Cu Picioarele Pe Pamant Digital

Ionuț Riteș

Ionu

ț R

iteș

- C

u pi

cioa

rele

pe

Păm

ânt

- Părinte, cum recunoaștem oamenii cu har? Mergem pe stradă, privim în stânga și în dreapta, dar vedem doar cât să nu ne împiedicăm… - Oamenii cu har îi vezi și îi simți ușor. Sunt acei oameni care nu judecă, nu bârfesc și nu osândesc… Sunt acei oameni care atunci când sunt judecați și osândiți, chiar dacă aparent pe nedrept, nu privesc către cel care le-a făcut rău

ci înţeleg că este plata primită pentru faptele și gândurile lor… Aceștia sunt oamenii cu har!

ISBN 978-606-93929-0-4

Cu picioarele pe PământIonuț Riteș

Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos

- București 2015 -

9 786069 392904

Ionuț RITEȘ Cu picioarele pe Pământ

Această carte este tiparită cu binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu,

Sfântul Munte Athos

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiRITEŞ, IONUŢ Cu picioarele pe pământ/Ionuţ Riteş. - Cârţişoara: Vis de vacanţă, 2015 ISBN 978-606-93929-0-4

821.135.1-992

Toate drepturile de autor rezervate.Orice reproducere, fie ea şi parţială, fără acordul dat în scris, se pedepseşte conform legii.

Editura „Vis de Vacanță“

www.visdevacanta.ro

Ediție îngrijită de Centrul de Strategii Aplicatewww.strategiiaplicate.ro

Autor: Ionuț RITEȘCoordonator proiect: Bogdana BALMUȘTehnoredactare: www.graficadesign.roCoperta: www.graficadesign.ro

Cu picioarele pe Pământ


Ionuț RITEȘ

București, 2015

- 5 -

Fiului meu, Mihnea‑Ionuţ

Libertatea de a alege este un dar divin. Dragul meu fiu, profită înțelept de această ocazie pentru a alege calea dreptei credințe. Aceasta este marea diferență dintre cei ce își spun credincioși și cei drept credincioși. Căci credința fără fapte este nulă, iar faptele fără dreaptă credință, asemenea. Privește în sufletul tău cu atenție și află cine ești cu adevărat. Nu sta prins între lumi, așa cum mulți stau prizonieri între dogme și credințe, fiind ai nimănui și neasumați de nimeni. Tu stăruie în credința ortodoxă a neamului și a strămoșilor tăi, fără să te abați de la acest drum. Vei găsi aici tot ceea ce este necesar atât pentru a trăi o viață frumoasă, cât și pentru mântuirea sufletului tău.

- 5 -


Prefaţă

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi‑voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10,32 – 33)

„Cu picioarele pe Pământ” este cartea ascultării prietenului meu Ionuţ, o autobiografie sau „radiografie” duhovnicească, o mărturisire de credinţă, dar și o minunată evocare luminoasă a trăirilor și bucuriilor duhovnicești, într‑un cuvânt a experienţelor extraordinare trăite în aura de har și binecuvântare din „Grădina Maicii Domnului” ‑ Sfântul Munte Athos.

Aici a avut șansa de a fi povăţuit de către părinţii athoniţi îmbunătăţiţi și cu multă experienţă duhovnicească, prin care Părintele Liviu

- 6 -


- 7 -

a primit de la Dumnezeu răspunsuri la multe dintre întrebările și frământările sufletului său.

Toate aceste poveţe și apoftegme culese în numeroasele sale pelerinaje de la părinţii athoniţi, în urma unei sincere căutări și preocupări duhovnicești, au avut menirea ca prin milostivirea și darul Lui Dumnezeu să‑l transforme dintr‑un credincios formal într‑un membru viu și misionar al Bisericii, care simte mereu nevoia de a împărtăși și celorlalţi din bucuria trăirii în lumina credinţei mântuitoare a moșilor și strămoșilor noștri.

Expunerea cărţii este făcută într‑un stil liber și clar, fără complicaţii lingvistice pretenţioase sau termeni teologici inaccesibili, ceea ce dă cititorului o dispoziţie meditativă, dar în același timp oferă multiple teme de reflecţie duhovnicească și invită la descoperirea frumuseţilor athonite.

Din convorbirile autorului cu părinţii reiese foarte clar că Ortodoxia este calea de urmat ce își începe drumul prin Sfânta Taină a Botezului, dar care se diluează prin acţiuni contrare învăţăturii. Exemplu întru urmarea căii credinţei este chiar autorul. Din omul cu „capul în nori” autorul devine în urma experienţelor athonite, dar și a eforturilor proprii ‑ omul cu „picioarele pe pământ”. Devine omul liber, obţinând o libertate în urma luptei cu propriile tentaţii, cu propriile patimi.

În călătoriile athonite autorul cunoaște smerenia (nu partea teoretică, ci pe cea practică). Smerenia e calea spre liniștirea problemelor tale!, suna un sfat primit din Athos. Suntem doar niște beneficiari vremelnici ai lucrurilor, niște simpli administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu, dar avem cel mai mare dar: LIBERTATEA. Pentru a avea valoare,

- 6 - - 7 -


aceasta trebuie însoţită de smerenie și raţiune: SMERITA CUGETARE. Și, apoi, smerenia înseamnă iubire, nu umilinţă.

„Cu picioarele pe Pământ” este o carte a schimbării. Autorul este pe drumul cel bun, iar schimbarea sau transfigurarea se vede atât în plan personal, cât și asupra celor din jurul său (familie, apropiaţi, prieteni). Lupta este dură, iar adversarul este pe măsură: patimile. Este dură, dar nu imposibilă. Ajutor avem, trebuie să‑l cerem și să‑l căutam: ”Cereţi și vi se va da; căutaţi și veţi afla; bateţi și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7–8).

Ce ne oferă viitorul a primit răspuns în Athos. Dacă ai vedea pe cei care au trecut pe pământ înaintea ta, ai conștientiza permanent că viaţa e limitată, că se termină rapid, mult prea rapid să te mai cerţi, întrucât s‑ar putea să nu mai ai timp de împăcare. Conștientizarea morţii și a efemerităţii vieţii este un lucru esenţial. Nu te mai lasă să greșești, te împacă cu oamenii, te ţine în frâu în faţa păcatului și atunci nu îţi mai permiţi greșeli, nu mai deraiezi de pe calea mântuirii atât de ușor…

„Cu picioarele pe Pământ” este o mărturisire puternică a credinţei ce îndeamnă la trezvie duhovnicească, la lupta pentru mântuirea noastră și a celor din jurul nostru, sintetizând convingerea că omul credincios stăruiește în mărturisire și lucrarea faptelor bune, iar Dumnezeu plinește lucrarea prin harul Său, căci datori suntem cu toţii să‑L mărturisim pe Dumnezeu cu viaţa noastră întreagă! Drept corolar aș dori să vă pun la suflet câteva versuri care cadrează și converg cu tema cărţii, ce exprimă această necesitate a dorinţei permanente de a lupta cu focul mocnit al patimilor.

- 8 -


- 9 -

Şoapte de gând...

Tot ce vreau este să birui Focului ce stins mocnește, Chiar de cad, mă lupt și stărui Să înving ce mă rănește...

Tot ce e dorinţă‑n mine Năzuinţă și visare, Frâng sub aripa căinţei Ce s‑apleacă sub uitare...

Las să curgă timpu‑n șiru‑i Lung... în clipa vie‑a vieţii, Poleind cu amintirea Dulci clipe de desfătare...

Deși știu că totu‑i vrajă Ce mă‑nvăluie, mă cheamă, Simt fiorul depărtării Alungând din minte‑mi straja...

Și‑atunci las să reînvie Clipe dulci de altădată, Cărora noi le‑am fost martori Sub un alt destin și soartă...

- 8 - - 9 -


Vreau să fim copii și simpli Să iubim aceiași muguri, Care nasc din creanga vieţii Ce rodesc aceiași struguri...

Tot ce vreau este să birui Focului ce stins mocnește, Chiar de cazi, te lupţi și stărui Să învingi ce te rănește?!

Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului. (Evrei 4,12)

Preot, Iosif Liviu Bota, Valea Mică, 21.02.2015

- 10 -


- 11 -

Cuvânt înainte

Călători pe Pământ suntem toți, toți cei aleși să venim aici pentru a învăța. Lecțiile de viață diferă, modul în care ne descurcăm cu ele, de asemenea. Dumnezeu ne trimite aici cu un ghiozdan plin cu rechizite în spate. Depinde de fiecare cum le folosește, când le folosește și, mai ales, cu ce scop. La plecare în marea călătorie pământeană ni se șoptește la ureche: „Și nu uita, Dumnezeu este Iubire!”, iar noi, preșcolarii, ar trebui să învățăm, examen după examen, până la sfârșitul vieții, să iubim. Cu tot ce presupune acest lucru: jertfă, răbdare, iertare, smerenie, bună‑cuviință, respect pentru tot ceea ce ne înconjoară, bunătate, adevăr, curaj, demnitate. Din păcate, nu toți folosim rechizitele pentru a ne îmbogăți sufletul. Uneori le rupem, le batjocorim, le aruncăm la gunoi, considerându‑le nefolositoare. Pentru că e greu să renunți la Ego, e greu să fii jertfă, e greu să ierți, e greu să nu te lași furat de poleiala superficialității și a lucrurilor materiale cu care ne împopoțonăm ca și cum acestea ne‑ar da valoare. Uităm de Iubire, uităm de Dumnezeu.

- 10 - - 11 -


Din fericire, au existat, există încă și premianții, silitorii peste măsură, care nu numai că‑și folosesc rechizitele cu seriozitate, dar le și dăruiesc cu infinită bunătate celor aflați în căutarea drumului spre mântuire sufletească. Ei vorbesc cu Dumnezeu în fiecare clipă, prin rugăciune, pentru noi. Către ei m‑am îndreptat și eu, ca un școlar care dorește cu ardoare să poată învăța lecțiile lui Dumnezeu.

