un vizitator din Franța nota în anul 1784 că Muzeul era destinat în special “instruirii şi delectării publicului”.

Muzeul conţinea antichități clasice, exemplare de istorie naturală, manuscrise, precum și materiale etnografice, numismatice și artistice. Legea fondatoare reflecta gândirea enciclopedică a timpului, declarând că “toate artele și științele sunt legate între ele”. Ulterior, colecțiile de istorie naturală au fost mutate şi au format Muzeul de Istorie Naturală, deschis în 1881.

În Jakarta, alcătuirea colecției Societății de Arte și Științe din Batavia a început în 1778, pentru ca, în final, aceasta să devină Muzeul Central al Culturii Indoneziene. Originile Muzeului indian din Calcutta sunt similare, bazându-se pe colecțiile Societății Asiatice din Bengal, alcătuite începând cu anul 1784. Ambele muzee erau dedicate artelor şi științelor și erau preocupate de promovarea cunoștințelor despre țările lor. In Statele Unite, societatea Charleston Library, din Carolina de Sud, şi-a anunțat intenția, în 1773, de a

15

alcătui o colecție de “producții naturale, animale, vegetale sau minerale”, care să prezinte lumii aspecte practice și comerciale din domeniul agriculturii și al medicinii, din provincia respectivă.

James Macie Smithson şi-a propus să înfiinţeze o instituţie “pentru aprofundarea şi popularizarea

cunoştinţelor.” Aceasta a fost ideea care a stat la baza a aceea ce a devenit complexului muzeal de renume mondial, cunoscut cu numele de Institutul Smithsonian, din Washington DC. Legislația de înfiinţare a acestui institut prevedea construirea unei clădiri care să adăpostească o galerie de artă, o bibliotecă, un laborator de chimie, săli de curs și galerii muzeale; clădirea urma să adăpostească “tot felul de obiectele de artă și de cercetare curioase... istorie naturala, plante, exponate geologice și mineralogice” aparţinând Statelor Unite. Prima clădire a Institutului Smithsonian (fotografia de mai sus) a fost finalizată în 1855, Muzeul Național al Statelor Unite deschizându-se trei ani mai târziu. Colecțiile aveau să depăşească foarte curând capacitatea clădirii. Astăzi, Mall-ul din Washington DC se află în continuarea clădirilor aparţinând complexului Smithsonian.

Muzeele naționale Ideea că muzeul are rolul de a contribui la formarea conștiinței şi identităţii naţionale a

apărut prima dată în Europa și, odată cu ea, recunoașterea faptului că muzeele erau instituțiile potrivite pentru conservarea patrimoniului istoric al unei națiuni. Această idee a dăinuit până în zilele noastre și este, adesea, subliniată de muzeele naționale ale statelor nou-înființate sau reînfiinţate. Printre muzeele din secolul al XIX-lea care fac dovada acestui deziderat se numără şi Muzeul Național din Budapesta, înfiinţat în 1802, construit cu bani strânși din donaţii benevole; muzeul s-a identificat, mai târziu, cu lupta pentru independență a Ungariei. La Praga, perioada de reînflorire a ideii de naţionalism a dus la fondarea muzeului național, în 1818, a cărui nouă clădire, deschisă publicului de abia în 1891, a devenit un simbol al renașterii naționale cehe. Ambele aceste muzee au adăpostit, inițial, colecții de arte și științe, dar, pe măsură ce colecțiile au crescut, au fost transferate în alte localuri. În Ungaria, de exemplu, acumularea în timp a colecţiilor dus la separarea lor în muzee specializate pe diverse discipline: Artă Aplicată, Arte Frumoase, Cultură Națională și Științele Naturii.

16

Unul dintre primele muzee din America de Sud a fost fondat la Buenos Aires, în 1812, și a fost

deschis publicului în 1823, ca muzeu naţional. Muzeul a funcţionat în clădirea universităţii timp de câţiva ani. Astăzi, Muzeul Argentinian al Științelor Naturii, din Buenos Aires, funcţionează în clădirea actuală (de mai sus), din anul 1937. Colecțiile acoperă toate domeniile istoriei naturale și umane, dar mai ales exponate de paleontologie, antropologie și entomologie.

Muzee specializate Ideea de muzeu enciclopedic al culturii naţionale sau universale s-a atenuat, în secolul

al XIX-lea şi a fost treptat înlocuită cu cea de muzee naționale, din ce în ce mai specializate. Acest lucru s-a întâmplat mai ales acolo unde muzeele erau considerate a fi, printre altele, instrumente de promovare a noilor cuceriri în domeniile designului industrial şi al tehnicii. Expozițiile internaționale ale diverşilor fabricanţi au contribuit la apariţia unui număr de astfel de muzee superspecializate, cum ar fi muzeul Victoria and Albert și Science Museum din Londra, Muzeul Technisches din Viena și muzeul Palais de la Découverte din Paris.

In anul 1835, guvernul egiptean a înfiinţat un Departament de antichităţi, pentru protejarea

siturilor sale arheologice și depozitarea artefactelor. În 1858, s-a înfiinţat un muzeu de sine stătător, însă colecția nu a fost expusă într-o clădire permanentă, până la deschiderea Muzeului Egiptean din Cairo, în 1902 (a se vedea mai sus). La scurt timp după aceea, o parte dintre colecții au fost transferate şi au format cele două instituții bine-cunoscute, Muzeul Islamic (1903) și Muzeul de Civilizaţie Coptă (1908).

17

Muzee generale şi locale Ideea de muzeu enciclopedic, care îşi găseşte în prezent expresia în muzeele cu caracter general, rămâne o caracteristică a multor muzee regionale și locale. Muzeele generale au luat fiinţă pe baza colecțiilor provenind de la diverşi donatori particulari şi companii private, cu precădere la mijlocul secolului al XIX-lea. In Marea Britanie, muzeele municipale erau văzute ca o sursă de instruire și divertisment pentru populaţia din ce în ce mai urbanizată, astfel că s-au dezvoltat în contextul reformelor destinate să rezolve problemele sociale profunde, cauzate de industrializare. În cazul în care muzeul se înfiinţa într-un oraş portuar sau în orice alt centru de comerţ internațional, colecțiile erau o reflectare chiar a „globalizării” locului respectiv. Muzeele locale și regionale jucau şi rolul de promotori ai mândriei civice. Institutul din Jamaica a fost înființat în 1879 şi era dedicat încurajării literaturii, științei și artei jamaicane. În 1891, s-a înfiinţat un muzeu de știință, iar în anul următor s-a deschis o galerie de portrete. Astăzi, institutul administrează câteva muzee de istorie și etnografie, din diferite părți ale insulei. Muzeul de știință – în prezent, secţia de istorie naturală - se află în clădirea sediului Institutului din Kingston (de mai sus).

18

La câțiva ani după câştigarea independenței, guvernul nigerian a creat Comisa Naţională a Muzeelor şi Monumentelor, care avea rolul de a înfiinţa muzee naționale în principalele orașe ale ţării. Această iniţiativă făcea parte din politica de promovare a identității culturale și a unității naționale. Unele dintre aceste muzee şi-au deschis propriile ateliere de lucru, unde vizitatorii pot asista la demonstraţii de practicare a meşteşugurilor tradiționale. Muzeul Jos, unul dintre primele muzee naționale, cuprinde şi un muzeu al arhitecturii tradiționale (a se vedea imaginea de mai sus).

Muzee în aer liber în 1872, un nou tip de muzeu a apărut, în Suedia, destinat conservării tradiţiilor populare ale națiunii, respectiv muzeul Nordiska Museet, din Stockholm. Muzeul şi-a extins ulterior obiectul de activitate, strămutând locuinţe tradiționale la Skansen, devenind, astfel, primul muzeu în aer liber din lume. O variantă a acestei idei a apărut în Nigeria, dar acolo, mare parte din arhitectura tradițională era mult prea fragilă pentru a fi strămutată. De aceea, s-a recurs la meșteșugari, aduşi la Muzeul de Arhitectură Tradițională, de la Jos, care au construit case după modele caselor tradiţionale, reprezentative pentru diverse regiuni ale Nigeriei.

Muzee de lucru Unele muzee şi-au creat propriile ateliere de lucru, unde demonstrează practicarea meșteșugurilor tradiționale. În unele cazuri, aceste muzee vând obiecte de artă tradiţională, în beneficiul muzeului. În alte părţi, s-au păstrat atelierele și unităţile industriale existente, care au fost readuse la starea lor iniţială de ateliere meşteşugăreşti. În astfel de cazuri, accentul cade mai mult pe păstrarea și păstrarea procedeelor tradiţionale de confecţionare a articolelor de artizanat, mai degrabă decât pe echipamentele folosite, pentru a asigura dăinuirea meşteşugurilor străvechi.

Acesta este nivelul la care aspectele intangibile ale patrimoniului și necesitatea de a le conserva devin deosebit de evidente. Cunoştinţele și abilitățile necesare confecţionării unui obiect se transmit cel mai bine pe cale orală și vizuală și se conservă prin tehnici multimedia. Abordările de acest gen îşi găsesc o largă aplicabilitate în diverse situații muzeale.

Muzee aferente siturilor În cazul siturilor păstrate ca atare, cum este cazul siturilor arheologice și al habitatelor naturale, criteriile de înfiinţare a muzeelor sunt cu totul altele. Preocuparea majoră, în acest caz, vizează păstrarea sitului în stare bună, pe cât posibil, ţinând cont de factorii de mediu, inclusiv de climă, ca şi de impactul pe care vizitatorii l-ar putea avea asupra sitului. Facilităţile interpretative impun şi ele un tratament special, astfel încât să fie cât mai clare, însă fără să interfereze de o manieră obstructivă cu situl și cu relicvele lui.

19

Muzee virtuale Tehnologia informației și comunicaţiile deschid noi oportunități privind sarcinile interpretative ale muzeelor, fapt care se poate manifesta în felurite moduri. De exemplu, posibilitatea de a aduna imagini digitale, în special cele provenind din surse diferite, pentru a prezenta și interpreta patrimoniul cultural și natural şi a-l face accesibil unui public cât mai larg, trebuie acceptată acum ca jucând un rol important în viaţa muzeelor.

Standarde minime și deontologie Activitatea muzeală este un serviciu destinat societăţii şi presupune cele mai înalte standarde de practică profesională. Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM) stabilește standarde minime pentru definirea propriului Cod deontologic. Aceste standarde sunt valabile şi în cazul cărţii de faţă şi indică nivelul de performanță la care atât publicul, cât și muzeologii trebuie să se aştepte, în mod rezonabil, de la toți cei implicați în prestarea de servicii muzeale. Aceste standarde sunt pasibile de rafinare, în funcţie de cerințe locale și de specializările membrilor personalului muzeului.

Gestionarea muzeului Pentru a fi eficient, serviciul muzeal trebuie să câştige încrederea publicului pe care îl deserveşte. Toţi cei care răspund de întreţinerea și interpretarea moștenirii culturale tangibile și intangibile a omenirii, de la nivel local sau național, au datoria să consolideze această încredere. Un rol important, în acest sens, revine iniţiativelor de sensibilizare a opiniei publice cu privire la rolul, scopul şi modul de gestionare a muzeului.

Cadrul instituţional Protejarea şi promovarea patrimoniului public impun ca instituția de resort să fie înfiinţată legal şi să asigure permanenţa în îndeplinirea misiunii pe care şi-o asumă. Aşadar, instituţiile din acest domeniu trebuie să funcţioneze pe bază de act normativ, act constitutiv, statut sau orice alt document redactat în scrisă şi publicat, întocmit conform legislaţiei naţionale, care stabileşte clar tipul, statutul juridic, misiunea, permanența și natura non-profit a instituţiei.

Direcția strategică și supravegherea muzeului sunt, în mod normal, responsabilitatea organului de conducere. Acesta are datoria de a elabora şi publica o declarație privind misiunea, obiectivele, și politicile muzeului şi de a stabili totodată rolul și componența organului de conducere.

Sediu Pentru a-şi îndeplini funcția, un muzeu are nevoie de un sediul adecvat şi de dotări potrivite rolurilor sale de bază, astfel cum sunt enunţate în misiunea declarată de organul de conducere. Muzeul și colecțiile acestuia trebuie să fie la dispoziția tuturor, în intervale orare rezonabile şi regulat, şi să respecte standardele privitoare la sănătatea, siguranța și accesibilitatea vizitatorilor și ale personalului muzeului. O atenție specială trebuie acordată accesului persoanelor cu nevoi speciale.

Securitate Natura colecțiilor muzeale impune ca organul de conducere să garanteze un nivel de securitate suficient de înalt pentru a proteja colecțiile împotriva furtului sau daunelor aduse exponatelor şi expozițiilor din spaţiile de lucru, din depozite sau în tranzit. Muzeul are obligaţia de a institui politici de protejare a publicului, personalului, colecţiilor şi a altor resurse muzeale împotriva dezastrelor naturale și antropice.

20

Metodele de asigurare sau de despăgubire a patrimoniului muzeal sunt diverse. Cu toate acestea, organul de conducere trebuie să vegheze ca acoperirea poliţei de asigurare să fie suficientă și să includă şi piese aflate în tranzit sau împrumutate, precum şi alte bunuri de care muzeul răspunde în mod curent.

Finanțare Este responsabilitatea organismului de conducere, aceea de a se asigura că există fonduri suficiente pentru derularea şi dezvoltarea activităților muzeului. Aceste fonduri pot proveni din sectorul public, din surse private sau pot fi generate din activităţile proprii ale muzeului. Este necesar să existe o politică scrisă şi o practică acceptată pentru toate sursele de finanțare ale muzeului, iar fondurile trebuie contabilizate de o manieră profesionistă.

Indiferent de sursa de finanțare, muzeul are datoria de a controla conţinutul și integritatea programelor, expozițiilor și activităților sale. Activitățile generatoare de venituri nu trebuie să compromită standardele instituției sau ale publicului acesteia.

Personal Personalul muzeului reprezintă o resursă importantă. Organul de conducere al muzeului trebuie să se asigure că toate acțiunile care vizează personalul se iau în conformitate cu politicile muzeului şi cu procedurile legale în vigoare la nivel local.

Deontologie - Studiul de caz nr. 1 Planificaţi de ani de zile să organizaţi o expoziție importantă în domeniul dvs., însă lipsa fondurilor v-a împiedicat mereu să vă puneţi planul în aplicare. Presa și televiziunea au mediatizat nevoia dvs. de sponsorizare. Spre surprinderea dvs., o mare companie vă scrie şi se oferă să suporte costul integral al expoziției, cu condiţia ca numele companiei să fie asociat cu expoziţia respectivă în toate materialele publicitare. Împărtăşiţi această veste bună unui coleg, care vă avertizează că comunitatea locală duce o campanie acerbă împotriva companiei cu pricina, deoarece se pare că urmăreşte să se extindă pe un teren declarat sit de interes științific, de valoare sacră pentru primii locuitori din acele locuri. Cum procedaţi? Postul de director sau șef de muzeu este un post-cheie și trebuie să fie subordonat direct organului de conducere. La numirea unei persoane în acest post, organele de conducere trebuie să ţină cont de cunoștințele și competenţele pe care le presupune postul. Printre alte calităţi, persoana recrutată să ocupe această poziţie trebuie să posede capacitatea intelectuală și calificarea necesare în domeniu, plus un standard ridicat de conduită etică.

Meseria de muzeograf implică multe şi diverse competenţe, precum şi o calificare specială, absolut obligatorie pentru îndeplinirea cu succes a tuturor sarcinilor specifice. Muzeul are şi datoria de a oferi personalului său şansa de a participa la programe de formare şi dezvoltare profesională continuă.

Unele muzee încurajează voluntariatul. În cazul în care muzeul lucrează cu voluntari, organul de conducere trebuie să instituie o politică privitoare la munca voluntară, concepută astfel încât să promoveze o relaţie de bună înţelegere între voluntari și personalul muzeului. Voluntarii trebuie să fie informaţi despre şi să îşi însuşească prevederile Codul deontologic al ICOM și ale altor reguli, norme și legi în vigoare.

Organul de conducere trebuie să se abţină de a cere personalului muzeului sau voluntarilor să acționeze într-un mod care ar putea fi interpretat ca fiind contrar dispozițiilor de drept intern sau prevederilor codurilor deontologice în materie.

21

Constituirea și întreținerea colecțiilor Politica de achiziții

Muzeele au datoria de a achiziţiona, conserva și promova colecții. Colecțiile muzeale constituie o moștenire publică preţioasă, iar cei care răspund de ele sunt consideraţi ca având rol de împuterniciţi ai publicului. Prin urmare, organul de conducere al muzeului trebuie să adopte și să publice o politică a colecţiilor, care să reglementeze achiziția, îngrijirea și utilizarea colecțiilor.

Etică - Studiul de caz nr. 2 Încercaţi să alcătuiţi o colecție reprezentativă cu tematica muzeului dvs. Vă lipsesc câteva exponate, pe care va trebui neapărat să le obţineţi. Aveți şi câteva exemplare de același tip, care au fost donate muzeului, dar afinităţile lor cu oamenii și locurile respective şi cu alte materiale expoziţionale diferă de tematica expoziţiei. Un colecţionar local are două obiecte care v-ar ajuta să vă completaţi colecţia, și se oferă să vi le dea, în schimbul dublurilor pe care le aveţi în colecţie. Cum procedaţi?

Politica trebuie să clarifice, de asemenea, poziția tuturor materialelor care nu vor fi catalogate, conservate sau expuse. De exemplu, pot exista anumite tipuri de colecții de lucru, unde accentul se pune pe păstrarea procesului cultural, științific sau tehnic, mai degrabă decât a obiectului, sau în care piesele sau specimenele se adună, periodic, laolaltă, pentru a fi manipulate şi utilizate în scop didactic.

Achiziționarea de piese sau de specimene în alt mod decât conform politicii declarate a muzeului trebuie să se facă numai în cazuri excepționale. Dacă se pune problema unei astfel de achiziţii, organul de conducere trebuie să analizeze mai întâi opiniile specialiştilor în domeniu și punctele de vedere ale tuturor părților interesate. Analiza trebuie să vizeze semnificația obiectului sau a exemplarului, inclusiv încadrarea acestuia în patrimoniului cultural sau natural, precum și de interesele speciale ale altor muzee care colecţionează un atare material. Cu toate acestea, chiar și în aceste condiții, obiectele fără un titlu de proprietate valabil nu trebuie achiziționate.

Titlul de proprietate Niciun obiect sau specimen nu trebuie achiziționat, indiferent dacă este vorba de o tranzacţie de cumpărare, donaţie, împrumut, schimb sau testamentară, decât dacă muzeul achizitor se asigură în prealabil că există un titlu de proprietate valabil pentru obiectul sau exemplarul respectiv. Este posibil ca dovada de deţinere legală în proprietate într-o țară să nu fie în mod necesar un titlu de proprietate legal. De aceea, muzeul are obligaţia de a face toate eforturile posibile, înainte de achiziție, pentru a verifica dacă obiectul sau specimenul nu a fost obținut în mod ilegal în sau exportat din țara sa de origine sau din orice altă țară în care a fost, eventual, deținut în mod legal (inclusiv țara de origine a muzeului). Este posibil ca o astfel de investigaţie să cuprindă tot istoricul obiectului, de la descoperirea sau producerea lui şi până la momentul investigaţiei.

Informaţii asociate Contextul şi asocierile unui obiect sau specimen sunt, de asemenea importante, deoarece ele ne furnizează adesea informații suplimentare despre obiectul respectiv. Din acest motiv, ca şi din raţiuni juridice, nu se achiziţionează material muzeal rezultat din colectarea neautorizată sau neștiințifică sau din distrugerea sau deteriorarea intenționată a monumentelor, siturilor arheologice sau geologice sau a speciilor și habitatelor naturale. Tot astfel, nu trebuie procedat la procedura de achiziţie, în cazul vestigiilor care nu au fost aduse la cunoştinţa proprietarului sau ocupantului terenului pe care au fost descoperite sau autorităților judiciare sau guvernamentale de resort. Aceeaşi regulă este valabilă şi în cazul specimenelor biologice sau geologice culese,

22

vândute sau transferate cu încălcarea legislaţiei sau a tratatelor locale, naționale, regionale sau internaționale privitoare la protejarea vieţii sălbatice şi conservarea istoriei naturale.

Există cazuri în care muzeul, în calitate de depozitar de ultimă instanţă, trebuie să achiziţioneze şi obiecte fără titlu de proprietate sau dobândite ilicit sau recuperate pe teritoriul asupra căruia muzeul are jurisdicţie; în astfel de cazuri, muzeul are obligaţia de a obţine aprobare din partea autorităţilor statului, în acest sens.

Materiale sensibile Muzeul trebuie să fie atent atunci când achiziţionează obiecte sau specimene sensibile din

punct de vedere cultural sau biologic. Rămăşiţele umane şi materialele cu semnificație sacră se achiziţionează numai dacă muzeul le poate păstra în siguranță şi îngriji cu tot respectul cuvenit, în conformitate cu standardele profesionale și ţinând cont de interesele și credințele membrilor comunităţii sau ai grupurilor etnice sau religioase din care provin obiectele respective.

O atenţie specială trebuie acordată, de asemenea, mediului natural şi social din care provin exemplarele botanice și zoologice vii, precum şi tuturor legilor şi tratatelor naționale, regionale sau internaționale referitoare la protecția faunei şi florei sălbatice sau la conservarea istoriei naturale.

Eliminarea din inventar a pieselor și specimenelor din colecțiile muzeale Caracterul permanent al colecțiilor și dependența de donaţiile private în alcătuirea colecțiilor muzeale fac din eliminarea (casarea) unei piese din colecţie o problemă foarte serioasă. Din acest motiv, multe muzee nu sunt autorizate prin lege să caseze piese din colecţia lor.

În cazul în care muzeul este autorizat să fac[acest lucru, casarea se face doar după analizarea atentă şi înțelegerea deplină a semnificației, caracterului (reînnoibil sau nu) şi a regimului juridic ale piesei care urmează a fi casată, precum și a eventualului impact negativ pe care o astfel de acţiune l-ar putea genera din punct de vedere al opiniei şi încrederii publice. Decizia de a elimina oficial o piesă de colecţie este responsabilitatea organului de conducere, care trebuie să acţioneze de comun acord cu directorul muzeului și curatorul colecției respective.

În cazul colecțiilor supuse unor condiții speciale privind casarea, este obligatorie respectarea întocmai a legii şi a tuturor cerinţelor şi procedurilor în materie. În cazul în care achiziția inițială este grevată de restricții obligatorii sau alte cerinţe, ele trebuie respectate cu stricteţe în toate cazurile, mai puţin acolo unde muzeul poate demonstra cu certitudine că respectarea restricţiilor este imposibilă sau este în mod evident în detrimentul instituției. Dacă este cazul, muzeul trebuie să obţină scutirea de restricţii, prin proceduri legale.

Politica muzeului în materie de casare a pieselor din colecţia sa muzeală trebuie să stabilească metodele autorizate de eliminare definitivă a unui pieselor din colecție. Eliminarea se poate face prin donaţie, transfer, schimb, vânzare, repatriere sau distrugere. Aceasta va permite transferul titlului de proprietate nerestricţionat către entitatea care îl primeşte. Deoarece colecțiile muzeale sunt proprietate publică, ele nu pot fi tratate ca active generatoare de venituri, astfel că sumele de bani sau compensaţiile provenite din eliminarea şi casarea de piese şi specimene de colecție muzeală trebuie obligatoriu folosite doar în beneficiul colecţiei respective, de regulă pentru achiziția de piese destinate completării colecţiei.

Muzeul are obligaţia de a ţine evidenţa strictă şi completă a tuturor deciziilor de eliminare din inventar a pieselor şi a metodei de eliminare. În principiu, un obiect care se elimină din colecţie trebuie oferit, cu prioritate, altui muzeu, spre păstrare.

Conflict de interese Muzeul trebuie să fie foarte atent în cazul obiectelor oferite spre vânzare, donate sau date în schimbul unor facilităţi fiscale de către un membru al conducerii muzeului sau de un angajat al

23

muzeului sau de membri ai familiei sau de cunoştinţe apropiate ale acestuia. Muzeul nu trebuie să permită acestor persoane să cumpere piese eliminate din colecţiile de care răspund.

Politicile muzeului trebuie să garanteze că toate colecțiile (atât cele permanente, cât și cele temporare) și informațiile asociate acestora, înregistrate în mod corespunzător, sunt disponibile pentru utilizare curentă și că vor fi transmise generațiilor viitoare în cea mai bună stare posibilă, ţinând cont de cunoștințele și resursele de la momentul respectiv. Sarcinile legate de îngrijirea colecțiilor trebuie încredinţate strict persoanelor care au cunoștințele și abilităţile necesare, sau care sunt corespunzător supervizate.

Documentarea colecțiilor Informațiilor asociate colecțiilor muzeale sunt extrem de importante. Ca atare, colecţiile trebuie documentate riguros şi în conformitate cu standardele profesionale în materie unanim acceptate. Documentarea trebuie să includă identificarea şi descrierea completă a fiecărui obiect şi a asocierilor acestuia, precum şi menţiuni privind proveniența, starea, regimul juridic şi locaţia curentă a obiectului respectiv. Aceste date trebuie păstrate într-un loc sigur și susținute de sisteme de recuperare a datelor, care să permită accesul la informaţii personalului muzeului și altor utilizatori, special autorizaţi în acest scop. Muzeul trebuie să evite să dezvăluie informații sensibile cu caracter personal sau orice alte detalii confidențiale, atunci când pune la dispoziţia publicului date referitoare la colecţii.

Protecție împotriva dezastrelor Natura colecțiilor muzeale impune ca fiecare muzeu să elaboreze politici, concepute astfel încât să asigure protecția colecțiilor în caz de conflicte armate, dezastre naturale sau antropice, precum și în situații de urgență.

Conservare preventivă Conservarea preventivă este un element important al politicii muzeale și al protejării colecţiilor. Este responsabilitatea fundamentală a membrilor personalului muzeului, aceea de a crea și menține un mediu propice colecțiilor aflate în grija lor, fie ele în depozit, în spaţiile de expunere sau în tranzit.

Conservare și restaurare Muzeul trebuie să monitorizeze cu atenție starea colecțiilor sale, pentru a observa din timp dacă un obiect sau specimen necesită lucrări de conservare-restaurare și dacă se impune intervenţia unui conservator –restaurator calificat. Principalul scop al acestei monitorizări este să asigure stabilizarea obiectului sau a specimenului aflat în stare precară. Toate procedurile de conservare trebuie să fie documentate și cât mai reversibile posibil, iar toate modificările aduse obiectului conservat trebuie să fie clar identificabile prin comparaţie cu starea lui iniţială.

Bunăstarea animalelor vii Muzeul care are o colecţie de animale vii trebuie să își asume răspunderea deplină pentru sănătatea și bunăstarea animalelor. În acest caz, muzeul tare datoria de a elabora și să pune în aplicare un cod de siguranță a personalului și vizitatorilor – şi, desigur, a animalelor - aprobat de un expert în domeniul veterinar. Modificarea genetică trebuie să fie clar identificabilă.

Utilizarea în scop personal a colecțiilor muzeale Personalul muzeului, membrii conducerii şi familiile şi cunoştinţele apropiate ale acestora nu au voie să înstrăineze obiecte din colecțiile muzeale, fie chiar și numai temporar, în scopul lor personal.

24

Interpretare și promovarea cunoașterii - accesibilitate

Dovezi primare Muzeele dețin dovezi primare pentru o serie de discipline şi răspund în faţa tuturor de îngrijirea, accesibilitatea și interpretarea materialului documentar pe care îl păstrează în colecțiile lor.

Politica în materie de colecții muzeale trebuie să indice în mod clar importanța colecțiilor ca probe primare. Muzeul are obligaţia de a se asigura că o atare politică nu este guvernată de tendințele intelectuale ale vremii sau de uzanţa muzeală.

Disponibilitate

Muzeele au o responsabilitate deosebită în ce priveşte accesul cât mai liber posibil al publicului la colecţii şi la toate informațiile relevante despre acestea,cu respectarea restricțiilor de confidențialitate și securitate.

Deontologie - Studiu de caz 3 Ați întreprins cercetări pe un subiect legat de colecțiile dvs., care vor servi, în final, drept bază pentru o expoziție importantă. Unele dintre descoperirile dumneavoastră furnizează dovezi noi, de natură să atragă o mediatizare considerabilă a expoziției. Înainte de a publica rezultatele muncii dvs. de cercetare sau de a pregăti expoziția, un doctorand vă solicită permisiunea să studieze colecțiile respective. Ce informații îi puneţi la dispoziţie?

Colectare în teren În cazul în care muzeele se angajează în munca de colectare în teren, ele trebuie să elaboreze politici conforme cu standardele academice și cu obligaţiile prevăzute de legile şi tratatele naționale internaţionale în materie. Munca de colectare în teren se efectuează cu grija, respectul și considerația cuvenită faţă de opiniile comunităţilor locale şi faţă de resursele naturale și practicile culturale ale locului, precum și de eforturile localnicilor de a-şi proteja şi promova patrimoniul cultural și natural.

Colectare de dovezi primare în cazuri excepționale În cazuri cu totul excepționale, este posibil un obiect de provenienţă necunoscută să aibă o contribuţie atât de mare pentru cunoaștere, încât conservarea lui să devină o problemă majoră de interes public. Acceptarea de către muzeu a unui astfel de obiect într-o colecție muzeală trebuie însă să facă obiectul unei decizii din partea specialiștilor în disciplina respectivă şi să nu contravină legislaţiei naționale sau internaționale. Cercetare Cercetarea întreprinsă de personalul muzeului asupra unui material care reprezintă o sursă primară trebuie fie în consonanţă cu misiunea și obiectivele muzeului și să respecte practicile legale, deontologice și academice consacrate.

Uneori, cercetarea poate implica folosirea unor tehnici analitice distructive, deşi, ca principiu, folosirea unor astfel de tehnici trebuie, pe cât posibil, redusă la minim. La momentul efectuării cercetărilor, înregistrarea completă a materialului analizat, a detaliilor analizei şi ale cercetărilor în ansamblu, inclusiv publicarea rezultatelor cercetării, trebuie obligatoriu încorporate în documentaţia permanentă a obiectului.

Cercetările efectuate pe rămăşiţe omeneşti și pe materiale cu semnificație sacră trebuie să se desfăşoare de o manieră compatibilă cu standardele profesionale și să ţină cont, în măsura în care sunt cunoscute, de interesele și credinţele comunității şi ale grupurilor etnice sau religioase din care provine obiectele cercetate.

25

Drepturi asupra rezultatelor cercetării Când personalul muzeului cercetează un material în scop de prezentare sau pentru

documentarea investigațiilor de teren, trebuie să existe un acord clar cu muzeul-sponsor, cu privire la drepturile asupra rezultatelor lucrării de cercetare respective.

Cooperarea între instituții și personalul Personalul muzeului trebuie să recunoască și să susţină nevoia de cooperare și consultare între instituții cu interese și practici de colecţionare comune. Acest lucru este valabil mai ales în cazul instituțiilor de învățământ superior și al unor societăţi de utilităţi publice, unde cercetarea poate genera importante colecţii, pentru care nu există securitate pe termen lung.

Membri personalul muzeal au, de asemenea, obligația de a împărtăși cunoștințele și experiența lor cu colegii, profesorii și studenții din domeniu, deoarece au datoria de a recunoaşte meritele celor de la care au învățat şi de a transmite mai departe progresele tehnice și experienţa proprie, spre folosul altora.

Aprecierea și promovarea patrimoniului natural și cultural Muzeele au datoria de a-şi promova rolul lor educativ și de a atrage un public cât mai larg din comunitatea, localitatea sau grupul pe care o/îl deservesc. Interacțiunea cu comunitatea din care face parte și promovarea patrimoniului acesteia face parte integrantă din rolul educativ al fiecărui muzeu.

Expuneri şi expoziţii Expunerile şi expoziţiile temporare, fizice sau electronice, trebuie să concorde cu misiunea, politica și scopurile declarate ale muzeului şi să nu compromită nici calitatea, nici securitatea și conservarea adecvată a colecțiilor.

Informațiile furnizate cu ocazia expunerilor și expozițiilor muzeale trebuie să fie exacte şi bine- fundamentate şi să acorde respectul şi consideraţia cuvenite grupurilor şi convingerilor la care fac referire.

Deontologie - Studiu de caz 4 Un colecţionar din partea locului are una dintre cele mai bune colecții particulare de materiale referitoare la domeniul dvs. de interes, dar are vederi oarecum neortodoxe cu privire la ele. Ați întreţinut relații cordiale cu el, în timp, în speranța că muzeul ar putea beneficia cândva de acest lucru. Într-o zi, colecţionarul se oferă să vă împrumute colecția lui pentru o expoziție temporară, pe cheltuiala muzeului, cu două condiții: ca expoziția să prezinte doar materiale din colecția lui personală și ca el să se ocupe în exclusivitate de conţinutul tuturor etichetelor şi al materialelor publicate. Acceptați oferta lui?

Expunerea rămăşiţelor omenești și a materialelor cu semnificație sacră trebuie să se facă de o

manieră compatibilă cu standardele profesionale și să ţină cont, în măsura în care sunt cunoscute, de interesele și credințele membrilor comunității, grupurilor etnice sau religioase din care provine materialul respectiv. Un astfel de material trebuie prezentat cu mult tact și cu respect pentru demnitatea umană. Solicitările de interzicere de la expunere publică a rămăşiţelor omenești și a materialelor cu semnificație sacră trebuie rezolvate cu promptitudine, respect și compasiune, la fel ca şi cererile de restituire a unui astfel de material. Politicile muzeului trebuie să stabilească foarte clar procedura de răspuns la astfel de cereri.

Expunerea materialelor de proveniență necunoscută Muzeele trebuie să evite să expună sau să folosească material muzeal de origine îndoielnică

sau de proveniență necunoscută. Muzeele trebuie să fie conștiente de faptul că expunerea sau

26

utilizarea unui astfel de material poate fi interpretată ca încuviinţare sau participare la comerțul ilicit cu bunuri culturale.

Publicare și reproduceri Informațiile publicate de muzee, prin orice mijloace, trebuie să fie bine-fundamentate, precise și să ţină cont, în mod responsabil, de disciplinele, societățile sau convingerile academice la care fac referire. Publicațiile muzeului nu trebuie să compromită standardele instituției.

Muzeele trebuie să respecte integritatea originalului, atunci când face sau utilizează replici, reproduceri sau copii după obiecte din colecţie. Toate copiile respective trebuie să fie etichetate în mod clar și marcate permanent ca fiind facsimile.

Serviciu și beneficiu public Muzeele folosesc o gamă foarte variată de specialităţi, competențe și resurse fizice, a căror aplicabilitate depășește cu mult granițele muzeului, lucru care poate presupune folosirea în comun a resurselor sau furnizarea şi a altor tipuri de servicii, în completarea activităţilor de bază ale muzeului. În acest caz, aceste alte servicii trebuie organizate astfel încât să nu compromită misiunea declarată a muzeului.

Identificarea obiectelor și a specimenelor Muzeele oferă adesea publicului un serviciu de identificare sau expertizare. În acest caz, se vor lua măsuri ca nici muzeul, şi nicio persoană din cadrul acestuia să nu acţioneze de o manieră care ar putea fi interpretată ca aducând în mod direct sau indirect un avantaj muzeului de pe urma unui astfel de serviciu. Identificarea și autentificarea obiectelor despre care se crede sau există suspiciuni că au fost dobândite, transferate, importate sau exportate în mod ilegal sau pe căi ilicite nu trebuie făcute publice, înainte ca autoritățile competente să fie anunţate.

Autentificare și evaluare (expertizare) Determinarea valorii colecțiilor muzeale se face în scopuri de asigurare sau despăgubire. Opinii cu privire la valoarea monetară a altor obiecte trebuie emise numai la cerere oficială din partea altor muzee sau a autorităților judiciare, guvernamentale sau a altor autorităţi publice competente. Cu toate acestea, în cazul în care chiar muzeul este beneficiarul evaluării, evaluarea unui obiect sau exemplar de colecţie trebuie să se facă de către un specialist independent.

Colaborarea cu comunitățile Colecțiile muzeale reflectă patrimoniul cultural și natural al comunităților din care provin. Ca atare, ele sunt mai mult decât bunuri patrimoniale obișnuite, date fiind afinitățile lor puternice cu identitatea națională, regională, locală, etnică, religioasă sau politică. Prin urmare, este important ca politica muzeală să fie receptivă la acest aspect.

Cooperare Muzeele au datoria de a promova schimbul de cunoștințe, documentaţii și colecții cu alte muzee și cu organizații culturale din țările și comunitățile din care provin. Ar trebui, aşadar, avută în vedere posibilitatea de a dezvolta parteneriate cu muzee din ţări sau zone care şi-au pierdut o parte semnificativă din patrimoniul propriu.

Returnarea bunurilor culturale Muzeele trebuie să fie pregătită să inițieze dialoguri privind returnarea bunurilor culturale ţării sau poporului de origine. Acest lucru trebuie să se facă de o manieră imparțială, bazată pe

27

principii științifice, profesionale și umanitare, precum și conform legislației locale, naționale și internaționale aplicabile, de preferinţă printr-o acțiune la nivel guvernamental sau politic.

Restituirea bunurilor culturale O țară sau un popor poate solicita restituirea unui obiect sau exemplar muzeal despre care există dovezi că a fost exportat sau transferat cu încălcarea principiilor convențiilor internaționale și naționale. În cazul în care se poate demonstra că obiectul respectiv aparţine de drept țării de origine sau patrimoniului cultural sau natural al poporului acesteia, muzeul în cauză are datoria, în măsura în care legea îi permite să facă acest lucru, de a lua măsuri prompte și responsabile pentru restituirea lui.

Obiecte culturale din țări ocupate Muzeele trebuie să se abțină de la achiziționarea sau dobândirea de obiecte culturale dintr-un teritoriu ocupat. Ele trebuie să respecte pe deplin toate legile și convențiile care reglementează importul, exportul și transferul de materiale culturale sau naturale.

Comunități contemporane Activități muzeale implică în mod frecvent contactul cu comunitatea contemporană și patrimoniul acesteia. Achizițiile trebuie efectuate numai pe baza consimțământului informat și reciproc, fără exploatarea proprietarului sau a informatorilor. Respectul față de dorințele comunității implicate trebuie să prevaleze.

Obiectele de colecţie provenite din comunitatea contemporană trebuie folosite cu respectarea demnității umane și a tradițiilor și culturilor de origine şi doar în scopul promovării bunăstării, progresului social, toleranţei și dialogului multisocial, multicultural şi multilingvistic.

Finanțarea acţiunilor cu impact asupra comunităţii Muzeele trebuie să fie atente atunci când caută fonduri pentru finanţarea unor activități care implică comunitatea contemporană, pentru a avea siguranţa că interesele acesteia nu vor fi ştirbite de asocierea cu anumiţi sponsori.

Suporteri din cadrul comunităţii Muzeele au datoria de a crea un mediu care să încurajeze comunitatea să le sprijine (de exemplu, Prietenii Muzeelor și alte organizații susţinătoare), de a recunoaşte contribuția comunităţii și de a promova o relație armonioasă între comunitate şi personalul muzeului. Legislație Muzeele trebuie să se respecte pe deplin obligaţiile prevăzute de legislaţia şi tratatele internaționale, regionale, naţionale sau locale, în vigoare în țara lor. În plus, organul de conducere trebuie să se conformeze prevederilor tuturor înţelegerilor sau condiţiilor cu caracter executoriu, referitoare la diverse aspecte care privesc muzeul, colecțiile și operațiunile sale.

Legislația națională și locală Muzeele trebuie să respecte toate legile naționale și locale, precum şi legislația altor state, cu impact asupra funcţionării lor.

Legislația internațională Ratificarea legislaţiei internaţionale diferă de la ţară la ţară. Politica muzeală trebuie să recunoască şi să respecte următoarea legislație internațională, care serveşte drept standard pentru interpretarea Codului deontologic al ICOM:

28

Convenția privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Convenția de la Haga), 1954, Protocolul [actualmente Primul Protocol], din 1954, și Al Doilea Protocol, din 1999. Convenția UNESCO privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate culturală (1970); Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție (1973); Convenția ONU privind diversitatea biologică (1992); Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (1995); Convenția UNESCO privind protejarea patrimoniului cultural subacvatic (2001); Convenția UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003).

Profesionalism Membrii comunităţii muzeografilor trebuie să respecte standardele și legile în materie și să protejeze demnitatea și onoarea profesiei lor. Aceştia au, de asemenea, datoria de a proteja publicul împotriva comportamentelor ilegale sau lipsite de etică. Muzeografii trebuie să profite de orice ocazie pentru a informa și educa publicul cu privire la obiectivele, scopurile și aspirațiile profesiei lor, astfel încât publicul să înţeleagă mai bine rolul şi contribuţia muzeelor în viaţa societăţii.

Familiarizare cu legislația relevantă Fiecare muzeograf trebuie să fie la curent cu legislația internațională, națională și locală în materie, precum și cu condițiile contractului lor de angajare, şi să evite situațiile care pot fi interpretate ca fiind un comportament necorespunzător.

Responsabilitate profesională Muzeografii au obligația de a aplica politicile și procedurile instituției angajatoare. Cu toate acestea, ei au dreptul de a formula obiecții cu privire la practici pe care le consideră dăunătoare pentru muzeu sau profesia de muzeograf, precum şi cu privire la chestiuni ţinând de deontologie.

Conduită profesională Loialitatea față de colegi și faţă de muzeul angajator este o datorie profesională importantă și trebuie să se bazeze pe respectul față de principiile etice fundamentale aplicabile profesiei în ansamblul său. Muzeografii trebuie să respecte condițiile Codului deontologic al ICOM și să fie la curent cu orice alte coduri sau politici relevante pentru activitatea muzeului.

Responsabilități academice și științifice Muzeografii au obligaţia de a promova investiga, conserva și utiliza datele inerente colecțiilor. Ei trebuie, prin urmare, să se abțină de la orice activitate sau situație care ar putea duce la pierderea unor astfel de date academice și științifice.

Traficul şi comerţul ilicit Muzeografii nu trebuie să sprijine, direct sau indirect, traficul sau comerţul ilicit de bunuri culturale. Confidențialitate Muzeografii au datoria de a proteja informațiile confidențiale obținute în timpul activității lor. Informațiile despre obiectele aduse la muzeu pentru a fi identificate sunt confidențiale și nu trebuie publicate sau transmise niciunei alte instituţii sau persoane, fără o autorizație expresă din

29

partea proprietarului. Detaliile privind securitatea muzeului sau a colecţiilor private și a locațiilor vizitate în exercitarea sarcinilor lor de serviciu trebuie păstrate strict secrete.

Obligaţia de confidențialitate este subordonată obligației legale a muzeografilor de a sprijini poliția sau orice alte autorități competente să investigheze bunurile suspectate a fi furate, dobândite ilicit sau transferate ilegal.

Independența personală Chiar dacă membrii oricărei bresle au dreptul la un oarecare grad de independență personală, aceştia trebuie să înțeleagă că afacerile şi interesele lor profesionale private nu pot fi separate complet de instituția angajatoare.

Relaţii profesionale Muzeografii au relaţii de colaborare cu numeroase alte persoane, atât din interiorul, cât şi din afara muzeului la care sunt angajați. Ca atare, ei au datoria de a-şi presta serviciile profesionale eficient și la standarde înalte de calitate, în orice situaţie.

Consultare profesională Este o obligaţie profesională a fiecărui muzeograf şi muzeu, aceea de a se consulta cu colegi din interiorul sau din afara muzeului, în cazul când experienţa acestuia este insuficientă pentru a asigura luarea celor mai bune decizii.

Cadouri, favoruri, împrumuturi sau alte beneficii personale Angajaţii muzeelor nu au voie să accepte cadouri, favoruri, împrumuturi sau alte tipuri de foloase personale, în cazul în care le sunt oferite pentru sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu. Ocazional, curtoazia profesională admite oferirea și primirea de cadouri, dar acest lucru trebuie să se întâmple numai în numele instituției.

Angajare sau interese de afaceri în afara muzeului Muzeografii, deși au dreptul la o oarecare independență personală, trebuie să realizeze faptul că nici o afacere sau interes profesional privat nu poate fi separată/separat în totalitate de instituția angajatoare. Ca atare, ei nu au voie să întreprindă alte activități remunerate sau să accepte sarcini în afara muzeului, care contravin sau care pot fi considerate ca fiind contrare intereselor muzeului. Deontologie - Studiul de caz nr. 5 Sunteți specialist în domeniul dvs. și muzeul la care lucraţi încurajează personalul să publice lucrări academice. O galerie comercială, de la care muzeul dvs. cumpără ocazional materiale bine documentate pentru colecțiile proprii, deschide o expoziție prestigioasă în domeniul dvs. de activitate. Directorul galeriei v-a invitat să scrieţi o introducere la catalogul expoziției. La examinarea listei cu obiectele incluse în expoziție, constataţi că unele dintre ele nu au o proveniență cunoscută și bănuiţi că au fost obținute în mod ilegal. Acceptați invitația?

Tranzacţii cu bunuri de patrimoniu natural sau cultural Muzeografii nu au voie să participe în mod direct sau indirect în tranzacţii (cumpărarea sau vânzarea pentru profit) cu bunuri de patrimoniul natural sau cultural.

Interacțiunea cu Dealerii Muzeografii nu trebuie să accepte cadouri, gesturi de ospitalitate sau orice altă formă de recompensă de la niciun dealer, adjudecător sau de la nicio altă persoană, ca stimulent pentru a cumpăra sau înstrăina obiecte de muzeu sau pentru a lua sau a nu lua măsuri oficiale. Mai mult

30

decât atât, un muzeograf nu trebuie să recomande un anumit comerciant, adjudecător sau evaluator niciunei persoane din public.

Colecţie privată Muzeografii nu au voie să concureze cu instituția lor, în cazul când achiziţionează obiecte sau adună colecţii personale. În cazul în care un angajat al muzeului se implică în colecţionarea de obiecte pe cont propriu, angajatul trebuie să semneze un acord cu conducerea muzeului, cu privire la acest lucru, acord pe care trebuie să îl respecte cu scrupulozitate.

Alte conflicte de interese În cazul în care apare orice fel de conflict de interese între o persoană fizică şi muzeu, interesele muzeului trebuie să prevaleze.

Folosirea numelui și siglei ICOM De asemenea, trebuie subliniat faptul că membrii ICOM nu au dreptul de a folosi expresia „Consiliul Internațional al Muzeelor”, acronimul „ICOM” și sigla ICOM în scopul promovării sau avizării unor operaţiuni cu scop lucrativ sau a unor produse comerciale.

Rezumat Muzeele au un rol activ și diversificat în societate. Multitudinea și diversitatea prevederilor existente în domeniu urmăresc, toate, un scop comun: păstrarea memoriei colective, în formele ei materiale și imateriale de expresie, care alcătuiesc patrimoniul cultural și natural al unei societăți. Acest scop devine însă lipsit de orice sens, dacă nu este asociat cu facilitarea accesului la și interpretarea memoriei colective. Prin urmare, rolul fundamental al muzeelor este să ofere oamenilor șansa de a împărtăşi, aprecia şi înţelege moștenirea lor ancestrală.

Cei responsabili cu înfiinţarea muzeelor, ca și toți cei care se implică în furnizarea de servicii muzeale, îşi asumă, așadar, o datorie publică, fapt care trebuie să le impună o anumită conduită, mai cu seamă că o atare responsabilitatea depășește cu mult granițele administrative sau politice și sfera diverselor disciplinele academice. Codul deontologic al ICOM conține standardele minimale aplicabile in activitatea muzeografică, concepute să răspundă aşteptărilor rezonabile ale publicului și să servească drept reper muzeelor și muzeografilor în evaluarea propriei lor prestații profesionale.

31

Gestionarea colecțiilor

Nicola Ladkin, profesor, Texas Tech University, Lubbock, Texas Ca și managementul muzeal, care are o importanță fundamentală pentru dezvoltarea și organizarea fiecărui muzeu, gestionarea colecțiilor este vitală pentru alcătuirea, organizarea și tezaurizarea colecțiilor pe care fiecare muzeu le are în păstrare. Deşi colecțiile muzeale pot fi extrem de diferite între ele din punct de vedere al conţinutului, ele au totuşi câteva caracteristici comune: toate conțin un număr mare de piese unicat, felurite alte obiecte, specimene, opere de artă, documente și artefacte, și toate sunt reprezentative pentru “patrimoniul natural, cultural și științific” (Codul deontologic al ICOM pentru muzee, 2004). In general, colecțiile muzeale sunt mari și complexe. Capitolul de faţă prezintă bunele practici profesionale de alcătuire, organizare și conservare a colecțiilor, destinate să asigure gestionarea şi protejarea corectă a colecțiilor.

Activitatea de gestionare a colecțiilor cuprinde totalitatea metodelor juridice, etice, tehnice și practice de formare, organizare, cercetare, interpretare şi conservare a colecţiilor muzeale. Gestionarea (managementul) colecţiilor se axează pe întreținerea, integritatea fizică și securitatea pe termen lung a acestora. Principalele preocupări ale activităţii de gestionare a colecţiilor vizează prezervarea, utilizarea şi evidenţa colecţiilor, precum şi modul în care colecţiile susţin misiunea și scopul muzeului. Termenul gestionarea colecțiilor este utilizat, de asemenea, pentru a descrie activitățile specifice întreprinse în procesul de management muzeal.

Gestionarea eficientă a colecțiilor este esențială pentru ca un muzeu să aibă garanţia că toate colecțiile sale susțin și sunt compatibile cu misiunea declarată a muzeului. Acest lucru are, in același timp, o importanţă covârșitoare şi pentru valorificarea la maximum a resurselor (niciodată suficiente) de timp, bani, echipamente, materiale, spațiu fizic și personal ale muzeului. În egală măsură, managementul colecțiilor trebuie să se fundamenteze pe politici și proceduri foarte clar definite, menite să ghideze procesul decizional şi activităţile de zi cu zi ale muzeului.

Noţiuni introductive de gestionare a colecțiilor

Caseta 1: Cele trei elemente cheie interdependente ale managementului colecțiilor: Înregistrarea colecțiilor implică o mare răspundere instituțională pentru cantitatea mare şi diversă de piese, artefacte, exemplare, mostre și documentele pe care muzeul le deține în custodie pentru generațiile prezente și viitoare ale omenirii. Conservarea colecțiilor este o componentă a managementului colecțiilor şi stă la baza tuturor celorlalte activități muzeale. Furnizarea accesului controlat la colecții, sub forma expozițiilor sau a studiilor de cercetare, corespunde misiunii muzeului, anume aceea de a educa publicul şi de a interpreta piesele de colecţie, protejându-le în același timp. Definirea în scris a întregii problematici legată de înregistrarea, conservarea și accesarea colecţiilor muzeale contribuie implicit la definirea cadrului de elaborare a politicii de gestionare a colecțiilor.

Politica de gestionare a colecțiilor Pentru gestionarea cu succes a colecțiilor muzeale, deciziile cu privire la colecțiile muzeului trebuie luate întotdeauna după o analiză atentă și în mod coerent. La baza deciziilor juste stă o politică justă. Din acest motiv, cel mai important document privitor la colecțiile muzeale este Politica de gestionare a colecțiilor. Pornind de la misiunea declarată a muzeului și de la celelalte documente de politici muzeale esenţiale, scopul și obiectivele globale ale muzeului se realizează prin culegerea, cercetarea și conservarea colecţiilor. Odată formulată în scris, politica de

32

gestionare a colecțiilor servește atât ca ghid practic pentru personalul muzeului, cât și ca document public, care explică modul în care muzeul îşi asumă responsabilitatea pentru colecțiile aflate în grija sa.

Politica de gestionare a colecțiilor este considerată atât de importantă, încât Codul deontologic al ICOM pentru muzee îi consacră un capitol special, în care prevede că organul de conducere al muzeului are datoria să adopte și să publice o politică privitoare la colecții, care să reglementeze achiziția, întreținerea și utilizarea lor. Aşadar, instituirea unei politici de gestionare a colecțiilor este considerată a fi o responsabilitate care ţine de deontologia profesională.

Elaborarea politicii de gestionare a colecțiilor Înainte de a trece la redactarea declarației privind politică de gestionare a colecţiilor, trebuie avuţi în vedere o serie de factori. Conceperea şi formularea în scris a acestei politici constituie o ocazie pentru muzeu de a reanaliza și a-și defini obiectivele și metodele de realizare a acestora, în cazul în nu a făcut deja acest lucru, astfel că toți membrii personalului trebuie invitați să participe la această etapă. Politica de gestionare a colecţiilor trebuie să fie clar redactată, astfel încât să devină un îndrumar util pentru personalul muzeului şi pentru public și să răspundă nevoilor colecțiilor în raport de obiectivele generale ale muzeului. În plus, politica de gestionare a colecțiilor trebuie să conţină prevederi referitoare la revizuirea şi actualizarea ei periodică.

Politica de gestionare a colecțiilor poate viza o gamă largă de subiecte legate de managementul colecțiilor, pe care le puteţi aborda și formula în scris, în funcție de nevoile muzeului dvs. Totuşi, sunt câteva subiecte-cheie pe care orice astfel de politică trebuie să le trateze. Aşa cum am arătat în Caseta 1, de mai sus, aceste subiecte pot fi grupate pe următoarele capitole: înregistrarea colecţiilor, conservarea colecţiilor şi accesul la colecții.

Caseta 2, de mai jos, conține o schiță de politică de management al colecţiilor pentru un muzeu al colecţiilor tipic. Cele mai multe dintre subiectele enumerate în casetă sunt tratate, pe larg, în capitolul de faţă, plus câteva subpuncte pe care le puteți, eventual, include la fiecare subiect la care vă referiți în politica şi procedura de gestionare a colecțiilor muzeului dvs. Observațiile din acest capitol au în vedere punctele esenţiale şi generale ale politicii de gestionare a colecţiilor, dar aveţi libertatea de a include orice alte informații suplimentare, pe care le consideraţi necesare și utile, ţinând cont de circumstanţele specifice ale muzeului dvs. și de colecțiile pe care le aveți.

Prezentul capitol își propune să demonstreze cât de important este ca muzeul să aibă o misiune şi un scop clar definite şi un cod deontologic recunoscut. Este vorba, desigur, de două documente extrem de importante, din perspectiva gestionării colecțiilor, deoarece de ele depind în mod nemijlocit conținutul colecțiilor și gestionarea și utilizarea lor. Politica de gestionare a colecțiilor, împreună cu declarațiile privind celelalte politici muzeale esenţiale, cum ar fi cele referitoare la documentare, conservare preventivă și pregătire în caz de dezastre, pot exista fie ca documente de sine stătătoare, sau ca secţiuni principale incluse în documentaţia de politică generală a instituției, în funcție de preferințele muzeului.

Codul deontologic al ICOM pentru muzee poate veni direct în sprijinul elaborării politicii de gestionare a colecțiilor. Secțiunea 2, intitulată „Muzeele care deţin colecțiile le dețin pe bază de încredere şi în beneficiul societății și al progresului acesteia”, abordează în mod direct aspectele de importanță vitală ale gestionării colecțiilor, astfel că parcurgerea acestei secţiuni pe tot parcursul procesului de elaborare a propriei dvs. politici în domeniu vă va furniza o mulţime de sfaturi utile.

33

Caseta 2: Elaborarea politicii de gestionare a colecţiilor: propunere de conţinut Misiunea şi scopul muzeului Codul deontologic Înregistrare Achiziţie şi înregistrarea pieselor noi Titlu de proprietate, provenienţă şi verificare (due diligence) Materiale sensibile şi cu regim de protecţie special Evaluări şi verificarea autenticităţii Eliminarea din inventar a pieselor de colecții Returnare şi restituire Catalogare, numerotare şi marcare Inventar Împrumuturi Raportarea stării şi glosar/standarde Documentare Întreținerea colecţiilor Depozitarea colecţiilor Manipularea şi itinerarea colecţiilor Fotografiere

Pregătire în caz de dezastre Asigurare Accesul la colecţii Securitate Expoziţii Mediu controlat Monitorizarea colecţiilor expuse Materiale de expunere adecvate Ambalare şi transport Cercetare Culegere în teren In-house Elevi şi cercetători la muzeu Savanţi şi cercetători la muzeu Analiză distructivă Colecţie personală şi utilizarea personală a colecţiilor Conservare preventivă Conservare

Exercițiul 1: Examinaţi lista de subiecte propuse a fi incluse în politica de gestionare a colecţiilor, din caseta de mai sus. Care dintre subiecte consideraţi că sunt relevante pentru muzeul dvs.? Există subiecte irelevante? Ce particularitate a muzeului dvs. ar necesita adăugarea altor subiecte? Care ar fi aceste subiecte? Formulaţi succint concluziile dumneavoastră și folosiţi-le la schiţarea politicii de gestionare a colecțiilor a muzeul dvs.

Proceduri de gestionare a colecțiilor Procedurile de gestionare a colecțiilor cuprind diversele activităţi prin care politicile de gestionare a colecțiilor sunt transpuse în acțiuni de gestionare concrete. Procedurile sunt extrem de utile și asigură coerența acțiunilor, atunci când sunt consemnate oficial, sub forma unui document scris. Procedurile sunt necesare pentru punerea în aplicare a tuturor acţiunilor stabilite în politică. Pentru utilitate maximă, subiecte procedurilor scrise trebuie să reflecte tematicile abordate în politica de gestionare a colecțiilor. Ca și politica de gestionare a colecțiilor, procedurile pot fi elaborate şi personalizate anume pentru a se potrivi nevoilor muzeului dvs. Înregistrare Înregistrările muzeale se referă la politicile și procedura prin care colecțiile se achiziționează şi se înregistrează oficial în registrul de inventar al muzeului, precum și la modul în care colecţiile sunt gestionate, urmărite, și, în unele cazuri, eliminate din inventarul muzeului.

Achiziție și înregistrare oficială în inventar Reprezintă metodele prin care un muzeu îşi obține colecțiile. Cele mai comune metode sunt cadoul, donaţia, cumpărarea, schimbul, colectarea în teren, precum și orice alte mijloace prin care titlul (de proprietate) se transferă muzeului. Este foarte important să se stabilească criterii privitoare la ce anume se colecţionează. Toate obiectele și colecțiile achiziționate trebuie să deţină un titlu de proprietate valabil, să sprijine obiectivele muzeului și să fie degrevate de condiții sau restricții privind utilizarea lor. În acelaşi timp, muzeul trebuie să fie în măsură să asigure întreținerea şi conservarea pe termen lung a obiectelor colecţionate.

Sugestii privind Politica de achiziții (a se vedea şi capitolul Deontologie) Achiziția este procesul prin care muzeul obţine un obiect sau o colecţie. Obiectele pot fi dobândite în diverse moduri, cum ar fi prin muncă de teren, prin donație sau prin testament, sau

34

prin transfer de la o altă instituție. Indiferent de modul în care se dobândeşte o colecție, există aspecte etice și juridice legate de achiziție, care trebuie neapărat avute în vedere. Din punct de vedere etic, Codul deontologic al ICOM pentru muzee precizează că muzeele trebuie să îşi formuleze în scris politica de gestionare a colecțiilor, în care să reglementeze şi aspectele de ordin etic ale procedurii de achiziției. Politica de achiziție trebuie să abordeze probleme cum ar fi relevanța colecției pentru misiunea muzeului, integralitatea documentației asociate colecţiei, precum și cerințele speciale privind materiale sensibile din punct de vedere cultural și științific. Din punct de vedere juridic, politica de achiziție trebuie să precizeze clar că achizițiile nu trebuie să încalce legile locale și tratatele internaționale în vigoare.

Sugestii privind Procedura de achiziție (a se vedea şi capitolul Documentare) Indexarea (înregistrarea oficială) înseamnă acceptarea oficială, înregistrarea în registrul muzeului și încorporarea în colecțiile muzeului a unui obiect sau a unei colecţii. Înregistrarea oficială începe cu primirea documentelor de transfer al titlului de proprietate. De obicei, numai obiectele care se achiziționează pentru colecțiile permanente se înregistrează oficial, nu și obiectele pe care muzeul le cumpără spre a le utiliza ca recuzită pentru expunerea pieselor, în scopuri educaționale și în diverse alte scopuri, și care sunt materiale consumabile sau accesorii pentru derularea unui program muzeal sau altul.

Procedura de înregistrare în patrimoniul muzeal începe cu atribuirea unui număr unic de identificare a obiectului sau a colecţiei nou intrat/intrate, la momentul înscrierii acestuia/acesteia în registrul muzeului. Conform unui sistem unanim acceptat, acest număr constă, de regulă, din acronimul instituţiei muzeale, data şi anul curent, urmate de un număr de ordine, care indică succesiunea intrării în muzeu a obiectelor şi colecţiilor muzeale, toate acestea separate între ele printr-un punct sau o liniuță. De exemplu, înregistrarea numărul 20 din anul 2004 de la Muzeul Național de Arheologie va avea numărul de înregistrare oficială MNA-2004- 20. Toate obiectele și documentele referitoare la înregistrarea în patrimoniul muzeal se păstrează laolaltă şi se marchează cu numărul respectiv de înregistrare în registrul patrimonial al muzeului. Pentru mai multe informații privind numerotarea și marcarea, a se vedea secțiunea de mai jos.

Documentarea colecțiilor muzeului constituie o componentă vitală a managementului colecțiilor. Documentele de înregistrare sunt primele documente produse la intrarea unei colecții în muzeu. Dosarele de intrare conțin toate documentele aferente fiecărei înregistrări în parte. Organizarea și denumirea dosarelor pot varia în funcție de modul în care este organizat muzeul în sine și de tipul de evidențe și arhive folosit de muzeu: pe hârtie, electronice sau ambele. Indiferent de sistemul de evidență utilizat, înregistrările sunt documente juridice, administrative și curatoriale extrem de importante, care conțin informații cu privire la donator sau la sursa colecțiilor, dovezi privind legalitatea titlului de proprietate, informații privind evaluarea în vederea asigurării, rapoarte privind starea de conservare, un inventar al obiectelor, în cazul înregistrărilor care cuprind mai mult de un obiect, fotografii, polițe de asigurare, precum și orice alte documente relevante. Pentru mai multe detalii cu privire la înregistrarea în patrimoniul muzeal și alte proceduri de documentare, a se vedea capitolul Documentare.

Eliminarea din inventar și casarea (a se vedea și capitolul Deontologie) Eliminarea din inventar este procesul o piesă de muzeu este definitiv radiată din registrul și colecțiile muzeului. Radierea se poate face din diverse motive, mergând de la nevoia de concentrare a colecției, repatrierea obiectelor, și până la scoaterea din uz a obiectelor nerestaurabile, deteriorate sau infestate. Deoarece muzeele îndeplinesc un serviciu public, eliminarea din inventar (radierea) poate naște contestații. Multe muzee au interdicție în ce privește radierea de obiecte din patrimoniul muzeal, impusă de lege sau de statutul lor și de politicile lor instituționale. Cu toate acestea, fiecare muzeu trebuie să aibă instituită o procedură

35

privind decizia de a elimina obiecte din inventar și obligația de a ține evidența tuturor bunurilor muzeale radiate, în măsura permisă de lege.

Casarea este actul de îndepărtare fizică din muzeu a obiectelor de colecție radiate din inventarul muzeului și mutarea lor în alt loc. În funcție de legea aplicabilă, opțiunile de casare pot include transferul către un alt muzeu sau o instituție similară, în scopuri educaționale, distrugerea fizică, în cazul obiectelor deteriorate, și restituirea obiectelor unor alte persoane juridice sau fizice.

Catalogare, numerotare și marcare Catalogarea este procesul prin care fiecare piesă dintr-o colecție este descrisă detaliat și primește un număr unic de identificare. Toate obiectele din colecțiile permanente trebuie catalogate.

Informațiile de catalog trebuie să includă detalii descriptive, clasificarea sau alte elemente de identificare, dimensiunile, proveniența (originea și istoricul obiectului, respectiv locul unde a fost descoperit, proprietarul anterior și metoda de achiziție), numărul de înregistrare oficială și locul de depozitare. Mențiunea din catalog poate include, de asemenea, o fotografie sau o schiță a piesei, precum și orice alte informații suplimentare aplicabile. Caseta 3: Conținutul posibil al unei politici de radiere și casare 1. O declarație privind modul în care sunt evaluate radierea și casarea. 2. Competența de a aproba radierea revine unui anumit comitet sau grup. 3. Sugestii privind procedura de radiere și casare. 4. Acțiunile de radiere și casare a unui obiect sau a unei colecții se bazează pe politica de gestionare a

colecțiilor a muzeului. 5. Motivele de radiere și casare se atașează la documentația cu evidența colecției și se păstrează la

facilitatea curatorială. 6. Când, unde, de către cine și sub ce autoritate se efectuează radierea și casarea. 7. Evidența radierii include evaluarea scrisă și justificarea radierii, data radierii, inventarierea

obiectelor/colecțiilor radiate și metoda de casare. 8. Toată evidența aferentă se arhivează cu titlu permanent, dar se marchează cu mențiunea “Radiat”.

Caseta 4: Schiță de declarație politică pentru Procedura de catalogare 1. Obiectele se cataloghează pentru a întocmi o evidență a atributelor fizice și a provenienței lor

(a se vedea, de asemenea, capitolul Documentare, în special rezumatul referitor la sistemul internațional de descriere a obiectelor, numit "ID Obiect").

2. Numerele de intrare în catalog se atribuie și se aplică tuturor obiectelor. 3. În cazul în care muzeul efectuează sau participă la săpături arheologice și alte activități de

teren similare, se vor depune toate eforturile pentru a integra înregistrarea din teren cu catalogarea permanentă, de exemplu prin utilizarea sistemelor aplicate de muzeu la numerotarea și catalogarea înregistrărilor.

4. Obiectele se cataloghează obligatoriu, înainte de a fi scoase din muzeu pentru a fi date cu împrumut.

5. Catalogarea se efectuează cât mai prompt posibil, pentru a evita restanțele. 6. În cazul în care există restanțe de înregistrare și catalogare, muzeul trebuie să elaboreze și să

aplice un plan de aducere la zi a catalogării cât mai rapid posibil.

Numerotarea și marcarea obiectelor din colecție Numerotarea și marcarea colecțiilor este procesul de alocare a unui număr unic de identificare unui obiect din colecție și de marcare sau etichetare a obiectului cu numărul respectiv. Numărul poate fi numărul de înregistrare oficială în registrul de inventar sau numărul de catalog. Scopul acestui proces este de a permite identificarea fiecărei piese de colecție.

Marcarea trebuie să fie definitivă, astfel ca numărul să nu se șteargă, dar, în același timp, și reversibilă, astfel încât să poată fi îndepărtată, dacă este necesar. În cazul obiectelor cu suprafață netedă, marcarea se face prin aplicarea unui strat de bază, dintr-un material stabil, cum ar fi o soluție de acetat de polivinil. Numărul se scrie apoi pe stratul de bază și se etanșează cu un stat protector, după ce se usucă. Poziționați numărul într-un loc unde nu obturează detaliile și nu

36

împiedică cercetarea sau vizualizarea exponatului. Nu marcați niciodată numărul direct pe suprafața obiectului.

Textilele și alte obiecte care nu pot fi marcate direct pot fi etichetate cu plăcuțe agățate sau cu etichete cusute. Obiectele bidimensionale înrămate se pot marca prin atașarea de plăcuțe, prinse de agățătorile sau corzile obiectelor. Plăcuțele de etichetare trebuie să fie confecționate din materiale de arhivare și să fie atașate astfel încât să nu deterioreze obiectul. Plăcuțele trebuie prinse cu atenție, pentru a nu se desprinde de obiecte.

Unele obiecte foarte mici și fragile, cum ar fi monedele, bijuteriile și specimenele de istorie naturală (de exemplu, insecte), nu pot fi nici marcate, nici etichetate. Aceste obiecte trebuie introduse într-un recipient gen manșon, plic, tăviță, cutie, flacon sau pungă, confecționat din materiale de arhivare (a se vedea secțiunea privind depozitarea colecțiilor, din acest capitol). Numărul de identificare se poate trece apoi direct pe recipient sau pe o etichetă plasată în interiorul recipientului conținând obiectul respectiv. Este recomandabil ca eticheta din interiorul recipientului să fie scrisă cu creionul, nu cu cerneală, pentru a preveni pătrunderea accidentală a cernelii în obiect.

Obiectele bidimensionale neînrămate, fotografiile, cărțile, manuscrisele și documentele se pot păstra în cutii, clasoare sau între foi de hârtie sau carton. Numarul obiectului se trece cu creionul, pe învelișul respectiv.

Unele muzee folosesc tehnologia codurilor de bare la marcarea obiectelor, de obicei în concordanță cu numărul de înregistrare sau de catalog. Acest lucru ajută foarte mult în procedurile de inventariere. Chiar dacă tehnologia de generare a numărului de inventar și a etichetei este cu totul alta, principiile și procedurile de bază, enunțate mai sus, sunt aceleași și în cazul marcării și etichetării cu coduri de bare.

Împrumuturi

Împrumuturile presupun îndepărtarea sau mutarea temporară a unui obiect sau a unei colecții din locul obișnuit. Un obiect luat cu împrumut este obiectul împrumutat cu împrumut de muzeu de la un împrumutător - proprietarul sau un alt titular - care poate fi un alt muzeu sau o persoană fizică. Împrumutul implică schimbarea locației obiectelor și colecțiilor, dar nu și a proprietarului acestora (titlului de proprietate). Un obiect dat cu împrumut de către muzeu este exact opusul, adică obiectul pe care muzeul îl dă cu titlu de împrumut, spre a fi inclus în colecția altui muzeu. Și în acest caz aveam de a face cu o schimbare de locație, dar nu și de titlu. Multe legi sau regulamente muzeale interzic împrumuturile de obiecte muzeale către persoane fizice sau juridice, dar chiar și în absența unor interdicții oficiale, practica de a da cu împrumut piese de muzeu este, de obicei, descurajată, deoarece se presupune că un astfel de beneficiar al împrumutului nu este în măsură să protejeze și să păstreze un obiect dintr-o colecție în condiții de deplină siguranță. Pe de altă parte însă, împrumuturile către alte instituții publice sau către unități de învățământ permit muzeelor să își promoveze colecțiile și să stimuleze și să sprijine organizarea de expoziții și proiecte de cercetare, îndeplinindu-și, astfel, obiectivele lor educaționale. Din păcate, experiența demonstrează că împrumuturile exercită un stres fizic suplimentar asupra obiectelor date cu împrumut, din cauza ambalării, transportării și manipulării lor excesive, și sporesc, totodată, riscul de securitate, și nu numai. Din aceste motive, este foarte important ca solicitările de împrumut să fie analizate cu atenție. Ca principiu, se împrumută doar obiectele care, în opinia unui conservator/restaurator avizat, sunt într-o stare de conservare stabilă și nu sunt expuse unor riscuri importante cauzate de manipulare, transport etc.

Experiența ne arată pot apărea dispute privind aranjamentele și condițiile de împrumut, așa că este foarte important ca împrumuturile să fie bine documentate, astfel încât ambele părți să înțeleagă în detaliu toate clauzele acordului de împrumut. Registrele de evidență a obiectelor împrumutate trebuie păstrate la zi, pentru a putea fi închise în momentul când obiectul este returnat: acest lucru se realizează cu ajutorul unui formular tipizat de acord de împrumut. Acordurile și celelalte documente pentru împrumuturile intrate și ieșite trebuie să poarte un

37

număr unic de împrumut. În cazul obiectelor de împrumut intrate în muzeu, numărul de împrumut poate fi procesat și tratat similar cu numărul de înregistrare oficială, pe perioada în care obiectul rămâne în muzeul care l-a împrumutat. Toată documentația privind obiectele de împrumut intrate și ieșite se arhivează cu titlu permanent, în cazul obiectelor care ies din colecția muzeului, și pentru o perioadă lungă de timp (cel puțin zece ani), dacă nu chiar permanent, în cazul obiectelor luate cu împrumut de muzeu.

Raportul privind starea de conservare Raportul privind starea de conservare este un document care conține o descriere scrisă și

ilustrată a aspectului, stării de conservare și a defectelor unui obiect la un anumit moment în timp. Primul raport de stare se întocmește în momentul la care obiectul intră oficial în patrimoniul muzeului (sau este primit cu titlu de împrumut). Raportul se actualizează apoi de fiecare dată când obiectul este implicat într-o activitate, cum ar fi includerea lui într-o expoziție sau expunere, sau înainte și după darea lui cu împrumut. Procedând astfel, orice eventuală daună suferită de obiectul respectiv poate fi observată imediat. De asemenea, raportul de stare trebuie actualizat după orice deteriorare accidentală a obiectului și înainte de începerea tratamentului de conservare a acestuia.

Formatul cel mai util pentru raportul de stare este un document tipizat, care solicită personalului să culeagă aceleași informații de fiecare dată când se întocmește un raport de stare. Un glosar de termeni descriptivi este, de asemenea, foarte util în acest scop. În cazul în care un termen tehnic de specialitate nu este cunoscut, o descriere detaliată a celor observate este foarte folositoare.

Obiectul se examinează într-un loc curat și bine luminat. O lanternă și o lupă vă vor ajuta să observați micile detalii. Examinați cu atenție obiectul pe toate părțile, dar nu desfaceți cu forța nicio porțiune încuiată sau pliată a acestuia. Consemnați în scris tot ceea ce observați cu ochiul liber și fotografiați sau faceți o schiță a eventualelor elemente neobișnuite și a tuturor semnelor de degradare.

Caseta 5: Împrumuturi - politici și proceduriSchiță de politică privind împrumuturile muzeale 1. Împrumuturile sunt destinate cercetării, educației, expunerii, conservării sau inspecției 2. Împrumuturile au un termen limitat, dar pot fi reînnoite sau prelungite de comun acord 3. Documente de împrumut trebuie să precizeze eventualele cerințe speciale privind împrumutul4. Obiectele de muzeu se dau cu împrumut numai instituțiilor autorizate 5. Obiectele de muzeu luate cu împrumut pot fi împrumutate de la instituții și persoane fizice 6. Responsabilitatea pentru asigurarea (sau compensație în loc de asigurare) a obiectelor date

și luate cu împrumut trebuie clar stabilită în toate acordurile de împrumut. 7. Obiectele din colecții, care nu sunt înregistrate oficial în patrimoniul muzeal, nu se împrumută 8. Împrumuturile nu se fac în scopuri comerciale Sugestii referitoare la Procedura de împrumut 1. Decizia de a da/lua cu împrumuta un obiect/o colecție se bazează prevederile Politicii de

gestionare a colecțiilor a instituției curatoriale. 2. O evidență completă a împrumutului include:

a. numărul împrumutului, în scop de urmărire b. data de intrare în vigoare a împrumutului c. dată de încetare a împrumutului d. scopul împrumutului e. inventarul detaliat al obiectelor împrumutate f. valoare de asigurare a împrumutului g. metoda de transport agreată h. aprobarea împrumutului de persoana sau organele în drept (de exemplu, director,

consiliul, organul de eliberare a licențelor de export) i. condiții speciale, cum ar fi cerințe speciale de manipulare, expune sau instrucțiuni

38

speciale de ambalare 3. Termenele de valabilitate a împrumutului trebuie urmărite și prelungite, dacă este cazul, iar

obiectele împrumutate trebuie recuperate sau returnate, după caz, la expirarea termenului împrumutului.

Raportul trebuie să consemneze numărul de înregistrare oficială sau numărul de catalog al obiectului, compoziția, tipul, localizarea și gradul de deteriorare, reparațiile anterioare, numele examinatorului și data examinării. Documentare Documentarea este o parte esențială a gestionării colecțiilor, dar ea va fi tratată într-un capitol aparte, care include și recomandări detaliate cu privire la politica și procedurile de documentare.

Conservarea colecțiilor

Depozitul de colecții Depozitul de colecții se referă la spațiul fizic în care colecțiile sunt adăpostite atunci când nu fac obiectul expozițiilor sau al studiilor de cercetate. Termenul se utilizează și pentru a descrie diferitele tipuri de mobilier, echipamente, metode și materiale, utilizate în spațiile de depozitare și studiere a colecțiilor muzeale. Multe colecții stau, în cea mai mare parte a timpului, în depozit. Zona de depozitare a colecțiilor protejează obiectele de colecție împotriva factorilor nocivi de mediu, a accidentelor, dezastrelor și furturilor, și le păstrează pentru viitor. Din aceste motive, depozitul de colecții nu este un spațiu mort, unde nu se întâmplă nimic, ci este locul în care are loc activitatea curentă de conservare a colecțiilor.

Clădirea muzeului conferă primul nivel de protecție a colecțiilor față de mediul exterior. Spațiile de depozitare a colecțiilor trebuie să fie amplasate cât mai în interiorul clădirii și departe de pereții exteriori, dacă este posibil, pentru a evita deteriorarea ca urmare a schimbărilor de climă. Depozitarea colecțiilor trebuie să fie separată de celelalte activități ale muzeului și să se facă doar în interiorul muzeului, astfel încât mediul ambiant să poată fi controlat în cel mai eficient mod posibil. Spațiul de depozitare trebuie să fie slab luminat, să aibă o temperatură și o umiditate relativă constante și să fie ferit de poluanți atmosferici dăunători. Accesul fizic la colecții trebuie limitat strict la personalul care se ocupă de acestea, astfel încât colecțiile să fie permanent în siguranță, iar spațiul trebuie dotat cu echipamente de pază și stingere a incendiilor.

Dat fiindcă, în general, colecțiile stau, în majoritatea timpului, în depozit, toate piesele de mobilier și materialele de ambalaj care vin în contact cu ele trebuie să fie stabile și inofensive. Mobilierul de depozitare, de calitate arhivistică, include dulapuri și rafturi confecționate din oțel acoperit cu un strat de vopsea pulbere sau din oțel emailat la cald. Piesele de colecție mărunte, dacă sunt stabile, se împachetează, se introduc în saci sau în cutii, înainte de a fi depozitate, pentru a asigura un ecran protector între obiect și mediul înconjurător. Obiectele care nu pot fi împachetate din cauza dimensiunii sau a structurii lor fragile, se depozitează, de preferință, în dulapuri sau pe rafturi închise. Între obiecte se lasă suficient spațiu pentru a permite manipularea lor. Este recomandabil să nu supraaglomerați și să nu supraîncărcați rafturile și sertarele cu obiecte, deoarece vă va fi greu să le scoateți de acolo, la nevoie.

Există multe și diverse tipuri de materiale stabile, destinate arhivării, care protejează obiectele și nu le deteriorează. Aceste materiale costă, de obicei, mai mult decât cutiile și hârtiile obișnuite, dar avantajele pe care le conferă din punct de vedere al protecției fac ca investiția să merite. Printre materiale de depozitare recomandate se numără plăcuțele fără acid și fără căptușeală, etichetele, hârtia, dosarele (mapele), plicurile, panourile, cutiile și tuburile care nu conțin carbonat de calciu, pânzeturile de bumbac, cânepă și poliester, benzile, cablurile și sforile; vatelina și foliile de poliester; pungile de polietilenă și polipropilenă, cutiile de microspumă și scândurile;

39

adezivul pe bază de celuloză; adezivul pe bază de acetat de polivinil și acetonă; și borcanele și flacoanele de sticlă cu capace din polipropilenă sau polietilenă. O gamă largă de materiale sintetice brevetate se utilizează pe scară largă în depozitele muzeale, cum ar fi Tyvek™, Myla ™ și Marvelseal™. Din toată gama largă de materiale disponibile, trebuie ales materialul adecvat pentru depozitarea fiecărui tip de colecție muzeală. Multe dintre materialele pot fi folosite la proiectarea și confecționarea la comandă de cutii, tăvi, mape și diverse suporturi speciale, pentru sprijinirea și protejarea exemplarelor sau a operelor de artă cu regim special.

Este totuși important să se evite materialele care sunt chimic instabile și care, prin urmare, pot interacționa cu obiectele cu care vin în contact, deteriorându-le. Acestea includ lemnul și produsele din lemn, în special hârtia și cartonul cu conținut acid, celofanul și benzile de mascare, benzile adezive, cauciucul spongios și spuma poliuretanică, majoritatea materialelor plastice, oja de unghii, agrafele și capsele metalice, benzile de cauciuc și cleiurile pe bază de cauciuc. În cazul în care nu se poate evita folosirea de materialele instabile, cum ar fi rafturi de lemn, se poate așeza un material-tampon stabil, cum ar fi o placă fără acid, între raft și obiectele de pe raft.

Manevrarea și mutarea colecțiilor Colecțiile sunt expuse unui risc crescut de deteriorare prin manipulare și mutare. Cu toate acestea, trebuie să existe un echilibru între protecție și conservare, deoarece ar fi foarte greu ca piesele și colecțiile muzeale să fie studiate, expuse sau utilizate într-un scop sau altul, dacă nu ar putea fi manipulate cu niciun chip. Pentru a preveni deteriorarea, este esențial să se procedeze atent şi cu grijă la manipularea obiectelor, indiferent de dimensiunea și tipul lor. Câteva măsuri de precauție foarte simple pot diminua mult acest risc. Toate obiectele trebuie tratate ca și când ar avea o valoare inestimabilă, iar mâinile celui care le manipulează trebuie să fie curate sau protejate cu mănuși curate de bumbac sau mănuşi de protecţie impregnate cu cauciuc nitrilic. Înainte de a deplasa un obiect, stabiliţi locul unde îl veţi aşeza și planificați din timp ruta pe care veţi deplasa obiectul, pentru a vă asigura că este liberă. Transportaţi obiectele unul câte unul sau, dacă trebuie să mutaţi mai multe obiecte o dată, aşezaţi-le pe o tavă capitonată sau pe un cărucior capitonat. Nu vă grăbiţi şi cereţi ajutor, în cazul în care obiectul este prea mare sau prea greu pentru a fi mutat de către o singură persoană. Nu faceţi nimic care să pună în pericol propria dvs. siguranţă şi siguranţa obiectului de muzeu.

40

Depozitare protectivă: obiecte fragile aşezate separat Colecţii itinerabile: colecţiile fragile pot fi mutate în pe rafturi căptușite, în dulap închis în siguranţă, aşezându-le în suporturi individuale pe un cărucior capitonat.

Fotografie

Fotografierea face parte integrantă și este o etapă specializată a procesului de documentare a colecțiilor muzeale. O fotografie nu este doar o înregistrare vizuală a unui obiect, ci este şi un instrument de cercetare, educație și de recuperare a unui obiect rătăcit, precum şi o dovadă în susţinerea unei pretenţii de despăgubire în baza asigurării, în cazul obiectelor pierdute sau furate. Fotografia documentează, de asemenea, starea de conservare a unui obiect de la un anumit moment dat, înlesnind, prin urmare, efectuarea analizelor comparative viitoare. Din acest motiv, o fotografie de înaltă calitate este absolut esențială. Cu toate că fotografiile de format mare (negative de 6cm x 6cm sau mai mari) erau formatul muzeal standard, și multe muzee vechi au arhive mari de negative pe placi de sticlă şi pe film, cu fotografii ale colecțiilor lor, progresele înregistrate în domeniul lentilelor şi al filmului foto, din ultimii 20 de sau 30 de ani, au făcut ca, în zilele noastre, fotografiile alb-negru de 35mm să fie metoda predilectă de documentare ilustrată a colecţiilor muzeale. Filmul alb-negru este mult mai stabil pe termen lung decât filmul color, permite utilizarea unei game largi de filtre speciale, capabile să amplifice trăsăturile esenţiale ale obiectului fotografiat, şi poate fi developat intern. Cu toate acestea, fotografia digitală capătă tot mai multă popularitate și devine tot mai ieftină, astfel că, actualmente, fotografii de înaltă calitate pot fi rapid tipărite pe imprimante cu jet de cerneală color, extrem de ieftine. Pe de altă parte, longevitatea imaginilor digitale realizate în scopuri muzeale nu a fost evaluată încă, dar cert este că imaginile digitale trebuie transferate imediat din memoria camerei foto pe un hard disk de calculator şi salvate periodic, ca backup, pe un mediu de stocare extern, localizat în afara muzeului (de exemplu, pe un sistem informatic la distanţă sau pe CD-ROM-uri depozitate în siguranţă, departe de muzeu). Indiferent de format, fotografiile realizate trebuie să poarte numărul

41

de înregistrare oficială a obiectului și să fie organizate astfel încât să poată fi uşor găsite şi asociate cu obiectul pe care îl înfăţişează.

Obiectele se fotografiază obligatoriu, ca parte a procedurii de înregistrare a lor. Obiectele bidimensionale înrămate trebuie fotografiate în poziție verticală și pot fi aşezate pe un şevalet sau pe un suport capitonat și sprijinite de perete, dacă sunt de dimensiuni foarte mari. Obiectivul camerei foto trebuie să fie paralel cu fața obiectului, iar obiectul trebuie să ocupe cât mai mult din vizorul camerei. Un obiect bidimensional, care nu are suport rigid, trebuie aşezat în poziţie plană, cu camera foto poziționată deasupra lui, pentru a-l fotografia. Acest lucru se realizează cel mai ușor utilizând un stand de copiere, dar se poate folosi şi un trepied, cu condiţia ca trepiedul să poată fi înclinat spre masă, în așa fel încât obiectivul camerei foto să fie paralel cu fața obiectului. Obiecte tridimensionale necesită un fundal cu suprafață netedă, care să contrasteze cu obiectul, dar fără să distragă atenția de la el. Obiectele mici pot fi aşezate pe o masă solidă, iar cele mari, pe podea, pe o suprafață curată şi capitonată. Este posibil să fie nevoie să faceţi mai multe fotografii, din unghiuri diferite, pentru a capta integral imaginea unui obiect asimetric. De asemenea, este posibil să fie nevoie de o sursă de iluminat specială, caz în care luminile trebuie plasate astfel încât să expună perfect forma, textura și conturul obiectului.

Asigurare

Asigurarea colecțiilor este, în general, considerată a fi o parte integrantă a managementului riscului, termen folosit pentru a descrie procesul de reducere a riscului de deteriorare sau pierdere a colecţiilor, prin eliminarea sau cel puțin atenuarea pericolelor. Asigurarea nu este un fel de permis de gestionare şi securizare defectuoasă a colecțiilor, mai ales că obiectele şi colecţiile muzeale unicat sunt de neînlocuit, însă ea poate oferi unele compensații bănești, în cazurile nefericite de deteriorare sau pierdere de piese și colecții. În cazul în care asigurarea este permisă (vezi mai jos), obiectivul poliţei de asigurare încheiate este de a oferi o despăgubire bănească suficientă pentru a repara sau înlocui colecțiile în caz că se deteriorează sau se pierd. Asigurarea variază foarte mult din punct de vedere al bunului asigurat şi al riscurilor acoperite, al locului şi al condițiilor de valabilitate, ca și din punct de vedere al modului în care sunt soluţionate cererile de despăgubire. Prin urmare, colecțiile trebuie să fie evaluate periodic în ceea ce privește costul lor de înlocuire sau orice altă valoare monetară, astfel încât muzeul să aibă evidenţa la zi a valorilor de asigurare. (În cazul majorităţii contractelor de asigurare, dacă colecțiile sunt subevaluate global, asigurătorul va fi obligat să plătească doar procentul echivalent din orice cerere de despăgubire. De exemplu, în cazul în care colecțiile sunt asigurate de muzeu pentru doar 50% din valoarea lor reală de piață, asigurătorul va plăti doar jumătate din orice pretenţie de despăgubire pentru pierdere sau de recuperare a daunelor, aferentă, probabil, unui singur obiect asigurat). Documentele de asigurare sau alte evidențe de evaluare a bunurilor muzeale trebuie păstrate la zi şi în condiții de siguranţă şi acces limitat.

Politica și practica în ceea ce privește utilizarea poliţelor de asigurare diferă foarte mult de la țară la țară, şi chiar de la muzeu la muzeu, în aceeaşi ţară. În majoritatea țărilor, se pare că politica generală este că nu se asigură colecțiile muzeelor naționale de stat și obiceiul este să se acorde o compensaţie guvernamentală, în loc de asigurare, proprietarilor de obiecte împrumutate temporar sau pe termen lung muzeelor naționale și, probabil, altor muzee publice. În cazul în care este permisă utilizarea de asigurări comerciale, muzeul are obligaţia de a evalua cu atenție cerinţele sale de asigurare. Un agent de asigurare independent, specializat în obiecte de artă (cunoscut, de obicei, cu numele de “broker de asigurări”), este cel mai în măsură să calculeze valoarea de asigurare cea mai potrivită cerinţelor muzeului şi să obţină cotații competitive de la mai multe societăţi de asigurare.

Conservarea colecțiilor Conservarea preventivă face subiectul unui alt capitol, dar este esențial să subliniem aici faptul că ea este un aspect foarte important al managementului colecțiilor. Conservarea trebuie să stea la

42

baza fiecărui aspect al politicii și operațiunilor muzeale și trebuie să văzută ca o obligație permanentă a fiecărui membru al personalului muzeului. De asemenea, colecțiile trebuie monitorizate în mod regulat, pentru a observa la timp orice obiect sau colecţie care are nevoie de intervenţia unui conservator.

Pregătirea în caz de dezastre Pregătirea și răspunsul în caz de dezastru sunt, de asemenea, componente foarte importante ale responsabilităților generale de gestionare a colecţiilor, dar acest aspect va fi discutat pe larg în capitolul Securitatea Muzeului.

Totuşi, trebuie subliniat aici faptul că obiectivul trebuie să fie acela de a asigura că pregătirea previne, pe cât posibil, situaţii de criză cauzate de dezastre naturale, urgențe civile, cum ar fi un incendiu, sau de efectele unui conflict armat, fără să conducă la pierderea sau deteriorarea gravă a colecțiilor muzeale. Măsurile de pregătire necesare includ evaluarea riscurilor, o bună planificare și proiectare a clădirilor, mobilierului, echipamentelor și sistemelor, precum și inspectarea de rutină şi întreţinerea preventivă eficientă a clădirilor și instalaţiilor acestora. Pregătirea eficientă pentru situații de urgență trebuie să se bazeze pe un plan scris, care să fie testat și evaluat cel puțin o dată pe an, și care stabileşte măsurile care se impun a fi luate înainte, în timpul și după orice situație de urgență.

Accesul publicului la colecții Securitate

Securitatea face obiectul unui capitol distinct al acestei cărți, intitulat Securitatea muzeală. De reținut însă că accesul fizic la colecții este un element de securitate, care trebuie să avut în vedere în cadrul politicii de gestionare a colecțiilor.

Caseta 6: Probleme de securitate care trebuie reglementate prin Politica de gestionare a colecţiilor 1 Accesul fizic la colecții, chiar și accesul personalului muzeului, se restricţionează cu ajutorul

spaţiilor încuiate şi securizate, prevăzute cu intrare controlată. 2 Personalul de resort, responsabil de o sarcină, colecţie sau zonă de depozitare anume, va

supraveghea accesul în aria sa de responsabilitate atât al altor categorii de personal, cât și al publicului

3 Se va ţine evidenţa personalului care are acces la chei 4 Se va ţine evidenţa tuturor vizitatorilor cu acces la depozit și la alte zone securizate ale

muzeului. 5 Accesul în scop de cercetare se face pe bază de proiect de cercetare aprobat, iar toate

vizitele în acest scop se înregistrează ca şi celelalte vizite, până la sfârșitul proiectului de cercetare.

Galerii şi săli de expunere şi expoziţii Există diverse tipuri de expoziții muzeale: expoziţii pe termen scurt sau pe termen lung, cu exponate din colecțiile muzeelor, expoziţii cu obiecte împrumutate de la alte instituții, sau expoziții itinerante. Cu excepţia expoziţiilor itinerante şi a celor temporare, toate expoziţiile conţin piese din patrimoniul muzeului, astfel încât procedurile interne de gestionare a colecțiilor, stabilite de muzeu, se aplică obiectelor din galeriile expoziţionale în acelaşi mod ca şi obiectelor aflate în depozitul muzeului.

Transferarea obiectelor din zonele de depozitare securizate în galeriile expoziţionale expune colecțiile la o varietate de pericole suplimentare. Amenințările de securitate includ furtul, vandalizarea și manipularea neautorizată, iar pericolele legate de conservare includ șocuri și vibrații, suporturi şi piedestale de prezentare dăunătoare, poluanți atmosferici, fluctuații de mediu, lumina, dăunătorii, precum și alți factori naturali. Menţinerea luminii vizibile, luminii ultra

43

violete, temperaturii, umidităţii relative și a poluanţilor atmosferice la nivelurile de siguranță recomandate (a se vedea capitolul Conservare) devine problematică, în cazul expoziţiilor muzeale. Un număr mare de vizitatori vor face ca nivelul de temperatură, umiditate şi poluare din galerii să crească, iar nivelul de iluminare necesar pentru a permite vizitatorilor să vadă clar exponatele poate dăuna pe termen lung pieselor cu sensibilitate excesivă la lumină, cum ar fi textile, costume, picturi şi desene în acuarelă.

Proiectarea şi realizarea corectă a expoziţiei, prin securizarea spaţiului şi utilizarea de materiale adecvate, contribuie la crearea unui mediu controlat şi, astfel, la protejarea colecțiilor. Vom discuta despre cum anume se poate crea un mediu expoziţional controlat, într-un alt capitol din această carte.

Monitorizarea colecţiilor cu ocazia expoziţiilor Galeriile expoziţionale trebuie inspectate periodic, pentru a detecta eventuale semne de

deteriorare sau a unor lipsuri în exponate. Controlul mediului se realizează în diverse moduri şi cu diverse sisteme mecanice sau manuale, iar galeriile de expunere trebuie monitorizate, pentru a avea siguranţa ca mecanismele respective funcţionează eficient. Vom discuta mai jos despre modalităţile de monitorizare a mediului ambiant.

Materiale de expoziție adecvate Materialele considerate sigure pentru a fi utilizate la depozitarea colecțiilor sunt sigure şi pentru

utilizarea la confecționarea elementelor de expune şi prezentare a exponatelor. Multe materiale utilizate la fabricarea elementelor de expunere nu au compoziţia materialelor special destinate arhivării, dar se utilizează frecvent, deoarece ele prezintă, în schimb, o serie de alte avantaje şi, în plus, sunt ieftine. În astfel de situații, se recomandă utilizarea de materiale arhivistice de tip barieră, plasate între materialul reactiv și exponat.

Ambalare și transport Uneori, pentru a realiza o expoziţie trebuie să ambalăm şi să expediem colecţii muzeale către alte instituții. Această activitate este chiar mai riscantă decât manipularea şi mutarea colecţiilor, astfel că decizia în acest caz trebuie luată după o analiză foarte atentă. Metodele de ambalare și de transport se aleg în funcție de cerințele individuale ale obiectelor expediate, cu menţiunea că se vor expedia numai obiecte în stare de conservare stabilă, ţinând cont de riscul crescut de deteriorare. Materialele de ambalare protejează obiectele de toate riscurile pe care le putem anticipa în mod rezonabil şi pe care le comportă metoda de expediere aleasă. Ambalajele adecvate sunt identice cu cele utilizate la depozitarea colecțiilor. Cu toate ca spuma poliuretanică nu este material de arhivare, ea se foloseşte adesea la ambalarea obiectelor, datorită proprietăților sale de amortizare excelente. Se va folosi întotdeauna un material de amortizare curat, în funcție de nevoile individuale ale fiecărui obiect care urmează a fi expediat, însă ambalajele care intră în contact direct cu obiectele trebuie neapărat să fie arhivistice.

Metoda de transport aleasă trebuie să asigure maximum de protecție obiectelor și cea mai scurtă durată de transport. Metodele cele mai comune de transportare a obiectelor de muzeu sunt transportul rutier şi transportul aerian. Expedierea pe calea ferată este mai puţin utilizată, din cauza șocului și vibrațiilor specifice acestei metode de transport. Transportul maritim este, uneori, metoda adecvată pentru expedierea de obiecte foarte voluminoase şi în stare de conservare stabilă, însă, de multe ori, timpul de tranzit este, în acest caz, foarte îndelungat, astfel că este dificil să se asigure controlul pe termen lung a climatului într-un container de transport maritim. Transportatorii cu experiență în transportarea de colecții muzeale vă pot fi de un real folos la planificarea expedierii unei colecții muzeale.

44

Sugestii pentru Politica de transport Obiectele trebuie evaluate atent din punct de vedere al stării lor de conservare, înainte de a fi expediate. Se expediază numai obiecte în stare stabilă.

Se va identifica persoana competentă să decidă cu privire la expedierea obiectelor.

Sugestii pentru Procedura de transport Metoda de transport se alege în funcţie de necesităţile obiectului, de distanța care urmează să fie parcursă şi de timpul de tranzit estimat.

Ambalajele se aleg în funcţie de metoda de expediere aleasă și de necesitățile obiectului.

Cercetarea colecțiilor Cercetare

Cercetarea colecțiilor muzeale și publicarea rezultatelor cercetărilor implică un anumit tip de acces la colecții și permite muzeelor să îşi exercite rolul lor educativ şi interpretativ. Cercetarea colecţiilor furnizează informații de specialitate diverselor părți interesate și constituie baza pentru expoziții și programe educaționale. Este foarte important ca toate activităţile de cercetare muzeală să fie legale, etice şi în conformitate cu standardele academice, și să sprijine îndeplinirea misiunii muzeului.

Colectarea în teren În cazul când muzeele se angajează în acţiuni de colectare în teren, ele trebuie să respecte toate legile și tratatele în materie și să adere la standardele academice acceptate. De asemenea, muzeele trebuie să respecte nevoile și dorințele comunităţilor locale.

Cercetare internă Cercetarea întreprinsă de personalul muzeului trebuie să se încadreze în misiunea și sfera de activitate a muzeului. Cercetarea internă trebuie să respecte standardele academice acceptate şi să se desfăşoare strict în cadrul muzeului. Se va interzice personalului să scoată piese de colecţie din muzeu, fie chir şi numai temporar, indiferent în ce scop.

Savanți itineranţi Muzeele trebuie să elaboreze politici de securitate, de acces și de manipulare a colecțiilor, pentru savanți și cercetători itineranţi. Muzeele au datoria de a promova cercetarea internă a colecțiilor lor de către savanți și cercetători externi, asigurând în același timp securitatea, protecția și manipularea în condiții de siguranță a colecțiilor pe durata activităţii de cercetare.

Analize distructive Uneori, sunt necesare tehnici de analiză distructivă, pentru investigaţiile din cadrul cercetării ştiinţifice muzeale. Acestea trebuie însă aplicate numai după o analiză atentă. În acest sens, este necesară depunerea la muzeu a unei propuneri de cercetare, spre a fi analizată de muzeu. Muzeul nu renunţă în acest caz la titlul de proprietate, și nici nu radiază obiectul cercetat, iar porţiunile de obiect, care nu fac obiectul analizei distructive, se predau muzeului. Informațiile preţioase obţinute cu această ocazie țin locul obiectului alterat sau distrus în cursul analizei.

Sugestii privind Politica de cercetare Cercetarea științifică este vitală pentru misiunea educațională și publică a muzeului. Prin urmare, personalul muzeului este liber să aleagă subiectul cercetării, să inițieze și să efectueze cercetarea, să caute resursele necesare pentru efectuarea cercetării și să disemineze de o manieră adecvată rezultatele cercetării.

45

Toate activitățile de cercetare sprijină misiunea muzeului.

Colecții personale Membrii personalului muzeului au adesea colecții particulare, rezultate din interesul și activitățile lor personale în domeniu. De reținut însă că, în conformitate cu Codul deontologic al ICOM, personalul muzeal nu trebuie să concureze cu instituțiile la care lucrează, în achiziționarea de obiecte, și nici să colecționeze personal aceleași tipuri de obiecte ca și muzeul, pentru că folosirea de către un angajat al muzeului a propriilor sale cunoștințe de specialitate în beneficiul personal, și nu al muzeului, ar reprezenta un conflict de interese. Orice excepție de la această restricție trebuie discutată cu conducerea muzeului.

Concluzie

Adunarea colecțiilor este una dintre funcțiile principale ale unui muzeu, iar obiectele care alcătuiesc colecțiile devin unele dintre cele mai prețioase bunuri ale muzeului. Conservarea, protejarea și gestionarea colecțiilor se circumscriu obligațiilor de bază ale muzeului, în calitatea sa de serviciu public, contribuind, astfel, la îndeplinirea misiunii acestuia. Buna gestionare a colecțiilor este una dintre strategiile de garantare a conservării și tezaurizării acestora. Adoptarea și implementarea politicilor și practicilor de gestionare a colecțiilor, recomandate în prezentul capitol, vor oferi o bază solidă pentru punerea în aplicare a diverselor alte strategii de gestionare a muzeului ca atare.

46

Inventariere și documentare Andrew Roberts Fost șef al Departamentului de Resurse informatice, Muzeul Britanic din Londra

Introducere Documentarea corectă și accesibilă este o resursă esențială pentru gestionarea (managementul) colecțiilor, cercetarea științifică și serviciile publice. Capitolul de faţă dezvoltă conceptele enunțate în capitolul Gestionarea Colecțiilor, oferind sfaturi practice cu privire la procedurile de documentare, inclusiv indexarea (intrarea), controlul inventarului și catalogarea bunurilor de patrimoniu muzeal. Capitolul descrie sisteme manuale şi electronice de gestionare a informaţiilor accesul prin internet la informaţii. Liniile directoare din acest capitol se bazează pe standarde consacrate în domeniu.

Achiziții, împrumuturi pe termen lung și înregistrare Procesul de indexate permite includerea în colecţia muzeului a achizițiilor permanente și a

obiectelor intrate cu titlu de împrumuturi pe termen lung (a se vedea capitolul Gestionarea Colecțiilor) (Buck și Gilmore, 1998, Holm, 1998. Consiliul Internațional al Muzeelor. Comitetul Internațional pentru Documentare, 1993). Înregistrarea în evidențele muzeului este o etapă-cheie în documentarea generală a colecției, în care se îndosariază toate actele juridice care fac dovada dreptului de proprietate asupra pieselor din colecție și începe catalogarea completă a fiecărei piese în parte.

Muzeul are datoria de a crea un cadru în care achizițiile și împrumuturile pe termen lung, pe care muzeul și le propune, să fie supuse spre aprobare unei comisii interne, și nu doar unui angajat al muzeului. În momentul când muzeul vrea să facă o achiziție sau să împrumute obiecte sau colecții muzeale, acesta are obligația de a proceda la întocmirea unui dosar, cu informații despre proprietar și obiectele în cauză. Dosarul trebuie să includă o fișă succintă cu mențiuni referitoare la sursă, o schiță a obiectelor, semnificația acestora pentru muzeu, metoda de achiziție propusă (de exemplu, cadou, cumpărare, săpătură), măsura în care propunerea este conformă cu politica de colecționare a muzeului, recomandările curatorului și ale altor angajați specializați, precum și decizia comisiei. Descrierea obiectelor trebuie să includă o autentificare a originii și o evaluare a stării lor. Dacă este posibil, muzeul trebuie să realizeze o fotografie sau o imagine digitală a obiectelor.

