Germania in Primul Razboi Mondial: intre frica si supraincrederea de sine

Petre Silviu,

Ceea ce fascineaza si ne intriga cu privire la Primul Razboi Mondial este tocmai neclaritatea cauzelor sale. Daca in cazul celui de-Al Doilea putem vorbi cu mult mai precis despre un automatism al revansardei si de o claritate a aliantelor, in schimb prima mare conflagratie globala presupune un alfabet de factori care, chiar odata enumerati, tot nu ne dau o explicatie fara tagada.

Sa fie vorba despre nationalismul exacerbat, de darwinismul social care inunda mentalitatea lumii politice, militare si academice deopotriva; de colonialism sau pur si simplu de frica fata de celalalt?! Si, daca tot e sa atribuim culpe, cine merita sa fie pus in boxa acuzatilor: Germania, asa cum ne-am obisnuit sa repetam de cel putin doua generatii; Austro-Ungaria prin politica sa nesabuita in Balcani; Marea Britanie pentru ca se temea de un hegemon continental care i-ar fi pus in pericol splendida izolare; sau poate micile puteri care, prin simpla lor existenta si piruetele diplomatice au intretinut climatul de instabilitate determinand domino-ul rivalitatilor?! Fascinatia ne este intretinuta si de faptul ca fiecare epoca tinde, inerent, sa reinterpreteze trecutul in functie de propriile sale nevoi.[1]

Ceea ce readuce Primul Mare Razboi in prim-plan, dincolo de aritmetica simbolica a centenarului este ca, acum o suta de ani, ca si astazi, interdependenta economica coabita cu maturizarea unei opinii publice internationale, engleza si franceza deveneau lingua franca pentru un numar tot mai mare de oameni, infrangerea Rusiei de catre Japonia la Tsushima in 1904 agita spectrului pierderii monopolului Occidentului, iar fragilitatea situatiei din

Orientul Mijlociu ameninta sa schimbe radical status-quo-ul (atunci era vorba despre nationalismul arab ce visa la independenta fata de otomani, azi avem extinderea Statului Islamic- agent dizolvant al Acordului Sykes-Picot etc). Atunci, ca si acum, cascada de cuceriri tehnice coexista cu revirimentul misticismului. Atunci, ca si acum, criza sistemica devenise parte a vietii de zi cu zi, astfel incat desi militarismul dadea predicatul zilei si natiunile moderne se cizelasera pe nicovala sa.

Articolul prezent face doua argumente:

1) in vara lui 1914 elitele germane traiau un sentiment dual, unul care inmanunchea simultan teama si curajul; 2) increderea acelorasi elite ca se pot accentua instabilitatea interna a principalilor sai adversari prin folosirea unor actor non-statali a cantarit in decizia de a initia atacul.

Portretul unui baiat, trilogia ,,Speranta sau teama" FOTO via artfarmmotel.blogspot.ro

Marile puteri intre cifre si realitate

Pornind de la cifrele furnizate de celebra lucrarea a istoricului Paul Kennedy, tradusa si in romana ,,Ascensiunea si decaderea marilor puteri", putem face o serie de divagatii fertile. Dinspre potentialul industrial si bunastarea per capita spre efectivele militare, tabloul marilor puteri in anteperioada lui 1914 arata astfel:

Venitul national, populatia si venitul pe cap de locuitor ale puterilor in 1914[2]:

 

Venitul national

(miliarde de dolari)

Populatia (milioane)

Venitul per capita (dolari)

Statele Unite

37

98

377

Marea Britanie

11

45

244

Franta

6

39

153

Japonia

2

55

36

Germania

12

65

184

Italia

4

37

108

Rusia

7

171

41

Austro-Ungaria

3

52

57

 

Comparatii industriale/tehnologice intre aliantele din 1914[3]:

 

Germania/Austro-Ungaria

Franta/Rusia

+

Marea Britanie

 

Procente din productia industriala mondiala (1913)

19,2%

14,3%

 

 

+

13,6%

=27,9%

Consumul de energie (1913), milioane de tone echivalent carbune

236,4

116,8%

 

 

 

+

195,0

=311,8

Productia (1913) in milioane de tone

20,2

9,4

 