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi‑au îmbogățit sufletul și inima și, asemenea celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într‑o lume reală, sacră, lumea care ne‑a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele și rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

- 12 -


- 13 -

De ce această mărturisire de credință?

Nu cu mult timp în urmă am așternut pe hârtie aventurile mele și ale colegilor mei pe care le‑am trăit în cei peste douăzeci de ani de parașutism de performanță. Așa a văzut lumina tiparului cartea „Cu capul în nori”. La vremea respectivă eram cu capul în nori și la propriu, și la figurat, vedeam viața cu ochi de bărbat plin de tentații lumești. Am experimentat toate nebuniile legate de saltul cu parașuta sfidând, de multe ori, moartea. Fără mustrări de conștiință, fără regrete, fără teamă. Până la un moment dat însă, pentru că satisfacțiile erau întotdeauna limitate, iar bucuriile treceau repede. Adică exact cât dura zborul și, eventual, obținerea unei performanțe. Bucuria recordului sau a aterizării cu precizie nu ţineau mai mult de trei zile. Eram însă mândru și încrezător în forțele proprii. Foarte mândru, deși, undeva, în sufletul meu, simţeam că lipsește ceva. Era un gol ce nu putea fi umplut cu nimic din ceea ce viaţa îmi putea oferi. Aproape de fiecare dată mi‑am imaginat, înaintea unei

- 12 - - 13 -


competiţii, locul pe podium. La finalul ei mă întrebam: sunt bun că am câștigat concursul? Sunt prost că l‑am pierdut? Mi‑au trebuit ani de zile să conștientizez că dețineam informațiile cu referire la finalul acțiunii dar că, în fapt, nimic nu îmi aparținea. Nu eram bun dacă obțineam primul loc și nu eram prost dacă pierdeam. Pur și simplu primeam regulat mici cadouri de care să mă bucur, daruri de care nu eram conștient niciodată. În consecință, nu mulțumeam niciodată. De ce s‑o fac? În această stare de confort interior și de ignoranță am călcat pentru prima dată pe pământul Sfântului Munte Athos, imediat după trecerea la cele veșnice a părintelui Gheron Iosif Vatopedinul. Eram plin de orgolii, slavă deșartă, impresii excepționale despre mine, plin de ură față de dușmani, neîmpăcat cu toată lumea și cu încă multe altele în suflet, adică „cu capul în nori” și cu sufletul împovărat, nicidecum „cu picioarele pe Pământ”. „Cu picioarele pe Pământ” reprezintă o mărturie a revelației pe care am trăit‑o la Sfântul Munte Athos, revelaţie care a constat în conștientizarea stării de fapt că nimic nu ne aparține și că totul este dăruit, în cele mai multe cazuri, ca să nu zic fără excepție, nemeritat. Revenit la Sfântul Munte, înarmat cu cartea «Cu capul în nori» pentru a o dărui prietenilor, nu mică mi‑a fost mirarea când un părinte de‑al nostru mi‑a spus, într‑o dimineață: „Ionuţ, ai scris o carte care se cheamă «Cu capul în nori». Următoarea ta carte se va numi «Cu picioarele pe Pământ» și va cuprinde învățăturile primite la Sfântul Munte Athos.” Văzându‑mi mirarea din priviri, mi‑a mărturisit că el este doar un mesager. Treaba asta m‑a pus pe gânduri și, recunosc, cu mare greutate m‑am așezat la masa

- 14 -


- 15 -

de scris. Au trecut luni, chiar ani, până m‑am mobilizat. Un freamăt interior nu mi‑a permis să‑mi limpezesc gândurile. E ușor să așterni pe hârtie niște evenimente lumești hilare sau periculoase pe care le‑ai trăit cu intensitate maximă, cu nebunia specifică celor care își testează mereu limitele. Dar să scriu despre învățăturile lui Dumnezeu este infinit mai greu. Cu atât mai mult cu cât nu am o pregătire temeinică în domeniu. Fără să vrei te întrebi „cine sunt eu să fac acest lucru?”, dar poate că tocmai această naivitate într‑un domeniu atât de sensibil și controversat reprezintă un avantaj. Poate că multe dintre trăirile mele sincere, adevărate, de la Sfântul Munte Athos coincid cu ale celorlalți pelerini. Poate că printre cei care vor citi cartea se află persoane care, din diverse motive, n‑au ajuns niciodată la Muntele Athos deși și‑au dorit acest lucru. Iar dacă prezentarea mea stângace a învățăturilor primite acolo va reuși să le potolească dorința de cunoaștere, atunci aceste rânduri și‑au atins scopul. Și nu, nu e un dar din partea mea, este un dar din partea lui Dumnezeu pentru toți credincioșii. Eu sunt la rândul meu doar un mesager. Cartea reprezintă o sinteză a sfaturilor primite de la părinții noștri – îi voi numi așa pe tot parcursul cărţii ‑ spre îndreptarea sufletului și câștigarea mântuirii. Nu le voi menţiona numele, mi‑au subliniat că importante sunt mesajele pe care ei le transmit, nu persoanele lor. Un alt exemplu din partea lor, ca o lecţie de modestie și de smerenie. Sper ca aceste rânduri să ajungă în inima celor care încă nu au avut șansa discuțiilor până spre dimineață cu părinții athoniți, ocazie cu care să conștientizeze că ne aflăm în

- 14 - - 15 -


ceasul al doisprezecelea și că profeţiile încep să prindă contur, cu speranţa că vor prinde curaj și înţelepciune în lupta cu cel potrivnic. Sunt convins că prezența Maicii Domnului pe toată perioada pelerinajului este cea care a determinat transformarea pe care o trăiesc de atunci încontinuu. Părinţii mi‑au deschis ochii, mi‑au deschis inima, m‑au ghidat și, cu cuvintele lor pline de înţelepciune, mi‑au arătat ceea ce în lumea noastră tumultuoasă e greu să poţi simţi și înţelege. Prezența în Sfântul Munte a Maicii Domnului este deja una binecunoscută. Istoriile și relatările sunt nenumărate și accesibile oricui. De aceea recomand, în special celor sceptici, așa cum eram eu cândva, să ajungă la Sfântul Munte, fie doar din simplă curiozitate, ca să simtă Harul Maicii Domnului, aici, în locul în care intensitatea sa este maximă. Acest fapt aveam să‑l descopăr și eu la prima vizită făcută în Sfântul Munte Athos. Întâi a fost vorba de o oportunitate de a ajunge acolo, am plecat mai mult dintr‑o curiozitate, a fost o șansă la care nu mă gândisem înainte. Pasul către munte și, implicit, începutul călătoriei mele spre vindecarea sufletului, a fost făcut la modul inconștient. Se vede treaba că ceva în sufletul meu a rezonat cu acele locuri sfinte pentru că multă vreme m‑am întrebat care e dorința interioară care mă cheamă înapoi de fiecare dată. Aici am găsit acel ceva care să‑mi umple golul din suflet. Cred că același răspuns se regăsește și la părinții care ajung la Sfântul Munte și nu mai doresc să plece de acolo. Este vorba de Harul Maicii Domnului, care se trăiește pretutindeni în Sfântul Munte, cu o intensitate crescută, aproape perceptibilă, care îți

- 16 -


- 17 -

relevă adevărurile și îți dă o stare de bucurie sufletească de care cu greu te mai poţi despărți. În prima călătorie, pe măsură ce corabia se apropia de țărm, starea mea emoțională creștea exponențial. Odată ajuns în portul Dafni, n‑am rezistat, m‑am aplecat și am sărutat pământul. Atunci am pierdut noțiunea timpului, iar acum, după atâta timp, cred că am simțit pentru câteva momente starea de veșnicie și de bucurie fără un motiv pe care să‑l pot explica logic. Am primit la sosire un strop de har care s‑a manifestat prin multe lacrimi și multe regrete asupra lucrurilor făcute și care nu mai suferă îndreptare. Cu inima deschisă, am început să văd adevărul ascuns în spatele altor forme de credință și în spatele științelor divinatorii, care reprezintă, de fapt, noi forme de vrăjitorie. Mai mult, am prins curajul de a mărturisi adevărul și, mai mult decât atât, am putut să văd drumul pe care trebuie să merg dacă vreau să obţin mântuirea sufletului. Importantă este călătoria, străduința, trebuie să încercăm neîncetat, chiar dacă drumul este greu, plin de obstacole și, de multe ori, cădem în păcatul deznădejdii. M‑am întors la Sfântul Munte Athos ori de câte ori am avut ocazia, cu aceeași nerăbdare cu care un însetat aleargă spre izvorul cu apă cristalină. Prietenii m‑au întrebat cum împac învățăturile primite în Sfântul Munte Athos cu viața tumultuoasă din cel mai mare oraș din România. Cred că învățăturile se aplică firesc, dacă vrei să trăiești frumos. Aici am înţeles că Ortodoxia este mai mult decât o simplă teorie, este trăire în esența sa. Degeaba știi teorie dacă te comporți și gândești urât. Cine se poartă așa înseamnă că

- 16 - - 17 -


nu a înțeles nimic din învățăturile creștine. Dacă persoanele arțăgoase prezente, duminică de duminică, la slujba din biserică consideră că au ajuns la un nivel înalt de cunoaștere, se înșală. Dacă persoana de la lumânări, care trăind în preajma preoților, urlă că nu ești îmbrăcat corespunzător considerându‑se superioară, se înșală, de asemenea. Exemplele de acest fel se întâlnesc în multe locuri dar, din fericire, sunt și excepții. Ispitele, grele cândva, se pot depăși la un moment dat cu ușurință. Dar numai cu ajutor. Numai așa ne vom căpăta liniștea sufletească. Astfel, dacă ți‑ai găsit liniștea, ești liniștit și în mijlocul unui oraș agitat și în mijlocul părinților din Sfântul Munte Athos. Efectele se văd oriunde te‑ai afla. Mântuirea sufletească nu ține de loc, ci de atitudine.