În cazul unei achiziții, dacă există aprobare în acest sens, proprietarul va fi solicitat să semneze un act de transfer oficial de proprietate asupra obiectelor (“transfer de titlu”). Exemplarul semnat al actului de transfer trebuie să fie apoi ataşat la dosar, drept confirmare esențială a statutului juridic al achiziției.

În cazul în care muzeul primește regulat grupuri de piese muzeale, ar fi mai eficient să trateze fiecare grup ca pe o singură achiziție, mai degrabă decât să documenteze fiecare piesă în parte ca fiind o achiziție. Acest lucru este valabil, de regulă, în cazul colecțiilor de arheologie, de istorie și de istorie naturală. Achiziția tratată ca un tot va avea, astfel, un singur dosar și un singur număr de înregistrare. Muzeul poate atribui obiectelor din grupul de obiecte numere de obiect separate, care pot să fie subdiviziuni ale numărului de indexare sau numere independente de numărul de indexare (intrare).

În cazul în care muzeul urmează să fie depozitarul tuturor obiectelor descoperirile dintr-o săpătură arheologică, acesta trebuie să stabilească cu cei care efectuează săpăturile posibilitatea ca muzeul și firma care execută săpăturile să aibă o metodă de numerotare comună. Muzeul poate să atribuie un singur număr de intrare întregii săpături, număr care va fi apoi folosit în sistemul de indexare în teren, încă de la începutul săpăturii. Procedând astfel, muzeul nu va mai fi nevoit să renumeroteze și să marcheze fiecare obiect în parte și va putea include mai uşor documentaţia de

47

colectare şi săpătura în evidențele muzeului. Această metodă nu este fezabilă însă acolo unde unele din descoperirile arheologice revin entității care face săpăturile sau se predau mai multor muzee, în care caz este neapărat nevoie să existe două secvențe de numerotare. Exemplu de registru de intrare de obiecte (reprodus din Holm, 1998, cu permisiunea MDA).

Pe lângă dosarele cu intrări, muzeul trebuie să țină un registru de intrări (indexări), care să conţină şi o listă de verificare a tuturor achizițiilor. Ideal ar fi ca registrul să fie cartonat și să aibă foi de hârtie de calitate de arhivistică. De asemenea, registrul ar trebui să aibă coloane, în care să se treacă numărul de intrare, data, sursa, metoda, o scurtă descriere a grupului de obiecte, numărul de obiecte care compun grupul și numele sau inițialele curatorului muzeului. Registrul trebuie păstrat la loc sigur, cum ar fi un seif rezistent la foc. Dacă este posibil, este bine ca o copie a registrului să se păstreze într-o altă locație.

În cazul unui împrumut pe termen lung, muzeul trebuie să înregistreze, de asemenea, motivul și durata acordului de împrumut. Multe muzee sunt reticente în a accepta împrumuturi de obiecte pe termen lung, cu excepția cazului în care obiectul împrumutat urmează să fie expus într-o

48

galerie sau să facă obiectul unor studii de cercetare științifică prelungită, din cauza muncii pe care o implică întreţinerea pieselor. Dacă muzeul aprobă împrumutul, condiţiile de împrumut trebuie stipulate în scris, sub forma unui acord de împrumut, acord care se atașează apoi la dosar. Împrumutul respectiv trebuie adăugat la o secvență de numerotare a împrumuturilor separată. Exercițiu: utilizați indicațiile de indexare a intrărilor ca bază pentru întocmirea unui opis cu numerele de înregistrare a intrărilor, a unui formular de transfer de titlu și a unui registru de intrări.

Inventariere și catalogare Cea de a doua etapă a sistemului de documentare muzeală este elaborarea și utilizarea informațiilor despre fiecare obiect din colecție. Muzeul trebuie să aibă ca scop întocmirea de evidențe referitoare la fiecare dintre piesele din colecție și să continue să extindă aceste evidențe, pe măsură ce obiectele sunt examinate și utilizate. Evidențele pot servi ca bază pentru lucrări de cercetare științifică, informarea publicului, expoziții, ca material didactic, pentru dezvoltarea, gestionarea și securizarea colecțiilor muzeului.

Pentru a permite toată această gamă de destinații, evidențele trebuie să fie structurate în mod consecvent, pe categorii sau pe domenii distincte, fiecare cu o mențiune specifică. Tabelul 1 prezintă succint câmpurile de catalogare recomandate (pentru mai multe detalii în acest sens, a se vedea Anexa). Se recomandă ca, pornind de la recomandările din prezentul capitol, muzeul să îşi elaboreze propriul manual intern de inventariere și catalogare, în care să includă și câmpurile adaptate necesităţilor specifice ale muzeului.

Câmpurile de inventariere și catalogare, din Tabelul 1, se bazează pe idei desprinse din cinci proiecte concrete, idei aplicate de mai multe muzee din întreaga lume. Abordarea generală are la bază Manualul de Standarde AFRICOM, elaborat de ICOM și Comitetul de Coordonare AFRICOM, pentru uzul muzeelor de pe tot continentul african. Acestea includ peste 50 de câmpuri, organizate în patru grupe principale (managementul obiectului, descrierea obiectului, istoria obiectului și documentarea obiectului) (coloana 3 din tabel).

Manualul a fost publicat în ediție bilingvă (engleză și franceză) și într-o ediție în limba arabă (Consiliul Internațional al Muzeelor, 1996 și 1997) și a servit ca material didactic în programe de formare profesională.

Standardul AFRICOM s-a bazat îndeaproape pe un set de orientări mai generale, elaborat de către Comitetul Internațional pentru Documentare (CIDOC) al ICOM (Comitetul Internațional al Muzeelor. Comitetul Internațional pentru Documentare, 1995) (coloana 4). Al treilea model general este standardul SPECTRUM, elaborat de Asociația pentru Documentare Muzeistică, (MDA), cu sediul în Marea Britanie. Standardul SPECTRUM complet este o publicație substanțială (Asociația pentru Documentare Muzeistică, 1997; Ashby, McKenna și Stiff, 2001), dar MDA a emis, de asemenea, un manual de catalogare, care cuprinde principalele câmpuri (Holm, 2002) (coloana 5). Al patrulea standard este standardul Object ID, elaborat sub forma unui ghid cu cele mai utile informații de care este nevoie în cazul în care un obiect este furat (a se vedea capitolul Trafic ilicit) (Thornes, 1999) (coloana 6). Ultimul standard este standardul Dublin Core (DC), conceput ca un mijloc de extragere a resurselor informaționale de pe internet (Dublin Core, 2004) (coloana 7).

Pentru informaţii suplimentare, puteţi consulta versiunile publicate ale acestor cinci standarde. Textul integral al ediției bilingve (engleză-franceză) a Manualului AFRICOM și textele integrale ale standardelor CIDOC și Object ID sunt accesibile pe pagina internet (a se vedea referințele).

Câmpurile Inventar și Catalog Câmpurile din Tabelul 1 corespund domeniilor principale ale muzeelor cu colecții de

arheologie, antichități, etnologie, artă plastică și decorativă, costume, istorie și istorie naturala. Indiferent de subiect, toate înregistrările trebuie să includă o serie de concepte de bază, cum ar fi

49

Număr Obiect și Nume Obiect (coloana 2 din tabel). Alte câmpuri sunt la fel de importante pentru fiecare domeniu în parte, cum ar fi câmpul Titlu, pentru colecțiile de artă, câmpul Perioada/ Data Producerii, pentru colecțiile de arheologie, și câmpul Nume Clasificat, pentru colecțiile de istorie naturală.

Unele dintre aceste câmpuri sunt importante mai ales pentru managementul și securitatea colecțiilor, cum ar fi câmpurile Număr Obiect, Localizare Actuală și Trăsături Distinctive. Alte câmpuri sunt importante pentru cercetare științifică și pentru public, cum este cazul câmpurilor Producător/Fabricant și Perioada/Data Producerii. Câmpurile efectiv relevante pentru muzeu depind de domeniile de specialitate ale muzeului și de orientarea principală a muzeului, respectiv pe cercetare, sau pe deservirea publicului.

“Inventarul” de bază al colecției este alcătuit din evidențe care încorporează câmpurile de bază și câmpurile de interes pentru fiecare disciplină. (În cazul lucrărilor individuale de artă și arheologie, câmpurile inventarului sunt cele din coloanele Principal și ID Obiect, din Tabelul 1 (a se vedea capitolul Trafic ilicit).) O altă metodă ar fi să se întocmească un inventar și, separat, un catalog mai cuprinzător, însă este mai eficient ca acestea două să fie gândite ca o unică resursă de informații care, în acelaşi timp, servește fiecăruia dintre scopurile menționate mai sus. Informațiile de inventar reprezintă prioritatea numărul unu și ele trebuie să includă o fotografie sau o imagine digitală a obiectului.

Sintaxă și terminologie Pe lângă utilizarea unui set standard de câmpuri, este important ca muzeul să adopte o sintaxă și o terminologie coerente pentru intrările în câmpurile respective. Normele de sintaxă stabilesc modul în care trebuie structurată informația din fiecare câmp. Normele de terminologie stabilesc termenii care pot fi utilizați într-un câmp. Deciziile muzeului cu privire la sintaxă și terminologie trebuie și ele incluse în manualul de catalogare intern.

Un exemplu de control al sintaxei este stilul utilizat pentru înregistrarea numelor persoanelor fizice şi juridice. Evidențele muzeale sunt pline de tot felul de nume (colectori, producători, donatori, conservatori etc.), care pot fi alcătuite din mai multe elemente, de aceea este important să se recurgă la o abordare uniformă. În cazul în care muzeul nu are o regulă stabilită pentru numele de persoane, este recomandabil ca muzeul să analizeze metoda adoptată de bibliotecile importante din țara respectivă, comparabile cu Regulile de catalogare anglo-americane (AARC), utilizate pe scară largă în țările vorbitoare de limbă engleză.

Abordarea standard pentru consemnarea numelor de persoane scrise în alfabetul latin este de a scrie mai întâi numele de familie, urmat de o virgulă, apoi inițialele sau prenumele (de exemplu, “Smith, John”). În schimb, numele de persoane juridice trebuie scrise în stilul folosit de organizație, deci nu inversat (de exemplu, “H. J. Heinz Company Ltd”).

Pentru numele de persoane scrise în limba arabă, AARC recomandă ca, în cazul unui nume propriu care conține un nume de familie sau un element comparabil cu numele de familie, catalogatorul să utilizeze acea parte a numelui ca intrare primară. În cazul unui nume care nu conține un nume de familie sau un element comparabil cu numele de familie, catalogatorul ar trebui să folosească elementul sau combinația de elemente sub care persoana este îndeobşte cunoscută, ca intrare primară. Intrarea primară ar trebui plasată la începutul numelui, urmată de alte elemente (de exemplu, “Malik ibn Anas”). Includeți o virgulă după intrarea primară, dacă aceasta nu este prima parte a numelui (de exemplu, “Sadr al-Din al- Qunawi, Muhammad Ibn Ishaq”).

Un alt exemplu de control al sintaxei este data, pentru care standardul AFRICOM folosește stilul “an/lună/zi” (AAAA/LL/ZZ ) (de exemplu, “2004/08/24”). Un al treilea exemplu este secvența de concepte care indică locul de producere sau locul de colectare, acolo unde ordinea preferată este cea specifică, nu cea generală (de exemplu, “Turnul Eiffel, Champ de Mars, Paris, Franța”).

50

Este posibil să fie nevoie să includeți două sau mai multe intrări distincte într-un câmp, de exemplu numele a doi producători implicați în diferite stadii ale realizării unui obiect, sau numele mai multor tipuri de materiale care alcătuiesc un obiect complex. Muzeul ar trebui să adopte o metodă uniformă de separare a intrărilor unele de altele, cum ar fi utilizarea semnului de punctuație punct și virgulă între o succesiune de intrări (de exemplu, „aur; argint”).

Standardul AFRICOM include, de asemenea, exemple utile de terminologie pentru fiecare câmp, atât în ediția engleză-franceză, cât și în cea arabă (Consiliul Internațional al Muzeelor, 1996 și 1997), inclusiv liste de Materiale și de Tehnici.

Câmpurile Descrierea Metodei de Achiziție și Data Achiziției, preluate din anexă Metoda de achiziție (câmp de bază) Metoda prin care a fost achiziționat obiectul. Exemple: “săpătură”, „cadou”, „cumpărare”, „necunoscută” Manualul AFRICOM (câmpul 1.5) conține o listă de termeni.

Data Achiziției (câmp de bază) Data la care a fost achiziționat obiectul Exemplu: “2004/08/24”

Exercițiu: utilizați îndrumările privitoare la inventariere și catalogare, ca bază pentru redactarea unui manual intern de inventariere și catalogare, cu specificarea câmpurilor, sintaxei și terminologiei pe care urmează să le folosească muzeul dvs.

Numerotarea, etichetarea și marcarea obiectului Este important să se atribuie un număr unic fiecărui obiect și ca numărul respectiv să fie asociat obiectului fie scriindu-l pe o etichetă atașată obiectului, sau marcându-l pe obiectul însuși (Consiliul Internațional al Muzeelor. Comitetul Internațional pentru Documentare, 1994). Numărul obiectului asigură legătura între obiect și documentația acestuia și este extrem de prețios, în cazul în care obiectul este furat sau rătăcit.

51

Exemplu de listă de termeni de materiale (reprodusă din documentele Consiliului Internațional al Muzeelor, 1996, cu permisiunea ICOM).

În cazul în care muzeul alege metoda numerelor de înregistrare în grup, numărul obiectului

poate fi un subset al numărului de grup, sau poate fi un număr independent de numărul de grup. Dacă muzeul adoptă metoda alocării unui număr unic de indexare (intrare) fiecărui obiect, atunci numărul obiectului va fi identic cu numărul de înregistrare. Numărul ar trebui să fie unic la nivelul întregului muzeu: în cazul în care un număr similar este utilizat de două sau mai multe departamente sau în cadrul a două sau mai multe colecții, adăugați un cod-prefix fiecărui număr, astfel ca, per total, numărul de indexare să fie unic.

În cazul unui obiect descoperit prin săpături, muzeul va trebui să decidă dacă este posibil să utilizeze numărul atribuit obiectului la momentul săpăturii, sau dacă să îi dea un număr de obiect separat. În cazul în care este posibilă aplicarea unei metode de numerotare comună cu numerotarea entităţii care face săpăturile, aceasta va scuti muzeul de renumerotarea şi marcarea obiectelor și îi va uşura încorporarea jurnalului de săpătură în evidențele muzeului. În caz contrar, în registrul muzeului se trece numărul atribuit obiectului la momentul săpăturii.

Dacă obiectul este alcătuit din două sau mai multe componente, este important să se eticheteze sau să se marcheze fiecare componentă, pentru eventualitatea când ar fi separate unele de altele, cum ar fi, de exemplu, cu ocazia expunerii sau pe timpul lucrărilor de conservare. Piesele componente se pot numerota fiecare separat, folosind un număr rezultat din subdivizarea numărul obiectului (de exemplu, prin adăugarea de sufixe tip literă).

A se vedea capitolul de Gestionarea colecțiilor, pentru indicații privind etichetarea și marcarea.

52

Controlul localizării și mutării Este esențial ca toate mutările de obiecte din locul lor de depozitare să fie atent monitorizate. O

astfel de monitorizare permite muzeului să găsească rapid obiectele și contribuie totodată la reducerea riscului ca obiectele mutate să se rătăcească sau să fie furate şi muzeul să nu poată constata acest lucru.

Câmpurile de catalogare recomandate includ intrări separate pentru Locația Normală și Locația Curentă. Locația Normală este locul unde obiectul se află pe termen lung, cum ar fi o zonă de depozitare sau o galerie, în timp ce Locația Curentă este locul unde se află la un moment dat obiectul, ca, de pildă, într-o zonă de conservare sau împrumutat altui muzeu. Locația Curentă trebuie actualizată de fiecare dată când obiectul este mutat, cu menționarea datei şi motivului mutării și a persoanei responsabile cu mutarea.

Tabelul 1. Câmpuri de catalog recomandate și corelarea cu alte recomandări

Câmp Gestionare obiect Nume muzeu Număr obiect Număr intrare Metodă ach iziţ ie Data achiziţiei Sursa de achiziţie Locaţia normală Locaţia actuală Data locaţ iei actuale

Core x

AFRICOM

1.3

CIDOC x

MDA x

Object ID Dublin Core x

x 1.4 x x x x x 1.5 x x x 1.6 x x x 1.7 x x x 1.8 x x x x x x x x

Motivul localizării actuale Manipulator Metoda de conservare x Data conservării x Conservator x Număr referinţă conservare x Metoda de clasare/casare x Data casării x Destinatar obiect casat x Descrierea obiectului Descriere fizică 2.17 x x x Trăsături distincte 2.17 x Număr referinţă imagine 2.1 x x x Numele/denumirea obiectului x 2.9/2.10 x x x x Numele local 2.11/2.12 Titlu 2.13 x x x x Nume secret 2.8 x x x Categoria după formă sau funcţie

2.2 x

Categorie după tehnică 2.3 Material x 2.14 x x Tehnică 2.15 x x x Dimensiuni x 2.16 x x

53

Tabelul 1. continuare Câmp

AFRICOM CIDOC

MDA

Object

Dublin Core

Formă specimen 2.4Parte a corpului 2.5Sex 2.6Vârsta sau faza 2.7Conţinut/subiect 2.18 x x xTip inscripţie/marcaj xMetoda de inscripţionare xLocul inscripţionării xTranscrierea inscripţiei xTraducerea inscripţiei xDescrierea inscripţiei 2.19 x xEvaluarea stării 2.20 xData evaluării stării xIstoric Comentariu istoric 3.26Producător/realizator 3.1/3.3 x x x x Locul producerii 3.2 x x x Perioada/data producerii 3.4/3.5 x x xUtilizator 3.8 x xLocul utilizării 3.9 x x x Perioada/data utilizării 3.11 x xLocul colectării sau săpăturii 3.12 x xReferinţă/nume sit 3.15 xCoordonate sit 3.13Coordonate obiect 3.14Tipul sitului 3.16Vârsta/perioadă 3.17/3.18Colector/săpător 3.21/3.22 x xData colectării/săpăturii 3.23 x xMetoda de colectare/săpare 3.24 xNumăr colectare/săpătură 3.25 xDocumentaţie Referinţă publicare 4 x x x

Muzeul trebuie să aibă mare grijă ca informațiile despre localizarea unui anumit obiect sau a

unei colecții să fie păstrate în deplină siguranță, pentru că astfel de informații sunt foarte prețioase pentru infractori.

Rapoarte cu informații privind conservarea și starea obiectelor În cazul în care obiectul este suspus lucrărilor de conservare, în catalog se va trece o mențiune privind lucrarea de conservare. În cazul în care există detalii mai amănunțite cu privire la acest proces, cel mai indicat ar fi ca acestea să fie păstrate într-un dosar separat, asociat cu evidența de catalogare printr-un Număr de Referință de Conservare.

Tot astfel, în cazul în care întocmiţi un raport privind starea obiectului, notați starea obiectului și data în registrul de catalogare și păstrați raportul complet la dosar (a se vedea capitolul Gestionarea colecțiilor).

Imaginile realizate în timpul lucrărilor de conservare și în momentul pregătirii rapoartelor de stare de conservare se păstrează de către muzeu, putând fi asociate cu dosarul obiectului.

54

Clasare (eliminare) și casare Dacă obiectul este eliminat din colecție, este esențial ca informațiile referitoare la eliminare să

fie adăugate în evidența din catalog. Catalogul ca atare se păstrează la muzeu, astfel încât muzeul să aibă documente privind soarta obiectului.

Ca și în cazul unei achiziții noi, este recomandabil ca propunerea de eliminare (clasare) să fie înaintată unei comisii interne, spre aprobare (vezi capitolul Gestionarea Colecțiilor).

Restanțe de înregistrare, inventariere și catalogare Cu excepția cazului în care muzeul este nou înființat, personalul este, de obicei, responsabil de

colecțiile cu documentaţie incompletă și cu probleme, cum ar fi dificultăți în găsirea unor obiecte rătăcite și în corelarea lor cu evidențele existente. Pe lângă introducerea unor proceduri noi, ar putea fi necesar să se implementeze un proiect de aducere la zi a documentării, astfel încât documentația și organizarea colecțiilor să ajungă la standardul normal.

Punctul de plecare al proiectului de aducere la zi a documentaţiilor este examinarea istoricului și întinderii colecției (Ashby, McKenna și Stiff, 2001). Examinarea trebuie să includă o descriere a principalelor grupuri de obiecte din cadrul muzeului, inclusiv a colecțiilor individuale și a achizițiilor majore, precum și o descriere a informațiilor disponibile, cum ar fi anvergura evidențelor și dosarelor de înregistrare și catalogare, nivelul de detaliere a informațiilor, utilizarea de metode manuale și electronice etc.

În cazul în care există lacune majore de înregistrare şi fişare, muzeul va trebui, probabil, să întocmească evidențe de catalog noi sau îmbunătățite. Prioritatea în acest este înființarea de evidențe care să acopere întreaga colecție, cu accent pe câmpurile de inventar. Detalii mai complete pot fi adăugate ulterior, pe măsură ce timpul și experiența personalului permit acest lucru și pe măsură ce colecția este utilizată de către personal și cercetători. În cazul în care muzeul este în situația de a face acest lucru pentru o bună parte din colecție, acesta ar putea fi prilejul ideal pentru introducerea unei aplicații de calculator și pentru realizarea imaginilor reprezentând colecţia (vezi mai jos).

Lucrările de aducere la zi a documentaţiei muzeale ar trebui să includă, eventual, controale fizice asupra colecțiilor aflate în depozite și în spaţiile de expunere, precum și o verificare a detaliilor din registrele și evidențele existente, plus o reconciliere între cele două seturi de informații (Holm, 1998). Acest exercițiu se poate dovedi foarte laborios, în cazul unui muzeu cu o colecție substanțială, dar este un pas esențial pentru ca, în final, colecția să fie sub control.

Munca în depozit trebuie să constea dintr-o verificare sistematică a fiecărui obiect din depozit și întocmirea unei evidențe despre fiecare obiect verificat. În cazul în care obiectul nu are un Număr de Obiect lizibil, puteţi afla numărul cu ajutorul documentației existente sau, dacă nu există documentaţie, va trebui să atribuiți obiectului respectiv un număr temporar, în speranța că îl veţi înlocui cu numărul corect într-o etapă ulterioară a proiectului. Este esențial să asociaţi numărul temporar să cu obiectul, cu ajutorul unei etichete.

Pe lângă Numărul Obiectului, înregistrarea trebuie să includă informații descriptive de bază (de exemplu, numele, denumirea sau categoria clasificată, titlul, materialul și dimensiunile obiectului) obiect, nume clasificat sau categorie, titlu, material și dimensiuni), precum și locul de depozitare curent. Dacă este posibil, în măsura timpului disponibil, adăugați o scurtă descriere fizică și notați eventualele caracteristici distinctive, inscripții sau marcaje, precum și starea obiectului. În plus, faceți câteva fotografii ale obiectului, pentru referință internă și ca resursă pentru cercetători și publicul vizitator.

Înregistrarea fie chiar și numai a unui astfel de set minimal de informaţii poate lua mult timp, astfel că muzeul va trebui să fie realist când evaluează amploarea lucrării și ce anume poate realiza efectiv, ţinând cont de resursele de care dispune. Se poate ca muzeul să considere că este mai important să aibă mai puține detalii despre colecția în ansamblul ei, decât să înregistreze informații în fiecare dintre aceste câmpuri. Este recomandabil ca muzeul să procedeze la un

55

proiect-pilot, pentru a testa timpii și a stabili metodologia cea mai potrivită. Este deosebit de important să se stabilească fluxul de lucru cel mai eficient posibil pentru activitatea de imagistică, mergând, eventual, până la crearea unui studio minimal în cadrul depozitului.

Dacă muzeul dispune de evidențe, acestea pot fi utilizate ca o a doua sursă pentru proiectul de aducere la zi a documentaţiei. De exemplu, în cazul în care există registre vechi sau fișe de catalog, detaliile din documentele respective pot servi muzeului la întocmirea unei serii complete de evidenţe, corespunzătoare tuturor numerelor de obiect, indiferent dacă obiectele au fost depistate sau nu. Odată verificarea fizică încheiată, muzeul ar trebui să încerce să identifice evidențe pentru cazurile unde nu s-au găsit obiectele, și să se adnoteze apoi evidențele respective, pentru ca acestea să reflecte situația curentă a obiectelor. Evidențele trebuie păstrate în sistem, pentru a le folosi în viitor, în speranța că obiectele rătăcite vor fi găsite cu altă ocazie.

Pe lângă evidențele de catalog, este posibil ca muzeul să fie nevoit să întocmească și dosare de indexare noi. În cazul în care muzeul nu este sigur dacă colecțiile sunt achiziții sau împrumuturi pe termen lung, sau nu cunoaște durata acordurilor de împrumut, este recomandabil ca muzeul să contacteze sursa originală, pentru clarificarea situației, dar, atenţie, contactarea sursei se poate dovedi o chestiune delicată, deoarece comportă riscul ca sursa să ceară muzeului să îi returneze obiectele, însă acest pas este totuşi necesar pentru validarea statutului colecției.

Exercițiu: scrieți un raport despre istoria colecției și informațiile disponibile, referitoare la colecție.

Exercițiu: elaborați un plan de catalogare retroactivă a unei colecții.

Catalogarea și recuperare manuală și asistată de calculator Informațiile de catalog pot fi înregistrate fie manual, fie cu ajutorul unui calculator. Metoda aleasă depinde de expertiza și resursele muzeului.

Abordarea cea mai eficientă în cazul catalogării manuale este de a concepe cartoteci sau fișe de evidență, prevăzute cu spații pentru diversele câmpuri enumerate în Tabelul 1. Copiile de bază ale acestor înregistrări pot fi apoi stocate în ordinea Numerelor Obiectelor, ca autoritate primară de evidență a colecției. În cazul în care muzeul este specializat în mai multe domenii diferite, ar putea fi util ca acesta să realizeze modele separate de fișe de evidență pentru fiecare din disciplinele sale. De exemplu, fișa pentru disciplina arheologie se poate concentra pe câmpurile Colectare, în timp ce fișa pentru domeniul artelor, de exemplu, se poate axa pe câmpurile referitoare la producere (realizare).

Dacă muzeul are suficiente resurse, aceasta poate realiza un duplicat după aceste evidențe, pe care să îl păstreze într-o altă locație, cum ar fi un muzeu din străinătate (a se vedea capitolul Trafic ilicit). Muzeul ar trebui să țină și indexuri către informațiile cele mai utile și mai des consultate, cum ar fi Locaţia Curentă, Denumirea Obiectului, Producătorul, Perioada/Data Producerii și Locul Colectării.

Un sistem de catalogare electronic stochează informații și imagini despre obiectele din colecție, într-un format mai flexibil decât sistemul manual (Holm, 1998, Holm, 2002, Consiliul Internațional al Muzeelor, 1996). Sistemul computerizat trebuie să includă o bază de date principală, date de intrare și filtre de căutare, facilități de tipărire a rapoartelor și de transfer de informații către alte sisteme, ca și proceduri de copiere de backup a bazei de date. Sistemul ar trebui conceput astfel încât să permită catalogarea eficientă și o gamă largă de căutări şi să dea posibilitatea muzeului să păstreze copii sigure ale înregistrărilor, în locații externe.

O variantă ar fi ca sistemul informatic să ia locul înregistrărilor manuale, cu stocarea informațiilor direct în baza de date. O altă variantă ar fi ca sistemul de înregistrare electronic să fie utilizat în combinație cu înregistrarea manuală, aceasta din urmă servind drept bază pentru informațiile introduse în baza de date.

56

În plus față de funcțiile de catalogare, sfera de aplicabilitate a sistemului informatic ar putea fi extinsă astfel încât să permită executarea unor funcții de gestionare a colecțiilor, cum ar fi înregistrarea intrărilor de obiecte, organizarea de expoziții, controlul locației și managementul activităților de conservare. Muzeul ar putea lua în considerare şi posibilitatea de a permite accesul online la informaţiile sale, publicului și a cercetătorilor, atât în cadrul muzeului, cât și pe Internet.

Etapa cheie în introducerea unei aplicații informatice ar trebui să fie analiza funcțională a cerințelor muzeului. Acest lucru se poate baza pe examinarea istoricului și a întinderii colecției, cu prezentarea succintă a stării documentaţiei și a planurilor muzeului privind situaţia la data respectivă. Analiza ar trebui să descrie numărul potențial de înregistrări și nivelul de detaliere a informațiilor care urmează să fie încorporate în sistem, numărul potențial de imagini, amploarea restanţelor documentaristice, prioritatea privind catalogarea, gestionarea colecțiilor și accesul publicului, precum și numărul potențial de utilizatori (personal, public și cercetători).

Aceste detalii oferă conducerii muzeului dovezile de care are nevoie pentru a decide cum să procedeze cu privire la introducerea aplicației informatice.

Pe baza analizei funcționale, muzeul poate decide să dezvolte o aplicație informatică nouă, folosindu-se de propriile competențele interne sau recurgând la o agenție de dezvoltare de software pentru adaptarea unui sistem de management al bazelor de date de uz general. O soluție alternativă ar fi ca muzeul să cumpere una dintre aplicațiile dezvoltate extern și utilizate de alte muzee, cum ar fi cele enumerate de MDA, de Museum Computer Network și de alte organisme consultative (a se vedea capitolul Surse). Aplicațiile mai substanțiale, dedicate muzeelor, includ o serie de module care permit catalogarea, gestionarea colecțiilor și accesul publicului. În cazul în care muzeul decide să recurgă la aplicații dezvoltate pe plan extern, analiza funcțională poate servi ca bază pentru întocmirea unui caiet de sarcini (Cerere de Oferte). Caietul de sarcini se va trimite apoi potențialilor furnizori și va sta la baza întocmirii ofertelor şi la evaluarea lor de către muzeu.

57

Exemplu de fişă de catalog (reproducere din Holm, 2002, cu permisiunea MDA)

58

Exemplu de afişare introducere electronică de date (reproducere din Holm, 2002, cu permisiunea MDA)

59

Imagini Imaginile fotografice, imaginile digitale și desenele științifice ale colecției sunt o resursă valoroasă, atât în scopuri interne, ca referință, cât și pentru uzul cercetătorilor şi al publicului. De exemplu, ele pot fi prezentate organelor legii, funcționarilor vamali și mass-mediei, în cazul în care un obiect este furat (a se vedea capitolul Trafic ilicit) și pot fi postate pe net, în cazul în care colecţia este disponibilă on-line. În mod ideal, ar fi util să existe o imagine de ansamblu a obiectului, plus unul sau mai multe imagini detaliate ale caracteristicilor distinctive și ale inscripțiilor acestuia.

Imaginile digitale sunt resursa cea mai flexibilă, în cazul în care muzeul are acces la camere digitale și scanere și dispune de personal calificat în realizarea de imagini de bună calitate. Metoda recomandată este de a realiza o imagine de arhivă și de a o folosi apoi ca sursă pentru imagini derivate, miniaturizate şi panoramice. Imaginea de arhivă poate fi salvată pe un suport off-line, în timp ce fișierele cu imaginile derivate mai mici pot fi stocate online. Formatul de imagine preferat pentru fotografiile de arhivă este formatul TIFF, iar pentru imaginile de referință, JPEG.

În cazul în care muzeul are deja fotografii convenționale, se poate dovedi util ca muzeul să realizeze copii digitale după ele, care să fie utilizate alături de imaginile produse direct prin digitalizare. În cazul în care o terță parte are imagini ale colecției muzeului, cum ar fi imagini incluse într-un raport de săpătură sau într-o publicație, acestea pot servi, de asemenea, ca surse potențiale. După cum s-a menționat mai sus, un proiect de aducere la zi a evidenţelor colecţiei este o ocazie ideală de realizare a unui set coerent de imagini digitale. De asemenea, este important să se realizeze o mapă cu imagini din activitatea de înregistrare şi catalogare de zi cu zi.

În cazul în care muzeul folosește un sistem de catalogare asistat de calculator, acesta ar trebui să coreleze imaginile derivate cu înregistrările, astfel încât imaginea miniaturală să fie afişată ca o componentă a înregistrării în catalog. Numărul de Referință al Imaginii asigură legătura dintre imagine și înregistrarea din catalog. Exemple de înregistrare în catalog și imagine de referință într-o aplicație de catalogare web: Museum of London, Colecţie de ceramica si sticlă, înregistrare A27744, www.museumoflondon.org.uk/ceramics (reproduse cu permisiunea Muzeului din Londra).

Accesul web la informațiile despre colecţie În cazul în care muzeul realizează înregistrări bazate pe calculator si imagini digitale, acest lucru îi dă posibilitatea să ofere acces la informații despre colecțiile sale pe Web. În funcție de dotările tehnice și de expertiza muzeului, acest lucru se poate realiza prin asigurarea de acces on-line la un modul de acces public în sistemul de catalogare al muzeului, sau prin copierea informațiilor din sistemul intern într-o aplicație Web specifică. Cerințele tehnice necesare pot fi evaluate în paralel cu analiza sistemului informatic.

60

O problemă-cheie de care trebuie să se ţină cont la dezvoltarea unei aplicaţii web este de a identifica potențialii utilizatori și de a adapta resursa Web la interesul acestora. Muzeul va trebui să decidă dacă prioritatea sa este să sprijine cercetătorii, publicul general sau unităţile de învăţământ. Mai mult ca sigur principalul interes al cercetătorilor va fi acela de a avea flexibilitate în căutarea în şi navigarea printre înregistrările de catalog detaliate și imagini. Publicul şi utilizatorii din domeniul educației s-ar putea să fie mai atraşi de o combinație de informații contextuale, imagini și informații de catalog, cum ar fi istoricul colecției și posibilitatea de a naviga printre temele majore ale acesteia.

Dacă muzeul se decide să dezvolte un catalog bazat pe Web, ar fi bine să discute cu alte muzee despre o eventuală abordare comună, cum ar fi un site web în colaborare și un catalog național.

Personal și resurse financiare Printre cele mai mari costisitoare activităţi legate de documentare este munca pe care o implică

întocmirea evidenţelor şi, în special, catalogarea retroactivă. Pe lângă munca personalul de bază, acest tip de muncă este foarte potrivit pentru colaboratori şi voluntari, care au ocazia, astfel, să dobândească aptitudini şi competenţe valoroase.

Cea de a două problemă bugetară majoră vizează costul sistemului informatic, care include hardware și o aplicație de catalogare, echipamente de imagistică şi, eventual, servicii de acces la internet, precum și înlocuirea sau actualizarea periodică a tuturor acestor lucruri. Va fi, de asemenea, necesar să existe un buget pentru consumabile, incluzând registre, formulare și fişe sau foi de catalog, dacă se utilizează un sistem manual. Exercițiu: efectuaţi o analiză a altor site-uri web dezvoltate de muzee cu interese și colecții similare cu cele ale muzeului dvs. şi evaluaţi nevoile utilizatorilor, pentru a identifica ce informații ar fi utile de postat pe web și dacă acest lucru influențează metoda de catalogare și imagistică. În cazul muzeelor irakiene, a se vedea http://icom.museum/iraq.html, pentru idei despre muzee relevante.

Surse și referințe Sunt o serie de organizații internaționale și naționale, care au stabilit principii de documentare, în ultimii 30 de ani, şi care pot fi contactate şi consultate, pentru consiliere și asistenţă suplimentare.

Organismul conducător este Comitetul Internațional pentru Documentare al Consiliului Internațional al Muzeelor (ICOM-CIDOC). CIDOC poate fi contactat prin ICOM, sau prin consultarea website-ului CIDOC, pentru informații generale (http://www.cidoc.icom.org/). MDA, cu sediul în Marea Britanie (Asociaţia pentru Documentare Muzeală) este una dintre organizațiile naționale cele mai vechi. Site-ul Web MDA conţine informații generale (http://www.mda.org.uk/), inclusiv copii după numeroase Fişe Informative (http://www.mda.org.uk/facts.htm). O altă organizație este Museum Computer Network (MCN) cu sediul în SUA, care oferă consultanţă detaliată pentru membri (http://www.mcn.edu/).

Anexă. Câmpuri de catalogare recomandate

Gestionarea obiectelor Identificarea obiectelor Numele Muzeului (câmp de bază) Numele muzeului, incluzând numele ca atare și orașul în care își are sediul muzeul. Exemple: Muzeul arab, Bagdad

61

Numărul obiectului (câmp de bază) Este numărul obiectului, alocat de muzeu și marcat pe sau atașat obiectului. În cazul în care muzeul foloseşte metoda numerelor de indexare (intrare) pe grupe de obiecte, numărul obiectului poate fi un subset al numărului grupului de obiecte sau un număr independent de numărul de grup. În cazul în care muzeul aplică metoda de numerotare a fiecărui obiect cu un număr unic de indexare, numărul obiectului trebuie să fie acelaşi cu numărul de indexare. Numărul obiectului trebuie să fie unic în cadrul muzeului: în cazul în care se folosesc numere similare de către două sau mai multe departamente sau în cadrul a două sau mai multe colecții, adăugaţi un cod-prefix fiecărui număr, pentru a obţine, per total, un număr unic.

Exemplu: IM 012345,1 În cazul unui obiect descoperit în săpături, muzeul trebuie să stabilească dacă este posibil să

utilizeze numărul atribuit la momentul săpăturii (Număr colectare/săpătură), sau dacă să atribuie un număr de obiect separat. În cazul în care se muzeul convine cu cel care a efectuat săpăturile ca metoda de numerotare să fie comună, muzeul va fi scutit de nevoia de a renumerota şi marca obiectele și va putea încorporarea mai lesne evidenţele de colectare şi săpătură în evidenţele sale. În caz contrar, în evidenţele muzeului se va trece numărul atribuit obiectului la data săpăturii.

Informaţii de achiziție Detalii despre achiziționarea obiectului de către muzeu, de documentare a statutului juridic al obiectului în cadrul colecției. Aceste informații trebuie înregistrate în momentul dobândirii obiectului şi incluse apoi în catalog.

Numărul de înregistrare Numărul de înregistrare general, atribuit grupului din care face parte obiectul indexat, dacă muzeul foloseşte numere de grup. În cazul în care numărul obiectului este un subset al numărului grupului, numărul de indexare (intrare) trebuie să fie implicit Numărul Obiectului.

Exemple: Metoda de achiziție (câmp de bază) Metoda prin care a fost achiziționat obiectul.

Exemple: “excavare”, „cadou”, „necunoscută” Manualul AFRICOM (câmpul 1.5) conţine o listă de termeni.

Data achiziției (câmp de bază) Data la care obiectul a fost dobândit. Exemple: '2004/08/24'

Sursa de achiziție (câmp de bază) Numele persoanei, grupului sau organizației de la care a fost achiziționat obiectul.

Exemple: Informaţii despre depozitare Detalii despre localizarea obiectului în muzeu sau în afara muzeului. Locația normală (câmp de bază) Locaţia normală a obiectului, cum ar fi o zonă de depozitare sau o galerie. Include informații specifice, astfel încât obiectul să poată fi localizat cu ușurință. Actualizaţi aceste informații, în cazul în care obiectul este mutat într-o nouă locație pe termen lung.

Exemple: Locația actuală (câmp de bază) Locația curentă a obiectului permite urmărirea obiectului, atunci când acesta este mutat din locația sa permanentă pentru, de exemplu, lucrări de conservare sau pentru a fi dat cu împrumut altui muzeu. Actualizaţi aceste informații și câmpul Data, de fiecare dată când obiectul este mutat.

Exemple: Data Locației actuale (câmp de bază)

62

Data la care obiectul a fost mutat în locația sa actuală. Actualizaţi aceste informații și câmpul Data, de fiecare dată când obiectul este mutat.

Exemple: '2004/08/24' Motivul locației actuale Motivul pentru care obiectul a fost mutat în locația sa actuală. Actualizaţi aceste informații și câmpul Data, de fiecare dată când obiectul este mutat.

Exemple: „conservare”, „împrumut” Responsabilul cu mutarea obiectului Angajatul care a mutat obiectul în locația sa actuală. Actualizaţi aceste informații și câmpul Data, de fiecare dată când obiectul este mutat.

Exemple: Informaţii despre conservare Informații despre lucrările de conservare efectuate asupra obiectului. Completaţi această rubrică de fiecare dată când obiectul este suspus lucrărilor de conservare. Metoda de conservare Principala metodă sau tehnica de tratament utilizată în timpul lucrărilor de conservare.

Exemple: „curățat”, „reparat” Data conservării Data lucrărilor de conservare.

Exemple: „2004/08/24” Conservator Persoana care a efectuat lucrările de conservare.

Exemple: Numărul de referință al lucrării de conservare Un link către informaţii mai detaliate cu privire la activitatea de conservare, cum ar fi detalii despre metodele utilizate și rezultatele activității.

Exemple: Informaţii despre radiere şi eliminare În cazul când obiectul este eliminat din colecţie, menţionaţi informaţii despre eliminare. Evidenţa globală trebuie păstrată, astfel încât muzeul să aibă dovezi cu privire la soarta obiectului. Metoda de radiere/casare Metoda prin care obiectul este eliminat din colecție.

Exemple: „distrugere”, „pierdere”, „transfer” Data eliminării Data radierii şi eliminării obiectului.

Exemple: '2003/01/12' Destinatarul obiectului eliminat Numele organizației care a primit obiectul, în cazul în care obiectul este transferat la o altă organizație.

Exemple: Descrierea obiectului

Evaluarea globală descriptivă Descriere fizică O scurtă descriere fizică generală, care rezumă atributele fizice ale obiectului. Această descriere trebuie să fie adecvată spre a fi utilizată în cazul pierderii obiectului, precum şi ca legendă într-o galerie sau expoziție, o publicație sau într-un sistem on-line. Dacă obiectul este alcătuit din două sau mai multe părți, specificaţi acest lucru în descriere. Nu includeți informații despre starea obiectului sau dovezi de deteriorare, reparații sau defecte (a se vedea câmpurile Evaluarea stării și Trăsături distinctive ).

Exemple: “lira reginei, localitatea Ur, sudul Irakului, c. 2600-2400BC”

63

Trăsături distinctive O notă specifică, referitoare la eventuale caracteristici distinctive ale obiectului, care poate servi la identificarea obiectului şi la distingerea lui de alte obiecte similare, în caz de furt. Includeți informaţii despre semnele de deteriorare, reparații sau defecte, cu explicaţii suplimentare despre starea de conservare a obiectului (a se vedea câmpul Evaluarea stării). Nu includeţi informații despre inscripții și marcaje (a se vedea câmpurile separate Inscripţie). Munca în cadrul proiectului Object ID a arătat că aceste informații sunt deosebit de utile pentru organele legii, în combinație cu imagini ale obiectului, care prezintă caracteristicile acestuia. Consemnaţi informațiile într-un limbaj simplu, astfel ca acestea să poată fi uşor de interpretat şi înţeles de către organele în drept.

Exemple: “bolul prezintă fisuri fine, reparații la bază”.

Fotografii şi imagini digitale Numărul de referință al imaginii Informații despre una dintre mai multe fotografii sau imagini digitale, care pot fi folosite pentru a identifica obiectul și pot fi consultate de către cercetători și public. Existenţa unei imagini este deosebit de valoroasă în cazul în care obiectul este furat și în cazul în care muzeul oferă acces on-line la catalog. Dacă este posibil, includeţi versiuni ale imaginii în înregistrarea ca atare. Numărul imaginii poate să fie comparabil cu numărul obiectului sau într-o serie separată.

Clasificare şi informaţii despre nume Numele obiectului/denumirea comună (câmp de bază) Denumirea comună a obiectului, care să fie familiară publicului sau cercetătorului. Este util să se includă o denumire generală, urmată de un nume tehnic mai specific, astfel încât informațiile să fie relevante deopotrivă pentru utilizatorul obişnuit și pentru cercetător. În cazul unei piese de arheologie, artă sau istorie, această intrare poate fi completată cu cele două câmpuri referitoare la categorie (Categorie după formă, funcție sau tip și Categorie după tehnică). În cazul unui exemplar de istorie naturală, această intrare trebuie să conţină forma ne-latină a numelui, iar denumirea latină trebuie trecută în câmpul Denumire clasificată.

Exemple: “orhidee cometă”, '”tabletă cuneiforme”, „cupă”, „sigiliu cilindru”, „liră”, “taburet” Denumire locală Denumirea în limba indigenă a obiectului sau denumirea obiectului într-o altă limbă.

Exemple: Titlu Titlul obiectului sau numele dat obiectului de către producătorul acestuia sau prin referire la iconografia acestuia.

Exemple: Numele clasificat Numele clasificat al unui exemplar (specimen) de istorie naturală.

Exemple: “angraecum sesquipedale” Categoria după formă, funcție sau de tip Un termen de clasificare, care descrie forma fizică, funcția sau tipul obiectului. Abordarea specifică depinde de disciplină.

Exemple: “container”, „mobilier” Manualul AFRICOM (câmpul 2.2) conţine un model de listă de termeni. Lista Roșie a antichităților irakiene expuse riscului include o serie de categorii de obiecte

(tabelă, con, sigiliu, placă, sculptură, recipient, bijuterii, manuscris, fragment arhitectural, monedă) (http://icom.museum/redlist/irak/en/index.html)

64

Categorie după tehnica utilizată Un termen de clasificare, descriind tehnica utilizată pentru producerea obiectului. Tehnica specifică trebuie înregistrată la rubrica Tehnică. Utilizarea acestui câmp de clasificare depinde de tipul de colecţie.

Exemple:, “ceramică” “împletituri din paie” Manualul AFRICOM (câmpul 2.3) conţine un model de listă de termeni.

Caracteristici fizice Material (câmp de bază) Materialele din care este confecţionat obiectul. Este posibil să trebuiască să treceţi doi sau mai mulți termeni la această rubrică.

Exemple: “marmură”, “aur”, “lut” Manualul AFRICOM (câmpul 2.14) conţine un model de listă de termeni. Tehnică Tehnica sau procedeul folosit pentru a crea obiectul. Este posibil să trebuiască să treceţi doi sau mai mulți termeni la această rubrică.

Exemple: “aurit”, “tipărit”, “ţesut” Manualul AFRICOM (câmpul 2.15) conţine un model de listă de termeni.

Dimensiuni (câmp de bază) Dimensiunile obiectului, respectiv înălțimea, lungimea şi, dacă este cazul, greutatea. Utilizați, de preferinţă, unităţile mm și gm. Exemple: Forma specimenului Forma fizică a unui specimen de istorie naturală. Exemple: „ou”, „fosilă” Parte a corpului Parte a corpului unui specimen biologic.

Exemple: „craniu” Sexul Sexul unui specimen.

Exemple: „masculin”, „necunoscut" Vârsta sau faza Vârsta sau faza de evoluție a unui specimen.

Exemple: „adult”

Conținutul fizic/subiectul Conținut/subiect Subiectul sau iconografia obiectului, inclusiv reprezentarea unor concepte abstracte, oameni, locuri și evenimente. Nu includeți informații despre inscripții și marcaje (vezi mai jos).

Exemple: „reprezentarea unui animal”

Inscripționări și semne Informații despre inscripțiile și semnele de pe obiect. Daţi detalii separate despre fiecare inscripţie semnificativă de pe obiect. Ca şi în cazul rubricii Trăsături distinctive, aceste informații pot fi utile în cazul unui furt, dar ele sunt, de asemenea, o resursă valoroasă pentru cercetători, în special dacă când sunt completate de o imagine. Tipul inscripţiei/semnului Tipul inscripţiei

Exemple: „inscripţionare” , „marcare”, „semnătură”, „filigran”

65

Metoda de inscripţionare Metoda utilizată pentru realizarea trăsăturii distinctive. Exemple: „gravat”, „scrijelit”, „ştampilat” Poziţia inscripţiei Locul inscripției pe obiect.

Exemple: „la bază” Transcrierea inscripţiei O transcriere a sursei, în limba originală.

Exemple: Traducerea inscripţiei O traducere a sursei.

Exemple: Descrierea inscripţiei O descriere sau interpretare a inscripției.

Exemple: Informaţii despre starea obiectului Un rezumat al stării obiectului, inclusiv evaluarea stării și data. Includeți o descriere mai detaliată a stării fizic a obiectului , la câmpul Trăsături distinctive. Completaţi aceste informații de fiecare dată când se evaluează starea obiectului. Evaluarea a stării O evaluare a stării fizice a obiectului.

Exemple: “fragil” Data evaluării stării Data evaluării stării obiectului.

Exemple: '2004/08/24' Evaluarea stării O evaluare a stării fizice a obiectului.

Exemple: “fragil” Data evaluării stării Data evaluării stării obiectului.

Exemple: '2004/08/24' Istoric Comentarii istorice Un scurt istoric al obiectului, adecvat pentru utilizarea sub formă de legendă într-o galerie sau expoziție, o publicație sau într-un sistem on-line.

Exemple: Informații despre producere Producător/realizator Persoana, organizația sau grupul social sau cultural care a produs obiectului. În cazul unui obiect complex, este posibil să fie nevoie să treceţi două sau mai multe nume și să specificaţi rolul persoanei, grupului sau organizației (“artist”, „gravor”, „proiectant” etc.). Exemple: Locul producerii Locul în care a fost produs obiectul.

Exemple: „necunoscut” Perioada/data producţiei Perioada sau data producerii obiectului. Muzeul ar trebui să elaboreze o listă de termeni pentru perioade.

Exemple: “Uruk III”, „600-300BC”

66

Informaţii despre utilizare Utilizator Persoana, organizația sau grupul social sau cultural care a folosit sau a fost asociat cu obiectul.

Exemple: Locul utilizării Locul în care obiectul a fost utilizat sau asociat cu istoricul obiectului.

Exemple: Perioada/data de utilizare Perioada sau data la care a fost utilizat obiectului.

Exemple: '”600BC” Informaţii despre locul de colectare și de excavare Locul de colectare sau excavare (provenienţa) Descrierea geografică a locului unde s-a găsit sau situl din care a fost colectat obiectul. Aceasta trebuie să includă o ierarhie a termenilor care definesc locul, de la specific, la general. Exemple: “Nimrud, Irak” Referinţa/numele sitului Numele de referință sau codul pentru locul în cadrul sistemului muzeal sau al unui sistem arheologic conex. Exemple: Coordonatele sitului Coordonatele geografice ale locului.

Exemple: Coordonatele obiectului în cadrul sitului Coordonatele relative ale obiectului în cadrul locului.

Exemple: SW3 Tipul sitului Tipul de sit, conform unei tipologii stabilite.

Exemple: Vârsta/perioada Vârsta/perioada arheologică sau geologică a locului.

Exemple: Colector/ săpător Colectorul/săpătorul, inclusiv numele persoanei și al expediției (dacă este cazul).

Exemple: Data colectării/excavării Data la care obiectul a fost colectat.

Exemple: '1921' Metoda de colectare/excavare Metoda de colectare.

Exemple: „colectare la suprafață”, „săpătură” Număr colectare /săpătură Numărul de referință atribuit obiectului de către colector sau săpător, în cazul în care diferă de Numărul Obiectului.

Exemple: 'ND9999'

Documentare Trimitere la publicaţii Informații despre sursele sau imaginile publicate și despre alte ilustrații ale obiectului, inclusiv referințe bibliografice.

67

Întreţinerea și conservarea colecțiilor Stefan Michalski, Cercetător senior, Conservare, Canadian Conservation Institute

Introducere în conservarea colecţiilor Literatura de specialitate în domeniul conservării şi păstrării colecţiilor muzeale seamănă adesea cu o imensă listă de sarcini (multe nerealizabile) de îndeplinit. Uneori, muzeograful este atât de preocupat să aplice recomandările din cărţile de specialitate, încât nu mai are timp să stea puţin deoparte şi să vadă dacă metoda pe care o aplică este realmente cea mai potrivită pentru atingerea obiectivului fundamental, anume acela de a conserva colecţia. Ca atare, capitolul de faţă adoptă o perspectivă de dată recentă, privind întreţinerea și conservarea colecțiilor în ansamblu, înainte de a analiza detaliile acestor sarcini.

Pe de altă parte, conservarea colecţiei rămâne în continuare o activitate foarte practică, în care este nevoie de sfaturi practice amănunţite, şi nu doar de o abordare teoretică modernă. Prin urmare, acest capitol conține şi multe exemple practice și studii de caz (bazate pe evenimente reale sau pe un amalgam de cazuri reale), extrase din experiența autorului, acumulată în cadrul serviciilor de supervizare şi consiliere pe care le-a furnizat unui număr mare de muzee din întreaga lume, mai mari şi mai mici, inclusiv din Egipt și Kuweit. Un scurt capitol introductiv, ca cel de faţă, nu poate cuprinde toate aspectele legate de standardele și procedurile de întreţinere şi conservare a muzeelor, drept pentru care, acolo unde există referințe utile, ele sunt menţionate de autor aici.

Stabilirea priorităţilor şi evaluarea riscurilor În mod fundamental, toată activitatea de conservare a patrimoniului, inclusiv conservarea colecțiilor muzeale, presupune un proces decizional în două etape:

1. Selecţia: ce anume se poate păstra şi ce trebuie păstrat, ţinând cont de resursele de care dispune muzeul?

2. Evaluarea și gestionarea riscurilor: utilizarea de resurse umane şi de alte resurse, pentru a reduce daune ulterioare.

Faza de selecție face obiectul altor capitole ale acestei cărți, (în special cele privind Rolul muzeelor, Codul deontologic şi Gestionarea colecţiilor). Cu toate acestea, este important să reţinut că natura, alegerea făcută și istoricul colecțiilor sunt criteriile în funcţie de care muzeul trebuie să stabilească exact cantitatea de energie și de resurse de care are nevoie pentru a-şi conserva colecţiile. Atât în muzeele mici, cât şi în cele mari, majoritatea colecţiilor au ajuns la muzeu cu mult timp înainte de data la care personalul muzeului a fost angajat. Adeseori, deciziile privind achiziționarea de noi obiecte se iau fără consultarea celor care înţeleg cerinţele de conservare speciale, în ciuda faptului că politicile de achiziție muzeală impun tot mai des obligaţia de evaluare a stării de conservare a obiectului, înainte de a-l achiziţiona sau de a-l primi cu titlu de donație. Dat fiindcă decizia de a elimina piese din colecții este rară şi, de multe ori, dureroasă pentru muzeu, colecțiile muzeului devin din ce în ce mai mari şi, desigur, din ce în ce mai vechi.

Aceste realităţi generează două dintre problemele fundamentale ale conservării colecţiilor. Pe de o parte, există o presiune constantă în ce priveşte depozitarea, fapt pentru care găsirea de spaţii de depozitare devine din ce în ce mai problematică şi duce, inevitabil, la suprapopulare. În același timp, nevoia de conservare a multor categorii de artefacte crește semnificativ odată cu vârsta colecției. Multe piese, cum ar fi piese de metal arheologice sau echipamente de epocă, se deteriorează, uneori, mai rapid după ce au fost “salvate” de muzeu, decât atunci când erau îngropate în pământ sau se foloseau în atelierele din vechime.

68

Cu toate că muzeele au tendinţă să creadă că unica modalitate de a rezolva dezechilibrul dintre nevoile colecţiei și resursele muzeului este să facă rost de mai multe resurse umane, spaţii şi fonduri, muzeul și comunitatea în care se află acesta ar trebui, din când în când, să îşi pună următoarele trei întrebări: De ce să păstrăm aceste obiecte? Ce obiecte noi vrem să colecţionăm? De ce? (A se vedea, de asemenea, capitolul Gestionarea colecţiilor).

Reducerea pierderilor și daunelor viitoare timp de sau 100 de ani sau peste Atât în accepţiunea lui curentă, cât şi ca termen tehnic, cuvântul „risc” înseamnă pur și simplu “o posibilă pierdere”. In trecut, muzeele utilizau cuvântul risc doar atunci când se refereau la posibile pagube rare și catastrofale, cum ar fi cele produse de incendiu, furt, daune de război sau dezastre naturale majore. În capitolul de faţă, expresia “o posibilă pierdere” include, în egală măsură, deteriorarea treptată și cumulativă a colecțiilor, cauzată de agenți cum ar fi umezeala, insectele, lumina si poluarea. Conservarea colecțiilor înseamnă reducerea tuturor pierderilor viitoare. Ea înseamnă, cu alte cuvinte, gestionarea riscurilor asociate colecțiilor.

Astăzi, termenii “risc” și „managementul riscului” sunt utilizaţi pe scară largă în diverse alte domenii, inclusiv în alte discipline muzeale, pe lângă aceea de conservare a colecțiilor. Capitolul referitor la Securitatea muzeală oferă informații privind managementul riscului în raport cu riscurile generale la care sunt expuse muzeul și clădirile acestuia. Capitolul Managementul personalului oferă informații cu privire la riscurile de sănătate și securitate, care vizează personalul și vizitatorii. Indiferent de domeniul la care ne referim, conceptul de bază rămâne același, reducerea riscului de pierdere.

Atunci când ne gândim la gestionarea riscurilor asociate colecțiilor muzeale, nu ne gândim în termeni de un an, zece ani sau până la sfârşitul vieţii noastre. Ne gândim din perspectiva vieţii copiilor noștri, a vieţii copiilor noştri și aşa mai departe. Experiența în domeniul managementul riscurilor asociate colecţiilor a demonstrat că un orizont de timp acceptabil, atunci când avem în vedere gestionarea riscurilor asociate colecţiilor, este de 100 de ani. Cea mai importantă abilitate în evaluarea riscului este să fii în măsură să găseşti toate motivele posibile pentru care, peste 100 de ani, colecția muzeului va fi într-o stare mai precară decât este acum, iar apoi să descrii fiecare cauză, în cuvinte simple. Secțiunile de mai jos vă sugerează cum anume puteţi face acest lucru în mod sistematic.

Clasificarea riscurilor la care sunt expuse colecţiile

Există mai multe moduri de a clasifica şi enunţa posibilele cauze de pierdere și deteriorare a colecțiilor. Totuşi, atunci când încercăm să înţelegem și să planificăm conservarea colecţiilor, este, fără îndoială, util să alegem un singur punct de vedere cu privire la aceste cauze și apoi să-l aplicăm în mod consecvent. De asemenea, este important ca lista cauzelor să fie completă, astfel încât, în activitatea noastră de conservare a colecțiilor, să nu ne scape ceva.

Acest capitol folosește metoda stabilirii cauzelor din perspectiva obiectului, elaborate de Institutul Canadian de Conservare (CCI) și promovată, inițial, în articolul informativ A Preservation Framework (disponibil atât în format tipărit, cât şi pe internet, la www.cci-icc.gc.ca). De exemplu, cauzele pentru care un obiect de muzeu se sparge pot fi neîndemânarea personalului care manipulează artefactele, sau un cutremur; oricum, în ambele situaţii, cauza care acţionează asupra obiectului, adică agentul care acționează direct asupra artefactului, este o forță fizică directă. Există Nouă Agenți de Deteriorare care cauzează daune sau pierderi colecțiilor. Aceştia sunt: 1) forțe fizice directe, 2) hoți, vandali și deplasatori, 3) foc, 4) apă, 5) dăunători, 6) contaminanți, 7) radiații, 8) temperatură incorectă, şi 9) umiditatea relativă incorectă. Acești agenți sunt prezentaţi mai detaliat în Tabelul 1.

Această clasificare are rolul de a ne ajuta să ne concentrăm atenţia asupra gestionării riscurilor legate de colecţie. De exemplu, forțele fizice (agentul de deteriorare) care acționează asupra unui obiect ceramic sau asupra unei întregi colecţii poate provoca deformări, fracturi sau scorojiri (riscuri). Riscurile sunt, în esență, aceleași, fie că forța fizică este cauzată de un cutremur care

69

dărâmă obiectele pe jos (un pericol), sau de un curator care manevrează obiecte supraaglomerate, în timpul pregătirilor pentru o expoziție (un alt pericol). Însă, dacă artefactul este bine fixat de un suport căptușit, atunci va fi protejat de toate aceste pericole. Cu alte cuvinte, suportul căptușit reduce riscul de deteriorare ca urmare a acţiunii unor forțe fizice, care pot avea mai multe cauze într-un lanț de cauze. De asemenea, hoții, vandalii sau deplasatorii neglijenţi (persoane care mută artefactul într-un loc greșit), toţi acționează asupra artefactului în acelaşi mod: îi ridica şi îi duc într-un loc necunoscut. Prin urmare, dacă gama pericolelor, a cauzelor ultime, poate varia de la infractori locali, la cercetători distraţi, atunci când vine vorba de procedurile de gestionare a riscurilor, beneficiile accesului controlat şi ale inventarierii frecvente, pe baza unei documentaţii riguros întocmite, sunt, în toate cazurile, aceleaşi.

Tabelul 1 prezintă asocierea între agentul de deteriorare şi riscurile și pericolele specifice. Distincția dintre risc și pericol este definită din punct de vedere tehnic de către experți din domeniul mai larg al managementului riscului (a se vedea glosarul de la www.sra.org), însă definițiile din dicționar spun, în esenţă, că: risc înseamnă “o posibilă pierdere”, iar pericol înseamnă „sursa de pericol”. (Interesant este că, etimologic, cuvântului englezesc “hazard”vine de la cuvântul arab “az-zahr”, care înseamnă zarurile folosite la jocul de noroc. Pericolul și hazardul au mers dintotdeauna mână în mână, în viaţa oamenilor). Întrucât lista tuturor posibilelor pericolelor este infinită, lista celor Nouă Agenţi de Deteriorare este, din fericire, bătută în cuie.

Ca un exemplu care cuprinde toţi termenii (agent, pericol, risc), să ne gândim la riscul de decolorare unui exponat confecţionat dintr-un material textil. Agentul de deteriorare este lumina care cade pe suprafața artefactului. Intensitatea acestui agent poate fi măsurată cu un contor de lumină simplu și relativ ieftin. (Unitățile de intensitate a luminii sunt lucși - lumeni pe metru pătrat). Pericolul, în acest caz, ar putea fi un sistem inadecvat de iluminat sau un designer de expoziție, care proiectează lumina la o intensitate greșită, sau un preparator care a plasat materialul textil foarte aproape de sursele de iluminat, sau tehnicianul de întreținere care a folosit becuri neadecvate, sau lumina zilei care cade pe exponatul textil de la o fereastră neobturată (sau inadecvat obturată), sau arhitectul care a proiectat luminatoarele, sau gardianul care, contrar instrucțiunilor, dă la o parte draperiile special destinate să regleze lumina din încăpere.

Conservarea colecțiilor implică tot personalul muzeului Tabelul 1 include şi linkuri către alte activități și discipline muzeale implicate în controlul

riscurilor specifice. Numeroase servicii şi specialităţi din cadrul muzeului sunt implicate, în mod direct sau indirect, în conservarea colecţiilor. Personalul de la serviciile Curatorial, Managementul colecțiilor, Documentare, Expoziții şi Pază şi protecţie, ca şi membrii conducerii, muzeului, cu toţii joacă un rol important.

Munca în echipă și responsabilitatea comună sunt, în prezent, aproape unanim recunoscute ca elemente esențiale ale gestionării şi funcţionării moderne a muzeelor, iar acest lucru este valabil, mai cu seamă, în cazul conservării eficiente a colecțiilor. Nu este vorba doar de o problemă pur teoretică: este o condiţie obligatorie, pentru a avea garanţia că resursele limitate ale muzeului sunt utilizate în mod eficient. Din experiența sa, autorul a constatat că muzeele mici practică munca de echipă și împărţirea sarcinilor şi responsabilităţilor, în mod absolut firesc. Ele sunt, se pare, mai capabile să vadă imaginea de ansamblu, să adopte recomandările moderne de conservare și să coordoneze activităţile succesive de conservare, comparativ cu muzeele mari. În muzeele mari, ierarhia, superspecializarea și concurenţa perturbă, adeseori, munca în echipă și responsabilitatea comună. În astfel de situații, viziunea comună asupra conservării, alături de alte funcții muzeale, este posibilă doar dacă muzeu are o conducere entuziastă, care ţine să promoveze aceste principii la nivel de muzeu.

70

Ciclul de conservare a colecţiilor Conservarea colecțiilor este un proces interminabil. Activitățile de conservare pot fi reprezentate sub forma unui ciclu repetitiv, aşa cum arată în Figura 1. Ne vom ocupa de fiecare din etapele acestui ciclu, ceva mai încolo, în acest capitol.

Agent de Deteriorare

Riscul de Agent (tip de pagubă sau deteriorare şi colecţii vulnerabile)

Pericole (Surse şi Atractanţi ai Agentului) Listă parţială

Alte activităţi şi discipline implicate în gestionarea fiecărui risc

Forțe fizice directe (ex., şoc, vibraţie, frecare şi gravitate)

Spărturi, deformări, înţepături, lovituri, zgârieturi, rosături. Toate artefactele.

Cutremure. Război. Manevrare defectuoasă. Supraaglomerare. Intrare/ieşire din muzeu.

Conservatori.* Tot personalul muzeului, pentru manipulare, detectare şi urgenţe. Personalul responsabil de curăţenia în clădire. Personalul de intervenţie de urgenţă şi autorităţile statului.

Hoţi, vandali, deplasatori i.e. acces şi mutare neautorizată. 1 Intenţionat 2 Neintenţionat

1 Pierdere totală, dacă nu sunt recuperate. Toate artefacte, dar în special artefacte valoroase şi portabile. Desfigurare, mai ales a artefactelor foarte cunoscute şi simbolice. 2 Pierdere sau rătăcire. Toate artefactele.

Infractori profesioniști şi amatori. Public. Personalul muzeului Artefacte foarte valoroase şi vizibile

Pază şi protecţie. Gestionare colecţii. Curatori şi cercetători. Poliţia locală.

Foc

Distrugere completă, nicio recuperare. Topire. Daune produse de fum. Daune colaterale produse de apă. Toate artefactele.

Instalaţii expoziţie. Sisteme electrice de iluminat defectuoase. Incendiere. Fumat. Clădiri adiacente .

Pază şi protecţie (pompieri). Tot personalul muzeului , pentru detectare. Pompierii locali. Conservare*

Apă

Eflorescenţă sau pete de apă în materiale poroase. Umflarea materialelor organice. Coroziunea metalelor. Dizolvarea cleiului. Exfoliere, curbare, flambare artefacte cu componente stratificate. Destrămare, rupere, corodare artefacte cu componente îmbinate. Contractarea textilelor sau pânzeturilor ţesute strâns.

Inundaţii. Furtuni. Acoperişuri sparte. Racorduri interne de apă şi canalizare defecte. Racorduri externe de apă şi canalizare defecte. Sisteme de stingere a incendiilor cu furtun cu apă.

Conservare.* Pregătirea pentru situaţii de urgenţă, muzeul şi autorităţile statului. Tot personalul muzeului, pentru detectare şi intervenţii de urgenţă. Personalul responsabil cu curățenia.

Dăunători 1 Insecte 2 Viermi, păsări, alte animale 3 Mucegai, bacterii (a se vedea Umiditate relativă incorectă: umezeala)

1 Rosături, perforaţii, tăieturi, tuneluri. Excreţii care distrug, slăbesc, desfigurează sau taie materiale, mai ales blană, pene, piei, insecte moarte, textile, hârtie şi lemn. 2 Consumarea materialelor organice, dislocarea pieselor mai mici. Murdărirea cu excremente şi urină. Perforarea, murdărirea materialelor anorganice, dacă sunt un obstacol în calea către materialul organic.

Mediul înconjurător. Habitate vegetale în perimetrul clădirii. Pubele de gunoi. Materiale de construcţii. Artefacte nou intrate. Personal, vizitatori. Resturi de mâncare.

Conservare.* Administratori clădire. Servicii alimentaţie. Proiectant expoziţii. Tot personalul muzeului. Firme de combatere dăunători. Biologi externi, pentru identificare dăunători.

71

Exemplu de conlucrare: lumina soarelui și paznici O curatoare achiziționează un material textil vechi, de la o familie locală, pe care şi-l doreşte pentru colecția muzeului, de mai mulți ani. Materialul textil a fost păstrat în lada de zestre a străbunicelor. Familia a fost de acord să-l predea muzeului, cu condiţia să fie expus într-un loc vizibil. Curatoarea studiază peretele pe care vrea să expună piesa și observă că, la acel moment al zilei, un fascicul de lumină solară cade pe perete. Obloanele ferestrelor fuseseră deschise de femeile de serviciu și ținute deschise de către agentul de pază, ca să intre aerul. Curatoarea le cere să închidă ferestrele şi obloanele, dar aceştia se plâng că le va fi incomod să lucreze cu ferestrele închise. Curatoarea a citit undeva că lumina poate fi dăunătoare pentru textile, dar nu este sigură.

Muzeul curatoarei este prea mic ca să aibă un specialist în domeniul pieselor textile, astfel că aceasta ia legătura cu un expert de la institutul național de conservare. În urma schimbului de corespondență cu acesta, specialistul îi spune curatoarei că, într-adevăr, unele din culorile materialului textil descris de ea se vor decolora, probabil, în mod semnificativ, în doi ani de stat două ore sub lumina directă a soarelui, zi de zi, ba chiar şi lumina indirectă a zilei, din cameră, îi va provoca, probabil, o decolorare în următorii zece ani. Curatoarea se decide să se concentreze în primul rând pe riscul cel mai mare, adică lumina directă a soarelui. Ca atare, curatoarea invită femeia de serviciu și paznicul în biroul ei şi arată minunatul materialul textil, le explică legătura lui istorică cu comunitatea, precum şi problema cu expunerea la soare. După câteva minute de discuţie, paznicul spune că înţeles care este problema şi că poate să ţină închise obloanele ferestrei în cele două ore în care soarele pătrunde în cameră. În plus, ar putea să-şi mute scaunul lângă o altă fereastră, prin care nu pătrunde soarele, pe care să o ţină deschisă în cele două ore din timpul programului său.

În timpul discuției, femeia de serviciu remarcă faptul că anul trecut, când a plouat (şi curatoarea era în concediu), a descoperit urme de apă murdară pe peretele cu pricina, de la o scurgere de pe acoperiș, şi că a curăţat a curățat peretele. Femeia spune că n-a ştiut cui să raporteze faptul, şi întreabă dacă nu cumva şi aceasta ar putea fi o problemă de luat în considerare. Curatoarea își dă seama că trebuie să vorbească acum cu cel care confecţionează caseta de expunere a materialului, ca şi cu cel care răspunde de întreţinerea acoperișului clădirii, pentru a rezolva riscul de infiltrare a apei în perete. Femeia de serviciu şi paznicul se simt acum mai atașați de colecția muzeului și înțeleg că și ei au un rol de jucat în protejarea ei. Ei sunt, la urma urmei, angajaţii care se uită cel mai atent la sala de expoziţie, in fiecare zi, iar observațiile lor sunt preţioase pentru monitorizarea colecţiei.

Exercițiu: Amintiţi-vă de o experiență de lucru în echipă, pozitivă sau negativă, sau, în cazul în care nu aveţi nici o astfel de experienţă, imaginați-vă unde și când anume, în muzeul dvs., aţi putea fi implicat în împărtăşirea unor astfel de cunoștințe. Desenaţi pe o foaie de hârtie cercuri reprezentând cel puțin 3 persoane din muzeul dvs. şi arătaţi prin săgeți de legătură între cercuri ce cunoștințe sau activități sunt împărtăşite. Dacă există bariere organizaționale între persoane, trageţi linii groase între persoane, blocând săgețile. Aşa cum stau lucrurile, credeţi că există comunicare în muzeul dvs.?

Unele lucrări specifice, cum ar fi construirea unei camere de depozitare mai bune, pot genera

beneficii mult timp după ce sunt finalizate. Alte măsuri, cum ar fi monitorizarea camerei pentru depistarea insectelor, trebuie să efectuate permanent (ciclic).

Mai exact spus, planificarea și proiectarea unei noi camere de depozitare, precum și decizia de a aloca timp și resurse pentru monitorizarea insectelor, trebuie să facă şi ele parte din ciclul general al conservării.

Cine își asumă rolul de lider de conservare? În mod tradițional, muzeele au fragmentat ciclul de conservare, în special muzeele mai mari. O

mare parte din reorganizarea muzeelor, din ultimii 20 de ani, a centralizat sarcinile legate de conservarea colecţiilor în cadrul unui serviciu sau Departament de Gestionare a Colecţiilor, care include (sau nu) şi un Departament de Conservare. Departamentul de Securitate este, de obicei,

72

separat de unitatea de Gestionare a Colecţiilor, în timp ce planificarea are loc, adesea, în fiecare departament în parte, cabinetul directorului fiind unicul responsabil cu coordonarea politicilor şi a procesului decizional. Cu toate acestea, într-un muzeu foarte mic, toate aceste activităţi reprezintă doar mai multe roluri îndeplinite de una sau, cel mult, două persoane.

Într-un muzeu mare, care are un Departament de Conservare separat, conservatorul șef este cel care conduce, de regulă, activitatea de evaluare a stării de conservare şi a riscurilor de conservare a colecţiilor, precum şi activitatea de elaborare a variantelor de conservare posibile. În unele cazuri, managerul colecțiilor este cel care conduce ciclul de evaluare. Muzeele mici angajează, adesea, pe bază de contract, un conservator cu experiență în evaluare. În unele țări, costurile de conservare se suportă din subvenții guvernamentale, în timp ce în altele, există agenţii permanente, finanțate de guvern, care efectuează expertize şi oferă consultanţă. În oricare dintre aceste cazuri, inspectorul întocmeşte un raport, în care descrie riscurile constatate și face, de obicei, recomandări de atenuare a acestora. Raportul devine apoi parte integrantă din documentele de planificare ale muzeului.

Indiferent de cine preia conducerea în efectuarea studiului și în planificarea ciclului de conservare, directorul trebuie să aibă un rol-cheie, deoarece el va contribui la procesul general de planificare muzeală.

Alte tipuri de studii de conservare Există diverse alte forme posibile de studii, pe lângă modelul descris în acest capitol, cunoscute sub diverse denumiri, ca, de exemplu, studiu de conservare preventivă, studiu de conservare, sau studiu de colecţii.

Anumite organizații au dezvoltat formulare de studiu speciale, care permit culegerea unor informații standardizate din mai multe muzee dintr-o regiune. Răspunsurile furnizează o descriere a activităților de conservare a muzeelor și a dotărilor specifice, dar nu şi o analiză a ceea ce înseamnă toate aceste lucruri pentru conservarea colecţiilor. Aceste organizaţii se bazează, de obicei, pe serviciile unui expert care să efectueze studiul propriu-zis, şi pe un alt expert care să interpreteze răspunsurile. Organizațiile au recunoscut această problemă și au elaborat studii care recomandă linii directoare de “bune practici”. Astfel, muzeul poate compara propria sa situație cu “cele mai bune practici” naționale sau locale în domeniul conservării.

Un tip mai tradițional de studiu de conservare este studiul colecţiilor. Unele dintre acestea se execută electronic, cu un software special. Scopul acestor anchete (studii) este să evalueze gradul de deteriorare a fiecărui artefact sau a tuturor artefactelor, în medie. Informațiile pot fi colectate, de asemenea, pe baza unei estimări a lucrărilor de restaurare de care va avea nevoie fiecare artefact deteriorat, și chiar pe baza lucrărilor de restaurare executate anterior.

Toate aceste aspecte legate de diversele forme de expertize și rolul lor în viața muzeului sunt descrise în detaliu în excelenta carte scrisă de Susan Keene, (Keene, 2002). Chiar organizația în care lucrează autoarea cărţii, Institutul Canadian de Conservare, lucrează actualmente la un sistem computerizat, care va conține o serie de întrebări amănunţite, plus o colecţie de evaluări ale riscurilor, elaborată de specialişti pe baza diverselor răspunsuri posibile, dar un astfel de instrument este încă de domeniul viitorului.

Care este locul restaurării şi conservării în toate acestea? În urmă cu o sută de ani, singura sarcină a celor care răspundeau de îngrijirea artefactelor

muzeale era munca de restaurare, adică, repararea și reconstrucția obiectelor prețioase, unul câte unul. În ultimii cincizeci de ani, această profesie s-a transformat în profesia de “conservator/restaurator”. Conservarea pune accentul pe tratamente care curăţă, stabilizează şi consolidează artefactul. Şi conservatorii fac, uneori, restaurări şi reconstruiesc piese vechi şi deteriorate, dar fără să încerce să inducă în eroare privitorul, iar tratamentul se aplică tot fiecărui artefact în parte.

73

Conservatorii au recunoscut necesitatea de a preveni apariţia de doi deteriorări şi au descoperit că se pot aplica metode de prevenţie la nivel de colecții întregi. Aceasta se numește “conservare preventivă”, în comparație cu tratamentele, numite acum „conservare de remediere”. Abordarea descrisă în acest capitol, managementul riscului, extinde ideea conservării preventive, insistând asupra unei metode care compară eficacitatea fiecărei categorii sau element al costurilor de conservare curentă sau planificată.

Conservarea (şi chiar și restaurarea) unor artefacte speciale este încă necesară în muzee, în special pentru lucrări de artă plastică sau aplicată, materialele arheologice sau materiale istorice pe care muzeul vrea să le expună. În muzeele mari, este posibil să existe un Departament de Conservare, care îndeplinește toate aceste funcții și care preia conducerea şi responsabilitatea punerii în aplicare a ideilor de conservare menţionate în capitolul de faţă. În muzeele de dimensiuni mici și mijlocii, conservarea se face numai pe bază de contract, de către un specialist independent, sau, în multe țări, de către o unitate de conservare sponsorizată de stat.

Pentru explicaţii detaliate privind profesia de conservator/ restaurator, în accepţiunea organizației internaționale care defineşte această profesie, consultați pagina web a Comitetului de Conservare ICOM, www.icom-cc.org. Pe aceeaşi pagină găsiţi şi ştiri despre toate conferințele, grupurile de lucru și publicațiile Comitetului. O altă agenție internațională, de interes pentru toți cei care lucrează în domeniul conservării, este ICCROM, www.iccrom.org., organizație interguvernamentală înfiinţată la Roma, în 1959. Este singura instituție de acest gen mandatată, la nivel mondial, să promoveze conservarea tuturor tipurilor de patrimoniu cultural, atât mobil, cât şi imobil. Ea are ca scop îmbunătățirea calității practicii de conservare, prin furnizarea de informații, consiliere și formare, precum și prin creșterea gradului de conștientizare cu privire la importanța conservării patrimoniului cultural, în special, dar nu în mod exclusiv, în cele peste 100 de state membre ale sale.

Pasul 1: Verificați elementele de bază O listă cu elementele de bază Există o maximă celebră, numită Legea lui Pareto, care spune că majoritatea beneficiilor unei

organizații (80%) se realizează cu doar o mică fracţiune (20%) din eforturile organizației. În consilierea muzeelor despre păstrarea colecțiilor pe parcursul mai multor ani constatăm, într-adevăr, să cea mai mare parte din lucrările de conservare se realizează pe baza unei liste succinte de recomandări, pe care o putem numi lista „Strategiilor de conservare de bază” sau, mai simplu, „Strategii de bază”. Așa că, înainte de a discuta despre rafinamentele gestionării riscurilor, este util să aruncăm o privire asupra strategiilor de bază. Acestea sunt prezentate în caseta intitulată „Strategiile de conservare de bază”. In general, este puţin probabil ca un muzeu mare să nu aplice strategiile de bază, aşa că lista se aplică frecvent muzeelor mai mici, ca şi muzeelor mari şi fără resurse.

Strategiile de bază în conservarea colecţiilor Strategii de bază, care vizează toţi agenţii sau mai mulţi agenți simultan 1 Un acoperiș rezistent: rezistent împotriva precipitațiilor şi care să acopere toate artefactele

organice (de preferință, şi majoritatea artefactelor anorganice.) Cu toate că este o cerinţă de la sine înţeleasă pentru orice om, nu numai pentru muzeografi, un acoperiş rezistent este necesar şi în cazul obiectelor de muzeu de mari dimensiuni, cum ar fi vehicule sau utilaje de epocă vopsite, expuse în aer liber. Acestea nu vor rezista intacte mulți ani, dacă sunt expuse la soare și la intemperii.

2 Ziduri, ferestre si uşi rezistente, care opresc pătrunderea intemperiilor, dăunătorilor, hoţilor şi vandalilor.

3 Curăţenie şi ordine rezonabile în zonele de depozitare și de expunere. Cuvântul “rezonabil” este crucial, pentru că indică faptul că nu trebuie să vă petreceţi obsesiv şi mai tot timpul făcând curăţenie, pentru că acest lucru vă aduce beneficii minore şi, uneori, poate fi chiar contraproductiv. “Rezonabil” înseamnă că trebuie să fie atâta ordine încât obiectele să nu se

74

strivească între ele, inspecția și expertizele să fie uşor de efectuat, obiectele să nu stea pe jos şi să fie uşor de găsit. Înseamnă, de asemenea, să fie suficient de curat încât dăunătorii să nu cuibărească, metalele să nu acumuleze praf corosiv şi artefactele poroase şi greu de curățat să nu se murdărească.

4 Actualizaţi catalogul colecţiilor, cu menţionarea locului artefactelor și cu fotografii de o calitate suficient de bună încât să permită identificarea obiectului, în caz de furt, și, de preferință, identificare deteriorărilor noi.

5 Inspectaţi colecţiile regulat, în depozit și în expoziţii. Acest lucru se dovedeşte deosebit de important în cazul muzeelor care au resurse limitate pentru alte strategii de conservare. Perioada de timp dintre inspecții nu trebuie să fie mai mică decât timpul necesar insectelor dăunătoare să eclozeze (aproximativ 3 săptămâni, în cazul moliei de haine). Controlați nu numai noi semne de daune, semne noi de riscuri, ci şi eventuale furturi.

6 Folosiţi pungile, plicurile sau recipientele încapsulate, ori de câte ori este necesar. Dacă nu dispuneţi de alte tipuri de cutii rigide, acestea se folosesc pentru toate obiectele mici și fragile, toate obiectele ușor deteriorate de apă, toate obiectele ușor atacate de poluarea locală, toate obiectele ușor atacate de insecte. Aceste recipiente trebuie să fie prevăzute, cel puţin, cu protecţie antistatică şi, de preferință, trebuie să fie etanșe, impermeabile şi rezistente la dăunători. Polietilena sau poliesterul transparent este cel mai fiabil, aşa că folosiţi saci alimentari (de exemplu, "Zip-Loc" TM). Există o literatură vastă care detaliază aceste metode pentru textile, arhive, monede etc.

7 Folosiţi planşete solide şi inerte, ca suport pentru toate obiectele plate delicate, atât pentru a le susţine, cât şi pentru a bloca agenţii dăunători. Este vorba de manuscrise, picturi pe pânză, picturi pe hârtie și carton, hărți de perete, textile întinse, amprente fotografice (atât cele depozitate, cât şi cele expuse). Pentru obiectele cu suprafețele frontale vulnerabile la poluare, apă sau vandalizare, asiguraţi un ecran de protecție din sticlă.

8 Personal și voluntari dedicaţi muncii de conservare, informați și instruiți în mod corespunzător. Strategii de bază care se adresează unui singur agent de mare risc pentru cea mai mare parte din sau pentru toată colecţia.

9 Încuietori la toate ușile și ferestrele. Acestea trebuie să fie cel puțin la fel de sigure ca cele dintr-o casa locală medie (preferabil, chiar mai bune).

10 Un sistem antifurt (uman sau electronic), care are un timp de răspuns mai mic decât timpul necesar unui infractor amator să spargă încuietori sau ferestre. Dacă nu se poate asigura un astfel de sistem, cele mai valoroase obiecte trebuie păstrate într-un alt loc, mai sigur.

11 Un sistem de stingere automată a incendiilor, adică, sprinklere (sau alte sisteme moderne). Această măsură poate fi considerată neesenţială, doar acolo unde toate materialele de construcții și toate colecțiile sunt neinflamabile, de exemplu, colecții de ceramică păstrate în casete de metal și sticlă într-o clădire din zidărie fără nicio grindă de lemn.

12 Toate problemele cauzate de umezeală trebuie soluţionate rapid. Umezeala este un agent de deteriorare rapid și agresiv, care cauzează multe riscuri, cum ar fi igrasie, coroziune și deformare masivă. Spre deosebire de incendiu, inundații și insecte, umezeala este atât de comună, încât este, adesea, tolerată. Cele două surse obișnuite de umezeală sunt micile scurgeri de apă din instalaţii și condensul cauzat de scăderea temperaturii (de ex., pe timp de noapte). Mutați colecția departe de umezeală. Reparaţi scurgerea de apă şi ventilaţi contra condensului.

13 Fără lumină intensă, fără lumină solară directă, fără lumină electrică puternică pe nici un artefact colorat, decât dacă aveţi siguranţa că culoarea are sensibilitate zero la lumină, de exemplu, ceramică arsă, emailuri de sticlă coaptă.

De ce sunt strategiile de bază aşa de bază? Măsurile elementare de protecţie, din listă, pot reduce fie mai multe riscuri simultan şi, de obicei, cu costuri mici, sau un singur risc catastrofal, care ar putea afecta toate colecțiile și, probabil, muzeul ca atare. Primele două elemente (acoperișuri, pereți etc.) din lista de mai sus fac ambele aceste lucruri. Acoperișul şi zidurile rezistente blochează toţi cei nouă agenți de deteriorare, poate nu întotdeauna perfect, dar întotdeauna în mare măsură. Acest fapt poate părea atât de la sine înţeles, încât este considerat şi uşor de realizat. Cu toate acestea, multe muzee constată că a avea

75

un “acoperiş rezistent” şi “ziduri rezistente” nu este chiar aşa de simplu. În ultimii ani, au existat multe cazuri de muzee internaționale renumite, care au suferit scurgeri de apă masive, periculoase pentru colecții, din cauza lipsei lucrărilor de întreținere şi reînnoire corespunzătoare. În plus, multe artefacte de mari dimensiuni sau imobile sunt lăsate în aer liber. În figura 2 se poate vedea cum un acoperiș simplu a fost instalat peste cea mai importantă și mai vulnerabilă porţiune a unui sit arheologic, în apropiere de muzeu. Pe de altă parte, cineva ar putea spune că, probabil, clădirea modernă din jurul bărcii solare (figura 3), cu ferestrele sale largi, spre soarele deșertului, nu blochează suficient efectele climei locale foarte calde (decât dacă funcţionează aparatul de climatizare). La polul opus, măsuri foarte simple şi necostisitoare, cum ar fi utilizarea de pungi de plastic, plăci sau sticlă, pot însemna foarte mult pentru conservarea colecțiilor și protejează împotriva majorității pericolelor, mai puţin pătrunderea prin efracţie si incendiile. Figura 4 și exemplul de mai jos (figura 10) prezintă aceste metode simple, dar extrem de eficiente, în acțiune.

Figura 2. O structură simplă, cu rol de acoperiș, construită peste o parte deosebit de importantă a unui sit arheologic din apropierea unui muzeu. Remarcați panta lină a acoperişului și jgheabul de ploaie, proiectate să devieze apa de la zona protejată şi să evite problemele cauzate de pătrunderea umezelii în ziduri. Bani puţini, conservare maximă. Toate fotografiile din acest capitol sunt realizate de Stefan Michalski, Institutul Canadian de Conservare, cu excepția imaginilor 9,10, realizate în timpul cursurilor predate sau cu ocazia proiectelor de consultanță realizate pentru UNESCO sau ICOM, în (sau în apropiere de) Cairo, Aswan și Kuweit, între 1986 și 2002. .

76

Figura 3. Solar Boat (Barca Solară), în propria sa clădire, în apropiere de marea piramidă. Necesitatea de a instala aspersoare pentru a controla riscul de incendiu este evidentă, dar care sunt riscurile de umiditate și temperatură incorecte pentru un astfel de obiect? Cum putem ști? Care este cel mai bun mod de a obține un control fiabil? Figura 4. Un manuscris pe papirus, expus într-un mic muzeu. Presat între două straturi de sticlă și fixat cu bandă adezivă. O formă tradițională și foarte rentabilă de conservare a colecţiei. Asigură o incintă etanşă, care blochează apa, paraziții, contaminanții și umiditatea. Asigură o protecție împotriva multor, dacă nu chiar a tuturor forțelor fizice. Ușor de curățat, fără a dăuna artefactului.

77

Etapa 2: Investigarea riscurilor Când începe investigaţia şi cât timp durează? Pentru a identifica riscurile care ameninţă colecţiile, am putea reacţiona doar la situații de risc, pe măsură ce apar, așa cum a făcut curatorul din studiul de caz nr. 1, sau, dimpotrivă, putem începe cu lista de măsuri de bază, aşa cum am arătat în secțiunea anterioară, și să le aplicăm pe toate. O alternativă ar fi să începem imediat o investigaţie sistematică, care ne va releva atât măsurile de bază, cât şi măsuri secundare.

O simplă investigare a unui muzeu mic ar putea lua unei persoane experimentate în jur de trei zile; o cercetare mai detaliată a unui muzeu mare ar putea lua mai multor persoane câteva luni de zile. Indiferent dacă este simplă sau complexă, dacă se concentrează pe riscuri prioritare sau pe toate riscurile, mari și mici, regula de bază este ca investigaţia să fie “sistematică și cuprinzătoare”. Mult prea des, în activitatea de conservare a colecțiilor, personalul s-a concentrat pe obiceiuri vechi, pe procese noi, la modă, pe rapoarte ad-hoc și pe gestionarea situațiilor de urgență, în mod real sau birocratic.

Pe scurt, o investigaţie simplă este oricum mai bună decât nicio investigaţie. Mai bine mai devreme, decât niciodată. Aspectul esențial este să faceţi un pas înapoi, să vă distanţaţi puţin de activitățile de conservare normale, si să vă uitaţi la muzeul dvs. și la colecţiile lui cu ochii larg deschişi, căutând să depistaţi ce anume ar putea provoca daune.

Ce anume caut? Inspectorul caută să identifice toate riscurile posibile la care este expusă colecţia. Aceasta este partea cel mai greu de explicat în evaluarea riscurilor şi, desigur, este partea pentru care investigaţia merită să fie efectuată, în primul rând. Este în egală măsură un lucru care presupune experienţă multă şi unul pe care, în principiu, oricine poate să îl facă. Identificarea riscurilor presupune bun simț, inteligență și o vedere bună. În plus, cel care efectuează inspecţia trebuie să fie o persoană foarte realistă, adică să fie, cum ar spune unii, o persoană cu simţ practic, însă, în acelaşi timp, şi o persoană cu multă imaginație, dat fiindcă trebuie să îşi imagineze toate lucrurile care ar putea să meargă prost. De asemenea, ar fi bine ca inspectorul să fie un iubitor de colecţii muzeale, ca să fie sincer preocupat de soarta şi siguranţa lor.

Există două etape în această operaţiune de investigare a riscurilor: culegerea faptelor și anticiparea riscurilor.

Culegerea faptelor cu scopul de a prezice riscul Inspectorul începe prin a culege fapte, acţionând în perspectiva pasului următor, anume acela de prezicere a tuturor riscurilor potențiale la care consideră că sunt expuse colecţiile. Faptele se culeg cel mai bine aplicând un model sistematic. Un exemplu de model adecvat și consacrat este prezentat mai jos. Faptele nu trebuie să conțină opinii sau speculații, inspectorul având datoria să stabilească clar unde se termină faptele și încep opiniile.

Inspectorul trece apoi la prezicerea riscurilor specific. Fiecare risc specific se prezice prin imaginarea unui scenariu specific, de posibile pierderi sau daune, elaborat pe baza fiecărui fapt investigat sau, eventual, pe o serie de fapte asociate între ele. Ideea de bază este să îţi imaginezi o posibilă pierdere şi de a-i asocia apoi cele relevante fapte reale, pentru a fundamenta o predicție cuantificabilă.

Din fericire, multe riscuri grave pot fi relativ uşor imaginate și estimate. Alte riscuri, cum ar fi decolorarea la lumină, sunt mai mult o chestiune de cunoștințe științifice. Pentru investigaţiile mai simple nu este nevoie să fii expert, ca să descoperi riscurile majore. Nu trebuie decât să lucrezi sistematic .

78

Surse de fapte: vizibile și invizibile Un studiu de evaluare a riscului se bazează pe două surse de fapte. Pentru a reduce timpul și

efortul, este recomandabil ca acestea să fie abordate separat. 1. Fapte vizibile. Este etapa în care privim atent şi facem observații. Cercetăm cu privirea locul,

clădirea, camerele, mobilierul și colecțiile. 2. Fapte invizibile. Este partea în care analizăm istoria muzeului, activitățile, procedurile şi

atitudinile personalului, planificarea, precum și multe surse externe de date, necesare pentru estimarea riscului (de exemplu, date despre inundații, cutremure, sensibilitate la lumină etc.).

Este mai ușor, deși nu esențial, ca aceste două părți ale investigaţiei să fie abordate separat, pur și simplu pentru că, în partea de detectare a faptelor vizibilă, trebuie să dai roată muzeului, să inspectezi lucruri, luând notițe, făcând fotografii, în timp ce faptele invizibile presupun să stai de vorbă cu personalul și să cercetezi documente relevante. Nu este important care dintre aceste părţi are loc mai întâi, dar este util să înţelegi bine mandatul muzeului, politicile de conservare, documente de planificare vechi, înainte de a inspecta muzeul. De asemenea, este foarte util să ai copii ale proiectului de arhitectură al muzeului, pentru a marca locuri şi a face observaţii.

Investigarea faptelor vizibile Să ne imaginăm că colecțiile sunt aşezate într-un fel de containere, ca nişte cutii băgate unele într-altele, fiecare cutie adăugând câte un strat de protecție, aşa cum se poate vedea în figura 5.

Cercetarea faptelor vizibile se face din exterior spre interior. Inspectorul începe prin a cerceta împrejurimile, apoi clădirea şi toate caracteristicile ei, înaintând treptat spre interiorul clădirii, de unde priveşte clădirea din perspectiva fiecărei camere. Pentru un model elaborat şi rafinat de autor pe parcursul multor astfel investigaţii, a se vedea anexa “Propunere de traseu de investigaţie muzeală, set de observații și set de fotografii.”

Figura 5. Straturi imbricate în jurul colecţiilor.

Fotografiere Imaginile surprind multe detalii. În experiența autorului, fotografiile nu numai că sunt elemente de forţă într-un raport, dar ele sunt documente foarte practice pentru inspector. Putem observa diverse detalii, când ne uităm la o fotografie, care ne-au scăpat din vedere când eram în faţa obiectului fotografiat: camera avea sprinklere de incendiu? Erau toate manuscrisele protejate cu geam, sau numai o parte? Erau luminile aprinse? O fotografie serveşte şi ca reper pentru investigaţii viitoare comparative.

79

In trecut, să faci o sută de fotografii bune era destul de costisitor, dar, odată cu apariția de camerei digitale de 3 megapixeli sau mai mult, un inspector poate face o mulţime de fotografii cu bani puțini, pe care le poate ataşa la raportul de investigare sau trimite prin email, ori de câte are nevoie. Acest lucru este mai cu seama util pentru că permite inspectorului să verifice calitatea fotografiei imediat și să facă o altă fotografie, dacă prima este supraexpusă, neclară etc. De obicei, investigarea unui muzeu de mici dimensiuni generează între 100 şi 200 de fotografii, iar un muzeu de dimensiune medie, între 300 şi 400 de fotografii. (Un aparat de fotografiat digital poate da posibilitatea chiar și unui muzeu mic să posteze fotografii cu colecțiile sale pe Internet).

Fotografiile trebuie făcute întotdeauna sistematic, conform unui plan, adică nu la întâmplare. Astfel, ne va fi mult mai ușor, mai târziu, cânt folosim fotografiile, mai ales dacă este vorba de un muzeu cu mai multe camere, să o facem într-o succesiune logică. În Anexa A - “Propunere de traseu de investigaţie muzeală, set de observații și fotografii” – există o propunere de succesiune de fotografii. De asemenea, când fotografiaţi sistemul de iluminat al muzeului, încercaţi să fotografiaţi fără bliţ clădirea și de camerele. Dacă lumina este slabă, este recomandabil să folosiţi un trepied.

Cercetarea faptelor invizibile În trecut, inspectorii îşi încheiau misiunea după ce făceau turul clădirii și al colecțiilor.

Procedând aşa, ratau multe aspecte hotărâtoare pentru conservarea colecţiilor. O evaluare atotcuprinzătoare a riscurilor are nevoie de informații din planşele de arhitectură, din documente de politici și de planificare, din manuale de proiectare a iluminatului şi a expoziţiilor etc. Ea are, de asemenea, nevoie de fapte care există numai în memoria angajaţilor, chiar şi în obiceiurile nescrise, dar revelatoare, ale muzeului.

Personalul lasă mereu ușa din spate deschisă în zilele călduroase, chiar dacă politica oficială a muzeului interzice acest lucru? Luminile de la toate casetele cu exponate se aprind în fiecare noapte, pentru ca oamenii de serviciu să-şi facă treaba? Au existat vreodată scurgeri de apă din acoperiş sau din instalaţii sanitare? Unde anume? Curatorul aduce piese de muzeu noi în depozit, fără să le ţină mai întâi în carantină şi fără să verifice dacă sunt sau nu infestate cu insecte care s-ar putea răspândi rapid prin muzeu? Personalul mânca în zonele de depozitare, atrăgând, astfel, rozătoarele și insectele dăunătoare? Personalul fumează în acele spaţii? Şi aşa mai departe.

Unele surse importante de informare cu privire la riscuri se găsesc, de obicei, în afara muzeului. Care sunt riscurile locale și regionale? Este muzeul situat pe o câmpie inundabilă sau pe un teren predispus la alunecări? Care este probabilitatea de cutremur? Cu ce frecvență apar pericolele naturale identificate şi care este tendința actuală? (Modificări, cum ar fi construcția de noi clădiri sau drumuri, care împiedică drenajul natural, pot avea o influenţă covârşitoare şi imediată asupra riscului de inundații.) În ce măsură sunt colecțiile sensibile la valori de umiditate şi lumină greşit calculate?

80

Figura 6. O lustră de sticlă, cu ornamente colorate, expusă şi luminată de un bec interior. Listă de bază, din Anexă, enumeră sursele tipice și întrebările utile pentru detectarea faptelor

invizibile. Nu vă limitaţi la această listă: ea este doar un punct de plecare. Veţi avea nevoie, în toate cazurile, să căutaţi şi să descoperiţi pentru evaluarea dvs. de risc fapte care nu se află nici în lista aceasta, şi în nicio altă listă. Vă puteţi baza pe două principii călăuzitoare, în această căutare: imaginația şi antecedentele.

Imaginația înseamnă să vă imaginaţi orice risc specific, care pare plauzibil. De exemplu, observați că o lampă siriană veche, de sticlă, este expusă având un bec aprins în interior (figura 6). Vă imaginați că, probabil, culorile ornamentaţiei de sticlă se vor decolora până la dispariţie, dacă lampa stă aprinsă toată ziua. Cineva vă spune că da, toate culorile sunt vulnerabile la lumină, altcineva vă spune că nu, nu şi dacă este vorba de sticlă colorată. Un specialist, mai interesat de subiect, vă explică cum că lămpile vechi, autentice, din sticlă colorată, nu au nicio problemă în sensul acesta şi că numai lămpile mai noi, pictate în culori, se pare că de decolorează la lumină. În concluzie, decolorarea este un risc plauzibil imaginat, care vă îndrumă către pasul imediat următor: trebuie să căutaţi şi să găsiți fapte despre lămpile siriene vechi, despre diferite forme de ornamentaţie colorată şi despre efectele luminii asupra lor. Exercițiu: Care credeţi că ar fi decizia potrivită privind iluminatul, în cazul în care nu există date despre ornamentaţia din sticlă colorată a lămpii?

Antecedentele referitoare la pericolele care au afectat în trecut colecţiile muzeului sunt o sursă de informații extrem de valoroasă. De exemplu, întrebarea “care sunt riscurile care ameninţă muzeul, per ansamblu, legate de manipularea necorespunzătoare a artefactelor” vă poate conduce fie spre o analiză teoretică elaborată, pe tema unui eventual sistem de manipulare sofisticat, sau

81

spre o întrebare cât se poate de simplă, pe care să o puneţi întregului personal al muzeului, şi anume: “vă amintiţi dacă artefactele au fost vreodată scăpate pe jos, zgâriate sau deteriorate în vreun fel la manipulare, acum cinci ani, sau poate chiar acum douăzeci de ani?”Asigurați-vă că personalul înţelege că intenția dvs. nu este să găsiţi vinovaţi, ci de a rezolva o problemă. Nu căutaţi nume, căutaţi fapte. Veţi descoperi că în memoria colectivă a tuturor muzeelor există poveşti despre tot felul de întâmplări mărunte, niciodată consemnate oficial undeva. Culegeţi astfel de relatări: ele sunt prețioase pentru conservarea colecţiei de care vă ocupaţi. Rețineți că cercetarea antecedentelor privind riscurile muzeului este o formă blândă de “detectivism” instituţional (cu toate că, la drept vorbind, ideal ar fi ca toate întâmplările pe care le aflaţi să fi fost riguros investigate şi consemnate în scris la momentul respectiv). Ca în orice alte acţiuni de detectare, scopul este de a declanșa o reacţie care să aibă ca efect o mai bună gestionare a riscurilor asociate colecţiilor.

Evaluarea riscurilor asociate colecţiilor pe baza faptelor După identificarea tuturor riscurilor imaginabile posibile şi imposibile, se pune întrebarea: care riscuri sunt mai importante dintre toate riscurile depistate? Pe vremuri, muzeele decideau asupra acestui aspect pe baza opiniilor (dacă existau) mai multor specialişti, combinate cu opinia lor personală și cu cerinţele politicii interne a muzeului. Problema se rezolva, adeseori, la nivelul mai multor departamente. Lucrurile stau la fel şi astăzi, când muzeul trebuie să ia decizii practice imediate, însă un raport de investigaţie riguroasă, care evaluează toate riscurile potenţiale care ameninţă colecțiile, constituie întotdeauna un punct de plecare foarte util pentru discuții.