 

+

7,7

=17,1

Potentialul industrial total (Regatul Unit in 1900=100)

178,4

133,9

 

 

+

127,2

=261,1

 

Personalul militar si naval al marilor puteri, 1880-1914[4]:

 

1880

1890

1900

1910

1914

Rusia

791.000

677.000

1.162.000

1.285.000

1.352.000

Franta

543.000

542.000

715.000

769.000

910.000

Germania

426.000

504.000

524.000

694.000

891.000

Marea Britanie

420.000

624.000

571.000

532.000

367.000

Austro-Ungaria

346.000

385.000

425.000

444.000

246.000

Italia

216.000

284.000

255.000

322.000

345.000

Japonia

71.000

84.000

234.000

271.000

306.000

Statele Unite

34.000

39.000

96.000

127.000

164.000

 

Dupa cum se poate vedea, in vara lui 1914 Germania reprezenta un actor international deosebit de puternic in cadrul concertului marilor puteri eurasiatice, ponderea productiei industriale, a venitului per capita si al personalului militar/naval plasand-o intre primii trei-patru protagonisti de pe scena. Superioritatea sa materiala fata de Franta nu scapa analistilor.

Chiar daca Hexagonul poseda o usoara superioritate numerica la capitolul personalului, Germania domina atat prin potential cat si echipament.

Conform mai multor surse istorice compilate de Paul Kennedy, PIB-ul francez era 50-55% din cel german. Economia se traducea de asemenea in atuuri pe campul de lupta, unde Reichul putea pune la bataie 100 de divizii (comparativ cu cele 80 ale francezilor); 112.000 de subofiteri bine instruiti (comparativ cu 48.000 ai francezilor); 4.500 vs 2.500 mitraliere; 6.000 tunuri calibru 77 vs 3.800, toate completate de un monopol cvasi-absolut in privinta artileriei grele.[5] Poate ca Marea Britanie domina marile, dar armata de uscat insulara era redusa, iar aducerea intaririlor din colonii cerea timp. Poate ca Rusia detinea un potential demo-economic mai vast, insa acela nu era tradus in capacitati efective. Cantitatea uriasa a soldatilor si echipamentului rusesc nu putea compensa slaba calitate a ingredientelor socotite. O mare parte din soldati erau analfabeti, pentru a nu mai pune la socoteala ca bugetul de aparare apasa greu asupra mujicului de rand care se rascula adesea, fortand autoritatile sa se ocupe in primul rand cu mentinerea ordinii interne. Asadar, Imperiul tarilor se vedea obligat sa se cucereasca pe sine inainte de a-i cuceri pe altii![6]

Datele materiale prezentate, ca de altfel orice alte statistici nu dau un deznodamant sigur la casele de pariuria alti factori venind in ecuatie. Unul din ei este acela ca diplomatia avea sa-si spuna cuvantul hotarator. Initiativele diplomatilor rusi, francezi si englezi au fost usurate si de actiunile nesabuite ale Kaiserului care, dupa inlaturarea lui Bismarck, nu s-a mai preocupat de mentinerea aliantei cu Rusia pentru a evita incercuirea. Prinse geografic in menghina Antantei, Puterile Centrale aveau de infruntat superioritatea acesteia. In alta ordine de idei, nici unul dintre statele implicate direct in conflict, fie ele mari sau marginale, nu erau realmente pregatite pentru ce a avea sa urmeze.[7] Statele majore si ofiterii superiori asteptau un blitzkrieg care sa transeze rezultatul in cel mult cateva luni. De amintit remarca lui Helmuth von Moltke spusa ministrului de externe, Gottlieb von Jagow: ,,Trebuie sa purtam un razboi preventiv si sa-i cucerim pe oponentii nostri atat timp cat mai avem o sansa in aceasta lupta."[8]

Constienta de situatia grava in care se gasea a la long duree, elita germana a cautat sa suplimenteze planurile militare conventionale cu cele indirecte, ce presupuneau subminarea frontului intern al adversarilor. In vederea respectivului deziderat, au fost cautata si curtate acele miscari de eliberare nationala sau retele de revolutionari ce puteau fi ajutate sa distraga atentia si resursele principalilor adversari, Statele Unite si Marea Britanie. Povestea lui Lawrence al Arabiei se inscrie in literatura clasica de aventuri, dar este departe de unicat. In oglinda, mai multe expeditii germane au strabatut Asia Centrala in speranta coagularii unor rascoale anti-britanice. Vorbim aici despre misiunile lui:

 1. Wilhelm Wassmuss (1880-1931) in Persia (1915)

 2. Oskar von Niedermeyer (1885-1948) in Afganistan (1914-1916)

 3. Franz von Papen (1879-1969) in Statele Unite (1914-1915)

4. Telegrama Zimmerman, ianuarie 1917.

Daca obiectul primelor trei era destabilizarea Imperiului Britanic, cea de-a patra actiune exploata posibilitatea cooptarii Mexicului in razboi contra Statelor Unite. Textul telegramei in cauza, trimis de catre secretarul de stat german pe relatii interne, Arthur Zimmerman (1864-1940), promitea presedintelui Venustiano Caranzamunitie si ajutor pentru ca statul latin sa recupereze Texasul, New Mexico, si Arizona de la nord-americani. Odata ce a fost decriptata de catre spionajul britanic si inaintata presedintelui Woodrow Wilson, seful de la Casa Alba a facut public documentul pentru a monta opinia publica impotriva Germaniei wilhelmiene si a convinge Congresul sa sustina interventia peste ocean.

Tot atunci Statul Major German a facilitat intoarcerea lui Vladimir Lenin in Rusia pentru a face agitatii si rasturna regimul tarist- eveniment ale carui consecinte nu mai au nevoie de introducere.

Probabil ca cea mai spectaculoasa dintre tentative, mai ales daca este sa judecam din prisma rezultatelor a fost ajutorarea revolutionarilor indieni grupati in Partidul Ghadar. Ghadar/ Ghadr (,,revolta" in limba urdu) face referire la o retea transnationala de revolutionari indieni care fusese formata la San Francisco in 1913. Metodologia lor presupunea provocarea unui sir de atentate in Bengal si Punjab, Asia de Sud-est si Singapore.  Atasatul militar german, von Papen a orchestrat mai multe transporturi de armament pe apa ce ar fi trebuit sa alimenteze pe rasculatii anti-britanici din Asia. Din pacate pentru planul venit de la Berlin, coordonarea a fost defectuoasa si nu s-a obtinut magnitudinea dorita. Cu toate acestea anarhistii din nordul Indiei, ca si cei din Burma si Singapore au reusit o serie de atentate si rebeliuni intre februarie si august 1915. In cele din urma autoritatile britanice le-au pus capat. O parte din ghadarieni au fost prinsi in 1917 in Statele Unite fiind deferiti justitiei. A rezultat ceea ce s-a numit Procesul hindo-german (noiembrie 1917-aprilie 1918)a unul dintre cele mai lungi si costisitoare din America. Concomitent cu trimiterea dupa gratii a garniturii de lideri, Partidul Ghadar se fragmenteaza intre cei ce apreciau directia nationalista si comunistii sedusi de mesajul Moscovei.

Organizatia a continuat pana dupa 1948, cel mult la nivel nominal, subexistand mai mult ca platforma de intalnire a vechilor nostalgici de alta data.[9]

Discutie

Istoria Marelui Razboi este adesea spusa din perspectiva statocentrica, analizele concentrandu-se pe comportamentul si potentialul diferitelor natiuni angrenate in piesa. Mai putin sunt luate in considerare fenomene non-statale care nu tin cont de granite, precum religiile, ideologiile, celulele teroriste ori revolutionare. Este drept ca niciuna dintre actiunile de mai sus nu au schimbat fundamental economia generala a evenimentelor (cu exceptia Revolutiei din Octombrie), dar factorii non- si trans-statali au suplimentat planurile militare conventionale ale celui de-al Doilea Reich. Articolul de fata a adus argumentul ca posibilitatea instrumentalizarii retetelor revolutionare din lume a intarit hotararea Berlinului de a ataca Franta, in pofida superioritatii de marime a Antantei. Pornind de aici sugeram un model pe care il vom numi strategico-subversiv concentric (SSC) al carui enunt suna astfel: 

Atunci cand un stat este incercuit de adversari mai slabi decat el luati individual, dar mai puternici decat impreuna, statul in cauza va utiliza o dubla masura pentru a sparge incercuirea:

a) va incerca sa sperie sau sa infranga adversarii conventionali prin interventii preemtive/preventive si

b) va cauta alianta cu acei actori non-statali care pot submina frontul intern al adversarilor sai.