- 18 -


- 19 -

Prima întâlnire cu Sfântul Munte Athos

Călătoria mea duhovnicească a început într‑o vară toridă, când eram împreună cu familia în concediu, în Grecia, undeva în apropierea Salonicului, cam la 100 de kilometri de Sfântul Munte Athos. Auzisem câteva istorii din și despre lăcașul sfânt, pe care oricum nu le credeam și le priveam cu multă circumspecție, zâmbind neîncrezător. Sistemul educațional și mediul în care am trăit mi‑au imprimat o viață din care cu greu puteam întrezări și o altă formă de a trăi, cea duhovnicească, în care materia să nu mai aibă o atâta însemnătate. Ajuns în Portul Ouranopolis, am trăit senzația unei mari granițe. Dar nu o graniță fizică, ca și cum ai păși într‑o altă țară, ci o graniță care te desparte de o altă lume, compusă din alte elemente, cu altfel de oameni, cu un altfel de aer, cu o altfel de lumină. Totul era diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. Eram trei adulți și trei copii și deși aveam permisele de acces, am ratat călătoria, vaporul plecase fără noi. Urma să pășim pe pământul sfânt cu o zi întârziere. Supărați, aflăm că

- 18 - - 19 -


o cursă rapidă se pregătește să plece, dar rezervările se fac cu ceva timp înainte, așa că șansele să o prindem erau mici. Grecul ne spune că mai are doar șase locuri libere și că ar fi cazul să ne grăbim. Ne uitam unii la alții cu mirare, noi eram fix șase, și urcăm în șalupă cu gândul la mica minune recunoscută de către toți membrii grupului. Întâlnirea cu harul desprins din icoanele făcătoare de minuni a fost devastatoare pentru mine. Mi‑era peste puteri să duc atât și, mai ales, consideram că nu merit să primesc atât de multă emoţie pozitivă, atât de multă bucurie. Încercam să fiu bărbat, dar lacrimile îmi curgeau fără să le pot stăpâni. Cu fiecare pas începeam să înțeleg sintagma „Icoana făcătoare de minuni” și să‑mi simt sufletul prea‑plin de o stare pe care cu greu o pot descrie. Părinții noștri, uscățivi de post și nevoințe, dar tari ca munții în duhovnicie, au fost cei după al căror model de vieţuire am început să mă ghidez. Mulți dintre ei au fost oameni ca noi, unii cu familie, cu copii, alții cu funcții înalte, cu conturi grase în bancă. Ce i‑a determinat să părăsească bunăstarea, confortul în care trăiau? Ce au găsit aici de au lăsat în urmă funcții, averi dobândite după mulți ani de învățătură? Cine îi ține aici și, mai ales, de ce? Multe întrebări mi s‑au învârtit atunci în cap, oricum prea multe ca să primesc răspunsul pe loc. Am remarcat atunci că acești oameni fac eforturi enorme să se despătimească. Nu pun gura pe carne, pe băutură, nu fumează, au renunțat la toate plăcerile lumești. Priveghează nopți în șir în rugăciune, au învățat să își iubească dușmanii. Ca să‑i caracterizez cu vorbe lumești aș putea spune că sunt bărbați adevărați, buni luptători cu propriile patimi. Nu degeaba Sfântul Munte Athos este supranumit și „fabrica

- 20 -


- 21 -

de sfinți”. Părinții Sfântului Munte, pe lângă activitățile duhovnicești, împletesc metanii, sculptează în lemn, pictează icoane, înregistrează cântece religioase, traduc și scriu cărți. Pe scurt, au și o bogată activitate culturală. Părinții noștri, ghizii pelerinilor, sunt totodată adevărate enciclopedii în istoria Sfântului Munte, sunt cunoscători în detaliu în ale istoriilor icoanelor făcătoare de minuni, precum și în ale minunilor săvârșite de Maica Domnului la Muntele Athos. Chilia „Intrarea în Biserica Maicii Domnului”, la acea dată, se afla în construcție, era aproape pe terminate. Cu acea ocazie l‑am cunoscut pe părintele Pimen, care ne‑a fost ghid în pelerinajul nostru. De atunci a devenit și sfătuitorul nostru. Când l‑am întrebat cum a reușit să construiască chilia, părintele mi‑a dat un răspuns care mă pune pe gânduri și astăzi: „Cu Maica Domnului împreună!”. Cum așa, părinte? Cum este posibil acest lucru? Atunci, părintele mi‑a povestit că în fiecare dimineață privea agenda lucrărilor de construcție și din pricina faptului că erau foarte multe, le împărțea cu Maica Domnului. „Și asta timp de câțiva ani până la terminarea chiliei. Îi spunem Maicii Domnului: eu astăzi fac cutare și cutare lucru, iar cu celelalte lucruri din listă, te rog să mă ajuți. Și Maica Domnului l‑a ajutat”. Tot ce a rugat‑o a dus negreșit la bun sfârșit în același timp cu părintele Pimen. Și mult a crescut evlavia părintelui Pimen la Maica Domnului. Acum, când a fost desăvârșit și ultimul detaliu al construcției care este de o frumusețe inimaginabilă, chilia oferă condiții foarte bune de găzduire celor care o vizitează. În prima călătorie aveam să trăiesc și o întâmplare mai puţin obișnuită. Înainte să ne retragem, un părinte m‑a rugat

- 20 - - 21 -


să îi dau telefonul să sune în țară, pentru o problemă serioasă. I‑am răspuns că nu este semnal, că mă chinui de când am venit să dau un telefon dar degeaba, nu merge. I‑am întins telefonul, pentru a se convinge singur. Nu mică mi‑a fost uimirea când am văzut cum în mâna părintelui revine semnalul, părintele sună, rezolvă problema, închide și, odată cu finalizarea convorbirii, telefonul devine, din nou, nefuncţional. Degeaba am stat în locul acestuia, liniuţa de semnal se încăpăţâna să nu apară. E clar, mi‑am spus în sinea mea, părinții de aici s‑au obișnuit cu minunile, nu li se mai pare ceva uimitor, fac parte din firescul de zi cu zi al vieţii lor. Am plecat din Sfântul Munte cu regretul părăsirii unui loc care deja, după prima întâlnire, făcea parte din ființa mea, din compoziția mea chimică. Am plecat fericit cum nu se poate descrie și cu promisiunea că voi reveni cât mai curând.

- 22 -


- 23 -

Sfântul Munte a fost creştinat de Maica Domnului

Sfântul Munte Athos din Grecia, numit pe drept cuvânt Grădina Maicii Domnului, este simbolul Ortodoxiei de pretutindeni în care convieţuiesc de veacuri monahi din toate ţările ortodoxe, ca semn al unităţii și universalităţii credinţei ortodoxe. Acest Sfânt Munte a fost mii de ani în întunericul închinării la idoli, întuneric din care a ieșit prin creștinarea de însăși Maica Domnului în timpul vieţuirii Ei pe Pământ și a rămas drept capitala Ortodoxiei mondiale. Aici se află 20 de mănăstiri mari înconjurate de mai multe schituri și chilii, locuite numai de călugări care, cu smerenie, zi și noapte, prin muncă, post și rugăciune duc o viaţă monahală. Schitul Lacu, care are în centru Biserica Mare cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, se află pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel și datează de la începutul secolului al XVIII‑lea. A fost și este locuit de călugări români, având în prezent 50 de vieţuitori și un număr de 12 chilii. Chilia este o casă cu câteva camere de locuit în care se află un paraclis ca loc de rugăciune

- 22 - - 23 -


zilnică. Comunitatea părinţilor români din Schitul Lacu, care nu au niciun fel de venit financiar, este așezată într‑o zonă greu accesibilă vizitatorilor. Sunt multe lucruri de spus, dar cel mai bine ar fi, dacă puteţi, să le descoperiţi singuri, prin prezenţa în Sfântul Munte, unde să primiţi harul Maicii Domnului izvorât din icoanele făcătoare de minuni. Niciun rând, oricât de frumos ar fi scris, nu poate descrie bucuria și pacea sufletească simţite în prezenţa harului Maicii Domnului.

- 24 -


- 25 -

Ortodoxia este calea spre mântuirea sufletului

În tinerețile mele, ortodox fiind prin naștere și botez, credeam că și restul religiilor ‑ care, de asemenea, promovează concepte morale sunt căi spre mântuirea sufletului. Și așa am crezut cu tărie până de curând. Am vrut să aflu de ce trebuie să rămân ortodox, așa cum mi se mai spusese, de ce aceasta este calea spre mântuirea sufletului, de ce se spune că este greșit să alegi alt drum. Eram convins că respectarea normelor morale dau sensul lucrurilor iar nu Cel care a creat lumea împreună cu Regulile Sale. Un părinte duhovnic m‑a dezmeticit, așa cum nimeni altcineva nu a reușit să o facă: Dumnezeu ne‑a arătat, cel puțin în Ortodoxie, o exprimare vizibilă a faptului că acesta este drumul ales, că pe el trebuie să mergem, și că restul, oricât de moral ar părea, este înșelare. Pare bizar, cu atât mai mult cu cât personaje de diferite alte confesiuni privesc minunile Ortodoxiei cu ochii lor și nu le văd, nu le înțeleg și, mai rău,

- 24 - - 25 -


nici nu își pun întrebări de ce acestea se întâmplă. Evident, la o simplă trecere în revistă a acestor minuni este greu să le accepți, dar oricine dorește poate să le verifice. Și pe acest lucru doresc să insist. Sunt verificabile. Prima minune vizibilă și verificabilă pe care doresc să o amintesc și care să te întărească în credință este Lumina Sfântă. Lumina Sfântă este o minune care se întâmplă în fiecare an la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paștelui Ortodox. Repet, ortodox, deși sub aceeași cupolă a sfintei biserici se află și catolici, și armeni. Este cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine. A fost documentată consecvent din anul 1106. Întrucât s‑au scris zeci de cărți despre acest subiect, nu voi insista. Voi pomeni doar o minune a anului 2012, transmisă de un martor al evenimentului: la poarta de intrare în orașul vechi, la o distanță de câteva sute de metri de Biserica Sfântului Mormânt, un grup de pelerini nu au reușit să intre în Biserică, rămânând totuși cu lumânările în mâini spre așteptarea Luminii Sfinte. La venirea Luminii, după cum se știe, se aprind simultan o sumedenie de lumânări în biserică, chiar și la balcoanele superioare, ocazie cu care pelerinii au trăit ce nu se așteptau vreodată. Lumânările pe care le țineau în mâini s‑au aprins toate, fără excepție, deși erau la mare distanță de biserică. Martori la această minune au fost și persoane de alte confesiuni, la care, conform afirmaţiilor pelerinilor ortodocși, credinţa le‑a fost puternic zdruncinată.