In prezent, există doar două metode consacrate de evaluare atotcuprinzătoare a riscurilor asociate colecțiilor muzeale. Prima este o metodă detaliată, aritmetică, elaborată de Waller (2003) pentru un mare muzeu național și aplicată cu succes de diverse muzee mari şi mijlocii. Cea de-a doua metodă utilizează o simplă scară ordinală, elaborată de chiar autorul acestui capitol, aplicată cu succes în multe muzee mari şi mijlocii din Canada și predată în cadrul multor cursuri de formare profesională ţinute de autor, ca, de pildă, cursurile din 2003 și 2005, co-sponsorizate de ICCROM și CCI. Vom descrie aici doar metoda scalei ordinale, cu menţiunea că o cercetare solidă a realităţilor muzeului poate fi oricând transformată într-o evaluare aritmetică, dacă se dorește. Scalele ordinale sunt frecvent utilizate în gestionarea riscurilor, atunci când evaluarea nu se face de către specialişti în domeniu.

Scalele din tabelul 3 iau în considerare următoarele patru componente ale evaluării riscurilor: Cat de curând? Cât de mult dăunează fiecărui artefact? Cât din colecție este afectată? Cât de importante sunt artefactele afectate? Amploarea riscului este dată de suma acestor patru componente. Scorurile obţinute la fiecare dintre cele patru scale se adună (NU de înmulțesc). Punctajul total

obţinut reprezintă Magnitudinea Riscului cauzat de Riscul Specific evaluat. În general, acest sistem de evaluare simplu indică următoarele categorii de prioritate a riscurilor, în funcţie de scorul total:

9-10: Prioritate extremă. Pierdere totală a colecţiei în câțiva ani sau mai curând. Aceste scoruri se întâlnesc, de regulă, în cazul riscurilor de incendiu devastator sau de inundaţii, cutremure sau bombardamente, şi sunt, din fericire, rare.

6-8: Prioritate urgentă. Daune semnificative sau pierderea unei părți semnificative a colecției în câțiva ani. Aceste scoruri se întâlnesc, de obicei, în cazul problemelor de securitate muzeală sau acolo unde există un grad foarte mare de deteriorare semnificativă cauzată de lumină puternică, raze UV sau umezeală.

4-5: Prioritate moderată. Deteriorarea moderată a unor artefacte în câțiva ani, sau daune semnificative sau pierderea de artefacte peste câteva decenii. Aceste scoruri sunt frecvente în cazul muzeelor unde conservarea preventivă nu este o prioritate.

82

1-3: Întreţinerea muzeului. Daune moderate sau un risc moderat de pierdere pe parcursul mai multor decenii. Aceste scoruri sunt valabile în cazul îmbunătățirilor curente, pe care chiar şi cele mai conștiincioase muzee trebuie să le facă, după ce rezolvă toate problemele cu grad de risc mai ridicat.

Vom prezenta, ceva mai încolo, în acest capitol, câteva exemple concrete de evaluare a riscului cu ajutorul aceste scale.

Utilizarea scalelor de evaluare a riscurilor, descrise mai sus, nu este o condiţie esenţială. Evaluatorul riscurilor poate alege pur și simplu să utilizeze termeni ca “mare”, „mediu” și „mic”, pentru a caracteriza riscurile, sau să conchidă în felul următor: “de rezolvat neapărat anul acesta” sau, după caz, „se poate amâna cu zece ani”. Ceea ce contează este ca, în final, muzeul să fie în măsură să aleagă o metodă rațională și clară, pe baza raportului de investigare a riscurilor, pentru a putea proceda la un tip de evaluare sau altul, şi ca tot muzeu și diversele lui sistemele să fie inspectate în mod sistematic.

Cât de curând? (rata sau probabilitatea de daună)

Scor Riscuri care apar ca evenimente distincte

Riscuri care se acumulează treptat

3 Apar aprox. o dată pe an Dauna apare în aprox. 1 an

2 Apar aprox. o dată la 10 ani Dauna apare în aprox. 10 ani

1 Apar aprox. o dată la 100 de ani Dauna apare în aprox. 100 de ani

0 Apar aprox. o dată la 1000 de ani Dauna apare în aprox. 1000 de ani

Ce procent de daună suferă fiecare artefact afectat? (pierdere proporţională de valoare) 3 Pierderea totală sau aproape totală a artefactului (100%)

2 Daună semnificativă dar limitată per artefact (10%)

1 Daună moderată sau reversibilă per artefact (1%)

0 Daună observabilă per artefact (0.1%)

Ce procent din colecţie este afectat? (fracţiune din colecţia expusă riscului)

3 Toată sau aproape toată colecţia (100%)

2 O mare parte din colecţie (10%)

1 O mică parte din colecţie (1%)

0 Un artefact (0.1% sau mai puţin

Cât de importante sunt artefactele afectate? (valoarea artefactelor expuse riscului 3 Mult peste importanţa medie (de 100 de ori valoarea medie)

2 Peste importanţa medie ( de 10 ori valoarea medie)

1 Importanţa medie a acestei colecţii

0 Sub importanţa medie a acestei colecţii (1/10 valoarea medie)

Etapa 3: Planificarea acţiunilor de atenuare a riscurilor care ameninţă colecţiile Cinci paşi de reducere a riscurilor la care sunt expuse colecţiile Numeroasele, poate chiar miile de metode prin care muzeele atenuează riscurile la care sunt expuse colecţiile lor pot fi încadrate în următorii cinci paşi: evitare, blocare, depistare, reacţie, recuperare.

1. Evitați sursele şi atractanții agentului de deteriorare. 2. Blocaţi toate căile de acces ale agentului de deteriorare (dacă pasul 1 dă greş). 3. Depistaţi agentul de deteriorare din muzeu (dacă pașii 1 și 2 dau greş). 4. Reacţionaţi la agentul de deteriorare, după ce aţi prezumat sau constatat prezența lui în

muzeu (altfel, pasul 3 este inutil).

83

5. Recuperaţi colecţiile afectate de agentul de deteriorare (conservaţi artefactele, analizaţi ce nu a mers bine şi planificaţi acţiuni de îmbunătățire).

Primii patru paşi au rolul de a preveni deteriorarea, iar ultimul pas are ca scop conservarea şi

remedierea şi se aplică numai dacă acţiunile luate în cadrul primilor patru paşi eşuează. Bineînțeles, o bună parte din deteriorarea colecțiilor muzeale datează de mulţi ani, poate chiar de dinainte de intrarea lor în muzeu. Nici chiar cea mai bună formă de întreţinere a colecţiilor nu înlătură cu totul necesitatea de conservare şi remediere constantă.

Cât priveşte planificarea acţiunilor de îmbunătăţire, despre care vom vorbi în continuare în această secţiune, nu uitaţi că fiecare dintre cei cinci paşi are rolul său bine-definit şi că o gestionare reuşită riscurilor trebuie să ţină cont, în mod echilibrat, de toţi aceşti paşi. Într-o fază ulterioară, când veţi analiza metode concrete de gestionare a riscurilor care vă ameninţă colecţia, nu uitaţi că fiecare dintre cei cinci paşi reprezintă modalitate foarte utilă de a vă stimula să vă gândiţi care sunt, mai exact, carenţele muzeului dvs.

Bunul simț şi curăţenia, dar şi multe complicații Mulți autori au remarcat faptul că tradiţionalele „treburi casnice” seamănă foarte bine cu

activităţile de păstrare în bună stare a colecţiilor. Cu alte cuvinte, o mare parte din activitatea de conservare ţine de bunul-simţ. De fapt, “lista strategiilor de bază”, prezentată mai sus, i-ar fi foarte familiară unei menajere de acum o sută de ani. Pe de altă parte, unele obiceiuri legate de curăţenia în muzeu pot dăuna colecțiilor muzeului.

De exemplu, în cazul unui muzeu situat în aproprierea deşertului sau a unor drumuri pline de praf, colecţiile se acoperă, cu timpul, cu un strat de pulbere minerală foarte fină. În acest caz, curățarea regulată a artefactelor vi s-ar părea o idee bună. Din păcate, ea comportă două riscuri: șlefuirea și agăţarea. Şlefuirea apare atunci când obiectele se şterg mereu cu aceeaşi cârpă de praf. Dacă nu se curăţă

cu atenție, la fiecare câteva minute, cârpa cu care se şterg obiectele se îmbâcseşte de praful abraziv de pe obiecte, astfel că ştergerea prafului se transformă, literalmente, într-un proces de șlefuire a artefactelor. Autorul acestui articol a avut ocazia să constate cum o colecție de piese de mobilier aurit, în Egipt, a fost decojită aproape complet de foiţa de aur, pur și simplu pentru că fusese permanent “ştearsă de praf” cu cârpa. Nici pămătufurile de şters praful nu sunt indicate, pentru că penele se tocesc repede, astfel că ţepii ascuţiţi ai pămătufului tocit zgârie suprafețele artefactelor care se şterg de praf. Am constatat personal că, în muzeele situate în clădiri reprezentând monumente istorice, mai toate suprafețele vopsite prezintă, adeseori, o mulţime de zgârieturi, cauzate de generații întregi de pămătufuri.

Riscul de agățare apare în cazul pieselor de muzeu mai sofisticate, în special al pieselor de mobilier cu ornamente de filigran și incrustații elaborate, frecvent întâlnite în artele decorative islamice. Cârpa sau pămătufurile de şters praful agaţă fragmentele de mobilier ondulate sau exfoliate, aruncându-le cine ştie pe unde! Un îngrijitor de muzeu, pe care l-am chestionat pe această temă (acum mulți ani), s-a arătat foarte indignat, declarând sus şi tare că familia lui se ocupa de curăţenia muzeului de generații întregi. A fost un gest nediplomatic din partea mea să sesizez această problemă, de pe poziţia mea de tânăr specialist străin, la data aceea, şi încă în prezența supraveghetorilor omului respectiv. Dar, privind retrospectiv, este puțin probabil că s-a schimbat ceva în modul în care se face curăţenie în acel muzeu de atunci încoace. Poate că ar fi fost mai bine, din partea mea, să fi discutat chestiunea cu curatorul muzeului, care să atenţioneze apoi angajatul în cauză.

O a doua complicație pe care am constatat-o în mod repetat în muzeele care au o problemă cu praful este deteriorarea cauzată de apă. Am observat că cea mai răspândită formă de curățare a podelelor în instituţii, la interior și la exterior, în toate regiunile calde ale lumii, de la Est la Vest, este spălarea cu mopul şi cu apă din abundenţă, apă care se aruncă cu găleata pe podea, dimineața devreme, înainte de deschiderea muzeului, sau imediat după ora închiderii. Printre motivele pentru care pardoselile muzeelor din zonele calde se spală cu apă se numără, în primul rând,

84

nevoia de răcoare, şi, în al doilea rând, prevalența pardoselilor din gresie și a pereţilor din piatră, fără componente din lemn. O altă posibilă explicaţie ar fi abluţiunea, ritual frecvent întâlnit în multe ţări unde apa este o resursă rară. Însă, lăsând deoparte raţionamentele ţinând de istoriografie sau sociologie, riscul real de conservare, în astfel de cazuri, este riscul de deteriorare cauzat de apă, așa cum se poate vedea în figura 7, unde constatăm că, deşi este vorba de un muzeu important, nimeni din personalul sau conducerea muzeului nu a observat sau nu a acţionat la modificarea substanțială a aspectului artefactelor, în ciuda semnelor evidente de deteriorare, de pe folia de plastic care protejează ochiul. Nu există nici o deteriorare sub plastic. Iar cuiele cu care este fixată folia de plastic se corodează foarte rapid, pătând şi mai tare lemnul. Prin comparaţie, este evident că protecția din sticlă, ilustrată de figura 8, este mai potrivită pentru un sarcofag de lemn.

Soluții individuale urmate de soluții comune Pentru fiecare risc identificat și evaluat (sau, cel puțin, pentru toate riscurile categorisite ca

semnificative) evaluatorul riscurilor care ameninţă colecţiile propune o soluție sau, eventual, mai multe soluţii alternative. Dacă este posibil, inspectorul estimează şi costul, sau, cel puțin, identifică tipul și cantitatea de resurse necesare contracarării riscurilor depistate. În termeni economici, o astfel de estimare dă posibilitatea muzeului să calculeze rentabilitatea costurilor: ce procent din risc este contracarat cu fiecare din soluţiile propuse şi cât ar costa contracararea? Pentru exemplificare, a se vedea secțiunea Exemple de evaluări ale riscurilor specifice și soluții individuale. Figura 7. Sarcofag din lemn, expus în spaţiu deschis, la etajul muzeului. Petele de apă provin de la spălarea de ani de zile a podelei, cu spălătorul şi cu apă, o metodă de curăţenie foarte răspândită în zonele cu climă caldă şi cu mult praf. Protecția din plastic, care acoperă ochiul, a redus atât riscul de vandalizare, cât şi riscul de pătrundere a stropilor de apă.

85

Figura 8. Sarcofag expus într-o incintă de sticlă, într-un muzeu modern. Deşi este evident că sticla împiedică pătrunderea apei cu care se spală podelele, nu este foarte clar dacă sticla poate împiedica şi pătrunderea apei din eventuale scurgeri din tavan, sau pătrunderea insectelor, a fumului sau a poluanților. Pentru o evaluare corectă a riscurilor în acest caz este nevoie de o inspectare foarte atentă, sau de planurile de proiectare, sau de ambele.

Recomandarea de soluţii de contracarare a fiecărui risc în parte funcționează bine, în cazul în care inspectorul identifică o serie de riscuri majore, care impun soluții distincte. În astfel de cazuri, simpla logică economică spune că muzeul ar trebui să pună în aplicare soluții pentru combaterea tuturor riscurilor majore, în ordinea crescătoare a costurilor soluţiilor.

Găsirea unor soluții comune, pe grupe de riscuri, ar fi o alternativă, dar, aceasta ar putea presupune explorarea mai multor opțiuni şi soluții distincte, pentru fiecare risc major. În acest caz, ar trebui căutate opţiuni capabile să combată mai multe riscuri odată. Uneori, se poate dovedi mai rentabil să cheltuieşti ceva mai mult cu o soluţie care combate mai multe riscuri odată, decât să aplici soluţia cea mai ieftină, ca să combaţi fiecare risc separat.

Singura dilemă de planificare apare atunci când mai multe riscuri mici se pot rezolva cu bani puţini, însă un risc major nu poate fi contracarat altfel decât cu o cheltuială mare. De fapt, nu este vorba de o dilemă, cât, mai degrabă, de o capcană în procesul de gestionare a riscurilor, în care au căzut multe muzee, suportând apoi consecinţele. Combaterea riscurilor mici, o acţiune pe care ne-o putem permite din punct de vedere financiar sau pentru care am alocat resurse, ne dă sentimentul că facem realmente tot posibilul pentru a întreţine colecția. Și, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, nici nu este greu să îţi umpli timpul cu acţiuni curente, care contribuie la prevenirea riscurilor mici.

Vedem adesea muzee care îşi petrec luni de zile muncind la confecţionarea unui capitonaj special pentru piesele din material textil, din depozitele lor, dar care nu fac, în schimb, nimic, ca să atenueze riscul pe care îl comportă, de exemplu, ţevile de apă și de canalizare, care traversează tavanul camerei în care se află colecţia respectivă. Sau muzee care construiesc dulapuri foarte aspectuoase, din lemn, ca să combată riscuri minore, de umiditate, în loc să proiecteze dulapurile și clădirea astfel încât să facă faţă unui cutremur de magnitudine mare, dat fiindcă muzeul este situat într-o regiune cu grad de seismicitate ridicat. Sau muzee care cheltuiesc o groază de bani cu conservarea unor tablouri, şi tablourile cad pe jos, imediat ce sunt montate pe pereţi, deoarece nimeni nu a verificat rezistenţa ancorajelor; în fine, am văzut numeroase muzee care au neglijat să monteze, ba chiar au decis să nu monteze sprinklere de incendiu, temându-se de riscul de daune cauzate de apă, și care au ars temelii. (Este interesant de notat faptul că, în nişte fotografii mai vechi, înfăţişând muzeul cu Barca Solară (figura 3), de pe unele website-uri turistice, nu se vede nici un sprinkler. Probabil că au fost adăugate după aceea, şi nu au fost prevăzute, cum ar fi fost normal, în planurile de proiectare iniţiale ale muzeului.)

Se cuvine să mai facem o ultimă observaţie cu privire la găsirea soluțiilor de combatere a riscurilor: este greşit să te gândeşti că managementul riscului înseamnă neapărat să construieşti sau să cumperi ceva. Multe soluții de prevenire a riscurilor și pericolelor sunt imateriale, ca, de

86

exemplu, instruirea personalului sau o mai bună comunicare la nivel de muzeu. De exemplu, un mare muzeu a constatat că, de ani de zile, se făceau greșeli de conservare, în privinţa casetelor cu exponate (iluminare incorectă, suporturi şi materiale poluante.), pur şi simplu pentru că departamentul de conservare și departamentul de expoziții nu comunicau între ele în faza de proiectare a expoziţiei. Şi aceasta din cauza faptului că Departamentul Conservare era obligat prin politica muzeului doar să aprobe expoziția în etapa finală a lucrărilor de instalaţii, însă atunci era deja prea târziu sau prea costisitor să se mai modifice ceva. Situaţia a generat o stare de animozitate și o relație disfuncțională între cele două departamente. Remedierea a fost, în acest caz, simplă şi nu a presupus nicio cheltuială: cei de la conservare au fost solicitaţi să îşi trimită un reprezentant la şedinţele comisiei de proiectare, care să asiste la şedinţe de la începutul şi până la sfârșitul fazei de proiectare. Mai târziu, personalul Departamentului Conservare a recunoscut că nu şi-a închipuit că proiectarea unei expoziţii presupune o muncă atât de complexă și că soluţiile de iluminat, propuse de ei, cum ar fi fibra optică, erau atât de scumpe. (Pentru informaţii excelente pe teme de conservare şi proiectare a expoziţiilor, consultați CD-ROM-ul intitulat Ghid de conservare a expoziţiilor: încorporarea conservării în planificarea, proiectarea şi realizarea expoziţiilor, elaborat de US National Parks (Raphael, c 2000).

Soluții de conservare integrate Termenul “integrat” a apărut recent în terminologia muzeală. El reflectă încă un ideal al procesului de gestionare a conservării şi înseamnă a încadra o activitate independentă și izolată într-un sistem global. Scopul, în acest caz, nu este să elaborăm o mare filozofie pe acest subiect, ci să găsim o metodă de acţiune practică şi holistică. Termenul “integrat” este unul relativ: pentru unii, el înseamnă, de exemplu, integrarea combaterii dăunătorilor în ansamblul operațiunilor muzeale, în timp ce pentru alţii, înseamnă totalitatea activităților de conservare din cadrul muzeului.

Provocarea este următoarea: o metodă integrată este o metodă difuză și care vizează un întreg sistem, alcătuit din activități muzeale independente. De exemplu, combaterea integrată a dăunătorilor presupune, printre altele, toate operaţiile următoare: să cureţi sub dulapuri, să tai vegetaţia din jurul zidurilor, să ţii în carantină toate artefactele nou achiziţionate, să cureţi orice fel de resturi de mâncare din birourile curatorului, de lângă depozitele de colecţii etc. Tot aşa, controlul integrat al umidității relative impune ca proiectarea dulapurilor, construirea sistemelor mecanice și monitorizarea conservării să formeze un tot, adică un sistem eficient, complet și rentabil din punct de vedere al costurilor. Implementarea unei soluţii integrate depinde de cooperarea între angajaţi şi departamentele lor. O muncă de echipă susținută se bazează pe înțelegere. Soluțiile integrate reuşite încep întotdeauna cu o comunicare reuşită.

Soluții de conservare durabile În final, conceptul cel mai modern în domeniul conservării patrimoniului este “durabilitatea”.

Un nou program universitar în domeniul conservării durabile a patrimoniului, destinat arhitecților, inginerilor şi conservatorilor muzeali, a fost recent lansat în Marea Britanie. (www.ucl.ac.uk/sustainableheritage). În esență, „durabil” înseamnă că organizația nu ia mai mult decât poate da înapoi. Există două semnificaţii ale acestui termen, în conservarea patrimoniului: mediul și finanţele.

Când teoreticienii conservării mediului aplică termenul “durabilitate” atunci când se referă la patrimoniu, înseamnă că o clădire muzeală istorică este o resursă şi că orice plan de a o demola şi de a o înlocui cu o clădire nouă trebuie să ţină cont că fiecare cărămidă veche aruncată la gunoi și înlocuită cu o cărămidă nouă înseamnă “să iei fără să dai” din mediul înconjurător.

Mai concret vorbind, să ne gândim, de exemplu, la iluminatul muzeal. Lămpile fluorescente sunt “lămpi cu consum redus de energie”, astfel că, dacă le folosim pentru iluminatul muzeal, reducem de trei ori consumul de energie. În primul rând, economisim cu tuburile de neon, care

87

consumă mult mai puțină energie electrică, ca să genereze acelaşi nivel de iluminare ca becurile incandescente (inclusiv decât lămpile cu halogen, atât de îndrăgite de proiectanţii de expoziţii). În al doilea rând, economisim cu consumul de curent electric al instalaţiei de climatizare a muzeului, care, altfel, ar trebui să meargă continuu, dacă muzeul este plin de becuri incandescente, care emit multă căldură (este vorba de o economie considerabilă, pentru toate muzeele, dar, mai ales, pentru cele din zonele cu climă caldă). În al treilea rând, folosind lămpi fluorescente, putem să reducem dimensiunea instalației de climatizare, ceea ce duce, implicit, la un reducerea consumului de energie necesar funcţionării şi a costurilor cu înlocuirea instalaţiei.

Din păcate, multe lămpi fluorescente compacte au multe componente electronice sofisticate, care se aruncă, la înlocuirea lămpii. La modelele mai noi de lămpi fluorescente, componentele electronice sunt separate de lampa propriu-zisă (este cazul lămpilor fluorescente mari). În ciuda avantajelor lor incontestabile, şi aşa cum orice designer de lumini vă va confirma, să foloseşti cu succes lămpi fluorescente pentru iluminarea exponatelor de muzeu nu este chiar floare la ureche.

Cealaltă accepţiune a termenului “durabilitate” provine din domeniul economiei. Pragmaticii din domeniul muzeal folosesc acest cuvânt atunci când vor să spună că situaţia financiară a muzeului este solidă nu doar în anul în curs, ci pe termen nelimitat. În ultimele două decenii însă multe muzee au fost nevoite să constate că nu sunt chiar aşa durabile, în aceşti termeni. Unul din motivele pentru care costurile lor de exploatare au depăşit cu mult resursele de care dispuneau a fost acela că au instalat sisteme mecanice sofisticate, de reglare a temperaturii şi umidităţii în muzeu. Montarea unor astfel de sisteme mecanice scumpe a fost impusă de “standardele de conservare”, pe care le vom analiza, cu un ochi ceva mai sceptic, la secţiunea Ghid de temperatură şi umiditate muzeală.

Planificaţi în limitele planului muzeal general şi un pic peste Ciclul de conservare a colecţiilor are sens doar dacă structura organizatorică care îl planifică, cum ar fi, să spunem, muzeul dvs., este capabilă să îl pună în aplicare. Planificarea şi gestionarea muzeului în ansamblul lui fac obiectul alor capitole din această carte. Ce putem spune aici este că vor fi întotdeauna momente și locuri, în procesul de planificare, în care cei care hotărăsc cu privire la ciclul de conservare au ocazia să discute şi să planifice conservarea în cadrul planificării generale a muzeului. Obiectivul şedinţelor de planificare ale muzeului nu este doar de a pleda în favoarea conservării, ci și de a stimula colaborarea creativă și imaginativă între departamente. Conservatorii trebuie să ia aminte şi la celelalte interese ale muzeului.

Să luăm exemplul unui curator căruia un important mecena local i-a donat o valoroasă piesă textilă. În afară de planificarea expunerii în siguranţă a piesei donate (risc scăzut), este posibil ca muzeul să ia în considerare şi aspectul publicitar legat de donaţie. Fă-ţi dotatorul fericit, dacă vrei să atragi cât mai mulţi donatori şi cât mai multe donaţii. De asemenea, cei de la departamentul Expoziţii şi educatorii muzeali ar putea solicita să fie lăsaţi să prezinte publicului câteva informaţii legate de conservarea și păstrarea piesei primite, cum ar fi modul în care muzeul a tratat piesa, cum a fost confecţionat materialul textil, ce coloranți istorici se presupune că s-au folosit şi, ca să închidem ciclul, de ce trebuie să ca piesa să fie slab iluminată. Fiecare dintre aceste posibilități reprezintă tot atâtea realităţi cu care s-au confruntat, la un moment dat, mai toate muzeele de succes.

Unii dintre cititorii acestui capitol vor ocupa, sau ocupă deja, poziții înalte, în diverse agenții naționale sau chiar internaționale, de conservare a patrimoniului. Astfel de agenții au obligaţia de a-şi dovedi că obţin rezultate şi că sunt rentabile. Ca atare, ele au început să ia în considerare, tot mai des, posibilitatea de a aplica propriului lor ciclu de conservare, care constă din următorii paşi: evaluarea (numită, în acest caz, “consultarea grupurilor de clienți), urmată de identificarea opțiunilor, de planificare (coordonarea, din nou, cu grupurile de clienți), și, în fine, punerea în aplicare. După aceea, ciclu de evaluare următor analizează rezultate obţinute de ciclul precedent şi identifică noi riscuri sau riscuri rămase neabordate.

88

De fapt, autorul acestui articol s-a bazat, în descrierea ciclului de conservare, pe un model, pe care l-a aflat de la un lector care ţinea un curs despre elaborarea programelor guvernamentale. Ideea lectorului era că procesul de conservare este un proces continuu, şi nu o linie dreaptă, cu un început și un sfârșit, fapt considerat la acea dată drept o descoperire senzaţională. Totuşi, istoriceşte, modelul de proiect liniar, care are un sfârşit, este de înțeles. În zilele noastre, obiectivele noi ale muzeelor de dată mai recentă tind să se bazeze pe o listă scurtă de Elemente de bază, care pot fi abordate şi rezolvate odată pentru totdeauna. În cazul muzeelor consacrate, pentru obiectivele vechi, cum ar fi conservarea colecției, îmbunătățirile nu sunt evidente, eficienţa costurilor este cu atât mai puţin clară, iar rezultatele sunt, adeseori, incerte. Ca atare, ciclul trebuie să se repete, introducând noi şi noi date de evaluare.

Exemple de evaluare a riscurilor specifice și de soluții individuale Figura 9. Manuscrise islamice (cărți aşezate în casete orizontale, file expuse separat, în casete montate pe perete) expuse în casete luminate de lămpi electrice.

O cameră de prezentare plină cu manuscrise islamice expuse, după cum se poate vedea în imagine. Lămpile electrice sunt moderne. Vitrinele sunt solide şi moderne. Impresia de ansamblu, din punct de vedere al conservării colecţiei, este excelentă. Există, oare, riscuri semnificative pentru această colecţie, sau nu există absolut nici un risc? Numai o evaluare atentă poate stabili acest lucru.

Figura 9. Manuscrise islamice expuse într-un muzeu mic şi modern. Vitrinele par să fie bine realizate, iar iluminatul pare să aibă o intensitate scăzută, fără lămpi în interiorul vitrinelor. A se vedea mai jos câteva exemple de evaluare mai amănunţită a riscurilor din această cameră de expoziţie.

Evaluarea riscului de decolorare din cauza luminii (Figura 9). Evaluarea riscului de decolorare cauzată de lumină presupune măsurarea intensităţii luminii, cu

un contor special, plus informații despre timpul de expunere la lumină şi coloranții din artefactele expuse. Dacă, de exemplu, intensitatea luminii care cade pe manuscrise este de 100 lucşi, iar curatorul cere ca luminile să fie aprinse de gardieni numai când sunt vizitatori în muzeu, aceasta ar însemna, în medie, 3 ore pe zi de expunere aproape zilnică, pe tot parcursul unui an, adică o doză de lumină, pe an, de 100 lx x 1000 ore = 100000 lucşi ore/an. Unitățile mai mari pot fi exprimate în milioane de lucşi ore (Mlx ore) (a se vedea exemplul din Anexa 4 la prezentul capitol). Prin urmare, 100.000 lucşi-ore, din exemplul de mai sus, pot fi exprimaţi ca 0,1 Mlx ore. Dacă cel mai slab colorant din manuscrise intră în categoria “Sensibilitate ridicată la lumină” (un colorant vegetal, de exemplu), atunci vom vedea, conform tabelului de mai jos, că, în cazul în

89

care becul are un filtru UV, atunci cei aproximativ 1 Mlxh vor provoca o decolorare aproape imperceptibilă, în următorii aproximativ 10 ani. Presupunând că o decolorare completă ia de aproximativ 30 de ori mai mult, aceasta înseamnă că, până la decolorarea completă a manuscriselor, vor trebui să treacă 300 de ani. Așadar, ţinând cont de metoda scalei ordinale, avem:

Cat de curând? 0.5 (la mijloc, între 0 și 1) Cât de mare este dauna? 2 (o evaluare curatorială, în mod tipic, 1 - 2) Cât din colecție este afectată? 2 (cu titlu de exemplu, considerând că este vorba de un muzeu mic) Cât de importante sunt artefactele? 1 (cu titlu exemplificativ) Magnitudinea totală a riscului 5.5

Dacă recurgeţi la estimarea bazată pe data de începere a decolorării, atunci scorul la întrebarea “Cât de curând?” creşte la 2; în schimb, scorul la întrebarea “Cât de mare este dauna?” scade la 0. Rezultatul, per total, este tot 5. Oricare din aceste abordări este corectă, în scopul evaluării. Dacă ştiţi că toţi coloranţii sunt pigmenți minerali, cu excepția celui roșu, care, după câte ştiţi, are o sensibilitate medie la lumină, atunci este nevoie de 30 Mlxh, adică aproape 10 000 de ani, pentru o decolorare completă! Este preferabil ca, în cazul unor astfel de exemple extreme, să utilizaţi categoria “Deteriorare aproape imperceptibilă” (scor 0), care se va produce în 300 de ani (scor 0,5), ca să obţineţi un total de 3,5 pentru exemplul de mai sus. Un risc de 3,5 este unul relativ mic, dar nu este zero.

Să presupunem că iluminatul electric nu este de 100 lucşi, ci de 2.500 de lucşi (aşa cum este cazul cu spoturile moderne, dar şi cazul luminii indirecte, care pătrunde prin fereastra deschisă). Să presupunem că vitrinele cu exponate sunt iluminate timp de 12 ore pe zi, nu doar 3 ore. Rata de decolorare crește, în acest caz, de 100 de ori. Toate totalurile de mai sus ar creşte, implicit, cu câte 2 puncte, ajungând la un scor total de 5,5, pentru coloranții cu sensibilitate medie la lumină, şi la 7, pentru coloranții foarte sensibili, ceea ce ar echivala cu un risc care reprezintă o prioritate urgentă. De fapt, dacă vitrina avea deja o vechime de zece ani la data efectuării investigaţiei, înseamnă că eventualii coloranți de înaltă sensibilitate la lumină erau deja considerabil decoloraţi. Autorul acestui articol a constatat, din experiență, că personalul muzeal găsesc că astfel de lucruri sunt incredibile sau imposibile, însă am văzut multe artefacte în care, odată expuse, anumiți coloranți se distruseseră complet în doar zece ani, deşi artefactele ca atare erau vechi de peste o sută de ani. Adevărul este că nici măcar oamenii obișnuiți, nemaivorbind de cercetători sau proprietari de colecţii, nu lasă manuscrise vechi și piese textile prețioase să stea sub o lumină intensă, zi de zi, an de an. Paradoxal, muzeele, pentru care conservarea pieselor este o datorie de onoare, fac acest lucru.

Soluţiile de reducere a riscului de decolorare cauzat de lumină sunt relativ puține şi previzibile. 1 Pericole cauzate de iluminatul electric. Reduceţi dimensiunea şi numărul becurilor.

Costuri: de la mici (becuri de putere mai mică), la moderate (corpuri de iluminat noi). 2 Pericol cauzat de lumină naturală. Obturaţi ferestrele. Costuri: de la mici (vopsirea

geamurilor, montarea de draperii), la mari (obloane speciale, jaluzele, reproiectarea clădirii). În cazul că manuscrisele sunt extrem de preţioase şi lumina zilei este inevitabilă, pentru că muzeul are multe ferestre, expuneţi reproduceri (fotografii) ale manuscriselor. Costul: prețul unei fotografii.

Evaluarea riscului cauzat de apă, din figura 9: Inspectorul trebuie să examineze atent tavanul, eventual şi partea de deasupra obloanelor, şi să

verifice dacă există ţevi de apă şi canalizare. De asemenea, trebuie să verifice etajul de deasupra

90

celui unde se află colecţia, să vadă dacă nu cumva există o baie sau o chiuvetă de laborator acolo. Să presupunem, de exemplu, că inspectorul constată că există o toaletă la etajul de deasupra, plus alte 3 țevi care traversează camera cu exponate. În acest caz, în primul rând, ar fi prudent şi rezonabil ca inspectorul să presupună că fiecare dintre cele patru componente ale instalaţiei sanitare se defectează şi curge, să zicem, o dată în 30 de ani (aceasta este, de altfel, şi durata de viaţă a unor astfel de componente de instalaţii sanitare, conform specificaţiilor fabricantului). Așadar, ar fi vorba de 4 scurgeri în 30 de ani, adică, ar veni cam un eveniment la 10 ani. Să presupunem că fiecare scurgere de apă acoperă 1/10 din suprafața camerei. Prin urmare, evaluarea riscului arată astfel:

Cat de curând? 2 (un eveniment la fiecare 10 ani) Cât de mare este dauna? 2.5 (multe cerneluri și vopsele pe bază de apă vor fi, probabil, distruse) Cât din colecţie? 1 (1/10 din cameră se umezeşte la fiecare eveniment) Cât de importante sunt artefactele? 1 (ca în exemplul anterior) Magnitudinea totală a riscului 6.5 Riscul de o asemenea magnitudine reprezintă o “prioritate urgentă”, chiar dacă este posibil să

nu se întâmple nimic timp de 10 ani, sau chiar timp de 30 de ani. Aceasta este natura “probabilă” a pierderii. Inspectorul nu poate garanta că vor apărea scurgeri de apă din tavan, dar, în calitatea sa de consultant, el trebuie să avertizeze cu privire la o astfel de probabilitate. Cu toate acestea, estimarea pare să fie greșită, dacă ne uităm atent la Figura 9. Şi, da, este, într-adevăr, greşită. Evaluarea noastră, de mai sus, pleacă de la premisa expunerii

pieselor în spaţiu deschis. Ţevile şi instalaţiile sanitare de deasupra exponatelor neacoperite creează, desigur, o situație de risc ridicat (din păcate, frecvent întâlnită în muzeele moderne, care preferă să prezinte exponatele neacoperite). În figura 9 însă toate manuscrisele sunt expuse închise în casete solide, prevăzute cu capace de sticlă perfect etanşe. La o examinare mai atentă, se observă că acestea se vor comporta bine la apă, în special cele orizontale, care sunt aşezate înclinat. Multe din vitrinele scumpe, din muzeele moderne, nu numai că nu se comportă bine la apă, ba chiar fac rău, pentru că dirijează apa către artefacte, prin orificiile în care sunt montate luminile. Vitrinele (casetele) de tipul celor din Figura 8 sunt foarte dificil de evaluat din punct de vedere al pericolului cauzat de apă. Autorul estimează că, probabil, doar una din treizeci din cărţile expuse în casetele din figura 9 s-ar uda, dacă toate casetele ar fi stropite cu apă. In plus, toate manuscrisele expuse pe verticală sunt încapsulate în plicuri din plastic, cu margini sigilate. Aproximativ 1 din 10 plicuri de plastic pare să aibă nişte orificii prin care ar putea pătrunde apa, care s-ar scurge din tavan. (Pungile din plastic sunt şi mai eficiente; aș estima că doar 1 din 100 de pungi, în figura 9, ar lăsa apa să pătrundă, chiar şi dacă caseta s-ar umple cu apă). Deci, pentru cărțile deschise, expuse în casete, riscul scade cu 1,5 puncte, ajungând la 5, și pentru manuscrisele încapsulate, închise în casete, riscul mai scade cu 1 punct, ajungând la 4, ceea ce înseamnă un risc de prioritate moderată.

Soluţiile pentru reducerea riscului de scurgere a apei sunt: 1. Redirecționarea ţevilor instalaţiilor sanitare. Cost: moderat spre ridicat. 2. Stabilirea unui program special de întreținere a instalațiilor sanitare de deasupra zonei de

expunere. 3. Inspectarea atentă și refacerea sigiliilor şi a garniturilor de încapsulare a exponatelor, în

special ale celor aflate chiar sub ţevi, pentru a le face şi mai rezistente la apă. Cost: scăzut. În cazul în care muzeul are în vedere proiectarea și achiziționarea unui număr mare de casete

sau de dulapuri de depozitare, și există un pericol inevitabil să se producă o inundaţie din tavan,

91

cum ar fi existenţa unui rezervor de apă pe acoperișul muzeului, este recomandabil să se proiecteze prototipuri de casete, care să fie apoi testate din punct de vedere al rezistenţei la apă.

Exercițiu: Priviţi Figura 8. Cum aţi putea afla dacă există riscul de infiltrare a apei din tavan? Exercițiu: Mergeţi şi uitaţi-vă la una dintre camerele dvs. de expoziţie. Încercați să evaluaţi

riscul de decolorare la lumină şi riscul de inundaţie din tavan. Nu uitați să începeţi prin a vă imagina viitorul, adică următorii 100 de ani. Elaboraţi un scenariu, apoi încercați să-l evaluaţi folosind scala de mai sus. Concentraţi-vă! Este recomandabil să începeţi cu un tip de artefact şi cu o anumită parte a camerei, urmând să extrapolaţi ulterior.

Figurile 10 și 11. Două cutii cu materiale textile mici şi insigne Figurile 10 și 11 ilustrează imagini din două mici muzee militare din Canada. Ca multe alte

muzee, muzee militare colecţionează costume militare, textile și multe piese mărunte, care sunt valoroase doar dacă sunt în seturi mari. Dacă ne uităm la figurile 10 și 11, putem vedea imediat că pungile de plastic alimentar, care se închid cu fermoar, ar fi o modalitate foarte rentabilă de reducere a riscului de apă, ca şi riscul de murdărire din cauza poluării. Am putea expune în astfel de pungi mici piese vestimentare, încălțăminte, pălării cu fire metalice, din colecții islamice sau etnografice. Beneficiile din punct de vedere al riscului de apă şi de poluare sunt uşor de estimat, chiar dacă nu foarte precis, dar cu câteva scenarii clare în minte. În acest caz, vom analiza efectul pungilor de plastic din perspectiva a două riscuri, ceva mai dificil de evaluat: manipularea fizică și insectele.

Este clar că toţi conservatorii de colecţii recunosc avantajele pe care aceste pungi de polietilenă le prezintă din punct de vedere al protejării artefactelor la manipularea fizică și contra insectelor. Curatorii, de asemenea, sunt mulţumiţi că pungile fac posibilă etichetarea rezistentă în timp şi păstrarea fragmentelor de piese laolaltă. Etichetele introduse în pungă sunt şi mai sigure şi fac ca piesele mărunte să fie mai uşor vizibile. Muzeele cu colecții de istorie naturală, colecții arheologice şi colecții istorice, toate folosesc astfel de pungi pentru conservarea artefactelor. Noi știm că este o idee bună, dar, oare, putem evalua aceste avantaje de o manieră pertinentă? Figura 10. O cutie cu insigne şi trese militare, fără identificare sau separare între ele, într-un mic muzeu canadian.

92

Figura 11. O cutie de insigne şi trese militare, fiecare piesă introdusă într-o pungă de polietilenă cu fermoar, majoritatea cu etichete la interior, într-un mic muzeu canadian.

Din punct de vedere al riscului asociat manipulării fizice a obiectelor, informațiile cele mai relevante pentru evaluare le puteţi obţine de la curatorii și directorii de colecţii, sau de manipulatorii înșiși, mai ales în muzeele mici, unde o singură persoană îndeplineşte toate aceste trei funcţii. În exemplul de faţă, curatorul care a pus colecțiile de insigne și trese în pungi era, cu siguranţă, convins că riscul de deteriorare era mic. Întrebarea, pentru ambii curatori, dar mai ales pentru cel cu colecţia neprotejată în pungi de plastic, ar fi: “câte daune estimați că au suferit aceste obiecte din cauza manipulării, în ultimii 10 ani, sau de când lucraţi în muzeu?” Estimarea ar trebui să includă şi frecvenţa cu care curatorii au căutat obiectele, în tot acest timp. Presupunând că muzeul anticipează o creștere a numărului de manipulatori cu, să spunem, de 10 ori mai mulți manipulatori anual, înseamnă că riscul de manipulare ar creşte de 10 ori. Sigur, aceste evaluări nu sunt deloc ușoare, dar sunt absolut necesare pentru ca muzeul să îşi poată stabili prioritățile de gestionare a riscurilor. Evident că, dacă există deja o metodă mai simplă de evaluare a riscurilor, cum evaluarea ratei riscului de mătuire a argintului, sau a riscului de deteriorare la apă, sau a riscului de pierdere a etichetelor, care justifică folosirea pungilor de plastic, atunci estimarea protecției contra riscului cauzat de forţe fizice este edificatoare, dar nu esențială.

Figura 3. Barca solară şi riscul de umiditate relativă eronată Clădirea muzeului care adăposteşte barca solară, din figura 3, nu este, în mod evident, tipică

arhitecturii tradiţionale locale. Este, de fapt, exact opusul clădirilor locale tradiţionale, cu ziduri groase și ferestre mici. Clădirea muzeului ceea ce se cheamă în tehnică o clădire cu masă mică și are o suprafață vitrată tipică pentru cei din nordul Europei, care tânjesc după lumină. Este adevărat că barca se numeşte barcă solară, dar este tot atât de adevărat că faraonii (de fapt, sfătuitorii) au îngropat-o într-o incintă bine închisă, unde a stat până acum 50 de ani. Se pare că muzeul este o clădire climatizată, ceea ce înseamnă, aproape fără excepţie, că temperatura este reglată să asigure confortul termic al oamenilor şi că umiditatea relativă este undeva între 40% și 60%, de regulă, şi, în unele cazuri, chiar mai mare. Nu, nu este o exagerare, este o realitate întâlnită în muzeele din toată lumea.

Exercițiu: Cum ați determina, de o manieră credibilă, istoricul temperaturii și umidității? Acum, un exerciţiu mai dificil. Ce faceţi după ce aţi reuşiţi să aflaţi date despre istoricul

umidităţii şi temperaturii în muzeu? Cum ați estima riscul? A existat o propunere, în urmă cu mulți ani, când lumea a început, se pare, să constate că

reglarea temperaturii şi umidităţii ambientale nu era chiar o soluţie infailibilă, ca Barca Solară să fie împrejmuită cu un strat gros de silicagel, care să acţioneze ca un regulator de umiditate

93

eficient (numit “tampon”). (A se vedea Thomson 1986 , ASHRAE 2004, și alte surse). Ar fi fost o soluţie bună? Majoritatea cititorilor acestei cărţi ştiu, probabil, că artefactele din lemn prezintă un anumit grad de sensibilitate la fluctuațiile de umiditate. Unii au învățat, pesemne, că lemnul este un material foarte sensibil, alţii, că, dimpotrivă, nu este chiar aşa sensibil. Cele mai fiabile evaluări ale riscurilor, din această perspectivă, sunt cele din tabelul elaborat de autorul acestui articol (răspunsul, conform tabelului, este: risc redus sau niciun risc de fisurare, la o fluctuație de până la 40%, într-o structură de tipul Bărcii Solare, pentru că între toate scândurile există un rost de contracţie şi dilataţie. Obiectul este, la urma urmei, o barcă, adică ceva care se udă şi se usucă, fără să se fisureze. Tot ce poate face este să se dezintegreze, eventual). Un posibil risc ar fi apărut, în acest caz, dacă componentele bărcii ar fi fost „restaurate” cu rășină). O estimare simplificată, dar, din păcate, vagă, a riscului este cea din Tabelul ASHRAE, din Anexa 3. Concluzia simplă şi foarte precisă, din punctul nostru de vedere, este că: fluctuațiile de umiditate nu au cum să provoace un risc semnificativ de fracturare sau exfoliere a bărcii, în viitor, decât dacă umiditatea relativă ar depăşi cea mai dăunătoare fluctuaţie a umidităţii trecute. “Cea mai dăunătoare fluctuație a UR” trecute se numeşte „fluctuația verificată a colecției” (adică, fluctuaţia care durează suficient de mult pentru ca obiectele să reacţioneze la ea, ceea ce, în cazul bărcii, care depăşeşte 1 cm grosime în orice punct al bărcii, înseamnă cel puțin o zi întreagă, și, probabil, mai multe zile, pentru majoritatea componentelor ei. Deci, un punct de reper foarte solid în evaluarea riscului nu este să cunoşti artefactul din punct de vedere ştiinţific, ci să afli istoricul agentului dăunător. În cazul bărcii solare, am putea spune că avem de-a face cu o sabie cu două tăișuri. Barca a fost mutată de la o umiditate foarte stabilă, într-o incintă masivă şi etanşă, amplasată într-o riscantă clădire modernă, sub soarele deșertului. Cu alte cuvinte, riscul, dacă există, este deja asumat. Iar barca arată bine şi după 50 de ani. O chestiune de noroc? Nu cred! Cred că toate calculele ştiinţifice de până acum au arătat că acest tip de artefact din lemn are o sensibilitate foarte scăzută la fluctuațiile de umiditate. Și mai cred că ultimii 50 de ani au dovedit exact acest lucru. Deci, viitori manageri de colecţii pot să profite de cunoștințele trecutului. Se cuvine, totuşi să facem două precizări: 1) dacă există unele mici fracturi şi deformări la barcă, bănuiesc că media doar calculul UR pe termen lung este greşit, nu toate valorile fluctuațiilor de umiditate (am aflat că testele efectuate în camere funerare similare au demonstrat o UR constantă, de 60%) şi 2), rețineți că nu există absolut nici un beneficiu (în afară de acela de a evita situaţii penibile) pentru muzeu să creadă în perfecțiunea sistemelor de climatizare folosite în trecut. Ce a trecut, este de domeniul trecutului! Singurul rol al acestor experienţe trecute este că ne furnizează date pentru prezicerea viitorului. În cazul fluctuațiilor de umiditate și efectul lor asupra lemnului, pielii, vopselei, textilelor, lipiciului, hârtiei, pergamentului (și a altor materiale organice), cu cât sunt mai multe riscuri trecute cunoscute, cu atât vor fi mai puţine riscuri de evaluat şi combătut în viitor.

Exercițiu: Ce plan logic aţi propune pentru estimarea “fluctuației UR dovedite” în cazul artefactelor de lemn din muzeul dvs.?

Exercițiu: Riscurile cauzate de celelalte 3 forme de UR incorecte NU urmează același concept de “fluctuație UR dovedită”. Dauna, cum ar fi igrasia, se acumulează cu fiecare eveniment, indiferent de evenimente similare anterioare. Explicaţi.

Figurile 12 și 13. Leii lui Tutankamon Figurile 12 și 13 au rolul de poveste moralizatoare despre dovezile istorice. Spre deosebire de Barca Solară, artefactul din figura 12 prezintă semne clare de deteriorare cauzată de umiditatea relativă incorect reglată, în 1986, ca urmare, probabil, a fluctuațiilor UR sau de valoarea medie a UR incorect calculată timp îndelungat. Se constată tendinţă muzeelor de a recurge la astfel de dovezi pentru a arăta că sistemele de climatizare actuale, cu care sunt dotate clădirile, nu sunt adecvate. Se prea poate ca sistemul de climatizare al clădirii să nu fie adecvat, dar această dovadă nu este concludentă, în cazul de faţă. Aşa cum se poate observa în figura 13, la momentul

94

excavării, artefactul prezenta, în mare parte, aceleaşi semne de deteriorare în aceleaşi trei locuri. Accesul la exemplare mai clare din fotografia originală, ca și accesul la orice alte fotografii realizate între cele două momente, respectiv la data efectuării săpăturilor şi data evaluării, ar permite o interpretare mai precisă a dovezilor istorice şi a implicaţiilor acestora asupra gestionării în viitor a riscului de umiditate.

Exercițiu: Ce artefacte importante există în muzeul dvs., cu dovezi similare de acumulare a unei deteriorări lente, cauzată de o valoare UR eronată sau de orice alt agent dăunător? Mergeţi şi inspectaţi-le cu atenție. Puteţi deduce când anume, în trecut, a apărut dauna? Ce metode puteţi stabili, care să permită muzeului să dovedească faptul că, în decurs de un an sau de 10 ani, dauna s-a amplificat?

Managementul integrat al riscului cauzat de dăunători (IPM) Introducere

Materialul din prezenta secțiune se bazează pe activitatea lui Tom Strang, de la Institutului de Conservare Canadian. Articolele sale (Strang, 2001), ca și alte articole (Pinniger, 2001) publicate recent pe această temă, ar trebui consultate, atunci când planificaţi programul de IPM integrat al muzeului, mai ales în cazul în care daunele provocate de insecte sunt o problemă cu care muzeul s-a confrunt dintotdeauna. Articolele menţionate mai sus conţin noţiuni de bază, suficiente pentru ca orice muzeu să înţeleagă trecerea de la dependența de otrăvuri şi insecticide, la dependența de IPM, și să înceapă să aplice neîntârziat metodele IPM. Se pare că fabricanţii de produse de combatere a dăunătorilor şi-au însuşit conceputul de “integrare” şi termenul “integrat”, despre care am vorbit la secţiunea anterioară, cu mult înaintea muzeelor. IPM nu este doar util în sine, ci şi serveşte şi ca model de management al riscului asociat tuturor celorlalți agenți dăunători din muzee. Figura 12. Cap de leu, din colecția Tutankamon. Fotografie din 1986. Fractură și exfoliere a stratului de gesso aurit, cauzate de contractarea componentelor de lemn, de dedesubt. Întrebarea se pune, când au apărut aceste deteriorări? Care sunt riscurile cauzate de reglarea incorectă a umidităţii şi temperaturii pentru un astfel de obiect?

95

Figura 13. Același cap de leu ca în figura 12, într-o fotografie făcută de arheolog a doua zi după deschiderea mormântului. Cu toate că fotografia nu este foarte clară, toate fracturile şi exfolierile vizibile în fotografia din 1986 erau deja existente, dar erau mai mici. Figura 14. Depozit de colecţie într-un muzeu de dimensiune medie. Curățenia generală este bună, nu par să existe surse de apă suspendate și aproape toate vasele de gătit, din alamă, sunt depozitate fiecare separat, nu stivuite unul peste altul. Ca și în multe alte muzee, există un spațiu de lucru în zona de depozitare a colecţiei, care generează multe pericole, cum ar fi trecerea permanentă a personalului, consumul de alimente şi băuturi etc. (în acest exemplu, piesele arheologice, din ceramică, sunt sortate și curățate). Nu este clar care mese sunt mesele de lucru şi care mesele pentru artefacte.

96

Figura 15. O sală de expunere, de mari dimensiuni, de acum 20 de ani, cu vitrine muzeale clasice, vechi de aproape 100 de ani. Îngrijitorii curăţă praful cu un pămătuf, dimineața devreme. Lumina zilei pătrunde prin ferestre. Riscul, în acest caz, dacă există, depinde de natura exponatelor. Spre deosebire de vitrina din Figura 7, îngrijitorii pot curăţa dedesubtul vitrinelor din această imagine şi pot verifica dacă există sau nu cuiburi de insecte.

Evitați sursele și atractanții Dăunătorii sunt agentul care a condus la adăugarea cuvântului “atractanți”, în cazul de faţă. Dăunătorii, asemenea hoţiilor, dar spre deosebire de poluanți, merg direct la ţintă, adică spre ceea ce îi atrage. Şi unul dintre atractanţii fundamentali ai dăunătorilor este un habitat care le convine. Putem spune, cu alte cuvinte, că cei mai periculoşi atractanți sunt materialele care atrag cel mai mult dăunătorii. Astfel, blana, penele şi lâna din colecții sunt deosebit de vulnerabile la anumite insecte, insectele fiind atrase spre clădirea muzeului tocmai de materiale din blană, pene, păr de animale şi de orice altceva este alcătuit din același material (cheratină) cu insectele sau dintr-un material similar (chitină), din insectele moarte. La exteriorul clădirii muzeului, habitatul format din arbori și arbuști atrage păsări și insecte inofensive pentru colecţii, care după ce mor, devin atractanţi periculoşi pentru insecte dăunătoare care, după ce “curăţă” habitatul de tot ce este de curăţat, merg în căutare de alţi atractanţi, ajungând în clădirea muzeului. Insectele, ca şi alţi dăunători, sunt atrase mai ales de resturile alimentare. Aşadar, gunoiul trebuie depozitat la cel puțin 20 m distanță de clădirea muzeului, de unde trebuie ridicat cât mai des. În concluzie, prima condiţie pentru reuşita IPM este eliminarea, pe cât posibil, a habitatelor exterioare, care adăpostesc dăunători. Aceeaşi condiţie este valabilă, de altfel, pentru fiecare din incintele concentrice, ilustrate de Figura 5. Unul dintre avantajele majore ale vitrinelor de expunere de tipul celor din figura 15, în comparație cu vitrina din figura 7, este că îngrijitorii muzeului pot să cureţe murdăria (resturi de piele şi fire de păr uman etc.) de sub vitrine, distrugând, astfel, habitatul unor posibili dăunători.

Combaterea integrată a dăunătorilor trebuie să aibă în vedere şi alte posibile surse de infestare. Insectele pătrund, adeseori, în muzeu, ascunse în artefactele noi, în materialele de construcții și, de multe ori, în materialele destinate expunerii pieselor muzeale. Aşadar, un alt principiu general al IPM este carantinarea, urmată de verificarea riguroasă a tuturor materialelor intrate în muzeu, şi, în special, a celor confecţionate din materiale vulnerabile, respectiv lemn (pentru stârpirea carilor), lână (pentru stârpirea moliilor) etc.

97

Blocarea căilor de pătrundere Recipientele concentrice, din figura 5, şi zidurile, acoperişurile, uşile şi ferestrele rezistente, menţionate în “Lista elementelor de bază”, toate trebuie incluse în planul IPM. Cum este cazul, de exemplu, al pungilor de plastic, din figura 11, conținând preţioase trese militare de lână. La un nivel mai subtil, IPM presupune şi crearea uni “perimetru salubru”, de jur împrejurul muzeului, care poate apoi fi aplicat metodic în jurul fiecăruia din incintele concentrice, din figura 5. Conceptual vorbind, această măsură se suprapune cu distrugerea habitatului exterior şi interior al dăunătorilor, însă se bazează pe ideea creării unei fâşii înguste de protecţie în calea dăunătorilor spre diverse găuri și fisuri ale clădiri.

Grătarele sunt foarte utile şi des folosite pentru blocarea golurilor mai mari de un 1 mm. Plasele de insecte, de la ferestre, sunt fie larg răspândite, în unele părți ale lumii, fie total inexistente, în altele. Orice muzeu cu colecţii deosebit de vulnerabile, cum ar fi colecţii din textile de lână, ar trebui să aibă în vedere montarea de plase la toate ferestrele care se deschid şi care dau înspre camerele care adăpostesc astfel de colecţii, precum şi la toate gurile de aerisire şi golurile în care sunt montate sistemele mecanice ale clădirii muzeului.

Muzeele vechi, din zonele cu climă caldă şi uscată, au avut, probabil, norocul, dat fiind că nu folosesc plase de insecte la ferestre, că nu au vegetaţie în apropiere şi, deci, nu există habitate propice dăunătorilor, în jurul clădirii. Este un mare paradox şi, am zice, un exemplu negativ, că muzeele moderne din aceste țări luptă eroic să amenajeze peisagistic cât mai plăcut împrejurimile muzeului, cu grădini irigate permanent, cu restaurante luxoase, toate numai bune să atragă dăunătorii spre oaza muzeului şi, de acolo, direct spre colecții! Astfel de muzee ar trebui măcar să ţină cont de ideea “perimetrului salubru”, adică să asigure o alee de pietriş, de 1m lăţime, fără iarbă și arbuști, de jur-împrejurul întregii clădiri, și să fie foarte atente ca gunoiul să fie ridicat cât mai des.

Detectare Insectele adulte intră în colecție, îşi găsesc habitatul propriu şi depun oua. Larvele şi pupele insectelor distrug artefactele şi, în faza adultă, se răspândesc în toată colecţia. Acest ciclu durează, de obicei, câteva săptămâni, deci este vital să depistaţi orice infestare, înainte ca ciclul să se repete. În cazul în care se repetă de două sau de trei ori înainte de a descoperit, pierderile vor creşte exponențial. Una dintre cele mai utile metode de a stârpi insectele, în cadrul procesului de IPM, din ultimele două decenii, este utilizarea sistematică a “capcanelor lipicioase”. Cu toate că aceste produse de uz casnic sunt concepute să omoare insecte dăunătoare, în cazul muzeelor, rolul capcanelor este, mai degrabă, acela de a depista insectele, nu de a le stârpi. Capcanele lipicioase se aşează peste tot, în colecţie, în special de-a lungul căilor obişnuite de pătrundere a insectelor (pe lângă pereţi etc.), apoi se verifică regulat (eventual, o dată pe lună). Este important să se identifice ce specii de insecte există în muzeu, deoarece multe sunt inofensive pentru colecțiile muzeului (a se vedea referințele, pentru surse de identificare). Apoi, este important să se ţină o evidență a tipului de insecte depistate şi locurilor unde au fost depistate. În fine, este important să se identifice toate “puncte fierbinți” din clădirea muzeului şi să se ia măsurile care se impun.

Reacţie Pe scurt, ucideţi dăunătorii! Mai precis, găsiţi sursa de infestare cu insectele detectate de capcanele lipicioase sau la verificarea de rutină a colecțiilor sau în materialele care intră în muzeu, aflate în carantină, și izolați-o imediat, dar cu grijă. O răscolire febrilă prin colecţie nu face decât să împrăştie insectele adulte peste tot. Aşa ca, în primul rând, înveliți totul în plastic şi sigilaţi bine. Documentaţi-vă şi consultaţi specialişti în domeniu (specialişti în adevăratul sens al cuvântului, nu vânzători de insecticide). Există câteva metode moderne de stârpire a insectelor, pe care muzeele trebuie să le cunoască, în afară de insecticide. Unele dintre acestea se numesc “atmosfere controlate” sau „anoxie” și folosesc un sac umplut cu aer fără oxigen. Alte metode se

98

sunt aşa numitele metode “termice” , care folosesc temperaturi foarte înalte sau foarte joase (Strang, 2001), pentru stârpirea insectelor. Metodele pe bază de temperatură ridicată implică utilizarea unor tehnici extrem de ieftine, cum ar fi introducerea artefactelor infestate în saci de polietilenă neagră şi lăsarea acestora la soare o zi întreagă. Această metodă “solară” este clar descrisă în literatura de conservare a colecţiilor (Brokerhof, 2002).

Managementul integrat şi durabil al riscului cauzat de iluminat, poluanți, temperatură şi umiditate Gestionarea riscurilor ia locul standardelor rigide privitoare la mediul ambiental muzeal

Exemplele de la secţiunea “Exemple de evaluări de riscuri specifice şi soluții individuale” descriu o metodă de evaluare a riscului și de reducere a riscului generat de probleme ca reglarea luminii şi umidității. După cum am menționat la începutul acestui capitol, majoritatea sfaturilor şi ghidurilor de conservare propun o metodă mult mai simplă, bazată pe “cele mai bune practici” sau „standarde”. Acest lucru este valabil mai ales pentru ultimii patru agenți dăunători, din tabelul 1, respectiv iluminat, poluanți, temperatură incorectă și umiditate incorectă, cunoscuţi sub denumirea generică de “mediul ambiental muzeal”. Regulile simple sunt mult mai ușor de explicat şi înţeles, însă este posibil ca prețul aplicării să fie foarte mare, iar beneficiile, arbitrare.

În anii ‘70, muzeele din întreaga lume au adoptat câteva standarde stricte, referitoare la “mediul ambiental muzeal”, care se bazau pe analiza extrem de prudentă a unor riscurilor şi simplificarea excesivă, mergând chiar până la ignorarea completă, a altora. Obiectivele urmărite erau nejustificat de complicate şi costisitoare în unele cazuri, și total contraproductive în altele. Cu toate că muzeele tind să înlocuiască treptat aceste obiective rigide cu orientări ceva mai flexibile, ele încă prevalează în cadrul recomandărilor în domeniu şi sunt un criteriu absolut, când vine vorba de acorduri de împrumut între muzee, ceea ce constituie un impediment pentru muzeele mari, care doresc să împrumute expoziții.

Textul de căpătâi, din ultimul sfert de secol, în acest domeniu, este cartea intitulată Mediul Muzeal, de Garry Thomson (1978, ediția a 2-a 1986), care oferă, încă, o excelentă privire de ansamblu asupra multor problematici, cu toate că o parte din conţinutul ei este astăzi perimat.

Recomandări privind iluminatul muzeal Decenii întregi, standardul de iluminat muzeal a impus ca textilele și lucrările pe hârtie să fie iluminate cu o intensitate de maximum 50 lucşi, iar picturile şi alte suprafeţe vopsite, cu o intensitate de 150 lucşi (lux este unitatea internațională SI de intensitate a luminii). Pentru comparație, lumina directă a soarelui poate ajunge la 100.000 de lucşi, lumina indirectă a zilei, la 10.000 de lucşi, spoturile luminoase, la 2 000 lucşi, iluminatul de birou are, de regulă, o intensitate a luminii de 750 lucşi deasupra mesei de birou, iar o lumânare ţinută la lungimea braţului întins ne luminează cu o intensitate de un lux.

Însă, cu timpul, au apărut o serie de complicaţii. Persoanele mai în vârstă nu disting bine detaliile la o lumină de doar 50 lucşi - nivelul de iluminare recomandat, de obicei, pentru textile, acuarele și manuscrise sensibile la lumină, şi nici chiar cei mai tineri nu reuşesc să vadă bine suprafeţele mai elaborate sau mai întunecate, la acest nivel de iluminare. Multe artefacte nu sunt foarte sensibile la lumină, dar sunt ținute în întuneric, fără un motiv întemeiat. Pe de altă parte, multe alte artefacte sunt atât de sensibili la lumină, încât iluminatul neîntrerupt, fie chiar și cu o intensitate de doar 50 lucşi, duce la decolorarea lor, după mulți ani de expunere permanentă. Autorul acestui articol a analizat toată literatura de specialitate privitoare la vizibilitate, precum și toate datele relevante referitoare la decolorarea materialelor textile, și a elaborat un ghid general de iluminare (Michalski, 1997).

In ultimii zece ani, managementul riscului a apărut menţionat în ghidurile de iluminare redactate de diverşi autori. În toate, evaluarea riscului începe cu întrebarea “Cât de repede se vor decolora vizibil artefactele?” Strategiile propuse a fi luate în calcul la luarea deciziei de iluminare diferă de la autor la autor. Însă, un lucru este cert: în final, toate recomandările referitoare la

99

iluminatul muzeal, din perspectiva timpului acceptabil de decolorare vizibilă, presupun existenţa datelor despre sensibilitatea colecțiilor la lumină. Însă, cele mai utile date în acest sens sunt cuprinse într-un ghid internaţional de iluminat muzeal, publicat recent (CIE 2004), date prezentate, pe scurt, în Anexa Sensibilitatea la lumină a materialelor colorate.

Desigur, dacă doriţi, puteţi continua să respectaţi recomandările rigide tradiționale, adică să iluminaţi toate artefacte cu o intensitate a luminii foarte scăzută, să zicem, undeva între 50 şi 150 de lucşi, și să vă asumaţi complicațiile enumerate mai sus.

Recomandări privind temperatura şi umiditatea în muzeu Timp de mai multe decenii, standardul referitor la condițiile de umiditate și temperatură a fost

simplu și strict: o temperatură de 21°C, o UR de 50% şi valori admisibile foarte mici ale fluctuațiilor de temperatură şi umiditate. Acest standard s-a născut din grija faţă de picturile și piesele de mobilier din muzeele europene și s-a dovedit, într-adevăr, benefic pentru acele colecții. Din păcate, el nu a fost deloc benefic pentru materialele de arhivă și din hârtie moderne, care trebuiau păstrate în medii răcoroase și uscate, ca să dureze (Michalski, 2000). Standardul nu a fost benefic nici pentru metalele corodate, care trebuiau păstrate într-o atmosferă uscată. În acelaşi timp, standardul s-a dovedit nejustificat de strict pentru multe alte obiecte de colecţie, cum ar fi picturi, piese din lemn şi pergamente, pentru care singurul risc serios erau umezeala şi uscăciunea extreme, sau obiectele din ceramică, din sticlă stabilă și din metale curate, pentru care singurul risc serios îl reprezenta igrasia. În fine, aşa cum am menţionat la capitolul despre durabilitate, implementarea acestui standard la nivel de clădire muzeală a fost una foarte costisitoare.

In anul 1999, un comitet alcătuit din oameni de știință din domeniul conservării şi ingineri mecanici, din America de Nord, a convenit asupra unui set mai precis de recomandări. Acestea au fost publicate sun forma unui capitol nou, destinat muzeelor, bibliotecilor și arhivelor, inclus în Manualul inginerului american, în 1999, și revizuite în 2003. (ASHRAE, 2003) Capitolul conține şi o excelentă recenzie despre tipurile de riscuri asociate colecțiilor muzeale, bazată pe subtipurile temperatură incorectă și umiditate incorectă, menţionate la agenții din tabelul 1. Valorile de temperatură şi umiditate recomandate în capitolul ASHRAE sunt prezentate în Anexa 3. Dacă sunteţi în situaţia de a analiza specificaţii de proiectare pentru construirea muzeului, vă recomandăm totuşi să citiţi tot capitolul susmenţionat, împreună cu inginerii dvs. consultanţi.

Specificațiile ASHRAE (Anexa 3) utilizează conceptul de management al riscului. Sunt mai multe clase de reglare a fluctuației, respectiv clasele AA, A, B, C şi D, riscurile fiecărei clase fiind enumerate în coloana din dreapta a tabelului menționat anterior. De asemenea, tabelul enumeră şi riscul pentru materialele de arhivă instabile chimic, pe care îl comportă temperatura de aproximativ 21 grade C. Rețineți, de asemenea, că, atunci când proiectaţi un spațiu de expunere temporară pentru exponate luate cu împrumut, proiectarea trebuie să ţină cont de cerinţele de climatizare ale împrumutătorilor, care sunt, de obicei, foarte stricte.

Din experiența autorului în regiuni deşertice, perioadele de umiditate prelungită, specifice regiunilor maritime şi tropicale, sunt rare. Clădirile cu subsoluri nu sunt specifice arhitecturii tradiționale, aşa că riscul de igrasie, frecvent întâlnit în muzeele cu depozite situate la subsol, este rar. Cele mai frecvente pericole în zonele de deşert sunt temperatura medie anuală foarte ridicată și fluctuațiile extreme de temperatură și umiditate relativă între zi și noapte.

Riscurile cauzate de temperaturile ridicate nu sunt, de fapt, foarte mari, în cazul materialelor tradiționale, dar ele reprezintă o problemă serioasă în cazul fotografiilor, materialelor din hârtie vechi de aproximativ 150 de ani, materialelor plastice, materialelor audio-vizuale și suporturilor digitale. Riscul constă din degradarea foarte rapidă a acestor materiale, dacă muzeul nu are agregate de răcire a aerului. Aşadar, păstrarea materialelor de arhivă moderne are nevoie de tehnologia specifică localurilor moderne.

Din fericire, metalele, ceramica, sticla, lemnul, pielea, pergamentul, hârtia textilă, vopseaua de ulei, rășinile naturale și cleiul de oase prezintă un risc relativ scăzut la temperaturi ocazionale ale aerului, de până la 40°C. Astfel, materialele tradiționale din muzee și arhive, cum ar fi

100

pergamentul, papirusul şi hârtia textilă, sunt doar arareori distruse de căldura uscată. Atunci când se degradează vizibil, agenții responsabili de degradarea lor sunt aproape întotdeauna igrasia, forțele fizice (manevrarea defectuoasă), insectele, poluanţii, razele UV și lumina. (Acest lucru nu justifică însă expunerea în aer liber, sub soarele deşertului, pentru că soarele le-ar distruge, fără doar şi poate, în câțiva ani, din cauza razelor UV foarte puternice şi a temperaturilor de peste 100°C la soare). Figura 16. Un mic muzeu tipic, cu omniprezentele aparate de aer condiționat. Aparatele de aer condiţionat sunt, adesea, tot atât de dăunătoare exponatelor, pe cât sunt de binefăcătoare pentru vizitatorii şi personalul muzeului. Aparatele de aer condiţionat sunt o sursă de umiditate relativă ridicată, ca şi o sursă de condens, în spaţiile unde acestea sunt inexistente la data montării lor.

În regiunile cu ieşire la mare sau la ocean, umezeala prelungită poate deveni o problemă. În clădirile europene moderne, cu spaţii de depozitare la subsol, situate în aproprierea unui curs de apă, deci în zone unde pânza de apă freatică este la mică adâncime, igrasia este, de asemenea, o problemă. Însă, din experiența autorului, singura cauză comună a igrasiei din unele muzee mici, din zonele cu climă caldă, o constituie aparatele de aer condiționat, aşa cum se vede și în figura 16. Acestea nu numai că se defectează invariabil, dar, ce este mai trist, este că, de multe ori, ele sunt primele care expun colecțiile muzeale la o umiditate relativă ridicată (și la riscul scurgerilor de apă). În concluzie, păstraţi întotdeauna artefactele sensibile la apă sau la igrasie departe de aparatele de aer condiționat. Dacă aveți de gând să instalați un aparat de aer condiţionat, aveţi grijă să monitorizaţi UR timp de câteva săptămâni sau chiar luni înainte, apoi monitorizaţi atent UR după instalarea și punerea în funcţiune a aparatului de aer condiționat.

Fluctuațiile de umiditate reprezintă un risc moderat, şi am dat câteva exemple de evaluare a acestui risc, la secțiunea 6 - Exemple de evaluări de risc specifice și soluții individuale. Noţiunea de“UR dovedită”, menţionată în această secțiune, este esențială pentru o estimare a riscului de fluctuaţii a UR . Rețineți că, de exemplu, un aparat de aer condiționat care generează valori noi şi ridicate ale fluctuațiilor de UR, comparativ cu cele obişnuite, poate duce la depășirea valorii umidităţii relative dovedite, admisibilă pentru colecţiile dvs.

Reţineţi, de asemenea, că, atunci când vine vorba de umiditatea relativă, percepția umană este, în general, foarte subiectivă (exceptând în cazurile evidente de umiditate extremă). Prin urmare, umiditatea relativă trebuie măsurată cu instrumente de măsură (în faza de Detectare), pentru a putea face o evaluare obiectivă şi corectă a riscurilor.

Recomandări privind poluanţii muzeali Poluanții atmosferici sunt contaminanţii gazoşi, lichizi sau solizi din aer, recunoscuţi ca fiind

dăunători pentru obiecte. Cei mai mulți dintre noi cunoaştem sursele exterioare de poluare, cum ar fi poluarea urbană, nisipul deșertului, sau apa de mare, dar muzeele trebuie să ia în considerare,

101

de asemenea, şi surse interne de poluare, cum ar fi materialele de construcții și ambalajele cu emisii de gaze.

Recomandările tradiționale referitoare la poluanţii muzeali au urmat două linii de raționament: 1) nivelurile naturale nu sunt, se pare, foarte dăunătoare; și 2) dacă avem dubii, trebuie să folosim cele mai performante sisteme de filtre existente pe piaţă. Thomson (1986) a propus valori referință pentru nivelurile de poluare existentă în mod natural în muzee, pornind de la constatarea că toate colecțiile de arhivă, situate departe de zonele urbane, supraviețuiseră intacte timp de secole, în timp ce cele din zonele urbane se degradaseră în doar câteva zeci de ani. Acest mod de abordare s-a dovedit util în cazul poluanților care apar în mod natural şi la un nivel semnificativ, cum ar fi dioxidul de sulf și ozonul, dar nu şi în cazul poluanților care apar în mod natural şi au niveluri extrem de scăzute. Pentru aceştia din urmă, tendinţa a fost de a include pur şi simplu, în specificaţiile sistemelor mecanice, recomandarea de a folosi “cea mai performantă tehnologie existentă”. În realitate însă, foarte puține muzee au utilizat cele mai performante sisteme posibile.

Recent, Tétreault, de la Institutul Canadian de Conservare, a introdus o nouă metodă de gestionare a riscurilor, în ghidurile referitoare la poluanţi muzeali, bazată pe conceptul de “efect advers observabil” (Observable Adverse Effect - OAE). Tot el a inventat şi termenii conecşi, respectiv Nici un Efect Advers Observabil (NOAE) şi Cea Mai Mică Doză de Efect Advers Observabil (LOAED). Acești termeni au fost incluşi în recomandările referitoare la poluanți, din Manualul inginerilor ASHRAE (ASHRAE 2004), și sunt explicaţi în detaliu într-un manual cuprinzător, referitor la poluare, scris tot de Tétreault (2003). Indiferent de terminologia utilizată, putem constata că este vorba de același concept de risc, utilizat de ghidurile privitoare la iluminat, anume acela de “pierdere vizibilă” sau „pierdere observabilă”. Mai precis, de pierdere “doar vizibilă” sau “doar observabilă”. Artefactul va continua să se decoloreze sau să îşi piardă luciul sau să se descompună, dacă este expus la mai multe doze dăunătoare de lumină. În cazul decolorării cauzată de lumină este nevoie de aproximativ încă 30 până la 50 de astfel de doze, înainte ca toate culorile să se distrugă complet. Dacă datele prezentate sub forma “doar efect observabil” sunt utile pentru stabilirea ţintelor, ele trebuie însă utilizate cu mare atenție, într-un studiu de risc general, deoarece definesc începutul, mai degrabă decât sfârșitul unui risc acumulat. Din fericire, scalele de evaluare a riscului pot face faţă acestei diferențe, aşa cum am clarificat în câteva din exemplele anterioare.

Aplicarea recomandărilor privind riscul de poluare se complică foarte mult, foarte repede. Spre deosebire de lumină, care este un agent fără subcategorii şi cu doar un singur tip de risc (decolorarea), poluanţii constau din zeci de particule și gaze, fiecare provenind dintr-o altă sursă, având asociate forme de risc diferite, rate de deteriorare diferite şi colecții-ţintă diferite. Din fericire, există o listă cu principalele problemele cauzate de poluare, care apar deoarece fie poluantul provoacă daune pe o arie extinsă, cum ar fi praful gros, sau pentru că o anumită combinaţie între poluanţi şi artefacte produce o reacție chimică foarte rapidă. Muzeele s-au confruntat dintotdeauna cu astfel de probleme (a se vedea Tabelul 4).

Rețineți că metodele de reducere a riscurilor au în vedere două categorii de poluanţi: poluanții externi și poluanții interni. Sursele de poluare externe se combat, în principal, în faza de Blocare, iar cele interne, în faza de Evitare, în principal.

Să analiză, de exemplu, problema coloranților din manuscrise. Cercetările au arătat că nivelurile extreme de poluare, în mediul urban, pot duce la decolorarea completă a celui mai sensibil colorant în aproximativ un an, în cazul în care colorantul este expus liber la aerul poluat. Noi știm totuși că există acuarele și manuscrise care au supraviețuit foarte bine timp de mai multe secole, chiar și în unele orașe cu poluare istorică masivă. De ce? Din cauza protecției asigurată de o carte închisă, un cadran de sticlă sigilat, o cutie din lemn închisă, o husă din piele, bine strânsă, ba chiar şi de un simplu plic.

Modelele științifice arată că, în comparație cu expunerea în aer liber, un cadru de sticlă etanș sau o carte bine închisă poate reduce pătrunderea poluantului cu un factor cuprins între 100 şi 1000. Cu alte cuvinte, cel mai grav pericol de poluare urbană, care generează un risc de

102

distrugerea completă a culorii în decurs de un an, măreşte timpul de decolorare completă cam la 300 de ani. Astfel, pe scara de evaluare a riscului, pentru același pericol de poluare urbană, riscul scade cu 2-3 puncte la capitolul “Cât de curând?”, dacă se utilizează un cadru de sticlă etanș.

Poluanţi Material sensibil Risc Pericol, surse Metode de reducere a

riscului

Surse externe (in principal)

Particule, mai ales siliciu (nisip) şi carbon (fum)

Toate artefactele, mai ales cele cu suprafaţă elaborată şi poroasă.

Murdărire. Corodarea accelerată a metalelor lucioase. Daune cauzate de curăţare.

Nisip şi praf suflate de vânt. Poluare urbană, mai ales trafic auto

Introduceţi artefactele în casete, ambalaje, dulapuri etanşe. Reduceţi sursele de pătrundere a aerului exterior în clădire, mai ales în orele de trafic de vârf sau pe timpul furtunilor de praf. Montaţi sisteme de filtrare a aerului în cădire.

Ozon Dioxid de azot Dioxid de sulf

Unii coloranţi din acuarele, iluminaţii (indigo, roşu aprins, fucsin de bază, curcumina)

Decolorare Poluare urbană, mai

ales trafic auto

Surse interne (in principal) Sulfat de hidrogen

Argint

Mătuire (şi daune cauzate prin ştergere cu efect abraziv.)

Incinte din cauciuc. Lâna expusă la UV. Oamenii.

Evitaţi toate sursele enumerate în casetele de expunere. Evitaţi toate sursele enumerate în camere şi mobilier. Etanşaţi sau acoperiţi cu protecţie orice sursă folosită în construcţii.

Acizi carboxilici

Plumb Carbonaţi, ex., cochilii.

Pătarea plumbului. Sfărâmarea cochiliilor.

Produsele din fibra de lemn şi lemnul. Vopsele de ulei şi vopsele alchidice Vopsele pe bază de apă, proaspăt aplicate.

Mai mult decât atât, putem adăuga la aceste estimări avantajele oferite de clădirile închise, care

s-au dovedit că duc la o scădere a concentraţiilor de poluanţi atmosferici de trei până la zece ori sub nivelurile existente în aer. Cel mai important lucru de reţinut din toate aceste estimări este faptul că, de departe cea mai importantă, cea mai uşor de anticipat şi cea mai rentabilă metodă de reducere a riscului este metoda incintei de sticlă. În continuare vom vedea însă cum aceste incinte pot să devină problema, şi nu soluția.

Există tomuri întregi de literatură de specialitate în materie de conservare muzeală, care tratează problema materialelor de expunere sigure sau periculoase și cum anume trebuie testate ele, toate analizate în cartea lui Tétreault (2003), dar și într-un material, ceva mai concis, referitor la acoperirile de protecţie (1999). O excelentă nouă bază de date pe internet, pusă la dispoziţie de Centrul de Conservare din Quebec, Canada, descrie utilizările și pericolele asociate multora din materialele utilizate în spaţiile de expunere şi depozitare muzeale (http://preservart.ccq.mcc.gouv.qc.ca).

Din experienţa sa de investigare a muzeelor din ţările arabe, autorul acestui articol a constatat că singura şi cea mai răspândită problemă legată de poluare nu sunt noxele urbane, ci particulele: particulele de nisip și de praf, combinate cu particulele de carbon şi cu emisiile de la motoarele diesel ale autobuzelor și camioanelor. Oricine ştie că o casetă închisă, un dulap închis, un plic închis, o cutie sau orice altceva de acest gen reduce riscul de poluare. În figurile 8 şi 15, artefactele închise în casete sunt protejate cu succes contra prafului, indiferent de sursa lui. Cu toate acestea, proiectanţii de expoziţii muzeale insistă, de multe ori, ca obiectele să fie expuse deschis, sau muzeul însuşi nu dispune, efectiv, de resurse necesare să închidă exponatele în nişte

103

incinte, mai ales obiectele de mari dimensiuni. Curățarea zilnică a muzeului creează şi ea problemele despre care am vorbit la secțiunea referitoare la curăţenie, ilustrate şi în figura 7.

Integrarea gestionării tuturor celor patru agenți Acești patru agenți poluatori, lumină, UV, temperatură incorectă și umiditate incorectă, au multe caracteristici comune, fiecare dintre ele sugerând anumite căi de integrare. A Toţi patru sunt agenţi „ştiinţifici” de deteriorare. Cei cinci agenți precedenţi (# 1 la # 5)

sunt consideraţi agenţi antici. B Toţi cei patru agenţi pot fi măsuraţi cu precizie, cu instrumente şi aparate de măsură

științifice. De fapt, spre deosebire de cei cinci agenți antici, intensitatea lor nici nu este ușor de estimat fără astfel de instrumente.

C Toţi cei patru agenţi sunt puternic asociaţi cu construcţia și proiectarea clădirilor şi a instalaţiilor de expunere şi depozitare muzeală.

D Cu excepţia luminii/radiaţiilor UV, ceilalţi agenţi ajung la artefact prin curenţii de aer. E Cu excepţia temperaturii inadecvate, toţi ceilalţi agenţi pot fi blocaţi cu ajutorul unor

materiale ieftine, subţiri, chiar delicate. Implicațiile punctelor A și B. Faptul că acești agenți sunt științifici și că pot fi măsuraţi a

reprezentat o sabie cu două tăișuri în procesul de integrare muzeală. Pe de o parte, conservatorii și oamenii de știință moderni au înţeles agenţii ştiinţifici, au învățat cum să îi măsoare şi i-au integrat într-un unic concept: “mediul muzeal”. Muzeele au acumulat o mare cantitate de date despre mediu, și chiar curatorii s-au familiarizat cu contoarele de lumină și termohigrometrele. Pe de altă parte, conservatorii și oamenii de știință au avut tendința de a pierde din vedere pericolele mai comune, neştiinţifice, cum ar fi manipularea precară, dăunătorii, apa, chiar și murdăria.

Muzeul ar trebui să aibă un contor de lumină, un contor de radiaţii UV, un higrometru și un termometru. Multe țări au descoperit avantajul utilizării unei agenții regionale sau naționale, care împrumută truse cu instrumente de acest gen muzeelor mai mici, care nu dispun de resursele necesare pentru a le cumpăra sau calibra. Măsurarea poluării este mai complicată. Unii poluanți muzeali de interior pot fi măsuraţi cu ajutorul unor simple dozimetre. Poluanții externi sunt, de obicei, măsuraţi de diverse agenții, care pun la dispoziţie informaţii despre valorile măsurate. O recenzie excelentă a posibilităților de măsurare a poluanţilor se găseşte în cartea lui Tétreault (2003).

Implicațiile punctelor C și D: Controlul integrat al climatului şi iluminatului muzeal presupune un consens între proiectanţii instalaţiilor din clădire şi proiectanţii sistemelor de expunere şi depozitare a colecţiilor muzeale.

Implicațiile punctului E: Multe soluții de reducere a riscurilor la contaminanți, UV, lumină şi umiditate incorectă necesită ceva mai mult de un sac opac, dintr-un material biodegradabil. De aici se desprinde una din strategiile de bază enumerate în Lista de strategii de bază, menţionată mai sus.

Concluzii: Continuaţi Intenția acestui capitol a fost de a prezenta tipul de atitudine a muzeului și capacitatea de care acesta are nevoie pentru o conservare eficientă a colecţiilor. Capitolul nu a putut cuprinde chiar toate aspectele demne de reţinut, dar a prezentat câteva exemple utile. Conservatorii/restauratorii și oamenii de știință din domeniul conservării muzeale au la dispoziţie o bogată literatură tehnică, precum şi o mulţime de informaţii de specialitate pe Internet (a se vedea trimiterile de la sfârșitul capitolului).

104

Figura 17. Munca şi formarea profesională în echipă. Tinerii conservatori și experţi în conservare, în timpul unui exercițiu de instruire profesională în muzeu. Cursanţii învață cum să utilizeze contoarele de lumină și umiditate, precum şi câteva noţiuni elementare despre inspectarea colecţiilor. În caseta din fotografie se află o grămadă de monede de bronz, lipite între ele într-o masă informă şi corodată de metal şi nisip, care serveşte ca exemplu de cum arată tezaurele de acest tip, la descoperirea lor de către arheologi.

Un fapt de care autorul a fost frapat în repetate rânduri este că, în ciuda străduinţelor personalului, se constată, în mai toate muzeele lumii, o uimitoare fragmentare și inconsecvență a strategiilor de conservare. Bazele unei conservări muzeale eficiente sunt: managementul riscului, metodele integrate, munca în echipă şi durabilitatea. Cei responsabili de conservarea colecțiilor trebuie să înțeleagă perfect aceste principii și să îi convingă pe ceilalţi membri ai personalului muzeului de importanţa lor, înainte de a le pune în practică.

Figura 17 este foarte potrivită pentru finalul capitolului de faţă. Ea arată un grup de tineri conservatori și experţi în conservare, din Egipt, în timpul unui curs de instruire, ţinut în urmă cu cinci ani. Cursanţii învață să folosească monitoare de mediu, în speţă, contoare de lumină, precum și noţiunile de bază ale inspectării clădirii expoziției muzeale din punct de vedere al agentului lumină. Este o punte de legătură între activitatea lor obişnuită, care nu presupune nici un fel de examinare a mediului ambiant, şi sarcinile viitoare ale unora dintre ei, anume aceea de a efectua o cercetarea complexă a tuturor riscurilor care ameninţă colecţia. Cutia din fotografie, care face obiectul discuţiilor şi al exerciţiului de măsurare a luminii ambientale, conține un tezaur de monede, pe care proiectantul a aşezat-o în cutie pentru a arăta cursanţilor starea în care a fost descoperit de arheologi. Este o masă cimentată, de bronz corodat și murdărie, având clasica culoare verde pal a bronzului contaminat şi corodat. Exercițiu: Care sunt riscurile? Cât de importante sunt acestea? Cum puteţi afla? Ce aţi sfătui muzeul? Prezentaţi raportul săptămâna viitoare…

Anexe Anexa 1. Faptele vizibile: O propunere de metodă de investigaţie, set de observații de bază și set de fotografii

Observații generale: Cu toate că succesiunea fotografiilor ajută la organizarea lor, este esențial ca numărul fotografiei să fie trecut în dreptul adnotărilor şi observațiilor şi să se specifice exact, în comentarii, informaţii despre ce cameră, ce ușă, ce colecţie etc. este vorba.

Deși scopul final al studiului de evaluare a riscului este de a descoperi riscurile la care este expusă o colecţie, amintiți-vă că studiul este doar o primă fază în culegerea datelor şi faptelor

105

care vor servi la estimarea pericolelor semnificative care ameninţă colecțiile. Desigur, în timpul investigaţiei, veţi observa şi analiza şi alte riscuri, fapt care vă va ajuta să culegeţi cele mai utile şi relevante observații, dar este recomandabil să faceţi observaţii pozitive, de genul “ușa, peretele şi ambalajele examinate sunt adecvate”. În orice studiu sistematic, cum este şi cel de faţă, sau cel al lui Waller (2003), estimările se fac cu privire la toți agenții și toate colecțiile, astfel încât raportul să descrie atât aspectele pozitive, cât și cele negative ale modului în care muzeul gestionează riscurile care le ameninţă colecţiile. Diplomatic este să vedeţi şi părţile bune, pentru că mai toate muzeele vor un raport în care să existe şi câteva comentarii pozitive!

Locaţia Cercetarea din mers: inspectaţi împrejurimile întregii locaţii, pe o rază cuprinsă între 10m şi 50 m faţă de clădire. Fotografii: imagini de ansamblu (unghi larg) a locaţiei, luate din fața clădirii, din partea stângă, din spate şi din lateral dreapta. Observații de cules: Tipul clădirilor din apropiere sau lipite de muzeu (Surse de foc, apă, hoți, vandali) Panta terenului din apropiere, înălțimea/distanța până la râuri și canale de scurgere din apropiere (apă) Ce reţea publică de drenaj și canalizare vedeţi pe amplasament? Par să fie în stare bună? (apă) Există hidranţi de incendiu în apropiere? (foc) Amplasamentul are lumină de veghe pe timp de noapte? (Hoți, vandali)

Perimetrul clădirii Inspectare din mers: daţi ocol clădirii şi examinaţi zidurile şi acoperișul (Dacă este necesar, solicitaţi accesul la acoperiș) Fotografii: Imagini de ansamblu (unghi larg) din față, lateral dreapta, din spate şi din stânga clădirii. Observații de colectat: Materiale din care sunt realizate zidurile, vicii, calitatea construcției. Există fisuri sau găuri? (Blocarea tuturor agenților de deteriorare) Gurile de ventilaţie din pereţi sunt prevăzute cu grătare? (Blocare dăunători, hoți) Există sistem de iluminat pe timp de noapte? Liniile de vizibilitate sunt neobturate? (Hoți, vandali) Perimetrul din jurul clădirii este acoperit de vegetaţie? Există gunoi depozitat în apropiere? (dăunători) Acoperișul este plan, sau înclinat? Ce tip de burlane de scurgere există? În ce stare sunt? Există semne de deteriorare? (apă) Orice alte pericole evidente legate de perimetrul clădirii.

Uși și ferestre Inspectare din mers: daţi ocol clădirii şi examinaţi uşile și ferestrele (Dacă este necesar, inspectaţi mai târziu interiorul fiecărei uși și ferestre) Fotografii: Identificați fiecare tip de ușă. Fotografiaţi cel puţin o dată fiecare tip de uşă. Dacă sunt uşi cu probleme speciale, fotografiaţi-le. Faceţi fotografii prim-plan cu încuietorile şi eventualele vicii identificate (în ordinea fotografierii ușilor/ferestrelor) Observații de cules: Materiale de uşi, încuietori, balamale, goluri, sigilii, calitatea execuţiei (abilitatea de a bloca toți agenții) Materiale de ferestre, încuietori, goluri, sigilii, grătare, calitatea execuţiei (abilitatea de a bloca toți agenții) Grătare, perdele, jaluzele (hoți, vandali, lumina, UV)

106

Unde se deschid ferestrele? De ce? (Întrebați personalul) Orice alte pericole evidente legate de uși și ferestrele.

Camere fără colecţii Inspectare din mers: mergeţi prin toate camerele si sălile care nu conţin colecţii. Fotografii: Vedere din unghi larg, în fiecare cameră, una spre ușă, cealaltă spre direcţia opusă. Fotografiaţi în prim-plan orice aspecte relevante. Observații de cules: Consolele de încărcare: tipul și înălțimea rampelor de acces (risc de cădere artefacte ) Camere de carantină: utilizare, acces (dăunători) Camere personal de serviciu, spălătoare: chiuvete, instalații sanitare, drenuri de preaplin (apa) Bucătărie şi camere de serviciu: ca mai sus, plus gunoi, curățenie (dăunători) Holuri, lifturi: ușurința accesului, obstacole, curățenie (forțe fizice în tranzit, dăunători)

Camere cu colecţii Inspectare din mers: mergeţi în fiecare cameră cu colecții. Examinaţi, mai întâi, zonele cu exponate, urmând traseul normal de vizitare, apoi spaţiile de depozitare. În fiecare cameră, daţi ocol camerei de câteva ori şi priviţi atent în jur, înainte de a face fotografii sau note. Terminaţi de inspectat toate camerele, înainte de a examina accesoriile sau colecțiile. Fotografii: unghi larg, în toate cele 4 direcţii, din punctul cel mai îndepărtat posibil. Fotografiaţi mai întâi peretele cu uşă, apoi continuaţi în sensul acelor de ceasornic. În cazul în care fotografiile cu pereţii camerei nu reuşesc să prindă în imagine şi tavanul și podeaua, fotografiaţi separat tavanul şi podeaua. Pentru fiecare din observațiile menţionate mai jos, faceţi o fotografie în prim-plan, dacă observaţi un anumit risc. Observații de cules: Tip de podea (înălțimea deasupra solului) (risc de apă de la inundații) Ce sisteme de stingere a incendiului există (sprinklere, portabile, detectoare)? Există sisteme mecanice speciale? (poluant, temperatură, umiditate relativă, controler, apă) Sunt vizibile ţevi de instalaţii sanitare pe pereți sau aproape de podea? (apă) Sifoane de pardoseală, amplasare, robinete de siguranţă şi starea acestora (apă, drenaj și backup) Sisteme electrice de iluminat, tipuri de lămpi, niveluri medii şi maxime de iluminat (lucşi) Care uși și ferestre ale clădirii dau înspre camera respectivă? (abilitatea de a bloca toți agenții) Materiale din care sunt realizaţi pereţii, golurile din pereţi, calitatea execuţiei (abilitatea de a bloca toți agenții) Orice alte pericole evidente. Accesorii Inspectare din mers: În fiecare cameră, identificaţi diferitele tipuri de accesorii (dulapuri, vitrine, rafturi, bariere pentru vizitatori). Notaţi numărul fiecărui tip de accesorii și câte sunt în fiecare cameră. Nu este necesar să separaţi echipamentele similare, decât dacă diferența are relevanţă pentru un anume risc. Fotografii: Faceţi cel puțin o fotografie de ansamblu cu fiecare tip de montaj, plus câteva prim-planuri cu accesoriile, încuietorile, deschiderile, eventualele semne de deteriorare sau alte probleme de risc. Observații de cules: Materiale de construcție, sticlă de geam? (abilitatea de a bloca agenți, sursa de contaminanți) Calitate și stare, lacune? (abilitatea de a bloca agenți) Caracteristici de securitate, încuietori? Rezistente la apă? Stabilitatea împotriva răsturnării, căderii? (forțe fizice, vandalism)

107

Corpuri de iluminat, tip de becuri, nivelurile de iluminare (lucşi), filtre UV, calitatea şi starea? (UV, lumină, temperatură şi UR incorecte, incendiu) Caracteristici speciale de reglare umiditate, poluanți? Orice alte pericole evidente legate de accesorii?

Colecții, suporturi, și de ambalaje Inspectare din mers: Până în această fază a inspecţiei, veţi fi examinat deja colecţiile de mai multe ori, cu ocazia inspectării camerelor şi accesoriilor. Acum este timpul să reflectaţi asupra modului de examinare a colecțiilor, suporturilor şi ambalajelor lor. Scopul acestei examinări a colecţiilor nu este de a capta o imagine detaliată a fiecărui artefact. Acesta este unul dintre scopurile catalogului muzeal. Scopul este de a descoperi tiparul de risc existent. Anumite observații sunt valabile tuturor colecțiilor, altele, doar unui singur artefact, cu condiţia să fie extrem de important. Fotografii: Fotografiile trebuie asociate, în această etapă, fiecărei observaţii în parte. Observații de cules: Tipul de suporturi, materiale, calitate, cât de mult din colecție? (forțe fizice, contaminanți) Tipul de ambalaje, materiale, suporturi, pentru cât de mult din colecție? (abilitatea de a bloca mulţi agenţi, sursa de contaminanți) În fine, foarte important este să notaţi exact ce porțiuni ale colecțiilor se află unde anume în ce parte a clădirii, în ce camere, pe ce dispozitive, suporturi și în ce ambalaje sunt expuse. Aceste detalii vor conduce la identificarea și estimarea riscurilor, precum și formularea recomandărilor de îmbunătățire, în combinaţie cu faptele invizibile menţionate în Anexa 2. Nu uitați, acest model de investigaţie colectează fapte în mod sistematic, atât pozitive, cât și negative, care conduc, apoi, la evaluări ale riscurilor majore şi minore. Puteţi, dacă doriţi, să procedaţi aşa cum fac mulți inspectori, adică să culegeţi doar observațiile care conduc la estimarea riscurilor semnificative. Este de preferat să raportaţi şi observații pozitive, fără o estimare a riscului (de exemplu, gunoiul menajer se transportă zilnic la o haldă situată la 30 m distanţă de clădire), chiar dacă, în lată parte a raportului constataţi un risc semnificativ asociat cu gunoiul menajer (de exemplu: “pe perioada de monitorizare, de 2 săptămâni, am observat o cantitate mare de insecte prinse în capcanele lipicioase din camerele colecţiilor, mai ales în zona peretelui comun cu sala de luat masa. Din fericire, printre insecte nu există nicio molie de haine, dar ne putem aştepta la o infestare cu molii de haine a colecțiilor textile neacoperite, în următorii ani”.) Anexa 2: Lista de bază cu fapte invizibile şi sursele acestora Intervievarea personalului Ce daune au suferit în trecut colecțiile? Care au fost circumstanţele? Pentru membrii personalului din şi din afara departamentului de conservare: care sunt rolurile şi responsabilitățile lor în ce priveşte conservarea colecțiilor? Ce părere au despre şi cum înţeleg realitățile concrete ale muzeului? Documente Care sunt politicile și procedurile muzeului, în special în legătură cu colecțiile? Ce documentaţie există despre riscuri, evenimente, rapoarte de planificare anterioare? Clădire, instalații, executarea expozițiilor?

Date externe Pericole externe, probabilități? Răspunsuri la toate întrebările necesare pentru a finaliza diferitele estimări de risc.

108

Anexa 3. Specificaţii referitoare la temperatură şi umiditate relativă Întocmit de Michalski, S. Canadian Conservation Institute, pentru manualul ASHRAE, publ ica t în 1999, republicat în 2004 (ASHRAE 2004)

TIP DE COLECŢIEI

VALOARE

DE REFERINŢĂ SAU MEDIA

ANUALA

FLUCTUAŢII ŞI VARIAŢII MAXIME ÎN SPAŢII REGLATE

RISCURI/ AVANTAJE COLECŢIE

Clasa de reglareFluctuaţii scurte* plus variaţiile specifice spaţiului

Ajustări sezoniere în valorile de referinţă ale sistemului

MUZEE, GALERII DE ARTĂ ŞI ARHIVE: toate camerele de lectură şi arhivă, camere de depozitare a colecţiilor chimic-stabile, mai ales cu vulnerabilitate mecanică medie sau înaltă

50% UR (sau media anuală istorică pentru colecţii permanente)

T: A valoare între 15°C ş i 25°C

(de reţinut că încăperile destinate exponatelor împrumutate trebuie să asigure valoarea de referinţă stabilită în acordul de împrumut, în general, 50% UR, 21°C, dar, uneori, 55%UR sau 60%UR).

AA Reglaj de precizie, fără schimbări sezoniere

±5%RH ±2°C

UR: nicio schimbareplus 5°C; minus 5°C

Nici un risc de deteriorare mecanică pentru majoritatea artefactelor şi tablourilor. Unele metale şi minerale s-ar putea degrada, dacă UM50% depăşeşte o valoare UR critică. Obiectele chimic-instabile inutilizabile în câteva zeci de ani.

A Reglaj de precizie, unele variaţii, sau modificări sezoniere, nu ambele

±5%RH ±2°C

plus 10%UR, minus 10%UR plus 5°C; minus 10°C

Risc mare de deteriorare mecanică pentru artefactele cu vulnerabilitate mare, nici un risc mecanic pentru majoritatea artefactelor, picturilor, fotografiilor şi cărţilor. Obiectele chimic-instabile inutilizabile în câteva zeci de ani. ±10%RH

±2°C RH: nicio schimbareplus 5°C; minus 10°C

B Reglaj de precizie, unele variaţii,plus scăderea de temperatură pe timp de iarnă

±10%RH ±5°C

plus 10%, minus10%UR plus 10°C, dar nu peste 30°C, minus atât cât este necesar pentru menţinerea reglării UR

Risc moderat de deteriorare mecanică pentru artefacte de mare vulnerabilitate, riscuri minore pentru majoritatea picturilor, fotografiilor, unele artefacte, unele cărţi, şi niciun risc pentru multe din artefacte şi majoritatea cărţilor. Obiectele chimic-instabile inutilizabile în câteva zeci de ani, excepţie în cazul când temperatura este în mod obişnuit menţinută la 30 de grade C, dar iernile reci le vor dubla durata de viaţă.

C Prevenirea tuturor extremelor de mare risc

În gama 25%UR - 75%UR tot anul T rar peste 30°C, de obicei, sub 25°C

Risc maree de deteriorare mecanică pentru artefactele de mare vulnerabilitate, risc moderat pentru majoritatea picturilor, fotografiilor, unele artefacte, unele cărţi, şi risc minor pentru multe din artefacte şi majoritatea cărţilor. Obiectele chimic-instabile inutilizabile în câteva zeci de ani, excepţie în cazul când temperatura este în mod obişnuit menţinută la 30 de grade C, dar iernile reci le vor dubla durata de viaţă.

D Prevenire igrasie

Sub 75%UR

Risc ridicat de daună mecanică bruscă sau acumulată pentru majoritatea artefactelor şi picturilor, din cauza fisurilor cauzate de umiditatea scăzută, însă vor fi evitate exfolieri şi deformări cauzate de umiditate ridicată, mai ales la furniruri, picturi, hârtie şi fotografii. Vor fi evitate mucegaiul şi coroziunea rapidă. Obiectele chimic-instabile inutilizabile în câteva zeci de ani, excepţie în cazul când temperatura este în mod obişnuit menţinută la 30 de grade C, dar iernile reci le vor dubla durata de viaţă.

ARCHIVE, BIBLIOTECI Depozitare colecţii chimic-instabile

Frigider: -20°C 40%RH

±10%UR ±2°C

Obiectele chimic-instabile utilizabile mii de ani. Fluctuaţiile UR mai scurte de o lună nu afectează documentele ambalate perfect, la aceste temperaturi. (termenul de păstrare în afara depozitului devine factorul determinant al duratei de viaţă).

Cameră rece: 10°C 30%UR până la 50%UR

(chiar dacă se realizează numai la scăderea temperaturii pe timpul iernii, acesta este un avantaj net pentru acest tip de colecţii, atâta timp cât previne igrasia)

Obiectele chimic-instabile utilizabile timp de un secol sau mai mult. Astfel de cărţi şi documente tind să aibă o vulnerabilitate mecanică scăzută la fluctuaţii.

COLECŢII METALICE SPECIALE

Cameră uscată 0-30%RH

UR nu trebuie să depăşească valori critice, de obicei, 30%UR

* Fluctuaţii scurte înseamnă orice fluctuaţie mai mică decât ajustarea sezonieră. Aşa cum s-a menţionat în textul de la rubrica “timpi de reacţie” însă unele fluctuaţii sunt prea scurte pentru a afecta unele din artefacte sau artefactele închise în incinte.

109

Anexa 4. Sensibilitatea la lumină a materialelor colorate Aceasta este o versiune prescurtată a tabelului întocmit anul 1999 de către Michalski, Canadian Conservation Institute, și publicat în CIE. (2004) Pentru liste mai detaliate de coloranți din cadrul fiecărei categorii, a se vedea tabelul CIE. Doar pentru vopsele textile, a se vedea tabelul Michalski (1997) Sensibilitate mare la lumină Sensibilitate medie la lumină Sensibilitate redusă la lumină Nicio sensibilitate la lumină f

Majoritatea extractelor din plante, deci majoritatea coloranţilor strălucitori şi pigmenţii de lac din toate mediile:g galben, portocaliu, verde, purpuriu, roşu şi albastru. Extracte de insecte, cum ar fi lac (galben), carmin, în toate mediile.g Majoritatea coloranţilor sintetici timpurii, cum ar fi aniline, toate mediile. Mulţi coloranţi sintetici ieftini din toate mediile. g Majoritatea culorilor carioca, inclusiv negru. Majoritatea coloranţilor folosiţi la colorarea hârtiei în acest secol. Majoritatea fotografiilor color, care conţin cuvântul “color” în denumire, de exemplu Kodacolor.