Ilustratia de mai jos descrie harta planurilor germane in functie atat de actorii statali, cat si de cei non-statali. Primul cerc este acela al confruntarii militare directe (sagetile negre redau simplifica directiile principale de lupta); cel de-al doilea cerc (sagetile violete) este cel diplomatico-subversiv si prezinta principalele operatiuni subversive (San Francisco, Mexic, St Petersburg, Imperiul Otoman, India, Burma, Singapore,etc).

Desi conceput ad-hoc pentru situatia din Primul Razboi Mondial, modelul SSC poate fi extrapolat si pentru alte exemple istorice, precum initiativa americana de a sprijini lupta mujahedinilor afgani contra Uniunii Sovietice intre 1980-1989. Ca si Germania wilhelmiana, SUA era superioara URSS-ului la mai multe capitole, dar acesta detinea superioritate: 1) teritorial-demografica; 2) la capitolul balistic; 3) o ideologie care poseda insa numerosi adepti, inclusiv pe teritoriul american. De aceea Initiativa de Aparare Strategica (Strategic Defence Intiative- SDI, 1983) a presedintelui Reagan a fost suplimentata de operatiunile CIA in numeroase planuri obscure pentru a submina Uniunea Sovietica pe cale indirecta.

Similar, putem deschide o discutie pentru a vedea daca Rusia lui Vladimir Putin de astazi nu folosesc acelasi retetar. Aceasta este militar superioara celor mai multe daca nu chiar tuturor statelor europene luate individual, insa este inapoiata la mai multe capitole, de la tehnologie la starea de sanatate a populatiei. De aceea Kremlinul imbina amenintarile manifeste cu forta sau santajul energetic cu flirtului fata acele miscari nationaliste care-i pot fi favorabile si pot deturna atentia liderilor europeni.[10]

O versiune anterioara a acestui articol a aparut pe site-ul geopolitics.ro                            

[1] Putem sa ne intrebam care vor fi interpretarile viitorului, atunci cand Asia sau Africa (devenita si ea regiune emergenta) vor genera literatura dedicata subiectului. Cu destul de multa siguranta, inceputul de secol XX va fi privit din perspectiva colonialismului, a impunerii valorilor omului alb, al capitalismului si crestinismului. Vezi in acest sens site-ul de la The World War I In Africa Project, http://www.okayafrica.com/news/world-war-i-in-africa-project/#slide1  si http://wwiafrica.ghost.io/

[2] Paul Kennedy, Ascensiunea si decaderea marilor puteri. Transformari economice si conflicte militare din 1.500 pana in 2000, traducere Laurentiu Ursu, Teodora Moldoveanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, postfata Andrei Miroiu, Polirom, Bucuresti, 2011 p.229

[3] Ibidem, p.241

[4] Ibidem, p.195

[5] Ibidem, pp.211-212

[6] Ibidem, p.221

[7] Concluziile mesei rotunde ,,Romanii la inceputul <Marelui Razboi>" organizata de Institutul pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara, Cercul Militar National, 25 septembrie 2014

[8] Louis Decimus Rubin, Jr., The Summer the Archduke Died: Essays on Wars and Warriors, The Curators of University of Missouri, Missouri, 2008, p.21

[9] Thomas G. Fraser, Germany and Indian Revolution, 1914-18,  Journal of Contemporary History, Vol. 12, No. 2 (Apr., 1977), pp. 255-272

Maia Ramnath, Decolonising Anarchism: An Antiauthoritarian History of India's Liberation Struggle, AK Press and Institute for Anarchist Studies, Washngton D.C., 2011

[10] Andrew Foxall, Putin has far-right admirers all over Europe, and they'r up for elections this month, The New Republic, 20 May 2014