Și tot așa cum Sfânta Lumină coboară de Învierea Domnului, celelalte două minuni vizibile și verificabile din

- 26 -


- 27 -

Israel – Minunea Întoarcerii Iordanului și Coborârea Norului pe Muntele Tabor se petrec la alte două ocazii speciale din viaţa pământească a Domnului Iisus Hristos, la cele două Arătări ale lui Dumnezeu: Botezul Său și Schimbarea la Faţă. La ambele evenimente, Tatăl Ceresc Îl mărturisește pe Fiul Său: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Deci, Minunea Întoarcerii Iordanului se petrece pe data de 19 ianuarie, pe stil nou, când creștinii sărbătoresc Botezul Domnului. De ani de zile, în ajunul sărbătorii, se săvârșește o minune la Iordan, în locul în care Iisus Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul. Apele râului se întorc înapoi, timp de câteva minute, după ce Patriarhul Ierusalimului aruncă crucea în apă. După rugăciune apa își schimbă sensul de curgere. Cine nu crede este liber să‑și cumpere o excursie în Israel și să fie martor direct al minunii.

Mai pe urmă, Schimbarea la Față a lui Hristos de pe Muntele Tabor a avut loc cu puțin timp înainte de Patimi, mai precis, cu patruzeci de zile înainte ca Hristos să pătimească și să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Față a fost acela de a‑i întări în credință pe ucenicii Săi. În prezent, când creștinii sărbătoresc Schimbarea la Față a Domnului pe Muntele Tabor, în timpul Sfintei Liturghii, se coboară asupra mânăstirii ortodoxe un nor care nu are legătură cu norul obișnuit. Norul apare o singură dată pe an, întotdeauna în același loc și la aceeași vreme. Minunea se repetă an de an, în văzul miilor de persoane care participă la slujbă pe Muntele Sfânt al Taborului, de Schimbarea la Față. Este greu de crezut, nu?”

- 26 - - 27 -


Ceea ce mi‑a spus atunci părintele mi se părea de domeniul științifico‑fantasticului. Câți dintre cei care aud aceste minuni cred în ele, cu atât mai mult cu cât chiar cei care sunt martori direcți ai evenimentelor au îndoieli. S‑au căutat explicaţii știinţifice pentru a explica inexplicabilul. Unii cred că Minunea Luminii a fost descifrată de fizica cuantică și că norul de pe Muntele Tabor este un fenomen meteorologic. „Adevărul este că dacă nici minunile nu îi conving pe unii este cu atât mai greu ca prin explicații, chiar și argumentate, să îi faci să înțeleagă. Doar mila lui Dumnezeu îi poate scoate din starea de pierzanie în care se găsesc. Dar ce ți‑am zis până acum sunt doar o parte dintre minunile verificabile. Privește la diferite slujbe când părintele sfințește apa, ea devine nestricăcioasă. Sunt cazuri în care apa din sticla deschisă după ani de zile are gust de apă de izvor. Explicațiile conform cărora apa rămâne nestricăcioasă datorită crucii de lemn ori a busuiocului nu au susținere. Doar harul Bunului Dumnezeu o ține nestricăcioasă, ceea ce înseamnă că Biserica Ortodoxa are har, acesta există, nu a dispărut, în ciuda neadaptării ‑ după cum zic unii ‑ a Bisericii noastre la actuala societate. Evident, sunt cazuri în care unii și alţii au adaptat biserica lor la diferite etape ale evoluției sociale, schimbând sfintele taine ori sfintele slujbe, prin scoateri, adăugiri ori transformări ale învățăturii lăsate de Iisus Hristos, astfel încât să facă biserica plăcută lumii ori din alte interese personale. Aceștia au greșit, cumplit au greșit. Și asta nu o spun eu, ci absența harului o spune. Adică apa lor sfințită coclește, se strică. Au ajuns să folosească substanțe chimice care să țină apa nestricăcioasă, mințind credincioșii care cred în ceea ce văd la

- 28 -


- 29 -

fața locului. Așa că, să ne lase pe noi, ortodocșii, cu învățătura veche de 2000 de ani ‑ nealterată, neadaptată la vremurile actuale, dar plini de har, adică acreditați de Dumnezeu. Sau uite, un alt exemplu ‑ mirul, minune iarăși vizibilă, nu mai râncezește uleiul din care a fost făcut după sfințire. Interesant, nu? Sau când credincioșii sărută, unii după alții, cu miile, icoana fără să se îmbolnăvească. Nu mai vorbesc de preotul ce împărtășește leproși ori bolnavi de alte boli transmisibile, urmând ca după fiecare Sfântă Liturghie să consume cu aceeași linguriță tot ce a rămas în Sfântul Potir”. Da, așa este, mi‑am spus, și am întrebat de ce, totuși, este atât de greu să credem. Când lucrurile sunt atât de evidente, ce ar mai fi de adăugat? Milioane de cuvinte și de explicații nu fac cât toate aceste minuni. „În Ortodoxie ‑ a completat părintele ‑ sfinții au o mireasmă deosebită. O mireasmă care ajunge prin sfintele moaște direct din Rai. Este o adevărată dovadă a continuării existenței după plecarea din această lume. Să îți argumentez cu încă un lucru: dacă un sfânt este împărțit într‑o sută de părticele și fiecare părticică se află în o sută de țări, va păstra aceeași mireasmă, ca semn al sfințeniei. De aceea, noi ortodocșii, nu spunem când pleacă cineva „a trecut în neființă”, ci „a trecut la viața cea veșnică”. Iată dovada. Nu mai aveam nimic de adăugat. Dovezi incontestabile ale faptului că Bunul Dumnezeu a acreditat Ortodoxia ca fiind drumul pe care trebuie pășit ce există cu adevărat. I‑am amintit părintelui că mulţi consideră Biserica o manipulare, susţinând, evident, că Dumnezeu este doar o închipuire. „Mai sunt multe

- 28 - - 29 -


alte lucruri despre care să vorbim și care întregesc tabloul de mai sus. Sfântul Munte Athos este plin de icoane făcătoare de minuni, din care Maica Domnului a vorbit ori și‑a schimbat poziţia ‑ adică icoana arată diferit acum faţă de felul cum a fost pictată ‑ a curs mir ori sânge din icoană. Toate aceste miracole se petrec ca să ne întărească în credinţă, chiar dacă păcătuim. Exemplele acestor icoane sunt nenumărate. Minuni peste minuni”. Vorbele părintelui le‑am simţit și eu, am văzut aceste icoane făcătoare de minuni, m‑am închinat la ele și am fost atins de harul ce izvorăște din ele. „Cu toate acestea ‑ a completat părintele ‑ tot ce ţi‑am spus până acum, într‑un fel sau altul, să spunem că ar putea fi contestat, deși argumente contrare este greu să aduci. Argumentul nostru suprem, totuși, este următorul: profeţiile sfinţilor părinţi. Și asta pentru că profeţiile, deși făcute cu mult timp înainte, s‑au împlinit în bună parte și se vor împlini negreșit și de acum încolo”.

În urma discuţiilor cu părinţii de la Sfântul Munte Athos am înţeles că este vorba doar despre un singur Dumnezeu și despre un singur Botez. Astfel, nu putem vorbi decât despre o singură Religie, adică Învăţătură. Restul, după cum bine spunea un părinte pe feribotul ce leagă Ouranopolis de Dafni, sunt niște asociaţii, fundaţii, organizaţii. Nimic mai mult.

- 30 -


- 31 -

Teoria reîncarnării este periculoasă

Ca orice tânăr dornic de cunoaștere și care a citit și a împărtășit cu apropiaţii diverse teorii despre lume și viaţă, m‑a frământat ideea reîncarnării. Acea credință filosofico‑religioasă conform căreia spiritul supraviețuiește morţii trupului, pentru a reveni după un interval de timp într‑un nou trup. Foarte multă lume crede în reîncarnare. „Copile, dacă tu crezi în teoria reîncarnării, ești ca și pierdut. Să‑ţi spun de ce. În teoria reîncarnării se vorbește deseori despre faptul că acesta este nivelul la care ai ajuns în viaţa de acum, urmând să evoluezi în vieţile viitoare. În situaţia dată apare un sentiment de autosuficienţă. Te complaci cu ideea, o accepţi, așteptând ca viitoarea viaţă să‑ţi ofere ceva mai bun. Să te perfecţioneze adică, fără contribuţie personală, dacă se poate. Cu alte cuvinte, renunţi la luptă foarte ușor. Și aici nu mă refer la lupta cu alţii, ci la lupta cea dreaptă, cu tine însuţi, cu patimile care te stăpânesc. Astfel, dacă ești un

- 30 - - 31 -


beţiv ori un desfrânat, trăind cu speranţa că viaţa viitoare te va împinge spre perfecţiune, fără să te ridici la luptă, ce vei face? Pierzi lupta fără să‑i opui cea mai mică rezistenţă. Pierzi încontinuu. În acest meci, să‑i spunem, nu obţii nici măcar o remiză, de victorie nici nu poate fi vorba”. Am completat că se mai vorbește despre transmigraţia sufletului între toate formele de viață. Adică, acesta ar trece din regnul vegetal în cel animal apoi, la maximul evoluţiei animale, la cel uman. Răspunsul părintelui a fost scurt: „Nu trebuie să uităm că omul este creaţia supremă a lui Dumnezeu, a fost creat de la bun început ceea ce este”. Mai este și teoria darwinistă, părinte, conform căreia, pe scara evoluţiei, noi suntem cei care am învins faţă de restul animalelor de pe pământ. „Sunt interpretări jalnice. Să‑ți dau un exemplu care îmi vine la îndemână din Evanghelia după Ioan: Și era un om dintre farisei, care se numea Nicodim și care era fruntaș al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus și I‑a zis: Rabi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns‑a Iisus și i‑a zis: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, Duh este. Nu te mira că ți‑am zis: Trebuie să vă nașteți de sus.