Câteva extracte istorice din plate, în special alizarină (roşu de roibă), ca şi colorant de lână sau ca pigment de lac, în toate mediile. g Variază în toată gama de valori medii şi poate ajunge în categoria de valori mici, în funcţie de concentrație, substrat şi baiţ. Culoarea majorităţii blănurilor şi penelor. Majoritatea fotografiilor imprimate color, care conţin cuvântul “crom” în denumire, de exemplu Cibachrome.

Palete de culori pentru pictură, clasificate ca “permanente” (un amestec de vopsele cu adevărat permanente şi cu sensibilitate redusă la lumină, ex. ASTM D4303 categoria I; Windsor şi Newton AA) Culori structurale din insecte (dacă sunt blocate UV). Câteva extracte istorice din plante, mai ales indigo pe lână. Imprimeuri alb şi negru argintiu/gelatină, nu hârtie RC, şi numai dacă sunt blocate UV. Mulţi pigmenți moderni de înalta calitate, pentru utilizare la exterior sau la autoturisme. Vermillon (se înnegrește la lumină)

Majoritatea pigmenţilor minerali. Paleta “true fresco”, o coincidenţă cu nevoia de stabilitate a alcaliului. Culorile reale ale emailurilor de strică veritabile, obiecte ceramice (a nu se confunda cu vopselele emailate). Multe imagini monocrome pe hârtie, cum ar fi cerneluri de carbon, dar nuanţa hârtiei şi nuanţa adăugă la cerneala de carbon sunt, adesea, foarte sensibile, iar hârtia ca atare trebuie cu precauţie considerată cu sensibilitate scăzută. Mulţi pigmenţi moderni de înaltă calitate, fabricaţi pentru utilizare la exterior sau la autoturisme.

Categorii Blue Wool

1 2

3 4 5 6 7 8 peste 8

Mlx ha pentru decolorare observabilăb

UV presentec

0.22

0.6

1.5

3.5

8

20

50

120

Mlx ha probabili pentru decolorare observabilăb , în absenţa UVd

0.3

1

3

10

30

100

300

1000

Note explicative la tabel: “Categoriile Blue Wool” sunt categoriile specificate de standardul internațional (ISO) pentru specificarea sensibilităţii la lumină, bazate pe 8 coloranți albaştri, pe lână, utilizate ca probe de referință în majoritatea testelor de rezistentă la lumină. a. MLX h este unitatea de expunere la lumină, sau doză. Megalux ore. Este intensitatea luminii (lux) înmulțită cu timpul de expunere (ore) b. O decolorare observabilă este definită aici ca Grey Scale 4 (GS4), scara utilizată în majoritatea testelor de rezistentă la lumină ca observabilă. Acesta este de aproximativ egală cu o diferență de culoare de 1,6 unități CIELAB. Există aproximativ treizeci de astfel de scări în trecerea de la o culoare strălucitoare până la aproape alb. c. UV rich se referă la un spectru similar cu lumina zilei care pătrunde prin sticlă. Acesta este spectrul utilizat în general pentru datele de rezistentă la lumină, utilizate la întocmirea acestui tabel. Expunerile de aici sunt cele mai potrivite pentru datele care variază cu aproximativ o treaptă Blue Wool. d. Expunerile estimate pentru o sursă de lumină cu blocare UV sunt derivate dintr-un studiu pe 400 de vopsele și din standardele Blue Wool. Ca atare, ele sunt doar probabile și, eventual, doar pentru coloranți organici. Aceste estimări demonstrează un avantaj minor al filtrării UV pentru coloranții cu sensibilitate scăzută, dar îmbunătățiri mari pentru coloranții de mare sensibilitate. Pentru estimări de conservare, utilizați scara UV rich. f. “Nici o sensibilitate” la lumină nu înseamnă că păstrarea culorii este garantată. Mulți coloranți din acest grup sunt sensibili la poluare. Multe dintre mediile organice se vor îngălbeni sau albi, sau ambele, în prezenţa razelor UV. g. Mediul pe care este aplicat vopseaua contează doar puţin în rata de decolorare, colorantul este cel care contează în decolorare, şi nu dacă este ulei sau tempera sau acuarela sau acrilic. Mediul (suportul) contează însă foarte mult în rata de decolorare cauzată de poluanți ca ozonul și hidrogenul sulfurat.

110

Expunere, exponate şi expoziţii

Yani Herreman

Facultatea de arhitectură, Universitatea Naţională din Mexic Majoritatea celor care obişnuiesc să viziteze muzee o fac cu gândul de a vizita sălile de expoziție, și chiar încercă să le vadă pe toate într-o singură vizită, ceea ce nu este, desigur, recomandabil. Să te concentrezi doar pe o anumită galerie sau chiar pe un singur obiect, într-o singură vizită, poate fi, de multe ori, mult mai plăcut și mai util.

Sălile de prezentare şi expozițiile muzeale sunt de departe cele mai atractive puncte ale majorității muzeelor. Este locul unde are loc un contact direct între vizitator și colecțiile muzeului. Este şi locul unde orice persoană, indiferent de vârstă, statut social și statut economic, fie singură, fie în grup, are posibilitatea și spațiul necesar să vadă “obiectul real” și, cu ajutorul unor tehnici de expunere, să comunice sau să interacţioneze cu aceasta. Belcher (1991) a avut foarte mare dreptate când a scris că “Doar expoziția oferă un contact controlat cu obiectul real, autentic, şi în aceasta constă importanţa vitală a expozițiilor muzeale”.

Există mai multe definiții ale termenilor “prezentare” (display), expunere și expoziție. Conform definiţiei dintr-unul din cele mai importante dicționare de limbă engleză, Dicţionarul Webster – dicţionarul explicativ al limbii engleze, “a prezenta” înseamnă „a arăta, a face vizibil ochiului sau minţii”, “expoziţie” înseamnă “a arăta opere de artă”, iar „expunere” înseamnă “a arăta ceva, a etala”. Definițiile acestor trei termeni variază în funcție de țară și limbă: în limba spaniolă, toate trei sunt sinonime, în timp ce în franceză și în engleză, ele au înţelesuri uşor sau clar diferite. Există, de asemenea, diferențe subtile în definirea și utilizarea acestor cuvinte între engleza nord-americană şi engleza britanică, pe de o parte, și engleza din majoritatea celorlalte țări anglofone.

Unii dintre cei mai mari designeri şi muzeografi din lume au propus definiții mai detaliate, inclusiv, de exemplu: “Expoziția este un mijloc de comunicare, care se adresează grupurilor mari de public, cu scopul de a transmite informații, idei și emoții legate de dovezile materiale despre om şi viaţa acestuia, cu ajutorul, în principal, al unor metode vizuale și dimensionale” (Verhaar și Meeter, 1989).

Renumitul muzeograf Burcaw (1997) defineşte etalarea “prezentarea de obiecte, în funcție de interesul privitorului pentru obiectele în sine”, expunea ca având “o conotație mai serioasă, mai importantă și mai tehnică decât etalarea. Etalarea înseamnă, în accepţiunea sa, expunerea unor idei, cu intenţia de a educa privitorul sau, în cazul unei expoziții de artă, prezentarea planificată şi unitară de obiecte de artă, de către o persoană informată”, în timp expoziția este definită ca “un ansamblu de obiecte de natură artistică, istorică, științifică sau tehnologică, printre care vizitatorii se plimbă urmărind un traseu stabilit ca fiind relevant din punct de vedere educaţional şi estetic.”

Propria mea definiție (Herreman, în presă) sună astfel: “O expoziție este un mediu de comunicare, bazat pe obiecte și elementele lor complementare, prezentate într-un spațiu predeterminat, care utilizează tehnici de interpretare speciale și secvențe de învățare având ca scop transmiterea și comunicarea de concepte, valori și/sau cunoștințe”.

Tipuri de etalări Expozițiile se clasifică pe diverse criterii. Belcher (1997) oferă mai multe abordări pentru definirea tipurilor de expoziție și aduce în discuţie, printre altele, larg răspândita expresie “expoziție permanentă”, explicând că “permanent”, înseamnă pe termen lung, opus termenului „temporar”. Aşa cum tot Blecher observă, în mod just, ambii aceşti termeni sunt relativi, dat fiindcă expozițiile permanente se modifică, la ora actuală, masiv, și/sau îşi schimbă periodic

111

obiectele pe care le etalează. Acest tip de expoziție durează, de regulă, între zece şi cincisprezece ani.

Într-un studiu personal, pe care urmează să îl public (Herreman, in presă), propun redefinirea a ceea ce se numeşte îndeobşte “expoziții permanente”. Din moment ce aceste expoziţii sunt planificate ca parte a unei structuri conceptuale, a unei intrigi sau a unei relatări esenţiale, care are loc în cadrul unui muzeu, ar fi mai potrivit să le numim expoziții “esenţiale”. Din punct de vedere al proiectării, acest tip de expoziţii ar trebui să recurgă la metode de expunere care să nu obosească vizitatorul, să nu se demodeze rapid, şi să folosească materiale care vor rezita în timp.

De fapt, în prezent, există o serie de muzee, mai ales muzee mici, care nu au şi nu ţin să aibă “expoziții permanente”, şi care, în schimb, profită de orice ocazie să prezinte diferite teme și colecții, folosind expoziții numite “pe termen lung”, care durează undeva între un an şi trei ani, aşa cum este cazul Muzeului Culturilor Populare, din Mexico City. Alte muzee, cum ar fi (marele) Musée de la Civilisation, din Quebec City, are o expoziție de bază foarte mică, în timp ce galeriile sunt, in principal, dedicate expozițiilor tematice cu o durată de la câteva luni, până la un an sau doi.

În ceea ce privește semnificaţia expresiei “expoziţie temporară”, Blecher face distincţia dintre expoziţia pe “termen scurt”, care durează între o lună şi trei luni, expoziţia “pe termen mediu”, cu o durată de până la șase luni, și expoziţia “pe termen lung”, care durează, de obicei, o perioadă nedeterminată de timp. Expoziţiile pe termen mediu sau pe termen lung se bucură, de regulă, de foarte mare succes. Ele nu sunt constrânse de obligaţia de respecta politica generală de prezentare şi relatare (storyline) a muzeului și oferă vizitatorilor șansa de a vedea ceva nou într-un anumit interval de timp. În ceea ce privește proiectarea, aceste expoziţii au libertatea de a utiliza materiale şi sisteme de prezentare mai moderne și mai inventive, de a alege soluții mai atractive și la modă, fără a ştirbi din importanţa obiectului.

Alte tipuri comune de expoziţii sunt expozițiile itinerante, care pot varia de la expoziţii cu un singur exponat sau cu un singur grup de exponate, până la adevărate “blockbustere”, ale căror cercetare, asamblare şi itinerare costă milioane de dolari. Această categorie foarte largă include, de asemenea, expoziții proiectate pentru și itinerate în autobuze, camioane sau trenuri. Ele pot fi organizate fie ca proiecte singulare, sau ca un serviciu național integral, cum este celebrul Rijskuntallningar, serviciul național de expoziții itinerante, care itinerează expoziții de toate dimensiunile, peste tot în țară.

În general, scopul expozițiilor itinerante este să ofere posibilitatea de a fi văzute de un public cât mai larg şi mai variat, din cât mai multe locuri posibil. Din cauza naturii ei speciale, proiectarea unei expoziţii itinerante trebuie să ţină seama de mai multe aspecte, cum ar fi nevoia de flexibilitate în ceea ce privește aspectul etc., astfel încât să poată fi instalată în diferite dimensiuni și forme de galerii expoziţionale și să fie uşor de montat, întreţinut şi demontat, ca şi uşor de transportat dintr-un loc în altul.

Expoziţiile itinerante de tip “blockbuster”, care trec, probabil, prin trei sau patru instituții diferite (fiecare dintre ele adăugând la costul expoziţiei), au devenit foarte la modă, datorită succesului de care s-au bucurat primele expoziţii de acest gen, care au făcut pionierat în domeniu, cum a fost expoziţia “Tutankamon” și expoziţia “Caii din San Marco, Veneția”, din anii 1970, fiind, în prezent, caracteristice lumii globalizate. Cele mai multe muzee mari au organizat și au primit acest tip de expoziții, care atrag un număr enorm de vizitatori, care au, astfel, oportunitatea unică, poate, de a vedea obiecte rare și prețioase, sau o nouă perspectivă asupra subiectului expoziţiei. Evident, aceste expoziții au cerinţe cu totul şi cu totul speciale de proiectare, management, legislaţie, conservare şi securitate, drept pentru care sunt şi foarte scumpe.

Obiectul: interpretarea în contextul expozițional Când stăm în fața unei vitrine expoziţionale şi ne uităm la exponate, încercăm sentimente diverse. Exponatele pot să ne stârnească interesul, atracţia sau repulsia, sau pot să ne incite să aflăm mai multe despre ele. Aceste reacţii variază de la individ la individ și sunt influențate de situații

112

emoționale și de factori exteriori. Resorturile psihologice și perceptive ale procesului expoziţional sunt, în prezent, studiate de către cercetători din domenii ca psihologia, educația și comunicarea științifică.

Însă, obiectele nu comunică prin ele însele. Ele au nevoie de sprijinul interpretativ pe care curatorii, educatorii și proiectanţii de expoziţii sunt capabili să le ofere. Prin aceste mijloace, un grup mult mai mare de oameni, dintre care, probabil, majoritatea nu sunt specialiști în domeniu, au şansa să înțeleagă și să aprecieze exponatele la justa lor valoare. Obiectul muzeal este, în mod normal, considerat o piesă unică, care înfăţişează diverse lucruri, nu neapărat frumoase, dar de valoare istorică, memorialistică, identitară sau ştiinţifică, printre altele, unei persoane sau unui grup de persoane. Se poate ca un obiect să nu fie semnificativ în sine, dar contextul sau istoricul lui poate să îi confere o semnificaţie deosebită. Expunerea obiectului contribuie la difuzarea cunoștințelor despre un subiect, o colecţie în ansamblu şi despre fiecare piesă în parte, ajutând publicul larg sau vizitatorul de specialitate să îl înțeleagă și să îl respecte mai mult.

În context expoziţional, interpretarea înseamnă totalitatea acţiunilor şi elementelor care ajută la explicarea conținutului expoziției. Curatorii care efectuează cercetările necesare expoziției și proiectantul care interpretează și comunică rezultatele cercetărilor, ambii interpretează grupul de obiecte și cunoștințele și informațiile pe care conţine expoziţia, în beneficiul unui public larg. Modul în care se realizează acest lucru și felul în care obiecte concrete reuşesc să comunice înțelesuri sau să devină semnificative pentru public fac parte din procesul de comunicare, iar tehnicile științelor moderne ale comunicării, inclusiv semiotica și psihologia, sunt, la ora actuală, parte integrantă din proiectarea expoziţiilor. Se ştie, de altfel, că un obiect are semnificaţii diferite, în funcție de contextul în care se află, de relațiile lui cu alte obiecte, de locul unde este expus, de culorile care îl înconjoară şi chiar de etichetele pe care le conţine.

Managementul expoziției în raport cu alte activități muzeale Planificarea, proiectarea și realizarea unei expoziții, fie ca este vorba de o întreagă galerie,. Sau de un singur exponat, depinde de eficienţa muncii de echipă. Ceea ce vedem când intrăm într-o galerie expoziţională a unui muzeu este produsul finit al unui lung şir de procese organizate şi interconectate, desfășurate succesiv sau, în unele cazuri, simultan.

Expozițiile trebuie să gestionate în același mod ca orice altă activitate din cadrul muzeului. Planificarea, programarea și bugetarea minuțioasă sunt, la ora actuală, la fel de importante pentru lucrările expoziţionale ca şi proiectarea expoziției în sine; buna gestionare și utilizarea eficientă a resurselor (inclusiv de personal) facilitează, mai degrabă decât inhibă proiectarea expoziţiei. Cu toate acestea, din cauza complexității şi diversităţii sarcinilor, nu este surprinzător că o nouă specializare, cea de “director de proiect expoziţional”, a apărut recent, şi se referă la persoana care se ocupă de coordonarea întregului proces de elaborare şi realizare a unei expoziţii, şi care facilitează dialogul constant între toate părţile implicate.

Cine este sau ar trebui să fie Managerul de proiect expoziţional? Dimensiunea muzeului şi, în special, numărul și disponibilitatea personalului și specializările

acestuia influenţează decizia privind numirea persoanei în această funcţie. Dacă muzeul are propria expertiza profesională și managerială în acest sens, atunci curatorul sau proiectantul poate acționa şi în calitate de manager de proiecte expoziţionale. În muzeele mici, directorul muzeului îndeplineşte, aproape sigur, această sarcină. Cu toate acestea, în multe muzee, în special în cele din țările dezvoltate, expozițiile sunt frecvent proiectate, gestionate și executate fie de către proiectanţi calificaţi, liber-profesionişti, sau de firme de proiectare specializate, care lucrează pe bază de contract, caz în care muzeul desemnează, de regulă, un omolog din rândul personalului muzeal, în calitate de persoană de contact în relaţia cu echipa externă de planificare și proiectare.

113

În cazul în care muzeul are în structura lui o echipă interdisciplinară, în adevăratul sens al cuvântului, atunci aceasta va fi proiectantul expoziţiei. Proiectantul trebuie să conlucreze strâns cu curatorul, conservatorul, administratorul şi educatorul muzeal, dar şi cu electricianul, dulgherul, zidarul şi diverşi alţi specialişti, în funcţie de tipul expoziţiei. În speţă, va trebui să existe legături strânse cu personalul de la departamentul relații publice, departamentul securitate și departamentul de administrare a clădirii, pentru a asigura publicitatea, securitatea şi, respectiv, întreţinerea expoziţiei.

Proiectare: principalul proces de planificare şi proiectare După cum am subliniat anterior, realizarea unei expoziții este un proces complex. Secţiunea de

faţă își propune să descrie, de o manieră clară şi simplă, principalele etape ale procesului de gestionare şi realizare a unei prezentări sau expoziţii reuşite. Aceste procese sunt, în esenţă, similare, indiferent de dimensiune şi tematică (a se vedea Caseta nr. 1 şi comentariile de mai jos). Cu toate acestea, detaliile diferă în funcţie de personalul muzeal şi de alte resurse materiale şi umane implicate.

Cele cinci etape ale procesului de proiectare 1. Planificare 2. Cercetare/interpretare 3. Proiectare 4. Execuţie 5. Instalare

Planificare Subiectul planificare a fost intens dezbătut de cadre universitare, manageri și designeri. Planificarea a împrumutat metode și sisteme de la diverse alte discipline, în special din arhitectură, managementul proceselor industriale și din automatică. Este posibil ca planificatorii și proiectanții să aibă maniere diferite de abordare a unei expoziţii, dar cu toţii sunt de acord cu privire la etapele de bază enumerate mai jos. Planificarea expoziției poate fi definită ca totalitatea activităţilor care contribuie la (a) stabilirea obiectivelor şi a fezabilităţii proiectului în cauză, (b) la organizarea procesului expoziţional în funcţie de resursele umane, tehnice şi financiare existente, de calendarul expoziţiei şi de costurile estimative.

Obiectivele prezentării sau expoziţiei Acest prim aspect este de maximă importanță, deoarece de el depind toate fazele expoziției. Conceptul de “design integral” se concentrează asupra a ceea ce urmărim cu realizarea expoziției De exemplu: dorim să subliniem caracteristicile estetice ale obiectelor din expoziție? Dorim să evaluăm şi să comunicăm informaţii științifice sau istorice despre acestea? În primul caz, scopul nostru va fi să oferim o experiență estetică și plăcută publicului, iar în al doilea caz, scopul va fi unul mai mult educativ.

Publicul țintă Cunoaşterea publicului este o noţiune pe care practica muzeală modernă o consideră absolut esenţială, prin comparaţie cu aproape orice alt fel de activitate muzeală, mai ales când vine vorba de display-uri (expuneri) și expoziții. Spaţiile de expunere muzeale sunt spații publice, în care publicul intră în contact cu exponatele și cu conceptele sau informațiile pe care acestea le transmit sau le ilustrează. Pe lângă înțelegerea expoziţiei propriu-zise, la elaborarea unui proiect de expoziție este recomandabil să se identifice grupul/grupurile ţintă, în raport de factorii relevanți, ținând cont de faptul că orice public este format din multe și felurite persoane, cu diferenţe de vârstă, nivel de educație, gusturi și interese. În mod evident, un muzeu își propune să servească

114

un segment cât mai larg din populația locală şi, eventual, turişti. Cu toate acestea, este foarte posibil ca muzeul să nu poată să satisfacă în mod egal toate grupurile de interese care alcătuiesc publicul vizitator.

Ca atare, un muzeu receptiv trebuie să aibă în vedere aspecte ca, de exemplu, nivelurile anticipate de capacitate de înţelegere a textelor scrise şi a comunicării orale, precum și de cât de familiarizat este deja vizitatorul cu subiectul expoziţiei. De exemplu, deși, de cele mai multe ori, un muzeu “general” va dori să facă expoziții proiectate să satisfacă ceea ce se numeşte, în sens generic, “publicul larg” – public care constă, probabil, din adulți cu nivel mediu de educație și de alfabetizare, în alte cazuri, este posibil ca muzeele să dorească să acorde o atenție specială persoanelor adulte mai puţin şcolite, drept pentru care va recurge la etichete cu texte scurte și clare, completate de schiţe sau alte detalii explicative simple. Este cazul, probabil, al muzeelor din țările în curs de dezvoltare, unde expozițiile sunt adaptate şi nevoilor elevilor cu vârste cuprinse între 9 și, probabil, 13. Pe de altă parte, un muzeu universitar, care îşi propune o expoziție instructivă, destinată studenţilor care se specializează în domeniul respectiv, îşi va proiecta expoziţia la un cu totul alt nivel, care să ţină cont de cunoștințele şi aptitudinile publicului-ţintă cu nivel de educaţie superior. Cunoașterea publicului unei expoziţii permite, de asemenea, proiectantului să planifice zonele de circulație și dimensiunile acestora, precum și zonele de odihnă.

Fezabilitate Expozițiile, ca orice alte programe muzeale, trebuie să facă obiectul unui studiu aprofundat privind posibilităţile existente ale muzeului, înainte de luarea deciziilor politice finale. Factorii care trebuie evaluaţi şi avuţi în vedere într-un studiu de fezabilitate privitor la expoziţie: 1 Obiectele care urmează să fie afișate: disponibilitate, conservare și probleme de securitate. 2 Spațiul disponibil: dimensiune; posibilități de acces pe timpul instalării, inclusiv pentru

vizitatorii cu dizabilităţi. 3 Resurse umane disponibile: angajaţii muzeului sau un contractor sau consultant extern sau o

combinaţie între aceştia. 4 Sincronizarea: în cadrul programului global al muzeului, cuprinzând expoziții, evenimente și

alte activități, înseamnă timpul necesar lucrărilor de planificare şi instalare. 5 Cost: bugetul estimativ al proiectului, incluzând execuţie, transport, publicitate, întreținere și

demontare. 6 Care va fi componenţa echipei expoziţionale de bază şi cum va fi organizată aceasta. Expoziţiile sunt rezultatul concret al combinaţiei dintre diversele competenţe, cunoştinţe, experienţe şi calificări şi gustul, ba chiar sensibilitatea, organizatorilor. Participarea diverşilor specialişti este absolut esenţială, în realizarea expoziţiilor, deşi nu neapărat de la începutul-începutului. Este recomandabil ca activitatea de planificare să înceapă cu o echipă minimală, formată din curatorul sau curatorii specializaţi, proiectant, conservator şi reprezentantul sistemului educaţional. Dintre aceştia, o persoană va fi desemnată Manager de proiect expoziţional. În această fază iniţială se atribuie sarcinile fiecărui membru al echipei, în funcţie de specialitatea fiecăruia.

115

Model de componenţă a echipei de proiect expoziţional (ceea ce proiectanţii numesc “echipa de expoziție”, „comisia de expoziție” sau “grup de lucru”) Echipa de proiect expoziţional poate include unele din, sau chiar toate categoriile de personal (sau consultanți externi) enumerate mai jos, în funcție de mărimea și natura expoziție: Personal administrativ Specialişti Tehnicieni Meşteri Membri ai consiliului de administraţie Curator/curatori Fotografi Preparatori Director Conservator Inginer de lumini Electricieni Manager de proiect Proiectant(i) Inginer de sunet Montatori etc. Specialist educaţie Inginer securitate

Probabil că doar muzeele foarte mari, cu un program expoziţional încărcat şi cu un buget aferent suficient de mare au în schema lor de personal toţi aceşti specialişti. Dar, chiar şi aşa, multe instituții preferă, în prezent, să colaboreze cu un contractor extern. În cazul muzeelor mici şi mijlocii, este posibil ca majoritatea proiectelor de expoziţie să fie externalizare. În acest caz, o serie de firme calificate în proiectarea şi realizarea de expoziţii trimit o Ofertă, conţinând metodologia de lucru propus, o schiţă de proiect, un deviz de cost estimativ şi un calendar de execuţie propus pentru fiecare componentă a lucrării, plus onorariul solicitat de contractor pentru proiectarea și gestionarea expoziţiei. În cazul în care proiectul urmează să fie realizat de un Departament intern de proiectare şi expoziţii, aceeaşi documentaţie ca cea menţionată mai sus trebuie elaborată în faza de planificare.

Este important ca în ambele cazuri bugetele să includă calcule estimative realiste, care să includă nu numai banii necesari, dar şi resursele umane, materiale şi de timp de care va fi nevoie. După alegerea proiectului şi a metodei de lucru, echipa de proiectare internă va acţiona ca şi comitet de coordonare, iar Managerul proiectului expoziţional devine persoana de contact între echipa-nucleu şi restul echipei muzeale sau echipa contractorului extern.

În cazul unui muzeu comunitar sau local foarte mic, unde nu există posibilităţi ca expoziţiile să fie planificate sau realizate cu specialişti permanenţi sau interni, cum ar fi un conservator, un educator şi un proiectant, directorul muzeului, care, mai mult ca sigur, este şi curator, poate prelua rolul de Manager de proiect expoziţional. Se prea poate ca un astfel de muzeu să caute să obţină sprijin din partea unei alte instituţii, mai mari, fie că e vorba de un alt muzeu, sau de o universitate, care să contribuie cu servicii curatoriale, proiectare şi execuţie.

Un alt element important al planificării este să se estimeze timpul necesar pentru fiecare fază a proiectării expoziţiei şi să se coordoneze fiecare fază cu celelalte componente ale proiectului. Graficele de lucru şi diagramele de corelare sunt, în general, considerate a fi instrumentele cele mai potrivite în acest sens.

Obiectivul echipei de planificare trebuie să fie întocmirea unui document scris (scurtă prezentare a planificării şi expoziţiei), care să descrie obiectivele şi scopurile expoziţiei, conceptul, publicul-ţintă, echipa şi metodele de lucru, rezultatele studiului de fezabilitate, descrierea procesului de planificare, calendarul şi proiectul de buget al expoziţiei.

Brief de planificare Brief-ul de planificare referitor la o prezentare sau expoziție are scopul de a facilita derularea procesului expoziţional, clarificând aspecte legate de obiective, concept expoziţional, calendar și resurse umane și financiare necesare. De asemenea, este foarte util ca proiectul să fie prezentat factorilor de decizie, patronilor sau Consiliilor executive, prezentarea fiind un instrument esenţial şi pentru strângerea de fonduri. În mod tipic, următoarele persoane trebuie să contribuie la elaborarea brief-ului de planificare şi a tuturor stadiilor ulterioare ale procesului expoziţional: 1 Factorii de decizie, în special directorul și consiliul sau ministerul de resort: pentru aprobare

oficială și sprijin administrativ general;

116

2 Managerul de proiect sau coordonatorul general: coordonează procesul inițial și acționează ca persoană de legătură între diferiți specialiști;

3 Curatori specializaţi în subiectul expoziţiei: cercetează şi stabilesc conceptul şi sunt principalii responsabili de conţinutul brief-ului expoziţional;

4 Conservatorul: oferă consultanță privind cerințele generale și speciale de conservare; 5 Proiectantul: oferă consultanță cu privire la soluțiile generale de proiectare și interpretare și la

utilizarea eficientă a spațiului; 6 Specialistul în domeniul educaţiei: oferă consultanță cu privire la aspecte educaționale

generale, cum ar fi coordonarea exponatelor cu programa școlară, și la probleme de comunicare, cum ar fi accesibilitatea informaţiilor expoziţionale scrise în raport cu nivelul de alfabetizare a publicului;

7 Personalul de administrare şi securitate a clădirii: consiliază cu privire la toate aspectele legate de utilizare a clădirii, inclusiv aspecte legate de sarcina admisibilă suportată de pardoselile sălilor cu exponate, căile de acces pentru echipamente si contractori, precum și aspectele legate de siguranța, accesul și securitatea proiectului.

8 Personal administrativ sau financiar: ajuta la elaborarea unui deviz preliminar de costuri şi manoperă și monitorizează bugetul pe parcursul întregului proces, precum şi a detaliilor referitoare la contractarea și achiziția tuturor lucrărilor şi furniturilor, inclusiv echipamente, materiale, contractori externi, liber-profesionişti, consultanţi şi colaboratori.

Elaborarea proiectului expoziţional Odată agreat documentul de prezentare succintă a expoziţiei, membrii de resort ai echipei trec la elaborarea detaliilor conceptului expoziţional, şi, mai ales, a detaliilor referitoare la obiectele expoziţionale, datele şi informaţiile care urmează să fie prezentate la expoziţie. Aceasta va implica unele activităţi speciale de cercetare din partea curatorilor, destinate actualizării informaţiilor şi interpretării referitoare la colecţii şi tematicile acestora. În acelaşi timp este posibil să fie nevoie ca şi specialiştii în proiectare, educaţie şi, eventual, specialiştii în marketing să facă studii în ce priveşte publicul efectiv şi potenţial şi diverse abordări ale interpretării şi comunicării. Responsabilităţile tipice ale curatorului în relaţie cu elaborarea expoziţiei În principal, sarcinile curatorului includ:

1. Stabilirea conceptului 2. Elaborarea scenariului tematic şi ştiinţific 3. Selectarea obiectelor sau lucrărilor de artă şi a ilustraţiilor 4. Întocmirea sau supervizarea documentaţiei necesare 5. Redactarea conţinutului panourilor şi etichetelor informative şi a altor informaţii scrise 6. Oferirea de consultanţă proiectantului în elaborarea desenelor de prezentare a proiectului7. Oferirea de consultanţă proiectantului în elaborarea proiectării sistemului grafic 8. supervizarea elaborării documentaţiei grafice 9. supervizarea execuţiei accesoriilor de expunere 10. supervizarea instalării sau montării expoziţiei 11. Redactarea catalogului sau a ghidului expoziţiei

În orice caz, aceste acţiuni trebuie să facă parte din efortul comun al întregii echipe, astfel că este recomandabil ca, pe lângă curator(i), la aceste activităţi să participe şi consultanţi externi specializaţi în tematica expoziţiei, un expert în interpretare, un documentarist, un conservator şi un educator din domeniul muzeologiei. Proiectanţii pot fi invitaţi şi ei, dar nu pot participa atât de activ în această etapă de început.

Există diverse abordări privitoare la elaborarea scenariului sau a temei expoziţiei. Unii specialiști preferă o metodă mai descriptivă, în timp ce alţii, printre care şi eu, sunt în favoarea unui model regizoral. Modelul regizoral are scopul de a da viaţă “scenariului” (termenul preferat

117

de curatori) sau “storyboard-ului” (termenul preferat, de obicei, de proiectanţi, deoarece include, uneori, schițe și alte indicaţii vizuale, pe lângă text).

Oricum s-ar numi, scenariul este un document cuprinzător, care enumeră, într-o ordine strictă, diferitele secțiuni ale expoziției; temele și sub-temele sunt clasificate și aranjate ierarhic. Scenariul include detalii despre obiectele sau artefactele care urmează să fie utilizate, materialele grafice, precum și toate elementele ajutătoare, cum ar fi diorame, machete, replici și obiecte pe care publicul va avea voie să le atingă. În cazul storyboard-ului de proiectare, fiecare componentă fizică a expoziției primeşte un cod, care va servi la identificarea componentei pe tot parcursul procesului de fabricare și instalare. În versiunea sa mai complexă, storyboard-ul include şi o descriere a obiectivelor educaționale și de comunicare urmărite.

Sisteme de expunere Multe muzee mari și bine-finanțate au sisteme de expunere şi afişare flexibile, standardizate,

adeseori, modulare, incluzând vitrine, pereți mobili și ecrane şi panouri de afișare, potrivite pentru utilizări multiple şi diverse (multifuncţionale). Aceste muzee îşi proiectează şi îşi construiesc, de obicei, multe din expoziţiile pe termen lung (“permanente”) şi temporare în jurul unui astfel de sistem, utilizând elementele de expunere şi casetele modulare prefabricate, din dotare.

Pe de altă parte, pentru ocazii speciale sau cerinţe deosebite, este posibil să fie nevoie de sisteme şi piese de mobilier expoziţional special proiectate şi fabricate, proiectate intern sau prin externalizare. Muzeele mici găsesc că este mai uşor să îşi confecţioneze singure sau cu contractori locali principalele vitrine expoziţionale, în ideea că le pot refolosi cu ocazia altor prezentări sau expoziţii. Dacă sunt corect proiectate, vitrinele pot fi utilizate de câteva ori la rând, fără probleme. Celălalt obiectiv esenţial este de a găsi echilibrul corect între obiecte şi locul lor de expunere, care nu trebuie să fie mai proeminent decât obiectele înseşi.

Este extrem de important să se ţină cont de următoarele trei elemente vitale în procesul de proiectare. În primul rând, este vorba de importanţa conservării preventive. Prezenţa specialistului în conservare pe tot parcursul procesului de proiectare, care să asiste permanent proiectanţii şi executanţii, este esenţială pentru reuşita expoziţiei. În al doilea rând, nu putem în nici un caz să supraestimăm cerinţele privitoare la securitatea şi conservarea exponatelor pe durata expoziţiei şi în timpul manipulării lor către locul de expunere, indiferent dacă trebuie să parcurgă o distanţă de doar câțiva metri, de la depozitul muzeului la vitrina de expunere, sau o distanţă de jumătate de glob, în cazul unui obiect preţios, împrumutat pentru o expoziție temporară majoră. În al treilea rând, trebuie să se ia în considerare întreţinerea în viitor a expoziţiei, la elaborarea proiectului, precum şi faptul că circulația și zonele de odihnă va necesita servicii de curăţenie, la fel ca şi vitrinele. Modul în care se pot efectua eficient toate aceste activităţi zilnice de rutină ar trebui să fie una din preocupările primordiale ale proiectantului, dat fiindcă menținerea curăţeniei în spaţiul de expoziție o cerință de bază pentru conformitatea cu standardele de conservare şi de siguranţă.

118

Procesul de proiectare Folosind storyboard-ul pe post de ghid, proiectantul trebuie apoi: 1 să evalueze şi să aloce spaţiu de expunere în funcție de temele storyboard-ului și de alte

nevoi de vizualizare și de comunicare 2 să determine spațiul de circulație necesar, inclusiv cerințele de accesibilizare pentru

persoane cu handicap, nevoile de securitate și normele de siguranţă în materie, cum ar fi existenţa căilor de evacuare în caz de incendiu

3 să examineze și să repartizeze obiectele pe unități, secțiuni şi subsecțiuni, în funcţie de temele principale şi temele secundare din scenariu și storyboard

4 să se consulte cu conservatorul sau curatorul cu privire la orice problemă legată de colecție 5 să se consulte cu specialiști în educație, pentru a stabili nivelul de informare și structura

educațională a scenariului; 6 să proiecteze mobilierul expoziţional: panouri, vitrine de sine stătătoare, ecrane, rafturi pentru

cutii, mese pentru cutii, panouri de perete şi alte elemente de montat pe pereţi 7 să proiecteze sistemul grafic și tipărit: să stabilească schema de culori, distribuție și plasare 8 să proiecteze sisteme de iluminat, cu consultarea specialistului în domeniu şi a

conservatorului 9 să proiecteze sistemul de sonorizare, cu consultarea specialistului în domeniu şi a

educatorului 10 să proiecteze alte instalații speciale (dacă este necesar), cu consultarea specialistului şi a

conservatorului.

Fabricare și materiale Procesele de confecţionare sau de fabricare a diverselor elemente sunt cele care creează, la urma urmei, o expoziție. Acestea pot fi împărțite în lucrări de construcție și lucrări de confecţionare specializate. Primele se referă la lucrări gen zidărie, tencuieli, instalaţii electrice, video și audio elementare, cabluri și confecţionarea de piese de mobilier fixe, iar celelalte includ lucrări mai specializate, cum ar fi grafică, reconstituiri, confecţionare machete, ilustraţii, fotografii etc. Elementele principale ale muncii de producție Lucrări de construcţii 1 Spații. Pereți, pereți despărțitori sau tavane, dacă sunt prevăzute în storyboard-ul expoziţional,

construiţi în zona de expunere alocată 2 Pregătirea fizică a spațiului expozițional: tencuieli, vopsitorii, instalaţii electrice. Se

recomandă consultarea specialistului în conservare 3 Tâmplărie si materiale plastice 4 Mobilă și orice element de susţinere 5 Elemente din sticla si acrilice pentru vitrine Lucrări specializate 6 Grafică: diagrame, hărți, desene, etichete, titluri de unităţi de afișare 7 Reproduceri și replici 8 Modele și diorame 9 Seturi walk-through și reconstituiri 10 Săli organizate pe perioade istorice 11 Manechine costumate 12 Suporturi de exponate

Bugetul, timpul și cunoștințele disponibile sunt un factor determinant. Unele muzee mici sunt capabile să realizeze expoziţii excelente, folosind doar simple panouri din lemn sau placaj, ușor și ieftin de confecţionat, în vreme ce muzeele cu bugete de expoziţie mai substanţiale folosesc, probabil, materiale mai sofisticate. Ce este important de reţinut este faptul că, indiferent de

119

sistemul sau de materialul utilizat, curatorul, conservatorul și specialistul în securitate trebuie să participe la procesul de luare a deciziilor, și că structura expoziției trebuie să fie alcătuită din elemente ușor de asamblat şi de demontat și să permită curăţenia de zi cu zi.

Finalizarea expoziției Odată finalizate toate lucrările de construcție, cablare, decorare, montare a pereţilor, podelei şi panourilor, precum şi după confecţionarea ansamblului de vitrine fixe, se montează vitrinele independente, elementele de expunere pe perete şi suporţii pentru exponate. Zona de lucru trebuie apoi curăţată foarte bine, inclusiv geamurile de sticlă sau de plastic ale casetelor şi ale altor accesorii de etalare, după care se verifică iluminarea.

Următoarele operaţii sunt fixarea panourilor cu titluri, a altor elemente textuale sau grafice, a ilustrațiilor și fotografiilor, operaţii realizate fie de către echipa de proiectare, sau de către contractor, după care se poate trece la instalarea exponatelor, de către curatori sau conservatori. În această etapă se îmbracă manechinele şi, în final, sistemul de iluminat se reglează şi se testează din punct de vedere al eficienţei şi al nivelului de iluminare în condiții de siguranță şi în conformitate cu condiţiile de conservare stabilite. În cele din urmă, curatorul, conservatorul, specialistul în educație, proiectantul și alți specialiști, împreună, de regulă, cu directorul, examinează prezentarea sau expoziţia şi aprobă rezultatul final. După aceea, vitrinele se închid şi spațiul expoziţional se curăţă complet, pentru a fi gata de deschidere pentru public.

Evaluarea expoziției finalizate Este recomandabil ca fiecare expunere nouă sau expoziție temporară importantă să fie evaluată utilizând metode recunoscute. Majoritatea se bazează pe evaluarea cât mai repede posibil, după deschidere: aceasta permite identificarea rapidă a eventualelor erori sau probleme majore, cum ar fi dificultăți de circulație, astfel încât să se poată proceda la modificările necesare. Cu toate acestea, unul dintre cei mai importanţi cercetători în materie de eficienţă a expoziţiilor, Chandler Screven (1985), a descris o metodă de evaluare în timpul instalării expoziției, deci înainte de deschidea ei, care permite depistarea şi remedierea greșelilor și problemelor cât mai de timpuriu posibil. Evaluarea este totodată foarte importantă, prin aceea că ajută la găsirea unor soluții și sisteme de lucru mai performante pentru viitor.

Expoziții și comunicarea şi educaţia muzeală Prezentările publice și expozițiile sunt cele mai importante mijloace de comunicare ale muzeului. Capacitatea de comunicare a muzeului este, prin urmare, principala condiţie de care trebuie să se ţină cont la planificarea şi proiectarea unei expoziții, indiferent de tema, modul de realizare sau tipul acesteia.

La ora actuală, există o gamă foarte largă de resurse tehnologice de comunicare în masă, care pot fi aplicate în proiectarea expoziției, iar multe dintre ele au ajuns să fie relativ ieftine. Un proiectant priceput va căuta să îmbunătățească comunicarea, prin crearea de display-uri atractive, care pun accentul pe elementele esențiale, din punctul de vedere al obiectivelor expoziției, bazându-se, de multe ori, pe experiența din tehnicile de iluminare teatrală. Scopul ultim trebuie să fie atragerea și stârnirea curiozităţii vizitatorului.

Câteva principii fundamentale ale psihologiei educaționale au fost şi ele integrate în proiectarea expoziţională modernă, ca şi noţiuni de pedagogie, semiotică, reguli de design grafic și, desigur, principii artistice şi estetice. Un distins designer muzeal, regretatul Michael Belcher (1991), afirmă că expozițiile sunt concepute asemenea unei sculpturi, deși, părerea mea ar fi că expoziţiile sunt mai, degrabă, asemănătoare cu arhitectura, din moment ce formele, plinurile, golurile, culoarea, textura, împreună cu instrumentele și procedeele tehnice, se adaptează expoziției, care își propune să transmită concepte, fapte şi senzaţia de plăcere. Într-adevăr, în câteva țări

120

importante din lume, de proiectarea expoziţiilor muzeale se ocupă arhitecții, mai degrabă decât specialiştii calificaţi în domeniul design-ului muzeal sau al decoraţiunilor interioare.

Expoziția muzeală este, în esență, o formă de comunicare vizuală. Ea comunică prin intermediul pieselor de muzeu şi a operelor de artă, precum şi prin grafica și informațiile transmise publicului sub formă de panouri, legende și etichete informative. Scopul final trebuie să fie comunicarea mesajului expoziţiei, într-un limbaj vizual și scris clar, precis şi ușor de înțeles pentru nivelul de interpretare avut în vedere, asemenea unui ziar bun sau a unei reviste de succes. UNITATEA 2 2. TEMA 2. Istorie şi fundamente

2.1. Subtema: De la preistorie la Revoluţia Industrială

Subunitate Observaţii Scop Mesaj Material expoziţional

Tehnică de afişare

2.1.1. Introducere Etichetă introductivă despre evoluţia istorică…

Explicarea avantajului vizitei la muzeu…

Prezentarea perspectivei istorice, pentru a înţelege mai bine…

Etichetă Serigrafie

2.1.2. Soarele Relaţia dintre mişcarea Soarelui şi climă…

Să arate că oamenii primitivi recunoşteau importanţa…

În trecut, energia solară nu era exploatată artificial, strămoşii noştri…

EtichetăIlustraţie Obiect

Serigrafie sau imagini digitalizate

Lăţimea minimă recomandată a circulaţiei Conul de vizibilitate recomandat

121

Standarde ergonomice pentru persoanele în cărucioare (2)

122

Casete montate pe perete. Aspecte de avut în vedere la alegerea tipului de casetă: 1. întreţinerea, 2. securitatea; 3. conservarea; 4. costurile; 5. vizibilitatea; 6. manevrarea uşoară

123

Grija faţă de vizitator

Vicky Woollard

Lector principal, City University London Atât factorii de decizie politică naţionali, cât şi personalul muzeelor, trebuie să plaseze vizitatorul în centrul atenţiei, serviciilor și resurselor muzeale. Prezentul capitol are următoarele obiective: - să stabilească condiţiile de extindere a serviciilor destinate vizitatorilor şi să definească

anumiţi termeni şi anumite expresii; - să discute despre beneficiile implementării serviciilor care să furnizeze o experiență de

calitate tuturor vizitatorilor; - să analizeze modul în care se culeg informațiile despre vizitatori, precum şi opiniile și

experiențele acestora; - să discute despre nevoile diferitelor grupuri de vizitatori, reali și potențiali; - să descrie problemele de management în derularea Serviciului pentru vizitatori; - să analizeze o vizită tipică la muzeu a unui vizitator, ca listă de verificare pentru uzul

personalului muzeelor. Capitolul de faţă îşi propune, de asemenea, să ghideze cititorul printre elementele de bază ale

creării și administrării unui serviciu destinat vizitatorilor, din muzeele mai mari sau mai mici.

Definiții: Ce sunt serviciile pentru vizitatori? Sunt acele facilităţi fizice, intelectuale și sociale, pe care muzeul le pune la dispoziţie pentru a da posibilitatea vizitatorilor să beneficieze de o vizită instructivă, plăcută și confortabilă la muzeu. Serviciile pentru vizitatori, dacă sunt de bună calitate, reduc sentimentele de frustrare, disconfort şi oboseală ale vizitatorului, ajutându-l să se bucure pe deplin de expoziții și evenimente. În absenţa unor servicii eficiente pentru vizitatori, posibilitățile de distracție și învățare se diminuează drastic, iar numărul vizitatorilor care revin la muzeu scade. Caseta 1 Staţi un pic şi gândiţi-vă: când a fost ultima oară când aţi beneficiat de servicii bune: la hotel, magazin, la bordul unui tren sau avion, la bancă sau la un ghişeu al administraţiei publice? În ce a constat serviciul? Cum aţi evaluat dacă serviciul a fost bun sau nu? Aţi fost întâmpinat cu un zâmbet, aţi primit informații clare și precise, dotările erau curate şi funcţionale, aţi simţit că sunteţi ascultat cu răbdare? V-au fost depășit așteptările? De ce fel de deservire și experiență au parte vizitatorii muzeului dvs.? Le depăşiţi aşteptările? Exerciţiul 1: Pentru tot personalul: fiecare angajat trebuie să contribuie la întocmirea a două liste, menţionând punctele care, în opinia sa, caracterizează un serviciu de bună calitate și un serviciu de proastă calitate. Discutaţi şi conveniţi asupra primelor 10 caracteristici pozitive și folosiţi-le ca bază pentru stabilirea unui standard care să întrunească asentimentul întregului personal.

Ce este accesul? Serviciile pentru vizitatori sunt esențiale pentru coordonarea accesului publicului la muzeu. Accesul dă vizitatorului posibilitatea de a utiliza facilitățile și serviciile muzeului, să vadă exponatele, să participe la cursuri, la proiecte de cercetare, să studieze colecțiile, precum și ocazia de a se întâlni cu personalul muzeului. Accesul nu înseamnă doar acces fizic, ci include şi accesul intelectual, liber de prejudecăți sociale și culturale.

124

Cadrul general De vreo două decenii încoace, muzeele includ nevoile și așteptările vizitatorilor pe lista de

priorităţi, în agenda lor. Preocuparea și strădania muzeelor de a oferi o gamă largă de experiențe minunate vizitatorilor lor au fost stimulate de o serie de factori.

În primul rând, vizitatorii, locali sau internaționali, au devenit ei înşişi mai sofisticaţi şi mai selectivi, când vine vorba de locul unde vor să-şi cheltuiască banii și să-şi petreacă timpul liber. Speranţa că vor primi calitate în schimbul banilor cheltuiţi îi determină pe oamenii să iasă în oraş şi să dorească să îşi petreacă timpul în mod cât mai plăcut. Când merg al muzeu, chiar dacă intrarea este liberă, vizitatorii vor să aibă garanţia că merită să dedice timp şi efort vizitei la muzeu, pentru că ştiu că se vor distra, vor învăţa ceva nou și se vor simţi bine-veniţi și foarte confortabil în muzeu.

În prezent, există multe alte posibilităţi de petrecere a timpului liber, care îndepărtează din ce în ce mai mult vizitatorii de muzee. De aceea, muzeele trebuie să îşi păstreze vizitatorii actuali şi să încurajeze cât mai mulţi oameni să viziteze muzee, şi au constatat că veniturile suplimentare pe care le obţin din magazinele cu suveniruri, din evenimente și din vânzarea de gustări şi răcoritoare le asigură o parte din resursele financiare de care au atât de multă nevoie. Numărul mare de vizitatori este un indicator simplu, dar foarte edificator, de măsurare a succesului muzeului şi a satisfacţiei vizitatorilor. Dar, la un nivel mai profund, muzeul trebuie să facă dovada ataşamentului său faţă de principii ca responsabilitatea socială, sentimentul naţional și identitatea culturală.

Muzeele însele au recunoscut că, pentru a fi considerate un participant valabil și activ la viaţa societăţii, trebuie să fie accesibile tuturor, să fie de un real folos, oferind valoare, în calitatea lor de surse de aprofundare a cunoştinţelor, forumuri de dezbateri și spații destinate contemplației şi inspirației.

Administraţiile de stat locale și naționale se simt obligate să demonstreze cetățenilor că impozitele pe care le plătesc sunt cheltuite cu înțelepciune și că beneficiul public este vizibil și tangibil. Turismul poate fi şi el un factor cheie în creșterea venitului național și al venitului muzeelor, iar vizitarea muzeelor şi a monumentelor de patrimoniu sunt, adeseori, principalul punct de atracţie din pachetele turistice. Investiția în muzee este vitală, dacă dorim ca acestea să funcţioneze la standardele de calitate la care se aşteptă turiştii cei mai pretenţioşi.

Care sunt beneficiile pentru muzee? Înainte de a se lansa în modificări majore în ce priveşte managementul muzeal şi de a investi în servicii, muzeul trebuie să fie convins că va avea avantaje imediate sau viitoare de pe urma serviciilor superioare pe care le oferă vizitatorilor.

Ridicarea moralului personalului: când un vizitator spune “vă mulțumesc” unui angajat al muzeului, vizitează muzeul şi pleacă evident satisfăcut, sau face comentarii elogioase la adresa muzeului, în cartea de oaspeți, se produce instantaneu o reacţie pozitivă în rândul angajaţilor muzeului. Astfel de manifestări ale satisfacției vizitatorilor, dacă sunt împărtăşite şi apreciate, ridică moralul personalului muzeului, insuflându-i entuziasmul și energia de care are nevoie ca să facă față provocărilor. Cu alte cuvinte, muzeul este stimulat să meargă înainte.

Potenţialul de marketing: Când vizitatorii au sentimentul că şi-au petrecut cu folos timpul, că au fost bine-primiţi şi încurajaţi să revină la muzeu, ei devin adevăraţi “agenți publicitari”, prin aceea că le vor povesti prietenilor și colegilor lor experienţa plăcută pe care au avut-o când au vizitat muzeul şi vor reveni la muzeu, aducând cu ei noi vizitatori. Cei mai mulți specialiști în marketing și publicitate spun că recomandarea făcută prin viu grai este cea mai eficientă formă de publicitate. Și, evident, este gratuită!

Formarea grupurilor de suporteri (sau de Prieteni): vizitatorii satisfăcuți și entuziaști pot deveni suporteri pe termen mai lung, care vor sprijini muzeul cu timp și/sau bani, pentru a-l ajuta să îşi realizeze dezideratele. Susținătorii pot fi voluntari, adică persoane care renunţă la timpul liber pentru a servi o cauză nobilă: de exemplu, ajută la reambalarea colecțiilor, lucrează la biroul

125

de informații, sau sprijină personalul în organizarea bibliotecii muzeului. Suporterii pot fi, de asemenea, persoane care donează bani sau contribuie la strângerea de fonduri pentru achiziționarea de colecții sau pentru modernizarea dotărilor muzeului. Aceştia pot deveni “prieteni critici” – adică persoane care acţionează în interesul suprem al muzeului, dar care nu se sfiesc să exprime păreri critice și facă sugestii. Această perspectivă critică asupra activităților muzeului este esențială pentru promovarea și îmbunătățirea standardelor. Unii suporteri pot avea chiar legături utile cu alte grupuri profesionale sau de afaceri și, deci, pot să ofere sfaturi în domenii specializate, cum ar fi educația sau decoraţiunile interioare. Susţinerea publică: Investiția în cultivarea relațiilor cu comunitatea locală este crucială pentru orice muzeu care dorește să îşi demonstreze rolul şi valoarea lui în societate. Toate muzeele trebuie să câştige publicul de partea lor şi să menţină şi să dezvolte susţinerea publică, alocând bani, timp și resurse umane atingerii acestui deziderat. Muzeele ştiu foarte bine ce înseamnă reducerile de fonduri. Dar, o manifestaţie organizată de un grup loial de vizitatori ai muzeului și de comunitatea locală poate convinge politicienii, companiile şi presa că muzeul este o organizație de succes și că merită să se investească în ea.

Profesionalism: deservirea vizitatorilor şi a altor categorii ale publicului face parte din însăși esența unui muzeu. Unicitatea colecțiilor și locul lor în înțelegerea, cercetarea și interpretarea trecutului trebuie să fie comunicate public, cu scopul de a obține confirmarea importanței lor. Indiferent de angajatorul lor, lucrătorii muzeului sunt, de fapt, funcționari publici, aşa că răspund public de îngrijirea, gestionarea și interpretarea colecțiilor în beneficiul societății. Neglijarea publicului echivalează cu neglijarea colecțiilor, adică neglijarea obligaţiei de bază a muzeului.

Care sunt principiile care stau la baza furnizării de servicii de calitate vizitatorilor? Politicieni, oficiali guvernamentali, personalul muzeelor și publicul, cu toții trebuie să înțeleagă valorile fundamentale ale unui muzeu, care transmit şi modelează politicile și planurile actuale și viitoare ale muzeului. Prezentăm în continuare câteva considerente de care cititorii ar putea să ţină cont, în funcție de situația lor, în relaţia cu vizitatorii reali, virtuali și potențiali: 1 Drepturile omului și egalitatea de șanse 2 Consultarea deschisă cu toate părțile interesat 3 O politică şi o strategie integrată de deservire a vizitatorilor 4 Calitatea experienței vizitatorului (real sau virtual), ca responsabilitatea profesională a

întregului personal 1. Articolul 27 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 1948, spune: “Orice persoană are dreptul liber de a participa la viața culturală a comunității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și binefacerile lui.” O parte din acest drept de participare la viața culturală este dreptul de acces la muzee şi la colecţiile, exponatele, serviciile şi dotările lor, fără nici o discriminare pe criterii de vârstă, sex, convingeri religioase sau culturale, handicap sau orientare sexuală. 2. Consultarea deschisă cu toate părțile interesate Pentru ca un muzeu să înţeleagă pe deplin nevoile publicului și ale vizitatorilor săi, el trebuie să fie în contact cu diversele categorii de public şi cu grupurile care au interese juridice, financiare sau morale în muzeu (denumite, în zile noastre, “părți interesate”). Aceste grupuri constau din toți acei oameni care ar putea fi, direct sau indirect, afectaţi de acțiunile muzeului, şi includ angajați, oficiali guvernamentali, comunitatea locală sau națională, cercetători, alţi specialişti în domeniul muzeal, precum și vizitatorii. O serie de muzee au instituit mecanisme de consultare cu părțile interesate identificate, fie prin căutarea persoanelor cu o anumită experiență (dar nu neapărat vizitatorii muzeului), sau prin colaborarea cu grupuri care vizitează în mod regulat muzeul, cum ar fi profesori şi organizaţii de tipul “Prietenii Muzeului”.

Astfel de grupuri și persoane pot fi invitate să sprijine un proiect, să zicem, o expoziție temporară, sau să menţină contactul cu muzeul o perioadă mai lungă de timp, contribuind, la un moment dat, la, de exemplu, planificarea accesului în muzeu a persoanelor cu handicap sau

126

proiectarea materialelor didactice. Acest lucru a devenit deosebit de relevant pentru unele muzee/centre pentru copii, care au creat un consiliu al copiilor/tinerilor care se întâlnesc în mod regulat cu personalul muzeului şi discută diverse probleme, mergând de la ce se vinde în cafeneaua muzeului, până la ce siglă ar trebui să aibă muzeul. Această formă de consultare poate să ducă la economisirea banilor cheltuiţi pe idei, materiale sau echipamente care ar putea să se dovedească, în final, că nu sunt apreciate, oportune sau necesare.

3. Elaborarea unei politici şi a unei strategii integrate de bună deservire a vizitatorilor Utilizarea de consilieri şi grupuri de vizitatori se poate dovedi o condiţie esențială pentru elaborarea unei politicii de bună deservire a vizitatorilor muzeului. Rolul unei astfel de politici este de a stabili principiile directoare și obiectivele pe care muzeul dorește să le urmărească în ce priveşte vizitatorii săi. Politica ar trebui să fie însoțită de un plan strategic, care să arate modul în care resursele (umane și financiare) vor fi folosite în scopul realizării obiectivelor propuse într-o perioadă de timp dată. Vă rugăm să consultați secțiunea bibliografie, pentru adrese de website-uri care discută despre politicile de deservirea/accesul vizitatorilor. Caseta 2 Câteva aspecte-cheie de luat în considerare în elaborarea unei declarații de politică de deservire a vizitatorilor:

1. Principiile călăuzitoare ale politicilor în domeniul serviciilor pentru vizitatori 2. Responsabilitățile personalului muzeului privind elaborarea, monitorizarea și raportarea

procedurilor 3. Analizarea diferitelor moduri în care muzeul, colecțiile, galeriile, serviciile și facilitățile

acestuia sunt accesibile atât vizitatorilor obişnuiţi, cât şi vizitatorilor și utilizatorilor specializaţi

4. Standardele pe care muzeul își propune să le atingă 5. Nevoile de formare a personalului şi modalităţi de satisfacere a acestora 6. Modalități de consultare și de evaluare a vizitatorilor și a experienței trăită la muzeu 7. Sisteme și canale de comunicare

4. Grija faţă de vizitator (real sau virtual) este responsabilitatea fiecărui membru al personalului

Este nevoie de o conducere superioară fermă, pentru ca toţi membrii personalului să înțeleagă că fiecare trebuie să contribuie la crearea unui mediu muzeal care să dea posibilitatea vizitatorilor să acceseze și să se bucure de colecții și de dotările muzeului. Aceasta nu este numai obligaţia angajaţilor care au contact direct cu vizitatorii, zi de zi, ci este, în egală măsură, şi datoria tuturor celor care lucrează “în culisele” muzeului, fie că este vorba de omul de serviciu, de catalogator, sau de directorul financiar. Înțelegerea și satisfacerea nevoilor vizitatorilor trebuie să fie întotdeauna luate în considerare şi în planificarea și prestarea muncii de către personalul “din culisele” muzeului. De exemplu, muzeele recunosc că datorită, cel puțin în parte, dezvoltării website-urilor muzeale, se remarcă o creștere a interesului publicului cu privire la colecțiile muzeale. Din acest motiv, personalul trebuie să reconsidere întregul proces de înregistrare a informațiilor despre fiecare obiect muzeal, astfel încât, în viitor, informaţiile să poată fi ușor transferate din catalogul muzeului sau din alte bazele de date, pe pagina web a muzeului, într-un format care să fie ușor de accesat și de digerat: în viitor, s-ar putea ca muzeele să trebuiască să îşi reproiecteze cataloagele astfel încât acestea să devină uşor de utilizat de către vizitatori, în primul rând, şi apoi de către arhivari.

127

Definirea si înțelegerea vizitatorilor Pentru a deveni un muzeu orientat pe vizitator, este vital să fiţi mai întâi conștienți de gama de vizitatori pe care îi deserviţi în prezent (vizitatori efectivi) și pe care doriţi să îi atrageţi în viitor (potențiali vizitatori). Dacă aveți un website, înseamnă că aveţi şi vizitatorii virtuali.

Vizitatorii potențiali sunt şi persoanele mult mai puţin susceptibile să viziteze muzeul, cum ar fi persoanele cu dizabilităţi, familiile cu copii mici şi foarte mici, persoanele cu venituri mici și minorităţile culturale sau comunitățile recente de imigranți. Este posibil ca mulți dintre acești oameni să nu fi mers la muzeu niciodată, aşa că au doar o idee foarte vagă despre ce anume le poate oferi un muzeu, în mod atractiv și eficient. Pentru unii, este posibil să existe diverse bariere (reale și percepute), care îi împiedică să vină la muzeu. Ele pot fi bariere financiare, cum ar fi taxele de intrare mari, bariere fizice, cum ar fi scările de la intrare și din spaţiile de circulație interne, sau bariere sociale sau psihologice, cum ar fi zvonul că personalul muzeului nu agreează vizitatorii cu copii mici. Personalul muzeelor trebuie să analizeze onest și să se consulte cu privire la acțiunile necesare pentru eliminarea acestor bariere. O bună deservire a vizitatorilor contribuie la buna reputaţie a muzeului.

Vizitatorii virtuali sunt cei care recurg la serviciile muzeului accesând website-ul dvs., scriindu-vă sau cumpărând produse prin poștă, de la magazinul muzeului. Multe muzee s-au arătat, iniţial, îngrijorate de faptul că numărul vizitatorilor reali ar scădea, dacă ar oferi acces prin internet la serviciile, colecțiile și chiar la expozițiile lor, dar experiența a demonstrat deja că aceste temeri au fost nefondate. De fapt, internetul s-a dovedit că sporeşte gradul de conștientizare a oamenilor cu privire la muzee, încurajându-i să facă o vizită reală la muzeu. Cei care se gândesc să viziteze un muzeu găsesc că un website informativ este un excelent mod de a se pregăti din timp pentru viitoarea vizită.

Studierea vizitatorilor Sondajele în rândul vizitatorilor muzeului vă oferă informaţii preţioase despre felul vizitatorilor dvs., precum şi despre tiparele de vizitare, nevoile și atitudinile lor. Rezultatele acestor sondaje vă permit să vă adaptaţi modul în care să vă planificaţi activităţile viitoare. Sondajele se împart în două tipuri: calitative și cantitative.

Sondajele calitative au scopul de a vă furniza informații cu privire la modul în care oamenii răspund la experiența pe care o trăiesc cu ocazia vizitării muzeului. Aceste sondaje permit oamenilor să-și exprime opiniile sau atitudinile şi vă dau ocazia de a observa modul în care aceştia îşi gestionează timpul și traseul prin galeriile muzeului. Sondajele cantitative au ca scop culegerea de date statistice, ca, de exemplu, câţi oameni locuiesc la o anumită distanță de muzeu, câţi vin la muzeu cu transportul public şi câţi cu mașina personală, sau procentul turiștilor din totalul locuitorilor. Majoritatea muzeelor combină aceste două tipuri de sondaje, recurgând la diverse metode de colectare a datelor, cum ar fi interviuri cu întrebări deschise, grupuri de discuţii sau observarea vizitatorilor.

Caseta 3 CUNOAȘTEREA VIZITATORILOR DVS. REALI Vizitatorii reali (cei care vă calcă pragul muzeului): cu cât știţi mai multe despre vizitatorii dvs. cu atât vă veţi putea planifica şi pregăti pentru ei.

1. Știţi cine vă sunt vizitatorii actuali? 2. Care şi câţi dintre ei fac vizite repetate? 3. În ce măsură reflectă profilul vizitatorii dvs. regulaţi profilul comunităților locale? Este la

fel, sau diferit? Credeți că ar trebui să reflecte profilul comunităților locale? Câţi dintre vizitatori vin singuri şi câţi cu familia sau în grup?

4. Câţi sunt vizitatori locali și câţi sunt turiști din alte regiuni? 5. Există tendințe sezoniere în vizitele la muzeu? 6. Există diferențe în numărul și tipul vizitatorilor între diferite momente ale

128

săptămânii/lunii/anului?

Studiile privitoare la vizitatori necesită o atentă planificare. Un punct important de avut în vedere încă de la bun început este să se stabilească exact care sunt obiectivele studiului şi la ce vor servi informaţiile culese. Aceste două întrebări vor determina tipul de sondaj şi întrebările pe care le veţi pune. De asemenea, trebuie să vă gândiţi la forma în care veţi prezenta datele, astfel încât să fie uşor accesibile (raport, grilă cu cifre, listă de recomandări) și care este publicul ţintă (de exemplu, autorităţi, angajaţi sau proiectanţi de expoziții). Trebuie să verificaţi toate informațiile culese cu alte ocazii, pentru a vă asigura că nu există dubluri. Sau s-ar putea să doriţi să folosiţi aceste informaţii pentru a demonstra tendințele pe parcursul anilor, caz în care va trebui să fiţi atenţi să culegeţi date folosind aceleași criterii în sondaje succesive. CASETA 4: EXERCIȚIUL 1. Cunoaşterea vizitatorilor dvs. reali şi virtuali Lucrând fie în grupuri mici, de câţiva angajaţi, fie individual, utilizați notele de mai jos şi analizaţi posibilitățile de a transforma potențialii vizitatori în vizitatori reali, precum și de a crea şi extinde o comunitate de vizitatori “virtuali”. Vizitatori potențiali (cei care nu sunt vizitatori, dar pe care doriţi să îi atrageţi spre muzeul dvs.). Aceştia corespund profilului vizitatorilor dvs. efectivi (să spunem, cercetători), dar sunteţi conștienți de faptul că mult mai mulți potenţiali vizitatori ar putea beneficia de facilitățile de studiu pe care le oferă muzeul dvs.).

1. Ce trebuie să faceţi pentru a atrage noi vizitatori sau şi alte tipuri de vizitatori (de exemplu, oameni de știință și cercetători, familii cu copii, grupuri organizate de elevi şi studenţi?

2. Este programul de vizitare convenabil vizitatorilor generali sau grupurilor speciale, cum ar fi studenții și cercetătorii care doresc să vadă colecțiile de rezervă?

3. Sunt detaliile cu privire la programul de funcţionare a muzeului și aranjamentele de acces special la colecții uşor accesibile?

Vizitatori virtuali (cei care accesează muzeul sau facilitățile și informațiile muzeale prin Internet sau prin e-mail)

4. Dacă aveți deja propriul dvs. website, examinaţi-l, ca să vedeţi când de prietenos este pentru utilizatori şi utilizatori.

5. De câte clicuri este nevoie pentru a ajunge la informațiile destinate vizitatorilor? 6. Reiese clar din imagini și din stilul de adresare că vizitatorul este bine-venit? 7. Muzeul recunoaşte diversele nevoi ale vizitatorilor săi? 8. Website-ul sugerează, în mod conștient sau nu, că muzeul are o ierarhie a vizitatorilor, în

care cercetătorii sunt pe primul loc şi vizitatorii în familie pe ultimul? 9. Dacă nu aveți încă propriul website, examinaţi mai multe site-uri web ale muzeelor

similare din diferite țări și regiuni și evaluaţi-le folosind întrebările de la (5 la (8), de mai sus.

10. Utilizați aceste analize pentru a îmbunătăți conţinutul propriului website sau pentru a pregăti caietul de sarcini pentru dezvoltarea unui website al muzeului.

CASETA 5: CÂTEVA TEHNICI DE STUDIERE A VIZITATORILOR Chestionare: Acestea se completează de către vizitatori, care sunt invitaţi să răspundă la o scurtă listă de întrebări, eventual prin bifarea căsuţelor corespunzătoare. Întrebările mai complexe, care presupun răspunsuri mai lungi, necesită, de obicei, un intervievator, pentru a avea siguranţa că sunt completate corect. În plus, vizitatorul va fi scutit de efortul de a completa personal chestionarul. Oferirea de băuturi răcoritoare sau de mici cadouri de la magazinul muzeului va ajuta vizitatorii să se relaxeze și să se simtă răsplătiţi pentru favoarea pe care vi-o fac răspunzând la chestionar.

129

Focus-grupuri: Acestea sunt grupuri de 5-9 persoane, alese din publicul general, şi invitate dinainte să-și împărtășească gândurile cu privire la anumite aspecte sau evenimente muzeale; de exemplu, întrebaţi părinţii care cred că sunt condiţiile esenţiale pentru o vizită reuşită la muzeu. Acesta este un bun prilej pentru a analiza mai profund ideile publicului şi a le atrage interesul pentru munca dvs. Însă, această metodă de sondaj este laborioasă și are nevoie de o anumită abilitate în gestionarea grupului, astfel încât toți să simtă că au capabili să contribuie pe deplin la discuţii. Participanții se vor aștepta să primească băuturi răcoritoare, cel puțin. Sondajele prin poștă sau Internet: chestionarele trimise prin poştă pot fi expediate persoanelor ale căror nume și adrese le-aţi luat din cartea de oaspeți, din rezervările de grup sau din corespondență. Această metodă de anchetă se poate dovedi rapidă, eficientă și destul de ieftină, dar, din nou, este posibil să fie reprezentativă numai pentru un anumit tip de vizitator. Dacă aveți un site web, puteţi trimite şi chestionare online. Cărţile de oaspeţi şi panourile pentru postarea de comentarii: sunt mijloace excelente pentru aflarea opiniilor şi ideilor spontane ale vizitatorilor – ele servesc adesea ca materiale promoționale și pot reflecta atitudinile majorităţii oaspeţilor muzeului, însă nu trebuie utilizate doar ca unicul indiciu.

Informații valoroase pot fi colectate şi prin discuţii individuale cu vizitatorii, cu ajutorul fie al unui scurt formular, de tip chestionar, pe care vizitatorul trebuie să îl completeze singur, sau prin observare directă. Toate datele culese prin aceste metode vor fi însă viciate fie de erori (de exemplu, erori de numărare a persoanelor care intră pe uşa muzeului), fie din cauza subiectivismului inconştient în selectarea celor intervievaţi - de ex., selectarea doar a vizitatorilor care par că au timp destul la dispoziţie). Dacă vreţi ca datele să fie valabile, numărul vizitatorilor incluşi în analiză trebuie să fie suficient de mare. În general, este nevoie de un eșantion de 500 de persoane pentru un studiu pe vizitatori generali, efectuat de un muzeu mic, şi de un eşantion de minimum 700-1000 de persoane, în cazul unui muzeu mai mare, în timp ce reacţia vizitatorilor la o expoziție presupune, probabil, un eșantion de cel puțin 100 de oameni. (website-ul Visitor Studies Group – a se vedea bibliografia. - oferă mult mai multe sfaturi cu privire la studiile menţionate mai sus).

Este util să se ia în considerare colaborarea cu o universitate sau cu o companie specializată în studii de piaţă, pentru a reuşi să căpătaţi competențele şi cunoştinţele de bază cu privire la modul în care să efectuaţi sondaje care să vă furnizeze informații de calitate.

Tipuri de vizitatori și nevoile lor: Cu toţii putem fi clasificaţi în funcție de diverse criterii și încadraţi în diverse categorii.

Grupurile descrise mai jos nu sunt singurele, și, desigur, un individ se poate încadra în mai multe categorii.

Vizitatori pe cont propriu: Acestea au tendința de a vizita muzeul cu un motiv anume, ca, de exemplu, pentru a vedea o anumită colecție sau expoziție, în scop de cercetare academică sau pentru sine. În calitatea lor de autodidacţi doresc să obţină informații detaliate despre piesele sau colecţiile muzeului, sau să fie îndrumaţi spre alte surse de informare. Aceşti vizitatori sunt susceptibili să participe la conferințe, serii de cursuri și tururi cu ghid, oferite de personalul educator și personalul curatorial al muzeului. Această categorie de vizitatori poate include pensionari, care au, uneori, probleme de vedere şi auz, şi care apreciază etichetele scrise cu litere mari şi ghidurile audio. Aceştia îşi petrec timp îndelungat studiind exponatele sau tablourile, astfel că vor găsi utile scăunelele portabile sau canapelele aşezate la o înălțime adecvată în sala galeriei.

Grupuri de adulți: Acestea sunt formate, adesea, din adulţi adunaţi în scop de socializare, care îşi petrec o parte din timpul lor în muzeu conversând şi distrându-se. Muzeele oferă medii

130

“sigure” şi aspectuoase, în care oamenilor le place să se întâlnească şi să converseze. Muzeul trebuie să recunoască această funcție socială și să asigure zone de ședere, cafenele și alte locuri de întâlnire, potrivite pentru astfel de grupuri mici de vizitatori.

Grupuri familiale: Acest grup de vizitatori are o gamă largă de nevoi, dată fiind diferenţele de vârstă şi de interese din cadrul grupului. Încurajarea vizitelor în familie la muzeu înseamnă să încurajezi copiii, încă de la vârste fragede, să viziteze muzeul, şi să le creezi un model de comportament social pentru toată viața. Grupurile familiale includ, adesea, veri și alte rude, și pot fi componente majore ale sectorului turistic intern. Unele muzee, puţine la număr, desigur, sunt de părere că nu deţin colecții potrivite pentru copii mici; însă, cu puţină gândire creativă, chiar şi cele mai complicate subiecte intelectuale pot fi accesibilizate cu ajutorul unor display-uri, a unor activități adecvate, cu pliante sau jocuri interactive special dedicate copiilor. Grupurile familiale includ şi adulţi care ar putea foarte bine să revină la muzeu, de unii singuri, altă dată. Un muzeu de succes se va strădui să promoveze vizitele grupurilor familiale, şi nu doar să le tolereze.

Grupuri de elevi şi studenţi: În funcție de numărul de grupuri care vizitează muzeul și de rolul personalului didactic al muzeului, este posibil să fie necesar ca muzeul să aibă nevoie de: o garderobă pentru ghiozdane şi haine; un spațiu de adunare, unde grupul de elevi să se poată întruni şi discuta la sosirea la muzeu, un loc unde elevii să poată mânca prânzul la pachet, dacă vin de departe, precum şi panouri sau carneţele de impresii. Dat fiindcă este posibil ca multe astfel de grupuri să sosească la muzeu cu autocarul, va fi nevoie, probabil, de o parcare în siguranţă a autocarelor. Pentru grupurile de elevi de liceu şi grupurile de studenţi, care includ adeseori elevi/studenţi la arte, este posibil să fie nevoie de taburete portabile, pe care aceştia să se aşeze şi să facă schiţe după exponate (taburetele sunt utile şi pentru vizitatorii mai vârstnici). CASETA 6: EXERCIȚIUL 2: Accesibilizarea muzeului pentru grupuri familiale: Uitaţi-vă pe lista de mai jos şi decideţi dacă muzeul dvs. este sau nu primitor pentru grupurile familiale. Identificaţi modalităţi simple şi practice prin care puteţi îmbunătăţi lucrurile în acest sens.

1. Există activități, cum ar fi teste sau expoziții speciale, la care copiii să participe, mai ales în vacanţele şcolare? Contactele cu personalul de la departamentul Educație vă vor ajuta că planificaţi astfel de acţiuni. Gustările trebui să includă produse la un preţ accesibil și, probabil, muzeul va trebui să aloce un spaţiu unde familiile și grupurile de vizitatori să îşi mănânce pachetele cu mâncare.

2. Lavoarele/toaletele ar trebui să fie dotate cu obiecte sanitare montate la un nivel convenabil pentru copii, inclusiv locuri unde mamele pot schimba scutecele bebeluşilor lor. (Aceste facilități sunt adesea combinate cu toalete pentru persoanele cu handicap, care, printre altele, au nevoie de mai mult spaţiu, pentru ca însoţitorii lor să îi ajute).

3. Unele familii vin cu copii mici, în cărucioare-sport. Muzeul dvs. permite accesul cu copii în cărucioare-sport?

4. Ar putea muzeul să pună la dispoziţie cărucioare mai mici sau portbebeuri? 5. Mobilierul muzeului ar putea include scaune pentru copii, la cafenea, sau mici cutii, pe

care copiii să se suie şi să vadă mai bine exponatele. 6. Nu uitaţi că un copil mulţumit înseamnă o familie mulţumită. Mai mult chiar, un copil fericit

la muzeu poate deveni, peste câţiva ani, unul din vizitatorii adulţi ai muzeului şi, la rândul lui, un părinte care îşi va aduce copiii la muzeu (sau, cine ştie, poate chiar un politician care răspunde de politica muzeelor şi de deciziile de finanţare a acestora).

131

CASETA 7 1. Care este dimensiunea maximă a grupurilor de vizitatori, pe care muzeul are capacitatea

să le primească în diversele spaţii ale muzeului, cum ar fi în galeriile de exponate, într-o sală de expoziţie specială, la cafenea sau la magazinul muzeului?

2. Există un sistem de rezervare a vizitelor pentru grupuri de vizitatori, astfel ca profesorii să poată rezerva locuri în avans şi să fie siguri că muzeul nu se supraaglomerează şi că grupurile de elevi vor putea vizita muzeul în siguranţă?

CASETA 8 - Turiștii naționali și internaționali:Vizitatorii din acest grup sunt, de obicei, destul de grăbiţi, astfel că pliantele sau mici ghiduri cu principalele puncte de atracţie ale muzeului sunt de mare ajutor. O altă prioritate este aceea de a oferi traduceri ale ghidului sau de a oferi tururi ghidate sau audio-ghiduri în diverse limbi. Alte întrebări demne de luat în considerare sunt următoarele: 1. În cazul în care agenţia de turism locală sau un turoperator pune la dispoziţie un ghid, cum

vă asiguraţi că ghidul a fost instruit de muzeu și că îndeplineşte standardele de acurateţe a informaţiilor muzeale pe care le transmite turiştilor?

2. Muzeul trebuie să vadă exact câte grupuri pot vizita muzeul în acelaşi timp. 3. Există spații în care grupurile să se poată aduna și relaxa în aer liber? Care este

dimensiunea maximă a grupului pe care muzeul are capacitatea să îl găzduiască în galerii, în magazin sau în cafenea?

4. Există un sistem de rezervare, astfel încât ghizii turistici să poată planifica din timp vizita la muzeu?

Vizitatori cu nevoi suplimentare (dizabilități fizice și mintale) Toate grupurile de vizitatori descrise mai sus ar putea include persoane cu nevoi și cerințe speciale. Informații despre serviciile și facilitățile pe care muzeul le pune la dispoziţia persoanelor cu handicap ar trebui incluse în informațiile destinate vizitatorilor, în general. Este important ca toți vizitatorii cu dizabilități să beneficieze de aceeaşi atenţie ca şi publicul larg și să nu fie trataţi cu condescendenţă. Vizitatorii cu nevoi speciale sunt adesea însoțiţi de prieteni, rude sau îngrijitori, iar muzeele cu taxă de intrare acordă gratuitate aparţinătorilor și, mai mult ca sigur, persoanelor cu handicap.

Toți membrii personalului trebuie să fie instruiţi de specialişti în lucrul cu persoanele cu diverse dizabilităţi. Muzeele care au prevăzut dotări speciale pentru persoanele cu dizabilități au constatat că acestea sunt bine-primite şi de alți vizitatori. De exemplu, rampele sau ascensoarele, ca alternativă la scări, nu sunt utile doar pentru cei în scaune cu rotile, ci şi pentru părinții cu copii în cărucioare şi pe orice persoană cu mobilitate redusă, ca şi pentru cei care au un bagaj greu.

La nivel local/regional și național, există specialişti care acordă consultanţă şi cursuri de instruire personalului muzeului, în stabilirea nivelurilor minime de accesibilizare şi de calitate a serviciilor, pe care orice muzeu ar trebui să le asigure. În cazul în care acest fel de asistenţă nu este disponibilă pe plan local sau naţional, se poate recurge la colaborări internaționale cu alți profesioniști sau cu alte organizații, care au căpătat experienţă în acest domeniu.

Pentru persoanele în scaune cu rotile: construiţi rampe de acces şi toalete speciale, care să se potrivească cu scaunul cu rotile; asigurați-vă că exponatele din galerie sunt vizibile dintr-un scaun cu rotile (acelaşi lucru este valabil şi pentru copii), verificați dacă există spațiu de manevrare a scaunului cu rotile în jurul vitrinelor cu exponate, pe holuri, în magazinul și în cafeneaua muzeului. Un grup consultativ, format din utilizatori cu handicap, cum ar fi persoane în scaune cu rotile și persoane cu dificultăţi de vedere sau de auz, vă poate fi de un real folos în testarea dotărilor, planificarea locurilor, proiectarea expoziţiilor. (A se vedea paragraful despre Grupurile de sprijin, Dodd și Sandell, 1998).

132

Pentru persoane cu probleme de vedere sau nevăzătoare, muzeul trebuie să prevadă etichete scrise cu litere mari sau în Braille. Se recomandă ca dimensiunea caracterelor să fie de minimum 14 cpi. Dimensiunea de 16-18cpt a literelor este, se pare, cea mai potrivită pentru grupurile mai mari de vizitatori. Literele ar trebui să fie scrise cu negru pe fond alb sau galben. Multe muzee pun la dispoziţie etichetele în mape, la intrarea în galerie, sau le ataşează la baza casetei de expunere, pentru uşurarea accesului. Audio-ghidurile sunt o alternativă bună, dar ele pot pune probleme cu manevrarea receptorului. Multe muzee au investit în furnizarea de planuri tridimensionale (hărți în relief) ale galeriei, astfel încât vizitatorul cu proleme de vedere să se poată simți independent de ceilalţi vizitatori. În unele cazuri, vizitatorii nevăzători sunt însoţiţi de un câine dresat, care va avea nevoie de apă şi, evident, de acces în galerii și în celelalte spații publice. (A se vedea pagina Practica muzeală de pe website-ul Institutului Regal Național pentru Nevăzători și website-ul Asociației Muzeelor).

Vizitatorii cu dificultăţi de auz apreciază muzeul care prevede o zi anume, în care tururile ghidate periodice, prelegerile și alte asemenea evenimente sunt asistate şi de un interpret în limbaj mimico-gestual. Unele cadre ale muzeului au pregătire în limbajul semnelor, dar trebuie amintit faptul că există vizitatori cu probleme de auz, care nu folosesc limbajul semnelor, ci cititul pe buze. (A se vedea referința pentru linkul către Institutul Național Regal pentru Surzi –UK, pentru exemple și sfaturi de bune practici.)

Persoanele cu dificultăți de învățare (denumite persoane cu handicap mintal, în unele țări) au nevoie de materiale speciale, care să le atragă interesul, și presupun o atenţie specială din partea personalului muzeal, ca, de altfel, şi persoanele cu probleme de sănătate mintală. Se recomandă ca personalul muzeului să lucreze îndeaproape cu specialiști în aceste domenii, care sunt calificaţi să le ofere sfaturi profesionale cu privire la cele mai potrivite materiale și activități pentru aceste categorii de vizitatori, precum şi cursuri de instruire.

Planificarea și gestionarea serviciilor pentru vizitatori Pentru a se asigura că există un angajament puternic faţă de deservirea eficientă a vizitatorilor

la toate nivelurile organizaţiei, muzeul poate stabili diverse căi prin care personalul său să poată coordona, comunica, evalua, face schimb de experienţă, planifica şi furniza serviciile destinate publicului. În special, se impune implicarea a cel puțin trei grupuri: directorul și alte persoane din conducerea superioară, echipa de deservire a vizitatorilor şi echipa de comunicare a muzeului, după cum urmează:

Directorul și membri din conducere superioară Crearea unui sentiment de real interes faţă de vizitatori la nivelul întregului muzeu presupune un angajament ferm din partea directorului și a echipei din conducerea superioară (SMT), care trebuie să creeze structuri manageriale adecvate, să stabilească obiective, să aprobe standarde şi să evalueze succesul și punctele slabe. În acest sens, este util să se desemneze un membru al echipei, care să răspundă, în general, de Serviciile pentru vizitatori. Respectiva persoană trebuie să se asigure că şedinţele conducerii superioare includ regulat pe ordinea de zi subiecte legate de deservirea vizitatorilor, că în buget se alocă suma adecvată pentru servicii destinate vizitatorilor, şi trebuie să organizeze întâlniri regulate cu echipa Servicii pentru vizitatori si Grupul de comunicare (a se vedea mai jos). SMT are datoria de a decide asupra politicii de deservire a clienţilor, respectiv asupra unor chestiuni cum ar fi capacitatea de acces public a muzeului, dacă este oportun sau nu ca muzeul să deschidă magazine pentru vizitatori, căutarea în baze de date şi alocări bugetare. SMT are de asemenea obligaţia de a raporta toate aceste aspecte în raportul anual. În ceea ce privește finanțele, SMT va trebui, desigur, să ia în considerare investiţiile în serviciile destinate vizitatorilor, mai ales când este vorba de lucrări de construcţii, instalaţii şi dotări. Dotările muzeului pot avea un mare impact asupra vizitatorului, care apreciază modul în care

133

acestea îi asigură confortul şi îi creează starea de spirit necesară vizionării expoziții și implicării lui în diverse activităţi. Lucruri banale, cum ar fi lumina (artificiala şi naturală), pardoselile, stilul mobilierului, culoarea zugrăvelilor ne pot face să ne simţim calmi și relaxaţi, sau, dimpotrivă, tensionaţi şi inconfortabil. În galerii, ar trebui să existe scaune, astfel ca oamenii să se aşeze şi să contemple exponatele: o zonă de relaxare, cu cărți de specialitate și alte materiale informative, eventual un calculator, pentru accesul la serviciile de informare ale muzeului, oferă vizitatorului un sentiment de independență și îl încurajează să citească şi să îşi aprofundeze cunoştinţele şi să revină la muzeu. Scăunelele pliante şi ușoare, portabile, agăţate în cuiere pe perete, într-un colț al galeriei, sunt o opțiune ieftină.

Comunicarea eficientă comportă două aspecte distincte. Canalele de comunicare eficiente între membrii personalului muzeal sunt obligatorii pentru a putea aduna laolaltă toate informațiile necesare vizitatorilor, în timp ce comunicarea cu vizitatorul depinde în mare măsură de eficiența metodelor utilizate pentru transmiterea informațiilor respective. Aceste două componente trebuie să meargă mână în mână, pentru că, dacă una lipseşte sau este deficitară într-un fel sau altul, claritatea și utilitatea informațiilor vor fi afectate. Informațiile incorecte deranjează pe toată lumea, în timp ce informațiile corecte, dar prost comunicate (de exemplu, indicatoare greşite sau pliante prost concepute) vor rata ținta și vor constitui o risipă de resurse. Ar fi indicat ca SMT să înființeze un grup de comunicare/informare (a se vedea mai jos), pentru a stabili un cadru conceput să accelereze viteza şi fluxul de comunicare, atât intern, cât și către public.

Echipa de Servicii pentru vizitatori Această echipă poate fi compusă din recepţioneri (la recepţia muzeului şi la centrala telefonică),

agenţi de pază, din galerie, personal însărcinat cu gestionarea evenimentelor speciale şi personalul de la departamentul Educație. De fapt, această echipă ar trebui să includă tot personalul care se întâlneşte față în față cu publicul, în mod regulat, dacă nu chiar zilnic. Trebuie stabilit exact cine din echipă răspunde de ce anume, cum anume trebuie să își coordoneze echipa activitățile şi care este scopul fiecărei activități (educaţie, divertisment, securitate și siguranță). Se va decide dacă este cazul ca cei din echipa Servicii Vizitatori să poarte uniforme, insigne sau alte accesorii speciale, cum ar fi o cravată sau o eșarfă, pentru a fi mai uşor identificaţi. Echipa va trebuie să decidă în chestiuni esenţiale, cum ar aranjarea programului de lucru astfel încât toate zonele publice ale muzeului să dispună de personal pe toată durata programului de funcționare a muzeului (program care este posibil să depăşească programul săptămânal de muncă al angajaţilor din alte instituţii).

O altă decizie de politică muzeală importantă este modul de tratate a reclamaţiilor. Organizațiile din sectorul serviciilor obişnuiesc să îşi încurajeze clienţii să-și exprime opinia cu privire la calitatea serviciilor primite, învăţând de pe urma sugestiilor şi reclamaţiilor clienţilor lor. De exemplu, multe din ele afişează anunţuri mari, care spun ceva de genul: “Dacă eşti mulţumit de noi, spune prietenilor tăi. Dacă nu, te rugam să ne spui nouă! Se poate dovedi o idee bună să aveţi un sistem unic de feedback pentru aprecieri şi reclamații, dar şi pentru alte comentarii ale vizitatorilor și ale altor utilizatori, pentru că sunt şi persoane care doresc, pur şi simplu, să facă o sugestie de îmbunătățire, şi nu neapărat o “plângere”.

Echipa Servicii pentru vizitatori, împreună cu managerul senior, trebuie să instituie sisteme de monitorizare și evaluare a serviciilor oferite vizitatorilor. După ce s-a decis cu privire la nivelul și standardul de calitate a serviciilor, personalul poate verifica regulat dacă totul decurge conform standardului stabili. Ce fel de controale ar trebui să se facă şi cât de des? Cine va efectua controalele? Mai sunt probleme legate de atitudine, sincronizare, precizie? Cum vor fi acestea rezolvate, menținând, în același timp, moralul ridicat şi motivația personalului?

134

Grupul de comunicare/informare Acest grup poate fi format din reprezentanți din diferite sectoare de activitate ale muzeului. Rolul său principal este acela de a stabili mecanisme prin care informaţiile să fie adunate, verificate din punct de vedere al acurateței și difuzate sub diverse formate diferitelor segmente ale publicului. Scopul este de a asigura că toate informațiile sunt actualizate, corecte și accesibile. Acest lucru nu este numai în beneficiul publicului, ci și al întregului personalul al muzeului. Grupul poate include un designer grafician, care înțelege ce înseamnă comunicarea vizuală, o persoană cu aptitudini editoriale, un reprezentant al publicului, membri din echipa de Servicii pentru vizitatori și webmaster-ul sau editorul web al muzeului.

Preocupările specifice ale acestui grup vor include: Informații: Ce informații, cui și cum sunt prezentate? Cine furnizează informațiile şi cât de des? Un punct cheie este de a stabili un calendar realist pentru strângerea informaţiilor - zilnic (de exemplu, informații cu privire la evenimente de galerie, rezervări de grup, utilizarea camerelor), sau săptămânal (de exemplu, absențe personal, numărarea vizitatorilor), sau lunar (de exemplu, jurnal de evenimente), sau trimestrial (de exemplu, expoziții temporare), sau anual (pentru a verifica dacă toate informațiile de bază sunt încă corecte, de exemplu, numere de telefon, detalii despre călătorii). Echipa de comunicare trebuie să decidă, de asemenea, ce informații ar putea sau ar trebui să oferite în diferite alte limbi. Semnalizarea către şi în muzeu: Este vizibilă, uşor de citit (chiar și pentru turiștii străini? Sau ar trebui să includă simboluri sau pictograme internaționale sau de altă natură?) și nu aglomerează spaţiile astfel încât să jeneze sau să creeze confuzie? Unde şi câte indicatoare ar trebui să fie plasate în afara muzeului? Cum ajung oamenii la muzeu: de la stații de autobuz, din parcarea auto, sau pe jos? Sunt intrările la muzeu marcate clar (unele muzee au o intrare specială pentru grupuri de elevi sau pentru cei în scaune cu rotile)? Orientarea în muzeu: Muzeele se pot dovedi a fi clădiri mari, obositor şi complicat de parcurs de la un capăt la altul. Uneori chiar și micile expoziții, pline de materiale și cu un traseu labirintic, pot face vizitatorul se simtă obosit și dezorientat. Nimănui nu îi place să se rătăcească. Acest lucru creează tensiune și anxietate, pierdere de timp și poate strica tot cheful vizitatorului. De aceea, este util ca muzeul să pună la dispoziţie hărţi de buzunar ale muzeului şi hărţi de localizare, afișate la intrările în galerii, pe scări și în lifturi. Toți membrii personalului trebuie să fie instruiţi să arate vizitatorilor pe unde să o ia: de multe ori, oamenii ezită să intre locuri necunoscute şi unde nu se vede ieșirea. Caseta 9. Elaborarea unei politici şi proceduri de gestionare a Sugestiilor şi Reclamaţiilor Vizitatorilor Este important ca muzeul să aibă şi să publice o politică privind reclamaţiile şi tratarea acestora. Politica şi procedura aferentă ar trebui să includă următoarele aspecte:

• Procedurile privind sugestiile şi reclamațiile trebuie să se aplice tuturor celor care aucontact cu muzeul și serviciile sale, fie ca vizitatori, inclusiv grupuri școlare și liceale, cercetători, utilizatori de servicii speciale de muzeu, cum ar fi un serviciul de arheologie sau de antichități, şi inspectori.

• Cei care doresc să aducă mulţumiri sau să facă sugestii sau reclamaţii trebuie să aibă posibilitatea să facă acest lucru de o manieră convenabilă: în timpul sau după vizita, în scris, prin telefon (sau prin internet, în cazul în care muzeul are e-mail sau o pagină web).

• În cazul celor care fac o plângere sau un comentariu în persoană, la muzeu, acestora trebuie să li se dea posibilitatea de a vorbi cu curatorul de serviciu sau cu orice membru din conducerea superioară a muzeului, dacă este disponibil.

• Formularele special destinate reclamaţiilor, comentariilor şi altor tipuri de feedback din partea vizitatorilor sunt foarte utile, deoarece permit raportarea tuturor informațiilor cheie, dar muzeul ar trebui să fie pregătit să accepte şi reclamaţii verbale, prin telefon sau prin poştă.

135

• În cazul unor reclamații verbale sau telefonice, un angajat al muzeului trebuie să înregistreze cât mai multe informații posibil - de preferință, pe formularul tip de reclamaţii şi comentarii. În toate cazurile, persoana care face plângerea trebuie rugată să dea o adresă poștală sau un alt punct de contact la care să i se poate trimite un răspuns (sau o solicitare de informații suplimentare).

• Toate reclamațiile trebuie tratate în mod confidențial și muzeul nu trebuie să trateze discriminator pe cel care face o plângere.

• De asemenea, trebuie stabilite proceduri de investigare și răspuns la toate reclamaţiile și sesizările, iar muzeul trebuie să se asigure că: o Există mecanisme interne adecvate pentru a investiga și răspunde cu promptitudine

la toate plângerile și comentariile primite o Primirea reclamațiilor şi sugestiilor se confirmă, în scris, autorului, cu promptitudine

(un termen de răspuns, de 7 zile este, în mod normal, rezonabil); confirmarea trebuie să menţioneze şi un termen de analizare a cazului şi de trimitere a unui răspuns.

o În cazul în care termenul de răspuns comunicat nu poate fi respectat, muzeul trebuie să trimită din nou o scrisoare sau un mesaj reclamatului, în care să explice motivele de întârziere.

• În cazul în care o plângere este întemeiată, atunci muzeul trebuie să-şi ceară scuze cât mai repede posibil și să explice ce măsuri va lua pentru a preveni repetarea situaţiei reclamate.

• Toate răspunsurile trebuie să ceară persoanei care face reclamația sau sugestia să spună dacă este mulţumită de răspunsul primit şi de felul în care reclamaţia sau sugestia a fost tratată de muzeu, și să indice cui să se adreseze în continuare, în cazul în care nemulţumirea persistă.

EXERCIȚIU: Verificați aranjamentele existente în cadrul muzeului dvs., în ce priveşte gestionarea reclamaţiilor, şi schiţaţi recomandări de urmat în viitor.

Zone care impun o atenție specială Informaţii/Recepție: Existenţa în muzeu a unui punct central, de unde vizitatorii pot obţine informații, este esenţială. Un astfel de punct poate fi un birou de informaţii, cu hărți ale galeriilor şi pliante despre evenimente, supravegheat de un membru al personalului, care stă la dispoziţia vizitatorilor şi le răspunde la întrebări. Pentru muzeu, un asemenea punct poate fi şi un punct de pază şi securitate (verificarea bagajelor), precum și un punct de intervenţie în situații de urgenţă (de exemplu, gestionarea evacuării în ordine şi siguranţă, în caz de incendiu). De reţinut totuşi că un astfel de cumul de roluri poate deruta atât personalul, cât şi vizitatorul. Deoarece acest punct este, probabil, primul loc unde vizitatorul este întâmpinat de către personalul muzeului, este important ca biroul de informaţii să fie primitor și confortabil din punct de vedere al caracteristicilor fizice, cum ar fi dimensiunea, aspectul îngrijit şi modul de abordare al personalului. Este esenţial ca personalul de la biroul de informaţii a să aibă cursuri de instruire în deservirea clienţilor şi să ştie cum să lucreze cu publicul, deoarece trebuie să fie permanent atent la vizitatori şi la doleanţele acestora. Vestiare pentru umbrele, haine, bagaje/cărucioare pentru copii: Aceste trebuie să funcţioneze pe toată durata orelor de vizitare a muzeului. Vestiarele trebuie să aibă un afiş, în care să explice limita de responsabilitate a muzeului pentru bagajele publicului. Este afişul aşezat la loc vizibil, la intrarea în vestiar? Cum v-aţi organiza personalul, astfel încât să se mobilizeze în momentele mai aglomerate ale programului (la ora închiderii, de exemplu)? Toalete: Toaletele trebuie controlate regulat în timpul orelor de vizitare, pentru a vedea dacă sunt curate şi dotate cu săpun, prosoape şi hârtie, şi trebuie curățate regulat și verificate zilnic dacă sunt în stare de funcționare. Alte întrebări cheie, la acest capitol, includ: sunt toaletele clar semnalizate? Sunt potrivite pentru persoane în scaune cu rotile sau pentru cineva care doreşte să se schimbe scutecul unui copil?

136

Cafenea sau restaurant: Vizitarea muzeului este obositoare, aşa că oamenii trebuie să aibă un loc unde să ia o gustare sau să bea o băutură răcoritoare, în special în cazul în vizitatorilor care îşi petrec mult timp în muzeu sau al celor care au venit de departe să viziteze muzeul. Dimensiunea acestor spaţii va depinde, de asemenea, de bugetul global al muzeului, mai ales că, în muzeele mai mici, cel puțin, este foarte posibil ca veniturile din vânzarea de gustări şi băuturi răcoritoare să nu acopere cheltuielile generale cu personalul și dotările specifice. Cu toate acestea, chiar și doar un ceai sau o cafea și o prăjitură pot să conteze mult pentru experiența vizitatorilor muzeului. Cafeneaua este, de asemenea, un loc ideal pentru promovarea evenimentelor viitoare și pentru a afișarea de exponate, eventual din colecțiile de rezervă. În cazul în care nu este posibil să ofere nici un fel de serviciu de catering, muzeul ar putea, cel puţin, pune la dispoziţia vizitatorilor ţâşnitori sau dozatoare de băuturi. Magazinul: Acesta este un alt punct în care vizitatorii întâlnesc personalul muzeului, fiind locul de unde vizitatorii cumpără ghiduri, cataloage, replici, suveniruri, și unde cer informații. Magazinul are şi el o importanţă considerabilă în prestarea serviciilor pentru vizitatori şi în politica de comunicare a muzeului. Ce ar trebui să vândă magazinul și la ce preț? Există produse pentru copii, care pot fi cumpărate la un preţ foarte mic? Clienții pot comanda produse de la distanţă? Există un catalog cu publicații, replici și suveniruri, iar, dacă da, este catalogul disponibil pe website-ul muzeului? Ce orar de funcţionare are magazinul muzeului? Cât spaţiu de depozitare şi pentru stocul magazinului există? În cazul în care spațiul este limitat, cum se stabilesc cantitatea şi gama de produse din stocul magazinului? Este magazinul de bine luminat și are suficient spaţiu pentru ca oamenii să facă cumpărături? Spaţiul în aer liber: Existenţa unui spațiu în aer liber, cum ar fi o grădină sau un spațiu pentru obiectele prea mari sau prea grele pentru a fi expuse în interiorul muzeului, poate fi extrem de benefică pentru vizitatori. Acesta ar permite contemplarea și reflecția, plus că ar fi o schimbare de decor pentru vizitatori. Muzeul ar trebui să prevadă, în acest caz, bănci şi umbrele de soare şi, dacă are mulţi vizitatori din categoria grupurilor familiale, un loc de joacă pentru copii, eventual cu teme legate de colecţiile muzeului, ar fi foarte bine primit de public. Spaţiul în aer liber poate fi, de asemenea, ideal pentru organizarea de evenimente sau ar putea fi închiriat pentru expunerea de obiecte împrumutate din colecţii particulare. CASETA 10. Lista de criterii de evaluare din perspectiva vizitatorilorExercițiile de mai jos sunt metode prin care un muzeu monitorizează și evaluează standardele și regulile pe care le aplică. Dovezile culese vă ajută să acordaţi prioritate acțiunilor dvs. viitoare. Evaluarea este mecanismul prin care procesele, rezultatele şi obiectivele sunt verificate şi perfecţionate. Evaluarea poate avea loc în diferite etape ale unui şir de acțiuni. 1. La început, se procedează la o evaluare preliminară a impactului proiectului, destinată să

testeze idei sau prototipuri care se vor pune în practică în timpul proiectului. 2. Evaluarea formativă vă permite să faceţi modificări sau îmbunătățiri. 3. Evaluarea sumativă vă oferă posibilitatea de a aduna o serie de dovezi care sintetizează

punctele forte și punctele slabe ale proiectului şi serveşte la fundamentarea acțiunilor viitoare.

Exerciţiul 3: Puneţi doi membri noi ai personalului (indiferent de funcţia lor: nu contează dacă sunt oameni de serviciu, agenţi de galerie sau curatori) să citească următoarea listă de verificare și să adauge întrebări proprii. Utilizați 3 coloane, pentru evaluarea standardului muzeului: (1) standard bun (2) adecvat, dar necesită îmbunătățiri (3) necorespunzător. Folosiţi rezultatele evaluării la elaborarea planului de acțiune al muzeului pentru anul următor. Acest exercițiu ar trebui repetat cel puțin anual, pentru a vedea dacă situația s-a schimbat. Desigur, definiţia standardului “bun” trebuie stabilită înainte, cu participarea tuturor. Indicatori generali: Care sunt indicatorii care arată vizitatorului muzeului că muzeul le acordă atenţia cuvenită şi că sunteți preocupat de calitatea vizitei lor? Există un scurt paragraf în publicaţiile/ pe website-ul muzeului dvs. sau pe un panou afişat la intrarea în muzeu, în care muzeul îşi declară intenţiile? Sosire: Este drumul spre muzeu ușor de localizat? Există indicatoare adecvate, care arată clar

137

direcţia spre muzeu şoferilor și pietonilor? Parcarea este semnalizată? Ce distanţă este de parcurs pe jos, până la intrare? Există spații aproape de intrarea muzeului, pentru persoanele cu handicap? Întâmpinare şi orientare: Cine întâmpină vizitatorii? Cum îi întâmpină? Sunt cei care întâmpină vizitatorii politicoşi şi capabili să dea informații exacte? Este clar pentru vizitatori ce să facă la sosire și unde se află grupurile sanitare, vestiarul, biroul de informații, camerele de studiu, galeriile? Cum află ce acţiune are loc în ziua respectivă la muzeu? Ce oferă muzeul pentru grupurile familiale, copii, persoane cu handicap, persoane care doresc să efectueze cercetări? La ce oră se închide muzeul? Muzeul percepe taxă de intrare? Dacă da, cât costă biletul? Sunt reduceri pentru copii şi bătrâni? Este permis să faci poze în muzeu? Este permis accesul cu copii mici în cărucior? Galeriile: Îmi place modul în care sunt expuse obiectele muzeale? Interioarele sunt atrăgătoare, sau sunt întunecate şi sumbre? Etichetele sunt uşor de citit? Este lumina bine direcționată? Sunt galeriile aglomerate? Înţeleg contextul şi conţinutul exponatelor? Pot afla mai multe despre exponate decât ceea ce scrie pe etichete? Unde pot să aflu mai multe informaţii? Pot să stau jos undeva? Poate copilul meu să învețe şi să se distreze conform vârstei şi nivelului lui intelectual? Sunt exponatele aşezate la o înălţime la care să poată fi văzute de toţi vizitatorii? Cum ajung dintr-un loc într-altul? Cui pot să mă adresez, dacă am întrebări? Cum pot să recunosc persoanele care fac parte din personalul muzeului? Unde pot să beau ceva sau să iau o gustare? Sunt gustările şi băuturile răcoritoare ieftin? Pot să stau în curtea muzeului? Există toalete afară din muzeu? CASETA 11. Analiza serviciilor pentru vizitatoriExercițiul 4: Rugaţi câteva persoane din public (preferabil, nu dintre vizitatorii obișnuiți ai muzeului) să facă Exerciţiul 3, pentru a evalua reacțiile vizitatorilor în comparație cu cele ale personalului. Puteţi face acest lucru lăsând vizitatorii aleşi să vă vorbească în timp ce îi însoţiţi prin muzeu. Adăugaţi la lista de acţiuni pe termen lung opiniile exprimate de aceştia, referitoare la calitatea serviciilor oferite de muzeu vizitatorilor. Exercițiul 5: Trimiteţi doi angajaţi ai muzeului să viziteze împreună un muzeu necunoscut sau un alt punct de atracţie din zonă (un monument de patrimoniu, un parc de distracții sau un mall: nu contează dacă este un obiectiv de interes public sau comercial) și să observe, ca vizitatori, ce anume, în opinia lor, funcţionează bine şi ce nu. Ce standarde au ales să folosească? Reacțiile şi comentariile lor pot servi apoi la dezbaterile diverselor echipe diferite/grupuri ale muzeului. Astfel de ocazii ar trebui acordate întregului personal, în special celor de la departamentul Servicii pentru vizitatori, pentru a le testa reacţiile (din punct de vedere emoțional și intelectual) la contactul direct cu o situaţie inedită. Rezumat Pentru ca vizitatorii al muzeului să profite cât mai mult de ocaziile de învăţare şi divertisment puse la dispoziție de muzeu, aceştia trebuie să se simtă bine-veniţi, în siguranță și să aibă certitudinea că toate exponatele şi colecțiile prezentate sunt, cel puțin parțial, în beneficiul lor, fac parte din patrimoniul lor, şi să înţeleagă locul acestora în societatea de azi. Vizitatorii mulţumiţi devin tot mai valoroşi pentru muzee, deoarece ei nu sunt doar o măsură a succesului, ci pot deveni vizitatori regulaţi ai muzeului și, eventual, suporteri şi susţinători entuziaști ai acestuia. Pentru a îndeplini acest deziderat, muzeul și întregul personal muzeal trebuie să planifice și să presteze servicii şi dotări de calitate vizitatorilor lor, concepute să îmbunătățească accesul, înțelegerea și să sporească bucuria de a vedea colecțiile. Un vizitator mulțumit este dovada unui muzeu bine orientat și condus în mod profesionist.

138

Informații suplimentare Asociația Muzeul (Marea Britanie) și, în special, publicația sa trimestrială “Practica muzeală”,

oferă o mare cantitate de informații practice despre o gamă largă de aspecte relevante, cum ar fi Serviciile pentru vizitatori, Acces, Design, Etichete. Muzeele care aderă la această asociaţie primesc exemplare gratuite din această publicaţie şi au acces la arhiva online a asociaţiei. Vă rugăm să contactați editorul, Asociația Muzeelor, 24 Calvin Street, Londra E1 6NW, http://www.museumsassociation.org

Există o mulțime de literatură de specialitate în domeniul deservirii vizitatorilor, studiilor despre vizitatori și serviciilor pentru clienți din zonele din afara muzeelor, inclusiv servicii de agrement, turism, patrimoniu și cultură, precum și managementul afacerilor.

139

Educaţia muzeală din perspectiva funcţiilor muzeului

Cornelia Brüninghaus-Knubel

Directorul Departamentului Educaţie, Wilhelm Lehmbruck Museum, Duisburg, Germania

La ce folosesc muzeele? Care este scopul tuturor eforturilor de colecţionare, restaurare și expunere a obiectelor? Nu este, cu siguranță, vorba de o terapie ocupațională pentru curatori sau cei care fac cercetări în domeniu. Nu este nici vorba doar de mândria de a reprezenta cultura unei națiuni sau patrimoniul comun al întregii omeniri. De fapt, scopul este de a face cunoștințele și colecțiile muzeului cunoscute publicului larg, oamenilor de toate vârstele și din toate mediile, și de a le da ocazia de a participa la cunoaștere și cultură. Prin urmare, este important ca fiecare acțiune a muzeului să urmărească să servească şi să educe publicul.

Muzeele adaugă o valoare specială învăţământului formal, ca parte a sectorului informal al sectorului educației. Ele extind sfera educației formale și oferă modalități alternative de învăţare, divertisment şi de împărtăşire a experienţei. Toţi profesioniștii muzeelor, indiferent de postul sau de specializarea lor, trebuie să îşi facă o profesiune de credință din nevoia de a împărtăși cu cât mai multe persoane, de toate vârstele şi categoriile sociale, cunoştinţe care să îi conştientizeze de importanța descoperirii și înțelegerii originii oamenilor şi creaţiei culturale a acestora şi să cunoască patrimoniul natural al planetei noastre.

Educația continuă pentru oamenii de toate vârstele, de la copii foarte mici, la pensionari - de la sub trei, la peste nouăzeci și trei - poate avea loc în muzee: omul se bucură de ocazia de a face o vizită plăcută şi informală şi de a comunica cu alţi oameni (într-un mod diferit de ce se întâmplă când merg la teatru și concerte), iar grupurile de vizitatori au ocazia de a trăi experiențe diferite de cele din mediul lor de studiu obișnuit. Aşadar, serviciile educaționale din muzee sporesc şi completează înțelegerea colecțiilor şi exponatelor, mărind totodată plăcerea de a le privi. Dat fiindcă este o parte esențială a obiectivelor generale ale muzeului, educația ar trebui să fie considerată unul dintre principalele obiective ale politicii muzeale. În caz contrar, educația muzeală tinde să fie privită ca un simplu truc de marketing, care vizează doar creșterea numărului de vizitatori.

Colecțiile și educația Având în vedere relația strânsă dintre toate funcțiile muzeale, problemele educației muzeale trebuie, mai presus de toate, să fie corelată cu natura colecțiilor. Indiferent dacă este vorba de artefacte sau de exemplare de istorie naturală, de obiecte tehnice sau materiale de arhivă, fiecare colecție implică o analiză minuţioasă, în colaborare cu personalul științific, cu scopul de a stabili o orientare educațională specifică și relevantă. Odată obiectivele definite, programele educaționale pot fi concepute astfel încât să promoveze o mai bună înțelegere a obiectelor și a altor aspecte ale misiunii curatoriale și științifice a muzeului.

Acest lucru trebuie să se facă atât pentru cursurile de educaţie muzeală, cât şi pentru orientarea educațională și conținutul prezentărilor de exponate și al expozițiilor, fie ele permanente sau temporare. Fiecare pas trebuie să fie ghidat de responsabilitatea atât faţă de vizitator, cât și faţă de natura și mesajul colecțiilor și obiectelor. De asemenea, alegerea obiectelor care urmează să fie prezentate publicului și în expoziții depinde de temele impuse de însăşi natura colecţiei, şi care, în acelaşi timp, interesează publicul. Alegerea poate să varieze în funcție de diferitele grupuri ţintă vizate, de problematica de interes la momentul respectiv sau de nevoile speciale ale societății.

140

Obiectele sau exemplarele din colecția muzeului transmit tot felul de informații. Trebuie să vedeţi care dintre obiecte şi exemplare sunt relevante pentru diversele grupuri de vizitatori ai muzeului și ce conținut ar trebui să transmită acestea. Apoi, utilizați aceste cunoștințe pentru a decide asupra programelor și metodelor prin care procesele de învățare vor fi realizate.

Patrimoniu și educație Mai mult decât atât, pentru multe muzee, în special pentru cele din comunităţile mai mici, cunoașterea tradițiilor locale și a culturii regionale este crucială la stabilirea unei politici muzeale care să combine activitatea educativă cu cea curatorială a muzeului. Unele muzee păstrează o gamă extraordinară de bunuri de patrimoniu, de diferite tipuri, de exemplu bunuri care reflectă surse și valori naționale sau internaționale. Într-o perioadă când schimbările se petrec cu o viteză fără precedent, oamenii sunt tot mai tentaţi să îşi neglijeze propria istorie și propriile tradiții culturale şi să ignore cunoștințele despre alte culturi și despre patrimoniul mondial mai larg. Un muzeu este locul perfect pentru a promova și spori gradul de conștientizare publică asupra a ceea ce înseamnă patrimoniul natural, cultural și artistic, cu ajutorul studiilor de cercetare efectuate de muzee și de alţii, asupra culturii materiale și imateriale conservată de muzee, precum şi datorită posibilităţii muzeelor de a educa vizitatorii.

Dezvoltarea și gestionarea educației muzeale În cazul în care muzeul se vede pe sine ca o instituție puternic angajată social şi educaţional, instituirea unui serviciu educațional eficient trebuie neapărat privită ca fiind o chestiune înţeleasă de la sine. Încă din anul 1965, cea de a opta Adunare Generală a ICOM a adoptat, ca politică oficială a ICOM, o declaraţie prin care se spunea că, dată fiind importanța tot mai mare a rolului educativ și cultural al muzeelor, acestea trebuie să angajeze specialişti cu pregătire în domeniul educaţiei - fie profesori calificați, care să fie apoi formaţi în disciplinele de bază ale muzeului, sau muzeografi de meserie (inclusiv cu studii curatoriale), care să fie ulterior instruiţi în şi familiarizaţi cu metodele educaționale.

Din păcate, după aproape patruzeci de ani, educația continuă să fie lăsată pe locul doi în preocupările muzeelor. Chiar și acolo unde muzeul are un departament specializat în educație, acesta are, de multe ori, o poziție şi un statut inferioare în ierarhia departamentală a muzeului. Cele mai bune exemple de muzee orientate spre satisfacerea cerinţelor vizitatorilor sunt cele care au angajat educatori şi au colaborat cu aceştia cu mult înainte de deschiderea oficială a muzeului. Cu toate acestea, există încă multe muzee care supraviețuiesc şi fără nici un departament de educație. Şi chiar dacă aceste muzee devin, la un moment dat, conștiente de obligațiile lor educative față de public și decid să înfiinţeze un departament de educație, de foarte multe ori încep cu doar o singură persoană, care se presupune că trebuie să fie capabilă să îndeplinească toată diversitatea de sarcini descrise mai sus.

Ce fel de persoană trebuie să fie educatorul numit de muzeu? În cele mai multe țări, nu există nici un curs de specialitate care să pregătească oameni pentru profesia de muzeograf-educator. In schimb, cei mai buni educatori muzeali de astăzi s-au calificat (de obicei, la nivel postuniversitar), în multe şi diverse domenii, pe parcursul carierei lor la muzeu. Mulți au studiat disciplina care face obiectul de activitate principal al muzeului în care lucrează - de ex., arheologie, biologie, istorie, fizică, sau au făcut studii pedagogice, sau au absolvit cursuri de psihologie, care le-au asigurat cunoștințe didactice şi pedagogice de bază, pentru că este vital ca un educator să fie respectat din punct de vedere al formării sale academice de către colegii săi curatori. În plus, formarea muzeografică este absolut necesară, fie că este vorba de cursuri (postuniversitare) specializate sau de practica ca stagiar într-un muzeu. Unele cursuri de formare a cadrelor didactice pot fi adecvate, dar este important să se înțeleagă că învățarea în muzeu poate să difere foarte mult de învățarea în școli, în special în ţările cu tradiție de predare şi învăţare foarte formală.

141

Odată ce un muzeu a decis să creeze un serviciu de educație și a găsit un candidat potrivit care să se ocupe de această activitate, noul responsabil cu educaţia trebuie să înfiinţeze o structură și să decidă cu privire la o politică și un program educaţional. Politica şi programul trebuie să fie realiste, în sensul că trebuie să ţină cont de ceea ce se poate efectiv realiza în situația dată a muzeului, în special din punct de vedere al resurselor umane, de timp şi financiare disponibile. Ca cerinţă minimală, un serviciu educaţional eficient are nevoie de un şef, angajat cu normă întreagă, capabil să îndeplinească sarcinile de conducere şi administrare pe care le presupune postul său, şi să ia parte şi la activităţi didactice şi educaţionale al muzeului.

Deşi experiența îndelungată a demonstrat că un singur educator este, oricum, mai bine decât niciunul, o singură persoană nu va fi măsură să îndeplinească chiar toate sarcinile educative, mai ales din momentul în care școlile, colegii, părinții și publicul larg recunosc valoarea programelor educaționale oferite de muzeu. Este ineficient și neeconomic ca un educator cu înaltă calificare să fie nevoit să se ocupe de munca de secretariat, de rutină, cum ar fi înregistrarea rezervărilor, împărţirea materialelor publicitare sau tipărirea de materiale didactice, din cauza lipsei de personal administrativ.

Cererea publică de servicii educaționale este de natură să impună angajarea de personal suplimentar, specializat în ghidarea, predarea și desfășurarea atelierelor şi a altor activități educative. Liber-profesioniştii sau colaboratorii pot efectua multe dintre aceste funcții, pe bază de contract şi cu supervizarea corespunzătoare. Oricum, acest tip de personal trebuie instruit de către responsabilul serviciului Educație sau de către alți experți ai muzeului, pentru a se familiariza cu şi respecta standardele de calitate ale muzeului. Această formare și dezvoltare profesională continuă trebuie să acopere o gamă largă de subiecte, inclusiv cunoștințe actualizate despre teoria învăţării şi psihologie, despre ultimele noutăţi, despre cercetările efectuate în disciplina specifică muzeului, ca şi cunoştinţe de comunicare, prezentare, precum și orice aspecte speciale relevante pentru acest post, cum ar fi meșteșuguri și tehnici tradiţionale. Prin urmare, educatorul muzeal trebuie să fie în acelaşi timp un lider și un adevărat jucător de echipă.

Rețelele din interiorul și din afara muzeului sunt esențiale pentru activitatea educatorului. Ele îl pot ajuta să se orienteze spre public şi pot constitui o sursă de noi alianțe, lărgind, astfel, orizontul profesional al educatorului și, implicit, al serviciului educativ furnizat. Şi mai important este că aceste reţele pot facilita rezolvarea problemelor. Aici, trebuie subliniat rolul important al relaţionării cu alți muzeografi, în special în cazul educatorilor fără experiență muzeală.

Comunicarea cu alţi lucrători din muzeu, atât din cadrul muzeului, cât şi din afară, este deosebit de preţioasă în ceea ce privește schimbul de idei, sfaturi și know-how. Aceste eforturi de comunicare îl menţin pe educatorul muzeograf la curent cu problemele, cursurile și dezbaterile de ultimă oră, ceea ce îi permite să satisfacă cerinţele profesiei, precum și rolurile pe care le are de îndeplinit în cadrul muzeului. Educatorul se poate afilia la reţele externe naționale (de exemplu, asociația muzeelor) sau internaționale (de exemplu, Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM) și comitetele sale internaționale specializate). Dacă nici una dintre aceste rețele nu îi este accesibilă sau nu răspunde nevoilor educatorului, acesta își poate crea propria rețea. Pe lângă aceste contacte profesionale, educatorul trebuie să aloce o mulțime de timp și răbdare stabilirii contactelor personale la nivel local: ca expert în comunicare, responsabilul cu educația muzeală, poate facilita contacte între instituții și persoane, grupuri și persoane particulare, și poate deschide căi de cooperare.

Educația muzeală și comunitatea Ca instituție de interes public, muzeul, în ansamblu, trebuie să se afle, din punct de vedere

intelectual, în mijlocul comunității locale, naționale sau internaționale. Educatorului muzeal îi revine un rol deosebit de important în elaborarea declarațiilor privind misiunea, politicile și programul muzeului, oferind o perspectivă deosebit de valoroasă pentru elaborarea politicilor muzeale, datorită contactului strâns şi nemijlocit pe care îl are cu publicul și graţie cunoştinţelor

142

lui despre aşteptările şi reacţiile diferitelor categorii sociale, şi în special ale tinerilor, ca viitori vizitatori preţioşi ai muzeului.

În calitatea sa de muzeograf specializat în relațiile cu publicul, capabil să înțeleagă nevoile și dorințele diferitelor grupuri de vizitatori, educatorul muzeal are datoria de a contribui cu cunoștințele sale la gestionarea şi planificarea generală a activităților muzeului, ca, de exemplu, stabilirea strategiei privind prezentarea exponatelor noi. Ca membru al echipei muzeale, educatorul trebuie să fie în măsură să furnizeze informații vitale despre percepția, capacitatea intelectuală și interesele grupurilor de vizitatori. Aceasta presupune ca educatorul să știe foarte clar ce grupuri-țintă urmează să fie abordate și în ce mod. Pornind de la analiza unei piese d sau a unui grup de piese de muzeu, educatorul stabileşte programele educaţionale.

Programele educaţionale sunt diverse și se adresează vizitatorului individual, adult sau copil, grupurilor speciale de vizitatori şi elevilor. Vizitatorii nu ar trebui priviți ca simpli “consumatori” de cultură sau cunoştinţe, ci ca parteneri ai muzeului în procesul de învățare. Prin urmare, obiectivul educatorului muzeal trebui să fie acela de a comunica vizitatorilor valori și cunoștințe ținând de istoria culturală sau naturală, de artă, sau de știință, în așa fel încât aceștia să le înțeleagă și să le compare cu propria lor experiență în domeniu.

Alegerea metodelor de predare și învățare în educația muzeală Pentru a transmite semnificația unui obiect de muzeu și a mări capacitatea de înţelegere a acestuia există o gamă variată de metode didactice și pedagogice. Unele metode și materiale didactice sunt concepute să servească vizitatorului pasiv. În acest caz, procesul de învățare ia forma reflecției, percepției, examinării și recunoașterii. Alte metode încurajează vizitatorii să se implice în mod activ și să examineze colecțiile, exponatele și fiecare bun cultural care face obiectul studiului, executând o activitate artistică, tehnică, socială sau științifică.

Fig. 1. Probleme de avut în vedere în planificarea și gestionarea programelor educaţionale muzeale (Eileen Hooper-Greenhill, Museum and Gallery Education, Leicester University Press, 1991)

143

Etichetele și legendele din expoziție Ca o condiția minimală, muzeul trebuie să ofere informații despre fiecare exponat al său, referitoare, de exemplu, la clasa, funcția, originea, materialul, vârsta și conținutul exponatului. Cu toate acestea, la ora actuală, cele mai multe muzee oferă mult mai multe informații vizitatorilor decât cele strict necesare, pe care le afişează în scris pe panourile, legendele și etichetele explicative ale fiecărui exponat, care prezintă date mai detaliate despre tema generală a expoziției și despre contextul particular al fiecărui exponat sau grup de exponate. În plus, este posibil ca, în cazul grupurilor organizate de elevi şi studenţi, care vizitează galeriile publice în scop educativ, să fie nevoie de materiale didactice suplimentare, relevante pentru grupa de vârstă sau specializarea acestora.

Specialistul în educație muzeală poate fi de mare ajutor colegilor săi din cadrul muzeului, care se ocupă de planificarea şi proiectarea prezentărilor şi expoziţiilor, oferindu-le consultanță de specialitate pe probleme ca inteligibilitate, nivel lingvistic, topografie și design grafic, comunicare, inclusiv consultanţă referitoare la valoarea unui exponat sau grup de exponate în contextul conceptului și obiectivelor expoziției sau prezentării.

Proiectarea programelor educaționale: principiile de bază 1. Porniți de la experiența și cunoștințele publicului. 2. Oferiți ocazii de conversație și discuții, care îi ajută pe elevi să exprime idei noi și să prezinte

argumente motivate 3. Oferiți experiențe practice, care să stimuleze simțurile și mintea, cum ar fi dorința de a:

a. Privi b. Descrie c. Atinge d. Manevra e. Desena f. Se juca Lăsați elevul, sau orice alt vizitator, să își găsească propriile expresii pentru experiența pe care o trăieşte la muzeu

5. Oferiți posibilitatea și timpul necesar pentru explorare individuală 6. Planificați fiecare program de vizite educaționale cu atenție, luând în considerare

de exemplu. calendarul anului școlar local, sezonul, ora din zi 7. Acordați timp grupului de vizitatori să se adapteze noului spațiu de curs din muzeu 8. Includeți în program o etapă de pregătire a vizitei (de exemplu, vizite prealabile sau cursuri

de instruire pentru cadrele didactice, sau furnizarea dinainte de materialele de informare sau didactice), precum și o etapă de evaluare a vizitei, la sfârșit.

9. Evaluaţi fiecare vizită şi fiecare program educativ organizat și analizaţi eventualele modificări necesare în viitor.

Tururi ghidate și dialog educațional Între mijloacele de predare muzeală, metoda clasică este metoda bazată, în mare măsură, pe mijloace de comunicare. Cu toate acestea, stilul de predare sub forma prelegerilor formale, folosit, în mod tradițional, în relația cu adulții educați, ar trebui înlocuit cu dialogul sau conversaţia mai puțin formală, mai ales atunci când educatorul muzeal lucrează cu copii, tineri și persoanele fără pregătire superioară. Pentru a se îndepărta de stilul de predare clasic, pe modelul întrebări și răspunsuri, educatorii muzeali folosesc astăzi o diversitate de forme de interacțiune, care îi încurajează pe elevi şi pe toţi participanţii la programul educativ muzeal să participe activ şi cu toate simțurile şi să îşi exprime liber sentimentele şi ideile. Cu alte cuvinte, în loc să li se dea informaţii de-a gata, elevii sunt lăsați să exploreze și să descopere, să descrie și să experimenteze. Educatorul muzeal nu face decât să îi ajute să descopere singuri semnificaţia celor prezentate.

144

Figura 2. Elevi examinând o operă de artă, la expoziția de sculptură de la Muzeul Wilhelm Lehmbruck, Duisburg, Germania

Mijloacele audio și audiovizuale Ca substitut pentru ghizii umani, muzeele folosesc audio-ghiduri: magnetofoane portabile sau CD playere, cu căști, care redau un comentariu referitor la o anumită expoziție sau la piesele centrale ale muzeului. Alternativ, astfel de comentarii și informații pot fi furnizate în diferite puncte ale expozițiilor, prin difuzoare sau alte dispozitive audio, care transmit comentarii sau, după caz, sunete recognoscibile din natură (de exemplu, sunete produse de animale, emisiuni radio pe teme de istorice, muzică), concepute să scoată în evidenţă conținutul exponatului.

Cu toate că audio-ghidurile sunt o sursă bogată şi foarte la îndemână de informaţii, ele sunt totuşi în detrimentul conversației și comunicării normale între vizitatori, deși redarea discretă a unor sunete recognoscibile din natură amplifică efectul exponatelor de istorie naturală asupra vizitatorilor. Mijloacele audiovizuale contribuie substanțial la educația muzeală, cu condiţia să fie corect folosite. Diaporamele cu sunete, filme și clipuri video/TV pot contribui la receptarea eficientă a mesajului. Un avantaj al mijloacelor audiovizuale este capacitatea lor de a aduce în muzeu informații din lumea reală, de exemplu procedee de confecţionare de obiecte, comportamente ale oamenilor sau ale animalelor, imagini cu locurile din care a fost colecționat un anumit exponat.

Spații de studiu Promovarea educației la muzeu trebuie să fie susținută de spaţii şi dotări adecvate acestui gen de activitate. Spaţiile pot fi anumite zone din expoziție, axate pe exponate cu rol educativ, organizate şi concepute special pentru a servi expunerii unui anumit subiect, sau săli de clasă, ateliere sau alte spații dedicate studiului, care pot fi utilizate o perioadă mai lungă de timp, de către grupuri școlare și de alte grupuri de vizitatori, care vin la muzeu cu scopul de a se instrui, precum și de către vizitatori singuri. Spațiile muzeale destinate educației sunt, de obicei, puse la dispoziția publicului cu tot cu informațiile și materialele necesare studierii intensive și active a unui subiect sau altul.

Mijloace vizuale și electronice În multe cazuri, mijloacele grafice, cum sunt diagramele, hărțile și fotografiile, pot fi foarte utile pentru ilustrarea şi explicarea clară şi coerentă a unui concept. Muzeele folosesc din ce în ce mai mult computerele, în același scop. Cu ajutorul calculatoarelor legate în rețea și al PC-urilor independente, care rulează un software special conceput, vizitatorii au ocazia de a învăța

145

interactiv despre un anume procedeu tehnic, artistic sau științific, sau despre diverse fapte istorice, având la îndemână informații din care au posibilitatea să aleagă nestingheriţi informațiile care îi interesează cel mai mult.

Astăzi, oameni au tot mai mult posibilitatea să afle tot felul de informații muzeale, de la distanţă, accesând website-urile muzeelor, astfel că, în unele cazuri, numărul “vizitatorilor virtuali”, participanţi la programele de asistență educațională și informațională, depășește numărul vizitatorilor care participă personal la astfel de programe, chiar la muzeu. Cu toate că sistemele de informare și învățare asistate de calculator conţin şi pun la dispoziție o gamă vastă de informații, ele prezintă şi un risc, anume acela că abat atenţia utilizatorilor de la exponatele și obiectele originale ca atare.

Figura 3. Atelier de lucrări practice, la o expoziție permanentă despre fabricare pietrei ponce, de la muzeul Landesmuseum Koblenz, Germania

Expoziții didactice/educaționale Spre deosebire de prezentarea mai tradițională, orientată spre obiect, o expoziție didactică sau pedagogică este, de cele mai multe ori, orientată spre argument. Acest lucru este posibil cu condiția ca (1) obiectivele educaționale să fie proeminente în cadrul conceptului, și (2) conținutul, proiectul și asistența educațională să fie strâns legate de argumentul care urmează să fie transmis, și (3) grupul-țintă căruia i se adresează expoziția să aibă fixată o prioritate. În expozițiile educaționale, se recomandă folosirea, cu predilecție, a stilurilor de predare interactive. Figura 4. Balonașe: activități educative distractive, la expoziția “Steifenblasen”, de la Kindermuseum, Munchen, Germania

146

Ateliere practice Ateliere de lucru, care pot fi conduse de liber-profesioniști, specialiști în domeniile lor, cum ar

fi artiști plastici, oameni de știință, sau meșteșugari, oferă vizitatorilor posibilitatea de a explora tehnici legate de realizarea și conservarea bunurilor culturale, sau de a face cercetări sau analize științifice. Ateliere dau posibilitatea vizitatorilor de a experimenta şi redescoperi meșteșuguri şi obiceiuri străvechi, cum ar fi olăritul, tâmplăria, fierăria, gătitul, aprinderea focului, sau diverse alte tradiţii locale. Arta este mai lesne înțeleasă de vizitatori, dacă muzeul le dă ocazia să practice tehnici de imprimare, desen, pictură, sculptură şi fotografie. Folosirea microscopului, săpăturile, fotografierea și sistematizarea informațiilor despre obiecte, în scopul cercetării arhivistice, sunt activităţi menite să introducă vizitatorii în munca de cercetare științifică propriu-zisă.

Figura 5. Elevi experimentând tehnica de confecţionare a hârtiei, în atelierul special amenajat în cadrul expoziţiei “Vom Brei zum Buch” (De la pastă, la carte), de muzeul Kindermuseum des Historischen Museum, Frankfurt, Germania, 1998/99

De exemplu, în cazul artelor plastice, astfel de ateliere, organizate, eventual, în aproprierea unor

capodopere ale artelor frumoase, sunt, în special pentru tinei, un mijloc foarte viu de transmitere a principiilor estetice și de design (formă și culoare, spațiu și compoziție). Atelierele stimulează creativitatea şi sensibilitatea participanţilor la activităţile atelierului la contactul cu obiectele culturale. Ateliere de pictură și desen nu sunt apanajul exclusiv al programelor educaționale organizate de muzeele artă: ele își găsesc foarte bine locul și în muzeele de istorie naturală și muzeele de culturală generală. Transpunerea într-o formă artistică a obiectelor văzute și a cunoștințelor dobândite poate contribui la aprofundarea cunoştinţelor și la diversificarea experiențelor senzoriale.

Exponate și materiale didactice tactile Unele muzee încurajează vizitatorul să atingă anumite obiectele culturale reale, într-un cadru supravegheat, cum ar fi un exponat special sau o tavă cu specimene destinate să fie atinse şi manevrate, sau pun la dispoziția vizitatorilor eșantioane de lucru, realizate din materialele din care este confecționat obiectul original, de ex., piatră, blană de animale sau materiale textile. Eşantioanele tactile sunt foarte utile nu doar pentru elevii şi studenți, sau pentru nevăzători și persoane cu deficiențe de vedere, dar și pentru lucrul cu copii mai mici.

147

Figura 6. Vizitator nevăzător pipăind o sculptură de Ossip Zadkine. Muzeul Wilhelm Lehmbruch Duisburg, Germania

Jocuri didactice Pentru copii, jocurile imită regulile lumii reale. Astfel, jocurile și jocurile ghidate pot avea un loc important în procesul de învățare. Jocuri competitive, jocuri de îndemânare, puzzle-uri, teste, jocuri istorice etc., toate pot fi transferate cu succes în contexte muzeale.

Demonstrații educaționale Diverşi specialiști, cum ar fi meșteșugari, artiști, tehnicieni sau restauratori, pot fi invitaţi de muzeu să facă demonstraţii practice în meseriile lor, în cadrul programelor educaţionale ale muzeului. Actori şi educatori talentați pot interpreta diverse personaje istorice. Pentru ca acest gen de demonstraţii să aibă efectul scontat, interacțiunea cu vizitatorii este absolut obligatorie.

Jocul pe roluri și teatrul muzeal În context educațional muzeal, jocul pe roluri se bazează, de regulă, pe improvizaţie, structurat pe indicațiile și îndrumările șefului de proiect (care poate fi educatorul muzeal), adaptate în funcţie de personajele sau povestea care urmează să fie reprezentată, însă fără un scenariu și indicații regizorale propriu-zise. Jocul pe roluri poate consta din improvizaţii care redau o scenă dintr-un tablou sau evenimente istorice. Vizitatorul poate să plaseze interpretări din lumea contemporană lui în contextul istoric dat.

Această formă de joc poate fi lesne inclusă într-un tur ghidat și se dovedește extrem de antrenantă pentru vizitatori, mai ales pentru copii și adolescenți. În plus, un număr tot mai mare de muzee includ, mai nou, piese de teatru în programele lor, recurgând, de regulă, atât la actori profesioniști, cât și improvizația de tip interpretare de roluri, cu participarea activă a copiilor/elevilor vizitatori.

148

Figura 7. Jocul pe roluri: copil interpretând rolul unui călugăr medieval care scrie o scrisoare. Expoziția “Vom Brei zum Buch”, muzeul Kindermuseum des Historischen Museum, Frankfurt, Germania, 1988/99

Tablouri vivante În acest caz, membrii grupului de vizitatori întruchipează o persoană sau grupuri de persoane care apar înfăţişate în diverse tablouri şi sculpturi ale muzeului, costumaţi, eventual, la fel ca persoana/persoanele pe care le imită. Astfel, atitudinea, gesturile și expresiile faciale ale personajului întruchipat pot fi mai uşor înțelese și interpretate în raport cu sinele vizitatorului care îl imită.

“Kituri” didactice Materialele didactice și seturile de specimene destinate manipulării de către vizitatori pot fi ambalate în cutii, geamantane sau în orice alt recipient. Ele pot fi folosite fie în muzeu, ca material didactic, de către educatorii muzeali înșiși, sau – dat fiindcă sunt intuitive - de către vizitatorii înşişi. Muzeul poate pune la dispoziţie astfel de truse didactice și în afara muzeului, organizând un serviciu intern, care să dea cu împrumut astfel de materiale şi truse didactice unităţilor de învăţământ, la cerere.

Materialele care alcătuiesc trusele didactice sunt adaptate, de obicei, pe tematici specifice, legate de colecția și programul general al muzeului, și conţin o mare diversitate de accesorii destinate învăţării, sub formă de informații scrise, imagini, voci înregistrate, muzică, replici, materii prime, care pot fi manipulate şi folosite de elevi în activitățile lor creative şi de divertisment, inclusiv instrucțiuni de folosință și fişe cu exerciții.

Excursii în teren/expediții (a se vedea și secțiunea despre activitățile extrașcolare) Dacă au legătură cu temele expoziției și cu colecția, excursiile în teren contribuie substanţial la lărgirea orizontul de cunoaștere al vizitatorului dincolo de zidurile muzeului. Este vorba, de exemplu, de organizarea de excursii la peșteri și la cariere, care au legătură cu colecțiile geologice ale muzeului; vizitarea monumentelor, statuilor, clădirilor istorice, relevante pentru muzeele de artă și istorie culturală, sau vizite la situri arheologice, ca parte a programului educațional al muzeelor de arheologie. Aceste vizite dau vizitatorilor ocazia de a întâlni oameni interesanți, care practică meserii relevante pentru specificul muzeului, şi de a constata nemijlocit modul în care piesele unei colecții se leagă de viața și activitatea concetățenilor lor.

149

Activități de colectare/documentare/expunere Instituția muzeală, în sine, poate prezenta interes pentru public, și nu doar exponatele muzeului. În acest sens, unele muzee au inclus în programul lor o acţiune specială, în care vizitatorul este invitat în culisele muzeului. Astfel, în cadrul unei expoziții didactice sau al unui proiect de lucrări practice, vizitatorul are şi ocazia de a explora tehnici muzeografice, cum ar fi colectarea, cercetarea și expunerea pieselor de muzeu. Programul poate include interviuri cu reprezentanți ai diferitelor profesii muzeale, asistarea și, eventual, participarea la lucrările muzeale, jocuri pe roluri, sau redarea de lucrări muzeale, cum ar fi colectarea de piese, înființarea unei expoziții și rezolvarea unor situații de criză (de exemplu, furtul sau deteriorarea pieselor din colecție). Acţiunile de acest gen au scopul de a da vizitatorilor ocazia de a cunoaște mai bine valoarea muzeelor și a patrimoniul pe care acestea îl conservă, demonstrând, în acelaşi timp, că muncă în muzeu este extrem de pasionantă. Figura 8. Material împrumutat din Trusa despre cultura amerindienilor, muzeul Rautenstrauch-Joest Museum fur Volkerkunde, Koln, Germania

Programe de asistenţă dedicată evenimentelor educaționale (a se vedea și secțiunea Educație informală, de mai jos)

Serviciul Educaţie, din cadrul muzeului, poate organiza și promova un program de asistenţă, care să vină în completarea şi să sporească vizibilitatea exponatelor muzeului sau a expozițiilor temporare. Un asemenea program poate cuprinde filme și proiecții video, spectacole teatrale și concerte, lecturi, cursuri și conferințe.

Publicaţii muzeale Informații privitoare la colecțiile permanente ale muzeului sau la o expoziție temporară pot fi, de asemenea, transmise prin clasicele cărți, broșuri sau cataloage. Textele și ilustrațiile au rolul de a consolida cunoștințele și de a anima expoziția, făcând-o mai atrăgătoare. Este important ca muzeul să aibă permanent în minte cititorii și utilizatorii-țintă: publicațiile, ghidurile și cataloagele pentru copii și adolescenți trebuie să fie concepute special pentru ei, în sensul că textele trebuie să fie distractive şi ușor de înțeles şi, eventual, să conţină benzi desenate și ilustraţii. În schimb, publicaţiile, ghidurile şi cataloagele destinate adulţilor trebuie să conţină informații și interpretările mai sofisticate, inclusiv rezultatele celor mai recente cercetări ale curatorilor muzeului sau ale specialiștilor externi.

150

Activități în afara muzeului Programe de popularizare

În zilele noastre, muzeul este considerat o instituție care are datoria de a întreţine relaţii strânse cu comunitatea şi de a-şi asuma o responsabilitate socială. Muzeul trebuie să servească un public cât mai larg și mai divers, de la utilizatori obișnuiți, suporteri şi susținători entuziaşti, persoane care ştiu puțin sau nimic despre muzeu și ofertele lui, și până la cei care n-au vizitat în viaţa lor un muzeu. Muzeul trebuie să vadă dacă nu cumva lipsa de interes față de muzee a unora este cauzată de dificultăți legate de locaţia geografică a muzeului sau de inexistenţa unei reţele de transport adecvate în zona unde este situat muzeul. Desigur, este posibil şi ca persoanele și comunitățile din zonele defavorizate să nu își permită să cheltuiască timp și bani pe călătorii la muzeu.

Muzeul poate organiza acţiuni de sensibilizare, menite să îi ajute şi pe cei pentru care muzeul este inaccesibil, organizând programe de experimentare și învățare în şcoli şi locuitorilor din zone lipsite de muzee, ca, de exemplu, zonele rurale sau zonele geografice izolate. Astfel de programe au scopul de a sensibiliza publicul larg cu privire la valoarea muzeului și a serviciilor sale şi să-i convingă de utilitatea vizitelor la muzeu.

Tipuri de materiale didactice utilizate în mod obișnuit în muze Şcolile solicită adesea muzeelor diverse materiale didactice, destinate să sprijine procesul de predare-învăţare şi examinare. Muzeul poate pune la dispoziţie materiale didactice special pregătite în acest scop, pentru ambele tipuri de formare, respectiv pasivă și activă, cu sau fără formator (educator muzeal), pentru copii, elevi şi adulţi de toate vârstele, concepută să răspundă nevoilor de învăţare ale tuturor, de la copii de grădiniță, până la adulţii care urmează o formă de învăţământul formală sau informală. Prezentăm în continuare câteva exemple de tipuri de materiale didactice muzeale, destinate lucrului independent: Foi de lucru Jocuri didactice imprimate pe afișe mari Jocuri didactice cu cărți și zaruri Machete teatrale Cărţi şi cataloage cu aplicaţii practice Teste de lucru manual Dispozitive audiovizuale (CD-playere, aparate de înregistrare audio, aparate de înregistrare video și camere foto) Obiecte și materiale care pot fi atinse, mirosite şi gustate În plus, formatorul muzeal se poate folosi şi de următoarele materiale didactice, în procesul de predare, care să îl ajute la explicarea și lărgirea bagajului de cunoștințe al elevilor dincolo de obiectul de muzeu ca atare, cum ar fi: Grafice Diagrame Hărți Planşe pentru retroproiector Seturi de diapozitive Prezentări în PowerPoint și alte prezentări similare Texte Planuri de lecţie website-ul educativ al muzeului Filme Reproduceri şi replici Truse didactice (muzeul în valiză, unități de predare mobile, dotate cu diverse materiale și mijloace media)

151

Muzeul poate organiza unităţi mobile, constând din autobuze sau microbuze care transportă personal muzeal şi, eventual, voluntari instruiți şi cadre didactice din partea locului, şi dorate cu obiecte și materiale didactice din sfera de specialitate a muzeului, care să prezinte publicului din diverse părţi ale regiunii sau ale ţării expoziții sau activități educativ-instructive, sub forma atelierelor, pieselor de teatru muzeal şi a truselor cu obiecte de muzeu destinate atingerii şi manipulării de către public. Valoarea educațională şi reuşita unor astfel de programe de popularizare a cunoştinţelor pot fi asigurate cu contribuția teoretică şi practică a formatorilor muzeali.

Departamentele de educaţie, din cadrul muzeelor, obişnuiesc să angajeze persoane instruite și dedicate meseriei lor (cadre didactice, instructori, designeri, meșteșugari și diverși alți specialiști), dornici și capabili să lucreze cu o gamă variată de grupuri-țintă. Este un demers cât se poate de firesc ca muzeul să trimită specialiști în afara muzeului, să lucreze în diferite instituții de cartier, centre comunitare, grupuri de minorități sau școli.

Bibliotecile locale, primăriile, școlile, instituţiile publice sau diverse localuri publice pot servi ca spații de desfăşurare a programelor de popularizare organizate de muzeu, şi chiar și autobuzul sau vehiculul de transport al muzeului poate fi amenajat ca o sală de expoziție mobilă. Programele educaţionale sunt, adeseori, concepute în colaborare cu organizațiile comunitare locale, care pot pune la dispoziție personal, care să ajute la organizarea expoziției itinerante sau derularea oricărui alt tip de program de popularizare şi sensibilizare. De reţinut totuşi că, în cazul când programul de popularizare include prezentarea de piese de muzeu originale, muzeul trebuie să asigure respectarea strictă a măsurilor de securitate care se impun în astfel de situaţii.

Figura 9. Autobuzul-muzeu al Muzeului Național din Gaborone, ajuns într-un sat izolat, din Botswana, într-un program de Popularizare a cunoştinţelor. Figura 10. Lecție predată cu ajutorul obiectelor de muzeu, într-o școală dintr-un sat îndepărtat din Deșertul Kalahari, Botswana.

152

O altă formă de mobilizare și sensibilizare a publicului, la îndemâna oricărui muzeu, este

furnizarea de servicii de împrumut, serviciu care poate deveni o versiune la scară redusă a “muzeului mobil” (museobus), descrisă mai sus. În acest scop, se pot utiliza kituri cu materiale originale sau pachete didactice, conţinând versiuni miniaturizate ale exponatelor educaționale propriu-zise.

Trusele didactice de împrumut trebuie depozitate, prezentate potențialilor utilizatori, gestionate şi păstrate în bună stare. Multe servicii de împrumut, de acest gen, oferă școlilor și altor utilizatori şi servicii de livrare la destinaţie și de returnare. Prin urmare, este posibil ca împrumutarea de obiecte muzeale în scop didactic să implice un volum considerabil de muncă, din partea muzeului organizator, şi, implicit, costuri pe măsură, de care muzeul va trebui să se țină cont, atunci când îşi planifică înființarea unui astfel de serviciu.

Munca de teren În consonanță cu metodele contemporane de educație, care pun un accent deosebit pe învățarea prin experimentare, muzeele pot include în programele lor educaţionale şi organizarea de excursii şcolare. La urma urmei, toate colecțiile muzeului provin din exteriorul muzeului, de multe ori, chiar din zona în care este situat muzeul, așa că este firesc ca muzeul să îşi ducă vizitatorii la sursă. Excursiile educative sunt o experiență foarte vie, care oferă participanţilor ocazia de a vedea cu ochii lor situri arheologice și metode de prelevare, chiar la locul în care au fost descoperite unele din obiectele muzeului.

Cu ocazia vizitării siturilor arheologice, geologice sau biologice active, elevii și voluntarii pot avea ocazia să preleveze şi să catalogheze obiecte şi exemplare, implicându-se activ în procesul de învățare şi dobândind, astfel, cunoştinţe temeinice. Excursiile organizate de muzeu la monumente și situri, la alte muzee sau în locuri unde excursioniştii au ocazia să întâlnească personalități interesante la locul lor de muncă (de exemplu, artiști lucrând în studiourile lor de creație, oameni de știință lucrând în laboratoare) pot viza nu numai la grupuri școlare, ci și adulți interesați de astfel de experienţe. In organizarea unor astfel de ieşiri cu muzeul, formatorii muzeali au rolul de proiectanţi de program şi de liant între muzeu şi lumea exterioară.

Educație informală Evenimente și activități destinate petrecerii timpului liber

Pe lângă faptul că sunt educative, muzeele sunt un locul ideal de instruire şi divertisment. De cele mai multe ori, chiar clădirile muzeelor sunt deosebit de atrăgătoare sau interesante, în sine. Colecțiile și expozițiile pot crea o atmosferă capabilă să stârnească imaginația și să emoţioneze plăcut vizitatorii, pe care publicul o savurează din plin. Ca atare, diverse activități și evenimente culturale și de divertisment pot fi cu folos integrate în programele muzeului. Şi alte forme de manifestări artistice organizate în cadrul muzeului pot contribui la lărgirea perspectivei publicului asupra artelor şi culturii, în general. De exemplu, programelor constând din lecturarea de poezii, spectacole muzicale, piese de teatru, spectacole de dans devin şi mai atrăgătoare când au loc în decorul încântător, alcătuit de exponatele muzeului.

153

Figura 11. Casete de divertisment, pentru familii în vizită la muzeu: jocuri de descoperire de artefacte, muzeul Wilhelm Lehmbruck Museum Duisburg, Germania

Un alt mijloc de a atrage un public nou spre muzeu este de a invita artiști bine cunoscuți, să dea

o reprezentație, atrăgând, astfel, fanii artiştilor să vină la muzeu. De asemenea, muzeele organizează deseori conferințe și simpozioane, ţinute de curatori și alți specialiști muzeologi, pe teme de interes muzeografic: acestea au rolul de a contribui la aprofundarea cunoștințelor publicului și de a stimula dezbaterile.

Odată ce muzeul devine cunoscut pentru astfel de programe variate și atractive, muzeul va reuşi să atragă tot mai multe grupuri sociale, de exemplu, instituții, societăți, asociații, grupuri de lucru sau grupuri de studenți. Profitând de experiența sa, personalul muzeului se poate oferi să proiecteze evenimente destinate cu precădere satisfacerii nevoilor și intereselor acestor grupuri, evenimente care pot deveni o ocazie pentru muzeu de a face niște bani și de a atrage încă și mai mult public. Cu toate acestea, muzeul trebuie să aibă grijă ca orice eveniment pe care îl organizează să corespundă misiunii și obiectivelor sale. Această grijă nu revine doar educatorilor muzeali și specialiștilor în relații publice: aceste chestiuni țin de însăși natura obiectivelor și politicilor muzeului, astfel că ar trebui ca directorul și personalul din conducerea superioară, eventual și organul de conducere, să se implice în stabilirea politici și a liniilor directoare care să reglementeze astfel de programe.

Astăzi, atât tinerii, cât și adulții au tendința de a alege activități de calitate, pentru petrecerea timpului lor liber, și să caute modalități de petrecere a timpului cât mai interesante și mai pline de satisfacții. Muzeele sunt în măsură să îndeplinească aceste nevoi, prin învățare activă. Ele oferă oamenilor ocazii a lucra într-un mod plăcut cu noțiuni legate de cunoaștere.

Prin urmare, educatorii muzeali au datoria de a concepe o largă varietate de programe formale și informale, care că fie deopotrivă pline de semnificaţie și amuzante, astfel încât, chiar și după o zi de școală sau de serviciu, participarea la ateliere de lucru, cursuri sau evenimente organizate în cadrul muzeului să ofere participanţilor experiențe care să îi bucure, să le îmbunătățească stilul de viaţă şi, în final, calitatea vieții.

154

Managementul muzeal

Gary Edson

Director executiv, Museum of Texas Tech University, Lubbock, Texas Majoritatea muzeelor sunt în slujba cetăţenilor, și, pentru a avea succes, ele au datoria, ca prin tot ceea ce fac, să reflecte tocmai acest lucru. Orice organizație care au o misiune de interes public trebuie să îşi gestioneze activitatea conform acestei misiuni. Muzeele, în calitatea lor de custozi ai patrimoniului cultural, natural și științific al unui popor, regiuni sau națiuni, au o dată în plus obligaţia de acţiona de o manieră ireproşabilă. Desigur că, muzeele organizate de sau în cadrul unor structuri guvernamentale au, în mod normal, obligaţia de a acţiona în conformitate cu sistemul de management stabilit de organismul în a cărui subordine se află. Dar chiar şi aceste muzee trebuie să funcţioneze conform mecanismelor şi practicilor muzeale general acceptate.

Directorul muzeului asigură conducerea şi stabileşte viziunea și orientarea muzeului, care sunt ingredientele principale ale unui management de calitate.

În ţările cu tradiţie muzeală, termenul de management se foloseşte pentru a descrie nivelul de autoritate din cadrul structurii organizatorice a unei instituţii, unde se iau deciziile cele mai importante. Managerul executiv al muzeului se mai numeşte şi director sau director executiv (CEO) și este persoana care ia, în mod normal, deciziile-cheie cu privire la modul în care este organizat muzeul, serviciile pe care le oferă şi oamenii pe care îi deservește. În alte ţări, “managementul” este privit, într-un fel sau altul, ca o parte importantă a sarcinilor și responsabilităților care revin majorității personalului de specialitate, inclusiv tehnicienilor, deci nu doar ale directorului și adjuncților săi. Uneori, managementul este considerat şi sarcina de care trebuie să răspundă unul sau două departamente administrative ale organizaţiei, cum ar fi departamentul Financiar şi departamentul de Resurse Umane. De exemplu, în Marea Britanie, se consideră că aproape 30% din totalul persoanelor active ale ţării îndeplinesc importante sarcini de conducere (manageriale), iar formarea profesională formală în domeniul managementului constituie ocupă un loc important în cadrul structurilor naționale de calificare a personalului muzeal, încă din 1964.

Directorul muzeului este, de regulă, ales sau numit de organul de conducere, organ care poate fi consiliul de administrație, ministrul culturii, sau administraţia regională sau orăşenească. Competențele directorului depind foarte mult de legile și reglementările naționale sau locale în materie. În unele sisteme, directorii de muzeu sunt îndrituiţi să ia decizii privind administrarea de zi cu zi a muzeului, cum ar fi, de exemplu, decizii legate de angajarea și disciplina personalului, în timp ce, în altele, această sarcină este încredinţată unui serviciu de personal, de la nivelul administraţiei centrale sau locale.

Este foarte important ca toţi cei cu responsabilități manageriale, în sensul mai larg al termenului de management, descris mai sus, să cunoască bine sistemele și normele administrative şi juridice aplicabile funcţiilor pe care le îndeplinesc, ca şi dispoziţiile legilor şi regulamentelor în temeiul cărora trebuie să funcționeze. În practică, aceste norme şi legi diferă, de obicei, foarte mult, de la ţară la ţară şi, nu de puţine ori, constatăm că, după zeci şi zeci de ani de la decolonizare, majoritatea principiilor și practicilor administrative și juridice stabilite de fosta putere colonială sunt încă în vigoare şi afectează în mod semnificativ atât gestionarea muzeelor, cât şi practica profesională muzeală.

De pildă, peste tot în lumea arabă se menţin încă diferențe administrative, juridice și chiar filozofice majore între fostele colonii franceze, precum Algeria, Siria sau Liban, și fostele teritorii britanice, ca Irakul sau Israelul/Palestina. Diferenţe similare se observă şi în toată Africa Sub-

155

sahariana, în Caraibe etc. Există, de asemenea, diferențe mari de la o țară la alta în ce priveşte terminologia folosită: chiar cuvântul “management”, unanim acceptat şi asimilat de ţările vorbitoare de limbă engleză, este adesea înlocuit cu cuvântul “administration” sau “gestion”, în ţările cu o administraţie publică de tradiție franceză, spaniolă sau italiană.

EXEMPLU DE EXERCIȚIU PRACTIC Exercițiul 1: Cu privire la propriul dvs. muzeu, analizaţi şi enumeraţi, pe scurt, principalele legi și reglementări naționale și locale, care afectează atât operațiunile, cât şi managementul muzeului (inclusiv managementul financiar și managementul resurselor umane). Un rol-cheie al managementului muzeal este acela de a sprijini organizația, indiferent de mărimea sau complexitatea ei, să obţină rezultate consistente, astfel încât misiunea sa instituțională să poate fi articulată și îndeplinită. Între toți factorii care contribuie la succesul susținut al muzeelor, un rol primordial îl joacă crearea unei echipe coerente și eficiente în cadrul muzeului. Formarea unei echipe muzeale închegate presupune leadership, viziune și efort comun. Cel mai important rol al unui director priceput este de a-şi inspira oamenii pe care îi conduce şi de a le dezvolta spiritul de echipă. Descentralizarea puterii la nivelul unei organizaţii este un principiu de bază, care presupune delegarea sarcinilor și împărțirea responsabilităților dinspre vârful, spre baza ierarhiei.

Managementul eficient al muzeului este o responsabilitate care vizează toate resursele și activitățile muzeului și implică întregul personalul, fiind o condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea și progresul muzeului. Fără un management adecvat, un muzeu nu poate asigura colecţiilor îngrijirea şi valorificarea necesare, și nici nu poate crea și susține un program eficace de expoziții și educație. Publicul îşi pierde uşor interesul şi încrederea în muzeul care duce lipsă de un management de calitate, fapt care poate pune în pericol reputaţia şi recunoaşterea publică a muzeului ca instituție pusă în slujba societății. Muzeul trebuie să fie expresia unui înalt nivel de dezvoltare socială, demonstrat de un personal muzeal calificat şi bine-instruit, cu competențe educaționale și decizionale adecvate.

Muzeul din zilele noastre trebuie să fie o instituție informativă, profesionistă, sistematică (în ce priveşte grija faţă de colecţii), plăcută și activă social, astfel că metodele și practicile manageriale muzeale tradiționale devin, fără îndoială, din ce în ce mai demodate. Pentru a face față numeroaselor provocări contemporane, managementul muzeal trebuie să înțeleagă și să aplice principii de management moderne, extrase din studiile de cercetare și din manualele de bune practici în afaceri și managementul serviciilor publice, din diverse domenii, inclusiv economie, drept, psihologie, sociologie, tehnologia informaţiilor şi comunicațiilor și managementul clădirilor. Există diverse modele pe care le putem lua în calcul, în funcţie, nu în ultimul rând, de abordările juridice și culturale specifice unei ţări sau alteia, însă cert este că preocuparea pentru procesul managerial a căpătat, la ora actuală, o importanță egală în majoritatea țărilor.

Aspectele cheie ale unui management de succes sunt: (1) selectarea personalului potrivit cerinţelor postului, (2) stabilirea sarcinilor, (3) stabilirea modului în care sarcinile urmează să fie efectuate și (4), gestionarea relației dintre persoanele care efectuează sarcinile și celelalte elemente ale muzeului. Aceste activități pot fi realizate fie direct, fie indirect, în funcție de mărimea muzeului și domeniul lui de activitate, dar ele sunt, fără doar şi poate, fundamentale pentru procesul de management. Muzeele, indiferent de ţară, trebuie să facă faţă aceloraşi probleme (sau oportunități), indiferent de dimensiunea, de sursa de finanțare, colecțiile sau numărul lor de vizitatori.

Pentru a înțelege mai bine procesul de management muzeal, ar fi util să avem o perspectivă mai clară asupra modul în care funcționează muzeele, și, în special, să aflăm exact cine sau ce organism autorizează muzeele și cui anume sunt ele subordonate.

156

Diferite tipuri de muzee, în funcţie de autorizarea, gestionarea și agențiile sau organizațiile lor finanţatoare: 1. De stat – muzeele înfiinţate și conduse de agenții guvernamentale locale, regionale sau

naționale. 2. Private - muzeele finanțate și conduse de persoane fizice sau organizații private, eventual, în

scop lucrativ 3. Muzee conduse de fundații, trusturi și societăți non-profit (numite “muzee independente”, în

Marea Britanie) 4. Muzee universitare, de pe lângă colegii sau universități, înfiinţate şi întreţinute, de obicei, în

scopurile educaționale ale universității, deși multe dintre ele au şi un important rol public. Muzeele și alte unităţi similare aparţinând unor organizații religioase intră, de obicei, în categoria (3), de mai sus, cu excepția cazurilor în care cad în sarcina unui minister al cultelor sau a unui organism religios finanțat de stat, caz în care aceste muzee sunt, mai degrabă, considerate muzee de stat.

Structura de management Un aspect crucial al managementului muzeal este documentarea structurii care autorizează, guvernează şi susţine muzeul. Acest proces este valoros atât pentru muzeele vechi, cât și pentru cele nou înfiinţate. Adesea, structura de management se bazează pe practici consacrate, însă duce lipsă de o documentație clară. O simplă diagramă sau organigramă poate demonstra liniile de autoritate și circuitul informațiilor.

Cele mai multe muzee au o structură de management formată din cel puțin trei componente – administraţie, custozi şi operațiuni. Gestionarea activităţilor muzeului poate fi sarcina unui singur om sau a unui grup de oameni. Structura organizatorică tripartită, menţionată mai sus, permite repartizarea diferitelor atribuţii în cadrul muzeului. Ea poate fi extinsă prin adăugarea de noi activităţi, menținând în același timp liniile directe de comunicare și o procedură limpede de raportare ierarhică. Supravegherea bugetară, strângerea de fonduri, relațiile publice şi marketingul sunt, de multe ori, servicii în cadrul managementului instituțional, subordonate direct directorului/managerului. Cel mai important lucru pentru orice muzeu este să aibă o structură organizatorică clar definită, cu linii de comunicare bine-stabilite. Toți membrii personalului muzeului trebuie să știe unde exact se încadrează în organizație, o simplă organigramă fiind suficientă pentru a ilustra relația lor cu ceilalţi membri ai personalului. Organigrama este un fel de hartă care definește sistemul și descrie fluxul activităţilor muzeului, demonstrând totodată atitudinea organizațională față de instituție.

În structura organizatorică cea mai comună, autoritatea conducătoare se află la vârful ierarhiei, urmată de director/manager, la nivelul imediat inferior. Restul personalului este subordonat ierarhic nivelurilor de conducere, în funcţie de locul fiecărui angajat în cadrul principalelor departamente ale muzeului. Acest aranjament este cunoscut cu denumirea de structură ierarhică, care poate avea ca efect o abordare bazată pe niveluri de autoritate sau de sus în jos a managementului instituțional. Un al doilea tip de organizare, numit structură orizontală, extinde liniile de legătură ierarhică cu directorul/managerul, oferind acces egal la nivelurile superioare întregului personal.

O a treia variantă de organizare, şi cea mai răspândită, este structura matriceală, în care personalul, în special, personalul cu funcţii de conducere, răspunde pe “verticală” atât de o anumită specialitate academică sau calificare profesională, cât și de personalul obişnuit. În plus, personalul răspunde, în acest caz, şi de gestionarea unei tematici speciale, care vizează tot sau aproape tot muzeul şi structura de personal a acestuia, eventual prin intermediul unui grup sau

157

comitet interdisciplinar de lucru intern. De exemplu, curatorul principal al departamentului de arheologie, responsabil pentru conducerea şi gestionarea tuturor angajaţilor de la secţia arheologice, a colecțiilor și a serviciilor în domeniu, poate fi şi şeful unei echipe de lucru permanente, responsabil pentru elaborarea şi aplicarea planului strategic de dezvoltare al întregului serviciu al muzeului. Tot astfel, curatorul principal al secţiei de istorie naturală a muzeului poate foarte bine să răspundă, la nivelul întregului muzeu şi în subordinea directorului, de elaborarea şi punerea în aplicare a politicii muzeului în domeniul tehnologiei informației și comunicării.

Indiferent de tipurile de structură organizatorică a muzeului, toate elementele converg, în final, la nivelul directorului muzeului, care are rolul de persoană de legătură între organismul care patronează muzeul și personalul muzeului. În orice caz, structura organizatorică a muzeului, indiferent de forma ei, trebuie să fie definită clar și directorul trebuie să vegheze ca personalul muzeului să fie cât mai des implicat în luarea deciziilor la nivelul conducerii. O modalitate de a promova acest deziderat este de a înfiinţa un comitet consultativ al managementului, care să dea posibilitatea angajaţilor muzeului să se întâlnească periodic cu directorul și alte persoane din conducere superioară, pentru a discuta probleme legate de funcţionarea muzeului.

Acest tip de structură organizatorică ierarhică simplificată plasează directorul/managerul imediat în subordinea autorităţii conducătoare şi restul personalului muzeului în subordinea directorului/managerului. În structura “de sus în jos” sunt puţini membri ai personalului care raportează direct directorului/directorului. Există doar două persoane la nivelul de conducere “intermediar”.

Această structură organizatorică orizontală simplificată plasează directorul/managerul imediat

în subordinea autorităţii conducătoare. În cazul acesta, numărul personalului cu acces direct la director/manager este mai mare, și, în consecință, crește şi numărul de persoane de la nivelul de conducere “intermediar”.

158

Munca în echipă După cum am arătat deja, metodele și structurile de management muzeal tind să reflecte practicile consacrate, care ţin de legislație, organizare, concepte de afaceri și nivelul de dezvoltare economică. Cu toate acestea, astăzi este îndeobşte recunoscut faptul că, indiferent de aceste influențe, structura organizaţională şi de management a muzeului trebuie să promoveze spiritul de echipă, comunicarea internă deschisă și sentimentul că întregul personal urmăreşte un ţel comun. Un bun management muzeal înseamnă, prin urmare, stimularea muncii în echipă, dezvoltarea viziunii instituționale şi crearea unui mediu în care toți membrii personalului să poată colabora eficient și eficace la îndeplinirea obiectivelor instituționale. Clădirea echipei depăşeşte cu mult graniţele administraţiei muzeului sau ale departamentului de personal. Toți managerii, supervizorii și şefii de la diversele niveluri ierarhice ale muzeului au o mare responsabilitate, anume aceea de a stimula participarea activă a membrilor echipei lor şi de a-i face să se simtă apreciaţi, astfel încât toată echipa să depună de bunăvoie toate eforturile în interesul suprem al muzeului. Pe scurt, fiecare membru al personalului trebuie să înțeleagă că îi revine misiunea de a face din muzeu un contribuitor de succes la binele şi bunăstarea comunităţii pe care o deserveşte.

Pe lângă faptul că este o bună practică, munca în echipă încurajează comunicarea deschisă și atenuează neînțelegerile. În echipă, oamenii propun şi acceptă idei noi, colaborând apoi la punerea lor în practică. Munca în echipă stimulează schimbarea în bine şi revigorarea şi reînnoirea instituțională. Există multe efecte pozitive ale învestirii cu putere decizională a personalului. Un mediu de muncă deschis şi bazat pe și respectul reciproc este o reflectare clară a unui management muzeal eficient, al cărui exponent principal este directorul însuși. În muzee, ca și în toate celelalte domenii de activitate, atunci când şefii pierd din vedere misiunea principală a muzeului și devin obsedaţi, în schimb, de probleme organizatorice, nelegate de menirea intrinsecă a muzeului, atât ei, cât şi organizaţia lor au toate şansele să eşueze lamentabil, din punct de vedere managerial.

Un ingredient fundamental al managementului și al întăririi spiritului de echipă este încrederea, înţeleasă ca fiind ceva mai mult decât comportamentul legal şi moral. Încrederea este fundamentul relațiilor interumane, atât din interiorul, cât și din afara muzeului. Ea conferă un sentiment de securitate intelectuală și emoțională, bazat pe respect reciproc, onestitate şi loialitate. Încredere promovează schimbul deschis de opinii, evaluarea constructivă și realizările creative. Aceste elemente, la rândul lor, sporesc capacitatea muzeului de a-şi atinge obiectivele. Ataşamentul unanim, la nivel de muzeu, faţă de respectul pentru calitățile fiecărui om, comunicare deschisă şi sinceră şi promovarea misiunii instituţiei este o condiţie esenţială pentru orice muzeu care se vrea funcţional, vizionar şi profesionist. DIRECTORI, ŞEFI ŞI STILURI DE CONDUCERE

STILUL TRADIŢIONAL: LIDERUL ABSOLUT STILUL MODERN: LIDER DE ECHIPĂ Joacă un rol nelimitat: Liderul absolut este omniprezent

Preferă să îşi limiteze rolul de lider la anumite roluri de echipă: deleagă altora celelalte roluri

Este obsedat de conformitate: Liderul absolut încearcă să oblige tot personalul să accepte şi să adopte ideile sale

Se bazează pe diversitatea membrilor personalului: Liderul de Echipă preţuieşte diferențele dintre oameni şi le consideră ca fiind un punct forte al organizaţiei

Liderul absolut se înconjoară de admiratori şi sicofanţi şi respinge pe oricine are idei noi sau diferite de ale lui

Caută să descopere talente în rândul angajaților: Liderul de Echipă nu se simte ameninţat de oameni cu aptitudini deosebite

Îşi tratează personalul ca subordonaţi care au obligaţia să urmeze Liderul Absolut fără să crâcnească

Înţelege că îi revine rolul cheie de a încuraja dezvoltarea profesională a colegilor săi: Liderul de Echipă promovează perfecţionarea competenţelor angajaţilor săi

Stabileşte obiective: Liderul absolut decide fără drept de apel cine ce sarcini are de

Creează un sentiment al misiunii comune la nivelul organizaţiei: Liderul de Echipă stabileşte

159

îndeplinit viziunea organizaţiei şi lasă echipei libertate de a alege căile cele mai potrivite pentru transpunerea ei în practică

(adaptare după studiul lui R.A. Belbin (1993). Rolurile echipei la locul de muncă, Londra: Butterworth-Heinneman)

Responsabilitatea publică Orice muzeu trebuie să funcţioneze pe bază de documente constitutive, care includ o constituție scrisă sau un statut sau orice alt document scris, care stipulează statutul juridic și financiar al muzeului. Actul constitutiv şi de funcţionare trebuie să ateste faptul că muzeul este o organizaţie nonprofit, adică nu are scopul de a obţine profit în avantajul propriu (cu excepția muzeelor particulare) și că este destinată să servească publicul şi interesele acestuia. Prin organizaţie non-profit se înţelege, în acest caz, că orice venit generat de muzeu este folosit exclusiv pentru finanţarea instituţiei, și nu pentru a fi distribuit celor care îl patronează (deşi, trebuie să recunoaştem că guvernele și autoritățile civice, din multe țări din lume, consideră că toate veniturile muzeului sunt venituri de stat – adică, impozit – şi nu permit muzeului să rețină și să reinvestească veniturile pe care le obţin din vânzarea de bilete de intrare, publicaţii etc.).

Noţiunea de instituţie nonprofit, cum este şi muzeul de stat, pare simplă, însă, în realitate, este foarte sofisticată şi are la bază practica proprietății filosofice, care este un element important al sectorului nonprofit. Autoritatea de conducere se poate schimba, personalul se poate schimba, dar “publicul”, ca entitate incorect definită, continuă să “deţină în proprietate” muzeul, ca locul de tezaurizare a patrimoniului cultural, natural și științific. Acţionarul unic al organizației nonprofit este, aşadar, publicul, iar organul de conducere a muzeului este reprezentantul publicului. Autoritatea de guvernare, fie că este vorba de un organism guvernamental, o instituţie a statului sau de administratorii unui muzeu non-guvernamental, poartă responsabilitatea fiduciară pentru muzeu. Această autoritate are dreptul să decidă cu să stabilească programele, expozițiile și colecțiile muzeului, dar nu are dreptul să primească, în schimb, nici un fel de beneficii, altele decât recunoaşterea publică a faptul că acţionează ca bun gestionar şi administrator responsabil.

O provocare deosebită pentru orice muzeu și, implicit, pentru directorul muzeului este de a identifica o clientelă fidelă, pe care să o deservească, clientela este formată, de regulă, dar nu neapărat, din vizitatorii muzeului, și apoi să caute în mod activ să o implice cât mai mult posibil în dezvoltarea și activitățile muzeului. (A se vedea capitolele Marketing și Servicii pentru vizitatori). Prin urmare, clientela muzeului are o influență majoră asupra conducerii și structurii organizatorice a muzeului.

Declarație de misiune În general, lumea ştie care este misiunea de bază a muzeului, judecând după denumirea muzeului, natura colecțiilor şi după rolul atribuit muzeului de forul conducător al muzeului. Aşadar, putem presupune că, în esenţă, misiunea unui muzeu de istorie, de artă sau de ştiinţă este de a se ocupa de obiectele muzeale aferente fiecăreia din aceste discipline. Cu toate acestea, este un fapt recunoscut că misiunea muzeului trebuie să fie definită și anunţată în mod explicit, sub forma unei Declarații de misiune muzeală, care, printre multe altele, stabileşte limitele colecţionării de obiecte și delimitează rolul și identitatea publică a instituției. Declarația de misiune trebuie să fie simplă, dar atent redactată, să explice cine este, ce face şi cum funcționează muzeul, cum adună colecţiile, unde operează, de unde colecţionează şi de ce colecţionează. Declaraţia de misiune trebuie analizată periodic şi, dacă circumstanţele o impun, trebuie actualizată, rafinată sau revizuită. DECLARAŢIE DE MISIUNE

160

Declarația a misiune prezintă obiectivele muzeului și poate:

să conţină o referire la realizările istorice ale instituției dvs. și preocuparea pentru responsabilitate să stabilească scopul muzeului să prezinte pe scurt obiectivele muzeului să includă o declarație sau o scurtă enumerare a principiilor pe baza cărora muzeul își propune să funcționeze.

EXERCIȚIU: Lucrând în grupe mici, să spunem, grupe de patru sau cinci angajați de diferite formaţii şi specialităţi, formulaţi propuneri pentru o nouă Declarație de misiune pentru muzeul dvs. Unele dintre aceste grupe pot fi solicitate să adopte o abordare tradițională, punând întrebările clasice cine ?, ce ?, când ?, unde ? și de ce?, în legătură cu scopul și misiunea muzeului. Alte grupe ar putea fi solicitate, dimpotrivă, să adopte o abordare mai “vizionară”, încercând să anticipeze ce ar trebui să devină muzeul în viitor. După aceea, grupele de lucru trebuie să îşi prezinte, pe rând, propunerile, tuturor angajaţilor, pentru dezbateri mai largi.

Cu toate că o declarație de misiune nu este, în mod normal, un document juridic, este important ca managementul și personalul să recunoască public, să aprobe și să respecte misiunea declarată a muzeului.

Politici

O declarație de misiune este un document de bază pentru toate muzeele, ca o declaraţie referitoare la scopul instituţiei, dar ea trebuie să fie mai mult decât atât, prin luarea în considerare și definirea atât a declaraţiilor de politică operaționale, cât şi a politicii sau a planurilor de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Politicile asigură cadrul pentru realizarea obiectivelor instituției – adică, a misiunii sale. Este posibil ca multe dintre politicile instituționale să fie formulate extern, de exemplu, de către forul conducător, cum ar fi guvernul sau o universitate, dacă este vorba de un muzeu de stat şi, respectiv, de un muzeu universitar.

În cazul în care există legi naționale speciale și politici ale autorităţii conducătoare, care se aplică muzeului, exemplare din aceste documente trebuie adunate laolaltă, pentru uşurarea accesului la ele, şi trebuie atent studiate și aplicate de către consiliul, directorul și personalul muzeal, fiecare în funcție de atribuţiile care îi revin. Acolo unde există astfel de legi speciale etc., acestea trebuie să constituie baza documentării politicii muzeului, dar chiar și atunci va fi nevoie de declarații clare, referitoare la politici suplimentare, vizând probleme specifice muzeului, 1), pentru a defini cadrul instituțional de luare a deciziilor, acțiuni și alte aspecte, și 2) pentru a defini direcţia de acțiune a muzeului, pe care muzeul o considerată eficientă, prudentă sau avantajoasă.

Există trei tipuri de politici pe care muzeele ar trebui să le elaboreze: 1. Politici filozofice: care tratează problematici ţinând de deontologie 2. Politici de dezvoltare a resurselor: care reglementează alocarea resurselor majore, 3. Proceduri operative: care privesc chestiuni operaționale.

În multe organizații, autoritatea conducătoare (preferabil, în consultare cu directorul muzeului) este, în mod tipic, responsabilă de formularea politicilor din prima şi a doua categorie, în timp ce politicile din categoria a treia se elaborează, de regulă, de către personalul muzeului, prin consultări. Cu toate acestea, în prezent, în muzeele vizionare, contribuţia personalului la stabilirea politicilor privind filozofia şi deontologia muzeelor este considerată ca având un rol decisiv, iar deciziile privind alocarea resurselor financiare şi de orice altă natură, luate fără susţinerea personalului, se pot dovedi total contraproductive.

Un principiu călăuzitor important este principiul “subsidiarităţii” (consfinţit prin tratatele de constituire a Uniunii Europene și în cărţile albe referitoare la ocuparea forţei de muncă, documente care se aplică deja în toate cele 25 de state membre). Acest principiu subliniază faptul

161

că procesul decizional şi responsabilitatea trebuie să fie întotdeauna delegate către cel mai de jos nivel ierarhic din cadrul unei administraţii publice sau al unei organizaţii. Dacă politicile sunt concepute să satisfacă nevoi specifice, atunci persoanele cele mai calificate să identifice și să își asume responsabilitatea pentru aceste nevoi sunt persoanele care cunosc organizaţia în cele mai mici detalii – adică, personalul de resort. De asemenea, este foarte important să se asigure că atât procedurile, cât și atitudinile interne ţin cont de recomandările venite de la angajaţii de la toate nivelurile ierarhice ale organizației: directorul și șefii de departamente curatoriale și academice nu sunt singurii oameni cu idei bune privind operaţiunile muzeului și calea pe care muzeul ar trebui să o urmeze.

Management financiar Majoritatea muzeelor se supun legilor şi controalelor financiare şi contabile naționale, precum

şi unei autorităţi conducătoare, care stabileşte practicile financiare ale instituției, în cadrul acestor limite legale. Autoritatea conducătoare poate să difere de la caz la caz, ca, de altfel, și nivelul de supraveghere financiară, însă cert este că puține muzee deţin un control absolut și nerestricţionat asupra tuturor aspectelor finanțelor lor. Indiferent de nivelul de flexibilitate sau de sursa de finanțare, toate muzeele au obligația de a răspunde de banii care li se alocă. Procesul de elaborare a bugetului, responsabilitatea pentru fondurile alocate şi planificarea financiară sunt, în general, descrise cu expresia “gestiune financiară”, și, dacă liniile directoare pot fi structurate cu atenție de către autoritatea de conducere, sarcina de punere în aplicare a acestora revine directorului/managerului și, apoi, personalului muzeului.

Elaborarea declaraţiilor politice şi, eventual, a unui manual de politică Politicile sunt esențiale pentru un management eficient, și este important să se întocmească documente riguroase de politici, care să reflecte valorile și convingerile muzeului, așteptările personalului, întreţinerea şi utilizarea colecțiilor, chestiunile fiscale, utilizarea echipamentelor şi alte aspecte cu impact direct asupra capacităţii muzeului de a-și îndeplini misiunea. Politicile bine-definite ajută managementul şi angajaţii să ia decizii corecte și să schiţeze cadrul în care acestea pot funcționa. Mai mult decât atât, politicile și documentele disponibile publicului dau asigurări publicului că instituția şi-a cântărit atent acţiunile. Politicile muzeului pot acoperi o varietate de problematici. Prezentăm în continuare câteva dintre activităţile reglementate de mai toate politicile muzeale: 1. Achiziționarea 2. Înregistrarea obiectelor intrate 3. Clasarea (radierea) obiectelor 4. Îngrijirea și utilizarea colecţiilor 5. Împrumuturi de obiecte muzeale

162

6. Exponate 7. Programe educative pentru public 8. Resurse umane 9. Resurse financiare 10. Evaluarea personalului 11. Sănătatea și siguranța personalului și vizitatorilor 12. Întreţinerea spaţiilor şi instalaţiilor 13. Utilizarea spaţiilor 14. Dezastre naturale și pericole EXERCIȚIU: Este posibil să fie nevoie de politici suplimentare, care să satisfacă nevoile specifice ale unui anumit muzeu. Împreună cu declararea misiunii, politicile și procedurile muzeului definesc nivelurile de responsabilitate care revin muzeului faţă de colecții și faţă de publicul pe care îl servește.

1. În ceea ce privește muzeul dvs., care dintre domeniile de politică muzeală, din lista de mai sus, nu sunt susţinute de o declaraţie sau de un document politic, în momentul de faţă?

2. Sunt toate documentele de politică, care vizează domeniile deja acoperite, aduse la zi, sau trebuie revizuite?

3. Există aspecte speciale în activitatea sau în responsabilitățile muzeului dvs., altele decât cele din lista de mai sus, care necesită elaborarea unei declaraţii sau a unui document de politică muzeală?

Cerințe și reglementări financiare Personalul muzeal responsabil cu politica financiară și controlul financiar trebuie să aibă cunoştinţe minimale despre legislaţia şi reglementările financiare care se aplică muzeului, activităţii lor în cadrul acestuia, precum și despre toate legile şi normele în materie de finanţe şi serviciu public, care reglementează conduita personalului muzeal (măsuri anticorupție, cum ar fi restricții privind acceptarea de cadouri sau favoruri). În plus, pot exista unele legi sau reguli speciale cu privire la aspecte cum ar fi:

1. utilizarea veniturilor din vânzările de bilete 2. utilizarea veniturilor din vânzările magazinului muzeului 3. articole permise a fi vândute în magazinul muzeului 4. plata lucrătorilor 5. furnizarea de servicii şi asigurări medicale și/sau sociale pentru personal 6. impozitare 7. procesele de achiziție și de contabilitate 8. practici corupte și conflicte de interese

EXERCIȚIU: Aflaţi care sunt principalele legi şi reglementări financiare aplicabile muzeului și activităţii personalului acestuia şi întocmiţi o listă și o scurtă prezentare a acestora, plus un dosar, accesibil întregului personal, cu copii după textele de lege respective.

Managementul financiar este privit de mulți ca fiind unul dintre cele mai dificile aspecte ale managementului muzeelor - ceva ce trebuie lăsat în seama contabililor sau finanţiştilor de la birourile administrative ale muzeului, dacă nu chiar Ministerului conducător. În realitate, este esențial ca întreg personalul care participă la elaborarea bugetului muzeului sau la verificarea proiectelor şi a cheltuielilor acestuia să înţeleagă atât principiile financiare, cât şi procedura practică de bugetare şi de verificare a cheltuielilor. În plus, atât documentele privind bugetul, cât şi procedurile interne de control financiar trebuie să fie simplu de înţeles şi aplicat.

163

În termeni simpli, bugetul anual este un instrument de management și un document de planificare, exprimat în bani. Cu toate acestea, bugetarea este ceva mai mult decât o problemă de punere în echilibru a veniturilor preconizate cu cheltuielile muzeului. Bugetul indică sumele de bani pe care muzeul estimează că le va atrage din diferite surse (subvenții guvernamentale, bilete de intrare, comerţ, donații și sponsorizări), sumele de banii de care muzeul are nevoie (pentru continuarea operaţiunilor – planificare, ca şi pentru eventuale îmbunătățiri sau schimbări preconizate, în conformitate cu planul de dezvoltare pe anul respectiv) şi diferența dintre cele două sume. De asemenea, bugetul permite conducerii să aleagă cea mai bună alternativă de realocare a resurselor, fie către proiecte de dezvoltare noi, sau unor investiţii apărute ca urmare a modificării politicilor sau priorităţilor muzeului. Bugetul este, prin urmare, o declarație de intenție, care serveşte la ghidarea activităților unei instituții și care împuternicește conducerea muzeului să decidă modalitatea cea mai eficientă de utilizare a resurselor financiare ale muzeului.

Relația dintre obiectivele orientate pe misiunea muzeului și a resursele financiare ale muzeului este critică, iar formularea bugetului trebuie să fie privită ca o parte integrantă a procesului de planificare și management. Ca instrument de control managerial, o dată anul bugetar început, bugetul permite urmărirea cheltuielilor și încasărilor reale în raport cu obiectivele planificate. Eventuale diferențe între cheltuieli și bugetul proiectat sunt un indiciu că cheltuielile trebuie să scadă şi venitul trebuie să crească sau că resursele alocate unei categorii bugetate sau unui angajament financiar trebuie transferate unei alte categorii sau unui alt angajament. Diferențele de cheltuieli sau de venituri, care înseamnă mai mult decât abateri accidentale de la sumele planificate, trebuie supuse atenţiei conducerii superioare. De asemenea, în astfel de situaţii, este posibil să fie necesară raportarea din timp a problemei către forul conducător al muzeului, deoarece, în majoritatea sistemelor administrative, fie guvernamentale, fie neguvernamentale şi non-profit, nici directorul, nici responsabilul cu bugetul nu are voie să cheltuiască mai mult decât sumele aprobate, fără aprobarea Ministerului, Consiliului sau organului de conducere sau de reglementare.

Majoritatea muzeelor primesc venituri din diferite surse. De multe ori, suportul principal vine de la guvern, dar chiar și în acest caz, muzeul poate să obţină venituri suplimentare din vânzarea de bilete de intrare, din vânzările magazinului de suveniruri al muzeului, din donații, din servicii de alimentaţie publică, deși, în foarte multe țări, muzeele de stat şi muzeele civice, ca și alte organisme culturale similare, nu au voie să reţină banii câştigaţi din vânzarea de bilete sau din alte surse proprii, ci sunt obligate să verse toate veniturile de acest fel la bugetul ministerului finanțelor sau la primărie.

În cazul muzeelor care nu sunt direct subordonate statului, sau acolo unde reglementările guvernamentale tradiționale au fost modificate, muzeele au dreptul la unele surse de autofinanțare, cum ar fi:

1. bilete de intrare la muzeu 2. magazin de suveniruri 3. serviciu de alimentaţie 4. marketing 5. facilităţi şi servicii turistice 6. contribuţii benevole 7. sponsorizări de la persoane juridice 8. consolidare şi fuziune 9. activităţi de editură

În zilele noastre, cele mai multe muzee par să se confrunte cu dificultăţi financiare, în special cu reduceri ale subvențiilor de stat și cu costurile de funcţionare tot mai mari. Aceste constrângeri se pot poate modifica, în viitor, în sensul că se poate agrava sau atenua, în funcție de muzeu și de țara, guvernul sau organizația conducătoare.

164

Sistemul contabil al muzeului reflectă, fără îndoială, cerințele autorității conducătoare a muzeului. Cu alte cuvinte, sistemul contabil trebuie să verifice dacă fondurile alocate muzeului sunt restricționate, în sensul în care muzeul este obligat să le folosească strict în anumite scopuri, sau nerestricţionate, adică permit directorului/şefilor şi personalului muzeului o mai mare flexibilitate și putere decizională cu privire la folosirea fondurilor.

Bugetul operaţional al muzeului se referă la activităţile de zi cu zi ale muzeului, pe parcursul perioadei contabile aprobate (în mod normal, o 12 luni - de obicei, legată de exerciţiul financiar-contabil național sau guvernamental). Alocarea sau repartizarea bugetară operaţională poate să ţină cont de cheltuielile din anul precedent sau poate fi determinată de activitățile curente ale muzeului. Bugetul se întocmeşte anual, stabileşte veniturile și cheltuielile estimative pentru anul în curs şi reflectă relația dintre veniturile anticipate și cheltuielile preconizate. Cu toate că, la stabilirea bugetului global operaţional al muzeului pentru anul următor, autoritatea care patronează muzeul are dreptul de a fixa sumele sau procentele alocărilor bugetare pe anumite categorii de cheltuieli, managementul muzeului are o oarecare libertate de decizie, în general, care îi permite directorului suficientă flexibilitate în cadrul alocărilor bugetare stabilite.

Bugetul normal al unui muzeu detaliază, de obicei, toate cheltuielile aprobate (și eventuale ţinte de venituri) ale organizației, descriind, prin urmare, întreaga situaţie financiară a organizației. Spre deosebire de acest buget, proiectul de buget se referă numai la anumit proiect sau o activitate, care, de regulă, are o durată limitată, care poate merge de la un proiect major de construcţii, până la o expoziţie temporară sau un eveniment special.

Odată întocmite şi aprobate, bugetele se elaborează apoi ca “proiecții” (sau „prognoze”), de obicei, bazate pe cele mai obiective estimări ale managementului muzeului, pornind de la evidenţele contabile precedente. După ce banii sunt cheltuiți primiţi, conturile finale se redefinesc ca “efective”. Proiecțiile se fac în faza de elaborare a bugetului, iar cifrele efective sunt rezultatul contabilizării fondurile primite și cheltuite, la finalizarea proiectului sau la sfârșitul exercițiului bugetar, când se poate constata dacă sau nu cheltuiala efectivă este egală cu cheltuiala proiectată. Unele sisteme şi reguli contabile permit ca, în anumite condiții, fondurile dintr-un cont să fie transferate într-un altul (operaţi numită şi “virament”), în funcţie de priorităţile de moment ale muzeului.

Este important să se înțeleagă că bugetarea trebuie să fie un proces continuu, şi nu ceva care se face o dată pe an şi se ignoră în restul timpului. Un buget este un document de lucru, care trebuie analizat lunar de către director şi de alți membri de personalului, cum ar fi șefi de departamente, și (eventual) de reprezentanţi ai autorităţii conducătoare a muzeului. Această verificare este importantă, deoarece nici veniturile, nici cheltuielile nu pot fi estimate cu o precizie absolută. Examinările periodice sunt, de aceea, singura modalitate prin care conducerea muzeului poate să afle cum stă muzeul din punct de vedere financiar, cu suficient timp înainte ca să poată proceda la verificarea cheltuielilor şi a proiectelor. Pentru comparații bugetare eficiente între ani, exercițiul financiar sau fiscal trebuie să rămână mereu aceleași, dacă nu există motive întemeiate să fie modificat.

Șase reguli de planificare a unui buget: 1. Faceţi proiecţii detaliate. 2. Nu fiţi prea optimişti în proiecțiile pe care le faceţi. 3. Asiguraţi-vă că bugetul este unul realist. 4. Stabiliţi bugete interne minime. 5. Distingeţi între costurile fixe (de exemplu, personal permanent, costuri de întreţinere

clădire, servicii) bugetele de programe sau proiecte speciale. 6. Nu subestimaţi cheltuielile de regie.

165

“Bilanţul contabil” al unui muzeu reflectă poziția financiară globală a muzeului la un moment dat, care conţine, printre altele, informaţii despre toate activele financiare ale organizației, cum ar fi banii din conturi bancare, valoarea clădirilor și echipamentelor muzeului, precum şi detalii privind datoriile de la acea dată ale muzeului, ca, de exemplu, împrumuturi și facturi neplătite. Deși este un model foarte des utilizat de muzee, împrumutat din lumea afacerilor, sunt tot mai multe ţări în care guvernele și autoritățile de reglementare a organismelor non-profit cer, mai nou, departamentelor şi serviciilor guvernamentale şi organizaţiilor nonprofit să adopte sisteme şi reguli de contabilitate a afacerilor, inclusiv întocmirea şi publicarea unui bilanț și a unui raport financiar anual.

Deontologie muzeală şi management Există o serie de probleme etice legate de politica şi conducerea muzeului, și în special de politica privitoare la folosirea fondurilor, resurselor şi, nu în ultimul rând, a colecțiilor muzeului. Desigur, există legi naționale care reglementează răspunderea, însă responsabilitatea deontologică depăşeşte granițele naționale sau politice. Pentru a îndeplini standardele de deontologie instituțională acceptate, fiecare muzeu ar trebui să aibă o politică de gestiune financiară, care, printre altele, să definească cine este autorizat să cheltuiască fondurile instituţiei, natura materialelor sau a obiectelor care pot fi achiziționate, precum și metoda de supraveghere bugetară. Muzeul are obligaţia de a ţine evidenţa tuturor cheltuielilor, surselor de finanţare şi ajustărilor bugetare, precum şi obligaţia de a pune la dispoziţia autorităţilor competente rapoarte periodice privind situaţia financiară a instituției. Un proces deschis (transparent) de întocmire a bugetului este cel mai bun mod de a evita problemele și suspiciunile.

Responsabilitatea publică a unui muzeu gravitează în jurul corectitudinii din punct de vedere etic a activităților sale, inclusiv din punct de vedere al modului de întreţinere şi utilizare a colecțiilor şi al managementul instituțional adecvat. Responsabilitatea deontologică este reflectată de acţiunile interne şi externe ale muzeului şi de interacțiunea sa alte organizaţii. Un muzeu etic este muzeul în care toți angajaţii şi factorii interesaţi recunosc şi cred în valorile pe care muzeul le promovează, aşa cum sunt consfinţite în misiunea declarată a muzeului.

Planificare

Planificarea eficientă a muzeului trebuie privită ca o activitate integratoare (holistică), care să ţină cont de istoricul, misiunea, colecțiile, personalul, dotările, fondurile, sprijinul comunitar, publicul şi statutul politic al muzeului, ca şi de amenințările locale și regionale, precum și de alţi factori de mediu și sociali, în luarea deciziilor privind principiile călăuzitoare ale muzeului. Planificarea permite muzeului să evalueze, să redefinească și să îşi realizeze misiunea, programele şi expoziţiile, în interesul publicului. Există o legătură strânsă între procesul de planificare și marketing, în sensul că, pe de o parte, planificarea precede marketingul, dar, în acelaşi timp, analiza de marketing este parte integrantă din procesul de planificare.

Planificarea contribuie la succesul managementului, ca expresie a bunei guvernări de către autoritatea de supraveghere, la buna gestionare a muzeului de către director și personalul muzeal, la eficientizarea alocării şi utilizării resurselor, precum și la evaluarea constructivă a programului muzeului de către toți participanții la evaluarea modului în care muzeul îşi îndeplineşte misiunea declarată. Orice muzeu din lume este perfectibil, iar planificarea eficientă este o condiţie importantă a asigurării calității și îmbunătăţirii continue a prestaţiei muzeului.

Planificare I - Procesul de planificare În termeni foarte simpli, un muzeu trebuie să îşi planifice să îşi reafirme sau să îşi reconsidere misiunea - de ce există, ce scop are și ce face, și să îşi stabilească viziunea – unde vrea să ajungă şi ce vrea să facă în anii următori. Procesului de planificare se încheie cu elaborarea unui set de linii directoare, destinate să reglementeze activitățile muzeului. Planul nu are scopul de a

166

decide ce trebuie făcut în viitor, ci ce trebuie făcut în prezent, pentru ca aspiraţiile muzeului să se îndeplinească în viitor. Planificarea poate include, de exemplu, câteva sau toate din elementele de mai jos:

1. Planificare financiară: este vorba de aspecte vizând nevoile de finanțare actuale și viitoare ale muzeului și capacitatea acestuia de a obţine resurse suficiente pentru a finanţa activitățile dedicate împlinirii misiunii sale declarate.

2. Nevoile şi implicarea comunităţii: planificarea nevoilor mereu în schimbare ale comunității, pentru a permite muzeului să reacţioneze eficient la aceste nevoi, în consonanţă cu misiunea și prioritățile sale.

3. Planificarea resurselor umane: se referă la recrutarea, formarea și păstrarea unui număr suficient de angajaţi calificaţi, cu studii şi specializări adecvate să satisfacă nevoile de personal și de servicii de voluntariat ale muzeului.

4. Organizaționale/structurale: aspecte legate de evaluarea structurii muzeului, cu scopul de a stabili configuraţia cea mai potrivită şi de a răspunde nevoilor curente și viitoare ale muzeului şi ale comunităţii, prin furnizarea de servicii de calitate, inclusiv aspecte de rentabilitate a costurilor.

5. Comunicare/Marketing/Vizibilitate: se referă la modul în care muzeul poate să devină mai vizibil şi să informeze mai clar publicul cu privire la misiunea și serviciile sale, precum şi la estimarea resurselor necesare punerii în practică a măsurilor de sporire a vizibilităţii sale.

6. Contribuții la agende naționale: indiferent dacă muzeul face parte sau nu dintr-un serviciu național de muzee sau antichități, agenda instituțională a muzeului trebuie să contribuie la creşterea gradului de conştientizare şi de susţinere a problemelor de interes naţional, cum ar fi conservarea, finanțarea, responsabilitatea socială și conformitate cu standardele în vigoare.

7. Eficacitatea serviciilor: se referă la evaluarea serviciilor, programelor și expozițiilor şi rezultatelor, cu scopul de a măsura eficiența muzeului în satisfacerea nevoilor publicului ţintă şi de a se asigura îmbunătăţirea sau dezafectarea serviciilor marginale.

Planificare - II - aspecte de luat în considerare: Acţiuni ale muzeului, care ar trebui luate în considerare în procesul de planificare: - Misiunea - Organizarea - Luarea deciziilor - Strângere de fonduri - Alocare resurselor - Evaluarea performanței - Eficacitatea organizațională Evaluare Etapa finală a procesului de planificare este auto-evaluarea. Este un mod important de a verifica eficacitatea muzeului și o metodă eficace de a stabili valoarea sau scopul misiunii instituționale. După ce şi-a stabilit obiectivele prin procesul de planificare, muzeul trebuie să elaboreze strategii de realizare și evaluare a respectivelor scopuri și obiective. De exemplu, o autoevaluare instituțională ar trebui să îşi propună să ajute muzeul și personalul acestuia: - Să identifice necesitățile societăţii - Să definească relaţia acestora cu misiunea muzeului - Să evalueze capacitățile muzeului - Să evalueze mediul extern - Să stabilească obiectivele muzeului

167

- Să aleagă strategiile muzeului - Să proiecteze programe curatoriale, expoziţionale, educaţionale şi alte programe publice - Să determine viitorul buget al muzeului - Să evalueze prestaţia generală a muzeului Analiza SWOT Una dintre metodele de analiză a capacităţii instituționale se numește SWOT. Analiza SWOT nu este un scop in sine, ci o metodă de culegere a informațiilor care urmează să fie utilizate în procesul de planificare. Această tehnică necesită o examinare a instituţie din punctul de vedere al: - Punctelor forte - Punctelor slabe - Oportunităţilor - Amenințărilor EXERCIȚIU: Formaţi grupuri mici, de câţiva angajaţi, şi schimbaţi idei despre muzeu, ţinând cont de cele patru aspecte ale analizei SWOT, de mai sus.

Fără un program continuu de planificare și evaluare, eforturile muzeului riscă să fie zădărnicite de situaţii imprevizibile. Planificarea ar trebui să se concentreze pe atingerea echilibrului maxim între organizație și mediul înconjurător. În context muzeal, mediul înconjurător înseamnă condițiile din interiorul şi din exteriorul organizației, care influențează operațiunile muzeului.

Pentru a fi un lider de succes al instituției, directorul muzeului trebuie să respecte următoarele reguli de bază: 1. să stabilească obiective instituționale 2. să afirme valorile instituționale 3. să motiveze personalul 4. să gestioneze responsabilitățile instituționale 5. să realizeze o unitate funcţională 6. să explice provocările și oportunitățile 7. să servească drept model 8. să reprezinte muzeul în faţa publicului şi în relaţiile cu alte instituţii, și 9. să reînnoiască angajamentele personalului și ale instituţiei

Comentarii finale Lucrătorii muzeului sunt funcţionari publici, ceea ce le incumbă o mare responsabilitate. Din

păcate, rolurile conducerii superioare, inclusiv ale directorului, sunt printre cele mai vag definite roluri din schema de personal a muzeului din zilele noastre. Această lipsă de claritate este cauzată de gama largă de sarcini şi atribuţii de conducere, care includ, pe lângă conducerea şi coordonarea activităților muzeale, sarcini complexe, care să demonstreze capacitățile tehnice, politice și sociale ale directorului, de pentru a călăuzi muzeul în condiţiile de insecuritate şi de mari provocări pe care le traversăm la nivel global. Directorul trebuie să fie în acelaşi timp reprezentant al intereselor publicului, prestator de servicii şi expert în muzeologie, plus că trebuie să se dovedească capabil să asigure muzeului resursele de bază, protejând totodată integritatea şi reputaţia instituției. Directorul trebuie să dea dovadă de competenţe academice și administrative,

168

necesare pentru a promova misiunea muzeului, precum și de abilități excelente de comunicare, în special abilitatea de a explica problemele mai mari şi mai mici, dar, în esenţă, critice, pe care publicul nu este întotdeauna dispus să le înţeleagă.

Managementul muzeal este o sarcină grea, dar întotdeauna plină de satisfacții pentru cei hotărâţi să servească interesele publicului, să contribuie la bunăstarea oamenilor și să promoveze bunăvoinţa şi înțelegerea între aceştia. Un management eficient este o garanţie de durabilitate instituțională, deontologie, respect, loialitate, onestitate și dăruire. Directorii de muzee, ca și tot personalul de specialitate şi administrativ cu funţii sau sarcini de conducere, au datoria de a-şi îndeplini mandatul cu integritate, în conformitate cu cele mai stricte principii etice şi la cele mai înalte standarde de obiectivitate şi calitate.

169

Managementul resurselor umane

Patrick J. Boylan

Profesor emerit, City University London

Personalul muzeului: cheia succesului Angajații muzeului şi voluntarii muzeali sunt bunul cel mai de preţ al instituției. Indiferent de importanța colecțiilor, fără personalul muzeului, care să se ocupe de activităţi curatoriale și de conservarea colecțiilor şi a exponatelor şi să le pună la dispoziţia publicului, chiar și comorile cele mai de preţ ale muzeului şi-ar pierde din valoare şi utilitate, la fel cum, fără o conservare preventivă corespunzătoare, colecțiile s-ar distruge, cu timpul.

Chiar şi sistemele de securitate, de tipul barierelor şi dispozitivelor de control al accesului, depind, în esenţă, tot de competenţa personalului de pază şi protecţie, ca să funcţioneze şi să fie întreţinute corespunzător. Muzeele mari au, de asemenea, nevoie de personal administrativ numeros, de specialişti şi personal auxiliar, care să se ocupe de activităţi ca administrarea clădirilor, gestionarea resurselor financiare și managementul resurselor umane (personal), proiectarea şi realizarea de expoziţii, marketing și relații publice.

Înţelegerea managementului resurselor umane Chiar și acolo unde muzeul are personal calificat în managementul resurselor umane, este esențial ca tot personalul din conducerea superioară a muzeului să înțeleagă principiile fundamentale ale bunei gestionări a personalului. Aceasta ar să fie, de altfel, o cerinţă obligatorie pentru toţi directorii, șefii de departamente și șefii de secții, care răspund de supravegherea altor categorii de personal. Mai mult, dat fiindcă marea majoritate a deciziilor legate de managementul personalului se iau în “linia întâi”, adică la nivelul conducerii superioare şi de mijloc, adică de către persoane fără calificare în domeniul resurselor umane, este vital ca aceştia să cunoască, indiferent de specializările și rolurilor lor de bază, politicile şi procedurile referitoare la managementul resurselor umane ale muzeului şi să aibă cunoştinţe de bază despre legislaţia naţională în materie.

De asemenea, fiecare membru al personalului are dreptul să cunoască termenii şi condițiile contractului său de muncă, ca şi orice alte drepturi care îi revin în temeiul legislaţiei muncii. În măsura în care este posibil, muzeul trebuie să formuleze toate aceste aspecte în scris, sub forma unei politici şi proceduri de management al personalului, într-un limbaj simplu, şi să le pună la dispoziţia angajații, spre consultare, în orice moment.

Recomandările de “bune practici” în domeniul managementului resurselor umane, valabile pentru aproape orice muzeu sau instituție de acest gen de oriunde din lume, sunt prezentate pe larg în alte capitole din prezentul Ghid. Cu toate acestea, se cuvine menţionat aici că principiile, regulile și procedurile referitoare la managementul personalului, adoptate de muzeu, inclusiv clauzele contractului de muncă și condițiile de muncă, se bazează în mare parte pe legislaţia naţională în domeniul muncii şi al ocupării forţei de muncă, precum şi pe normele în materie stabilite de ministerul sau autoritatea publică conducătoare, în cazul muzeelor publice și al organismelor conexe.

Este important să admitem aici faptul că pot exista diferențe majore între legislaţia munci şi alte reglementări în materie, de la ţară la țară. Chiar și după câteva decenii de la sfârșitul colonizării, există încă discrepanţe puternice, prin raportare la sistemele juridice și tradițiile fostelor puteri coloniale, între diversele sisteme juridice naționale și între principiile și normele privitoare la forţa de muncă, în general, şi la serviciile publice, în special.

170

Diferențele mari între tradițiile în domeniul muncii şi dreptul contractual, și, prin urmare, între practică şi normele de management al resurselor umane, persistă încă între țările care aplică, tradiţional, modelul de drept roman al fostelor administrații franceze, cum este cazul Algeriei, Libanului, Siriei şi Tunisiei, şi cele care practică dreptul comun englez, cum este cazul fostelor colonii şi teritorii britanice, ca Irak, Iordania, majoritatea statelor din Golf, sau Israel și Palestina. EXERCIȚIU PRACTIC DE IDENTIFICARE A PRINCIPALILOR FACTORI CARE REGLEMENTEAZĂ TERMENII ŞI CONDIŢIILE DE ANGAJARE

1. Întocmiţi o listă a principalelor legi și norme naționale care reglementează termenii și condițiile de angajare în țara dvs.

2. Dacă muzeul dvs. este de stat, menţionaţi, de asemenea, principalele reglementări sau acorduri guvernamentale care reglementează condițiile de angajare în instituția dumneavoastră

3. Muzeul dvs. are un Manual de management al personalului sau o Procedură de angajare a personalului, care stabilește în detaliu metodele de recrutare și condițiile de angajare a personalului?

Principalele categorii de lucrări muzeale și lucrători muzeali Şi în acest caz tradițiile şi cutumele naționale joacă un rol major în stabilirea posturilor din schema de personal a muzeului. Unele muzee au, prin tradiţie, un număr foarte mic de angajați, împărţiţi în următoarele două categorii principale: specialiști cu studii superioare, care se ocupă, cu precădere, de colecțiile specializate sau de programele de cercetare ale muzeului – aşa numiţii “cercetători-curatori” - și personalul care se ocupă de pază şi protecţie şi de administrarea clădirilor, plus personal auxiliar.

În schimb, în alte muzee, din ţări cu cultură şi tradiţie asemănătoare, există o gamă foarte variată de personal specializat, care include douăzeci sau chiar mai multe specialităţi diverse, cum ar fi conservare și restaurare științifică, studii în teren, documentare, educație și interpretare, precum și personal specializat în prestarea serviciilor destinate vizitatorilor, plus o varietate de specialiști cu atribuţii de conducere, administrative și financiare. (A se vedea şi secțiunea referitoare la structuri organizatorice, de la capitolul Managementul muzeal, din acest manual).