- 32 -


- 33 -

Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. După cum vezi, interpretarea poate fi simplistă, s‑ar putea spune că e vorba de o nouă naștere. Este clar, zic unii, iată teoria reîncarnării. Câţi, în schimb, se gândesc că renașterea se întâmplă în timpul aceleiași vieţi? Nu este vorba, la propriu, despre trecerea prin moarte și întoarcerea în viaţă. Este vorba despre lepădarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în hainele omului celui nou. A omului care a murit pentru moarte și s‑a născut pentru viaţa cea veșnică. A omului care s‑a lepădat de patimi, care a înviat definitiv în viaţa cea veșnică. Aceasta este renașterea. Nu interpretarea bizară și simplistă care i‑a fost dată cu atâta ușurinţă. Dar, ca să reînvii, trebuie să te lepezi de păcate, să îţi câștigi libertatea. Ca să fii liber, în adevăratul sens al cuvântului, și aici nu vorbesc de libertatea fizică, este necesar să te lepezi de păcate. Adică să nu mai ai stăpân, stăpânul fiind cel care te domină, cel care face ce vrea din tine, fără să‑i poţi opune rezistenţă. Este cel care îţi spune: mănâncă peste măsură, bea peste măsură, fumează, desfrânează‑te, minte, nu ierta, fii orgolios etc.

Te eliberezi de stăpân când reușești să‑l înfrângi, să ieși de sub influenţa lui. Aceea este adevărata libertate despre care se vorbește. Dar pentru asta trebuie luptă, luptă grea, luptă de uzură, de multe ori cu sacrificii enorme. Este greu să te lupţi cu un adversar invizibil. Dar, cu voia lui Dumnezeu, vezi efectele luptei pe care o duci. Cu atenţie le vei vedea foarte clar. În prima fază vei fi sigur că nu ai ce face. Conștientizarea este prima fază a luptei. Cât nu ești conștient, încasezi. După faza conștientizării, încep

- 32 - - 33 -


întrebările: acum ce voi face? cum voi face? Biserica Ortodoxă are răspunsul. Sfinţii sunt exemplul luptei duse până la sfârșit, o luptă câștigată în final. Calea lor trebuie să fie și calea noastră. Și ei au mers pe calea Bisericii Ortodoxe. A noastră trebuie să fie aceeași. Nu de alta, dar nu există alt drum care să aibă același final. Altfel, am vedea sfinţi bine mirositori aparţinând tuturor confesiunilor. Corect, nu? Mireasma sfinţilor ne arată că așa este, că drumul indicat de Biserica Ortodoxă este cel drept și obligatoriu de urmat dacă vrem cununa. Nu poţi spera la cunună fără luptă. Băiete, încă de când te naști intri în tranșee, pe linia frontului, direct în luptă. Nu există stare de neutralitate. Nu poţi sta pe marginea terenului. Cine crede că există neutralitate, se înșală amarnic. Aceia nu duc nicio luptă. Tot ce le vine în cap pun în practică, fără opoziţie, fără discernământ de cele mai multe ori. Poate există acolo o opoziţie dată de legea moralei. Dar, până la final, sunt prinși oricum. Și iar ne întoarcem la reîncarnare, idee care autosatisface și care distrage de la lupta cea dreaptă, aici și acum. Vrei să crezi în reîncarnare, crezi că vei reveni pe Pământ mult mai evoluat data viitoare? Vrei să renunţi la lupta de acum? Vrei să muţi lupta pentru o dată ulterioară, într‑o viaţă viitoare? Ar fi păcat, pentru că viaţa e scurtă. Cum ar fi ca un sfânt reîncarnat să se închine la propriile lui moaște? Hai că e hazliu! Când moare cineva, mulţi zic că a trecut în nefiinţă, pe când Ortodoxia spune că a trecut la cele veșnice. În niciun caz nu spune că se pregătește pentru o nouă venire. Cred că am fost suficient de clar. Și, ascultă‑mă bine, indiferent ce cred unii și alţii, Dumnezeul nostru este prea bogat ca să folosească tehnica reciclării”.

- 34 -


- 35 -

Cum schimbăm lumea? Cum o scăpăm de demoni?

Era deja trecut de miezul nopţii când, într‑o discuţie cu părintele, l‑am întrebat dacă lumea se mai poate schimba în bine, dacă poate învinge demonii. Pentru că demonii există și de cele mai multe ori ei lucrează prin oameni. „Dragul meu, lumea se poate schimba, nu chiar rapid, dar se poate schimba. Educaţia primită ne face să sesizăm foarte bine greșelile celor de lângă noi și mai puţin pe ale noastre. Multe organizaţii și mulţi oameni sunt implicaţi în identificarea și corijarea greșelilor altora, ceea ce nu este rău, dar nu este și suficient. Eforturile sunt enorme și felurite, dar așa lumea nu se schimbă în bine. În rău însă se schimbă vizibil. Ce e de făcut? Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine. Schimbă‑te pe tine. Când vei reuși să faci acest lucru, vei reuși să îi schimbi și pe cei din jurul tău, căci te vor lua drept exemplu. Când oamenii își vor propune să se schimbe pe ei înșiși, chiar și simpla lor intenţie va fi un motiv suficient ca în lume să se producă schimbări vizibile, adică să afle milă de la Dumnezeu”.

- 34 - - 35 -


Din cele citite și auzite am aflat că foarte puțini oameni, doar anumiți preoți, pot alunga demonii. L‑am întrebat pe părinte de ce numărul lor este atât de mic în comparație cu dimensiunea răului existent în întreaga lume. „Vrei să fii unul dintre cei care scot demonii din alți oameni?”, m‑a luat prin surprindere părintele. I‑am răspuns că nu mă gândisem până acum la o asemenea posibilitate, dar că ar fi interesant să am un asemenea dar. „Păi, e simplu, a completat părintele, scoate întâi demonii din tine, alungă‑i pe cei care te bântuie, apoi vei putea să scoţi demonii și din alți oameni, vei primi acest dar. Nimic nu se obține fără efort. Fără străduință vei rămâne doar cu o multitudine de întrebări fără răspuns”. Ușor de spus, greu de făcut. Cea mai grea luptă este cea pe care o duci cu proprii demoni care îți scormonesc prin gânduri, îți sădesc semințele îndoielii și ale deznădejdii în suflet.

- 36 -


- 37 -

Când vom fi smeriți, le vom avea pe toate

Peste tot ni se vorbește despre mântuirea sufletului, ca țintă supremă a omului ajuns călător pe Pământ. Ni se dă drept exemplu viața sfinților și astfel suntem încurajaţi că, deși suntem păcătoși, există speranță de mântuire. Mergem la biserică, ne închinăm la icoane, ascultăm slujba, ne spovedim, ne împărtășim. Îngenunchem și ne rugăm, cerem mântuirea sufletului. Cum răspunde Dumnezeu acestor rugăciuni? „Păi, în primul rând, ajutorul se va manifesta altfel decât putem să ni‑l imaginăm. Atâta timp cât demonii au căzut din Rai din cauza mândriei, poarta de intrare în Rai este exclusiv poarta smereniei. Și altă cale nu există, oricât am căuta‑o. Să‑ți spun o poveste. Cu mult timp în urmă, unui călugăr îi apare demonul în chip de Maica Domnului și‑i poruncește să i se închine. Fără să se gândească o clipă la faptul că nu este vrednic să îi apară Maica Domnului în persoană, din mândrie, se închină, iar surpriza a venit imediat, copitele făcându‑se vizibile de

- 36 - - 37 -


sub veșmânt. Atunci demonul i‑a spus: mi te‑ai închinat, al meu ești! Nu cunosc soarta călugărului, dar smerenia de care a trebuit să se învrednicească apoi spre mântuirea sufletului lui cred că a fost mare”. Deci câștigarea smereniei, la orice nivel te‑ai afla, este un lucru serios, iar testele vor fi pe măsura evoluției duhovnicești. Dar dacă cerem putere de a ne putea smeri, oare care va fi răspunsul? „Contrar părerii noastre, smerenia nu se câștigă cu frumosul, ci cu joarda. Așa că Bunul Dumnezeu va face orice să te învețe smerenia, văzându‑ți dorința de mântuire. În caz că nu te poți smeri singur, ceea ce ar fi ideal, dar este și foarte greu, Bunul Dumnezeu te poate smeri astfel: te trece prin boli și suferințe, te sărăcește și multe altele, și toate astea doar ca să te salveze. Dacă ceri smerenie așteaptă‑te să primești umilințe, jigniri și vorbe nespuse. Dar și darurile duhovnicești pe care le vei primi vor fi pe măsură. Acolo este marele test: una este să spui despre tine „eu smeritul și păcătosul” și alta este să fii pus în fața situației. Ascultă‑mă bine: dacă te nevoiești, vei primi răsplata, dar dacă te smerești vei primi și daruri. De aia nu primim daruri duhovnicești, că ne vom mândri cu ele, iar plata mândriei este pierderea sufletului. Darurile duhovnicești se dau direct proporțional cu smerenia. De aceea, nu avem nimic sau aproape nimic. Când vom fi smeriți, le vom avea pe toate. Atunci vom ști ce să facem cu darurile și cu siguranță nu vom face rău. Uite, să facem un exerciţiu de smerenie:‑ Cum te vezi?‑ Ar trebui, poate, să mă văd mai mic ca alții, dar încă nu pot face asta.