Un bun indicator al gamei şi diversităţii de profesii muzeale de astăzi este lista ramurilor specializate ale profesiei, recunoscute de Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM) și Comitetele sale internaționale (a se vedea caseta 2).

Informarea, implicarea şi corectitudinea personalului Deşi fiecare angajat al muzeului trebuie să aibă experienţă sau să fie instruit pentru postul pe

care îl ocupă şi sarcinile care îi revin, există un set de cunoştinţe şi competenţe generale, pe care toţi membrii personalului muzeal trebuie să le posede (a se vedea caseta 3).

Succesul în managementul resurselor umane presupune ceva mai mult decât o conducere eficientă şi o corectă aplicare a procedurilor de recrutare şi angajare a personalului de către specialistul de Resurse Umane sau şefii biroului Personal. Succesul, în acest caz, depinde în mod necesar de dorinţa sinceră a conducerii muzeului de a crea şi întreţine un mediu de lucru bazat pe înţelegere şi relaţii cordiale cu şi între angajaţi şi de a garanta aplicarea unui tratament egal şi echitabil pentru toţi angajații, la toate nivelurile de responsabilitate. Această realitate a fost demonstrată de numeroase studii asupra condiţiilor care favorizează crearea şi întreţinerea unei organizaţii eficiente şi a bunelor relații între angajaţi şi între aceştia şi conducerea organizaţiei (a se vedea caseta 4):

171

Recrutarea și păstrarea personalului de înaltă calitate Procedurile echitabile și nediscriminatorii de gestionare a personalului sunt în egală măsură o

necesitate și o obligație etică. Corectitudinea trebuie să înceapă cu un angajament clar faţă de respectarea principiului egalităţii de șanse, exprimat explicit sub forma unei Politici privitoare la egalitatea de şanse, care trebuie să acopere aspecte legate de egalitatea și echitatea în recrutarea personalului, promovarea, supravegherea și gestionarea de zi cu zi a personalului, salarii și alte beneficii, drepturi de pensie, precum și oportunitățile de formare profesională. Această politică trebuie să impună aplicarea procedurilor convenite, în toate etapele de recrutare de noi angajaţi şi în analizarea cererilor de promovare în cadrul muzeului.

Caseta 2: PRINCIPALELE RAMURI SPECIALIZATE ALE PROFESIEI DE MUZEOGRAF, CONFORM LISTELOR PUBLICATE DE COMISIILE INTERNAŢIONALE DE SPECIALITATE ALE ICOM

1. Directori și directori executivi de muzeu 2. Curatori pentru anumite tipuri de muzee sau colecții muzeale (ICOM recunoaște

Comitete Internaţionale şi Organizații Afiliate care acoperă nu mai puțin de 25 de astfel de specializări)

3. Restauratori-conservatori şi alt personal tehnic de specialitate 4. Secretari și alți specialiști de documentare 5. Cadre didactice muzeale și alte categorii de personal care se ocupă cu educația,

comunicarea și legătura cu comunitatea; 6. Cercetători muzeografi, inclusiv arheologi, ecologiști, geologi, etnografi, sociologi și alte

altor categorii de personal extern din teren 7. Arhitecți, designeri și interpreți muzeali 8. Personal responsabil de expoziţii 9. Specialiști în audiovizual și tehnologii avansate 10. Bibliotecari, arhivari, specialişti în documentare și informare 11. Specialiștii în securitatea muzeului 12. Personal general şi specializat în management şi personal administrativ, inclusiv angajaţi

care răspund de personal, financiar, juridic și administrarea clădirilor 13. Relații publice, marketing și alte activități comerciale 14. Formatori de personal, inclusiv instructori muzeali şi cadre didactice din instituții de

formare în domeniul muzeografiei

Caseta 3: INFORMAȚII DE BAZĂ VALABILE PENTRU TOŢI ANGAJAŢII MUZEULUI, INDIFERENT DE POSTUL PE CARE ÎL OCUPĂ SAU DE VECHIMEA ÎN MUNCĂ Comitetul ICOM pentru Formarea Personalului a recomandat muzeelor să se asigure că fiecare lucrător muzeal înțelege rolul muzeului în societate, precum și propriile sale roluri în instituția dată. Se recomandă ca, la cursurile de formarea sau informare inițială a personalului nou recrutat, muzeul să explice semnificația muncii angajatului în raport cu obiectivele şi programul general al muzeului. Scopul este ca muzeul să aibă garanţia că, pe lângă fişa postului, fiecare angajat este în măsură să răspundă la următoarele întrebări, în măsura în care sunt valabile pentru muzeu respectiv:

1. Muzee: de ce avem muzee și care este rolul lor în societate? 2. Colecții: cum le adunăm, cum le studiem, cum le îngrijim şi ce facem cu ele? 3. Organizarea muzeului: cine ce face în muzeu și cum face? 4. Muzeul și serviciile publice muzeale: de ce oferim servicii, cum le organizăm şi cum le

utilizăm? 5. Dotări fizice: cum putem maximum de acces la facilitățile muzeului, protejând în același

timp colecțiile?

172

Odată stabilită structura personalului (a se vedea capitolul Management), fiecare poziție trebuie analizată în mod corespunzător, pentru a elabora Fişa Postului pentru fiecare angajat, care să specifice atât celor care candidează pentru ocuparea unui post vacant, cât şi personalului existent care sunt cerinţele principale ale postului respectiv, inclusiv scopul, condițiile de încadrare în muncă, sarcinile și responsabilitățile postului. După aprobarea Fişei Postului, este recomandabil să se procedeze la o analiză suplimentară a calificărilor, competenţelor şi experienţei de care candidatul are nevoie putea face faţă cu succes cerinţelor postului, mai exact la întocmirea Specificaţiei postului. Fişa Postului şi Specificaţia postului sunt foarte importante, deoarece ambele stau la baza procedurii de recrutare şi selecţie a candidatului ideal.

Specificaţia postului trebuie să primeze în evaluarea şi punctarea fiecare candidat care speră să ocupe o poziţie vacantă sau să obţină o promovare în cadrul muzeului, motiv pentru care ea va servi drept bază pentru oferta finală de numire pe post. Prezentăm mai jos exemple de Fişă a postului şi de Specificaţie a postului pentru două poziții tipice în cadrul muzeului (poziția de curator senior – Caseta 5; poziţia de conservator - Caseta 6).

Apoi, muzeul trebuie să se stabilească modul în care se vor evalua cererile de angajare sau de promovare primite, prin raportare la Specificaţia postului. Există o gamă largă de metode de evaluare a candidaţilor, la nivel mondial (a se vedea caseta 7), astfel că responsabilii cu recrutarea trebuie să decidă în prealabil ce combinaţie de metode vor folosi în fiecare caz în parte.

Odată ales candidatul potrivit, numirea lui în funcţie trebuie confirmată în scris. În unele ţări, aceasta presupune redactarea şi semnarea unui contract de muncă, în forma standard prevăzută de lege. În alte ţări, se acceptă şi proceduri de angajare mai puţin formale. Oricum ar fi, este important să ca atât angajatorul, cât şi noul angajat sau angajatul promovat pe un alt post să cadă de acord asupra condiţiilor de angajare şi asupra sarcinilor şi responsabilităţilor asociate postului respectiv. Ca o condiţie minimală, aceştia trebuie să semneze o declarație de acceptare, care să includă informațiile de bază, enumerate în caseta 9, de mai jos.

Procesul de recrutare nu se termină însă după ce noul angajat îşi începe activitatea sau angajatul promovat îşi preia noua funcţie. Este foarte important ca cel care răspunde de recrutarea candidatului, fie că este vorba de managerul departamentului de resurse umane, de şeful departamentului administrativ sau de directorul muzeului, să organizeze şi să desfăşoare un program planificat de iniţiere, destinat să prezinte noului angajat sau, după caz, angajatului promovat în funcţie atribuţiile şi responsabilitățile care îi revin și să ia măsuri ca angajatul nou/promovat să participe, dacă este cazul, la cursurile de instruire formală sau informală, de care are nevoie în postul pe care îl ocupă.

De asemenea, este foarte util ca, pe lângă asistenţă din partea departamentului Personal, noul angajat să beneficieze şi de îndrumare din partea unui angajat mai vechi al muzeului, care să acţioneze ca “mentor” sau “îndrumător” sau “consilier” în primele luni de activitate ale noului angajat sau ale angajatului promovat. Ar trebui să se facă, de asemenea, o evaluare formală a fiecărei noi numiri pe post, după lunile de probă, inclusiv un interviu informal cu angajatul nou sau promovat, pentru ca muzeul să se asigure că totul merge bine și că nu există probleme nedetectate la timp.

Recrutarea unui angajat nou poate fi o operaţie foarte laborioasă, care necesită timp şi, uneori, şi o cheltuială, în cazul când recrutarea implică cheltuieli de publicitate și alte cheltuieli similare. În mod inevitabil, va exista o perioadă de câteva luni, probabil, în care noul angajat va trebui lăsat să se acomodeze pe post, înainte să atingă potenţialul şi performanţa maximă la noul său loc de muncă. Fluctuaţia mare a personalului nu numai că este o risipă, dar poate fi un semn că există probleme serioase în modul în care muzeul este condus şi funcţionează.

173

Caseta 4: SĂNĂTATEA ŞI EFICACITATEA CORPORATISTĂ Cercetătorul pe probleme de management, Brian O'Neill (Professional Manager, ianuarie 1993), a constatat că, pentru a avea succes și a fi eficientă, o organizație trebuie să întrunească următoarele condiţii:

1. Direcţie şi scop clare 2. Locuri de muncă bine definite 3. Personal care simte că este tratat în mod echitabil şi că valoarea lui este recunoscută și

apreciată în mod corespunzător 4. Un stil participativ de management 5. Informarea tuturor cu privire la planuri și evenimente 6. Fiecare angajat trebuie să aibă sentimentul că este un membru de valoare al unei echipe 7. Spaţii de muncă bine proiectate și echipate 8. Înțelegerea comună a rolurilor 9. Instruire la locul de muncă pentru toţi angajaţii 10. Şanse egale de promovare 11. Conducători și supervizori care dau dovadă că le pasă şi că sunt gata să ofere sprijin 12. Personal implicat în planificarea schimbării, încă de la început 13. Oportunități ca personalul să își folosească aptitudinile 14. Oportunități ca personalul să contribuie cu idei.

CASETA 5: MODEL DE FIŞĂ A POSTULUI – IDENUMIREA FUNCȚIEI : . . . . . . . . . . . . . . . . . .Funcţionar Conservare LOCUL DE MUNCĂ NORMAL:. . . . . . Anexa Centrului de Conservare a Muzeului

Regional NIVEL (SALARIUL ȘI CONDIȚII DE LUCRU): . Serviciu Civil Naţional, Nivel Y ÎN SUBORDINEA:. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Director Colecţii SUBORDONAŢI: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 angajaţi (2 curatori asistenţi, un conservator, un

documentarist şi un asistent), plus studenții șivoluntari, din când în când.

SCOPUL POSTULUI : . . . . . . . . . . Responsabil cu conservarea și documentaţia corespunzătoare colecțiilor Serviciului; Suport de conservare în alte domenii relevante ale Serviciului; dezvoltarea şi gestionarea depozitului, inclusiv monitorizarea variabilelor de mediu; legislaţia şi procedurile de Sănătate și Securitate la locul de muncă; Planificarea intervenţiilor în caz de urgenţă la nivelul Serviciului; gestionarea Secțiunii.

ACTIVITĂŢILE POSTULUI: 1. Servicii pentru clienţi

a) se asigură că nevoile clienților sunt identificate, satisfăcute şi evaluate în conformitate cu procedurile convenite, inclusiv nevoile speciale ale persoanelor cu handicap.

b) gestionează și dezvoltă activitatea de consultanţă a Secțiunii în ceea ce privește colecţiile şi sursele de informații, ca răspuns la solicitările unei game largi de clienți.

c) gestionează și dezvoltă un program de interpretare amplu, orientat pe nevoile clienților, ale Serviciului și ale altor organizații asociate, utilizând resursele disponibile în avantajul acestora.

d) Supraveghează accesul clienţilor la utilizarea colecțiilor și la resursele informaționale de prin intermediul sisteme on-line (web),împrumuturi, vizite și alte mijloace.

e) Contribuie la iniţiative destinate deservirii clienţilor, după caz.

174

f) Ţine evidenţe statisticile privind utilizarea obiectelor şi resursele de informații și anchete în general.

2. Întreţine baza de resurse a) Responsabil cu achiziționarea, pregătirea, conservarea și documentarea exemplarelor

referitoare la tema şi zona de colectare şi de păstrarea acestor colecții în bună stare, pentru beneficiul colecţiilor ca atare, dar şi al vizitatorilor.

b) Responsabil cu colectarea, stocarea, interpretarea și evaluarea informațiilor referitoare la teritoriul geografic aprobat al muzeului, prin muncă de teren, de cercetare și alte programe.

c) Reprezintă interesul Muzeului în diverse forumuri locale și naționale și în anchetele guvernamentale, dacă este nevoie.

d) Elaborează programe de muncă de teren, în colaborare cu alte părți relevante ale Muzeului și cu departamentul guvernamental de resort.

e) Gestionează biblioteca Secțiunii. f) Produce lucrări bine documentate, cu privire la tema dată şi la colecțiile de care

răspunde, pentru publicare internă și externă. 3. Funcții de management

a) Planifică şi organizează activitatea Secțiunii, veghind ca programele de lucru să se finalizeze în termenele stabilite şi că rezultatele scontate sunt atinse.

b) Contribuie la Planul Anual al Serviciului. c) Gestionează bugetele alocate, în conformitate cu cerințele Departamentului. d) Participa la conducerea Serviciului, în general, și își asumă responsabilitatea pentru

proiecte și inițiative stabilite de către echipa de management. e) Organizează ședințele Secţiunii şi alte şedinţe ale echipei sale, pentru a asigura

funcționarea eficientă a Secției și a Serviciului său. f) Conduce personalul Secțiunii și, după caz, colaboratori, studenţi stagiari, voluntari și

specialiști din alte organizații. g) Participă la gestionarea eventualelor acorduri de colaborare cu alte organizații și

contribuie, după caz, la stabilirea şi calcularea costurilor acestora. h) Contribuie la generarea de venituri pentru Serviciul său, după caz. i) Sprijină și contribuie la programele de formare profesională relevante. j) Sprijină inițiativele Serviciului în domeniul asigurării calității și încurajează implicarea

personalului. k) Îndeplineşte orice alte atribuții, proporțional cu postul său, conform instrucțiunilor

directorului sau directorului adjunct.

CASETA 5: continuare. SPECIFICAȚIA POSTULUIAtributele esențiale căutate Cerinţe esenţiale Alte calităţi dezirabile :

1. Experiența Practica curatorială în domeniul postului Utilizarea tehnologiei informațiilor Experienţă în planificare strategică Istoric publicaţii de specialitate Experiență în cercetare Cunoaşterea situaţiei locale/naţionale Experiență în a răspunde la cererile venite din partea publicului Relația cu organizaţii naţionale şi internaţionale Programe interpretative. Experienţă în inițiative în domeniul asigurării calităţi Experiență în întocmirea bugetelor proiectelor și a cererilor de granturi

2. Calificări Studii universitare în disciplina relevantă postului

175

Studii postuniversitare Calificare sau formare postuniversitară în muzeologie sau echivalent

3. Motivaţie Dedicat postului şi obiectivelor muzeului Viziune strategică

4. Atitudine & Temperament Spirit de echipă Aptitudini de organizare și de conducere Bun comunicator, atât verbal, cât și în scris, cu o gamă largă de categorii de oameni Capacitatea de a lucra metodic și atent la detalii Capabil să prezideze şi să participe activ la şedinţe

5. Aspect și sănătate Stare fizică bună: capabil să efectueze muncă de teren în domeniul său Stare de sănătate normală: cu unele ajustări, chiar un candidat cu anumite dizabilități ar putea face faţă cerinţelor postului

6. Cerințe speciale Nu este cazul Permisul auto reprezintă un avantaj

(Data elaborării/data ultimei revizuiri de: xx/xx/200x) Caseta 6: MODEL DE FIŞĂ POSTULUI – IIDENUMIREA FUNCȚIEI : . . . . . . . . . . . . . . . . . .Funcţionar Conservare LOCUL DE MUNCĂ NORMAL:. . . . . . Anexa Centrului de Conservare a Muzeului

Regional NIVEL (SALARIUL ȘI CONDIȚII DE LUCRU): . Serviciu Civil Naţional, Nivel Y ÎN SUBORDINEA:. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Manager Colecţii SUBORDONAŢI: . . . . 1 tehnician, plus studenții și

voluntari, din când în când. SCOPUL POSTULUI : . . . . . . . . . . Responsabil cu conservarea și documentaţia

corespunzătoare colecțiilor Serviciului; Suport de conservare în alte domenii relevante ale Serviciului; dezvoltarea şi gestionarea depozitului, inclusiv monitorizarea variabilelor de mediu; legislaţia şi procedurile de Sănătate și Securitate la locul de muncă; Planificarea intervenţiilor în caz de urgenţă la nivelul Serviciului; conducerea Secțiunii.

ACTIVITĂŢILE POSTULUI: 1. Sarcini consultative şi de reprezentare

a) Oferă sfaturi privind aspecte legate de conservare, inclusiv îngrijirea, prepararea, conservarea, depozitarea și expunerea elementelor aflate permanent și temporar în grija Serviciului.

b) Sfătuiește cu privire la aspecte legate de conservare, inclusiv îngrijire corespunzătoare, pregătirea, conservarea, depozitarea și expunerea obiectelor muzeale, în general.

c) asigură legătura cu alţi specialişti în conservare, atât interni, cât și externi, cu privire la aspecte generale de conservare.

d) asigură legătura cu alți conservatori, precum și cu personalul altor secțiuni, după caz, cu privire la chestiuni de monitorizare și reglare a mediului ambiental.

e) asigură legătura cu specialiști externi, obținând și schimbând informații și consiliere cu privire la aspecte legate de conservare.

f) asigură legătura cu furnizori și contractori, după caz. g) Răspunde la întrebări cu privire la probleme de conservare, venite din partea clienților

și utilizatorilor Serviciului. 2. Monitorizarea specimenelor şi a mediului ambiant

a) Specifică, planifică, comandă şi gestionează instalarea de echipamente de monitorizare

176

și controlare a mediului, în depozite și în spaţiile de expunere.b) Monitorizează performanța tuturor sistemelor de control al mediului şi contactează

contractorii și furnizorii în materie de întreținere. c) Monitorizează starea tuturor specimenelor aflate permanent și temporar în grija

Serviciului. d) Ţine evidenţa generală a instalațiilor şi cerinţelor de depozitare pentru Serviciu în

ansamblul său. 3. Tratamentul specimenelor

a) Efectuează diagnosticarea și înregistrează starea tuturor exemplarelor care necesită sau care sunt primite pentru conservare sau tratamente conexe.

b) Stabileşte măsurile de conservare corespunzătoare sau tratamentele conexe necesare exemplarelor.

c) Execută intern sau, dacă este cazul, cu experți externi, lucrările de conservare sau tratamentele conexe necesare.

d) Înregistrează toate tratamentele aplicate exemplarelor. e) Gestionează cerințele Serviciului, privind lucrările de conservare, asigurând un program

de lucru constant și raportând cu privire la progresul lucrărilor. 4. Alte atribuții

a) Păstrează stocuri de echipamente necesare, precum și alte stocuri de substanțe chimice și alte consumabile de conservare, în funcție de necesități.

b) Gestionează punerea în aplicare a regulamentelor de sănătate și siguranță, la nivelul Serviciului.

c) Asigură stocurile de produse chimice, consumabile, articole de depozitare și echipamente pentru conservarea și gestionarea colecțiilor, precum și evidenţa corespunzătoare a acestora, atât în scopuri de siguranță, cât și de audit.

d) Organizează și întreţine spaţii de lucru, depozite şi spaţii de expunere, în funcție de necesități.

e) Se asigură că toate cheltuielile aferente stocurilor se încadrează în buget; ține evidența acestor cheltuieli, în funcție de necesități.

f) Scrie rapoarte, lucrări sau articole de uz intern, pentru publicare sau comunicare, cu privire la conservare și aspecte conexe, în funcție de necesități.

g) Asigură, împreună cu alte persoane, formarea profesională și schimbul de informații în domeniul conservării, după caz.

h) Contribuie la generarea de venituri pentru Serviciul de care răspunde, după caz. i) Se ocupă de acordurile de colaborare relevante; contribuie, după caz, la definirea şi la

calcularea costurilor acestora. j) Participă la pregătire de specialitate, dacă este necesar, pentru a-și îndeplini cu succes

funcțiile specifice de conservare. k) Execută orice alte atribuții proporționale cu postul său, conform instrucțiunilor directorului

sau managerului departamentului Colecții. Caseta 6: A continuat. SPECIFICAȚIA POSTULUIAtributele esențiale căutate Cerinţe esenţiale Alte calităţi dezirabile :

1. Experiența Conservare obiecte muzeale. Documentarea proceselor. Monitorizarea mediului. Pregătirea obiectelor pentru expunere. Gestionarea depozitării colecțiilor. Sisteme de control și de monitorizare a mediului. Cunoștinţe de operare pe calculator.

177

3. Calificări Diplomă sau echivalent în conservare, sau experiență relevantă.

4. Motivație Dedicare. Capabil să lucreze din inițiativa proprie.

5. Atitudine & Temperament Spirit de echipa. Aptitudini organizaționale. Abordare metodica. Bun comunicator – coerenţă în exprimare. Interes față de problemele generale de conservare. Interes față de noi tehnici de conservare și în domeniul tehnologiei informației.

6. Aspect și sănătate Sănătate normală Trebuie să fie capabil să ridice și să se mute obiecte grele şi foarte grele, în condiții de siguranță. Anumite dizabilități ar putea fi acceptate, însă o vedere bună (inclusiv culori) și rezistența la ridicarea greutăţilor sunt esențiale.

7. Cerințe speciale Permis de conducere valabil.

(Data elaborării/data ultimei revizuiri de: xx/xx/200x) CASETA 7: EXERCIȚIU Analizaţi un post din cadrul Muzeului dvs. şi întocmiţi Fişa Postului şi Specificaţia postului.

În consecință, trebuie depuse toate eforturile, pentru a păstra personalul de calitate, odată

recrutat. Directorul și alţi membri din conducerea superioară, inclusiv specialiștii în resurse umane, trebuie să se asigure că atât noii angajaţi, cât şi personalul existent se simt confortabil și apreciaţi pe posturile lor, astfel încât să îşi dorească să rămână angajaţii instituției pe termen lung.

Managementul, formarea și dezvoltarea profesională a angajaţilor Este un fapt general acceptat în zilele noastre că, pentru a asigura o funcționare și un serviciu eficiente, este necesar să se facă analize periodice - și, la modul ideal, să se măsoare obiectiv – performanţa instituției în ansamblu, şi a fiecărui angajat al acesteia, deși nu există, până în prezent, nici un standard unanim acceptat în acest sens, în sectorul muzeal. Acest subiect este mult prea specializat pentru a fi analizat în detaliu în acest manual cu caracter general, dar există un număr tot mai mare de studii de caz, care ar putea fi avute în vedere. De exemplu, fondurile guvernamentale alocate muzeelor şi galeriilor naţionale britanice din cadrul Departamentului pentru Cultură, Presă și Sport funcționează, în prezent, pe baza unui contract formal de finanțare, cu durata de trei ani, care include, în fiecare caz, indicatori de performanță expliciţi și dispoziții privind obligativitatea publicării de rapoarte anuale de evaluare a performanţei, iar Asociația Americană de Istorie Federală şi Locală (AASLH) este în curs de elaborare a unui model de program, care să fie utilizat de muzeele (în principal mici) şi siturile istorice membre.

Formarea şi dezvoltarea personalului este, de asemenea, o parte foarte importantă a procesului de management al personalului. Încă din 1986, ICOM a subliniat insistent în Codul său deontologic că formarea personalului și reconversia profesională sunt o problemă de etică importantă atât pentru instituție, cât și pentru fiecare lucrător din muzeu. În actuala lume în continuă şi rapidă schimbare, nu se mai acceptă ca un profesionist, tehnician sau administrator să participe la cursuri de calificare şi formare profesională la începutul carierei lor, când, probabil, au vârsta de aproximativ 20 de ani, şi să se bazeze pe această formare profesională timp de

178

treizeci sau patruzeci de ani după aceea. Foarte mulţi specialişti, de diverse profesii, susţin cu tărie, la ora actuală, conceptul de dezvoltare profesională continuă (DPC), potrivit căruia, pentru a-și păstra statutul şi recunoaşterea profesională, specialistul trebuie să participe la multe cursuri de formare sau de reconversie profesională, într-o perioadă de timp dată.

De exemplu, Asociația Muzeelor din Marea Britanie acordă acum specialiştilor statutul de membru al Asociaţiei şi Bursele sale atât de apreciate, doar pe cinci ani, nu pe viață, cum făcea odinioară. Fiecare membru al Asociaţiei este obligat să țină evidența şi să facă dovada tuturor activităților de instruire formală și de dezvoltare profesională informală la care participă, cum ar fi reuniuni profesionale sau angajarea în activități profesionale sau de conducere noi, în forumuri de dezbateri și analiză, înainte ca Asociaţia să le reînnoiască eligibilitatea şi statutul de membru.

ICOM oferă, de asemenea, recomandări privind standardele minime de specialitate și cunoștințe și competențe generale pentru activitatea muzeală, în broşura intitulată Curriculum Guidelines for Museum Professional Development (ediția 2000), care acoperă cinci domenii largi de competențe – descrierea generală a cunoștințelor, competenţelor şi aptitudinilor (KSA- Knowledge, Skills and Abilities) necesare pentru a lucra în mod eficient în muzeele de astăzi. Modelul „arbore”, din Curricula Gudelines publicate de ICOM, descris mai jos (caseta 10) își propune să ilustreze competențele partajate și funcționale, pe care trebuie să le aibă lucrătorii muzeului pentru a înțelege și a-și îndeplini sarcinile în mod corespunzător. Competenţele “Generale” şi “Muzeologice” comune, pe care se presupune că toți lucrătorii muzeelor ar trebui să le posede, sunt reprezentate grafic de rădăcinile și trunchiul arborelui competențelor. Cele trei domenii majore de competențe funcționale identificate ca fiind absolut necesare pentru a executa activități-cheie specifice muzeului, și anume “Competenţe de întreţinere şi gestionare a colecţiilor, „Competențe în proiectarea de programe publice” și “Competențe de management” sunt reprezentate de ramurile şi frunzele legate între ele, ale “arborelui competenţelor”, din Curricula Guidelines.

Proceduri disciplinare și soluţionarea plângerilor Principiul tratamentului echitabil și egal al tuturor angajaţilor trebuie să se aplice întotdeauna, nu doar la recrutarea personalului muzeului, ci şi în toate aspectele legate de managementul personalului. Din acest motiv, este important ca muzeul să aibă o procedură clară de gestionare a plângerilor vizând comportamentul sau performanța unui membru al personalului. De asemenea, orice membru al personalului, care are o nemulţumire cu privire la chestiuni legate de raporturile de muncă, care îl afectează în mod direct, trebuie să aibă dreptul de a înainta plângerea și de a beneficia de cercetarea corectă şi fără întârzieri nejustificate a cazului sesizat.

Deoarece pot apărea implicații şi consecinţe juridice importante, în cazul în care cineva este, de exemplu, concediat în mod abuziv sau fără temei, codurile sau regulile de anchetare și de soluţionare a abaterilor disciplinare și a revendicărilor personalului muzeului vor trebui să respecte întocmai, ca şi prevederile legislaţiei naţionale a muncii (și, probabil, normele referitoare la servicii publice). În orice caz, aceste coduri şi reguli includ, cel mai adesea, câteva principii universale de bună gestionare a personalului, prezentate în rezumat în Caseta 11 (Proceduri de cercetare a abaterilor disciplinare) și în Caseta 12 (Soluţionarea plângerilor personalului).

Sănătate și siguranță la locul de muncă Una dintre cele mai importante responsabilități ale muzeului în ce priveşte managementului

resurselor umane este să se asigure că, în măsura în care este rezonabil posibil, muzeul și activitățile sale oferă un mediu de lucru sigur și sănătos, tuturor celor care folosesc spațiile și serviciile muzeului, fie că este vorba de personal, colaboratori şi voluntari, sau de vizitatori şi orice alţi utilizatori ai serviciilor muzeului. De obicei, responsabilitățile în privinţa sănătăţii şi securităţii sunt coordonate de departamentul de resurse umane al instituției, iar, în cazul în care există un manager specializat în probleme de Sănătate şi Securitate Ocupaţională, un astfel de

179

post este, de obicei, în schema serviciului de Personal sau a serviciului Managementul Resurselor Umane, din cadrul muzeului. În cazul în care muzeul nu are un angajat permanent, specializat pe probleme de Sănătate şi Securitate la locul de muncă, muzeul trebuie să găsească o soluţie alternativă adecvată. O soluţie posibilă ar fi ca aceste sarcini să fie încredinţate unui angajat de la un nivel ierarhic adecvat, din cadrul muzeului, căruia muzeul să îi asigure formarea de specialitate de care va avea nevoie, probabil, ca să poată îndeplini sarcinile speciale ale unui astfel de post.

Indiferent de felul în care este organizat serviciul de sănătate şi securitate ocupaţională, va fi, în toate cazurile, nevoie de o strânsă cooperare cu toate celelalte departamente și, în special, cu Departamentul Administrare Spaţii şi Departamentul Pază şi Protecţie, deoarece multe dintre potențialele pericole sunt legate de construirea și exploatarea clădirilor şi de activitatea din laboratoarele muzeului, cum ar fi laboratoarele din cadrul departamentului Conservare, unde se folosesc, în mod inevitabil, substanţe chimice şi echipamente potențial periculoase.

De fapt, sănătatea și siguranța la locul de muncă trebuie considerată ca fiind responsabilitatea tuturor angajaţilor, fără excepţie. Directorul și ceilalţi membri din conducerea executivă poartă toată răspunderea ultimă, iar conducerea departamentală este pasibilă de răspundere penală individuală, în caz de încălcare gravă a regulilor de sănătate şi securitate ocupaţională. Tot astfel, șefii tuturor departamentelor și secţiilor de specialitate, ca și personalul de supraveghere din cadrul diverselor departamente, cum ar fi cei de la laboratoarele de conservare, au obligaţia, fiecare în parte, de a vechea ca riscurile să fie reduse la minimum în domeniile lor de responsabilitate. În plus, muzeul trebuie să aibă un program foarte activ în ce priveşte formarea în domeniul sănătăţii şi siguranţei ocupaţionale şi să asigure instruirea practică a personalului în manevrarea corectă și în condiţii de siguranţă a proceselor şi echipamentelor muzeului.

Mai mult decât atât, fiecare angajat are datoria de a contribui la menținerea siguranţei şi sănătăţii la locul de muncă, pentru ei, pentru colegii lor şi pentru vizitatori, şi să respecte toate normele de protecţie a muncii. Obligațiile instituției în ansamblu şi ale fiecărui angajat, în ce priveşte sănătatea şi securitatea la locul de muncă, sunt prezentate pe scurt în caseta 13.

În fine, dar nu în ultimul rând, ca parte a programului de sănătate și siguranță ocupaţională, muzeul are datoria de a institui un program activ de evaluare a riscului, care să implice cât mai mulţi angajaţi posibil. Scopul programului trebuie să fie acela de a identifica pericole și riscuri, de a le evalua şi de a găsi modalități de a le elimina sau, dacă nu este posibil, de a le atenua până la un nivel acceptabil. Caseta 14, de mai jos, descrie pe scurt procesul național de evaluare a riscului, recomandat fiecărui angajator, public sau privat, de Departamentul de Sănătate si Siguranţă al Marii Britanii. CASETA 8: METODE DE RECRUTARE ŞI DE PROMOVARE A PERSONALULUI

1. Întocmirea listei scurte de candidaţi 2. Respingerea și înregistrarea candidaților care nu sunt pe lista scurtă 3. Procesul de obținere a informațiilor:

1. informări de grup, vizite etc. 2. briefing-uri individuale, vizite etc. 3. discuţii libere (sau cu moderator) între grupe de candidați 4. proiecte individuale sau de grup: exerciții practice; jocuri de management etc. 5. interviuri individuale 6. interviuri de grup 7. Teste psihometrice, psihologice, fizice, teste specializate de evaluare a aptitudinilor etc. 8. inspectarea portofoliului de muncă, documentele de atestare a competențelor etc. 9. alte teste, de ex., grafologice

180

10. Tehnici de interviu: în special, interogarea. întrebări “închise” - colectarea de fapte și verificare b. întrebări standardizate “deschise” (de exemplu, rezolvare probleme), pentru toţi candidaţii c. alte întrebări „deschise” d. schimbul de informații - întrebări ale candidatului etc.

4. Alegerea candidatului câştigător, pe baza Specificaţiei postului, şi negocierea condiţiilor finale (ex., salariul de pornire, data începerii lucrului)

5. Notificarea candidaţilor respinşi

Caseta 9: CERINȚE MINIME PENTRU UN ANGAJAMENT SAU CONTRACT DE MUNCĂ 1. Numele și adresa angajatorului 2. Numele angajatului 3. Denumirea postului (sau scurtă descriere) 4. Data începerii activităţii 5. Data încetării angajării (în cazul angajării pe perioadă determinată) 6. Detalii de plata: salariul iniţial, perioada și metoda de plată, modul de calcul sau de revizuire

a salariului (de exemplu, prin raportare la o schemă de plată guvernamentală sau la contractul colectiv de muncă negociat cu sindicatul)

7. Detalii privind programul normal de muncă și condițiile aferente (de exemplu, trimitere la un contract colectiv de muncă, privitor la programul de lucru flexibil)

8. Concedii şi plata concediilor 9. Aranjamente în caz de incapacitate de muncă din cauza unei boli sau accidentări, inclusiv

plata concediilor medicale etc. 10. Termeni și condiții referitoare la regimul de pensii 11. Durata de preaviz angajat/angajator 12. Informații privind normele și procedurile disciplinare și de soluţionare a revendicărilor 13. Drepturile și condițiile referitoare la recunoașterea sindicală (dacă este cazul) 14. Detalii complete privind accesul angajaților la consultarea documentelor oficiale referitoare la

angajare (de exemplu, acorduri colective privind plata și condițiile de muncă, coduri de disciplină şi de soluţionare a revendicărilor etc.)

181

Caseta 10: Curricula Guidelines for Museum Professional Development, ICOM: (detalii complete la http://museumstudies.si.edu/ICOM-ICTOP/index.htm) Caseta 11: PRINCIPII GENERALE PRIVITOARE LA PROCEDURI DISCIPLINARE Este recomandabil ca acestea: 1. Să fie stabilite în scris 2. Să specifice cui anume se aplică 3. Să prevadă aspecte care trebuie tratate cu maximum de celeritate 4. Să indice acțiunile disciplinare care pot fi luate 5. Să specifice nivelurile din conducerea instituţiei, autorizate să ia diferite grade și forme de

măsuri disciplinare 6. Să asigure că superiorii ierarhici nu au puterea de a concedia angajaţi, fără anunţarea

conducerii superioare 7. Să prevadă ca angajaţii să fie informaţi cu privire la plângerile îndreptate împotriva lor 8. Să dea angajaţilor reclamaţi posibilitatea de a răspunde la acuzații, înainte de a se lua o

decizie 9. Să dea angajatului reclamat dreptul de a fi însoțit de un reprezentant sindical sau de un coleg

ales de el 10. Să asigure că, exceptând cazurile de "abatere gravă", astfel cum sunt definite în Codul de

Disciplină al organizaţiei, nici un angajat să nu fie concediat la prima abatere disciplinară 11. Să asigure că nu se iau măsuri disciplinare, până când cazul nu a fost anchetat cu atenție 12. Să asigure că angajatul cercetat primeşte o explicație pentru sancțiunea care i se aplică 13. Să dea dreptul angajatului la contestaţie şi să specifice procedura de urmat în acest scop Principii de bază care trebuie aplicate în toate cazurile: 14. Corectitudinea în aplicarea normelor disciplinare: managementul trebuie să fie consecvent,

imparțial și echidistant (de exemplu, să se întrebe: au fost şi alţi angajați, eventual, pe alte poziţii, vinovaţi de o abatere disciplinară similară și, dacă da, au fost trataţi altfel?)

15. Reprezentare: în cazul unor abateri grave, anchetate prin audiere disciplinară formală, angajatului acuzat trebuie să i se permită să fie asistat şi reprezentat.

Proceduri clare și coerente, bazate pe principiile justiției naturale, și care să permită: 16. Notificare prealabilă cu privire la natura pretinselor abateri disciplinare 17. Comunicarea din timp a ședinței oficiale de audiere (de obicei, cu minimum şapte zile înainte) 18. Separarea rolurilor între autorul plângerii (de exemplu, supraveghetor) și membrii comisiei de

disciplină. (În cazul organizațiilor foarte mici, ar putea fi necesar să se recurgă la persoane independente, din afară, care să facă parte din comisia de disciplină sau de recurs, dat fiindcă majoritatea managementului este implicat îndeaproape în etapele anterioare ale investigării cazului)

19. Posibilitatea ca, în timpul audierii, angajatul să primească detalii complete despre toate acuzațiile care i se aduc și să răspundă la acestea (inclusiv dreptul de a aduce martori)

20. Promptitudinea în toate etapele anchetei şi în aplicarea măsurii disciplinare Caseta 12: PRINCIPII GENERALE PRIVIND REVENDICĂRILE ANGAJAŢILOR Definiții: . . niveluri succesive de nemulţumiri Insatisfacție: .Orice situaţie care deranjează un angajat, indiferent dacă este sau nu exprimată în

cuvinte Plângere:. . . . .Exprimarea în scris sau verbală a unei nemulțumiri, adusă în atenția

supervizorului și/sau a reprezentantului angajaţilor Revendicare . . . o plângerea prezentată în mod oficial unui reprezentant al conducerii și/sau

182

reprezentantului personaluluiPrincipiile aplicabile în caz de revendicări

1. Toți angajații au dreptul de a solicita despăgubiri pentru revendicări referitoare la angajarea lor

2. Fiecare angajat trebuie să fie informat despre procedura de urmat în acest caz 3. Conducerea trebuie să stabilească, în comun cu reprezentanții angajaților sau ai

sindicatelor în cauză, condiţiile în care angajaţii pot invoca pretenţii şi pot cere soluţionarea acestora în mod corect și prompt

4. Cu excepția instituţiilor foarte mici, unde există o strânsă legătură personală între angajator și angajați, ar trebui să existe o procedură scrisă, referitoare la revendicări

5. Revendicările individuale și litigiile colective de muncă sunt adesea tratate prin aceeași procedură. În cazul în care există proceduri separate, ele ar trebui conexate, astfel încât problemele cu aplicabilitate mai largă să poată fi transferate de la o procedură la alta (de exemplu, o revendicare personală să poată fi tratată ca un litigiu sindical)

6. Politica referitoare la revendicări ar trebuie să prevadă următoarele: a) revendicarea trebuie, în mod normal, discutată mai întâi între angajat și superiorul

său b) în cazul în care revendicarea nu se rezolvă la acest prim nivel, se recurge la

audierea de către un reprezentant de la un nivel ierarhic imediat superior (de exemplu, Şeful de departament), caz în care angajatul trebuie să aibă dreptul de a fi însoțit de un reprezentant al angajaților sau de un alt lucrător, dacă doreşte acest lucru

c) ar trebui să existe un drept de recurs, la nivel superior (de exemplu, conducerea superioară, Consiliul de conducere al Muzeului)

7. Scopul trebuie să fie soluționarea revendicării: a. echitabil b. cât mai aproape posibil de punctul de origine c. simplu d. rapid

Caseta 13: RESPONSABILITATEA PENTRU SĂNĂTATEA ȘI SIGURANȚA ÎN MUZEU Îndatoririle angajatorului includ:

1. Asigurarea securităţii la locul de muncă și eliminarea riscurilor de sănătate 2. Evaluarea riscurilor care ameninţă sănătatea și siguranța, plus înregistrarea rezultatelor

evaluării 3. Punerea în aplicare a măsurilor de sănătate și de siguranță, identificate ca fiind necesare

cu ocazia evaluării 4. Elaborarea unei declarații de politică de sănătate și siguranță ocupaţională, inclusiv detalii

privind organizarea serviciului de sănătate şi securitate şi a aranjamentelor în vigoare, și luarea de măsuri ca tot personalul să cunoască această politică și să ştie ce trebuie să facă în cazul în care se confruntă cu un risc sau un pericol

5. Numirea unui responsabil cu sănătatea și siguranţa ocupaţională 6. Stabilirea unor proceduri de intervenţii în caz de urgență 7. Verificarea funcţionării echipamentelor de lucru conform scopului preconizat, din punct de

vedere al sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă, şi a întreţinerii şi utilizării corecte a acestora

8. Analizarea din timp a consecințelor asupra sănătăţii şi siguranţei personalului, cauzate de introducerea de echipamente, materiale sau metode de lucru noi, precum și de modificările aduse clădirilor muzeului

9. Dotarea cu truse de prim-ajutor și instruirea periodică a personalului responsabil cu acordarea de prim-ajutor

10. Luarea măsurilor care se impun pentru ca locul de muncă să îndeplinească cerinţele acceptate privind sănătatea, siguranța și binele personalului, de ex., ventilație,

183

temperatură, iluminat, instalaţii sanitare, spaţii sanitare și spaţii de odihnă 11. Luarea tuturor măsurilor de precauție împotriva pericolului de incendiu sau explozie,

inclusiv controlul și utilizarea corectă a substanţelor de laborator inflamabile sau explozive și a altor substanțe chimice, precum și a sistemelor şi echipamentelor electrice

12. Evitarea operațiunilor de manipulare manuală periculoase, iar, în cazul în care acestea nu pot fi evitate, reducerea riscului de rănire, prin furnizarea de echipamente speciale de protecţie şi instruirea personalului

13. Asigurarea gratuită, pentru tot personalul, a costumelor şi echipamentelor individuale de protecție, în funcție de natura muncii angajaţilor, cum ar fi căşti, ochelari de protecție, încălțăminte de protecţie și dispozitive de ridicat greutăţi mari

14. Asigurarea de indicatoare de siguranţă şi alte indicatoare de avertizare, bariere și alarme, și menţinerea acestora pe poziţie, în permanenţă

Fiecare angajat are, de asemenea, responsabilităţi în ce priveşte sănătatea și siguranța, şi, mai ales, trebuie: 1. Să aibă grijă rezonabilă de propria sănătate și siguranță la locul de muncă, precum şi de

sănătatea şi siguranţa celor din jur, care pot fi afectate de ceea ce face sau omită să facă 2. Să coopereze cu angajatorul și cu personalul desemnat să se ocupe de problemele de

sănătate și securitate ocupaţională 3. Să participe la toate activitățile de instruire în protecţia muncii, organizate de angajator,

cum ar fi cursuri de prim ajutor sau formare profesională specială în exploatarea în siguranță a echipamentelor specializate

4. Să utilizeze corect, în permanenţă, toate echipamentele și materialele furnizate de către angajator, inclusiv echipamentul individual de protecție, în conformitate cu instructajele făcute sau cu instrucţiunile date

5. Să nu interfereze cu sau să utilizeze inadecvat niciun fel de lucru care ar putea afecta sănătatea şi siguranța angajaţilor şi vizitatorilor.

Caseta 14: CUM SE EVALUEAZĂ RISCURILE LA LOCUL DE MUNCĂ: CINCI PAŞI ÎN EVALUAREA RISCULUI PERICOL: înseamnă tot ceea ce poate provoca daune şi vătămare corporală (de exemplu, produse chimice, energie electrică, lucrul la înălţime etc.) RISC: înseamnă posibilitatea, mai mică sau mai mare, ca cineva să fie afectat de manifestarea unui pericol PASUL 1: Identificarea pericolelor Plimbaţi-vă în jurul locul de muncă și observaţi eventuale surse de accidente. Concentraţi-vă asupra pericolelor semnificative, care ar putea avea ca rezultat vătămări grave sau care afectează mai multe persoane. Cereţi părerea colegilor Instrucțiunile de utilizare sau fişele tehnice ale echipamentelor și materialelor furnizate de producătorii vă pot ajuta să depistaţi pericolele și să evaluaţi riscurile efective, ca şi evidenţele muzeului, referitoare la accidente sau probleme de sănătate din trecut. PASUL 2: Stabiliţi cine ar putea fi afectat și cum Nu uitaţi de posibilele riscuri care ameninţă publicul, cum ar fi vizitatorii muzeului, persoanele vulnerabile, cum ar fi lucrătorii tineri, mamele şi femeile însărcinate, persoanele cu dizabilități etc., care pot prezenta un risc deosebit, precum şi riscurile care ar putea afecta lucrătorii care nu sunt tot timpul la locul de muncă, cum ar fi contractori de lucrări de întreținere sau personalul angajat cu jumătate de normă.

184

PASUL 3: Evaluaţi riscurile şi decideţi dacă măsurile de precauție existente sunt adecvate sau dacă este nevoie de măsuri suplimentare Gândiți-vă care este probabilitatea ca fiecare pericol să provoace daune şi accidente şi dacă mai pot fi luate şi alte măsuri de atenuare a riscurilor. În principiu, chiar și după ce au fost luate toate măsurile de precauție, mai există încă pericole remanente. Rolul dvs. este să stabiliţi, pentru fiecare risc semnificativ, dacă pericolul remanent este mare, mediu sau mic. Scopul dvs. este să reduceţi toate riscurile la minimum, eventual sporind măsurile de precauție, dacă este necesar. Acordaţi prioritate tuturor riscurilor remanente mari şi/sau care ar putea afecta mulţi oameni. În luarea măsurilor de contracarare a riscurilor, întrebaţi-vă (a) pot scăpa de pericol cu totul? (b) dacă nu, cum pot controla riscurile, astfel încât probabilitatea de daune şi accidente să fie minimă? În controlul riscurilor, aplicaţi principiile de mai jos, în următoarea ordine, dacă este posibil: a. încercați o opțiune mai puțin riscantă b. preveniți accesul la sursa de pericol (de exemplu, prin pază) c. organizați munca astfel încât să reduceți expunerea la pericol PASUL 4 Înregistrarea constatărilor: Scopul real al evaluării riscurilor este de a diminua toate riscurile, eventual sporind măsurile de precauție, dacă este necesar. Dacă observați că se impun anumite măsuri, elaborați o “listă de acțiune” și acordați prioritate riscurilor remanente mari și/sau celor care ar putea afecta majoritatea oamenilor. PASUL 5: Examinați evaluarea și revizuiți-o, dacă este necesar Mai devreme sau mai târziu, veți aduce în muzeu echipamente, substanțe și proceduri noi, care ar putea provoca noi pericole. Dacă apare vreo modificare semnificativă, revedeți evaluarea riscurilor, pentru a ține seama de noul pericol. Nu modificați evaluarea pentru fiecare schimbare banală pe care o faceți, dar, dacă există ceva ce generează riscuri semnificative noi, va trebui să analizați situația ca atare. În orice caz, este util să revedeți evaluarea din când în când, pentru a vă asigura că măsurile de precauție încă funcționează eficient. EXERCIȚIU: Cu ajutorul notelor orientative de mai sus, efectuați o evaluare a riscurilor, fie pentru propria dvs. zonă de lucru, din cadrul muzeului, sau, în colaborare cu un grup de colegi, procedaţi la o evaluare a riscurilor pentru întreaga clădire.

185

Marketing

Paal Mork

Directorul Departamentului Comunicare şi Marketing, Norsk Folkemuseum, Oslo În ultimele decenii, muzeele au pus un tot mai mare accent captarea atenției vizitatorilor, astfel că marketingul a devenit un instrument esențial de management muzeal, în tot mai multe țări. Această stare de fapt este motivată de faptul că, pe de o parte, susţinerea financiară a muzeelor de către stat s-a redus considerabil în multe ţări, iar, pe de altă parte, concurenţa pe piaţa ofertelor de petrecere a timpului liber este tot mai dură. Societatea, în general, este bombardată cu tot mai multe informații, astfel că, a capta atenţia publicului şi a te face vizibil în societate devine o sarcină mai dificilă ca niciodată.

Muzeele care se concentrează pe satisfacerea publicului prin tot ceea ce fac au mai multe şanse să câștige popularitate și să atragă mai mulţi vizitatori. Comunicarea cu publicul nu este un proces unidirecţional. Muzeul cu adevărat de succes nu numai că îşi comunică misiunea publicului, dar cere şi primeşte feedback din partea publicului și, mai mult, foloseşte informaţiile transmise de public, pentru a-şi adapta programele nevoilor și dorințelor acestuia.

În opinia mea, muzeele din multe părți ale lumii, dar, în special, cele din țările în curs de dezvoltare, au un mare potenţial de a îşi spori numărul de vizitatori, dacă pun mai mult accent pe orientarea spre marketing. Presupunând că situația politică şi economică mondială se va stabiliza, putem spera că vor fi mai mulți turişti care călătoresc în scop cultural şi care vor dori să ajungă să viziteze regiuni care, în ultimele decenii, au trecut prin frământări şi tulburări politice, cum ar fi Orientul Mijlociu și țări precum Afganistanul sau Irakul. “Clienții mei sunt însetaţi să cunoască patrimoniul cultural al Irakului”, declara Geoff Hann, de la agenţia de turism Hinterland Travel, iar muzeele din Irak sau din alte țări care au trecut recent printr-un conflict armat, sunt şi ele, probabil, dornice să redevină destinaţii predilecte pentru turişti şi locuri de petrecere a timpului liber cu prietenii şi familia. Pe termen mai lung, aceste ţări ar putea deveni chiar centre de întâlnire şi reconciliere între comunitățile divizate de conflicte, așa cum se întâmplă, la ora actuală, în Irlanda de Nord. Însă ca toate acestea să se întâmple, este nevoie de o atitudine pozitivă față de serviciile de marketing și relaţii publice.

Capitolul de faţă prezintă câteva noţiuni de bază ale marketingului muzeal modern. Voi începe cu noţiunea numită mix de marketing, apoi voi descrie procesul de planificare strategică, încheind cu o scurtă prezentare a construirii brandului.

1. Introducere în marketing O greșeală des întâlnită atât în domeniul afacerilor, cât și în muzee este aceea că marketingul este considerat a fi strict un proces de promovare și vânzare. “Vânzarea este doar vârful iceberg-ului numit marketing”, spune celebrul profesor de marketing, Philip Kotler (2003, p. 9). Marketingul modern este caracterizat ca o metodă holistică de abordare, care include de la proiectarea produsului, segmentarea pieței şi promovare, până la analiza gradului de satisfacție a clientului. O definiție frecvent utilizată este cea dată de Asociația Americană de Marketing (1985): “Marketingul este procesul de planificare și realizare a conceptului, a politicii prețurilor, a promovării şi a distribuţiei de idei, bunuri și servicii, având ca scop generarea proceselor de schimb menite să ducă la îndeplinirea obiectivelor individuale și organizaționale.” (Lancaster 2002, p.3).

186

Orientarea producției În începuturile erei industrializării, fabricanţii erau preocupaţi să facă produse cât mai fiabile posibil, nu cât mai diversificate. În condiţii de penurie generală de bunuri de consum, clientul cumpără ce găseşte pe piaţă, fără pretenţia ca produsul să fie special sau să arate într-un anume fel. Henry Ford a spus, referindu-se la mașina lui, Model T, că “puteţi alege orice culoare doriţi, atâta timp cât este neagră!” (Lancaster 2002, p.7). Pe vremea aceea, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să ceară o maşină bleu metalizat şi cu interior din piele crem!

Orientarea vânzărilor În anii ‘50 și ‘60, piețele s-au umplut până la saturație de produse, majoritatea industriale, iar cotele vânzărilor au scăzut, astfel că principala preocupare a devenit vânzarea. Producția mergea în continuare ca înainte, astfel că, pentru a reuși să vândă produsele din ce în ce mai abundente, s-au elaborat strategii de vânzări, concepute să convingă clienții să cumpere din ce în ce mai multe bunuri.

Orientarea spre marketing În strategia de vânzări orientată pe marketing, clientul devine punctul focal. În loc să facă produse pentru a le vinde pur şi simplu, fabricantul ia în considerare nevoile și dorințele clienților și face produse care să placă şi să răspundă diverselor nevoi ale clienţilor. Producția se adaptează cererii de piaţă. O strategie axată pe marketing presupune nu doar un proces de promovare a produselor, şi comunicarea cu clientul și identificarea nevoilor acestuia. Această orientare este caracteristică celor mai moderne strategii de marketing şi este cel mai bine reflectată de evoluţiile din industria turismului internațional. Astfel, în anii ‘70 și anii ‘80, să satisfaci cerinţele turiștilor însemna să îi îmbarci la bordul unor aeronave charter uriaşe și să îi plimbi de la un obiectiv turistic la altul, în grupuri însoţite de ghizi, sau să îi laşi să stea la plajă, la un loc cu alte câteva mii de oameni. Astăzi însă, tendința în turism este de a oferi clienţilor voiaje cât mai personalizate şi experiențe unice.

Conceptul de marketing societal Un concept nou vehiculat este conceptul de marketing societal, potrivit căruia producția trebuie să aibă grijă de mediul înconjurător și de nevoile sociale. După cum declară compania franceză Total: “Societatea civilă se așteaptă ca marile companii şi concernuri să gestioneze impactul pe care operaţiunile şi riscul lor industrial îl au asupra mediului şi să planifice şi să gestioneze impactul lor direct și indirect, social şi societal, oriunde ar fi situate în lume.” (Desmarest 2003, p.2)

Orientarea actuală a muzeelor în ceea ce privește teoria și practica de marketing Multe muzee sunt încă orientate cu precădere spre producție. În acest caz, alegerea expozițiilor este la latitudinea exclusivă a curatorilor şi depinde de interesele şi de subiectele de cercetare ale acestora. Dotările şi spaţiile de deservire a vizitatorilor sunt, probabil, neglijate, din moment ce curatorii nu obişnuiesc să viziteze astfel de spaţii ale muzeului şi, aproape sigur, se întâlnesc doar ocazional cu vizitatorii obișnuiți ai muzeului. De obicei, muzeul clasic îşi elaborează programele pe baza unor planuri pe termen lung, care iau în calcul doar factori interni, iar, în momentul când managementul constată că vizitatorii încep să dispară, angajează urgent un manager de marketing, ca să promoveze expozițiile vechi, recurgând la metode orientate, în principal, pe vânzări. Dar, de foarte multe ori, adevăratul motiv pentru care muzeele îşi pierd vizitatorii este lipsa expozițiilor atractive și a serviciilor pentru vizitatori. O simplă intensificare a eforturilor de promovare şi vânzare nu este suficientă să rezolve această chestiune: trebuie, mai întâi de toate, ca muzeul să aibă de oferit un “produs” deosebit şi valoros. Un muzeu de succes este muzeul care integrează perfect strategia de marketing în procesul de planificare și bugetare strategică, care îşi canalizează

187

toate eforturile pe satisfacerea vizitatorilor. În plus, muzeul de succes analizează periodic dorinţele, nevoile si comportamentul vizitatorilor, adaptându-şi programele de dezvoltare în funcţie de acestea.

Un exemplu edificator în sensul celor de mai sus este societatea Norwegian Broadcasting Comapny, din Norvegia, care a fost singurul canal de televiziune autorizat în Norvegia, până în 1991. Compania era orientată pe producție, producătorii fiind singurii care decideau ce programe să realizeze şi când să le difuzeze. După liberalizare, compania a fost nevoită să se adapteze concurenței de piaţă şi a început să producă și să transmită programe bazate pe ratinguri de vizionare, adoptând principiul orientării spre marketing. Drept urmare, este, în continuare, furnizorului celui mai popular canal de televiziune din Norvegia, întrecând toţi concurenţii de pe această piaţă.

Mixul de marketing Orientarea pe marketing depinde de un set de variabile esenţiale, valabile pe tot parcursul procesului, de la proiectarea, până la vânzarea produsului. Aceste variabile se numesc mixul de marketing, un concept foarte clar explicat de cei „4P ale Marketingului”, ale lui E. Jerome McCharty: Produs, Preț, Promovare şi Plasare (Kotler 2003, p.6). Cei 4P subliniază faptul că totul, de la configurarea produsului şi până la promovare, este marketing.

Produs Produsul este obiectul sau serviciul pe care clientul şi-l dorește sau de care are nevoie, și este partea cea mai importantă a mix-ului de marketing. Dacă produsul nu este necesar sau dorit, orice efort ai face, produsul nu se va vinde. Din punct de vedere al vizitatorului general al unui muzeu, “produsele” muzeului sunt, în termeni de marketing, galeriile permanente, expozițiile speciale şi diverse programe generale pe care muzeul i le pune la dispoziţie. Pentru alți vizitatori însă produsele muzeale înseamnă şi dotările de cercetare ale muzeului, zonele de odihnă şi relaxare, spaţiile comerciale, cum ar fi magazinul, restaurantul sau cafeneaua muzeului. Toate aceste zone trebuie să satisfacă vizitatorul, pentru că, dacă muzeul nu este atractiv, nu va reuşi să câştige şi să îşi păstreze popularitatea, chiar dacă îi oferă intrare gratuită şi cheltuieşte o avere pe publicitate. Aceasta a fost şi marea greșeală a celor care au încercat, în trecut, să obţină un mare succes de marketing abordând marketingul cu metode orientate pe producţie şi vânzări. Aceeași greșeală au făcut-o şi numeroase muzee din lume. Mai exact, multe muzee şi-au orientat expozițiile pe “producţie”, nu pe satisfacerea nevoilor şi intereselor vizitatorilor, astfel că, în final, nici un efort de promovare nu au mai putut salva muzeul. Prin sondaje și interviuri cu focus grupuri, alese din cadrul publicului, muzeul poate lua pulsul publicului încă din faza timpurie a planificării și realizării unei expoziții, astfel că, în final, expozițiile vor fi mult mai pe gustul vizitatorilor.

Preț În industria produselor, prețul este un instrument important în lupta pentru câştigare de avantaj competitiv şi de profituri. Pentru muzee, prețul este un instrument frecvent utilizat pentru atragerea anumitor grupuri-țintă de vizitatori. Recomandabil ar fi ca taxa de intrare, dacă există, să fie diversificată pe categorii de vizitatori. Dacă muzeul doreşte să atragă turişti, o strategie inteligentă ar fi ca muzeul să ofere turoperatorilor bilete cu preţ redus. De asemenea, sponsorii și donatorii muzeului sunt oricând fericiți să primească bilete gratuite pentru angajații lor și pentru persoane importante din anturajul lor. O idee ar fi ca muzeul să coopereze cu alte muzee şi să pună în vânzare un bilet de intrare comun, valabil pentru mai multe muzee. În Europa, intrarea gratuită la muzee câștigă tot mai multă popularitate. Ideea este de a încuraja vizitarea muzeului şi de către cei care nu merg, de regulă, la muzeu, sau de către cei care nu își pot permite să plătească biletul de intrare.

188

Promovare Nevoile de promovare pot diferi foarte mult, de la un muzeu la altul. Un mare muzeu, care expune tezaure unice de faimă mondială, are, de obicei, un flux constant de vizitatori, fără aproape nici un fel de acţiuni de promovare, în timp ce muzeul vecin cu el, care are colecţii mai puţin atrăgătoare, trebuie să se lupte să câştige fiecare vizitator. Vom discuta mai jos, în acest capitol, despre activităţile de promovare ale muzeelor. Plasare Pentru industria orientată pe produse, plasarea pe piaţă și distribuția produselor sunt esențiale. Un produs promovat, dar care nu se află pe stoc, va dezamăgi clientul. Cele mai multe muzee au o locație fixă, iar locul unde este “plasat” muzeul este doar rareori acelaşi cu locul distribuţiei. “Plasarea”, în termeni de marketing muzeal, înseamnă, de regulă, distanţa pe care vizitatorul trebuie să o parcurgă până la muzeu. În cazul în care muzeul este plasat departe, în afara oraşului, cu legături de transport proaste, sau într-o zonă percepută ca nesigură, ar fi o idee bună ca muzeul să organizeze transportul şi să preia vizitatorii dintr-un punct, din centrul oraşului. Spre exemplu, Muzeul Getty, din Los Angeles, și muzeul Zuider Zee, din Olanda, ambele asigură parcarea vizitatorilor la distanţă de muzeu şi transportul gratuit, cu tramvaiul și, respectiv, cu vaporul, până la locul de amplasare a muzeului. Serviciile de transport cu autobuzul la muzeu (sau chiar cu feribotul, în Amsterdam), cu opriri la muzeele orașului, sunt foarte răspândite întreaga lume. Dacă muzeul primește grupuri de elevi sau de turişti care vin cu autocarul, este nevoie de o parcare pentru autocare. O altă idee bună ar fi ca muzeul să organizeze expoziții itinerante, astfel încât chiar și oamenii din orașele mai mici şi din alte regiuni ale ţării să le poată vedea.

2. Planificarea strategică a pieței Mixul de marketing trebuie să devină parte a filozofiei şi a obiectivelor pe termen lung ale planificării strategice a muzeului. Planul strategic stabileşte o structură de management generală pentru toate activitățile muzeului. Această structură definește misiunea muzeului și descrie cum şi prin ce obiective muzeul îşi va îndeplini misiunea. Planul include, desigur, şi subiecte care nu sunt neapărat legate de marketing, cum ar fi gestionarea şi cercetarea colecţiilor, dar nu vom discuta aceste chestiuni aici. Planul strategic trebuie să fie evaluat și adaptat continuu la noile situaţii apărute. Un muzeu orientat pe satisfacerea publicului îşi fixează țintele din planul strategic în funcţie de preferințele acestuia, iar planul este orientat, în toate cazurile, pe cererea pieţei. Pe lângă planul strategic, muzeul poate elabora un plan de marketing separat, precum și planuri pentru diverse activități punctuale.

Misiune și viziune “Misiunea” descrie scopul organizației. Principalele obiective ale muzeelor, şi anume, colecţionarea, conservarea, cercetarea şi comunicarea, sunt, adesea, tratate uniform, cu acelaşi nivel de importanţă, fără o ordine strictă de priorități. O misiune foarte rigidă şi generală, formulată încă din etapa timpurie de funcţionare a muzeului, nu va încuraja muzeul să continue să se dezvolte. În cazul în care muzeul dorește să se specializeze într-un anumit domeniu sau să se reorienteze spre marketing, este posibil să trebuiască ca muzeul să îşi reformuleze misiunea iniţială. Reformularea misiunii dă posibilitatea conducerii muzeului să înţeleagă mai clar care sunt obiectivele și provocările viitoare ale muzeului.

“Viziunea” reflectă prioritățile principale ale muzeului. Ea descrie pe scurt situaţia ideală în care organizaţia aspiră să ajungă. De exemplu, viziunea unui muzeu poate fi aceea de a deveni cel mai bine cotat muzeu de artă contemporană sau cel mai bine dotat muzeu de arheologie din ţară.

189

Analiza situației Succesul fiecărui muzeu depinde de o serie de factori interni şi externi. În procesul de planificare strategică, este esențial să cunoşti limitările și posibilitățile, atât din interiorul organizației, cât şi din afară. Acești factori pot fi identificaţi cu ajutorul unei analize “SWOT”, de stabilire a Punctelor forte, Punctelor slabe, Oportunităţilor şi Ameninţărilor care influenţează activitatea internă şi externă a muzeului.

Factori interni În analiza SWOT, toți factorii interni se evaluează ţinând cont de măsura în care aceştia pot reprezenta un punct forte sau, dimpotrivă, o vulnerabilitate a organizației. Factorii interni includ, de exemplu, competenţa personalului, calitatea colecțiilor, situația financiară, locaţia muzeului sau starea clădirilor acestuia. Orice muzeu are şi puncte forte și puncte slabe. Este important însă ca muzeul să nu lase punctele slabe să domine procesul de planificare. Unele puncte slabe pot fi chiar transformate in puncte forte. De exemplu, jefuirea Muzeului din Bagdad, în conflictul din 2003, a slăbit, iniţial, un muzeu care se confrunta deja cu dificultăți foarte serioase, de mai bine de un deceniu, din cauza situației economice și politice naționale și internaționale. Cu toate acestea, evenimentele din primăvara anului 2003 au dat muzeului o ocazie de promovare internațională unică: situația precară a muzeului s-a transformat într-un punct forte, ca urmare a faptului că tot mapamondul a aflat, cu această ocazie, despre muzeul din Bagdad și problemele lui grave.

Factori externi Folosind tehnicile de analiză SWOT, factorii externi se analizează pentru a vedea dacă reprezintă Oportunităţi sau Ameninţări pentru muzeu. Factorii externi includ, desigur, vizitatorii, dar şi eventualii parteneri ai muzeului; în plus, nu trebuie să uităm de concurenţă: alte muzee, situri de patrimoniu, diverse activități de agrement, inclusiv facilități sportive, ca şi centre comerciale, dotate cu o mulţime de locuri destinate petrecerii timpului liber. Situația politică, reglementările legislative și evenimentele la nivel macro, cum ar fi răsturnări politice, schimbări demografice și cicluri economice, toate reprezintă factorii externi care trebuie analizaţi și clasificaţi ca oportunități şi, respectiv, ca amenințări pentru muzeu. Printre cele mai comune exemple de amenințări, în cazul muzeelor din Orientul Mijlociu, sunt instabilitatea politică şi reglementările de pe piaţa turismului, influenţate masiv de considerente de ordin religios. Dacă turoperatorii vor reuşi să depășească aceste limitări și să ofere excursii în regiune, muzeele din Orientul Mijlociu ar avea la dispoziţie o mulţime de oportunităţi. Obiective Obiectivele sunt țintele stabilite de muzeu pe o anumită perioadă. Ele constituie elementele esenţiale şi, în acelaşi timp, cele mai concrete şi mai practice ale planului strategic al muzeului. Obiectivele concrete sunt ușor de înțeles, de urmat şi de măsurat. Există numeroase exemple de muzee care au eșuat în stabilirea obiectivelor cheie, din cauza, printre altele, lipsei de comunicare internă. De exemplu, curatori care au planificat o expoziție într-o sală care urma să fie complet renovată şi în condiţiile în care departamentul de marketing era angajat într-o cu totul altă campanie.

Dacă misiunea muzeului descrie obiectivele generale ale organizației, obiectivele descriu căile de realizare a misiunii. Tot astfel, dacă viziunea descrie situația ideală spre care tinde organizația, obiectivele stabilesc acţiuni şi termene concrete de materializare a viziunii. Obiectivele trebuie sa fie SMRRP - Specifice, Măsurabile, Realizabile, Realiste și Planificate (Lancaster 2002, p 239.). Planul strategic trebuie să conțină obiective realiste pentru întreaga organizație şi trebuie să fie evaluat periodic, pentru a măsura nivelul de realizare a fiecărui obiectiv. Un muzeu a cărui

190

viziune este să devină locul ideal unde oamenii să poată admira și înțelege tezaurele arheologice naționale, îşi poate propune, de exemplu, următoarele obiective-cheie pe o perioadă de cinci ani:

Plan cincinal privind lansarea de noi servicii Anul 1 Cercetare de piaţă şi Planificare Anul 2 Alocarea fondurilor necesare noilor servicii Anul 3 Construirea unui centru pentru noile servicii Anul 4 Realizarea noilor servicii Anul 5 Lansarea noilor servicii

Segmentarea pieței Nici un muzeu nu poate satisface pe toată lumea. Unele oferte vor fi mai apreciate de unii vizitatori, şi mai puţin de alţii. În planul strategic al muzeului, publicul ar trebui separat pe anumite grupuri țintă. Această împărţire se numește segmentarea pieței și permite muzeului să înţeleagă care este publicului în funcţie de care trebuie să îşi adapteze ofertele. Vom discuta mai pe larg despre segmentarea pieţei, ceva mai încolo, în cuprinsul acestui capitol.

Activităţi de promovare În cazul în care planul strategic este urmat cu un plan de marketing, este suficient ca activitățile de promovare să fie prezentate doar schematic în planul strategic. Ne vom referi mai detaliat la activitățile de promovare, ceva mai jos.

Evaluare După o perioadă prestabilită, planul strategic trebuie evaluat. Obiectivele trebuie analizate minuţios, pentru a vedea dacă au fost sau nu atinse. Se prea poate ca factorii externi sau cei interni să se fi schimbat între timp, astfel că este posibil să fie nevoie de modificarea direcţiei de acţiune. Planul strategic ar trebui să includă un set de criterii de evaluare a succesului, a căror îndeplinire să fie analizată periodic. Pentru a ușura evaluarea, obiectivele planului strategic trebuie să fie măsurabile. Un obiectiv de genul “îmbunătăţirea serviciilor pentru vizitatori” este rareori un obiectiv clar, deoarece este dificil de controlat dacă sau nu deservirea vizitatorilor s-a îmbunătăţit suficient. Date cantitative, cum ar fi numărul şi starea economică a vizitatorilor sunt, în schimb, ușor de verificat. Datele calitative pot, mai degrabă, să încurce evaluarea. O idee bună ar fi ca obiectivele să fie defalcate pe sarcini controlabile, cum ar fi: “îmbunătăţirea serviciilor pentru vizitatori, prin introducerea unui sistem de informare nou”. Aprecierile publicului trebuie şi ele analizate. Nu vă foloseşte la nimic să constataţi dacă numărul vizitatorilor creşte sau scade, dacă nu ştiţi de ce. Opiniile publicului pot fi măsurate prin sondaje, interviuri directe sau chestionare. Sondajele ar trebui să includă şi persoane care nu obişnuiesc să meargă la muzeu, pentru a afla motivele reticenţei lor faţă de vizitele la muzeu. (A se vedea și capitolul Servicii pentru vizitatori).

3. Grupuri ţintă Ignorarea preferinţelor populaţiei, de obicei, foarte diverse, din oraşul, regiunea sau ţara în care este situat muzeul (cu diferenţele de vârstă, educaţie şi apartenenţă etnică) este o greşeală comună de planificare a expoziţiilor şi programelor muzeale destinate publicului larg. Aşa cum am arătat deja, se pare că, adeseori, tematicile expoziţiilor ţin cont de specialitate sau de interes ale curatorilor, şi nu de subiecte care ar putea interesa şi atrage publicul. Curatorii care pretind sus şi tare că organizează o expoziţie care se adresează “tuturor”, se referă, probabil, la ei înşişi şi la colegii lor de breaslă.

Toate ofertele muzeale trebuie concepute având în minte anumite grupuri-ţintă şi diferenţele dintre ele. De exemplu, un text scris pentru adulţi cu studii superioare nu va fi ininteligibil pentru

191

un copil. Un turist european nu va înţelege, probabil, texte scrise doar în limba arabă; tot astfel, dacă turiştii grăbiţi petrec în muzeu dor 20 de minute, vizitatorii regulaţi petrec ore întregi. Este important de reţinut faptul că grupurile-ţintă nu sunt doar vizitatorii care calcă pragul muzeului, ci şi autorităţile centrale sau regionale care finanţează muzeul, ca şi potenţiali sponsori, donatori şi parteneri de cooperare.

Segmentarea pieţei Segmentarea pieţelor se poate face în diverse feluri. Fiecare muzeu trebuie să aleagă segmentarea de piaţă care face cât mai clară distincţia între diversele variabile ale publicului potenţial. Descriem în continuare câteva metode obişnuite de segmentare a pieţei (Kotler 1998:125). Segmentarea pieţei Segmentare geografică Segmentare conform locului de origine al vizitatorilor Segmentare demografică Segmentare în funcţie de vârsta, sexul, educaţia etc. vizitatorilor Segmentare psihografică Segmentarea în funcţie de clasa socială, stilul de viaţă,

personalitatea etc. vizitatorilor Segmentare organizaţională Segmentare în funcţie de legătura organizaţiilor cu muzeul

Segmentare geografică Unele muzee deservesc, cu precădere, vizitatori locali, altele primesc mulţi turişti străini. Muzeul care se concentrează pe vizitatori locali, ar trebui să pună accentul pe diversificarea programului muzeal, pentru a încuraja vizitatorii să revină la muzeu. Un muzeu faimos, orientat pe turişti, poate expune permanent piesele de rezistenţă ale muzeului, dat fiindcă majoritatea vizitatorilor vin prima oară la muzeu sau sunt oameni care vizitează muzeul respectiv o dată în viaţă.

Segmentarea demografică Oamenii de vârste diferite au priorităţi diferite, când vizitează muzeul. Împărţind publicul vizitator pe variabile ca vârsta, sexul, constelaţie familială, ocupaţie, educaţie şi clasă socială, muzeul poate defini grupurile-ţintă pe bază demografică.

Segmentarea organizaţională Aşa cum am menţionat mai sus, partenerii şi colaboratorii muzeului sunt şi ei grupuri-ţintă şi trebuie segmentaţi la nivel organizaţional, pe tipuri de organizaţii, ca, de exemplu, organizaţii guvernamentale, autorităţi, partenerei de cercetare, sponsori, donatori etc. Dar aceştia mai pot fi repartizaţi şi în funcţie de sprijinul pe care îl acordă muzeului.

Publicul-ţintă Unele grupuri-ţintă merită o atenţie deosebită din partea muzeelor care doresc să îşi dezvolte strategia de marketing. Voi prezenta în continuare câteva grupuri-ţintă, precum şi o serie de sugestii de abordare eficientă a acestora.

Familii Multe muzee ale lumii pun un tot mai mare accent pe piaţa familiilor. Părinţii sunt tot mai dornici să îşi educe şi să îşi distreze copiii, ducându-i la muzeu, unde au ocazia să petreacă timp de calitate cu aceştia. Muzeele sunt şi locuri potrivite de întâlnire a familiilor cu diverse alte rude și cu prietenii, pentru petrecerea timpului liber. Dar concurenţa pe această piaţă este acerbă. Familiile se pot întâlni foarte bine și în parc, unde nu trebuie să plătească bilet de intrare, sau pot alege oferte de divertisment mult mai incitante. Pentru a pătrunde pe piaţa familială, muzeele trebuie neapărat să vină în întâmpinarea nevoilor şi dorinţelor familiilor.

192

În primul rând, muzeele trebuie să fie deschise în zilele de sărbători naţionale sau religioase, ca şi în zilele când familiile au timp liber, cum ar fi vinerea, în ţările musulmane, și sâmbăta şi duminica, în majoritatea celorlalte ţări, precum şi pe timpul vacanţelor şcolare. O altă sugestie ar fi ca muzeul să organizeze programe special dedicate familiilor, ca, de pildă, tururi ghidate sau povestite, pentru copii, organizate în astfel de zile sau pe timpul vacanţelor şcolare. În orice caz, muzeul ar trebui să aibă în vedere unele adaptări mult mai concrete, care să răspundă cerinţelor grupurilor familiale: vizionarea exponatelor muzeului este doar unul din motivele pentru care familiile vizitează muzeul. Ele vin la muzeu şi ca să se întâlnească şi să îşi petreacă timpul liber cu prietenii, aşa că muzeul trebuie să aranjeze locuri de socializare a familiilor, ca să atragă această clientelă. O cafenea bună este o cerinţă foarte des întâlnită printre familiile care vizitează muzeele, dar grupurile familiale doresc să găsească la muzeu şi spaţii unde să stea pur şi simplu jos, să se relaxeze şi să converseze. La mare căutare sunt spaţiile sau camerele de muzeu, unde copiii pot juca jocuri creative sau pot face replici după obiecte muzeale.

Pentru a ajunge la piața familială, cea mai bună cale ar fi ca muzeul să facă reclamă programelor destinate familiilor. Dar, din păcate, majoritatea muzeelor nu își permit să cheltuiască bani pe publicitate. În schimb, dacă oferă tururi ghidate pentru elevi, ar fi foarte util ca muzeul să distribuie copiilor calendarul evenimentelor destinate familiilor şi ziarul local să mediatizeze un eveniment sau altul, stârnind interesul familiilor de a participa la astfel de evenimente. O altă posibilitate de promovare este de a cultiva relațiile cu membri importanți ai unor familii și de a le trimite prin poștă informații despre programele muzeului.

Industria turistică Țările arabe și Orientul Mijlociu au o mulțime de vestigii de civilizație occidentală, datând din cele mai vechi timpuri. O ofertă atât de bine garnisită de tezaure culturale unice constituie o excelentă ocazie de a câștiga bani de pe urma turismului. Egiptul profită din plin de pe urma turismului, de mai bine de un secol, turismul constituind astăzi o sursă de venituri considerabile. În schimb, alte țări din regiune nu au făcut, din diverse motive, eforturi să atragă această piață, fapt care a afectat și situația muzeelor lor. Când ţară acordă încurajează turismul, muzeele au mai multe şanse să atragă vizitatori din rândul turiştilor. O situație politică stabilă și acceptarea de către conducătorii religioși ca țara să deschidă mai multe zone de atracție turistică pentru străini, ar face ca muzeele din Orientul Mijlociu să aibă mai multe ocazii de atragere a turiştilor străini. Industria turistică este încă o sursă stabilă de venit pentru multe muzeele din această parte a lumii și sperăm că lucrurile vor sta așa şi în viitor.

Grupurile de turiști au cerințe speciale, când vizitează un muzeu. Majoritatea organizatorilor de călătorii în scop turistic vor ca grupurile lor de turiști să viziteze cele mai faimoase locuri în cât mai scurt timp posibil, dar sunt și turoperatori care se axează doar pe câteva puncte de atracție. Muzeul Norsk Folkemuseum, din Norvegia, își personalizează ofertele dedicate grupurilor de turiști, în funcție de timpul alocat de acestea vizitării muzeului. Dacă grupul are la dispoziție 20 de minute, înseamnă că turiștii au timp să vadă doar piesa centrală a muzeului, adică o biserică de lemn, datând din secolul al 12-lea. Dacă este vorba de 45 de minute, turiștii au timp să facă un tur ghidat ceva mai amplu, iar dacă au la dispoziție 90 de minute, pot asculta povestiri, urmări dansuri populare și pot lua și o gustare.

Ca să reușească pe piața turismului, este absolut vital ca muzeul să pună la dispoziția turoperatorilor informații despre muzeu. Geoff Hann are mulți ani de experiență în organizarea de tururi în Orientul Mijlociu. L-am întrebat despre muzeele din Irak și mi-a spus că problema este că nimeni nu știe unde sunt situate muzeele în Irak. O idee bună ar fi ca toate muzeele dintr-o țară să colaboreze și să publice un ghid pentru industria turistică. Ghidul ar putea conține descrieri ale muzeelor, principalele exponate, programul de funcționare și facilitățile destinate vizitatorilor. Distribuit apoi turoperatorilor dornici să organizeze excursii în regiune, un astfel de ghid s-ar dovedi foarte util pentru toate părțile interesate. De asemenea, orice muzeu poate foarte bine să inițieze un astfel de demers și pe cont propriu, trimițând informații editorilor de ghiduri turistice

193

și turoperatorilor care aranjează excursii în regiunea unde este situat muzeul. Informațiile pot fi generale, adică date despre muzeu, comunicate de presă și scrisori personale, care să aducă la cunoștința publicului ofertele muzeale dedicate turiștilor.

Pelerini Pelerinajele sunt o formă specială de turism de grup, care implică câteva zeci de milioane de pelerini pe an, la nivel mondial, dar ele sunt o piață potenţială pentru muzee, pe care, din păcate, muzeele tind să o neglijeze. În plus, în comparație cu alți posibili turiști, care renunță să călătorească, dacă află că există oarece riscuri de securitate și siguranță personală în țara de destinație, fluxul pelerinilor este, se pare, mai stabil. De exemplu, chiar și în toiul conflictului armat din Bosnia-Herțegovina, din 1990, peste o sută de mii de pelerini pe an au continuat să călătorească, traversând chiar zona de conflict armat, ca să viziteze noul sanctuar închinat Fecioarei Maria, de la Medjugorje, Herțegovina. Muzeele din locurile de destinație ale pelerinilor ar trebuie să considere pelerinii drept potențiali vizitatori de muzee și să gândească oferte speciale, în colaborare cu turoperatorii care organizează pelerinajele.

Școli și licee Orele de clasă ținute la muzeu sunt o practică frecventă a muzeelor din toată lumea, vizita elevilor la muzeu fiind considerată, adesea, parte din procesul educațional. Pentru muzeu, este vital să colaboreze cu sistemul de învățământ. Programele muzeale dedicate școlilor ar trebui elaborate în funcție de programa școlară, iar clasele de elevi ar trebui invitate periodic la muzeu. Este cert faptul că o persoană care are amintiri plăcute, din copilărie, legate de vizitele la muzeu, va reveni la muzeu, ca adult. În același timp, prin elevi, informațiile despre evenimentele muzeului ajung la familiile acestora. Se întâmplă foarte des ca un elev care merge cu școala la muzeu sau la o expoziție muzeală să revină peste câteva zile la muzeu, împreună cu familia și prietenii. (A se vedea capitolul Educația la muzeu).

Sponsori Sponsorii sunt companii private care donează muzeelor fonduri sau le oferă servicii, și care așteaptă ceva în schimb, de valoare egală, spre deosebire de filantropi, care sprijină muzeele dezinteresat. Obligațiile muzeului față de sponsor pot să însemne orice, de la asocierea numelui sponsorului cu valorile naționale, până la o recepție în sala expozițională.

În ultimii ani, am asistat la înflorirea industriei private în ţări care, până nu demult, au fost neglijate, din cauza conflictelor de tot felul. Un exemplu în acest sens este industria corporațiilor, din fostele republici sovietice, aflată în continuu avânt. O cale prin care companiile internaționale își atrag recunoașterea locală este oferirea de sponsorizări organizațiilor nonprofit locale.

Conform abordării bazată pe marketingul societal, menționată mai sus, companiile internaționale care se stabilesc pe piețe emergente sunt, probabil, interesate, să profire de orice fel de ocazii de a-şi asocia numele cu proiecte de responsabilitate socială, de protecţie a mediului, şi proiecte culturale. Astfel, apare o piață a potențialelor sponsorizări culturale. Muzeele ar trebui să analizeze permanent astfel de oportunități și să urmărească stabilirea în regiunea lor a companiilor recunoscute ca susţinătoare tradiționale ale activităților culturale.

Cea mai bună metodă de abordare a pieței sponsorilor este de a stabili contacte personale cu aceştia. Muzeele ar trebui să analizeze minuțios profilul potențialilor sponsori și să pună la dispoziția acestora oferte de sponsorizare personalizate și atractive, cu menționarea beneficiilor pe care aceştia le vor obține în schimbul sponsorizării, adaptate intereselor urmărite.

4. Promovare Promovarea muzeală înseamnă diseminarea publică de informații despre ofertele muzeului. Este important ca muzeul să se țină cont de faptul că este vorba de un proces de comunicare

194

bidirecţională, care implică participarea atât a expeditorului, cât și a destinatarului informațiilor. Așa cum muzeul trimite un mesaj printr-un canal de comunicare sau altul, tot astfel și receptorul trebuie să accepte, în mod activ, să primească mesajul și să țină cont de el. Model de proces de comunicare (Lancaster 2002:69) Codificare sursă

Mesaj

Feedback Canal

Decodificare receptor

Mix-ul de comunicare tradițional constă în publicitate, relații publice, marketing direct și diverse moduri de vânzare. Aș adăuga aici și Internetul, ca o cale alternativă de comunicare.

Publicitate Publicitatea este un mesaj public, contra cost, publicat în presa comercială – ziare, reviste, radio și televiziune – comandat de cel care îl plătește. Publicitatea trebuie să atragă interesul unui public cât mai larg, ca să justifice banii cheltuiți în acest scop. Există diverse tipuri de publicitate. Publicitatea de imagine promovează, adeseori, doar numele și brandul muzeului. Publicitatea de produs promovează o expoziție sau o altă ofertă generală a muzeului. Anunțurile publicitare din publicațiile gratuite atrag publicul la un anumit eveniment. Aș zice că majoritatea muzeelor (dacă nu au un sponsor generos) sunt mai familiarizate cu publicitatea bazată pe produs și cu anunțurile publicitare în publicațiile gratuite, deoarece acestea încurajează audiența să acționeze imediat. Obiectivele publicității (Kotler 1998:222) Ținta: La cine trebuie să ajungă mesajul nostru? Poziția: Care sunt meritele ofertei și ce o diferenţiază pozitiv față de ofertele

concurenței? Reacția urmărită: Ce reacție urmărim să obținem din partea publicului? Termen: Care este termenul de realizare a obiectivelor?

Pentru a va convinge destinatarul, anunțul publicitar are nevoie de ceea ce experții în marketing numesc o “propunere de vânzare unică” (Kotler 2003, p.310), adică de o ofertă suficient de atractivă ca să atragă atenția destinatarului. Conform teoriei marketingului, un singur mesaj poate fi transmis eficient o singură dată, însemnând că mesajul trebuie să fie atât de puternic, încât destinatarul să țină minte produsul sau serviciul promovat și să îl prefere altor oferte concurente. Prin urmare, dacă muzeul promovează un eveniment, ar fi de preferat să facă publicitate acțiunii centrale, mai degrabă decât să comunice o listă cu toate activitățile muzeului. În conformitate cu modelul de marketing DAGMAR (Defining Advertising Goals for Measured Advertising – stabilirea scopurilor publicității pentru rezultate publicitare cuantificate) (Lancaster 2002, p.74), destinatarul mesajului publicitar trece prin următoarele faze, înainte ca mesajul să îşi atingă scopul:

De la necunoaștere la cunoaștere La înțelegere

195

La convingere La acțiune

Acești pași presupun, la rândul lor, diferite tipuri de publicitate. În context muzeal, în prima fază, publicul nu are cunoștințe despre muzeu. Publicitatea de construire a imaginii sau alte modalități de promovare sunt obligatorii în această etapă, pentru a oferi publicului informații despre muzeu. În etapa a doua, etapa înțelegerii, muzeul este cunoscut, astfel că rolul publicităţii produsului este acum acela de a promova avantajele pe care le oferă muzeul, pentru a face ca publicul să ajungă să prefere acel muzeu, şi nu altul. În faza de convingere, publicul care primește mesajul capătă o atitudine pozitivă față de muzeu; acum, el are nevoie doar de un motiv pentru a vizita muzeul, cum ar fi un eveniment, o expoziție sau un program destinat familiilor. Dacă toate aceste faze sunt îndeplinite cu succes, este posibil ca destinatarul mesajului publicitar să treacă la acțiune, însemnând că publicitatea şi-a atins scopul.

Relații publice Relațiile publice moderne reprezintă un proces sofisticat, în care obiectivul este de transmite cunoștințe și forma atitudini. Procesul este definit ca efortul deliberat, planificat și susținut, de stabilire și menținere a unei relații de înțelegere reciprocă între o organizație și publicul său (Lancaster 2002, p.82). Utilizarea relațiilor publice în mix-ul de comunicații presupune existenţa unei prese libere și independente. În cazul în care presa este dominată de o anumită orientare sau dacă mesajele sunt controlate, este posibil ca teoriile generale referitoare la relațiile publice să nu funcționeze.

Impactul relațiilor publice profesionale asupra industriei corporative a crescut în ultimii ani. Astăzi, majoritatea companiilor au manageri de comunicare, la nivelul conducerii superioare, care se ocupă de toate problemele legate de relația cu presa. Acești manageri sunt recunoscuți ca persoane oneste, bine-informate și disponibile 24 de ore din 24. Misiunea lor este de crea şi proiecta o imagine cât mai pozitivă posibil, astfel încât chiar și crizele cele mai grave să poată fi gestionate în modul cel mai pozitiv cu putință.

Pentru muzee, relațiile publice sunt un canal de comunicare din ce în ce mai preţios. In timp ce publicitatea este ideală pentru a promova un anumit eveniment, relațiile publice sunt un instrument excelent de construire a imaginii. Un mare avantaj al relațiilor publice (cu presa) este gradul înalt de credibilitate de care se bucură în rândul publicului general. Dacă majoritatea oamenilor sunt sceptici cu privire la mesajul unei reclame radio sau TV, ei cred, în schimb, în ]n comunicatele de presă. Și comunicatele de presă sunt chiar mai rentabile, deoarece muzeul plătește doar costurile de distribuție. Aşadar, muzeele care nu îşi permit să cheltuiască cu publicitatea în presa audiovizuală, au posibilitatea, în schimb, să recurgă la mediatizarea în presa scrisă. Însă, concurenţa, în cazul acestui tip de publicitate, este dură, iar comitetele redacţionale sunt din ce în ce mai reticente când vine vorba să accepte ceea ce, în limbajul de presă, se numește un subiect cu priză la public.

Relaţia cu presa O acțiune de relații publice, în forma ei cea mai simplă, începe cu trimiterea unui mesaj către

presă. Dacă nu este o veste de senzație, probabil că mesajul va trece absolut neobservat. În acest caz, este necesară intervenţia specialiştilor în relații publice. Lista de mai jos vă oferă câteva sugestii utile pentru ca mesajul dvs. să ajungă la publicul-țintă.

Eforturile de clădire a relațiilor publice ar trebui să facă obiectul unor campanii bine planificate şi conduse de muzeu. Deşi un articol de ziar poate capta atenția oamenilor şi poate furniza informații generale, programul de funcționare și ofertele speciale ale muzeului sunt mai eficient comunicate prin publicaţii, afișe sau marketing direct. Eforturile de relații publice ar trebui să fie selective. Subiectele de senzație presupun campanii de senzație. Subiectele mai neînsemnate ar trebui lăsate pe planul doi.

196

Comunicatele de presă servesc, în linii mari, la informarea presei, dar o relație bună cu jurnaliștii se clădește cel mai bine oferindu-le informații cu titlu de exclusivitate. Comunicatele de presă trebuie să fie scurte (maximum o pagină), bine formulate, iar aspectele importante trebuie menționate primele. Toate comunicatele trebuie să includă data și datele de contact ale managerului de RP.

Fiți disponibili. Fiți pregătiți să furnizați orice informație, în orice moment, și trimiteți regulat informații. Planificați datele de transmitere a informațiilor, astfel încât să se potrivească cu termenul limită de editare a celor mai importante publicații. Începutul săptămânii este cel mai propice moment în care puteţi propune jurnaliştilor noi subiecte.

Sugerați diferite puncte de vedere, diferitelor tipuri de presă. Ziarele, televiziunea și radioul diferă mult între ele, astfel că informațiile prezentate trebuie să fie adaptate fiecărui tip de presă. Muzeul trebuie să aibă specialiști PR, capabili să comunice, gata să dea interviuri și să furnizeze articole de fond bine scrise. Amintiți-vă că nu toți specialiștii dau bine la televizor și că prea multe informații pot să copleșească rapid un jurnalist, care are un termen foarte strâns de predare.

Nu renunțați ușor, dar înțelegeți când este cazul să vă opriți. O scrisoare, un fax sau un mesaj email trimis unui jurnalist se prea poate să nu stârnească nicio reacție din partea acestuia. Dacă subiectul pe care îl propuneți este realmente interesant, contactați jurnalistul și prin telefon. Dacă ziarul refuză să vă publice articolul, încercați să sugeraţi o altă perspectivă asupra subiectului. În orice caz, nu vă certați cu jurnaliştii, pentru că s-ar putea să aveți probleme data viitoare, când veți apela din nou la ei.

Marketing direct Marketingul direct înseamnă eforturile de promovare direcționate către un anumit grup sau chiar către anumite persoane. În timp ce reclamele și relațiile cu publicul au un efect larg și necontrolat, marketingul direct este controlat și direcționat spre ținte punctuale.

Marketingul direct constă îndeobşte din expedierea de scrisori prietenilor muzeului, altor contacte, vizitatorilor și potențialilor donatori, și, în general, depinde, în mare măsură, de existenţa unei bază de date, pentru stocarea și catalogarea informațiilor despre grupurile-țintă. Încurajarea oamenilor importanți și influenți să răspândească informații despre muzeu este, de asemenea, tot un fel de marketing direct.

Comunicarea prin poștă este, probabil, cea mai comună formă de marketing direct. Conform unui studiu realizat printre prezentatorii de spectacole, marketingul prin corespondență este considerat a fi calea cea mai eficientă de promovare (Kotler 1998, p.248). Un muzeu poate personaliza acest canal, astfel încât grupuri diferite să primească oferte diferite. Copiii de școală trebuie invitați la programe școlare, în timp vizitatorii regulați ai muzeului trebuie să primească calendarul evenimentelor muzeului.

Comunicarea prin corespondenţă poate să înceapă cu trimiterea unei invitații la o expoziţie nouă. Este util să vă creați o bază de date cuprinzătoare, cu persoane importante din companii, din rândul politicienilor, din cadrul administrației locale și al autorităților. Chiar dacă nu vin la eveniment, aceste persoane au ocazia să constate că muzeul este activ. Apoi, informațiile despre spectacole și evenimentele muzeului pot fi distribuite unor categorii anume selectate. În fine, puteți invita persoane fizice influente să sprijine muzeul.

Contactele personale se pot dovedi un canal de promovare extrem de preţios pentru muzeu. Într-o țară în care accesul la o presă liberă face ca acțiunile de publicitate și relații publice să fie dificil de realizat, se poate dovedi foarte util să menții permanent contactul cu anumiți “ambasadori”, adică personalităţi publice, care să încurajeze oamenii să viziteze și să sprijine muzeul. Astfel de persoane importante pot fi politicieni, manageri ai unor mari companii, autorități locale și capi de familie. Construiți relații solide cu aceștia, invitându-i la evenimente speciale, oferindu-le servicii speciale la muzeu și ținându-i la curent, trimițându-le des informații prin poștă.

197

Baza de date pentru marketingul direct nu este o simplă listă de nume și adrese. Ea ar trebui să fie clasificată în funcție de anumite criterii, cum ar fi tipul de organizație, preferințele vizitatorilor, contribuțiile acordate muzeului, localizare geografică și așa mai departe. Baza de date este ușor de stocat și de accesat cu ajutorul unui program de calculator.

Internetul

Internetul, în special World Wide Web și e-mailul, este un canal unic de comunicare cu publicul. Cantități enorme de informații pot fi distribuite cu costuri minime. Internetul este internațional și este în mare măsură independent de reglementările locale și naționale, mai ales în cazul când website-ul unui muzeu este pe un server străin. Chiar si un website foarte simplu poate fi interactiv, adică să permită ca publicul și muzeul să comunice bidirecțional. Un website este ușor de construit și de publicat: un elev de liceu și o companie de nivel mondial utilizează, în esență, aceleași metode de publicare. Serviciile de internet s-au dezvoltat foarte rapid, de când s-au lansat spre utilizare gratuită de către publicul larg, în 1993, și vor juca, probabil, un rol din ce în ce mai amplu, în viitor.

Pentru ca website-ul unui muzeu să se bucure de recunoaștere internațională, este recomandabil ca muzeul să adere la domeniul internațional, de top, pentru muzee, “dot museum” (.museum). Domeniul este furnizat de ICOM, iar înregistrarea on-line se face la adresa http: www.musedoma.museum.

Totuşi, internetul are neajunsurile lui. In timp ce reclamele și marketingul direct merg ele la public, cum ar fi la cititorii unui ziar sau la telespectatorii unui program TV, în cazul site-urilor web, publicul trebuie să caute singur informații. Cu toate acestea, sub rezerva restricțiilor legale, cum ar fi drepturile la confidențialitate, e-mail-ul poate fi un mediu foarte eficient de transmitere de informații persoanelor interesate, cu condiția ca acestea să fie de acord cu includerea adresei lor de e-mail pe lista de adrese e-mail a muzeului.

Se spune că cea mai bună metodă de vânzare este ca negustorul să strige tare, în piață, ce are de vânzare, ca să-l audă toată mulţimea din piață. Pe internet, negustorul strigă ce are de vânzare, dintr-un birou virtual situat într-o clădire de birouri virtuală, cu câteva sute de etaje şi cu mii de birouri la fiecare etaj. Aşa că şansa ca cineva să intre în biroul negustorului care strigă, să vadă ce are de oferit, este destul de redusă. În ultimii ani, tot mai multe directoare web de căutare s-au oferit să listeze website-urile muzeelor, ca serviciu contra cost, pentru ca potenţialii vizitatori să găsească mai uşor drumul spre ele. Problema cu website-urile este să reuşeşti să distingi între cele care oferă serviciile serioase şi cele care nu vor decât să facă rapid un ban ușor. La drept vorbind, evoluțiile recente din domeniul tehnologiei motoarelor de căutare web fac ca serviciile de acest gen să fie din ce în ce mai puţin utile.

Oricum, pentru orice muzeu, să fie vizibil pe Internet devine este o condiţie tot mai stringentă, fie măcar şi cu o simplă pagină web, conţinând informații minimale pentru vizitatori și adresa de email a muzeului. Pentru turiști, în special pentru cei din străinătate, o căutare pe Internet este, adesea, primul pas în planificarea vacanței. Dacă muzeul este vizibil pe web, este mult mai probabil să i se acorde atenție. Cu toate că serviciile de internet nu sunt accesibile, deocamdată, în toate colţurile lumii, aria de acoperire și accesibilitatea internetului se lărgesc continuu. Chiar și muzeul situat undeva unde Internetul nu a pătruns încă, este important să aibă o strategie de dezvoltare a website-ului său în viitorul foarte apropiat.

5. Construirea brandului muzeului Simplu spus, brandul este numele comercial al unui produs. Brandul este ceva mai mult decât o etichetă, un nume, sau un ambalaj special. Brandul creează o recunoaștere la nivel mondial a unui anumit produs. Brandul asociază produsul cu anumite valori, pe lângă valoarea produsului în sine. Un Mercedes nu este doar o maşină, ci este o maşină asociată cu ideea de lux şi cu ideea de siguranţă: prin viscol sau prin deşert, eşti sigur că te va duce cu bine la destinație. Majoritatea oamenilor asociază un set de semnificații comune brandurilor de renume mondial. Aceste

198

semnificații sunt, la rândul lor, asociate oamenilor care folosesc brandurile respective. Astfel, dacă conduceți un Mercedes, oamenii presupun că sunteți bogat și bine situat. Semnificaţia brandului se numeşte “valoarea comercială a brandului” şi ea poate avea o valoare enormă pentru producător. Semnificațiile brandului formează o parte importantă a profilului producătorului și a gamei sale de produse. Dar producătorul nu poate controla întru-totul semnificaţiile şi valoarea brandului. Consumatorii adaugă, în mod inevitabil, propriile semnificații brandului. De exemplu, Coca-Cola a devenit, într-un fel, un simbol american, deci este posibil ca orice face America să influenţeze imaginea companiei, fie că îi place sau nu. Construirea brandului este de multă vreme o strategie de afaceri fundamentală în lumea corporațiilor. In ultimii ani, ea a căpătat o tot mai mare importanță și în sectorul cultural și al organizațiilor nonprofit .

Controlarea valorii comerciale a brandului Construirea unui brand muzeal puternic poate fi văzută ca un proces în patru etape. Procesul începe din poziția cea mai nefavorabilă, adică aceea în care publicul nu știe mare lucru despre muzeu. La partea de sus este poziţia cea mai râvnită de muzeu, anume aceea în care să aibă o mulţime de colaboratori loiali, care nu numai că folosesc muzeul, ci îl recomandă și altora. Descrierea de mai jos se bazează pe modelul de valoare comercială a brandului orientat pe client, elaborat de David Lane Keller (2003, p.75). Este un instrument prin care mărcile comerciale se construiesc pe baza opiniilor clientului. Procesul de construire a brandului muzeal 1. Identificare Publicul identifică muzeul, numele și tipul de muzeu 2. Semnificație Exponatele muzeale și profilul și atitudinile vizitatorilor, în general,

formează semnificația pe care publicul o asociază muzeului 3. Reacții Vizitatorii emit păreri și dezvoltă anumite sentimente față de muzeu 4. Relații Unii vizitatori recomandă muzeul altora, lucrează ca voluntari și,

eventual, includ muzeul în stilul lor de viață

Acest proces trebuie să fie urmat pas cu pas, iar muzeul poate trece la nivelul superior, doar după ce a parcurs toate etapele premergătoare. Nu ne putem aștepta ca publicul să aibă o opinie despre muzeul nostru, dacă nu știe de existența lui, tot așa cum nu putem avea pretenția ca vizitatorii să ne fie fideli, dacă nu au o părere bună despre muzeu. Identitate Prima condiţie este ca publicul să afle de existența muzeului şi să cunoască numele și tipul acestuia. Aproape zilnic vedem afișate nume de branduri faimoase în toată lumea, în diverse locuri şi cu diverse ocazii. La unele evenimente sportive internaționale siglele unor companii de renume apar afișate peste tot în arenă, ba chiar și pe jucători. Și aceasta, pentru ca oamenii să țină minte numele companiei promovate. Nu vreau să spun cu aceasta că muzeul dvs. ar trebui să cumpere drepturile de sponsor la un eveniment sportiv internațional. Însă, pentru a consolida imaginea muzeului, trebuie să vă asigurați că oamenii se gândesc la muzeul dvs. cât mai des și în cât mai multe și diverse situații posibil. Mai exact, dacă doresc să viziteze un muzeu, muzeul dvs. trebuie să fie primul care le vine în minte. Dacă vor să se întâlnească cu prietenii și rudele, trebuie să se gândească că muzeul dvs. este locul cel mai potrivit să facă acest lucru. Dar, ca să ajungeţi până acolo, identitatea muzeului trebuie să fie construită cu grijă. Dacă este vorba de un muzeu nou înființat, acesta trebuie să îşi creeze un nume şi o siglă, ca elemente de identificare a muzeului. Dacă este vorba de un muzeu vechi, principalele obiective ale muzeului pot fi promovate cu ajutorul unui slogan bine ticluit. Multe muzee au un nume și o siglă consacrate de mult timp, cum este The British Museum. Să le schimbi, ar putea fi riscant. Un brand bine identificat este un important avantaj în procesul de construire a brandului. Multe companii mari

199

au eșuat în încercarea de a lansa un brand nou. În cazul unui muzeu care are deja un nume de brand consacrat şi bine-cunoscut, este de preferat să îi adauge conținut nou, şi nu să-l schimbe cu totul. Acest lucru se poate realiza adăugând un slogan eficient. De pildă, Muzeul de Știință din Boston a adăugat sloganul “Este viu!”, pentru a-și comunica schimbarea de profil (Kotler 1998, p.261).

Semnificație În al doilea rând, publicul trebuie să cunoască anumite caracteristici legate de muzeu, cum ar fi profilurile expozițiilor și dotărilor de cercetare, serviciile pentru vizitatori, politicile de tarifare etc. La acest nivel, vizitatorii își vor forma propriile lor percepții despre muzeu, în funcţie de opiniile şi profilurile utilizatorilor muzeului.

La baza caracteristicilor muzeului stau profilurile expozițiilor și temele de cercetare muzeală. Un muzeu de artă modernă se poate concentra pe arta experimentală și, eventual, pe opere de artă mai incitante, dacă urmăreşte să atragă vizitatori care gustă astfel de lucruri. Sau, dimpotrivă, poate expune opere ale unor artiștii consacrați și bine primiți de public, care atrag mase mari de vizitatori. O altă caracteristică este dată de nivelul serviciilor oferite de muzeu publicului. Un muzeu axat pe deservirea familiilor trebuie să aibă dotări destinate copiilor. Un muzeu orientat cu predilecţie pe cercetare va avea nevoie de dotări speciale, care să dea posibilitatea cercetătorilor să studieze colecțiile muzeului. În plus, nu trebuie să uităm că publicul evaluează un muzeu şi din punct de vedere al seriozităţii şi consecvenţei lui. Ca atare, muzeul trebuie să fie deschis pentru public exact atunci când spune că va fi deschis, iar piesele de muzeu trebuie să expuse astfel încât să fie accesibile şi atrăgătoare. Toți membrii personalului sunt promotori ai semnificațiilor muzeului și au datoria de a întruchipa prin comportamentul lor idealul de deservire la care se aşteaptă publicul.

Caracteristicile de mai sus sunt tot atâtea instrumente de creare a semnificațiilor muzeului. În plus, vizitatorii vor crea propriile lor semnificații, care vor reflecta atitudinea generală a muzeului. În marketingul general, semnificațiile ataşate unui produs depind de cine anume utilizează produsul, de circumstanţele în care îl utilizează şi de personalitatea și istoricul producătorului. Aceste semnificaţii sunt generate nu doar de elementele identitare şi caracteristicile menționate mai sus, ci și de opinia generală şi de experienţele personale trăite de vizitatori la muzeu.

Astfel de semnificaţii (înțelesuri) sunt evidente în industria auto modernă. De exemplu, cei de la Volvo au avut ca principalul profil al produselor lor siguranța, şi clienții lor fideli au apreciat acest lucru. Însă, în mintea publicului larg, o mașină sigură, dar cam greoaie și, poate, cam lentă, nu este nicidecum interesantă. Ca atare, Volvo a înţeles că trebuie să îşi schimbe atitudinea, astfel că, mai nou, se orientează pe segmentul mai sportiv. Automobilul Volvo şi-a păstrat reputația de mașină sigură, dar are mai mulți cai putere și un sistem de sonorizare excelent. Acest exemplu poate servi oricărui muzeului, ca model de cum să remodeleze opiniile oamenilor și să atragă publicul în căutare de locuri cât mai interesante de petrecere a timpului liber.

Profilul utilizatorilor muzeului joacă şi el un rol esențial în crearea brandului muzeal. Dacă muzeul transmite mesajul că utilizatorii lui de bază sunt persoane interesate de cercetarea de vârf, s-ar putea ca elevii şi studenţii să se simtă timoraţi şi să nu îndrăznească să ia contact cu muzeul. Sau, dacă opinia generală este că muzeul prezintă doar expoziții vechi și plictisitoare, este foarte probabil ca muzeul să nu fie ales ca locul preferat de petrecere a timpului liber, vinerea, în familie. Muzeele care vin cu oferte interesante și servicii speciale, care le conferă personalitate, au mult mai multe șanse să capteze atenția publicului.

Reacție Dacă reușiți să dați o semnificație generală muzeului dvs., vă puteți aștepta ca publicul să evalueze muzeul și să dezvolte anumite sentimente față de el. Comparativ cu sensurile asociate brandului, care sunt mult mai legate de caracteristicile generale și de înțelegerea unui produs sau

200

serviciu, reacția faţă de brand are de-a face, mai degrabă, cu nivelul de calitate a produsului și cu unicitatea producătorului, ca şi cu opiniile și sentimentele personale ale clienților.

Pentru a ajunge la al treilea nivel al modelului de construire a brandului, muzeul trebuie să facă dovada că oferă nivelul de calitate pe care publicul se poate baza în orice clipă. Expozițiile și publicațiile conținând rezultatele lucrărilor de cercetare muzeală trebuie să fie corecte din punct de vedere științific, iar personalul care se ocupă de expoziţii şi publicaţii trebuie să fie calificat în domeniu. Este esențial ca publicul să aibă încredere în declarațiile muzeului. Astfel, muzeul va fi tratat cu respect și se va bucura de recunoaștere publică unanimă. Dar calitatea nu ajunge. Muzeul trebuie să adopte, de asemenea, o abordare activă față de public, astfel încât să convingă publicul să se servească de muzeu. Altfel, muzeul ar putea ajunge în situația paradoxală în care, cu toate că se bucură de recunoaștere publică, este doar rareori vizitat.

Pentru a ajunge la situația ideală la care aspiră, menţionată mai sus, muzeul are nevoie de o oarecare superioritate – de acel ceva care îl face este unic și încântător, fie că este vorba de tezaure unicat, de expoziții documentate de cercetări excelente, sau, de ce nu, de cea mai bună cafenea din oraș. Vizitatorii ajung, cu timpul, să nutrească anumite sentimente față de muzeu. Sentimentele și experiențele oamenilor sunt intens exploatate în strategiile de marketing moderne. În condițiile în care calitatea și aspectul produselor sunt tot mai greu de diferențiat, sentimentele pe care le generează un anumit brand capătă o importanţă covârşitoare. Comorile culturale pot da naştere unor sentimente foarte puternice. Imaginați-vă ce simte turistul care străbate kilometri întregi prin zone foarte periculoase, doar ca să vadă zidurile Babilonului, sau pelerinul care ajunge, cu chiu cu vai, la moscheea din Kerbala. Dacă muzeul reușește să stârnească în rândul publicului sentimente profunde de încântare şi atașament față de piesele lui centrale, piesele cu pricina pot deveni adevărate simboluri.

Relații

Ultimul și cel mai râvnit nivel în procesul de construire a brandului este să ai un grup de vizitatori fideli, care vizitează muzeul în mod regulat, îl recomandă altora și îl susţin atât financiar, cât și prin muncă voluntară. Acești vizitatori ajung chiar să includă muzeul în stilul lor de viață. În marketingul corporativ modern se pune tot mai mult accentul pe un astfel de grup. Se spune că este de cinci ori mai greu să atragi un client nou decât să păstrezi unul vechi. Multe muzee funcționează deja de ani de zile pe acest segment, împreună cu asociațiile lor de prieteni ai muzeului. Prietenii Muzeului contribuie cu o sumă anuală la finanțarea muzeului, drept dovadă a loialității lor și, uneori, ajută muzeul cu fonduri suplimentare și muncă voluntară. În cazul în care aveți astfel de vizitatori fideli, trebuie să aveți grijă de ei și să îi motivați în permanență. Ei sunt clienţii dvs. cei mai preţioşi. Sunt cei care cunosc cel mai bine brandul muzeului și semnificația lui.

201

Securitatea şi pregătirea muzeului în caz de dezastre

Pavel Jirasek

Departamentul de protecţie a patrimoniului, Ministerul Culturii, Republica Cehă

“Doar atât despre această imagine? Nu se poate, zău aşa, doar este o piesă de muzeu!”

Foto: Jin Cerny

Securitatea este ceva ce priveşte pe toată lume Un vechi prieten, un muzeolog par excellence, obişnuia să îşi înceapă prelegerile despre alcătuirea colecţiilor cu o frază memorabilă: “Fără colecții, nu există muzeu. Dar, nu uitaţi, reciproca nu este valabilă!” Mulţi oameni, de peste tot în lume, simt nevoia să colecţioneze diverse obiecte, fără însă ca, din acest motiv, să trebuiască să înfiinţeze un muzeu. În cazul muzeelor, adunarea colecţiilor este o obligaţie; colecţionarea este mai mult decât o simplă dovadă de interes pentru diverse obiecte culturale. Desigur, constituirea unei colecţii muzeale nu este un scop în sine. Pentru ca o colecție muzeală să fie utilizată în mod eficient și să comunice vizitatorilor informațiile pe care le conține, colecţia nu numai că trebuie dezvoltată permanent, ci, mai presus de orice, trebuie conservată pentru generațiile viitoare. Aşa cum am mai spus, alcătuirea unei colecţii muzeale nu este un scop în sine, însă aceasta nu înseamnă că o colecție muzeală trebuie păstrată absolut completă, cu orice preţ, și că nicio piesă nu trebuie vreodată eliminată din colecţie.

202

Totuşi, eliminarea pieselor din colecţie trebuie să se întâmple doar ca urmare a unei strategii clare de construire a colecţiilor muzeului, şi nu din cauza unor factori externi care deteriorează sau distrug, chiar, colecţiile, indiferent de strategia de conservare a muzeului. Pentru a preveni manifestarea unor astfel de factori, muzeele folosesc sisteme speciale de securitate muzeală.

De reţinut că pierderea unor obiecte de muzeu mai puţin valoroase, ca preţ, prin comparație cu valoarea colecției în sine, poate însemna totuşi o imensă pierdere din punct de vedere al valorii științifice sau culturale a colecției în ansamblu.

Tot personalul muzeului (nu doar personalul de pază şi protecţie, ci și personalul curatorial, personalul tehnic și conducerea) face parte din sistemul de securitate al muzeului, lucru valabil şi pentru operaţiunile care au loc în instituția muzeală și pentru toate resursele utilizate de acesta. Nimeni, nici măcar un singur vizitator, nu are voie să încalce procedurile de securitate. Un muzeu este pur și simplu o instituție specială, însărcinată cu păstrarea unor obiecte extrem de importante, care sunt în mod deosebit expuse riscurilor de furt, vandalism, incendiu, inundaţie, contactul cu substanțe chimice etc. Orice persoană care are legătură, într-un fel sau altul, cu muzeul are obligaţia de a ţine cont de acest fapt și de a respecta procedurile de securitate. Sistemul de securitate include şi relațiile muzeului cu principalii săi parteneri externi (de exemplu, pompieri și poliție).

Pe lângă colecţii, muzeul trebuie, evident, să asigure protecția vizitatorilor și a angajaților săi, a altor bunuri pe care le deţine și a reputației sale.

Un muzeu poate fi o locație cu grad ridicat de risc, iar riscurile sunt mari în toate privinţele enumerate mai sus. Colecțiile, în special, sunt expuse riscurilor de vandalizare, incendiu, inundaţie, contactul cu substanțe chimice etc.

Mai mult decât atât, piesele de colecţie sunt traficate pe bani mulţi, dată fiind cererea mare de astfel de obiecte, pe piaţa neagră. Muzeele acumulează cantităţi mari de obiecte într-un spațiu relativ restrâns, ceea ce, desigur, sporeşte considerabil riscul de furt. Este deosebit de important să rețineți că riscurile care ameninţă sistemele de securitate din fiecare domeniu de activitate al muzeului vin din chiar interiorul muzeului și sunt cauzate de indisciplină, de nerespectarea normelor de bază, de indiferență și, din păcate, de complicitatea directă sau indirectă a unora dintre angajaţii muzeului, care furnizează infractorilor informaţii confidenţiale despre muzeu. Muzeele nu pot ignora acest risc: au existat, într-adevăr, cazuri de furt, spargeri și chiar de jaf armat, în care implicarea personalului a fost dovedită sau, cel puţin, foarte probabilă. În consecință, câteva schimbări în modul de comportament al personalul muzeului pot fi chiar mai eficiente decât sistemele de securitate electronice, sofisticate și costisitoare.

Dacă se respectă normele minime de securitate, riscurile scad. Cu toate acestea, orice sistem se supune regulii bine-cunoscute, potrivit căreia nici un lanţ nu este mai rezistent decât cea mai slabă verigă a lui. Prăbușirea celui mai slab element al unui sistem poate duce la prăbușirea întregului sistem. Din păcate, veriga cea mai slabă este, de obicei, descoperită de abia după ce s-a produs un incident nefericit. Capitolul de faţă vă prezintă câteva metode de prevenire a unor astfel de incidente, vă arată cum să vă construiţi un sistem de securitate muzeală adecvat, cum să abordaţi anumite tipuri de riscuri și cum să acționaţi în situații de urgență.

203

Foto: Pavel Korda

Definirea politicii de securitate și construirea sistemului de securitate Securitatea unui muzeu poate fi asigurată numai printr-o politică de securitate clar definită și prin aplicarea corectă a acesteia. Cu toate acestea, eficacitatea unui sistem de securitate depinde de stabilirea unor măsuri adecvate şi de aplicarea lor de către întregul personal al muzeului.

Securitatea colecțiilor și a muzeului este o variabilă influenţată de o serie de factori externi și interni. Așa cum am menționat în secțiunea anterioară, riscurile determină gravitatea pericolului care amenință muzeului. Punerea în aplicare a unei politici de securitate printr-un plan strategic de protecție a muzeului are menirea de a reduce la minimum riscurile.

Definiţiile principalilor termeni utilizați în prezentul capitol1. Securitatea muzeală este capacitatea imediată a unui muzeu de a-şi îndeplini una dintre

sarcinile sale de bază, anume aceea de a-şi proteja angajații, vizitatorii, colecțiile, diverse alte bunuri mobile și imobile pe care le deţine, precum și propria reputație.

2. Analiza riscului este un proces prin care conducerea muzeului identifică frecvența și gravitatea pericolelor care amenință muzeul (angajații, vizitatorii, colecțiile, alte bunuri mobile și imobile și reputația muzeului). Rezultatul analizei de risc este evaluarea fiecăruia dintre riscuri - în sensul prezentului capitol, evaluarea se face pe o scară de la unu la cinci, astfel: a. risc neglijabil b. risc mic c. risc mediu d. risc mare e. risc catastrofal

3. Riscul acceptabil este un risc ale cărui frecvență și întindere nu provoacă o pierdere majoră organizației (de exemplu, deteriorarea unui obiect care face parte dintr-o colecție, afectarea sănătății etc.). Nivelul de acceptabilitate, adică gradul de pierdere acceptabilă, este definit de către organizația însăși, pe baza unor criterii morale și a legilor și reglementărilor naţionale.

4. Politica de securitate stabileşte, pe baza analizei de risc, nivelul de securitate de care muzeul are nevoie (nivelul acceptabil de risc).

5. Managementul securității unui muzeu include toate instrumentele, măsurile şi procedurile de gestionare a riscurilor, cu impact asupra nivelului de securitate al instituției.

6. Planul strategic de protecție a muzeului include toate activitățile planificate şi menite să fortifice organizația împotriva diferitelor tipuri de riscuri, specificând nivelul de securitate necesar și prioritățile.

204

7. Planul de urgență conține un rezumat scris al măsurilor și procedurilor utilizate în gestionarea accidentelor şi a situaţiilor de urgență, adică un rezumat al documentelor de planificare, metodologice și de informare, care stau la baza luării deciziilor şi agestionării şi coordonării acţiunilor care se impun în astfel de situații. Planul de urgență trebuie să existe în formă scrisă şi trebuie să fie întocmit de către directorul organizației. În cazul unui muzeu aparţinând unei autorități publice, planul de urgenţă al muzeului trebuie să fie în conformitate cu planurile de urgență ale țării, regiunii sau municipalităţii respective, planuri care sunt, de obicei, elaborare de către un departament autorizat al Ministerului de Interne sau al administraţiei regionale. Alte muzee, cum ar fi cele aparţinând de fundații, societăți sau universități, trebuie să respecte şi ele standarde și proceduri naționale sau locale similare, cu consultarea serviciilor de intervenţie în situaţii de urgență.

8. Sistemul de securitate muzeală cuprinde toate mijloacele tehnice și măsurile organizatorice menite să asigure nivelul necesar de securitate a muzeului.

9. Fişa operațională a planului de prevenire și protecție este materialul documentar care conține informații de bază cu privire la sediul muzeului, necesare pentru intervenția forțelor speciale de neutralizare a consecințelor unui accident sau a unei situaţii de urgență.

Cine răspunde de politica de securitate și de aplicarea ei?1. Directorul muzeului are datoria de a stabili politica de securitate, care trebuie să se

bazeze pe o analiză a riscurilor. 2. Un membru al personalului, desemnat în funcţia de manager de securitate şi autorizat de

către directorul muzeului. Responsabilitățile managerului de securitate trebuie să includă analiza riscurilor pentru toate clădirile și localurile deținute și gestionate de muzeu sau închiriate de aceasta pentru expoziții sau depozitarea de bunuri culturale. Analiza de risc poate fi, de asemenea, efectuată de către o companie de specialitate, cu o bună reputație în domeniu, sau, eventual, de o companie de consultanţă de specialitate sau chiar firma de asigurări a muzeului. O analiză simplă a riscurilor se poate efectua cu ajutorul formularului prevăzut la Anexa 2 a prezentelor linii orientative, de la sfârșitul acestui capitol.

3. Tot personalul muzeal, şi, mai ales, toţi managerii și supraveghetorii din fiecare departament, trebuie să răspundă de implementarea și aplicarea politicii de securitate.

Analiza riscului și planul de securitate Directorul organizației sau managerul de securitate determină riscul acceptabil pentru toate pericolele identificate și toate clădirile și localurile muzeului (se poate folosi scara de la unu la cinci, prezentată la punctul (2) din Caseta 1). În practică, acest lucru înseamnă că, în cazul anumitor clădiri (de exemplu, un depozit de materiale de construcţii aflat la o distanță sigură de sediul central al muzeului), se poate accepta un risc mediu de incendiu, în timp ce pentru alte localuri ale muzeului, chiar şi un risc mic de incendiu trebuie neapărat eliminat (este vorba, în principal, de sălile de expoziție și spaţiile de depozitare a colecţiilor). Comparația acestui nivel de risc planificat cu rezultatele efective ale analizei de risc determină prioritățile în eliminarea fiecărui risc în parte şi oferă o bază pentru elaborarea planului strategic de protecție a muzeului.

În punerea în aplicare a planului strategic al muzeului, directorul sau managerul de securitate adaptează sau dezvoltă sistemul de securitate al muzeului, după caz.

Astfel, principiile de bază pentru construirea unui sistem eficient de securitate muzeală depind de o analiză continuă a riscurilor, de evaluarea acesteia şi de includerea concluziilor analizei, sub forma unor măsuri concrete, în funcționarea de zi cu zi a muzeului. După cum a subliniat deja, este aproape de la sine înțeles că securitatea muzeului nu este numai obligaţia personalului de resort, ci a întregului personal al muzeului.

205

Cu toate că, în mod normal, personalul de pază şi securitate este cel care ia măsurile care se impun pentru a rezolva o problema reală sau potenţială de securitate, în conformitate cu dispoziţiile conducerii, toată lumea trebuie să știe ce să facă și pe cine să informeze în cazul unei breşe de securitate reale sau posibile. Aceasta înseamnă că instruirea personalului în materie de proceduri de securitate și de reacţie la breşe de securitate reale sau posibile, sau în orice alte situații de urgență, trebuie să facă parte din programul muzeal de formare și dezvoltare profesională continuă a fiecărui angajat, indiferent de statutul sau de postul pe care îl ocupă în cadrul muzeului.

Astăzi, analiza de risc este o disciplină distinctă, de care se ocupă firme specializate sau echipe de experți din cadrul instituțiilor statului. Sistemele sofisticate de analiză a riscurilor includ modelarea comportamentului sistemului, în scopul gestionării situațiilor de urgență, ceea ce ne permite să monitorizăm comportamentul fiecărei componente a sistemului, precum şi a sistemului de securitate în ansamblul său. De asemenea, trebuie să luăm în calcul nu numai situaţiile de urgenţă care apar cu un grad ridicat de probabilitate, ci şi pe cele cu un nivel minim de probabilitate, dar cu consecințe potențial catastrofale. Totul se bazează, prin urmare, pe nivelul de risc identificat. Este foarte semnificativ faptul că industria de asigurări este, în prezent, unul dintre principalii finanțatori și sponsori ai studiilor de cercetare a riscurilor de mediu pe termen lung și ai publicaţiilor conţinând rezultatele unor astfel de cercetări, cum ar fi cele întreprinse de Benefield Natural Hazard Risk Assessment Center in London University.

Evident că nici impactul catastrofal al unei tornade, de exemplu, sau al unui cutremur care are loc, probabil, o dată la zece sau cincizeci de ani, nu ar trebui neglijat în elaborarea măsurilor de securitate ale muzeului. Cu toate acestea, există pericole ale căror efecte distructive asupra obiectelor din colecțiile muzeelor, deşi nu sunt imediate, sunt totuşi foarte grave. Astfel de pericole includ, de exemplu, poluarea atmosferică agresivă sau lumina, ale căror efecte negative pe termen lung sunt comparabile cu cele ale unui dezastru natural care durează preţ de câteva minute (a se vedea capitolul Conservare).

Pentru fiecare tip de pericol, muzeul trebuie să determine nivelul de risc acceptabil. Mai exact, muzeul trebuie să decidă ce grad de risc este dispus să accepte în cazul apariţiei unei situaţii periculoase. Desigur, unele pericole apar aproape independent de voința și comportamentul muzeului. Cu toate acestea, muzeul poate să adopte măsuri preventive pentru fiecare dintre situațiile periculoase posibile și, astfel, să atenueze considerabil consecințele nefaste ale acestora. Prin măsuri preventive înţeleg construirea sistemelor de securitate ale muzeului sau, mai precis, a sub-sistemelor sistemului de securitate, prin care poate fi pus în aplicare planul strategic de protecție a muzeului.

Punerea în aplicare a planului strategic de protecție a muzeului Pe baza analizei de risc, conducerea muzeului poate proceda la realizarea sistemelor și procedurilor de securitate - cu condiția să știe exact ce trebuie protejat şi contra cărui risc, ce anume suferă sau nu suferă amânare și ce nivel de protecție se impune în fiecare caz în parte. Pe scurt: Implementarea planului de securitate = buna gestionarea a securităţii muzeale.

206

1. Risc de dezastre naturale - inundații - râuri și mări (eroziunea zonelor de coastă, tsuami și furtuni) - secetă sau o cantitate limitată de apă - vânturi puternice și furtuni - fulgere și supratensiune cauzată de forțe atmosferice - incendii forestiere extinse - infestare extensivă cu dăunători și paraziți (insecte, rozătoare, ciuperci ...) - cutremure - erupții vulcanice

2. Defecțiuni tehnice - deteriorarea structurii clădirii muzeului - incendiu în clădire - întreruperea serviciilor de utilități cheie: electricitate, gaz, telefon și conexiuni de

securitate - avarie în reţeaua de alimentare cu apă - defectarea sistemelor de încălzire sau de răcire - defectarea alimentării cu combustibil - defectarea sistemelor de climatizare - defectarea sistemelor de monitorizare - întreruperea serviciului de colectare a deșeurilor - întreruperea serviciilor de transport necesare pentru aprovizionarea muzeului şi pentru

deplasarea personalul-cheie la locul de muncă - contaminare chimică - scurgerea de combustibil sau de substanțe chimice

3. Accidente - orice deteriorare a colecțiilor - pierderea de date critice, cum ar fi o documentații ale colecțiilor, pe suport fizic sau

electronic - deteriorarea clădirii, a decorațiunilor şi echipamentelor interioare - rănirea sau decesul unui membru al personalului sau a/al unui vizitator - efectul cumulativ al oricăreia dintre riscurile de mai sus

4. Activităţi ilegale - intrarea neautorizată a persoanelor în muzeu - efracție - furt, inclusiv furturi comise de membrii personalului - jaf sau prezența neautorizată în muzeu a unei persoane înarmate - incendiere - atac asupra clădirii muzeului în timpul revoltelor civile - explozie sau o amenințare de explozie - agresiune, inclusiv sexuală - încălcarea ordinii publice sau orice alt comportament reprobabil - daună intenționată provocată bunurilor muzeului, inclusiv acte de vandalism şi graffitti - consumul de alcool sau de droguri în incinta muzeului - extorcare de bani prin șantaj - atac terorist 5. Riscuri de conflict armat - daune provocate de bombe şi schije - distrugerea sistemelor electrice și electronice, inclusiv a sistemelor de securitate și

control ale clădirii şi a calculatoarelor și a datelor informatice, prin atacuri de tip război electronic

- ocupație militară sau abuzuri comise de forţele atacante sau forţele defensive - rechiziționarea clădirii, echipamentelor și a bunurilor vitale ale muzeului de către stat sau

de către o forță de ocupație, în scopuri de război sau în scopul ajutorării populației civile - prădare comisă de forțe militare, forţe armate neregulate sau populația civilă - pierderea personalului cheie al muzeului, ca urmare a înrolării forţate sau voluntare în

serviciul militar sau prin deces sau incapacitate de muncă

207

- imposibilitatea personalului de a ajunge la locul de muncă din motive de insecuritate sau de restricții privind circulația, impuse de armată

- atac comis de forțe armate neregulate sau de insurgenți - risc crescut de criminalitate generală, inclusiv furt, spargeri și jafuri, din cauza tulburărilor

politice

Instituirea sau actualizarea unei politici adecvate de management de securitate muzeală poate

include şi adoptarea și punerea în aplicare a unor măsuri de îmbunătățire și soluții concrete, constând, în special, din:

- schimbări organizatorice în cadrul muzeului; - instalarea de echipamente tehnice noi; - punerea în aplicare a unor proceduri adecvate și definirea precisă a sarcinilor pentru

fiecare departament al muzeului și, eventual, pentru fiecare angajat al fiecărui departament.

Oricum, este întotdeauna necesar să se verifice dacă măsurile sunt compatibile între ele, astfel ca nicio măsură să nu împiedice sau să contracareze efectul alteia.

Există o mulţime de soluții de securitate generale pentru muzee, multe semănând între ele destul de mult. Cu toate acestea, trebuie să luăm întotdeauna în considerare caracteristicile specifice ale fiecărui muzeu, cum ar fi amplasarea clădirilor, dispunerea obiectelor în interior, natura colecțiilor etc. Pentru a asigura o protecție eficientă a persoanelor și a bunurilor, trebuie să se pornească de la măsuri simple (și nu prea costisitoare), la cele mai complexe, asigurând treptat condițiile optime de securitate stabilite de politica de securitate (ce trebuie protejat, contra ce şi în ce măsură).

Prezentăm în continuare o modalitate prin care sistemul de securitate muzeală poate fi construit asemenea unui lanț de subsisteme cu legături logice și funcționale între ele, începând cu cele mai simple și terminând cu cele mai complexe:

1. Bariere mecanice Acestea includ, în special, ziduri solide, uși masive, încuietori, uși anti-incendiu, bare, garduri,

geamuri şi vitrine cu alarmă, seifuri, camere de seifuri etc. Toate acestea reprezintă nivelul minimal de protejare a colecțiilor împotriva distrugerii; toate celelalte sisteme sunt doar complementare.

Uşile din lemn masiv, încuietorile adecvate și utilizarea corespunzătoare a acestora sunt cele mai importante elemente ale securității muzeului.

208

2. Sistemul de organizare a paznicilor (denumiţi şi gardieni sau supraveghetori) Conducerea muzeului trebuie să stabilească reguli de conduită pentru paznicii muzeului.

Numărul de paznici sau de supraveghetori depinde de numărul, mărimea și caracterul clădirilor și sălilor de expoziție, de numărul de vizitatori și de valoarea colecțiilor. Sistemele de securitate de tip televiziune cu circuit închis şi alarme electronice sunt utile, dar ele nu pot înlocui serviciile de pază.

3. Măsuri organizatorice privind comportamentul personalului și al vizitatorilor Aceste măsuri trebuie să fie actualizate în mod continuu, pe măsură ce expozițiile se schimbă,

serviciile pentru vizitatori se diversifică etc. În multe țări există legi sau norme speciale, emise în temeiul codului penal, care reglementează comportamentul vizitatorilor în muzeele publice şi, probabil, şi în cele private.

4. Măsuri de asigurare a securității în zona exponatelor şi în sălile de expoziție Este vorba de măsuri de atenuare a riscului de accidentare şi vătămare corporală a personalului şi a vizitatorilor expoziţiilor (amenajarea obiectelor, tipuri de vitrine etc.).

5. Sistem de detectare a intrușilor (IDS) Acesta este un nivel de protecție superior, care însă este eficient numai în combinație cu bariere mecanice și cu alte subsisteme de protecție, mai ales pentru protecţia în afara orelor de program sau pentru protejarea zonelor care nu sunt destinate accesului publicului. Vom discuta acest aspect mai încolo, când ne vom referi la sisteme automate de detectare a incendiului și la alarme, într-o secțiune separată.

209

Senzori de mişcare instalaţi în interioare istorice

6. Sistem de control al accesului (ACS) Un astfel de sistem există sub o formă sau alta în orice muzeu și joacă un rol important în supravegherea comportamentului personalului. În forma sa cea mai simplă, sistemul constă din încredinţarea cheilor muzeului pe bază de semnătură sau alte documente. Sistemele sofisticate moderne se bazează, de obicei, pe cititoare electronice. După citirea informațiilor furnizate de către persoana care intră (pe bază de card magnetic, card IR sau alte tipuri de carduri sau un dispozitiv electronic, pe lanțul de chei), echipamentul trimite semnalul la un calculator central, care verifică dreptul de acces. Dacă este vorba de un sistem electronic care include şi monitorizarea dintr-o cameră centrală de control, acesta reduce în mod substanțial riscul de furt de către angajații muzeului. Sistemul poate funcţiona fie independent de alte sisteme, sau interconectat cu un sistem de detectare a intrușilor și un sistem automat de alarme de incendiu. Eventual, sistemul de control al accesului poate fi completat şi cu un detector de metale, plasat la intrarea în muzeu.

7. Televiziune cu circuit închis (CCTV) Ca o completare adecvată a subsistemelor de detectare a intrușilor și de alarmă de incendiu, sistemul de televiziune cu circuit închis protejează atât colecțiile, cât și vizitatorii și personalul. Este folosit, în special, pentru confirmarea alarmelor și în furnizarea probelor privind desfăşurarea de activități ilegale. La ora actuală, instituțiile trec treptat de la birourile de monitorizare mari, cu multe monitoare, la un nou tip de sistem, în care monitorul se aprinde numai în cazul unui incident de alarmare. Incidentul este apoi raportat personalului din camera de control (care primește instantaneu şi imaginea “monitorului care detectează alarma”), unde este apoi înregistrat digital, pe un mediu de stocare de date. Existența camerei de control centrale este o condiție prealabilă pentru exploatarea la maximum a performanţelor sistemului CCTV. Camerele de luat vederi trebuie să fie amplasate cel puțin în acele părți din interiorul muzeului, prin care trec obligatoriu toți vizitatorii. Subsistemul CCTV este necesar pentru a elimina alarmele false declanşate de subsistemele periferice ale sistemului de detectare a intrușilor. El este totodată important datorită efectului său psihologic, de descurajare a infracţionalităţii.

210

8. Comunicarea internă și raportarea situațiilor de urgență Acest subsistem protejează, în special, însoțitorii în sălile de expoziție. El se bazează pe utilizarea echipamentelor de apel de urgență - mobil, cu transmisie radio a datelor, sau staționare. O altă opțiune este utilizarea de stații de emisie-recepție. Subsistemele contemporane sunt capabile să facă diferenţa între situații non-standard, care nu sunt ameninţă imediat viața sau sănătatea, şi un asalt în toată regula. Ele permit, de asemenea, o localizare relativ precisă a locului din care a fost emis semnalul.

9. Măsurarea si reglarea parametrilor fizici critici (temperatură, umiditate, intensitatea luminii și a radiațiilor UV)

Acest subsistem este folosit în muzee, în principal pentru a monitoriza mediul în care sunt păstrate colecțiile. Este, de asemenea, un instrument de o eficacitate remarcabilă, de observare a efectului pe termen lung al influențelor fizice.

10. Măsurarea cantităților tehnice (apă, gaz, praf) Acest subsistem ajută la identificarea unui incident cu potențiale consecințe catastrofale.

11. Iluminat interior şi exterior Iluminatul este o măsură de prevenţie şi este utilă mai ales în supravegherea clădirilor amplasate în locuri izolate.

12. Protecție împotriva supratensiunii cauzată de forțele atmosferice Acest tip de protecţie este important pentru toate sistemele electronice de curenţi slabi, asigurând protecția sistemelor și a calculatoarelor împotriva supratensiunii în reţea, a componentelor sistemului etc. Protecția împotriva daunelor are un efect economic substanțial. O protecție de calitate împotriva supratensiunii în reţeaua de alimentare cu curent este formată din trei elemente - diode de avalanșă, varistor și protecție la supratensiuni. Experiența din ultimii ani confirmă importanța majoră a acestui subsistem. S-au raportat numeroase cazuri în care subsisteme de protecție costisitoare (în valoare câteva mii de dolari) au fost complet distruse în timpul unei furtuni, când o instalaţie de protecţie la supratensiune ar fi costat doar 5-10% din prețul echipamentului distrus.

211

13. Centrul de monitorizare internă (camera de control) Importanța unui astfel de centru este de la sine înțeleasă: în multe cazuri, ea este o condiție prealabilă de bază pentru funcționarea corespunzătoare a altor subsisteme. Cu toate acestea, pentru a-şi putea îndeplini rolul, centrul de monitorizare internă are nevoie de personal 24 de ore din 24 şi de propriile norme de funcționare, adică nu trebuie să fie accesibil persoanelor care nu lucrează acolo şi trebuie să i se asigure o securitate adecvată.

14. Transmiterea datelor de alarmă de la centrul de monitorizare la forţele de intervenție

Transmiterea informațiilor despre apariția unei situații de urgență formează baza sistemului de securitate. Transmiterea de informații (mai ales date) către forțele de intervenție (poliție, pompieri etc.) trebuie să aibă loc independent de personalul de la centrul de monitorizare internă (camera de comandă); în cazul în care nu există nici un astfel de centru în muzeu, informațiile trebuie să fie transmise direct de la centrul sistemului de detecție. Este recomandabil să se utilizeze mai multe tipuri independente de transmisie. Dacă singurul canal de transmisie utilizat este, de exemplu, o linie telefonică, va fi riscant, deoarece ea este relativ uşor de scos din funcţiune de un infractor. Echipamentele mai avansate utilizează transmisia paralelă, adică linie telefonică și transmisie fără fir pe mai multe frecvențe secrete.

15. Documentaţia textuală şi vizuală a obiectelor culturale, înregistrarea și introducerea lor în inventar

Documentația textuală și vizuală a colecțiilor este importantă nu numai pentru că îmbunătățește capacitatea colecţiilor de a ne furniza informații relevante despre natură și societate, ci pentru că ea constituie un ajutor neprețuit în cazul unei anchete demarată de poliţie pentru recuperarea unui obiect furat, precum și în cazul restaurării, realizării de replici etc. Este recomandabil să se folosească, de ex., standardul internaţional OBJECT ID, pentru schimbul de informații.

În cazul unui obiect furat este important, de asemenea, să se stabilească dacă valoarea obiectului justifică demararea unei anchete la nivel național sau internațional; și, dacă da, trebuie să se verifice ulterior dacă ancheta a fost într-adevăr demarată. Dacă ancheta nu se justifică, atunci efortul poliţiei se poate limita la granițele orașului sau regiunii în cauză. Documentația textuală şi, mai ales, cea vizuală constituie un element cheie în orice anchetă. Mai nou, muzeele au început să folosească diverse tehnici de denumire, cum ar fi micro-puncte, înregistrare ADN etc., în scopul identificării în viitor a obiectelor de muzeu.

16. Planul de urgență, inclusiv planul de evacuare a persoanelor (personal și vizitatori) și a colecțiilor

Un plan de urgență bine gândit este obligatoriu pentru orice sistem de securitate muzeală. (Vom discuta acest aspect în altă parte în acest capitol.)

17. Cooperarea cu forțele de intervenție (cunoscute şi cu denumirea de servicii intervenţii de urgență)

Se poate ca persoanele care participă la operațiunile de salvare în caz de urgență să aibă priorităţi diferite. De exemplu, în caz de incendiu la muzeu, muzeul vrea să-şi salveze colecţiile, pompierii vor să localizeze sursa incendiului şi să stingă focul, poliţia vrea să găsească şi să aresteze infractorul, dacă-i vorba de o mână criminală, etc.). Este recomandabil, de asemenea, ca muzeul să stabilească din timp planul și regulile care trebuie urmate în cazul unei intervenții de urgenţă, pentru a avea garanţia că participanţii la intervenţie nu îşi vor zădărnici unii altora eforturile salvatoare.

212

18. Cooperarea cu organizațiile și agențiile naționale și internaționale relevante Astăzi, există deja numeroase agenții internaționale de monitorizare a comerțului cu bunuri culturale, iar cooperarea cu acestea are efecte cât se poate de benefice. Cu toate acestea, atunci când constataţi lipsa unui obiect important dintr-o colecție, este obligatoriu să contactați, în primul rând, poliția locală sau națională, în conformitate cu procedurile şi aranjamentele locate stabilite în acest sens. Pentru a contribui la succesul anchetei judiciare, muzeul trebuie să pună la dispoziţia poliției nu numai documentația textuală, ci şi o fotografie cu obiectul în cauză. De asemenea, este recomandabil să se verifice dacă poliția a dispus demararea unei anchete internaționale, contactând, în acest scop, oficiul național al Interpolului, sau Secretariatul General al ICOM.

19. Priorități de restaurare și conservare Când discutăm despre alte subsisteme de securitate, prioritățile legate de conservare par să nu aibă prea multe în comun cu subiectul. Cu toate acestea, conservarea, prepararea şi restaurarea sunt esențiale pentru protejarea oricărei colecţii. Aceste operaţiuni sunt însă costisitoare, motiv pentru care nici un muzeu nu are niciodată atâţia bani cât pe cât i-ar trebui, la modul ideal. De aceea, fiecare muzeu trebuie să aibă un plan de priorități.

Sistem de detectare a intrușilor (SDI) Acest sistem, combinat cu barierele mecanice și cu sistemul de pază şi supraveghere umană a muzeului, garantează un grad superior de securitate. În proiectarea sistemului de detectare a intrușilor trebuie să se ţină cont întotdeauna că timpul necesar unui infractor să ajungă, pe ruta cea mai scurtă, la obiectul de care este interesat trebuie să fie mai lung sau cel puțin egal cu timpul necesar (din momentul detectării) transmiteri semnalului, confirmării alarmei și declanşării intervenției.

În practică, acest lucru înseamnă că, după detectarea intrării intrusului în incinta păzită, intrusul trebuie neapărat să dea de una sau mai multe bariere mecanice, care să îi întârzie suficient de mult înaintarea. Această regulă simplă este piatra de temelie a oricărui sistem SDI. Dacă nu este respectată, chiar și cel mai scump sistem electronic din lume devine o simplă sperietoare de ciori.

Totuşi, de cele mai multe ori, lucrurile nu stau aşa. Colecțiile se păstrează, adesea, în clădiri istorice, prevăzute, de obicei, cu un gard sau cu o balustradă (eventual). Combinat cu un sistem intern electronic de securitate, care protejează interiorul și învelișul clădirii, adică cu detectoare de mişcare, detectoare de geam spart sau detectoare de fereastră sau uşă deschisă, gardul sau balustrada și, prin urmare, sistemul de detectare a intrușilor, nu mai are nici un sens. Timpul critic începe să curgă din momentul când intrusul trece de gard sau balustradă, o treabă, altfel, foarte simplă, dacă este să ne gândim la dispozitivele sofisticate cu care sunt dotaţi infractorii din zilele noastre. Ce ar avea sens, ar fi să existe nişte bare în interiorul clădirii, care să le dea de furcă infractorilor, după ce pătrunderea lor prin efracţie a fost detectată de sistem.

Dacă instalarea barelor de protecţie nu este posibilă, există alte soluţii, cum ar fi montarea de detectori exteriori (detectori de presiune subterani, bariere exterioare cu infraroșu, care încuie clădirea din exterior). Aceasta este, evident, este o variantă mai costisitoare, care presupune conexiuni cu camere video exterioare, care elimină riscul de declanşare a alarmelor din alte cauze decât de pătrunderea prin efracţie. O altă complicație este că această tehnică modernă şi eficientă presupune existenţa unor perimetre exterioare, care să facă inaccesibilă zona din jurul clădirii securizate. Însă, pentru multe clădiri, în special pentru cele situate în zone urbane dens construite, folosirea unei astfel de soluţii iese automat din discuţie.

Este recomandabil şi util ca sistemul de detectare a intrușilor să fie proiectat și instalat de o companie cu nivel ridicat de expertiză în domeniu și tehnologia aleasă să fie una consacrată şi de cea mai bună calitate. Acest lucru va garanta nu numai funcționarea eficientă a echipamentului, ci

213

va elimina două probleme frecvent întâlnite – declanşarea de alarme false şi neplăcerile cauzate de alarmele false (declanşate din vina personalului supraveghetor).

Protejarea spațiilor împotriva spărgătorilor trebuie completată de protejarea obiectelor ca atare. Şi în acest caz, soluția uzuală implică o combinație de tip bariere mecanice (vitrină de sticlă, geamuri cu senzori şi alarmă, casete de prezentare prevăzute cu folie de alarmă), precum și un sistem de detectare a intrușilor. Producătorii de vitrine muzeale, din zilele noastre, dotează vitrinele cu detectoare de spargere a geamului sau cu detectoare de deschidere a vitrinei, sau cu accesorii care permit instalarea ulterioară a unor astfel de detectoare. Ceea ce contează foarte mult este alegerea senzorilor de detecție în funcţie de structura vitrinelor, tipul de iluminare utilizat și natura exponatelor. O problemă mai dificilă este securizarea bibliotecilor publice. Cea mai eficientă soluție în acest caz este dotarea cărților cu microcipuri, care activează alarma la trecerea prin zona monitorizată.

Componentele SDI trebuie alese cu cea mai mare grijă. Fiecare componentă are condiţii de utilizare speciale. O mare atenţie se impune şi la alegerea senzorilor care urmează să fie montaţi în spații neîncălzite sau chiar în aer liber, în sensul că trebuie să se verifice întotdeauna intervalul de temperatură pentru care este proiectat echipamentul, pe lângă alte caracteristici. Este recomandabil să se utilizeze senzori bazaţi pe diferite principii de detecție.

Detectarea automată a incendiilor și sistemul de alarmă de incendiu (SAI) Sistemele de detectare a incendiilor se situează în vârful piramidei imaginare a dispozitivelor de

protecție. Şi aceasta nu doar pentru că, în caz de incendiu, pierderile de bunuri sunt irecuperabile, ci şi pentru că orice incendiu reprezintă o amenințare majoră pentru sănătatea sau chiar viaţa oamenilor.

Este bine ca sistemul automat de detectare a incendiului să se instaleze în paralel cu sistemul de detectare a intrușilor, deoarece cablurile celor două sisteme pot fi montate pe acelaşi traseu, ceea ce înseamnă o cheltuială mai mică. Ideal ar fi ca SAI să fie utilizat în combinaţie cu un sistem automat de stingătoare de incendiu. Însă, aceasta ar putea reprezenta o problemă în cazul clădirilor istorice, deoarece sistemul de stingătoare este mult mai vizibil decât sistemul de detecție, afectând estetica interiorului. O soluție de compromis ar fi ca sistemul de stingătoare să fie instalat doar în câteva locuri critice din clădire.

Decizia privind tipul de substanţă de stingere a incendiului care se va folosi joacă, de asemenea, un rol cheie; substanţele tradiționale (apa, de exemplu) par sa funcţioneze cel mai bine. Sunt recomandabile şi extinctoarele cu ceaţă de apă, care au o rază mare de acoperire, un consum redus de apă, și care provoacă relativ puţine stricăciuni interioarelor și colecțiilor, când sunt folosite.

Regula menţionată la secţiunea despre SDI, de mai sus, este valabilă şi pentru montarea SAI: cu cât tehnologia este mai avansată şi expertiza instalatorului este mai mare, cu atât numărul alarmelor false va fi mai mic. Sisteme de alarmă de incendiu se găsesc în toate tipurile de instituții (muzee, biblioteci, monumente); ele pot fi conectate printr-un software cu alte subsisteme, însă trebuie întotdeauna să funcționeze independent de acestea.

Alegerea materialului este deosebit de importantă în cazul bibliotecilor. În sălile de expoziții muzeale, trebuie să se acorde o atenție specială combinaţiei senzorului cu iluminarea exponatelor. Dacă lumina nu este ecranată în mod corespunzător şi căldura pe care o degajă ajunge în raza de acţiune a alarmei de incendiu, se poate declanşa o alarmă de incendiu falsă. O legătură directă cu un punct de pază şi protecţie contra incendiului sporește eficiența sistemului automat de detectare a incendiului. Fiecare dintre subsistemele cu funcţionare independentă reduce impactul potențial negativ al riscurilor de securitate, dar o combinaţie de diverse sisteme funcţionează cel mai eficient.

Planul de urgență Un ultim element unui sistem de securitate de succes şi eficient este Planul de Urgență, care

reunește toate elementele cheie și informațiile de care este nevoie în cazul în care, în ciuda tuturor

214

evaluărilor de risc, a planificării şi a instruirii sistematice a personalului, se produce un incident grav.

Recomandări finale și ajutor suplimentar Am încercat să umplem acest spațiu relativ limitat cu cât mai multe informații utile posibil,

oferind cel puțin o idee generală privind importanţa vitală şi, totodată, complexitatea deosebită a securizării unui muzeu sau a unei colecţii. Anexele de mai jos prezintă un model de Plan de Urgenţă, care poate fi adaptat circumstanțelor particulare ale mai tuturor muzeelor şi care vă poate ajuta să îndepliniţi această sarcină dificilă, dar vitală.

Doresc să închei repetând propoziţia de la începutul acestui articol, care, în opinia mea, trebuie să fie fundamentul oricărei strategii de securitate: securitatea este problema tuturor. Dacă acest mesaj este clar înţeles de oamenii muzeului dvs., treaba este pe jumătate făcută. Dacă sunteți interesat, Comitetul Internațional privind Securitatea Muzeelor, din cadrul ICOM, vă poate ajuta să rezolvaţi problemele de securitate și vă pune la dispoziţie contacte profesionale în domeniu.

Anexa 1: Model de Plan de Urgenţă Partea A

Această parte a planului de urgență nu vizează numai muzeul, ci ar fi bine să fie furnizată, la cerere, serviciilor de intervenţii contractate de muzeu, sau forţelor publice de intervenție, care au datoria să intervină în cazul că apare o situație de urgență la muzeu (poliție, pompieri, etc.)

Partea centrală (1) Partea centrală a planului de muzeu de urgență al muzeului, întocmit de director sau de managerul de securitate, ar trebui să includă:

a) denumirea organizației; b) numele reprezentantului său legal sau persoana responsabilă cu gestionarea situațiilor de

urgență (de exemplu, manager de securitate); c) adresa organizației, telefon, fax, e-mail, persoana de contact de la serviciu de pază şi

protecţie nonstop al muzeului (dacă are un astfel de serviciu); d) definirea responsabilității și competențelor muzeului în gestionarea situațiilor de urgență,

pe baza reglementărilor legale (de exemplu, dreptul de a supraveghea întregul proces de evacuare a colecțiilor etc.).

(2) În partea A din planul de urgență al muzeului, autorul trebuie să includă, de asemenea, următoarele:

a) o listă cu clădirile în care sunt amplasate obiectele colecțiilor muzeale, inclusiv numerele de telefon fix/mobil, numărul de fax, adresa de e-mail ale persoanei care răspunde de administrarea clădirii;

b) modul de protecție a clădirilor și a obiectelor împotriva pericolelor care decurg din situații de urgență;

c) numele fiecărui membru al echipei de intervenţie de urgență, numărul de telefon și adresa de e-mail (dacă este disponibilă) la care poate fi contactat (apelurile telefonice și mesajele e-mail pot fi direcționate către serviciul de monitorizare de securitate nonstop al organizației , care va lua apoi legătura cu persoana de contact);

d) o listă cu persoanele responsabile de protecția fiecărei clădiri și a fiecărei colecții, şi numerele de telefon și adresele de e-mail (dacă sunt disponibile) la care pot fi contactate (ca mai sus);

e) descrierea modului de funcţionare a fiecărei clădiri muzeale. (3) Autorul planului de urgență trebuie să actualizeze informațiile de la paragraful 4 și să le transmită serviciilor de intervenție contractate sau publice.

215

Anexe (4) Anexa 1 la Planul de Urgenţă, singura anexă la Partea A a planului, conține fişa operațională a muzeului. Fişa operaţională a planului de urgență trebuie să includă:

a) numele și adresa muzeului; b) numărul personalului permanent; c) numele persoanei de contact, responsabilă cu securitatea spațiilor muzeale (inclusiv

numărul de telefon), o listă a persoanelor responsabile cu protecția fiecărui local, colecție sau sub-colecție, inclusiv numere de telefon (atât mobil, cât și de acasă ) și adrese de email, dacă sunt disponibile (apelurile telefonice și e-mail-uri pot fi direcționate către serviciul de supraveghere nonstop al organizației, care va asigura apoi contactarea persoanei responsabile);

d) informații despre zone periculoase (depozit de butelii de gaz sub presiune, depozit de produse chimice etc.);

e) localizarea robinetelor de închidere a alimentării cu gaze, apă şi energie electrică, cu instrucțiunile relevante;

f) amplasarea panoului principal de control al sistemului de detectare a intrușilor, a alarmei de incendiu şi, eventual, a altor elemente ale sistemului de securitate muzeală;

g) natura materialului depozitat şi condiţii de manipulare (volum, cerințele de transport), prioritățile de evacuare etc.

h) descrierea căilor de acces la sedii, inclusiv informații privind calitatea și capacitatea portantă a căilor de circulaţie și a fiecărui etaj al tuturor localurilor muzeului;

i) planul cu amplasarea localurilor muzeului, cu traseele de evacuare desemnate (pe verso). Partea B

Această parte a planului de urgență este proiectată numai pentru scopuri interne. (1) Directorul muzeului sau un angajat autorizat numește o echipă de gestionare a situaţiilor de urgență. Lista membrilor echipei, inclusiv persoanele de contact, face parte integrantă din planul de urgență. (2) Directorul muzeului sau un angajat autorizat întocmește o listă simplă şi clară de instrucțiuni pentru personalul muzeului, pentru cazul în care apare oricare dintre următoarele situații (instrucțiunile se dau separat, pe fiecare incident): 1. Risc de dezastre naturale - inundații - râuri și mare (eroziunea zonelor de coastă, tsuami și furtuni) - secetă sau cantitate limitată de apă - vânturi puternice și furtuni - fulgere şi supratensiune cauzate de forțe atmosferice - incendii forestiere extinse - infestarea extinsă cu dăunători și paraziţi (insecte, rozătoare, ciuperci) - cutremure - erupții vulcanice 2. Defecțiuni tehnice - deteriorarea structurii clădirii muzeului - incendiu în clădire - întreruperea serviciilor de utilități cheie: electricitate, gaz, telefon și conexiuni de securitate - avarie în reţeaua de alimentare cu apă - defectarea sistemelor de încălzire sau de răcire - defectarea alimentării cu combustibil - defectarea sistemelor de climatizare - defectarea sistemelor de monitorizare - întreruperea serviciului de colectare a deșeurilor - întreruperea serviciilor de transport necesare aprovizionării muzeului şi deplasării la serviciu

a personalul-cheie al muzeului

216

- contaminare chimică - scurgerea de combustibil sau de substanțe chimice

3. Accidente - orice deteriorare a colecțiilor - pierderea de date critice, cum ar fi o documentații ale colecțiilor, pe suport fizic sau electronic - deteriorarea clădirii, a decorațiunilor şi echipamentelor interioare - rănirea sau decesul unui membru al personalului sau a/al unui vizitator - efectul cumulativ al oricăreia dintre riscurile de mai sus

4. Activităţi ilegale - intrarea neautorizată a persoanelor în muzeu - efracție - furt, inclusiv furturi comise de membrii personalului - jaf sau prezența neautorizată în muzeu a unei persoane înarmate - incendiere - atac asupra clădirii muzeului în timpul revoltelor civile - explozie sau o amenințare de explozie - agresiune, inclusiv sexuală - încălcarea ordinii publice sau orice alt comportament reprobabil - daună intenționată provocată bunurilor muzeului, inclusiv acte de vandalism şi graffitti - consumul de alcool sau de droguri în incinta muzeului - extorcare de bani prin șantaj - atac terorist

5. Riscuri de conflict armat - daune provocate de bombe şi schije - distrugerea sistemelor electrice și electronice, inclusiv a sistemelor de securitate și control

ale clădirii şi a calculatoarelor și a datelor informatice, prin atacuri de tip război electronic - ocupație militară sau abuzuri comise de forţele atacante sau forţele defensive - rechiziționarea clădirii, echipamentelor și a bunurilor vitale ale muzeului de către stat sau de

către o forță de ocupație, în scopuri de război sau în scopul ajutorării populației civile - prădare comisă de forțe militare, forţe armate neregulate sau populația civilă - pierderea personalului cheie al muzeului, ca urmare a înrolării forţate sau voluntare în

serviciul militar sau prin deces sau incapacitate de muncă - imposibilitatea personalului de a ajunge la locul de muncă din motive de insecuritate sau de

restricții privind circulația, impuse de armată - atac comis de forțe armate neregulate sau de insurgenți - risc crescut de criminalitate generală, inclusiv furt, spargeri și jafuri, din cauza tulburărilor

politice Pentru fiecare dintre aceste potențiale incidente, instrucțiunile trebuie să asigure un flux adecvat

de informații, adică ele trebuie să precizeze cui și cum trebuie raportate imediat informațiile cu privire la incident. De asemenea, instrucţiunile trebuie să descrie cum să se procedeze pentru neutralizarea consecințelor incidentului și să definească sarcinile care revin fiecărui angajat în astfel de situaţii (și, eventual, sarcinile forțelor de intervenție externe).

Lista situațiilor de urgență poate, desigur, să fie extinsă, pe baza analizei de risc (articolul 3) şi în funcţie de amplasarea sediului muzeului, luând în considerare toate incidentele care pot să apară.

Instrucțiunile trebuie să distribuite fiecărui membru al personalului, de preferinţă, sub forma unei broșuri.

Anexa 3 la prezentul articol prezintă un model de instrucţiuni (elaborat pe baza broșurii „Proceduri de aplicat de către personal în situaţii de urgență”, Getty Center, Mai 2000).

Lista de instrucțiuni face parte integrantă din planul de urgență.

217

(3) Directorul muzeului sau un angajat autorizat în acest scop trebuie, de asemenea, să întocmească un rezumat scris, cu informații despre serviciile de intervenţie pentru gestionarea situațiilor de urgență, contractate de muzeu. Rezumatul trebuie să conţină numele persoanelor de contact din cadrul unităților de intervenţie partenere (poliție, pompieri, forțele speciale ale armatei), precum și o listă cu numele partenerilor contractuali ai muzeului (în special, restauratori, conservatori, furnizorii de servicii de transport și alți specialiști). Materialul de informare menționat mai sus constituie parte integrantă a planului de urgență.

(4) Directorul muzeului sau un angajat autorizat în acest scop trebuie să elaboreze şi graficul orar al gestionării situațiilor de urgență, care să conţină informații privind accesibilitatea unităților Sistemului Integrat de Salvare, accesibilitatea partenerilor contractuali, termenele limită pentru punerea în aplicare a măsurilor concrete în cazurile de urgență anticipate (de exemplu, inundații) etc. Graficul orar reprezintă o parte integrantă a planului de urgență.

(5) Directorul muzeului sau un angajat special autorizat în acest scop trebuie să întocmească şi un plan de evacuare a oamenilor, colecţiilor şi a altor bunuri ale instituției. Planul de evacuare trebuie să conțină informații cu privire la:

- modul în care va fi anunțată evacuarea; - locurile de evacuare și echipamentele de salvare de urgență a vizitatorilor şi personalului; - locurile de evacuare și spațiile de depozitare de urgență a colecţiilor și a altor bunuri ale

instituției; - prioritățile de evacuare; - modul în care va fi organizată evacuarea; - suportul tehnic al evacuării; - cerințe privind manipularea obiectelor din colecțiile; - modul în care obiectele evacuate și, eventual, alte bunuri ale instituției vor fi marcate și

identificate; - membrii personalului desemnați să răspundă personal de operaţiunea de evacuare; - căile de evacuare (planul). Planul de evacuare reprezintă o parte integrantă a planului de urgență. (6) Directorul instituției trebuie să indice magazia (care să fie ușor accesibilă şi clar marcă ca

atare) unde sunt depozitate echipamentele de evacuare. Magazia trebuie să conțină: - material de prim-ajutor; - detergenți și dezinfectanți; - recipiente cu apă distilată; - echipament de protecție individuală (mănuși, îmbrăcăminte de protecție, salopete, măști,

aparate de respirat, căști și ochelari de protecție, pantofi și cizme de protecţie etc.); - materiale de ambalaj și echipamente de manipulare, adecvate naturii colecțiilor şi a altor

bunuri care ar urma să fie evacuate (hârtie de ambalaj, cutii cu lacăt și recipiente speciale de transport, materiale de ambalare impermeabile etc.)

- papetărie de bază; - tehnologie, echipamente, instrumente și alte accesorii de recuperare şi salvare de urgență etc. Toate articolele menţionate mai sus trebuie să fie disponibile în cantități suficiente şi adecvate

naturii spațiilor muzeale. O descriere exactă a locului unde se află camerele de depozitare a materialelor de evacuare face parte integrantă din planul de urgență.

(7) Directorul muzeului sau un angajat special autorizat în acest scop întocmește un formular de raportare a situaţiei de urgență, cu ajutorul căruia situațiile de urgență vor fi raportate conducerii instituției. Un model de astfel de formular de raportare este prevăzut la Anexa 4 a acestui Manualul.

Formularul de raportare de urgență constituie parte integrantă a planului de urgență şi trebuie pus la dispoziţia fiecărui membru al personalului instituției.

(8) Directorul muzeului sau un angajat special autorizat în acest scop elaborează un plan anual de verificare a măsurilor preventive. Pe lângă inspecția şi verificarea obligatorie a echipamentelor

218

tehnice, directorul/angajatul autorizat trebuie să analizeze, cel puțin o dată pe an, cât de bine pregătită este fiecare unitate a muzeului (sau chiar întreaga organizație) să facă față situațiilor de urgență, prin simularea unei situații de urgență anume (exercițiu de instruire). La sfârșitul fiecărui an, un membru autorizat al personalului muzeului prezintă conducerii muzeului rezultatele verificărilor și ale simulărilor. Planul anual de verificare a măsurilor preventive și rezultatele verificărilor și ale simulărilor se ataşează periodic la planul de urgență.

(9) Directorul muzeului sau un angajat special autorizat în acest scop comunică fiecărui angajat conținutul planului de urgență și sarcinile şi responsabilitățile care revin fiecărui angajat într-o situație de urgență. Angajatul autorizat cu comunicarea atestă că angajatul a luat la cunoştinţă, prin semnarea unui proces-verbal. Procesul-verbal rămâne în păstrarea organizaţiei, până la încetarea raporturilor de muncă cu angajatul autorizat.

(10) Dacă este nevoie, planul de urgență trebuie actualizat, pentru a corespunde stării reale a organizației. Informațiile privind modificările aduse planului de urgenţă se transmit acelor membri ai personalului, al căror rol în gestionarea situațiilor de urgență s-a modificat ca urmare a actualizării planului.

(11) Planul de urgență se emite însoţit de un ordin al directorului muzeului, de confirmare a obligativităţii de punere în aplicare a planului.

219

Anexa 2 la Instrucţiuni metodologice Formular simplu de analiză a riscurilor

Tip de situaţie de urgenţă Dezastre produse nu departe de clădire

Frecvența de

apariţie

Grad de probabilitate (de la 1

la 5/P/

Gravitatea

consecinţelor

Nivel de gravitat

e (de la 1 la 5/C/)

Risc R = P x C

Grad de risc

(/1-5/)

Clasament în funcţie

de priorităţi

Inundaţii Vânturi puternice şi furtuni Incendii extinse Poluare atmosferică masivă Cutremure Infestare cu insecte, rozătoare etc. Supratensiune cauzată de forţe atmosferice

Acte ilegale

Furturi comise de vizitatori sau de personal

Jaf Vandalism Comportamentul indisciplinat al vizitatorilor, inclusiv violenţă fizică

Incendiere Intrare neautorizată Prezenta persoanelor înarmate Accidente şi avarii Rănirea unui angajat sau a unui vizitator

Accident care provoacă scurgere de substanţe chimice

Avarie la sistemul de aer condiţionat Avarii în reţeaua de gaz, apă, agent termic , reţeaua de termoficare

Întreruperea alimentării cu apă Avarii la sistemele de alarmă de securitate

Avarii la sistemele de comunicaţie de securitate

Alte situaţii de urgenţă apărute în clădire

Incendiu Inundaţie de la instalaţia de apă sau de încălzire

Temperatură excesivă Umiditate excesivă Intensitate excesivă a luminii

număr obiecte Număr de obiecte din colecţie, expuse riscului de furt (număr ş procent), i.e. T1 = <T2+T3

220

Anexa 3 Incendiu În cazul în care apare un incendiu în zona dumneavoastră:

1. Evacuaţi vizitatorii (şi angajații) din zona de pericol 2. Dacă este posibil, limitaţi incendiul prin închiderea ușilor 3. Anunţaţi Camera de control/Pompierii la ....... [introduceți numărul de telefon] și/sau cea

mai apropiată stație de alarmare. Comunicaţi printr-o staţie de emisie-recepţie sau prin telefon următoarele informații: a. locul incendiului b. gradul de severitate a incendiului c. numele dumneavoastră

Nu întrerupeţi comunicarea înaintea celor de la Camera de Control de Securitate/ Pompieri. 4. Încercaţi să stingeţi focul, dacă este un incendiu minor, cu un stingător de incendiu, dacă

acest lucru nu comportă nici un risc 5. Evacuați zona dumneavoastră, dacă sunteţi în imposibilitatea de a stinge focul.

Deplasaţi-vă la Locul de adunare în caz de evacuare de urgenţă Informaţii suplimentare:

6. Deconectaţi echipamentele electrice care au luat foc, dacă puteţi face acest lucru în siguranţă. Scoateţi-le din priză sau izolaţi-le de la întrerupător sau de la panoul de siguranțe.

7. Nu lăsați focul să vă blocheze ieșirea. 8. Nu uitaţi că fumul și/gazele degajate de incendiu sunt periculoase. 9. Nu spargeţi ferestrele, decât dacă este absolut necesar sau dacă sunt ferestre de evacuare,

deoarece oxigenul alimentează focul. Înainte de a deschide o ușă, atingeţi-o cu mâna, la partea de sus. Dacă uşa este fierbinte sau dacă vedeţi că iese fum, NU deschideţi ușa.

10. Nu folosiţi lifturile (ascensoarele). 11. Luaţi cu dvs. doar obiectele personale de mici dimensiuni (de exemplu, chei, poşetă).

Dacă sunteţi evacuat, nu încercaţi să salvaţi bunuri, cu riscul de a suferi vătămare corporală. Nu luaţi cu dvs. obiecte personale grele sau mari, care vă încetinesc sau vă împiedică ieşirea de urgenţă. Dacă sunteţi ultimul care părăseşte zona incendiului, închideţi uşile la plecare, dar nu le încuiaţi.

12. În cazul în care zona este plină de fum, mergeţi ghemuit, pe sub valurile de fum și căldură. Târâţi-vă spre ieşire, dacă este necesar.

13. Dacă hainele v-au luat foc, aruncaţi-vă la podea şi rostogoliţi-vă de pe o parte pe alta, ca să stingeţi flăcările.

14. Nu vă întoarceţi la locul incendiului până când nu primiţi instrucţiuni în acest sens, de la brigada de pompieri sau de la echipa de securitate.

15. În cazul în care rămâneţi blocat într-o cameră: a. cereţi ajutor, în orice mod posibil: strigând, prin telefon etc. b. astupaţi cu o cârpă partea de jos a ușii, pentru a opri intrarea fumului. c. închideţi cât mai multe uşi posibil între dvs. şi flăcările incendiului d. dacă ferestrele se deschid şi aveţi nevoie de aer, deschideți fereastra. Nu spargeţi

fereastra, pentru că nu o veţi mai putea închide la loc, dacă va fi nevoie. Toate incendiile, indiferent cât de minore sau uşor de stins au fost, trebuie obligatoriu raportate departamentului de Securitate, care va anunţa apoi Pompierii.

221

Anexa 4 – Formular de raportare a situaţiilor de urgenţă

Raportat de: Nume şi prenume:

Departament/secţie:

Postul ocupat:

Data şi locul situaţiei de urgenţă Data (ziua, luna anul) Când a apărut situaţia de urgenţă

(de când/până când) Locul unde a apărut

Situaţia de urgenţa:Tip de urgenţă (ex., furt calificat)

Cauza situaţiei de urgenţă

Daune provocate de situaţia deurgenţă:

Daune de sănătate

Daune suferite de colecţii

Daune suferite de alte bunuri

Daune suferite de imobil

Reacţie: Raport către (persoana): Raportat la data de (data şi ora):

Subsemnatul confirm prin prezenta că informaţiile de mai sus sunt complete şi corecte.

Data Semnătura

222

Traficul ilicit

Lyndel Prott

Fost director al Diviziei Patrimoniu Cultural, UNESCO

Introducere Un aspect foarte important al obligaţiei tuturor directorilor, curatorilor și a altor profesioniști din domeniul muzeologie este de a proteja patrimoniul contra furtului, săpăturilor clandestine și exportului ilegal. Obiectele expuse riscului de furt sunt nu doar exponatele, ci, de multe ori, obiectele din depozitele muzeului, care se verifică ceva mai rar. Săpăturile clandestine sunt un risc pentru muzeele care răspund de relicve ale unor culturi antice descoperite de arheologi. Siturile arheologice nesupravegheate sau nepăzite atrag săpători neautorizaţi, care pot provoca daune serioase relicvelor şi sitului ca atare, săpând şanţuri, forând, sau desprinzând bucăţi din ruine. Tulburarea sitului, în special prin amestecarea straturilor geologice, cu scopul de a ascunde provenienţa artefactelor sustrase şi a acoperi urmele hoţilor, poate compromite situl, făcând imposibilă interpretarea arheologică. Cazurile de furt din depozitele de artefacte, situate lângă siturile de săpături arheologice, sunt, de asemenea, frecvente. Exportul ilegal de bunuri culturale poate implica nu numai obiecte furate sau săpate ilegal, ci și bunuri supuse unei interdicții la export sau unei licențe de export restrictive, dată fiind importanţa lor excepţională pentru patrimoniul național. Sigur, exportatorul poate fi chiar proprietarul bunului, dar, chiar şi aşa, poate să fie vorba de o tranzacţie ilegală, ca, de exemplu, transferul ilicit de drept de proprietate. În oricare dintre aceste cazuri, patrimoniul cultural naţional al ţării afectate este prejudiciat.

Prevenţie Primul pas important în gestionarea riscului de furt este de a avea un plan de securitate. Planul trebuie să acopere securitatea fizică (casete de expunere adecvate, sau diverse alte elemente de protecție, alarme antifurt etc.), agenți de pază instruiți, un inventar complet și o listă cu locul fiecărui articol din colecție, o listă de priorități, cu cele mai importante piese care trebuie protejate în caz de urgență, precum și planuri de evacuare în caz de urgență. Muzeul trebuie să asigure cursuri de instruire pentru situaţii de urgenţă întregului personal, prevăzute expres în planul de securitate, inclusiv simulări ale situaţiilor de urgență, și toți membrii personalului trebuie să aibă numerele de contact de la poliție și de la alte servicii de intervenţie rapidă. În situații de urgenţă, prăduirea muzeului este o practică des întâlnită.

Deoarece au existat numeroase cazuri de furt comise chiar de personalul, voluntarii sau de contractorii muzeului, care aveau acces la colecții, sau furturi comise de hoţi cu complicitatea unora din angajaţii muzeului, care le-au furnizat informaţii secrete despre muzeu, este recomandabil ca muzeul să verifice antecedentele (cazierul) angajaţilor şi să nu permită accesul voluntarilor la documente secrete ale muzeului, cum ar fi cataloagele și inventarele colecţiilor.

Inventare

Pentru a întocmi un plan de securitate eficient, este esențial ca muzeul să ştie exact ce piese are în colecţie. În acest scop, toată colecţia trebuie inventariată amănunţit. Inventarele trebuie să fie suficient de detaliate ca să permită identificarea verificabilă a unui obiect recuperat, care a fost confiscat de autoritățile publice ca fiind suspect sau a fost pus în vânzare pe piaţa locală sau internaţională.

223

Totuşi, oricât de detaliate ar fi, inventarele nu pot acoperi chiar toate informațiile esenţiale pentru identificarea unui obiect, şi nici nu poate marca, de o manieră infailibilă, toate piesele. De exemplu, un număr de înregistrare poate fi uşor şters. În plus, unele piese sunt dificil sau imposibil de marcat fizic, cum ar fi monedele, medaliile, bijuteriile, pietrele preţioase sau sigiliile. În orice caz, este esențial ca fiecare obiect să aibă cel puţin opt elemente de identificare principale, plus o fotografie (sau un desen, sau orice altă imagine). Cele opt elemente de identificare de bază au fost stabilite de comun acord, la nivel internaţional, între muzeologi, poliție, vamă, societăţi de asigurări şi administratori de baze de date, şi incluse in “Object ID”.

Cap din Dinastia Song La data de 27 noiembrie 1996, nişte hoți au decapitat o statuie din piatră, dintr-un mormânt aparţinând Dinastiei Song (960-1279), la sud-vest de Gongyi, un oraș din centrul provinciei Henan, din China. Capul a fost găsit în San Francisco, în noiembrie 1997, fiind imediat identificat ca piesă de o valoare excepţională, de Gradul I, de către autoritățile culturale chineze. Chinezii au prezentat, pentru a dovedi că obiectul le aparţine, fotografii reprezentând statuia intactă, făcute la data clasificării mormântului ca monument de patrimoniu. Fotografia statuii, în special urmele ei de deteriorate istorică, au constituit elemente de identificare certă a capului furat. Capul a fost returnat Chinei în 1998.

224

LISTA DE VERIFICARE A OBIECTELORFotografii Fotografiile sunt de o importanță vitală pentru identificarea și recuperarea obiectelor furate. Pe lângă obiectul în ansamblu, faceţi prim-planuri ale inscripțiilor, marcajelor şi ale oricăror semne de deteriorare sau de reparații. În cazul în care este posibil, includeţi o scară sau un obiect de mărime cunoscută în imagine. Răspundeţi la întrebările: Tipul obiectului: Ce fel de obiect este (de exemplu, pictură, sculptură, ceas, mască)? Materiale si tehnici: Din ce este confecţionat obiectul (de exemplu, alamă, lemn, ulei pe pânză)? Cum a fost realizat (de exemplu, sculptat, turnat, gravat)? Măsurători: Care este mărimea și/sau greutatea obiectului? Specificaţi ce unitate de măsură utilizaţi (de exemplu, cm, inch) şi la ce dimensiune se referă măsurătoarea (de exemplu, înălțime, lățime, adâncime). Inscripționări & Marcaje: Exista marcaje, numere sau inscripții de identificare pe obiect (de exemplu, o semnătură, dedicaţie, titlu, marca producătorului, mărci de puritate, mărci de proprietate)? Caracteristici distinctive: Obiectul prezintă caracteristici fizice care ar putea ajuta la identificarea lui (de exemplu, defecte, reparații sau defecte de fabricație)? Denumire: Are obiectul un titlu, sub care este cunoscut și prin care poate fi identificat (de exemplu, The Scream)? Subiect: Ce înfățișează sau reprezintă obiectul (de exemplu, peisaj, o scenă de luptă, o femeie cu un copil în braţe)? Data sau Perioada: Când a fost făcut obiectul (de exemplu, 1893, la începutul secolului al 17-lea, în epoca bronzului târziu)? Autor: Cine a realizat obiectul? Este posibil să fie vorba de un autor cunoscut (de exemplu, Thomas Tompion), de o companie (de exemplu, Tiffany), sau de un trib (de exemplu, Hopi). Scrieţi o scurtă descriere: Aceasta poate include, printre altele, orice informații suplimentare care ajută la identificarea obiectului (de exemplu, culoarea și forma obiectului, unde a fost făcut). Păstraţi documentaţia într-un loc sigur: După ce aţi întocmit documentaţia obiectului, păstraţi-o într-un loc sigur.

ID-ul Obiectului este şi o modalitate simplă de a face o înregistrare în inventar, în cazul în care

nu există nici una. Acesta poate fi generată foarte rapid de către voluntari instruiți, cu o fişă de indexare și creion. Există, de asemenea, programe de calculator, cu care puteţi introduce imediat datele.

Odată ce aţi cules datele menţionate mai sus, păstraţi-le într-un loc foarte sigur. La sediul muzeului, le puteţi păstra, eventual, într-un seif, sau ascunse în pardoseală. De asemenea, este foarte important să păstraţi duplicate ale informaţiilor respective, în afara muzeului şi, dacă este posibil, chiar în afara țării. De exemplu, păstrarea unui duplicat al inventarului Centrului de Conservare din Angkor, Cambodgia, la Institutul Francez de Studii despre Orientul Îndepărtat, din Paris, a constituit un element cheie în urmărirea obiectelor furate din acel centru, depistate în afara țării. În acest sens, acordurile de cooperare internațională sau regională se pot dovedi extrem de utile.

Toate acestea măsuri trebuie întreprinse din timp, adică înainte să apară vreo situaţie de urgenţă. Dezastrele naturale sunt, desigur, imprevizibile și, de regulă, neaşteptate, iar conflictele interne şi internaționale pot escalada foarte rapid, ajungând în punctul în care sunt necesare intervenţii de

225

salvare de vieţi omeneşti şi alte urgenţe maxime, stabilite de autorități. Ca atare, măsurile trebuie planificate şi verificate din timp, pe cât posibil în cooperare cu serviciile de urgență, astfel încât muzeul să fie protejat împotriva prădătorilor, atunci când serviciile de intervenţie de urgenţă nu sunt imediat disponibile.

Familiarizare: Efectuaţi următorul exerciţiu, cu participarea muzeului, vameşilor şi poliţiştilor (care trebuie neapărat să fie la curent cu Object ID, standardul internațional acceptat, privitor la schimbul de informații-cheie despre obiecte culturale dispărute). Puneţi un obiect de muzeu pe o masă, daţi fiecărui participant la exerciţiu câte un formular și cereți-i să-l completeze cu date despre obiectul expus. Apoi, citiți formularele și notați diferenţele dintre modul în care este descris obiectul de către poliție și ofițerii vamali, prin comparaţie cu descrierea făcută de personalul muzeului. Asigurați-vă ca personalul muzeului ia măsuri ceilalţi participanţi să înțeleagă terminologia utilizată de muzeografi. Rețineți, de asemenea, că limba utilizată de către personalul muzeului trebuie să fie:

• uşor de înțeles de către poliție și ofițerii vamali din țara dumneavoastră • traductibilă în alte limbi (pentru cererile internaționale) • inteligibilă pentru cei din alte țări, care nu sunt specialişti în cultura țării dvs. sau nu sunt

familiarizaţi cu denumiri sau descrieri culturale sau artistice de specialitate.

Legislație națională O condiţie importantă pentru reuşita planului de combatere a traficului ilicit cu bunuri de patrimoniu cultural este existenţa unui cadru legislativ naţional adecvat, care să stipuleze foarte limpede că săpăturile neautorizate în siturile arheologice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă şi chiar cu închisoare. Obiectele culturale găsite în timpul unei percheziții efectuată la domiciliul, în maşina sau asupra unei persoane suspecte trebuie confiscate, în cazul în care persoana este găsită vinovată. Unele ţări au instituit acte normative care prevăd confiscarea oricărui echipament utilizat la săvârşirea activităţilor ilegale asociate traficului ilicit de bunuri culturale, fapt care descurajează considerabil infractorii care folosesc autovehicule, avioane sau escavatoare la comiterea unor astfel de fapte.

Este recomandabil ca legislaţia naţională să stipuleze că toate relicvele antice nedescoperite încă de arheologi aparțin statului. Acest lucru facilitează recuperarea relicvelor ajunse în alte țări, deoarece toate statele recunosc dreptul de proprietate, însă nu toate aplică legile de export ale altor ţări. Fără o astfel de prevedere, furtul este greu de dovedit într-o instanță străină, din moment ce statul solicitant nu are dovezi (fotografii sau descriere) despre obiectul dispărut. Este esențial ca legile privitoare la proprietate să fie aplicate şi în ce privește antichitățile nedescoperite încă şi să interzică cetățenilor să îşi însuşească obiecte antice aparţinând statului, dat fiindcă este posibil ca o instanță străină să refuze ulterior să aplice altora legea privitoare la proprietate.

Ar fi utile, de asemenea, reglementări care să oblige dealeri de obiecte culturale să țină registre de evidenţă, cu informaţii despre proveniența și proprietarii anteriori ai fiecărui obiect aflat în posesia lor, inclusiv numele şi adresele cumpărătorilor. Toţi dealerii de bunuri culturale ar trebui să aibă obligaţia, clar stipulată prin lege, de a informa cumpărătorul cu privire la datele din registrul lor de evidenţă şi la eventualele restricții de export aplicabile obiectului. Legislaţia ar trebui să includă dispoziţii privind verificarea periodică a registrelor dealerilor de obiecte culturale, precum și posibilitatea urmăririi penale a dealerilor ale căror registre de evidenţă nu sunt în regulă sau conţin informaţii false. O sancțiune eficientă este retragerea licenței dealerului cu activitate ilicită și confiscarea bunurilor culturale dobândite ilegal, aflate în posesia sa.

226

Ar trebui prevăzut şi sancțiuni speciale pentru gardienii sau alţi membri ai personalului muzeului, sau pentru curatorii siturilor, dovediţi că au fost complici cu hoţii de obiecte de muzeu sau cu săpătorii ilegali de situri arheologice.

Turiști și vizitatori Trebuie luate măsuri destinate să avertizeze vizitatorii că patrimoniul naţional al ţării gazdă este

protejat prin lege şi că au datoria, ca oaspeţi, să respecte legile țării. Ar trebui să existe anunţuri, plasate la punctele de frontieră, în special în zonele de sosiri şi plecări, din aeroporturi, la punctele de trecere a frontierei şi în porturi, care să explice faptul că traficul ilicit prejudiciază grav patrimoniul naţional şi să facă apel la înţelegerea şi colaborarea turiştilor la combaterea lui. Ar fi util ca turiştilor să li se pună la dispoziţie, la momentul acordării vizei de turist, o broșură, în care să li se explice regulile şi legile naţionale, de ce este necesar să le respecte şi pedepsele de care sunt pasibili pentru încălcarea lor.

În special, vizitatorii trebuie să fie informaţi cu privire la: • principalele categorii de obiecte cu interdicţie la export sau care nu pot fi exportate fără

licenţă • sancțiunile penale și civile aplicabile în materie, inclusiv posibilitatea de confiscare fără

compensație • faptul că antichitățile nedescoperite sunt proprietatea statului • că orice obiect achiziționat trebuie însoțit de documentele de proveniență, de actele care

fac dovada proprietarilor anteriori și de dovada de achiziţie. Turiştii, ca, de altfel, toţi cetăţenii, ar trebui să fie încurajați să cumpere obiecte de artizanat și

replici de la magazinele muzeelor, şi nu să caute să obţină pe căi ilicite relicve arheologice sau piese etnologice originale. În acest sens, autoritățile ar trebui să permită amenajarea de magazine de suveniruri, în muzee şi în aeroporturi, care să comercializeze produse de acest gen.

Pregătire Pentru a elabora şi a pune în aplicare un plan de securitate eficient este esențial ca muzeul să instruiască personalul, poliția și ofițerii serviciului de apărare civilă, în cazul în care există un asemenea serviciu, dat fiindcă cooperarea dintre aceştia va fi obligatorie, la un moment dat. În acest sens, se pot organiza seminarii de instruire, la nivel regional sau sub-regional, cu sprijinul UNESCO sau ICOM. La nivel național, participanții la sesiunile de formare regionale sau sub-regionale pot utiliza publicația UNESCO, intitulată “Combaterea traficului ilicit de bunuri culturale. Manual de resurse pentru punerea în aplicare a Convenției UNESCO din 1970”, editat de Pernilla Askerud și Etienne Clement (Paris, Divizia UNESCO pentru Patrimoniu Cultural, 1997), care are rolul de a veni în sprijinul celor care planifică seminarii de instruire la nivel național.

Aceste seminarii ar trebui să aibă loc în mod regulat, pentru a lărgi continuu numărul persoanelor instruite şi a avea garanţia că între personalul muzeal şi poliţie există o relaţie solidă, foarte utilă în vremuri de criză.

Detectare

Este foarte important ca infracţiunile care vizează patrimoniul cultural să nu rămână nedepistate, deoarece aceasta ar încuraja răufăcătorii neprinşi să își continue activitățile infracționale. Camerele de depozitare și obiectele expuse trebuie verificate regulat, prin confruntare cu listele de inventar sau cu Lista Object ID. Pe lângă verificarea de constatare a obiectelor dispărute, muzeul trebuie să verifice şi eventualele substituiri ale originalelor cu copii. Eventualele obiecte lipsă trebuie raportate imediat, iar cazul trebuie descris în detaliu, inclusiv data la care se presupune că s-a fi comis infracţiunea; modul de pătrundere în muzeu (de exemplu, ascunderea

227

vizitatorului în muzeu, după orele de vizitare, intrare prin efracție), modul de operare al infractorului (de exemplu, decuplarea alarmei antifurt sau a unui alt dispozitiv de detectare a intruşilor; deschiderea seifului etc.), precum și alte informații relevante. Muzeul trebuie să raporteze aceste cazuri poliţiei.

Cel mai bun mod de a concepe un astfel de sistem de raportare ar fi cooperarea cu poliția locală sau națională. Interpolul are o vastă experiență în rezolvarea cazurilor de infracţiuni având ca obiect bunuri culturale, astfel că poate sfătui poliţia naţională cum anume să întocmească un raport corespunzător privind “locul faptei”. Muzeul trebuie să anexeze la raport ID-ul Obiect al piesei sau pieselor dispărute. În cazul în care un obiect de patrimoniu este sustras în vederea vânzării pe o piață străină, este esențial să se ia măsuri urgente imediat după constatarea dispariţiei lui, dat fiindcă experienţa a arătat că, în cazul furturilor premeditate, transportul clandestin este aranjat din timp, astfel încât este foarte posibil ca bunul furat să fie scos din ţară în doar 12 ore de la furt. Acest lucru înseamnă că raportul și ID-ul Obiectului trebuie anunţate pe plan internațional cât mai rapid posibil. Anunţarea furtului se poate face de secţia de poliţie națională, responsabilă de contactul cu Interpolul. Interpolul introduce detaliile furnizate de poliţie în baza sa de date, care este accesibilă online tuturor autorităţilor poliţieneşti şi vamale membre, și ajută poliţia cu comunicarea internaţională sau cu darea în urmărire a cazului.

Exercițiu de instruire

1. Care sunt cele mai importante obiecte din muzeul dvs.? Faceţi o listă cu priorităţi de securitate și salvare.

2. Care sunt cele mai probabile tipuri de amenințări la care este expus muzeul dvs.? (Furt?. Cutremur? Tulburări civile? Invazie? Potop?).

3. Ce tip de sistem de securitate are muzeul dvs.? (Clădiri securizate? Alarme anti-efracție? Pază nonstop? Casete de exponate încuiate?).

4. Cum poate fi îmbunătățită securitatea muzeului? 5. Există un Birou de Legătură cu INTERPOLUL în cadrul inspectoratului național de

poliție? Cotizaţia de membru INTERPOL este plătită la zi? 6. Cine este ofițerul de legătură din cadrul forțelor de poliție, responsabil cu securitatea

muzeului şi cu intervenţia în caz de furturi de obiecte de muzeu? Angajaţii muzeului au datele de contact ale acestuia?

7. Care este biroul de contact din cadrul autorităţii vamale naţionale? Angajaţii muzeului au datele de contact ale acestuia?

Serviciile vamale pot juca, de asemenea, un rol-cheie în detectarea obiectelor ieșite ilegal din

țară. Ofițerii vamali trebuie să fie incluşi în sesiunile de instruire, astfel încât aceştia să înțeleagă care sunt cele mai importante și mai vulnerabile obiecte din țară, expuse riscului de export ilegal. Indiciile pe care le află cu ocazia instruirii îi vor ajuta să verifice mai atent bagajele persoanelor sau mărfurile transportatorilor. În plus, vameşii pot contacta serviciile vamale din alte ţări, pentru a le sesiza cazurile suspecte. Ofițerii vamali cooperează strâns cu autoritățile vamale din alte țări, fie direct, fie prin intermediul Uniunii Mondiale a Vămilor.

Recuperare Etapele preliminare menţionate mai sus sunt fundamentale, deoarece, odată ce un obiect a părăsit țara, șansele să fie recuperat sunt foarte mici. Şi totuşi, în momentul în care constată că bunuri culturale de valoare au fost scoase ilegal de pe teritoriul ei, ţara respectivă face apel public la autoritățile naționale și internaționale din celelalte ţări, cerându-le să le returneze obiectul, dacă îl găsesc, şi să ia măsuri legale împotriva răufăcătorului.

Procedând astfel, se lansează un avertisment către toţi dealerii şi colecţionarii de bunuri culturale provenind din țara în cauză, cum că obiectul în cauză are provenienţă ilegală şi că ar pot

228

risca să fie somaţi să îi restituie sau să fie chemaţi în instanţă, fapt care ar putea avea ca efect confiscarea fără drept la compensație a obiectului şi ştirbirea reputaţiei lor.

Convenții internaționale Există anumite tratate internaționale, concepute să ajute la localizarea și recuperarea bunurilor culturale scoase ilicit dintr-o țară. Acestea sunt:

• Protocolul din 1954 la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat

• Convenția UNESCO privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate culturală din 1970

• Convenția privind asistența administrativă reciprocă pentru prevenirea, investigarea și reprimarea infracțiunilor vamale din 1977 (Convenția de la Nairobi) Anexa 11

• Convenția de UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal din 1995 • Convenția privind protecția patrimoniului cultural subacvatic din 2001

Textul acestor convenții este disponibilă la: http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=12025& URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=-471.html Cooperare internațională Cooperarea internațională poate lua forma utilizării bazelor de date publice, cum ar fi Art Loss Register sau Invaluable (Trace) (ambele cu sediul în Marea Britanie). A devenit o practică printre cei care se ocupă cu comerțul de artă să verifice baza de date, când fac o achiziție de mare valoare, pentru a se asigura că obiectul de artă nu figurează ca fiind furat. Cataloagele marilor case de licitații sunt şi ele conectate la bazele de date specializate și au contribuit, uneori, la localizarea unui bun cultural dispărut. IFAR Bulletins (SUA) face publice obiectele culturale dispărute, iar UNESCO și ICOM pot şi ele anunţa diverse obiecte căutate sau situații critice, cum a fost cazul dispariţiei masive de obiecte muzeale din Afganistan, din Cambodgia și din Irak, când au fost furate câteva mii de piese din colecţiile muzeelor din aceste ţări. Cu cât cazul este mai mediatizat, cu atât îi va fi mai greu unui dealer sau cumpărător să pretindă că nu a ştiut că obiectele aflate în posesia lor au provenienţă ilicită.

Aplicarea convențiilor Convențiile enumerate mai sus se aplică numai între statele care sunt parte la convenţie. Pentru a afla dacă un stat este parte la o convenție și data de la care convenţia i se aplică, statul poate consulta următoarele websituri:

• Convenţii şi Protocoale din 1954 http://erc.unesco.org/cp/convention.asp?KO=15391&language=E • Convenţia din 1970

http://erc.unesco.org/cp/convention.asp?KO=13039&la nguage=E

229

• Convenția din 1977 si Anexa http://www.wcoomd.org/ie/En/Conventions/EG0005E 1.PDF • Convenția din 1995 http://www.unidroit.org/english/implement/i-95.htm • Convenția din 2001 http://erc.unesco.org/cp/convention.asp?KO=13520&language=E

Unele state aplică aceste convenţii doar pentru obiectele traficate ilicit ulterior datei la

care statele respective au aderat la convenţie. Peste 80 de ţări sunt membre ale Protocolul la Convenţia de la Haga din 1954, dar nu şi

Marea Britanie şi Statele Unite. Cele mai mari ţări colecţionare şi de tranzit de obiecte culturale, din Europa, respectiv Franţa, Germania, Olanda şi Elveţia, sunt parte în aceste convenţii, ceea ce se poate dovedit foarte util în cazul obiectelor pierdute în timpul sau ca urmare a unui conflict civil sau internaţional.

Actualmente, sunt 104 state membre ale Convenţiei din 1970, inclusiv Statele Unite, Marea Britanie, Japonia şi Elveţia. Suedia şi Olanda şi-au anunţat intenţia de a ratifica Convenţia, iar Germania analizează această posibilitate. Toate celelalte ţări sunt membre ale Convenţiei, ceea înseamnă majoritatea ţărilor de tranzit şi colecţionare.

Convenţia UNIDROIT, de dată mult mai recentă, are 22 de ţări membre. Convenţia UNIDROIT vine în completarea Convenției UNESCO și este recomandată de UNESCO. Convenţia UNIDROIT este importantă deoarece clarifică unele aspecte ambigue şi aduce completări Convenţiei anterioare, şi, printre multe altele, asigură accesul direct al proprietarilor de bunuri culturale străini la sistemul juridic şi la procedurile judiciare din țara în care este localizat obiectul dispărut.

Convenția vamală de la Nairobi numără, în prezent, 50 de ţări membre, din care 32 sunt părți şi în Anexa XI, referitoare, în mod expres, la bunuri culturale. Din păcate, Convenţia nu include încă niciuna dintre principalele state de tranzacționare și de tranzitare de obiecte de artă.

Cea mai nouă Convenţie dintre toate convenţiile susmenţionate, Convenția din 2001 privind protecția patrimoniului cultural subacvatic, conţine prevederi speciale, destinate să ajute la recuperarea obiectelor din situri subacvatice, care, deşi este posibil să nu fi ajuns niciodată pe continentul statului membru, se află în apele teritoriale ale acestuia şi intră sub incidenţa legislaţiei locale.

Laolaltă, toate aceste cinci convenţii se referă la circulația ilegală și la recuperarea bunurilor culturale de patrimoniu în vremuri de pace, de conflict, pe uscat și sub apă. Ele reprezintă instrumente importante pentru țările angajate în combaterea comerțului ilegal cu astfel de bunuri.

Recuperarea bunurilor în ţările unde convenţiile nu se aplică În cazul a două state dintre care niciunul sau doar unul este parte în convenție, regulile

convenţiei nu se aplică. În astfel de cazuri, primul pas statele în cauză trebuie să iniţieze negocieri la nivel de instituții sau persoane fizice, de exemplu, între muzeu și colecţionar, sau între cele două muzee implicate. Dacă negocierile eşuează, se poate trece la o abordare la nivelul guvernelor celor două ţări.

230

Litigii Chiar dacă unele țări au reuşit să îşi recupereze în instanţă obiecte comercializate ilegal, descoperite pe teritoriul altor ţări, o astfel de metodă se poate dovedi foarte costisitoare. De exemplu, acţiunea intentată în justiţie de Noua Zeelandă pe teritoriul Marii Britanii pentru recuperarea unor piese sculptate, din lemn, aparţinând patrimoniului maori, interzise la export, în care Noua Zeelandă a pierdut, a costat Noua Zeelandă în jur de 200.000£, în 1983. Tot aşa, costurile suportate de India cu recuperarea unei statui de bronz a lui Siva Nataraja, excavată clandestin în 1988, intentată tot la Londra, în care India a avut câştig de cauză, până la urmă, a costat statul indian 100.000£, cel puțin, deşi India şi-a recuperat, în cele din urmă, cheltuielile de judecată, de la cumpărător. Acesta este unul dintre motivele pentru care soluţionarea acțiunilor cu ajutorul procedurilor prevăzute de convenţii este atât de importantă.

Un guvern trebuie să ia în considerare şi timpul pe care experţii şi juriştii săi trebuie să îl dedice gestionării litigiului, litigiu care poate dura şi câţiva ani de zile, plus costurile deplasărilor acestora în străinătate, pentru prezentarea probelor. Lucrurile se complică şi mai tare acolo unde sistemul juridic din ţara litigiului este diferit (diferențele dintre sistemele juridice bazate pe “dreptul roman” și cele bazate pe dreptul comun [de obicei, cele britanice] sunt semnificative) și în cazul în care limba în care se desfăşoară procedura judiciară și contextul social sunt necunoscute. Fiecare sistem juridic are propriile norme de fond, de desfășurare a procedurilor și de administrare a probelor, astfel încât este întotdeauna nevoie să se recurgă la servicii de consiliere juridică din ţara străină.

Un clopot din bronz aurit, o ustensilă de sacrificiu, din Templul Cerului, Beijing, a fost furat dintr-un sit arheologic de un ofiţer britanic, în 1901. Clopotul datează de la sfârșitul dinastiei Ming și

231

are o vechime de aproximativ 500 de ani. Templul Cerului a fost construit in anul 1420, anul când a început şi construirea Orașului Interzis. Un descendent al ofiţerului britanic a dus clopotul în India și l-a dăruit unui ofiţer indian, în timpul celui de-al doilea război mondial. La data de 22 iulie 1994, ofiţerul indian, la data aceea generalul Josh, l-a returnat generalului chinez Zhang Wannian, cu ocazia unei vizite în China. În mai 1995, s-a ţinut o ceremonie de returnare a clopotului, la Templul Cerului, la care au participat delegaţi ai guvernului chinez, ofiţeri din armata chineză şi ambasadorul Indiei. Clopotul se află acum în Templul Cerului.

Comitetul interguvernamental UNESCO În cazul în care negocierile bilaterale interstatale eșuează, competenţa revine Comitetul interguvernamental pentru promovarea reîntoarcerii bunurilor culturale în țările de origine sau restituirea lor în cazul dobândirii ilicite, înfiinţat în 1978. Acest lucru se aplică în cazul în care ţara solicitantă şi ţara solicitată sunt membre ale UNESCO (Singapore este, în prezent, singurul stat care nu este membru UNESCO). Statutele și declaraţia de misiune ale acestui Comitet sunt disponibile la adresa http://www.unesco.org/culture/laws/committee/html_eng/statutese.pdf.

Există un formular special pentru completarea cererilor de returnare, precum şi Îndrumări privind completarea lor. Aceste documente pot fi obținute de la

International Standards Section Division of Cultural Heritage UNESCO 7 place Fontenoy Paris 75032 (e-mail: ins@culture.unesco.org) Formularele trebuie completate cu cel puțin șase luni înainte de următoarea reuniune

ordinară a Comitetului și să includă informații cu privire la circumstanțele dispariţiei şi la starea obiectului, precum şi o descriere completă și istoricul acestuia. Statul solicitat să returneze obiectul completează apoi dosarul cu informații despre obiect și starea acestuia, precum și istoricul achiziționării lui. Cererea este apoi analizată de către Comitet, care face Recomandări privind soluționarea litigiului. Comitetul nu este autorizat să ia o decizie, ci acționează doar ca mediator între părți. Comitetul se reunește, în mod normal, o dată la doi ani, în emisfera nordică, primăvara (cu aproximativ 6 luni înainte de Conferința Generală).

Concluzie Traficul ilicit este o problemă extrem de complexă, care trebuie abordată din mai multe perspective. Membrii personalului muzeelor joacă un rol cheie, în calitate de păstrători ai patrimoniului național. Ei pot educa și informa populaţia, vameşii, poliţia şi administraţia locală şi centrală, privind modul în care să recunoască importanța obiectelor de patrimoniu şi cum să le identifice, cooptându-i, astfel, în lupta împotriva traficului ilicit. Fiecare muzeu trebuie să aibă un plan de securitate, de inventare și de securizate şi să colaboreze strâns cu autorităţile care le vor ajuta să combată și să depisteze cazurile de infracţiuni comise împotriva patrimoniului cultural și să recupereze bunuri sustrase. Toate acestea reprezintă sarcini permanente ale muzeului, iar sesiunile de instruire şi informare trebuie să facă parte integrantă din activitățile anuale ale oricărui muzeu.

232

Lista de verificare Pentru personalul muzeului şi funcţionarii publici care se ocupă de convențiile internaționale și asigură legătura cu poliția și ofițerii vamali

1. Este tara dvs. parte în cele patru convenții menționate mai sus? 2. Dacă nu, aflaţi de ce şi încercaţi să faceţi demersuri pentru aderare la convenţii. 3. A participat ţara dvs. la lucrările Comitetului Interguvernamental? 4. Dacă nu, aflaţi de ce și propuneţi un program activ de participare și/sau de numire de

membri în Comitet. 5. Sunt ofițerii vamali din ţara dvs. familiarizați cu principalele tipuri de obiecte culturale

importante ale țării dumneavoastră, astfel încât acestea să poată fi confiscate, în cazul în care sunt identificate la punctele de ieșire din vamă?

6. A întreprins vreodată Serviciul Vamal din ţara dvs. măsuri pentru a colabora cu un serviciu vamal străin la returnarea de bunuri culturale?

7. Sunt ofițerii vamali la curent cu cele 4 convenții şi ştiu pe cine anume să contacteze din cadrul serviciilor vamale din ţările cele mai susceptibile să primească obiecte culturale comercializate ilegal, provenind din tara dvs.?

8. Poliția cunoaște datele de contact ale sediului central al Interpolului, din Lyon? Sunt poliţiştii la curent cu formularul special, care trebuie completat în cazul acţiunilor impuse de recuperarea de obiecte culturale?

9. A raportat vreodată Poliţia din ţara dvs. dispariţia unui obiect de patrimoniu celor de la Interpol?

10. Cum poate fi îmbunătățită colaborarea între poliție,vamă și serviciile muzeale?

233

Scurte definiţii ale termenilor utilizaţi în această carte (a se vedea Glosarul anexă la Codul deontologic al ICOM pentru muzee) Fără acid: O valoare a pH-ului (test de aciditate) de 7,0 (neutru) sau mai mare (alcalin) într-o substanță este o condiţie pentru păstrarea şi depozitarea materialelor de arhivă, deoarece acizii atacă celuloză din hârtie, pânză și carton. Acizi atacă şi materialul proteic. Risc acceptabil: Un risc ale cărui frecvență și anvergură nu pot provoca o pierdere majoră organizației (de exemplu, deteriorarea unui obiect care face parte dintr-o colecție, vătămarea sănătății etc.). Nivelul de acceptabilitate, adică gradul de pierdere acceptabilă, se defineşte de către organizația însăși, pe baza unor criterii morale și în conformitate cu legile și reglementările țării. Acces (în context de management de colecții, securitate etc.): Procesul prin care se controlează intrarea şi ieşirea persoanelor în/din zone securizate de depozitare a colecţiilor sau de studiu, dreptul acestora de a intra şi de a ieşi în/din astfel de spaţii, locul unde au voie să meargă şi scopul pentru care accesează spaţiile respective. Acces (în context de servicii pentru vizitatori, marketing etc.): Oferirea posibilităţii vizitatorului obişnuit sau specializat să utilizeze ecranele de afişare, facilitățile, serviciile, colecțiile de cercetare și de studiu ale muzeului, precum și a posibilităţii să se întâlnească cu personalul muzeului. Acest tip de acces include şi accesul la nivelul de pregătire intelectuală corespunzător, fără prejudecăți sociale și culturale. Cont: Evidenţa individuală ţinută pentru fiecare categorie de active, pasive, sold, cheltuială sau venit. Datorii: Datorii sau obligații ale muzeului faţă de furnizori sau vânzători, pentru bunuri achiziționate de la sau servicii prestate de aceştia muzeului. Creanţe: Banii datoraţi organizaţiei pentru servicii prestate de aceasta, precum şi banii datoraţi acesteia cu titlu de donații sau cotizații promise, subvenții, împrumuturi acordate, sau avansuri plătite angajaților (care nu sunt încă contabilizate), datorate, dar neplătite încă. Achiziții: Adaosurile la colecția muzeului, fie prin donație, testament, cumpărare, colectare în teren sau schimb. Consiliu (sau comitet) consultativ: (a) Grup de lideri cu experiență specifică, responsabil de acordarea de consultanţă organizațiilor prestatoare de servicii publice. (b) Un grup alcătuit din persoane publice, influente sau personalităţi, a cărui susținere publică conferă credibilitate. Susţinere publică: Investiții în crearea de relații pe termen lung cu publicul existent şi potențial al muzeului. Existenţa unui grup loial de vizitatori și susținerea muzeului de către comunitatea locală pot fi dovezi concludente pentru politicieni, întreprinderi şi presă că muzeul este o organizație de succes, în care merită să investeşti. Raport anual: Raportul anual al organizaţiei, care descrie, de obicei, situaţia financiară sau organizatorică a acestuia, elaborat și publicat de către conducerea organizației. Evaluare (managementul colecțiilor): Autentificarea și evaluarea unui obiect sau specimen. În anumite țări, termenul este folosit pentru o evaluare independentă a unui obiect oferit muzeului în dar, în scop de beneficii fiscale. Evaluare (managementul personalului): Evaluarea periodică (de obicei, anuală) a unui angajat al muzeului de către un membru din conducerea superioară a angajatorului, care

234

analizează prestaţia de până la acel moment și responsabilitățile viitoare ale angajatului, precum și nevoile de formare profesională și alte nevoi ale acestuia. Audit: (a) Proces de examinare a registrelor şi documentelor contabile ale unei organizații, pentru a asigura conformitatea cu codurile fiscale interne. (b) Examinarea evidenţelor financiare, în conformitate cu procedurile de verificare a valabilităţii şi exactităţii datelor financiare. Consiliul administratorilor sau consiliul curatorilor: Două sau mai multe persoane care reprezintă organul de conducere al unei organizații. Brand: Un nume, cuvânt, semn, simbol sau desen sau o combinație a acestora, destinate să identifice bunurile și serviciile unui vânzător sau grup de vânzători și a le diferenţia de cele ale concurenței (American Association of Marketing). Din punct de vedere practic, un brand este numele, logo-ul sau simbolul unui produs sau al unui serviciu, inclusiv al unui muzeu. Valoarea comercială a brandului: Valoarea comercială a brandului este valoarea adăugată pe care brandul (marca comercială) o conferă unui produs. Brandul poate fi de o valoare enormă pentru producătorul sau furnizorul unui serviciu. Consumatorii sau diversele segmente ale publicului pot asocia brandului o valoare pozitivă sau negativă. Bugetare: Procesul de stabilire a modului de alocare şi de cheltuire a resurselor financiare existente sau potențiale, pe o anumită perioadă de timp. Bugetul se întocmeşte în cadrul procesului de planificare şi descrie priorităţile de alocare a resurselor financiare limitate ale muzeului, astfel încât muzeul să îşi atingă obiectivele declarate. Excedent sau deficit bugetar: Diferența dintre încasările la buget și cheltuieli. Indexare (intrare): Acceptarea formală a unui obiect într-o colecție și înregistrarea acestuia în inventarul muzeului, şi care presupune, în general, un transfer de titlu. Catalogare: Atribuirea unui obiect unui sistem de clasificare consacrat și întocmirea unei fişe cu informaţii privind identificarea, provenienţa, înregistrarea oficială, numerele de catalog ale obiectului, precum și locul unde se află acesta în depozitul muzeului. Organizație de caritate: Termenul utilizat în unele ţări pentru a descrie organizații non-profit. Excavare clandestină: Săpături neautorizate sau orice dezgropare sau colectare ilegală de antichități sau alte obiecte de patrimoniu cultural îngropate. Colecţie: O selecție identificabilă de obiecte cu trăsături semnificative comune. Întreţinerea colecţiilor: O abordare holistică a păstrării și conservării colecțiilor, care implică toate serviciile muzeului, de la depozitul în care colecţiile sunt păstrate şi utilizate, până la politicile și practicile muzeale de bază şi educarea și formarea personalului; întreţinerea colecțiilor este responsabilitatea tuturor angajaților. Gestionarea colecțiilor: Administrarea și îngrijirea colecțiilor în scopul asigurării pe termen lung a integrităţii fizice şi a securităţii acestora. Include aspecte legate de conservare, acces și utilizare, inventariere și păstrarea evidenţelor, precum și administrarea conţinutului în ansamblu al colecțiilor în raport cu misiunea și obiectivele muzeului. Politica de gestionare a colecţiilor: O declarație scrisă şi cuprinzătoare, care descrie ce anume, de ce și cum colecţionează un muzeu. Este un document public, care formulează standardele profesionale ale muzeului, cu privire la alcătuirea și îngrijirea colecțiilor. Relații comunitare: Inițierea și întreținerea comunicării și interacțiunii permanente cu comunitatea, în general, şi cu o anumită clientelă, în particular.