- 38 -


- 39 -

‑ Total greșit. Dacă te vezi mai mic ca alții, înseamnă că te vezi ceva. Trebuie să nu te vezi deloc. Când nu mai însemni nimic în ochii tăi, când realizezi că ești pământ, când îți dai seama că nu e vina prostului că e prost, și nici a deșteptului că e deștept, toate fiind daruri primite și nicidecum rodul efortului nostru, te afli pe calea smereniei. De aici începe lucrarea cea bună.

- 38 - - 39 -


Cum cad frunzele uscate, așa cad cei slabi din Ortodoxie

O nouă modă printre pământeni este trecerea la alte culte. E mai ușor „dincolo” și cu postul, și cu rugăciunea, și cu slujbele. Li se pare mai frumos, mai elegant, mai uman, mai aproape de nevoile lor. Din păcate, de exemplu, sate întregi din zona Moldovei, altă dată zonă bastion a Ortodoxiei, trec pe de‑a întregul la alte culte. La secte, mai exact. „Am putea da vina pe Biserică ori pe slujitorii ei pentru că se întâmplă acest fenomen, ceea ce ne‑ar fi la îndemână, spuse părintele, dar nu acolo trebuie căutat”. Și, pentru a exemplifica, părintele scoase mănunchiul de chei din buzunar și spuse, scuturându‑le: „Atâția ortodocși vor rămâne. Cum cad frunzele uscate, așa cad cei slabi din Ortodoxie. Cad cei care se uită la oamenii care propovăduiesc aiurea, în loc să vadă și să înțeleagă adevărul de credință. Cad cei care îi judecă pe oameni și trag concluzia că învățătura noastră este una rea, greu digerabilă. Iar eu vă spun că învățătura este perfectă, dar noi, în marele dar primit

- 40 -


- 41 -

al libertății de a alege, facem și alegeri proaste. Și de aici falsa concluzie că învățătura primită nu ar fi una bună. Capul Bisericii Ortodoxe este însuși Domnul nostru Iisus Hristos Ortodoxia nu are cum să cadă, deși unii oameni cad. Biserica este condusă de oameni doar administrativ, rolul mântuitor îi revine Domnului Iisus Hristos. Și cea mai mare greșeală a celor care cad din Ortodoxie este faptul că judecă cu gând lumesc toate cele cerești. Dacă vine la mine un beţiv cu voinţa de a scăpa de viciul său, în câteva săptămâni, stând aici, participând regulat la slujbă, pleacă vindecat. Un desfrânat, în două‑trei luni pleacă vindecat, un drogat în mai puțin de un an pleacă vindecat, dar unui sectant nu mai am ce‑i face. Pentru că, alegând altceva decât dreapta credinţă, harul pleacă de lângă dânsul, iar fără har nu mai putem vorbi de vindecare, nu mai am ce să îi fac. Sectantul nu se mai bucură de Harul Maicii Domnului, pe care o reneagă, nu se mai bucură de sprijinul sfinţilor pe care îi reneagă, nu se mai bucură nici de puterea binefăcătoare a Sfintei Cruci pe care, de asemenea, o reneagă, renegându‑și astfel propria identitate, propria lui credinţă și credinţa strămoșilor săi. Cu toate acestea, nu mă pot bucura la gândul că vor fi lipsiţi de mântuire alături de cei drept‑credincioși. Poate te va surprinde ceea ce am spus, dar nu este suficient să crezi în Dumnezeu, trebuie să te încrezi în El. E o diferenţă fundamentală aici. Asta înseamnă să nu cârcotești când ți se întâmplă una, alta. Adică să nu pui niciodată sub semnul întrebării hotărârile pe care Dumnezeu le ia. Cârcoteala este expresia necredinţei ori a slabei credinţe.

- 40 - - 41 -


Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, concluzia e clară: vom face lucrurile după mintea noastră. De ce acest lucru poate fi greșit chiar dacă noi avem intenţii bune? Pentru că mintea noastră poate fi alterată. Cu cât ești mai spiritualizat vezi lumea prin ochii lui Dumnezeu, cu cât ești mai aplecat asupra lucrurilor materiale și mai afundat în păcate, cu atât vezi lumea prin ochii demonului. Dacă ceri ajutor, primești minte clară. Evident că minte clară nu înseamnă să ceri ajutorul să faci rău altora ori să te înavuţești. Să te smerești înaintea oamenilor, dar să ai și curajul să stai drept la spovedanie și să mărturisești cu mult curaj tot ce ai făcut, inclusiv cele rușinoase. Smerenia nu înseamnă umilinţă înaintea oamenilor, ci conștientizarea faptului că nimic nu îţi aparţine. Dacă ai avere, ești un simplu administrator al acelei averi, avere pe care o poţi pierde foarte ușor. În loc să te superi din această cauză, ar trebui să realizezi că, în fapt, acea avere nu ţi‑a aparţinut niciodată. Îţi poţi pierde o mână sau un picior, pentru că nici corpul nu‑ţi aparţine. Ne este dat doar spre folosinţă pe perioadă determinată. Inteligenţa nu ne aparţine nici ea, deși ne mândrim de multe ori cu ea. Nu cred că și‑a programat nimeni cu câţi neuroni să vină pe această lume. Toate, absolut toate sunt daruri. Abia când realizăm că nu avem nimic al nostru și că toate sunt primite, mulţumind pentru toate câte sunt, ne smerim. Mulţi îi privesc pe călugări ca pe niște neadaptaţi ai societăţii. Dar eu îţi spun altceva: un călugăr sau o măicuţă este un om împlinit, înzestrat cu o voinţă și o credinţă de fier. Când a zis că se lasă de ţigări, chiar s‑a lăsat, când a zis că se lasă de băutură, chiar s‑a lăsat, când a zis că de acum trăiește în feciorie, chiar așa a făcut, când

- 42 -


- 43 -

a zis că de acum face ascultare trecând peste propria voinţă, chiar așa a făcut, când a zis că nu mai vrea bani, mărire, funcţie, poziţie socială, s‑a ţinut de cuvânt. Ce voinţă îţi trebuie să faci toate astea? Mare. Dar, odată cu voinţa ta primești putere de la Dumnezeu în egală măsură. Dai voință, iei putere. Înălţimea călugărului se situează la înălţimea smereniei atinse. Și poate ajunge acolo, prin conștientizarea celor de mai sus, dar și prin aplicarea regulilor date de învăţătura de credinţă. Nu putem vorbi de credinţă fără să respectăm învăţătura și poruncile. Numărul păcatelor este nesemnificativ, nu contează. Contează în schimb smerenia și pocăinţa faţă de păcat.

De multe ori primim ispite mult peste puterile noastre, iar căderea în aceste păcate este, în fapt, urcușul pe calea smereniei. Adică realizezi că nu poţi de unul singur, iar atunci ceri ajutorul lui Dumnezeu. Sau așa ar trebui să se întâmple, dacă îţi conștientizezi starea de păcat. Am văzut beţivi care au încercat în fel și chip să se lase de băutură, fără să reușească. Când au conștientizat că acest efort este mult peste puterile lor și au cerut ajutorul sincer și plin de pocăință Bunului Dumnezeu ori Maicii Domnului au avut parte de cea mai frumoasă surpriză: tentația și pofta băuturii au dispărut ca și cum nu ar fi fost. La fel și cu fumătorii și cu desfrânații. Exemplele sunt la tot pasul. Asta înseamnă smerenie: să conștientizezi că fără sprijin divin nu vei reuși nimic. Dar asta presupune să te și porți în consecință, nu prefăcut, ci respectându‑i sincer pe cei din jurul tău, și mai ales, să nu mai judeci. Pentru că atunci când judeci, iei practic rolul de judecător al Dumnezeului nostru, ceea ce e nepermis. Aici vorbim de lipsa smereniei, iar unde

- 42 - - 43 -


smerenie nu este, nici harul dumnezeiesc nu prisosește. Dar cine sunt cei smeriţi? Sunt cei cu faţa destinsă, sunt cei fericiţi, mulţumiţi de tot ce le‑a dat Bunul Dumnezeu. Sunt cei care nu doresc nimic, iar pentru asta au totul. Se bucură de tot și de toate și mulţumesc încontinuu pentru ce primesc. Cei care sunt încruntaţi și preocupaţi de îmbunătăţirea calităţii vieţii lor sunt nemulţumiţi cu ce au primit de la Dumnezeu și nu fac parte din categoria celor smeriţi. Ei caută în permanenţă moduri de a‑și îmbunătăţi viaţa materială, uitând, la propriu, să mai trăiască. La final vor realiza acest lucru, dar va fi prea târziu. Vorba, Doamne, facă‑se voia ta, își pierde esenţa, pentru că acei oameni vor, de fapt, să facă voia lor. Deci reţine, vei avea totul atunci când nu vei mai dori nimic și asta pentru că nu tot ceea ce vrei îți este de folos pentru mântuirea sufletului”.

- 44 -


- 45 -

Dumnezeu nu se va supăra dacă Îi respingi un vis

Cred că nu există om care să nu se fi trezit, măcar o dată în viață, speriat sau încântat de ceea ce a visat și a căutat în cărți sau în alte mijloace de informare semnificația visului său. Superstițioși sau nu, visul ne produce o impresie puternică și ne determină, uneori, să ne gândim că acesta prevestește ceva din viața noastră. Mie mi s‑a întâmplat, de multe ori, să visez lucruri care s‑au adeverit ulterior. De la notele pe care urma să le obțin la școală, până la premiile cucerite în competiții și chiar decesul unor rude apropiate. Ca orice om, mă întreb cum ar trebui să interpretez astfel de întâmplări? Cu atât mai mult cu cât realitatea mi‑a confirmat visele. „Mda, zise părintele, dar tu cunoști sursa viselor tale? Înainte să le crezi, ai încercat să înțelegi de unde vin? Cine ți le dă? Este adevărat că din Sfânta Scriptură aflăm că Dumnezeu le vorbește oamenilor prin vise. Dumnezeu i‑a vorbit lui Iosif prin vise de patru ori. După cum Iov ne arată în cartea lui, una dintre metodele prin care

- 44 - - 45 -


Dumnezeu comunică cu omul sunt visele. Dumnezeu a dat înștiințări în acest mod, a transmis învățături, și toate acestea cu scopul de a‑l abate pe om de la rău, cu scopul de a‑i păzi sufletul de moarte ori viața de nenorociri. În paginile Sfintei Scripturi putem să găsim oameni cărora Dumnezeu le‑a vorbit prin vise, printre care Abimelec, Iacov, Laban, Iosif (copilul lui Iacov), Faraon, Solomon, Daniel, Nebucadnetar, Iosif, nevasta lui Pilat și lista poate continua. De asemenea, Dumnezeu a vorbit proorocilor în vis, ne avertizează în vis, ne poate îndrepta viața în vis prin diferite sfaturi. Ar fi foarte multe de spus pe marginea comunicării lui Dumnezeu cu oamenii prin vise, dar nu acesta este subiectul principal”. La argumentele părintelui, m‑am gândit că și visele mele sunt curate. Numai că argumentația nu se încheiase și ceea ce a urmat m‑a pus cu adevărat pe gânduri. „Nu este cum te gândești, ar fi bine să fie atât de simplu și să‑ți explic de ce, a continuat părintele. În linii mari, visele se împart în trei feluri: vise dumnezeiești, despre care am vorbit, vise firești și vise drăcești. Visele firești sunt cele influențate de activitatea noastră cotidiană, sunt instabile, se destramă repede și nu ne sunt de niciun folos. Visele demonice în schimb, pe lângă faptul că sunt oribile, nu fac altceva decât produc dezinformare. Atâta timp cât ești prins în credința în vise, evident în baza unor experiențe anterioare, ești ușor de manipulat de către demon. În sensul în care începe să îți amestece aspecte reale cu minciuni, frumos ambalate într‑un singur pachet. Astfel, vei fi dezinformat cu certitudine. Dacă acționezi în consecință, vei avea de suferit. Într‑adevăr, asceții care și‑au

- 46 -


- 47 -

exersat starea de trezvie, adică cunosc în fiecare moment din ce direcție le vin gândurile ori visele, au putere de discernământ. Discernământul, în cazul de față, nu este altceva decât deosebirea duhurilor. Dar câți avem putere de discernământ în acest sens? Câți știm de unde ne vin aceste atacuri? Câți avem puterea deosebirii duhurilor? Până ajungem în stadiul corespunzător de evoluție să putem face diferența, nu e mai bine să respingem orice nălucire? Dumnezeu nu se va supăra dacă îi respingi un vis doar de frica acceptării unui vis drăcesc. Dimpotrivă, va avea o mare satisfacție. Și, să nu te las așa pe gânduri, te voi învăța cum să deosebești visele între ele. ‑ Știi să deosebești sursa lor?‑ Nu, nu cred că știu.‑ Din câte vise te‑ai trezit tulburat?‑ Din foarte multe, nici nu mai știu.‑ Ei, de acum să știi, toate visele din care te trezești tulburat vin de la demon. Chiar dacă acestea conțin aspecte premonitorii. Sufletul tău este cel mai bun aparat de decodificare a viselor. Dacă visul îți provoacă îngândurare, teamă ori alte stări urâte, este clară sursa. Visele de la Dumnezeu se manifestă diferit. Te trezești într‑o stare de fericire nedescrisă, cu lacrimi în ochi de fericire, cu imagini care nu ți se vor șterge niciodată din minte, în care ai simțit dragostea și mila nemărginită. Pentru că asta este Dumnezeu, dragoste.‑ Și acum că știi, spune, ai avut vise de la Dumnezeu?‑ Am trăit stări din cele descrise, dar puține. Câteva în toată viața.‑ Dar stări de îngrijorare?

- 46 - - 47 -


‑ Multe, foarte multe.‑ Acum înțelegi din ce direcție vin cele mai multe vise? Înțelegi de ce trebuie să nu ne încredem în ele? Or, atâta timp cât crezi în vise înseamnă că l‑ai lăsat pe Dumnezeu pe planul doi. E o formă de a crede că visele îți determină viața și viitorul, și că Dumnezeu nu are niciun rol, nicio implicare. De aceea, este foarte clar: ori crezi în vise, ori în Dumnezeu. Aceste vise trebuie alungate și disprețuite, cu atât mai mult cu cât sunt minciună pură. Acum, că știi, ai de ales”.

- 48 -


- 49 -

Dacă te smereşti, te încununezi

„Întâi de toate, trebuie să știi că puţini sunt cei care știu că harul precede întotdeauna ispita. Adică primești arme, dar foarte curând vine și încercarea. Când primești har, în general știi, îl simţi, îl recunoști, deși nu întotdeauna ești conștient că l‑ai primit. Harul ar sta la tine dacă nu ai greși, dar pleacă imediat când greșești, iar bucuria de pe chip dispare și ea. Și nu realizăm de ce. După primirea harului urmează ispita care se manifestă în general printr‑un exerciţiu de smerenie. Astfel, Dumnezeu poate lua harul unei persoane de lângă tine să te încerce. Dacă te smerești, te încununezi, ceea ce se și dorește. După ce te smerești, totul încetează ca și cum nu ar fi fost nimic. Dar cununa o păstrezi. Dacă răspunzi cu aceeași monedă, înseamnă că mândria e cea care câștigă și harul pleacă de la tine. Câștigi în discuţie aparenta dreptate, dar pierzi harul și cununa, precum și pe cel de lângă tine. Din păcate, nu

- 48 - - 49 -


înţelegem că Bunul Dumnezeu poate lua harul oricui, inclusiv pe al nostru, pentru a‑i încerca pe alţii, iar atunci manifestările noastre ne miră și pe noi, cum nu înţelegem că poate lua harul apropiaţilor ca să fim la rândul nostru încercaţi. Privește în jurul tău cu atenţie și observă dacă am sau nu dreptate. Trebuie reţinut că nu contează cine are dreptate în discuţie, ci doar atitudinea ta faţă de situaţie. Și uite așa, tot smerenia este cea prin care putem trece mai departe pe calea mântuirii.” ‑ E greu acest drum, părinte, foarte greu, este plin de sacrificii și nevoinţe, și nici nu am garanția că voi ajunge la destinație. ‑ Este greu, nimic de zis, dar merită! Ţine minte un lucru legat de destinație: chiar de ești pe drum și mori, în cetate ești îngropat, și înţelegi ce vreau să spun prin asta.

- 50 -


- 51 -

Ortodoxia este o potecă îngustă, greu de ţinut

Nevoia de a cunoaște mai multe despre Ortodoxie m‑a împins într‑o zi să‑l întreb pe părinte ce poate să‑mi mai spună despre acest subiect. Conștientizez de fiecare dată când ajung pe Sfântul Munte Athos că am fost binecuvântat că m‑am născut în România, Grădina Maicii Domnului, și că am fost botezat ortodox. „Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, traducându‑se prin dreapta‑slăvire, cu înţelesul de dreapta‑credinţă. Semnifică drumul cel drept de urmat, cel care te duce către mântuire. Cu alte cuvinte, dacă urmezi această școală, s‑o numim așa, drumul către mântuire este asigurat. Ortodoxia este o învăţătură. Este un drum de urmat. Este trăire. Este o potecă îngustă, greu de ţinut, nu doar de mireni, ci și de clerici. Multe voci s‑au ridicat în ultima perioadă să spună că Biserica Ortodoxă este învechită. Dar ne putem permite să modificăm Sfintele Taine doar de dragul așa‑zisei evoluţii? Ne permitem să modificăm învăţătura după bunul nostru plac

- 50 - - 51 -


doar pentru a fi în ton cu ziua de azi? Și apoi o vom schimba din nou ca să fim în ton cu ziua de mâine? Asta ar însemna doar bătaie de joc. Învăţătura așa‑zis învechită face ca la Slujba Sfintei Lumini să se producă o minune. Mare minune. Minunea venirii Luminii, semn al milei lui Dumnezeu, al acreditării Bisericii Ortodoxe de către Dumnezeu. Poate e singurul domeniu în care învăţătura nealterată, așa cum ne‑a fost dată, contează. Și așa va trebui să rămână, pentru că orice schimbare omenească a unor legi divine nu reprezintă altceva decât o jignire adusă celui care le‑a creat, celui datorită căruia stăm aici și acum de vorbă. Aceste acţiuni ar putea avea consecinţe foarte grave la care mi‑e și frică să mă gândesc. Suntem siguri că odată schimbate Sfintele Taine va mai veni Sfânta Lumină? Doar cunoaștem eșecul altora care au avut nesăbuinţa schimbării Sfintelor Taine, iar acum se uită ca martori direcţi ai evenimentelor, cum doar la ortodocși mai vine lumina. Dar, deși o văd, nu o înţeleg, nu realizează că adaptarea bisericii lor la societatea modernă i‑a costat mult, foarte mult. Culmea e că nu vor să facă nimic în acest sens. Vor în schimb unire. Adică să renunţăm la ceea ce cu greu păstrăm nealterat de 2000 de ani, înlocuind totul cu o școală asemănătoare, cu multe convergenţe, dar lipsită de Duh Sfânt, cu tăieri ori adăugiri la învăţătura lăsată de Domnul nostru Iisus Hristos. Mă cutremur la acest gând”. Am ascultat cu atenţie ce spunea părintele legat de unificarea bisericilor. Văzută din afară, pare un lucru bun, salutar, care ar aduce speranţa unei vieţi lipsite de conflicte. Dar iată că în spatele acesteia se află lucruri pe care noi nici măcar nu le intuim. „Suntem asaltaţi tot mai des de spirite luminate ecumeniste