235

Informatizare: Procesul de transferare pe calculator şi de gestionare electronică a evidenţelor manuale, de orice fel (în special, cataloage de colecții și evidenţe financiare, de personal și de marketing), ale muzeului. Raport de stare: O descriere exactă, în scris, inclusiv fotografică, a stării de conservare a unui obiect sau document muzeal la un moment dat şi actualizarea acesteia de fiecare dată când obiectul este manevrat într-un fel sau altul, cum ar fi dat cu împrumut sau prezentat ca exponat. Raportul serveşte la planificarea tratamentelor de conservare. Conflict de interese: Existenţa unui interes personal sau privat, care dă naștere unui conflict de principiu într-o situație de muncă şi care limitează sau dă impresia că limitează obiectivitatea procesului decizional. Conservator-restaurator: Angajaţi ai muzeului sau specialişti independenţi, competenţi să efectueze examinarea tehnică, conservarea și restaurarea bunurilor culturale. Consultant: Persoana care furnizează servicii unei organizaţii (de obicei, contra cost) în altă calitate decât cea de “angajat”. Contract: Un acord cu titlu executoriu. Context: micro- și macro-mediul unei descoperiri arheologice şi, mai exact, relația spațială dintre obiectele arheologice şi dintre acestea şi împrejurimile lor fizice, care permit stabilirea științifică a relațiilor temporale, în special din straturile de sol. Contribuție (donație): Transferul de bani sau bunuri, fără un avantaj material în schimb. Patrimoniu cultural: UNESCO definește patrimoniul cultural ca fiind “spiritul unui popor, reprezentat de valorile, acţiunile, lucrările, instituţiile, monumentele şi siturile acestuia”. În cadrul acestei definiții, UNESCO recunoaște, în special: Patrimoniu cultural tangibil (material): include situri arheologice și alte situri culturale, monumente, ansambluri de clădiri și orașe istorice întregi, peisaje culturale, situri naturale sacre, patrimoniul cultural subacvatic, muzee, patrimoniul cultural mobil de opere de artă și obiecte și colecții de artă, istorie și știință, obiecte de artizanat, patrimoniu documentar, digital și cinematografic. patrimoniului cultural intangibil (imaterial): include tradiții orale, limbi naţionale, evenimente festive, ritualuri și credințe, muzică și cântece, artele spectacolului, medicină tradițională, literatură, tradiții culinare, sporturi şi jocuri tradiționale. Clasare (ieşire): Eliminarea permanentă a unui obiect sau a unei colecţii din patrimoniul şi evidențele unui muzeu. Design: Un aranjament de forme şi culori, cu scop utilitar sau ornamental. Marketing direct: Marketingul direct reprezintă eforturile de promovare direcționate către un grup de persoane sau către o persoană anume. Spre deosebire de reclame şi relațiile publice, care au un public larg şi aleatoriu, marketingul direct este controlat și direcționat spre ținte specifice. Tranzacţie: Cumpărarea și vânzarea de obiecte pentru obţinerea de câştiguri personale sau instituționale. Documentație: Toate documentele și evidenţele fizice și înregistrările electronice, conţinând informații referitoare la un obiect sau o colecție; termenul se foloseşte şi pentru a descrie operaţiunea de întocmire a evidenţelor aferente fiecărui obiect dintr-o colecție. Due diligence: Obligaţia muzeului de a depune toate eforturile pentru a stabili o stare de fapt, înainte de a decide o direcţie de acțiune, constând, în special, din identificarea sursei și istoricului unui obiect oferit spre achiziție sau utilizare, înainte de a-l accepta.

236

Fonduri desemnate: Fondurile alocate în anumite scopuri, prin acțiunea consiliului de conducere. Costuri directe: Cheltuielile distincte și identificabile per program, proiect sau activitate. Plan de urgență: Un document sau o declarație care conține un rezumat scris al măsurilor și procedurilor de gestionare a accidentelor şi situațiilor de urgență, adică un rezumat al documentelor de planificare, metodologice și de informare utilizate în luarea deciziilor, gestionarea și coordonarea acţiunilor în astfel de situații. Angajat: Persoana care prestează servicii contra unei retribuţii, ale cărei condiții de angajare şi de muncă sunt stabilite de către angajator. Toți cei care lucrează pentru muzeu, cu normă întreagă sau cu jumătate de normă. Implicarea angajaților: Procesul prin care angajaţii exercită un control sporit asupra muncii lor, pentru a îmbunătăți eficiența organizațiilor angajatoare. Resursă: Banii necheltuiţi şi păstraţi pentru investiții, cu câştigurile fiind destinate desfăşurării activităților programate, fie generale, fie indicate de donator. Principalul se păstrează, doar venitul se cheltuieşte. Evaluarea: Monitorizarea sau evaluarea măsurii în care un program sau o organizație și-a atins scopurile și obiectivele urmărite. Designer de expoziție: Persoana calificată să amenajeze și să elaboreze soluții de amenajare a unei clădiri sau a unui spaţiu cu destinat să găzduiască expoziţii. Persoana care proiectează şi realizează un proiect utilitar, decorativ sau artistic. Manager de expoziție: Persoana responsabilă cu coordonarea implementării unui proiect expoziţional. Plan de expoziție: Descrierea în scris a etapelor de realizare a unei expoziții. Proiect de expoziție: Descrierea în formă scrisă şi desenată a unei expoziții viitoare. Fonduri de consum: Fondurile disponibile pentru finanțarea programelor și serviciilor muzeului. Acea parte din soldul fondului, care nu a fost deja cheltuită pe active fixe, și disponibilă pentru achitarea obligaţiilor. Cheltuială: Sumele de bani efectiv cheltuite, separat de bugetul sau fondurile alocate. În cele mai multe sisteme de guvernare și de contabilitate, cheltuiala se împarte, de obicei, în Cheltuieli de capital: banii cheltuiţi pe active permanente sau pe termen lung, de exemplu, pentru cumpărarea, construirea, reabilitarea sau modernizarea dotărilor fizice sau echipamentelor, şi Cheltuieli de exploatare şi salarii: toate celelalte cheltuieli curente, cum ar fi salariile şi alte cheltuieli de personal, costurile de administrare şi întreţinere curentă a sediilor, taxe, transport, cheltuielile cu exponatele şi colecţiile. Administrarea dotărilor sediului: Conducerea și supravegherea activităţii de curăţenie şi întreținere a localurilor muzeului, precum și a aspectelor legate de structura clădirilor muzeului; poate include şi consultanţă arhitecturală, planificare urbanistică sau securitate. Relaţie bazată pe încredere: Relația unei persoane cu un muzeu, prin care persoana respectivă se obligă să îşi exercite drepturile şi atribuţiile cu bună-credință şi în beneficiul muzeului. Planificare financiară: Un proces sistematic de evaluare și de punere de acord a nevoilor financiare ale unei organizații cu resursele financiare reale sau potențiale ale acesteia. Focus-grupuri: Grupuri de 5-9 persoane, alese din publicul larg, invitate din timp să îşi împărtăşească opiniile şi să discute diverse problematici şi evenimente. Focus-grupurile

237

sunt tot mai des folosite de muzee la elaborarea studiilor privind vizitatorii şi în cercetarea de piaţă. Prietenii muzeului: Persoane fizice și organizații, separate din punct de vedere juridic de muzeul în sine, dar care susțin muzeul cu timp și/sau bani, pentru a ajuta muzeul să îşi îndeplinească idealurile. Fond: O entitate contabilă, înfiinţată pentru contabilizarea resurselor utilizate pentru activități sau obiective specifice, în conformitate cu reglementările, restricțiile sau limitările specifice. Un Grup de Fonduri este un grup de fonduri cu caracter similar; de exemplu, fonduri de exploatare, fonduri de dotare, fonduri restricţionate și fonduri de capital. Fondurile Restricţionate sunt fondurile a căror utilizare este condiţionată de cerinţele donatorului, spre deosebire de fondurile pe care organizația le poate utiliza în orice scop doreşte, în conformitate cu misiunea sa. Grant: (a) Asistenţă financiară nerambursabilă, acordată pentru a face posibilă implementarea unui proiect sau program pe baza unui plan, a unei propuneri şi a unui buget aprobat/aprobată. (b) Cadou sau donație primit/primită pentru un scop condiţionat sau necondiţionat. Organ de conducere: ICOM definește organul de conducere ca fiind “Persoanele sau organizațiile desemnate prin actele constitutive ale muzeului să răspundă de continuitatea, dezvoltarea strategică şi finanţarea muzeului.” Termenul este utilizat şi pentru a defini orice Comitet sau Consiliu înfiinţat în baza unor proceduri sau acorduri executorii care nu necesită legiferare. Linii directoare (îndrumări): Declarații sau documente care clarifică anumite reguli. Aceste declaraţii/documente sunt pasibile de modificare de către autoritatea emitentă, în funcţie de noile circumstanţe apărute. Nu au putere de lege. Resurse umane: Tot personalul şi toţi voluntarii existenţi și potențiali, care contribuie la îndeplinirea misiunii muzeului. Termenul „resurse umane”, spre deosebire de termenul mai vechi, “personal”, urmărește să scoată în evidenţă faptul că forța de muncă este una dintre cele mai valoroase (de obicei, şi dintre cele mai costisitoare) resurse ale muzeului, și care, prin urmare, trebuie gestionată la fel de eficient ca și alte resurse-cheie, cum ar fi colecțiile și localurile muzeului. Export ilegal: scoaterea de obiecte dintr-o țară, cu încălcarea legii ţării respective. Activități generatoare de venit: Activități menite să aducă un câștig financiar sau profit în beneficiul instituției. Managementul informației: Procesul de gestionare a multitudinii de tipuri diverse de informații colectate, stocate și utilizate de muzeu, inclusiv documentaţii de colecții și conservare, evidenţe privind munca de teren și alte studii de cercetare. În mod perpetuu: înseamnă, literal, la nesfârşit. În context muzeal, termen se referă la activitatea de curatoriat şi de documentaristică, pe care muzeul trebuie să o execute pe toată durata de viaţă a unui obiect muzeal. Asigurare: Acoperirea contractuală prin care o parte (de obicei, o societate de asigurări, dar, în unele cazuri, un guvern) se obligă să despăgubească sau să garanteze o altă parte împotriva daunelor asociate unui anumit risc. Inventar: O listă detaliată şi verificată fizic, cu obiectele din patrimoniul unui muzeu. Termenele Inventariere şi Locul Inventarierii se utilizează pentru a descrie sistemele de gestionare şi auditare administrativă a colecţiilor, în baza cărora se verifică periodic fiecare obiect sau un eșantion aleatoriu de obiecte, pentru a vedea dacă acesta se află încă

238

în colecţie şi la locul de expunere sau de depozitare alocat. (A se vedea, de asemenea, termenul Catalog.) Fişa postului: Un document care analizează şi descrie caracteristicile principale ale fiecărui loc de muncă din muzeu, inclusiv scopul postului, condițiile de muncă, sarcinile și responsabilitățile principale pe care le presupune postul. Fişele posturilor sunt foarte importante, atât în procesul de recrutare de personal, cât şi în gestionarea de zi cu zi a personalului existent. Titlu: Dreptul legal de deţinere în proprietate a unui bun într-o anumită ţară. În unele țări, titlul poate fi un drept conferit, dar insuficient pentru a îndeplini cerințele unei analize due diligence. Luarea cu împrumut: Luarea cu împrumut de către un muzeu, cu titlu temporar, a unui artefact sau a unei colecţii aparţinând altui muzeu sau unei alte instituţii sau unei persoane fizice, fără transferul titlului de proprietate. Darea cu împrumut: Darea cu împrumut, cu titlu temporar, a unui artefact sau a unei colecţii unui alt muzeu, altei instituții sau unei persoane fizice, fără transferul titlului de proprietate. Lux (abreviere: lx): unitatea metrică (SI) de intensitate luminoasă: 1 lux este egal cu 1 lumen pe metru pătrat. Expunerea la lumină a unui obiect de muzeu sau a unei opere de artă se înregistrează, în prezent, ca intensitatea iluminării în lux, înmulțită cu timpul de expunere în ore. Această expunere pe termen mai lung poate fi exprimată ca Mega lux ore: un milion de lux ore (Mlx/ h). Definirea pieței: Efortul unei organizaţii de a stabili şi defini segmentul sau segmentele de piaţă pe care să este oportun să opereze şi să-şi desfacă produsele şi serviciile. Marketing: Procesul de planificare și executare a proiectării, stabilirii preţurilor, promovării şi distribuirii de idei, bunuri și servicii, care generează procesele de schimburi necesare realizării obiectivelor individuale şi organizaționale. Mix de marketing: Descrie toate instrumentele de marketing pe care muzeul le folosește pentru a-şi atinge obiectivele de marketing. O modalitate comună de stabilire a mix-ului de marketing se bazează pe metoda lui E. Jerome McCharty, numită “Cei 4P ai Marketingului”: Produs, Preţ, Promovare și Plasare. Cei “4P” subliniază faptul că totul, de la proiectarea şi până la promovarea produsului, este marketing. Segmentarea pieței: Segmentarea pieței pe, de exemplu, segmente geografice și/sau demografice, pentru a afla care sunt segmentele pe care muzeul are oportunități optime. Segmentele stabilite devin grupuri-țintă. Standard minim: Un standard la care toate muzeele şi tot personalul muzeal trebuie să adere. Anumite țări au propriile lor definiţii ale standardului minim. Declarație de misiune: O scurtă declarație care rezumă motivul pentru care există muzeul şi care include, în mod tipic, următoarele informaţii: cine este, ce face, pentru cine face şi cum face muzeul. Muzeu: A se vedea Codul de deontologie al ICOM, Anexa 1. Profesionist muzeal: A se vedea Codul de deontologie al ICOM, Anexa 1. Securitate muzeală: Capacitatea imediată a unui muzeu de a îndeplini una dintre sarcinile sale de bază, adică aceea de a proteja angajații, vizitatorii, colecțiile şi orice alte bunuri muzeale mobile și imobile, precum și reputația muzeului. Sistem de securitate muzeală: Include toate mijloacele tehnice și măsurile organizatorice menite să asigure nivelul necesar de securitate.

239

Patrimoniul natural: UNESCO definește patrimoniul natural ca fiind alcătuit din caracteristici naturale, constând din formațiuni fizice și biologice sau grupuri de astfel de formațiuni, formațiuni geologice și fiziografice, care constituie habitatul unor specii amenințate de animale și plante, de o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic, științific sau sub aspectul conservării, și situri naturale sau arii naturale precis delimitate, de o valoare universală excepțională din punct de vedere al științei, conservării sau frumuseții naturale. Organizaţie non-profit: Un organism, persoană juridică sau fizică, legal înfiinţat, ale cărui venituri (inclusiv orice surplus sau profit) sunt folosite exclusiv în interesul public, de regulă în beneficiul şi pentru funcţionarea acelui organism. Termenul “non-profit” are același înțeles. Dezvoltare organizațională: Procesul de analiză a structurilor formale și informale ale muzeului, prin care se stabilesc nevoile şi problemele muzeului, inclusiv elaborarea unui plan sistematic pentru încorporarea de modificări adecvate şi fezabile în structurile muzeului, cu scopul de a spori eficienţa generală a serviciilor prestate de muzeu sau a unui anumit program muzeal. Structură și infrastructură organizaţională: Definirea raporturilor, rolurilor, responsabilităților și capacităților din cadrul unei organizații. Specificația postului: Aceasta se elaborează pe baza Fișei Postului și identifică toate calificările, aptitudinile și experiența pe care persoana care ocupă postul trebuie să le aibă pentru a corespunde standardului cerut de organizație. Proiect-pilot: Proiectul inițial, conceput și finanțat pentru a servi drept model pentru proiecte similare care îndeplinesc aceleași nevoi, din alte domenii. Planificare: Stabilirea metodelor de realizare a unui obiectiv. Detalierea unui program de acțiune, destinat atingerii unui obiectiv identificat, printr-un efort comun și coordonat. Protejare (colecții): Prevenirea pierderilor pe care colecțiile le-ar putea suferi în viitor. Conservare preventivă: Măsuri pentru menținerea colecțiilor în stare stabilă, prin întreținere preventivă, studii de stare, controlarea mediului ambiant și combaterea dăunătorilor (spre deosebire de procesele care implică intervenția fizică, de exemplu, restaurare). Proveniență: Informații complete despre istoricul și proprietarii care au deținut un obiect de-a lungul timpului, din momentul creării sau descoperirii lui și prin până la momentul dat, pe baza cărora se stabilesc autenticitatea și proprietarul de drept al obiectului. Proceduri interne: Elaborarea și comunicarea instrucțiunilor necesare pentru a coordona și executa activitatea la nivel de muzeu și a atinge scopurile și obiectivele comune ale muzeului. Relații publice: Efortul deliberat, planificat și susținut, destinat stabilirii și întreținerii relațiilor de înțelegerea reciprocă între o organizație și publicul său. Păstrarea evidenței: Proiectarea și implementarea unui sistem de culegere de informații de management sau de program. Umiditate relativă (abreviat: UR sau ur): Cantitatea de vapori de apă (gaz) din aer, exprimată ca procent din cantitatea maximă posibilă de vapori la o temperatură dată. Umiditatea relativă se exprimă, de obicei, ca procent din nivelul de umiditate a aerului saturat la o temperatură dată. Risc (colecții): Gradul de pericol de pierdere a colecțiilor, fie total şi catastrofal, sau gradual si cumulativ, din orice cauză, fie naturală sau antropică, accidentală sau

240

deliberată. Riscul poate fi definit ca produsul dintre probabilitate și consecințele incidentului, adică Risc = Probabilitate x Consecințe Analiza de risc: Un proces prin care conducerea muzeului identifică frecvența și gravitatea pericolelor care amenință muzeul (angajații, vizitatorii, colecțiile, alte bunuri mobile și imobile și reputația muzeului). Rezultatul analizei de risc este evaluarea fiecăruia dintre riscurile posibile - în sensul prezentului capitol, pe o scară de la unu la cinci, un risc poate fi (a) neglijabil; (mic); (c) mediu; (d) mare și (e) catastrofal. Securitate: Accesul controlat la spațiile muzeului al publicului, personalului și al cercetătorilor, pentru a limita riscurile de furt și distrugere a colecțiilor. Vitrină (vitrine): Piese de mobilier special concepute pentru expunerea unuia sau mai multor obiecte. Evenimente speciale: Activități destinate să atragă atenția publicului asupra muzeului sau să colecteze fonduri, cum ar fi recepții cu ocazia expozițiilor, zilele ușilor deschise și banchete. Părți interesate: diverse categorii de public și alte persoane, care au un interes juridic, financiar sau moral în muzeu și în responsabilitățile și activitatea acestuia: toți acei oameni care ar putea fi afectați, în mod direct sau indirect, de acțiunile unui muzeu, incluzând angajați, funcționari guvernamentali, comunitatea locală sau națională, cercetători și specialiști din alte muzee, precum și vizitatorii muzeului. Management de securitate: Include toate instrumentele, măsurile și procedurile de management, care au impact asupra nivelului de securitate al instituției. Politică de securitate: Un document sau o declarație care stabilește, pe baza analizei de risc, nivelul necesar de securitate al muzeului (nivelul acceptabil al riscurilor individuale). Plan strategic de protecție a muzeului: Include toate activitățile planificate, menite să fortifice organizația împotriva diferitelor tipuri de riscuri (să asigure securitatea muzeului), la nivelul necesar de protecţie și cu priorități clar definite. Analiza SWOT: O analiză a situației de ansamblu a muzeului, atât a organizației în sine, cât și a mediului. Factorii interni sunt analizați ținând cont de Puncte forte și Puncte slabe, Oportunități și Amenințări (SWOT – Strenghths, Weaknesses, Opportunities and Threats). Public țintă: Grupul de oameni căruia i se adresează un exponat, o expoziție sau o expunere. Piață-țintă: Segmentul de piață ales de organizație drept țintă pentru activitățile sale de marketing, vânzări sau alte activități. Muncă de echipă: Eforturile și activitățile coordonate ale mai multor persoane, în care fiecare are de îndeplinit un anumit rol. Furt: sustragerea unui bun, cu intenția de a deposeda proprietarul de acel bun. Titlu valabil: Dreptul legal și incontestabil de proprietate, dovedit de proveniența obiectului exclusiv prin descoperire sau producere legală. Vizitator - real, potențial și virtual: vizitatorii reali înseamnă publicul existenţi ai muzeului; vizitatorii potențiali sunt acele persoane din comunitate sau din regiune, pe care muzeul și-ar dori să le atragă în viitor spre muzeu; vizitatorii virtuali sunt cei care utilizează informațiile și alte resurse ale muzeului prin intermediul internetului, de obicei prin site-urile web și baze de date on-line despre colecțiile muzeului.

241

Studii despre vizitatori: Tehnici de cercetare de piață, care au ca scop culegerea informațiilor despre vizitatori şi punctele lor de vedere cu privire la muzeu, exponate, expoziții și serviciile muzeului. Web: Abreviere pentru sistemul de informare și comunicare pe internet (world wide web).

242

Bibliografie şi alte informaţii utile Ambrose, T. & Paine, C., 1993. Noțiuni elementare de muzeologie: ICOM în colaborare cu Routledge).

Societatea Americană a Muzeelor, 1984. Îngrijirea Colecțiilor: Strategii de Conservare, Întreținere și Documentare. (Washington: AAM)

Societatea Americană a Muzeelor (2001). Museum Visitor Services Manual. (Washington: AAM).

Anderson, G. (Editor), 2004. Reinventarea Muzeului: Perspective istorice & contemporane privind schimbarea de paradigmă. (California: AltaMira Press).

Appelbaum, B., 1991. Ghid de protecție a mediului colecțiilor. (Madison, Conn.: South View Press).

Ashby, H., McKenna, G. și Stiff, M., 2001. Cunoștințe SPECTRUM: standarde de gestionare a informațiilor culturale (Cambridge: mda.).

ASHRAE 2003. Biblioteci și arhive muzeale: Capitolul A21 din ASHRAE, 2003. Manual, Aplicații HVAC. Ediție SI. (Atlanta: American Society of Heating Refrigerating and Air-Conditioning Engineers).

Askerud, P. & Clement, E.(Editori), 1977. Prevenirea traficului ilicit cu bunuri culturale. Ghid de aplicare a Convenției UNESCO din 1970 (Paris: UNESCO).

Bachmann, K., 1992. Preocupări legate de conservare (Washington D.C.: Smithsonian Institution Press).

Bahgli, S-A., Boylan, P.J. & Herreman, Y., 1998. Istoria ICOM (1946-1996). (Paris: ICOM)

Bauer, D. G., 1995. Manual privind atragerea granturilor, (Ediţia a 3-a), (Phoenix, AZ: American Council on Education and Oryx Press).

Belcher, M., (editor), 1991. Expoziții (1991) (London: Leicester University Press)

Blazek, J., 1996. Planificare financiară pentru organizații nonprofit. (New York and Singapore: John Wiley & Sons, Inc.)

Brodie, N. & Tubb, K.W., 2002. (Editori) Antichități ilicite. Furtul de cultură și extincția arheologiei. (London: Routledge).

Brokerhof, A. 2002. Solarizare: O metodă ieftină și eficientă de dezinfectare a obiectelor de muzeu, pp. 15 – 20, ICOM-CC, 2002. A 13-a Reuniune tri-anuală de la Rio de Janeiro, 22-27 Septembrie 2002. James and James: London.

Brüninghaus-Knubel, C., 1993. Educatorul muzeal: suporterul publicului. Museum International (UNESCO) vol. 180, No.4.

Buck, R.A. and Gilmore, J. A., (Editori.), 1998. Noile metode de înregistrare muzeală (ediția a 4-a). (Washington: American Association of Museums).

Burcaw, E.G., 1997. Introducere în activitatea muzeală (1997). (ediția a 3-a) (London: Altamira Press).

Burke, R. & Liston D., (Editors). 1992. Securitatea și protecția muzeului: Manual pentru instituțiile culturale (London: ICOM in asociere cu Routledge).

CIE., 2004. Combaterea deteriorării obiectelor muzeale prin radiație optică. Publicație CIE 157:2004. (Viena: International Commission On Illumination).

Collins, Z.W., (editor.), 1981. Adulți, muzee și științe umaniste. Ghid de planificare educațională. (Washington: American Association of Museums).

Davies, S., 1996. MGC Recomandări de bună practică: cum să faci o planificare. (London: Museums & Galleries Commission).

Dodd, J. & Sandell, R., 1998. Realizarea punților: Ghid pentru muzee și galerii privind atragerea de noi vizitatori. (London: Museums and Galleries Commission).

243

Dorge, V. & Jones, S. 1999. Elaborarea planului de urgență. Ghid pentru muzee și alte instituții de cultură. (Los Angeles: Getty Conservation Institute).

Durbin, G., 1996. Expoziții muzeale dedicate învățării pe tot parcursul vieții. London: Museums & Galleries Commission).

Edson, G. & Dean, D., 1994. Manual pentru muzee. (London & New York: Routledge).

Fahy, A.,(editor), 1995. Gestionarea colecțiilor: Leicester Readers in Museum Studies. (London & New York: Routledge).

Faulk, H.F. & Durkin, L.D., 1992. Experiența în muzee (Washington: Whalesback Books).

García Blanco, Á., 1999. La Exposición como medio de Comunicación (Madrid : Ediciones Akal).

Genoways, H. & Ireland, L., 2003. Administrarea muzeului (Walnut Creek, NY and Oxford: AltaMira Press).

Giebenhausen, M. (Editor). 2003. Arhitectura muzeului, Manchester: University Press).

Giles, H. (şi alţii), 1998. Întâmpinarea vizitatorilor: Cum să planifici evenimente speciale reușite. (London: English Heritage).

Goulding C., 2000. Mediul muzeal și experiența vizitatorilor. European Journal of Marketing, vol. 34, no. 34, (16 martie 2000), pp. 261-278.

Graham, C., 1992. Cum să faci bani (Sarasota, FL: Pineapple Press).

Hall, M., 1988). Exponate. Manual de proiectare a expozițiilor muzeale (London: Lund Humphries).

Hein, G.E., 1998. Învățarea în muzeu. (London: Routledge). Herreman, Y., (in press).

Museos. Introducción a su teoría y práctica, (Mexico City: INAH/SEP).

Hilbert, G.S. (Editor), 2000. Vocabular de termeni de securitate muzeală (în limbile engleză, franceză, germană, spaniolă și italiană). (Berlin, Staatliche Museen zu Berlin for ICOM International Committee for Museum Security – ICMS).

Holm, S.A., 1998. Fapte & Artefacte: Cum să documentezi o colecție muzeală. (ediția a 2-a). (Cambridge: mda).

Holm, S.A., 2002. Catalogarea pe înțelesul tuturor: cum să vă catalogați colecțiile. (Ediția a 2-a). (Cambridge: Museum Documentation Association).

Hooper-Greenhill, E., 1991. Educație muzeală și galerii. (Leicester & New York: Leicester University Press).

Hooper-Greenhill, E., 1992. Muzee și modelarea cunoștințelor. (London: Routledge).

Hooper-Greenhill, E., (Editor). (1994). Muzee și vizitatorii lor, London: Routledge.

Hooper-Greenhill, E., 1995. Muzee, presă și mesaj. (London: Routledge). Hooper-Greenhill, E., 1999. Rolul educativ al muzeului. (London: Routledge).

Hopkins, B. R., 2001. Înființarea și gestionarea unei organizații nonprofit. (Ediția a 3-a). (New York and Singapore: John Wiley & Sons, Inc.)

International Committee of the Red Cross. 2002. Protejarea bunurilor culturale în caz de conflict armat (Geneva: ICRC).

International Council of Museums, 1994. Muzee, civilizații și dezvoltare: Amman, Aprilie 1994. (Paris: ICOM) (disponibilă și în limba arabă).

International Council of Museums, 1996. Manual și standarde. Documentarea colecțiilor africane. (Ediție bilingvă engleză-franceză) (Paris: ICOM). (disponibilă și la: http://icom.museum/afridoc/ International Council of Museums, 1997. Manual și standarde. Documentarea colecțiilor africane. (Ediție în limba arabă). (Tunis: ICOM-Arab) International Council of Museums, 2004. ICOM Code of Ethics for Museums. (Paris, ICOM).

244

ICOM-CIDOC, 1995. Linii directoare pentru informații despre obiecte muzeale: Categoriile de informații CIDOC. (Paris: ICOM International Committee for Documentation - CIDOC). (disponibilă și la: http://www.cidoc.icom.org/guide/guide.htm) Keene, S., 2002. Conservarea în muzee (Ediția a 2-a). (London: Butterworth-Heinemann).

Keller, K., 2003. Gestionarea strategică a brandului: clădirea, măsurarea și gestionarea valorii comerciale a brandului. (Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall). Knell, S.J., (editor), 1994. Îngrijirea colecțiilor: Cititorii revistei Leicester din școlile muzeale. (London & New York: Routledge). Kingsley, H. et al., (editori), 2001. Combaterea integrată a dăunătorilor și colecțiile muzeale. (London: English Heritage). Kotler, P. & Kotler, N., 1998. Strategie și marketing muzeal. Stabilirea misiunii, clădirea clientelei și generarea veniturilor și resurselor. (San Francisco: Jossey-Bass Inc.). Kotler, P., 2003. Managementul marketingului. (San Francisco: Jossey-Bass Inc.). Lancaster, G. & Reynolds, P., 2002. Marketingul pe înțelesul tuturor. (Oxford: Elsevier Science).

Lauffer, A., 1984. Marketing strategic pentru organizații nonprofit (New York: Macmillan). Lord, B. & Lord, G.D. 1997. Manual de management muzeal. (London: Stationary Office).

Lord, B. & Lord, G.D., (Editors), 2001. Manual pentru expoziții muzeale. (California: AltaMira Press). Lord,G. D. & Lord, B., (Editors), 2001. Manual de planificare muzeală (Ediția a 2-a) (Walnut Creek, NY and Oxford: AltaMira Press). Malaro, M., 1998. Abecedar juridic pentru gestionarea colecțiilor muzeale (Ediția a 2-a) (Washington D.C.: Smithsonian Institution Press).

McLean, F., 1997. Marketingul muzeului (London: Routledge). Michalski, S., 1997. Decizii privind iluminatul în muzeu. pp. 97 – 104, în Ottawa Textile Symposium, 1997. Textura unei expoziții: o abordare interdisciplinară. (Ottawa: Canadian Conservation Institute). Michalski, S., 2000. Recomandări privind umiditatea și temperatura din arhivele canadiene. Technical Bulletin No. 23. (Ottawa: Canadian Conservation Institute). Moffatt, H., & Woollard, V., 2000. Educație în domeniile muzeu și galerii: Manual de bune practici. (Walnut Creek, NY and Oxford: AltaMira Press).

Mohen, J-P., 1999. Les sciences du patrimoine : identifier, conserver, restaurer. (Paris: O. Jacob).

Museum Documentation Association, 1997. SPECTRUM: Standardul englezesc de documentare muzeală. (Ediția a 2-a). (Cambridge: Museum Documentation Association).

O’Keefe P.J., 1997. Comerțul cu antichități: combaterea distrugerilor și a furturilor (Paris: UNESCO, London: Archetype; Paris, London). O’Keefe, P.J., 2000. Comentariu la Convenția UNESCO 1970 privind traficul ilicit (Leicester: Institute of Art and Law). O’Keefe, P.J., 2002. Patrimoniul naufragiate: Comentariu pe marginea Convenției UNESCO privind patrimoniul cultural subacvatic. (Leicester: Institute of Art and Law). O’Keefe, P.J., 2004. Primul Protocol la Convenția de la Haga. Artă, antichitate și lege. vol. 9, pp. 99-116. Pinniger, D. 2001. Stârpirea dăunătorilor din muzee, arhive și clădiri istorice. (London: Archetype Publications). Prott, L.V., 1997 Comentariu la Convenția UNIDROIT 1995. (Leicester: Institute of Art and Law).

245

Raphael, T., (no date : ca.2000). Recomandări de conservare a exponatelor: includerea conservării în planificarea, proiectarea și fabricarea dispozitivelor pentru prezentarea exponatelor (CD-ROM: Harper’s Ferry, USA: US National Park Service). Reussner E.M., (2003). Managementul strategic pentru muzeele centrate pe vizitatori. International Journal of Cultural Policy, vol. 9, no. 1, (12 April 2003), pp. 95-108. Rose, C. L. & de Torres, A.R., 1992. Depozitarea colecțiilor de istorie naturală: Idei și soluții practice. (Pittsburgh: Society for the Preservation of Natural History Collections). Rose, C.L., Hawkes, C.A. & Genoways, H., 1995. Depozitarea colecțiilor de istorie naturală: Metoda conservării preventive. (Pittsburgh: Society for the Preservation of Natural History Collections). Runyard, S. & French, Y., 2000. Marketing și relații publice. Manual pentru muzee, galerii și organizatori de excursii cu scop cultural. (London: The Stationary Office). Screven, C., 1985. Evaluación de exposiciones en de Museos. (Mexico City: Comité Nacional Mexicano). Section Française de l’IIC, 2001. Préserver les objets de son patrimoine: précis de conservation preventive. (Paris : Sprimont Mardaga). Shackley, M., 2001. Gestionarea serviciilor de la locurile sfinte și experiența turiștilor (London: Continuum).

Strang, T. 2001. Principii deparazitare prin expunerea la temperaturi înalte. pp. 114 – 129 in Kingsley, H., 2001 (q.v.). Swarbrooke, J., 2001. Dezvoltarea şi managementul atracţiilor muzeale pentru vizitatori (Oxford: Butterworth-Heinemann). Tétreault, J. 1999. Materiale pentru expunere şi depozitare în muzee. CCI Technical Bulletin, No. 21. (Ottawa: Canadian Conservation Institute). Tétreault, J. 2003. Poluanţii din aerul din muzee, galerii şi arhive: Evaluarea riscului, strategii de combatere şi managementul prezervării. (Ottawa: Canadian Conservation Institute, Ottawa. Thomson, G. 1986. Mediul ambiant din muzee. (Ediţia a 2-a). (Oxford: Butterworths-Heineman). London.

Thompson, J.M.A. (editor), 1992. Manualul curatorului: Ghid de practică muzeală. (Ediţia a 2-a). (Oxford: Butterworth). Thornes, R. (1999). Introducere despre ID Obiect. Recomandări pentru întocmirea evidenţelor care descriu obiecte de artă, obiecte vechi şi antichităţi. (Santa Monica, CA.: Getty Information Institute; Oxford: OUP). Total, 2003. Efortul comun – Raport despre responsabilitatea socială corporativă. (Paris: Total). Velarde, G., 1989. Proiectarea expoziţiilor. Principii şi metode de proiectare modernă a spaţiului expoziţional. (New York: Watson-Guptill Publications) Verhaar J. & Han, M., 1989. Expoziţii de machete de proiecte (Amsterdam: Amsterdamse Hogeschool voor Kunsten).

Waidacher, Friedrich, 1999. Handbuch der Allgemeinen Museologie, (Vienna: Böhlau). Waller, R 2003. Model de analiză a riscurilor asociate bunurilor culturale: elaborarea şi aplicarea modelului la conservarea preventivă din cadrul Muzeului Canadian de Ştiinţe ale Naturii. Göteborg studies in conservation #13. Göteborg University, Göteborg. Weschenfelder, K. & Zacharias, W. 1992. Handbuch Museumspädagogik: Orientierungen und Methoden für die Praxis. (Ediţia a treia, revizuită). Düsseldorf.

246

Wilson, L-A. & Boyle, E., 2004. Explicarea funcţionării magazinului de suveniruri pentru vizitatori. International Journal of Contemporary Hospitality Management, vol. 16, no. 5 (1 May 2004), pp. 299-308. Wolf, T., 1999. Gestionarea unei organizaţii nonprofit în secolul 21. (New York: Simon & Schuster.)

247

Website-uri cu informaţii şi recomandări practice (grupate pe subiecte) Organizaţii internaţionale şi informaţii generale United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (UNESCO): Pagina de întâmpinare Sector Cultural: http://www.unesco.org/culture/ Această pagină index conţine legături cu mii de resurse de informații foarte valoroase, care acoperă întreaga activitate a sectorului cultural UNESCO, grupate pe domeniile programelor culturale UNESCO, care sunt, in prezent: Patrimoniu mondial, Patrimoniu tangibil, Patrimoniu intangibil, Diversitate culturală, Acțiune normativă (de exemplu, tratate și alte măsuri juridice), Dialog intercultural, Cultură și dezvoltare, Industrii culturale, arte & creativitate, Drepturi de autor, Muzee şi Turism cultural. Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM): un website atotcuprinzător, cu o gamă largă de resurse, cu linkuri către toate cele 30 de comisii internaționale de specialitate ale ICOM şi organizații afiliate. http://icom.museum/ Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri (ICOMOS): http://www.icomos.org/ Comitetul Internațional al Scutului Albastru (ICBS)/Comite International du Bouclier Bleu (CIBB): http://www.ifla.org/blueshield/ . ICBS este comitetul permanent mixt de pregătire pentru și reacţie în situaţii de urgență ale celor patru organizații internaționale afiliate la UNESCO pentru arhive (ICA), biblioteci (IFLA), monumente și situri (ICOMOS) și muzee (ICOM). Comitetul lucrează în strânsă colaborare cu UNESCO și cu alte organisme, iar acum are o recunoaștere specială în al doilea Protocol din 1999 la Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat. Centrul Internațional pentru Studierea Conservării şi Restaurării Bunurilor Culturale (ICCROM): http://www.iccrom.org/ . Organizație interguvernamentală, înfiinţată la Roma, în 1959, mandatată la nivel mondial să promoveze conservarea tuturor tipurilor de patrimoniu cultural mobil şi imobil. Cuprinde, în prezent, peste 100 de state membre și are ca scop îmbunătățirea calității practicii de conservare precum și creșterea gradului de conștientizare cu privire la importanța conservării patrimoniului cultural. Website-ul său oferă acces la o gamă foarte largă de resurse, inclusiv la Biblioteca ICCROM, la baza de date despre cursuri în domeniul conservării, rapoarte de expertiză și alte publicații. Consultanţă în domeniul inventarierii şi documentării: Dublin Core Metadata Initiative (2004): http://www.dublincore.org/ Consiliul Internațional al Muzeelor. Comitetul Internațional pentru Documentare (CIDOC) (1993). Înregistrarea pas cu pas: când un obiect intră în muzeu. CIDOC Fact Sheet 1. Versiunile în engleză, franceză și alte versiuni. Grupul de lucru al serviciilor CIDOC. Consiliul Internațional al Muzeelor. http://www.cidoc.icom.org/fact1.htm Consiliul Internațional al Muzeelor. Comitetul Internațional pentru Documentare (CIDOC) (1994). Etichetarea și marcarea obiectelor. CIDOC Fact Sheet 2. Versiunile în engleză, franceză și alte versiuni. CIDOC Grupul de lucru al Serviciilor CIDOC. Consiliul Internațional al Muzeelor. http://www.cidoc.icom.org/fact2.htm Consiliul Internațional al Muzeelor. ID-ul de Obiect. http://icom.museum/object-id Îngrijirea și păstrarea colecțiilor Baza de date bibliografice a Reţelei de Informaţii despre Conservare. Cea mai vastă resursă bibliografică online referitoare la conservarea, protejarea şi restaurarea bunurilor culturale http://www.bcin.ca CoOL: Conservation Online: un proiect al Departamentului de Conservare al Bibliotecilor Universităţii Stanford. Este o bibliotecă cu informații despre conservare, care acoperă un spectru larg de subiecte de interes pentru cei implicați în conservarea bibliotecilor, arhivelor și

248

materialelor muzeale. Conţine link-uri către multe alte website-uri legate de conservare. http://palimpsest.stanford.edu Institutul de Conservare din Canada. Acces la catalogul bibliotecii institutului, formular de comandă pentru publicații, precum și link-uri către multe alte wesite-uri legate de conservare. http://www.cci-icc.gc.ca Centrul de Conservare din Quebec, Canada. O bază de date nouă, cu materiale excelente accesibile online, care descriu utilizările și sursele multor materiale folosite în diversele tehnici de expunere şi depozitele muzeale, cum ar fi încapsularea cu Mylar. http://preservart.ccq.mcc.gouv.qc.ca Servicii pentru vizitatori: Planuri de mărire a numărului de vizitatori: broșură cu recomandări practice, editată de Heritage Lottery Fund (Marea Britanie) pentru cei care doresc să aplice pentru subvenții acordate de această instituţie, dar la dispoziția publicului. Poate fi descărcată gratuit de pe website-ul său, în format PDF: http://www. hlf.org.uk Grupuri de studiere a vizitatorilor: Evaluation and Visitor Research Interest Group Australia: http://amol.org.au/evrsig/ Visitor Studies Association (cu sediul în SUA): http://www.visitorstudies.org/links.htm Visitor Studies Group UK: http://www.visitors.org.uk/ Planificarea pentru persoanele cu dizabilităţi Proiectarea pentru accesibilizarea clădirilor: Pentru informații despre planificarea în vederea accesului în clădiri al persoanelor cu dizabilităţi sau în vârstă, a se vedea: http://www.cae.org.uk/sheets/designs_sheets/ramps.html Accesibilizarea şi îmbunătățirea proiectelor din perspectiva nevoilor persoanelor cu dizabilități: broșură consultativă,â editată de Heritage Lottery Fund (Marea Britanie) pentru cei care doresc să solicite subvențiile lor, dar care sunt disponibile publicului. Broşura poate fi descărcată gratuit de pe websitul instituţiei, în format PDF : http://www.hlf.org.uk Toolkit Accesul pentru toţi: Este un instrument destinat să ajute muzeelor etc. să îşi evalueze dotările din punctul de vedere al accesului şi combaterii excluziunii sociale: disponibil gratuit, de la Museums and Libraries and Archive Council for England (MLA). Poate fi descărcat în format PDF și MS Word: http://www.mla.gov.uk/action/learnacc/00access_04.asp Pachet informativ “See it Right”, elaborat de Royal National Institute for the Blind, UK: oferă informații valoroase cu privire la planificarea serviciilor destinate să răspundă nevoilor vizitatorilor cu deficiențe de vedere. Disponibil online la adresa: http://www.rnib.org.uk/xpedio/groups/public/documents/PublicWebsite/public_seeitright.hcsp Principii de design universal: susținut de National Institute on Disability and Rehabilitation Research, de pe lângă Departamentul de Educație american. Ajută la proiectarea de produse şi spaţii accesibile pe cât posibil cât mai multor oameni, fără adaptare sau design specializat. http://www.design.ncsu.edu/cud/univ_design/principles/udprin ciples.htm Managementul și formarea personalului Comitetul Internațional ICOM pentru formarea personalului: resursă vastă, acoperind problematici privitoare la personal. Include şi o listă de cursuri şi programe de formare profesională on-line, precum și lucrări și rapoarte originale. http://ictop.icom.museum/ Ghidul ICOM de dezvoltare profesionala: inclusiv bibliografie pentru cursuri de formarea în domeniul muzeal: http://museumstudies.si.edu/ICOM-ICTOP/index.htm

249

ICCROM – Registru de oportunităţi de formare: http://www.iccrom.org/eng/training/opportunities.php Marketing Fuel for the Arts: o remarcabilă resursă globală on-line (găzduită de Consiliul Australian al Artelor), care acoperă toate aspectele legate de marketing, promovare și public/vizitatori, pentru toate domeniile sectorului cultural, cu peste 15.000 de membri din 128 de tari. Înregistrarea gratuită oferă acces la peste 2.000 de resurse gratuite practice: rapoarte, publicații, ghiduri practice etc. şi buletine informative regulate, disponibile pe e-mail. http://www.fuel4arts.com/ Trafic ilicit: informații și consiliere cu privire la obiecte dispărute: Interpol: http://www.interpol.int/Public/WorkOfArt/Default.asp The Art Loss Register: http://www.artloss.com/ Invaluable (Trace): http://www.invaluable.com/stolenart/

250

Date biografice despre autori

Patrick Boylan a fost profesor de Politici şi Management în Domeniul Artelor, la City University London, între 1990-2004, și Şef de catedră, între 1990 -1996. Cu ocazia recentei sale retrageri din activitate, Universitatea i-a acordat titlul de profesor emerit în domeniul Politicii şi Managementului de Patrimoniu. Între 1964 şi 1990, a deținut funcții de conducere în muzee din Anglia şi în diverse organizații de artă şi a fost, timp de 18 ani, director al Muzeelor și Artelor, în Leicestershire. A fost președintele Asociației Muzeelor din Marea Britanie (UK Museums Association) între 1988-1990, iar între 1977-2004 a deţinut diverse funcţii în cadrul ICOM, inclusiv în calitate de membru al Consiliului Executiv, vicepreședinte, președintele Comitetului Internațional ICOM pentru Formarea Personalului (ICTOP) și al Comitetului Național ICOM din Marea Britanie. A publicat aproape 200 de lucrări în domeniile geologie, istorie, ştiinţă, mezologie, patrimoniu, politici şi management cultural.

Cornelia Brüninghaus-Knubel a fost şefa Departamentului de Educație, muzeul Wilhelm Lehmbruck, Duisburg, în 1985. În anul 1969 a devenit unul dintre primii educatori muzeali profesionişti din Germania, lucrând, în principal, în muzee de artă modernă (Muzeul Folkwang, din Essen, Kunstmuseum, din Düsseldorf) înainte de a fonda Muzeul Copiilor, din cadrul Muzeului Wilhelm Lehmbruck. A fost președintele ICOM-CECA, Comitetul Internațional pentru Educație Muzeală şi Acțiune Culturală, din 1983 până în 1989. Din 1975 până la 1982 a predat cursuri de Educaţie muzeală şi de Istoria Artei la Universitățile din Essen și Giessen, iar din 1989 predă cursuri de formare în Muzeologie și Educaţie muzeală, pentru Institutul Goethe, pe mai multe continente.

Gary Edson este directorul executiv al Muzeului Universităţii Tehnice din Texas, director al Centrului pentru Studii Avansate de Ştiinţa Muzeologiei şi Managementul Patrimoniului și profesor de muzeologie. A fost membru al Consiliului Asociației Americane a Muzeelor (AAM) (1992-1994), al Consiliului AAM/ ICOM (1994-2000), precum și membru al Comitetului Executiv AAM/ ICOM (1997-2000). Este membru activ al Comitetului de etică al ICOM (1997-2004) și membru al altor comitete academice și muzeale conexe, şi membru al Consiliului Executiv al ICOM, din 2001. Este lector invitat la catedra de administrare muzeală, din cadrul Academiei Reinwardt, din Amsterdam, precum și consultant pentru Comisia de dezvoltare muzeală, de la Universitatea din Costa Rica. Pe lângă numeroasele articole și lucrări publicate în domeniul muzeologiei şi al deontologiei muzeale, este co-autor, cu David Dean, al Manualului pentru uzul muzeelor (1994).

Yani Herreman coordonează cursul postuniversitar în domeniul Planificării şi Designului Muzeal, de la Facultatea de Arhitectură a Universității Naționale din Mexic. Funcţiile de conducere pe care le-a ocupat în diverse muzee şi agenţii culturale mexicane au inclus funcţia de Şef de proiectare în cadrul Muzeului Culturii, director al Muzeului de Istorie Naturală, din Mexico City, directorul departamentului Muzee, Biblioteci şi Centre Culturale, în cadrul administraţiei metropolitane din Mexico City, director adjunct al Departamentului de Acţiuni Culturale, din cadrul Ministerului Finanțelor, și coordonator pe probleme de patrimoniu şi acţiune culturală, la campusul Iztacala al Universității Naționale. Ca arhitect şi designer activ, a proiectat expoziții și a participat activ la proiecte de planificare şi programare muzeală, din diferite țări. A publicat articole pe diverse teme legate de muzee, expoziții, arhitectură, programare, relațiile dintre muzee și

251

expoziții, pentru şi despre turism şi planificare urbană. In cadrul ICOM, a fost președintele fondator al Organizației Regionale Latino-americane a ICOM şi a prezidat Comitetul Internațional de Arhitectură şi Design Muzeal. A fost membră a Consiliului Executiv și, ulterior, vicepreședinte 1998-2004.

Pavel Jirásek a fost director al Departamentului pentru Protecția Patrimoniului Cultural Mobil, Muzee şi Galerii, din cadrul Ministerului Culturii din Cehia, în 1999. După absolvirea studiilor la Universitatea Tehnică din Cehia a lucrat în industrie și apoi la Institutul de Stat pentru Conservarea Monumentelor, din Praga. Din 1991 până în 1995 a fost coordonator pe probleme de protejare a bunurilor culturale mobile împotriva criminalității și dezastrelor naturale, iar între 1996 şi 1999 a lucrat pentru sistemul integrat al patrimoniului cultural mobil, la Ministerul Culturii. A participat la o serie de cursuri de formare în străinătate, în domeniul protejării și documentării colecţiilor. Din 2001, este preşedintele Comitetului Internațional ICOM pentru Securitate Muzeală (ICMS) și participă activ la proiecte organizate de ICOM, Uniunea Europeană, Comitetul ceh al Blue Shield, Consiliul Europei, Interpol, Europol etc. Ţine prelegeri și publică articole despre protejarea și restituirea patrimoniului cultural.

Nicola Ladkin, în calitate de asistent universitar, catedra de Muzeologie, din cadrul Universităţii Tehnice din Texas, Lubbock, Texas, a efectuat muncă de teren în diverse situri arheologice și a lucrat în muzee din Anglia și SUA. A fost succesiv Şef de laborator, Manager de Colecții pentru Antropologie și Secretar al Muzeului Universității Tehnice din Texas. Actualmente, lucrează ca cercetător asociat, în cadrul acestui muzeu. A publicat şi prezentat lucrări la diverse seminarii internaţionale, inclusiv un seminar cu tema Gestionarea colecţiilor şi conservarea preventivă, la Aswan, Egipt, în cadrul Campaniei Internaționale ICOM pentru înființarea Muzeului Civilizaţiei Nubiene.

Geoffrey Lewis prezidează Comitetul de etică ICOM. Fost președinte al ICOM şi al Asociației Muzeelor (Marea Britanie) și fost președinte al Comitetului consultativ ICOM, a condus muzeele din Sheffield și Liverpool (actualul National Museums Liverpool), înainte de a deveni director de Studii Muzeale la Universitatea din Leicester. Deţine o diplomă de cercetător în arheologie și Diplomă, titlul de Membru şi de Membru Onorific al Asociației Muzeelor. Este, de asemenea, membru de onoare al ICOM. A publicat numeroase lucrări despre arheologie și studii muzeale și a co-editat și a fost unul dintre principalii colaboratori la redactarea lucrării majore a Asociației Muzeelor, intitulată Manualul curatorilor: Ghid de practică muzeală.

Stefan Michalski este cercetător şef în domeniul Conservării, la Institutul de Conservare din Canada (CCI). Efectuează cercetări şi acordă consultanţă, de peste 20 de ani, în domeniile mediu muzeal şi conservarea colecţiilor. A efectuat numeroase studii de conservare în muzee şi a predat cursuri în America de Nord, Centrală şi de Sud, Caraibe, Europa, Egipt și Kuweit. A fost coordonator al Grupului de Lucru Conservare Preventivă, al Comitetului de Conservare al ICOM, în cadrul a două reuniuni trienale, și are un bogat portofoliu de articole publicate. În prezent, lucrează la o bază de date computerizată, destinată evaluării riscului colecțiilor, şi va ţine un curs de formare în evaluarea riscurilor, la ICC și ICCROM, în 2005.

Paal Mork este responsabil cu comunicarea şi marketingul, la Norsk Folkemuseum, Oslo, din 1992, unde a elaborat strategiile de comunicare ale muzeului şi ale mai multor expoziții majore. Deține o diplomă de master în Etnologie și are studii de Marketing și Comunicare. A publicat articole și a predat cursuri de marketing şi comunicare muzeală,

252

cu accent pe branding și planificare strategică. Din 2003, este președintele Comisiei Internaţionale pentru Marketing Muzeal şi Relaţii Publice (MPR), din cadrul ICOM, fiind, anterior, vice-președintele acestei Comisii, din 2000.

Lyndel PROTT este, în prezent, Profesor Asistent la Facultatea de Cercetare pentru Asia și Pacific, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene, din Canberra, Australia, și a fost anterior directorul Diviziei Patrimoniu Cultural, din cadrul UNESCO, Paris. Are diplomă în drept şi arte, obţinute la Universitatea din Sydney, Universitatea din Tubingen, Germania și Universitatea Liberă din Bruxelles. Are experienţă vastă în dreptul patrimoniului cultural, inclusiv în negocierea instrumentelor juridice internaţionale de limitare a traficului ilegal şi în punerea lor în practică, în diverse țări ale lumii. Este autoarea a aproximativ 250 de publicații în domeniul dreptului patrimoniului cultural, drept comparat, drept și jurisprudență internațională, inclusiv autoarea Comentariului privind Convenția UNIDROIT, şi lucrează, în prezent, în colaborare cu Patrick O'Keefe, la o lucrare în cinci volume, în acest domeniu, intitulată Drept şi Patrimoniu Cultural. Este membră a ICOM, de peste două decenii, munca ei fiind recunoscută prin acordarea distincțiilor de Ofițer al Ordinului Australiei, Crucea Austriacă de Onoare pentru Științe și Arte (Clasa I) și LL.D. (Causa honoris), de către Universitatea din Sydney.

Andrew Roberts se ocupă de documentaristica muzeală, de treizeci de ani, și participă activ la elaborarea standardelor şi sistemelor utilizate în prezent în multe muzee. A lucrat pentru Asociația Documentariştilor Muzeali (Museum Documentation Association -MDA) în perioada 1974-1991, unde a răspuns de consultanţă şi formare profesională, elaborarea de publicații, organizarea de conferințe și elaborarea standardelor de documentare muzeală. În 1993, s-a angajat la Museum of London, unde responsabilitățile sale au inclus gestionarea și utilizarea informațiilor despre colecţii şi resurse asociate. Este membru activ al Comitetului Internațional pentru Documentare (ICOM-CIDOC), din 1976, şi a fost, timp de șase ani, președinte Comitetului, între 1989 şi 1995. A fost consultant în cadrul proiectului AFRICOM, elaborând şi implementând standarde de documentaristică pentru muzee africane.

Vicky Woollard, lector in cadrul Departamentului de Politici şi Management Cultural, City University din Londra, este, în prezent, director de program de MA în domeniul Managementului Muzeelor şi Galeriilor. A fost educator muzeal, timp de optsprezece ani, la trei muzee din Londra și, de asemenea, lector/consultant pentru muzee şi agenţii ale patrimoniului, din Anglia, America de Sud, Sarawak, Finlanda, Papua Noua Guinee, Columbia și Letonia. A fost co-director al unui număr de trei seminarii internaționale ale Consiliului Britanic și coautor al manualului Educaţie în domeniul muzeelor şi galeriilor: Manual de bune practici (1999). Participă activ la acţiunile Asociației Muzeelor și este membră în consiliul organizaţiei Biblioteca Femeilor și a consiliului Grupului pentru Educație în muzee. Interesele sale academice vizează educaţia în domeniul muzeelor şi galeriilor muzele, precum și dezvoltarea profesională continuă a muzeografilor.

253

Codul deontologic ICOM INTRODUCERE Această ediție a Codului deontologic al ICOM pentru muzee este rezultatul unei munci de revizuire, de șase ani. În urma unei analize aprofundate a Codului ICOM în lumina practicii muzeale contemporane, o versiune revizuită, structurată pe ediția anterioară, a fost publicată în 2001. După cum s-a anunţat la acea dată, versiunea a fost restructurată acum, pentru a defini profesia de muzeograf, și se bazează pe principiile-cheie ale practicii profesionale, elaborate drept ghid de etică profesională. Codul a făcut obiectul a trei runde de consultări cu membrii ICOM şi a fost aprobat cu ovaţii în cadrul celei de a 21-a Adunări Generale a ICOM, de la Seul, în 2004.

Etosul acestui document este în continuare acela de a servi societatea, comunitatea şi publicul şi de a contribui la profesionalizarea practicienilor muzeali. Noua ediţie se remarcă printr-o schimbare de accent, pe tot cuprinsul documentului, ca urmare a restructurării lui, cu sublinierea punctelor-cheie și utilizarea într-o mai mică măsură a paragrafelor scurte. Noile caracteristici se regăsesc la punctul 2.11, iar principiile sunt enunţate la secțiunile 3, 5 și 6.

Codul deontologic ICOM pentru muzee oferă un instrument de auto-reglementare profesională într-un domeniu-cheie al furnizării serviciilor publice, unde legislația naţională este departe a fi coerentă şi unitară. Codul stabilește standardele minime de conduită și de performanță la care personalul profesional din muzeele din în întreaga lume ar trebui să adere şi care permit publicului să înţeleagă care ar trebui să fie așteptările sale privind muzeele şi muzeografii.

ICOM a publicat un Cod deontologic privind achiziţiile, în 1970, și un cod deontologic complet, 1986. Prezenta ediție - și varianta intermediară din 2001 – se bazează în mare măsură pe ediţia precedentă. Totuşi, cea mai mare parte a muncii de revizuire și restructurare a căzut în sarcina membrilor actuali ai Comitetului de etică, care au participat, în acest scop, la numeroase reuniuni – în mediu real şi virtual – drept pentru care se cuvine să le mulţumim pentru ambiţia şi reuşita lor de a îndeplini atât obiectivul urmărit, cât şi termenul limită de finalizare. Numele celor care au lucrat la această a doua ediţie a Codului sunt enumerate mai jos.

Ca și precursorii lui, prezentul Cod prevede un standard minim global, pe baza căruia grupurile naționale de specialitate să poată acţiona în îndeplinirea cerințele lor specifice. ICOM încurajează elaborarea de coduri deontologice naţionale şi pe specialităţi, care să răspundă nevoilor particulare ale muzeelor, și va fi încântat să primească copii ale unor astfel de coduri, la adresa Secretariatul General ICOM, Maison de l'UNESCO, 1 rue Miollis, 75732 Paris Cedex 15, Franța. E-mail: secretariat@icom.org

Geoffrey Lewis Preşedinte, Comitetul de Etică ICOM Comitetul de etică ICOM pe perioada 2001-2004

Preşedinte: Geoffrey Lewis (Marea Britanie) Membri: Gary Edson (SUA); Per Kåks (Suedia); Byung-mo Kim (Republica Coreea); Pascal Makambila (Congo) - din 2002; Jean-Yves Marin (Franța); Bernice Murphy (Australia) - până în 2002; Tereza Scheiner (Brazilia); Shaje'a Tshiluila (Republica Democratică Congo); Michel Van-Praet (Franța).

254

PREAMBUL Situaţia Codului deontologic pentru muzee

Acest Cod de deontologie pentru muzee a fost elaborat de Consiliul Internațional al Muzeelor. El prezintă principiile deontologice pentru muzee, enunţate în Statutul ICOM. Prezentul cod reflectă principiile general acceptate de comunitatea internațională a muzeelor. Calitatea de membru al ICOM și plata cotizaţiei anuale către ICOM confirmă aderarea la acest Cod deontologic.

Un standard minim pentru muzee Prezentul Cod reprezintă un standard minim pentru muzee şi enunţă o serie de principii susținute de linii directoare de practică profesională recomandabilă. În unele țări, anumite standarde minime sunt definite prin lege sau ordonanţe guvernamentale. În altele, recomandările privitoare la standardele profesionale minime şi evaluarea lor iau forma “acreditării”, “înregistrării” sau a altor scheme evaluative similare. Acolo unde nu există astfel de standarde, se poate recurge la îndrumările ICOM, contactând Secretariatul ICOM, Comitetul Național al ICOM sau oricare din comitetele internaţionale de specialitate ale ICOM. Este de aşteptat ca ţările şi organizaţiile de specialitate din domeniul muzeal să utilizeze acest Cod ca bază pentru elaborarea de standarde suplimentare. Traduceri ale Codului deontologic al muzeelor Codul deontologic al ICOM pentru muzee este publicat în trei versiuni: engleză, franceză și spaniolă. ICOM salută traducerea Codului şi în alte limbi. Cu toate acestea, o traducere va fi considerată “oficială”, numai dacă este aprobată de către cel puțin un comitet național al unei țări în care se vorbește limba înspre care se traduce Codul, în mod normal, ca prima limbă. În cazul în care limba este vorbită în mai multe țări, este de preferat să se consulte şi comitetele naționale din ţările respective. Atragem atenția că traducerea Codului presupune cunoştinţe lingvistice și experiență profesională în livrarea de traduceri oficiale. Traducerea trebuie să menţioneze limba sursă şi numele comitetelor naționale implicate. Aceste condiții nu limitează dreptul de a traduce Codul sau părţi din acesta în scop didactic sau de studiu. SECȚIUNI

1. Muzeele conserva, interpretează și promovează aspecte ale moștenirii naturale și culturale a omenirii.

Cadrul instituţional Resurse fizice Resurse financiare

2. Muzeele care deţin şi conservă colecții au rolul de curatori şi fac acest lucru în beneficiul societăţii si al dezvoltării acesteia.

Dobândirea colecțiilor Eliminarea colecțiilor Îngrijirea colecţiilor

3. Muzeele dețin probe primare pentru stabilirea și promovarea cunoștințelor. Probe primare

255

Munca de colectare și de cercetare muzeală 4. Muzeele oferă ocazii de a aprecia, admira, înţelege şi gestiona patrimoniul

natural și cultural. Expunere şi expoziţie Alte resurse

5. Resursele muzeale oferă oportunități pentru alte servicii şi beneficii publice. Servicii de identificare

6. Muzeele lucrează în strânsă colaborare cu comunitățile din care provin colecțiile lor, precum și cu comunităţile pe care le deservesc.

Originea colecțiilor Respectul față de comunitățile deservite

7. Muzeele funcţionează în temeiul legii. Cadrul legal

8. Muzeele operează într-un mod profesionist. Conduita profesională Conflict de interese

Glosar de termeni utilizaţi în prezentul Cod deontologic Evaluare: Autentificarea și evaluarea unui obiect sau specimen. În anumite țări, termenul este folosit pentru o evaluare independentă a unui cadou oferit în scopul obţinerii de avantaje fiscale. Conflict de interese: Existenţa unui interes personal sau privat, care dă naștere unui conflict de principii într-o situație de muncă, şi care limitează sau pare că limitează obiectivitatea procesului decizional. Tranzacţie: Cumpărarea și vânzarea de obiecte pentru obţinerea de câștiguri personale sau instituționale. Due dilligence (verificarea antecedentelor): Cerința potrivit căreia trebuie să se facă toate eforturile pentru a stabili faptele unui caz, înainte de a decide o direcţie de acțiune, în special pentru identificarea sursei și istoricului unui obiect oferit spre achiziție sau utilizare, înainte de a-l accepta. Conservator-restaurator: Angajatul muzeal sau specialistul independent competent să se ocupe de examinarea tehnică, conservarea, prezervarea și restaurarea bunurilor culturale. Pentru informații suplimentare, a se vedea ICOM News 39 (1), pp 5-6 (1986). Patrimoniu cultural: Orice lucru sau concept considerat ca având semnificaţie estetică, istorică, ştiinţifică sau spirituală. Organ de conducere: Persoanele sau organizațiile stabilite prin actele constitutive ale muzeului ca fiind responsabile de continuarea activităţii, dezvoltarea strategică și finanțarea muzeului. Activități generatoare de venit: Activități menite să aducă un câștig sau profit financiar în beneficiul instituției.

256

Titlu de proprietate: Dreptul legal de proprietate asupra bunurilor dintr-o anumită ţară. În unele țări, poate fi vorba de un drept conferit şi insuficient pentru a îndeplini cerințele unei investigaţii due diligence. Standard minim: Un standard la care este rezonabil să ne așteptăm ca toate muzeele și personalul muzeal să adere. Anumite țări au propriile lor criterii de stabilire a standardelor minime. Patrimoniu natural: Orice lucru, fenomen sau concept natural, considerat ca având semnificație științifică sau ca fiind o manifestare spirituală. Muzeu: 1 Muzeul este o instituţie permanentă, non-profit, în serviciul societăţii şi al dezvoltării acesteia, deschisă publicului, care achiziţionează, conservă, cercetează, comunică şi expune dovezi materiale ale oamenilor şi mediului lor, având ca scop studiul, educarea şi delectarea”. Profesionist muzeal: 1 Profesioniştii muzeali sunt membri (retribuiţi sau nu) ai personalului din muzee sau instituții, astfel cum sunt definiţi la articolul 2, alin. 1 și alin. 2, din Statut, care au beneficiat de formare de specialitate sau posedă o experiență practică echivalentă în orice domeniu legat de gestionarea și funcționarea unui muzeu, și persoanele independente care aderă la Codul deontologic al ICOM pentru muzee și care lucrează pentru muzee sau instituții, astfel cum sunt definite în Statutul susmenţionat, dar nu și persoanele care promovează sau comercializează produse și echipamente necesare pentru muzee și servicii muzeale. Organizaţie non profit: Un organism legal înființat, cu statut de persoană juridică sau de persoană fizică, ale cărui venituri (inclusiv orice surplus sau profit) sunt utilizate exclusiv în beneficiul organismului și pentru funcţionarea acestuia. Termenul cu scop nelucrativ (eng. not for profit, n.t.) are același înțeles. Provenienţă: Informații complete despre istoricul și proprietarii care au deținut un obiect de-a lungul timpului, din momentul creării sau descoperirii lui și prin până în prezent, pe baza cărora se stabilesc autenticitatea și proprietarul de drept al obiectului. Titlu valabil: Dreptul de proprietate incontestabil asupra unui bun, dovedit de proveniența integrală a obiectului dintr-o descoperire sau prin producere. 1 Trebuie remarcat faptul că termenii “muzeu” şi “profesionist muzeal” sunt definiții intermediare, destinate a servi la interpretarea Codului deontologic al ICOM pentru muzee. Definițiile noțiunilor de „muzeu” și „lucrători muzeali profesionişti”, utilizate în Statutul ICOM, rămân în vigoare până la finalizarea revizuirii Statutului ICOM.

1. Muzeele conservă, interpretează şi promovează moștenirea naturală și culturală a umanității.

Principiu: Muzeele răspund de patrimoniul tangibil și intangibil, natural și cultural. Organele de conducere și cei care răspund de direcția strategică și supravegherea

257

muzeelor au responsabilitatea principală de a proteja și de a promova acest patrimoniu, precum și resursele umane, fizice și financiare puse la dispoziția lor în acest scop. CADRUL INSTITUŢIONAL 1.1 Acte constitutive Organul de conducere al muzeului trebuie să se asigure că muzeul are o constituţie, un statut sau orice alt document public scris şi publicat, în conformitate cu legile naționale, care stabileşte clar statutul juridic, misiunea, caracterul permanent și natura non-profit a muzeului. 2.2 Misiunea, obiectivele şi politicile declarate ale muzeului Organismul de conducere trebuie să elaboreze, să publice și să acţioneze în baza unei declaraţii privind misiunea, obiectivele şi politicile muzeului, precum şi rolul şi componența organului de conducere. RESURSE FIZICE 1.3 Spaţii Organul de guvernare trebuie să asigure spaţii adecvate, cu un mediu adecvat, care să permită muzeului să-și îndeplinească funcțiile de bază definite în misiunea sa. 1.4 Acces Organul de guvernare trebuie să se asigure că muzeul și colecțiile sale sunt disponibile spre vizitare tuturor, în intervale orare rezonabile şi regulat, şi să acorde o atenție specială persoanelor cu nevoi speciale. 1.5 Sănătate şi securitate Organul de conducere trebuie să se asigure că standardele instituționale referitoare la sănătate, securitate și accesibilitate se aplică în ceea ce privește personalul și vizitatorii muzeului. 1.6 Protecția contra dezastrelor Organul de conducere trebuie să elaboreze și să aplice politici privind protejarea publicului și a personalului, a colecțiilor și a altor resurse ale muzeului, contra dezastrelor naturale și antropice. 1.7 Cerințe de securitate Organul de conducere trebuie să asigure nivelul de securitate necesar protejării colecțiilor muzeale contra furtului sau deteriorării pe durata expunerii, expozițiilor, în spațiile de lucru sau de depozitare și în tranzit. 1.8 Asigurare și despăgubire În cazul în care muzeul încheie o asigurare comercială pentru colecțiile sale, organul de conducere trebuie să se asigure că acoperirea poliței de asigurare este suficientă și include și obiecte în tranzit sau cu titlu de împrumut, precum și alte obiecte de care muzeul răspunde în mod curent. Dacă muzeul aplică un sistem de despăgubire, este necesar ca sistemul să acopere de o manieră adecvată și materialul care nu este proprietatea muzeului. RESURSE FINANCIARE 1.9 Finanțare Organul de conducere trebuie să se asigure că există fonduri suficiente pentru efectuarea și extinderea activităților muzeului. Toate fondurile trebuie contabilizate de o manieră profesionistă.

258

1.10 Politica de generare a veniturilor Organul de conducere trebuie să elaboreze o politică privind sursele de venit pe care are voie să le genereze din activitățile proprii sau acceptate din surse externe. Indiferent de sursa de finanțare, muzeele au datoria de a verifica permanent conținutul şi integritatea programelor, expozițiilor și activităților lor. Activitățile generatoare de profit nu trebuie să compromită standardele instituției sau ale publicului (a se vedea punctul 6.6). PERSONAL 1.11 Politica de angajare Organul de conducere trebuie să se asigure că toate acțiunile care vizează personalul muzeal sunt în conformitate cu politicile muzeului și cu procedurile legale în materie. 1.12 Numirea directorului sau conducătorului Funcţia de director sau conducător de muzeu este o funcţie cheie, astfel că, la numirea unei persoane în această funcție, organul de conducere trebuie să țină cont de cunoștințele și competențele pe care le presupune exercitarea eficientă a acestei funcții. Printre calitățile de care candidatul la ocuparea acestui post trebuie să dea dovadă se numără capacitate intelectuală și cunoștințe de specialitate, combinate cu un standard înalt de conduită etică. 1.13 Acces la organele de conducere Directorul sau șeful muzeului trebuie să fie în subordinea directă a forului conducător și să aibă acces nemijlocit la acesta. 1.14 Competența personalului muzeal Muzeul are obligația de a angaja numai persoane calificate și cu nivelul de experiență și competență necesar îndeplinirii tuturor sarcinilor care le revin (a se vedea și punctele 2.18; 2.24; 8.12) . 1.15 Formarea profesională a personalului Muzeul trebuie să ofere întregului personal muzeal oportunități de educație și dezvoltare profesională continuă, în scopul eficientizării prestației angajaților săi. 1.16 Conflict deontologic Organul de conducere nu trebuie să ceară personalului muzeului să acționeze de o manieră care ar putea fi interpretată ca fiind contrară dispozițiilor prezentului Cod deontologic sau dispozițiilor legislației naționale sau ale codurilor deontologice specializate. 1.7 Personal și voluntari muzeali Organul de conducere trebuie să instituie o politică scrisă, referitoare la munca de voluntariat, care să promoveze o relație pozitivă între voluntari și membrii personalului muzeal. 1.8 Voluntari și deontologie Organul de conducere trebuie să se asigure că voluntarii implicați în activități în cadrul muzeului sau independent cunosc bine prevederile Codului deontologic al ICOM și ale altor coduri și legi în materie.

2. Muzeele care deţin şi conservă colecții au rolul de curatori şi fac acest lucru în beneficiul societăţii si al dezvoltării acesteia.

Principiu: Muzeele au datoria de a strânge, păstra și promova colecțiile lor, ca o contribuție la protejarea patrimoniului natural, cultural și științific. Colecțiile lor sunt o

259

moștenire de interes public, au o poziție specială conferită prin lege și sunt protejate de legislația internațională. Inerentă acestei funcții de curator public este noțiunea de administrator, care include existența dreptului legal de proprietate, caracterul permanent, documentarea, accesibilitatea și clasarea responsabilă. COLECȚIONARE 2.1 Politica de colecționare Organul de conducere al fiecărui muzeu are datoria de a adopta și publica o politică scrisă referitoare la colecționare, care să reglementeze strângerea, îngrijirea și utilizarea colecțiilor. Politica trebuie să clarifice poziția fiecărui material muzeal care nu este destinat catalogării, conservării sau expunerii (a se vedea punctele 2.7; 2.8). 2.2 Titlu valabil Nici un obiect sau specimen nu se achiziționează prin cumpărare, cu titlul de cadou, prin testament sau la schimb, decât dacă muzeul achizitor a verificat existența unui titlu de proprietate valabil. Actul de posesie legitimă nu reprezintă neapărat un titlu valabil de proprietate. 2.3 Proveniență și due dilligence Muzeul trebuie să facă toate eforturile, înainte de achiziționare, pentru a avea garanția că obiectul sau specimenul oferit spre cumpărare, cu titlu de cadou, cu împrumut, prin testament sau la schimb nu a fost obținut pe căi ilicite în sau exportat din țara de origine sau în sau din orice altă țară în care obiectul sau specimenul în cauză se presupune că a fost deținut legal în proprietate (inclusiv în țara muzeului). Verificarea antecedentelor (due dilligence) în astfel de cazuri trebuie să stabilească istoricul complet al obiectului, începând de la descoperirea sau realizarea lui. 2.4 Obiecte și specimene obţinute prin muncă de teren neautorizată sau neștiințifică Muzeele nu trebuie să achiziționeze obiecte, în cazul în care are motive întemeiate să creadă că acestea au fost dobândite în mod neautorizat sau de o manieră neștiințifică, prin distrugerea sau avarierea intenționată a unor monumente, situri arheologice sau geologice, sau a unor specii și habitate naturale. Tot astfel, muzeul trebuie să se abțină să achiziționeze obiecte sau specimene, în cazul în care descoperirea lor nu a fost adusă la cunoștința proprietarul sau a ocupantul terenului unde au fost descoperite sau a autorităților judiciare sau guvernamentale de resort. 2.5 Material sensibil din punct de vedere cultural Colecțiile constând din rămășițe pământești umane și materialul cu semnificație sacră se achiziționează numai dacă pot fi păstrate în siguranță și îngrijite cu respect. Acest lucru trebuie să se facă de o manieră compatibilă cu standardele profesionale și cu interesele și convingerile membrilor comunității, grupurilor etnice sau religioase din care provin obiectele, acolo unde acestea sunt cunoscute (a se vedea și punctele 3.7; 4.3). 2.6 Exemplare biologice sau geologice protejate Muzeele nu trebuie să achiziționeze exemplare biologice sau geologice care au fost colectate, vândute sau transferate cu încălcarea legislației sau a tratatelor locale, naționale sau internaționale privind protejarea vieții sălbatice sau conservarea istoriei naturale. 2.7 Colecții vii În cazul în care colecțiile includ exemplare botanice sau zoologice vii, muzeul trebuie să țină cont, în special, de mediul natural și social din care provin exemplarele, ca și de

260

toate legile și tratatele locale, naționale sau internaționale privitoare la protejarea vieții sălbatice sau conservarea istoriei naturale. 2.8 Colecții de lucru Politica privind colecțiile poate include dispoziții speciale privind anumite tipuri de colecții de lucru, în cazul când accentul se pune pe păstrarea procesului cultural, științific sau tehnic, mai degrabă decât a obiectului în sine, sau în cazul în care obiectele sau exemplare se adună pentru a fi expuse regulat și în scopuri didactice (a se vedea și punctul 2.1). 2.9 Achiziții prin exceptarea de la politica de colecționare a muzeului Achiziționarea de obiecte sau de exemplare prin exceptare de la politica declarată a muzeului ar trebui să se facă doar în cazuri excepționale. Organul de conducere are datoria ca, în astfel de cazuri, să examineze opiniile experților și punctele de vedere ale tuturor părților interesate. Examinarea trebuie să țină cont de semnificația obiectului sau a exemplarului, inclusiv de contextul acestuia în cadrul patrimoniului cultural sau natural, precum și de interesele speciale ale altor muzee care colecționează material de acel gen. Totuși, chiar și în aceste condiții, obiectele care nu au un titlu de proprietate valabil nu trebuie achiziționate (a se vedea și punctul 3.4). 2.10 Achiziționarea de la membri ai organelor de conducere și de la personalul

muzeului Se va acorda o atenție specială obiectelor oferite muzeului spre vânzare, cu titlu de donație sau de cadou în scop fiscal, de către membri ai organelor de conducere, de către membri ai personalul muzeului sau de către familiile și cunoștințele apropriate ai acestora. 2.11 Depozitari de ultimă instanță Nicio prevedere din prezentul Cod deontologic nu împiedică muzeul să acționeze ca depozitar de ultimă instanță pentru exemplare și obiecte fără proveniență, colectate sau recuperate ilegal din teritoriul în care muzeul are competență legală. CASAREA COLECȚIILOR 2.12 Autorizație legală de casare Dacă muzeul este autorizat prin lege să caseze piese de muzeu sau a achiziționat piese supuse condițiilor de casare, acesta are obligația de a respecta întocmai cerințele legale sau alte norme și proceduri in materie. În cazul în care achiziția inițială a făcut obiectul unor restricții obligatorii sau de altă natură, restricțiile respective trebuie obligatoriu respectate, exceptând acolo unde se poate demonstra clar că respectarea lor este imposibilă sau este substanțial în detrimentul instituției și, dacă este cazul, trebuie să se obțină scutire de restricții, prin proceduri legale. 2.13 Eliminarea din inventar a colecțiilor muzeale Eliminarea din inventar (clasarea) unei piese sau a unui specimen din colecția muzeului este permisă numai cu condiția ca muzeul să înțeleagă pe deplin semnificația piesei, caracterul ei (dacă este sau nu reînnoibilă), statutul juridic al piesei și eventuala pierdere a încrederii publice în urma unei astfel de acțiuni. 2.13 Răspundere pentru clasare Decizia de clasare este responsabilitatea organului de conducere, în consultare cu directorul muzeului și curatorul colecției vizate. Este posibil ca, în cazul colecţiilor de lucru, să se aplice aranjamente speciale (a se vedea punctele 2.7; 2.8).

261

2.15 Casarea pieselor eliminate din inventarul colecției Fiecare muzeu trebuie să aibă o politică prin care să stabilească metodele autorizate de eliminare definitivă a unei piese din colecție, sub forma donației, transferului, schimbului, vânzării, repatrierii sau distrugerii, și care să permită transferul titlului nerestricționat agenției care primește piesa. Muzeul are obligația de a ține o evidență completă a tuturor deciziilor sale de eliminare din inventar, a pieselor eliminate şi casate. Muzeul trebuie să aibă în vedere că o piesă care se elimină din inventar trebuie oferită, cu întâietate, unui alt muzeu. 2.16 Venituri din casarea colecțiilor Colecțiile sunt bun public și nu trebuie tratate ca active realizabile. Sumele de bani sau compensațiile câștigate din eliminarea și casarea pieselor și specimenelor dintr-o colecție muzeală trebuie folosite exclusiv în folosul colecției și, de regulă, pentru achiziții destinate completării colecției respective. 2.17 Cumpărarea colecțiilor eliminate Muzeul nu trebuie să permită personalului muzeului, membrilor organului de conducere şi familiilor sau cunoștințelor apropiate ai acestora să cumpere obiecte eliminate din inventarul unei colecţii de care răspund aceştia. ÎNTREŢINEREA COLECȚIILOR 2.18 Continuitatea colecţiei Muzeul trebuie să stabilească şi să aplice politici care să garanteze că toate colecţiile sale (permanente şi temporare) şi informațiile asociate acestora, înregistrate în mod corespunzător, sunt disponibile pentru utilizare curentă și vor fi transmise generațiilor viitoare, în cea mai bună stare posibilă, ţinând cont de cunoștințele și resursele de la momentul respectiv. 2.19 Delegarea răspunderii privind colecţiile Responsabilităţile profesionale care implică întreţinerea colecţiilor trebuie încredinţate persoanelor care deţin cunoştinţele şi competenţele adecvate sau care sunt supervizaţi corespunzător (a se vedea şi punctul 8.11). 2.20 Documentarea colecţiilor Colecţiile muzeale trebuie documentate conform standardelor profesionale acceptate. Documentarea trebuie să includă identificarea şi descrierea completă a fiecărei piese şi a asocierilor acesteia, precum şi date privind proveniența, starea, regimul şi locaţia curentă. Aceste date trebuie păstrate într-un loc sigur și susținute de sisteme de recuperare a datelor, care oferă acces la informații personalului muzeului și altor utilizatori autorizaţi. 2.21. Protecţia contra dezastrelor O atenţie deosebită trebuie acordată elaborării de politici destinate să asigure protejarea colecţiilor în caz de conflict armat şi alte dezastre antropice şi naturale. 2.22 Securitatea colecţiilor şi date asociate Muzeul trebuie să ia măsuri de prevenire a divulgării informaţiilor sensibile cu caracter personal sau alte informaţii aferente, precum şi orice alte aspecte confidenţiale, în momentul în care face publice date despre colecţiile sale. 2.23 Conservare preventivă Conservarea preventivă este un element important al politicii muzeale şi al îngrijirii colecţiilor. Este o responsabilitate esenţială a muzeologilor, aceea de a crea şi menţine un

262

mediu ambiant care protejează colecţiile aflate în grija lor, fie că se află în depozit, expuse sau în tranzit. 2.24 Conservarea şi restaurarea colecţiilor Muzeul trebuie să monitorizeze atent starea colecţiilor, pentru a stabili când anume o piesă sau un specimen are nevoie de lucrări de conservare-restaurare şi de serviciile unui conservator-restaurator calificat. Principalul obiectiv trebuie să fie stabilizarea piesei sau specimenului. Toate procedurile de conservare trebuie să fie documentate şi cât mai reversibile posibil, iar toate modificările aduse piesei sau specimenului trebuie să fie clar identificabile faţă de starea iniţială a acestora. 2.25 Bunăstarea animalelor vii Muzeul care are o colecţie de animale vii trebuie să își asume răspunderea deplină pentru sănătatea și bunăstarea animalelor. În acest caz, muzeul trebuie să elaboreze și să pună în aplicare un cod de siguranță pentru protecția personalului muzeului și a vizitatorilor, precum şi a animalelor, aprobat de un expert în domeniul veterinar. Modificarea genetică trebuie să fie clar identificabilă. 2.26 Folosirea în scop personal a colecției muzeale Personalul muzeului, membrii organelor de conducere şi familiile şi cunoştinţele apropiate ale acestora nu au voie să înstrăineze obiecte din colecțiile muzeale, fie chiar și numai temporar, în scopul lor personal. 3. Muzeele păstrează dovezi primare pentru stabilirea și aprofundarea

cunoștințelor Principiu: Muzeele răspund în fața tuturor pentru întreținerea, accesibilitatea și interpretarea dovezilor primare colectate și păstrate în colecțiile lor. DOVEZI PRIMARE 3.1 Colecții ca dovezi primare Politica muzeului referitoare la colecții trebuie să indice clar importanța colecțiilor ca probe documentare primare. Politica trebuie să asigure că acest fapt nu este guvernat de tendințele intelectuale ale vremii sau de uzanța muzeală. 3.2 Disponibilitatea colecțiilor Muzeele au o responsabilitate deosebită în ce priveşte accesul cât mai liber posibil la colecţii şi la toate informațiile relevante despre acestea, sub rezerva restricțiilor impuse din rațiuni de confidențialitate și securitate. COLECTARE ȘI CERCETARE MUZEALĂ 3.3. Colectarea în teren Muzeele care se ocupă de colectarea în teren trebuie să elaboreze politici conforme cu standardele academice și cu obligaţiile prevăzute de legile și tratatele naționale și internaționale în materie. Munca de teren se efectuează acordând respectul și considerația cuvenită opiniilor comunităților locale, resurselor de mediu și practicilor culturale ale acestora, precum și eforturilor lor de a consolida patrimoniul cultural și natural.

263

3.4 Colecţionarea dovezilor primare în cazuri excepţionale În cazuri cu totul excepționale, este posibil ca un obiect fără proveniență să aibă o contribuţie atât de mare pentru cunoaștere, încât este în interesul public să fie conservat. Acceptarea unui astfel de obiect într-o colecție muzeală trebuie să facă obiectul unei decizii din partea specialiștilor în disciplina respectivă şi să nu contravină legislaţiei naționale sau internaționale. 3.5 Cercetare Cercetarea întreprinsă de personalul muzeului trebuie să corespundă cu misiunea și obiectivele muzeului și să respecte practicile legale, deontologice și științifice stabilite. 3.6 Analiză distructivă În cazul în care cercetarea unei piese presupune aplicarea de tehnici de analiză distructivă, evidența completă a materialului analizat, rezultatul analizei și cercetarea rezultată, inclusiv publicațiile aferente, trebuie să facă parte din fișa permanentă a piesei analizate. 3.7 Rămășițe umane și material cu semnificație sacră Cercetarea rămășițelor omenești și a materialelor cu semnificație sacră trebuie efectuată de o manieră conformă cu standardele profesionale și ținând cont de interesele și credințele comunității și a grupurilor etnice și religioase de unde provine materialul cercetat, în cazul în care se cunosc (a se vedea și punctele 2.5; 4.3). 3.8 Rezervarea drepturilor asupra materialelor de cercetare Ori de câte ori personalul muzeal pregătește un material pentru prezentare sau pentru documentarea investigațiilor în teren, trebuie să existe un acord foarte clar cu muzeul-sponsor, cu privire la toate drepturile în lucrarea respectivă. 3.9 Împărtășirea cunoștințelor Muzeografii au obligația de a împărtăși din cunoștințele și experiența lor colegilor, profesorilor și studenților din specialitatea lor. Ei trebuie să respecte și să recunoască meritele celor de la care au învățat și să transmită mai departe progresele tehnice și experienţa, în folosul altora. 3.10 Cooperarea între muzee și alte instituții Personalul muzeului trebuie să recunoască și să susţină nevoia de cooperare și consultare între instituții cu interese și practici de colecţionare similare. Acest lucru este valabil mai ales în cazul instituțiilor de învățământ superior și al anumitor societăți de utilităţi publice, unde este posibil ca studiile de cercetare să conducă la colecţii importante, pentru care nu este garantată securitatea pe termen lung.

4. Muzeele oferă șansa de a aprecia, înțelege și promova patrimoniului natural și cultural

Principiu: Muzeele au datoria de onoare de a-şi promova rolul educativ și de a atrage un public cât mai larg din comunitatea, localitatea sau grupul pe care o/îl deservesc. Interacțiunea cu comunitatea din care face parte și promovarea patrimoniului acesteia fac parte integrantă din rolul educativ al muzeului.

264

EXPUNERE & EXPOZIȚII 4.1 Expunere, expoziții și activități speciale Expunerile şi expoziţiile temporare, fizice sau electronice, trebuie să concorde cu misiunea, politica și scopurile declarate ale muzeului şi să nu compromită nici calitatea, nici protejarea și conservarea adecvată a colecțiilor. 4.2 Interpretarea exponatelor Expunerea rămăşiţelor omenești și a materialelor cu semnificație sacră trebuie să se facă de o manieră compatibilă cu standardele profesionale și să ţină cont, în măsura în care sunt cunoscute, de interesele și credințele membrilor comunității și ale grupurilor etnice sau religioase din care provin obiectele expuse. Un astfel de material trebuie prezentat cu mare tact și cu respect pentru demnitatea umană a tuturor. 4.4 Expunere publică Solicitările de interzicere de la expunere publică a rămășițelor omenești sau a materialelor cu semnificație sacră, primite din partea comunității din care provin respectivele materiale, trebuie rezolvate cu promptitudine, respect și compasiune, la fel ca şi cererile de restituire a unui astfel de material expoziţional. Politicile muzeului trebuie să stabilească foarte clar procedura de răspuns la astfel de cereri. 4.5 Expunerea materialelor de proveniență necunoscută Muzeele trebuie să evite să expună sau să folosească într-un fel sau altul material muzeal de origine îndoielnică sau de proveniență necunoscută. Muzeele trebuie să fie conștiente de faptul că expunerea sau utilizarea unui astfel de material poate fi interpretată drept încuviinţare sau participare la comerțul ilicit cu bunuri culturale. ALTE RESURSE 4.6 Publicare Informațiile publicate de muzee, prin orice mijloace, trebuie să fie bine-fundamentate, exacte și să ţină cont, în mod responsabil, de disciplinele, societățile sau convingerile academice prezentate. Publicațiile muzeului nu trebuie să compromită standardele instituției. 4.7 Reproduceri Muzeele au datoria să respecte integritatea originalului, atunci când face sau utilizează replici, reproduceri sau copii după piese din colecţie. Toate copiile trebuie să fie etichetate în mod clar și marcate permanent ca fiind facsimile.

5. Resursele muzeului oferă ocazii pentru alte servicii și prestații publice Principiu: Muzeele folosesc o gamă foarte variată de specialităţi, competențe și resurse fizice, a căror aplicabilitate depășește cu mult granițele muzeului. Aceasta poate conduce la folosirea în comun a resurselor sau la furnizarea de alte servicii, în completarea activităţilor de bază ale muzeului. Aceste alte servicii trebuie organizate astfel încât să nu compromită misiunea declarată a muzeului.

265

SERVICII DE IDENTIFICARE 5.1 Identificarea pieselor dobândite ilegal sau ilicit În cazul când muzeul oferă servicii de identificare sau expertizare de obiecte, muzeul are obligația de a presta aceste servicii astfel încât să nu fie suspectat că ar obține, direct sau indirect, vreun avantaj de pe urma lor. Identificarea și autentificarea obiectelor despre care se ştie sau există suspiciuni că au fost dobândite, transferate, importate sau exportate în mod ilegal sau pe căi ilicite nu trebuie făcute publice înainte ca autoritățile competente să fi fost anunţate. 5.2 Autentificare şi evaluare (expertizare) Evaluările se fac în scopul asigurării colecţiilor muzeale. Opinii cu privire la valoarea monetară a altor obiecte trebuie emise numai la cererea oficială adresată de alte muzee sau la cererea autorităților judiciare, guvernamentale sau a altor autorităţi publice competente. Cu toate acestea, în cazul în care chiar muzeul este beneficiarul evaluării, evaluarea unei piese sau a unui specimen de colecţie trebuie să se facă de către un specialist independent.

6. Muzeele lucrează în strânsă colaborare cu comunităţile din care provin colecţiile lor, precum şi cu comunităţile pe care le servesc

Principiu: Colecțiile muzeale reflectă patrimoniul cultural și natural al comunităților din care provin. Ca atare, ele sunt mai mult decât bunuri patrimoniale obișnuite, date fiind afinitățile lor puternice cu identitatea națională, regională, locală, etnică, religioasă sau politică. Prin urmare, este important ca politica muzeală să fie receptivă la acest aspect. ORIGINEA COLECŢIILOR 6.1 Cooperare Muzeele au datoria de a promova schimbul de cunoștințe, documentaţii și colecții cu alte muzee și cu organizații culturale din țările și comunitățile de origine. Aşadar, muzeele trebuie să aibă în vedere posibilitatea de a dezvolta parteneriate cu muzee din ţări sau zone care şi-au pierdut o parte semnificativă din patrimoniul propriu. 6.2 Returnarea bunurilor culturale Muzeele trebuie să fie pregătite să inițieze dialoguri privind returnarea bunurilor culturale ţării sau poporului de origine. Acest lucru trebuie să se facă de o manieră imparțială, bazată pe principii științifice, profesionale și umanitare, precum și conform legislației locale, naționale și internaționale aplicabile, de preferinţă printr-o acțiune la nivel guvernamental sau politic. 6.3 Restituirea bunurilor culturale Când o țară sau un popor cere să i se restituie un obiect sau specimen muzeal despre care are dovezi că a fost exportat sau transferat cu încălcarea principiilor convențiilor internaționale și naționale şi că aparţine de drept patrimoniului cultural sau natural al ţării sau poporului respectiv, muzeul în cauză are datoria, în măsura în care legea îi permite să facă acest lucru, de a lua măsuri prompte și responsabile pentru restituirea obiectului. 6.4 Obiecte culturale din țări ocupate Muzeele trebuie să se abțină de la achiziționarea sau dobândirea de obiecte culturale dintr-un teritoriu ocupat şi trebuie să respecte pe deplin toate legile și convențiile care reglementează importul, exportul și transferul de materiale culturale sau naturale.

266

RESPECT PENTRU COMUNITĂŢILE PE CARE LE SERVESC 6.5 Comunităţi contemporane În cazul când achiziţiile muzeului vizează o comunitate contemporană și patrimoniul acesteia, achizițiile trebuie efectuate numai pe baza consimțământului informat, fără exploatarea proprietarului bunului sau a informatorilor. Respectul față de dorințele comunității implicate trebuie să prevaleze. 6.6 Finanțarea facilităților comunitare În căutarea de fonduri pentru finanţarea activităților muzeale care vizează comunități contemporane, muzeele trebuie să se asigure că nu contravine intereselor comunităţii în cauză (a se vedea punctul 1.10). 6.7 Folosirea colecțiilor din comunități contemporane Folosirea în scop muzeal a colecţiilor provenind din comunităţi contemporane impune respectarea demnității umane și a tradițiilor şi culturilor care le folosesc. Astfel de colecții trebuie utilizate pentru a promova bunăstarea oamenilor, dezvoltarea socială, toleranța și respectul, prin susținerea dialogului multisocial, multicultural şi multilingvistic (a se vedea şi punctul 4.3). 6.8 Suporteri din cadrul comunităţii Muzeele au datoria de a crea un mediu care să îi atragă suporteri din comunitate (de exemplu, Prietenii Muzeelor și alte organizații susţinătoare), de a recunoaşte contribuția comunităţii și de a clădi o relație armonioasă între comunitate şi personalul muzeului.

7. Muzeele funcţionează legal Principiu: Muzeele trebuie să respecte întocmai toate obligaţiile prevăzute de legislaţia şi tratatele internaționale, regionale, naţionale sau locale, în vigoare în țara lor. În plus, organul de conducere al muzeului trebuie să se conformeze prevederilor tuturor înţelegerilor sau condiţiilor cu caracter executoriu, referitoare la diverse aspecte care privesc muzeul, colecțiile și operațiunile sale. CADRUL LEGAL 7.1 Legislația națională și locală Muzeele trebuie să se conformeze tuturor legilor naționale și locale şi să respecte legislația altor state, cu impact asupra funcţionării lor legale. 7.2 Legislația internațională Politica muzeală trebuie să recunoască şi să respecte următoarea legislație internațională, care serveşte drept standard pentru interpretarea Codului deontologic al ICOM:

Convenția UNESCO privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Convenția de la Haga, Primul Protocol, 1954, şi Al Doilea Protocol, 1999. Convenția UNESCO privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate culturală (1970); Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție (1973); Convenția ONU privind diversitatea biologică (1992); Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (1995); Convenția UNESCO privind protejarea patrimoniului cultural subacvatic (2001); Convenția UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003).

267

8. Muzeele trebuie să acţioneze cu profesionalism Principiu: Membrii comunităţii muzeografilor trebuie să respecte standardele și legile în materie și să protejeze demnitatea și onoarea profesiei lor. Aceştia au, de asemenea, datoria de a proteja publicul împotriva comportamentelor ilegale sau lipsite de etică. Muzeografii trebuie să profite de orice ocazie pentru a informa și educa publicul cu privire la obiectivele, scopurile și aspirațiile profesiei lor, astfel încât publicul să înţeleagă mai bine rolul şi contribuţia muzeelor în viaţa societăţii. CONDUITĂ PROFESIONALĂ 8.1 Cunoaşterea legislaţiei în domeniu Fiecare muzeograf trebuie să fie la curent cu legislația internațională, națională și locală în materie, precum și cu condițiile contractului său de muncă, şi să evite situațiile de natură să fie interpretate ca fiind un comportament necorespunzător. 8.2 Responsabilitate profesională Muzeografii au obligația de a aplica politicile și procedurile instituției angajatoare. Cu toate acestea, ei au dreptul de a formula obiecții cu privire la practici pe care le consideră dăunătoare pentru muzeu sau pentru profesia de muzeograf, precum şi cu privire la chestiuni ţinând de deontologie. 8.3 Conduită profesională Loialitatea față de colegi și faţă de muzeul angajator este o responsabilitate profesională importantă și trebuie să se bazeze pe respectul pentru principiile deontologice fundamentale, aplicabile profesiei în ansamblul ei. Muzeografii trebuie să respecte condițiile Codului deontologic al ICOM și să fie la curent cu orice alte coduri sau politici relevante pentru activitatea muzeului. 8.4 Responsabilități academice și științifice Muzeografii au obligaţia de a promova investigarea, conservarea și utilizarea informațiilor inerente colecțiilor. Ei trebuie, prin urmare, să se abțină de la orice activitate sau situație care ar putea duce la pierderea unor astfel de date academice și științifice. 8.5 Piaţa neagră Muzeografii nu trebuie să sprijine, direct sau indirect, traficul sau comerţul ilicit cu bunuri culturale. 8.6 Confidențialitate Muzeografii au datoria de a proteja informațiile confidențiale obținute în timpul activității lor. În plus, informațiile despre obiectele aduse la muzeu pentru a fi identificate sunt confidențiale și nu trebuie publicate sau transmise niciunei alte instituţii sau persoane, fără aprobarea expresă a proprietarilor obiectelor. 8.7 Securitatea muzeului şi a colecţiilor Personalul muzeului are obligaţia de a păstra secrete informaţiile despre sistemele de securitate ale muzeului sau ale colecţiilor şi despre cele ale proprietăţilor private pe care le vizitează în exercitarea sarcinilor lor de serviciu. 8.8 Exceptare de la obligaţia de confidenţialitate Obligaţia de confidențialitate este subordonată obligației legale a muzeografilor de a sprijini poliția sau alte autorități competente să desfăşoare anchete pentru recuperarea bunurilor cu privire la care există suspiciuni că au fost furate, dobândite ilicit sau transferate ilegal. 8.9 Independența personală

268

Chiar dacă membrii oricărei bresle au dreptul la un oarecare grad de independență personală, aceştia trebuie să înțeleagă că afacerile şi interesele lor profesionale personale nu pot fi separate complet de instituția angajatoare. 8.10 Relaţii profesionale Muzeografii stabilesc relaţii de colaborare cu numeroase alte persoane, atât din interiorul, cât şi din afara muzeului la care sunt angajați. Ca atare, ei au datoria de a-şi presta serviciile profesionale eficient și la standarde înalte de calitate, în orice situaţie. 8.11 Consultare profesională Muzeograful are datoria profesională de a se consulta cu colegi din interiorul sau din afara muzeului, atunci când expertiza sa este insuficientă pentru a asigura luarea celor mai bune decizii. CONFLICTE DE INTERESE 8.12 Cadouri, favoruri, împrumuturi sau alte foloase personale Angajaţii muzeelor nu trebuie să accepte cadouri, favoruri, împrumuturi sau alte tipuri de foloase personale, în cazul în care acestea le sunt oferite pentru sau în legătură cu îndeplinirea sarcinilor în cadrul şi în numele muzeului. Ocazional, curtoazia profesională admite oferirea și primirea de cadouri, dar acest lucru trebuie să se întâmple întotdeauna numai în numele instituției în cauză. 8.13 Angajare sau interese de afaceri în afara muzeului Muzeografii, deși au dreptul la o oarecare independență personală, trebuie să realizeze faptul că nici o afacere sau interes profesional privat nu poate fi separată/separat în totalitate de instituția angajatoare. Ca atare, aceştia nu au voie să întreprindă alte activități remunerate sau să accepte sarcini în afara muzeului, care sunt sau ar putea fi considerate ca fiind contrare intereselor muzeului. 8.14 Tranzacţii cu bunuri de patrimoniu natural sau cultural Muzeografii nu au voie să participe în mod direct sau indirect în tranzacţii (cumpărarea sau vânzarea pentru profit) cu bunuri de patrimoniul natural sau cultural. 8.15 Interacțiunea cu Dealerii Muzeografii nu trebuie să accepte cadouri, gesturi de ospitalitate sau orice altă formă de recompensă, de la niciun dealer, adjudecător sau o altă persoană, ca stimulent pentru a cumpăra sau înstrăina obiecte de muzeu sau pentru a lua sau nu măsuri oficiale. Mai mult decât atât, un muzeograf nu trebuie să recomande un anumit dealer, adjudecător sau evaluator, niciunei persoane din public. 8.16 Colecţie privată Muzeografii nu au voie să concureze cu instituția lor, în cazul când achiziţionează sau colecţionează obiecte pe cont propriu. Angajatul trebuie să semneze un acord cu conducerea muzeului, cu privire la eventualele colecţii private ale angajatului, pe care angajatul are datoria să îl respecte cu scrupulozitate. 8.17 Utilizarea numelui şi siglei ICOM Membrii ICOM nu au dreptul de a utiliza cuvintele „Consiliul Internațional al Muzeelor”, „ICOM” sau sigla ICOM pentru a promova sau aviza operaţiuni sau produse cu scop lucrativ. 8.18 Alte conflicte de interese În cazul în care apare orice alt fel de conflict de interese între o persoană fizică şi muzeu, interesele muzeului trebuie să prevaleze.