- 52 -


- 53 -

spre unirea bisericilor. Și ne punem firesc întrebarea: Dar cu cine? Dar de ce? Minunile sunt în Ortodoxie. Ce să căutăm în altă parte când avem totul aici? Noi nu am schimbat nimic din învăţăturile primite, moștenite, nici nu am luat, nici nu am adăugat. Cei care au schimbat trebuie să‑și lase ochii în pământ, să‑și recunoască ereziile și să revină de unde au plecat. Adică la Biserica‑Mamă, „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, după cum spune Crezul. Altă unire este exclusă. Niciun ortodox autentic nu va risca venirea Sfintei Lumini doar de dragul aplauzelor Apusului. Insistenţe vor mai fi, cu siguranţă, unii vor ceda presiunilor ori tentaţiilor, alţii au făcut‑o deja. Ortodoxia se va scutura, va rămâne mai mică, ca acest mănunchi de chei din mâna mea. Deși regretul meu este mare în ceea ce‑i privește, problema mântuirii este una personală”. ‑ Poate Ortodoxia să greșească, părinte?‑ Învăţătura ortodoxă este fără de cusur. Pot greși, în schimb, slujitorii Ortodoxiei, fie că sunt clerici ori mireni deopotrivă, lăsând impresia unei învăţături greșite. Sunt preoţi care greșesc și lumea îi bârfește. În loc să aline durerile noastre, le adâncesc, și asta doare îngrozitor. Ei greșesc încălcând legile și canoanele, dar nu se poate acuza Ortodoxia, ca și cale de urmat, pentru erorile acestora. Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă creștină. Biserica nu e formată doar din clerici. Din cadrul Bisericii fac parte preoţii, călugării și măicuţele, sinodul, mirenii, toţi. Doar împreună suntem Biserica. Unul fără altul nu mai suntem un întreg. Ce să facă un părinte fără mântuirea mireanului? Nu se mai mântuiește nici el. Biserica nu aparţine

- 52 - - 53 -


doar clericilor. Repet, Biserica suntem toţi. Toţi mergem pe drumul Ortodoxiei, adică pe cel al învăţăturii ortodoxe. Chiar dacă mai călcăm pe lângă, trebuie să ne regăsim repede drumul drept. ‑ Părinte, este suficient să fii botezat ortodox ca să te numești ortodox? Sau e nevoie de mai mult?‑ Ortodoxia, după cum am spus, calea de urmat, își începe drumul prin botez, însă se diluează în timp prin acţiuni contra învăţăturii. Nu este suficient să fii botezat ortodox ca să fii ortodox pe de‑a‑ntregul. Mai trebuie să păstrezi și calea ortodoxă, așa cum ne‑a fost lăsată de la Sfinţii Părinţi. Interpretarea textelor a dus la scindare. Așa s‑a ajuns la existenţa a sute de secte creștine. Adică de la o singură învăţătură s‑a ajuns la sute poate chiar mii de variante ale acesteia. Care mai de care, dar care este cea bună? Dacă Biserica Ortodoxă părăsește calea, o mai putem numi ortodoxă? Desigur, dar va fi vorba doar de nume, nu și de esenţă. Dacă anumiţi părinţi leapădă practica ortodoxă și apucă pe alt drum, îi mai putem numi ortodocși? Poate doar cu numele. Tot așa, dacă mirenii botezaţi ortodox apucă pe alt drum, cum ar fi yoga, budismul, taoismul și așa mai departe, îi mai putem numi ortodocși? Poate doar cu numele. Or, nu vrem ortodocși doar cu numele, vrem luptători cu patimile și cu carnea. Vrem învingători. Fiii luminii trebuie să iasă învingători din lupta cu forţele întunericului. Nu vrem capete plecate în faţa păcatului.

Și dacă tot am pomenit despre taoism, aș vrea să îţi spun ceva despre celebrul concept Yin și Yang, cel cu echilibrul, teoria conform căreia în fiecare lucru există și opusul

- 54 -


- 55 -

său, în cantităţi egale. Nu se poate pune în balanţă puterea lui Dumnezeu cu puterea satanică. În binele Dumnezeiesc nu există rău, iar răul nu are ce căuta în bine. Renunţă la simbolurile altor credinţe, că nu aduc nimic bun. Avem suficiente simboluri creștine ajutătoare. În trecut, americanii au realizat multe experimente. Dar unul este mai puțin cunoscut, poate și datorită efectelor produse. Oamenii luminați se văd de oriunde, chiar și din întuneric. Simpla lor prezență într‑un loc produce efecte vizibile. Cel mai vizibil este schimbarea unei atmosfere negative într‑o stare de bine. Astfel, experimentul american a constat în trimiterea unor oameni evoluați spiritual în diferite zone de conflict. Rezultatul? În câteva luni conflictele au încetat. După plecarea acestora, conflictele au reînceput. Concluzia este una simplă: Harul aduce pacea, pe când lipsa lui dă naștere conflictului. „Trebuie să faceți în așa fel încât să atrageți harul. Trăiți corect duhovnicește, astfel încât harul să se apropie de voi și astfel, indirect, vor înceta și conflictele din jurul vostru. Cum știi că un om are har? În primul rând nu bârfește și nu îl judecă pe aproapele său. Judecarea aproapelui este o condiție suficientă ca harul să vă părăsească. Odată harul plecat, pocăința trebuie să fie mare ca harul să fie recâștigat. Dintre toate pe Pământ, harul se dobândește cel mai greu și se pierde cel mai ușor”.

- 54 - - 55 -


Fiţi liberi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii

Discuţia despre lupta cu proprii demoni, dar și cu răul din lume, în general, a revenit în scurt timp după ce crezusem că am lămurit acest aspect. Dar nu, subiectul a fost reluat și, așa cum m‑a obișnuit părintele, a ajuns pe un făgaș care mi‑a mai dat jos un văl de pe ochii sufletului. Astfel am înţeles sensul libertăţii adevărate și puterea pe care o au viciile asupra sufletului nostru.‑ Fiţi liberi ca porumbeii și înţelepţi ca șerpii, ne‑a spus Domnul nostru Iisus Hristos.‑ Așa este părinte, și trebuie să recunosc că ideea de înţelepciune o înţeleg, dar partea cu libertatea, ce vrea să însemne, nu o prea înţeleg.‑ Păi, hai să vedem. Tu te consideri o persoană liberă?‑ Depinde din ce punct de vedere vorbim. Dacă iau în calcul aspectul financiar, am rate la bancă, apoi sunt prins într‑un sistem pe care îl onorez cu prezenţa mea la serviciu. La care

- 56 -


- 57 -

se adaugă responsabilităţile, obligaţiile pe care le am în cadrul familiei. Dacă le adun pe toate, nu prea aș afirma că sunt liber.‑ Dar pușcăriașii sunt liberi?‑ Nu, nici atât cât sunt eu. ‑ Vezi, sunt atâţia care, în pușcărie fiind, sunt mai liberi ca tine. E plin de exemple dintre cei care s‑au eliberat, în sensul discutat de noi acum, și mă refer la Sfinţii Închisorilor din temniţele comuniste.‑ Încep să înţeleg unde vreţi să ajungeţi.‑ Libertatea despre care vorbim nu face trimitere la independenţa financiară care să‑ţi dea posibilitatea de a călători oriunde în lumea asta, ci la libertatea obţinută în urma luptei cu propriile tentaţii, cu propriile patimi. ‑ Părinte, aici intră și dependenţa de diverse obiceiuri, ca formă de îngrădire a propriei libertăţi?‑ Cu siguranţă, da. Putem da un exemplu clasic, binecunoscut de toată lumea, și mă refer la droguri. Aici intră orice ne acaparează, ne îngenunchează voinţa: nicotina, heroina, cocaina, alcoolul, cafeina, marijuana. Aici dependenţa de aceste droguri este direct proporţională cu gradul de intoxicare. Dar mai găsim și alte exemple, la fel de nocive, precum jocurile de noroc, care fac prăpăd în familiile în care există un astfel de dependent. Alimentele gustoase sunt iarăși provocatoare de dependenţă și multe altele pe care nu mai e necesar să le enumăr. Înțelegi, oricum, ce vreau să spun. Cine este dependent de astfel de apucături este un om încătușat în propriile vicii. Iar ca să ne câștigăm libertatea, trebuie să luptăm cu propriile patimi, cu propriile dorinţe interioare, până la înfrângerea lor. Asta este

- 56 - - 57 -


ideea de libertate. Să te rupi de tentaţii, patimi, vicii ori alte dependenţe. Nu contează că ai un loc de muncă solicitant ori o familie pentru care îţi asumi anumite responsabilităţi, după cum greșit ai înţeles ideea de libertate. Libertatea este în faţa a ceea ce ne domină, a ceea ce ne ţine pe loc ori ne trage în jos. Acestea sunt lucrurile care trebuie eliminate. Cu totul. Tăiate din rădăcină. Acest lucru înseamnă, în fapt, lupta duhovnicească. Cu asta trebuie să te ocupi. Acesta este sensul existenţei tale. Fără lupta asta, în care să faci pași înainte, totul este pură teorie, iar Ortodoxia are și o parte practică: lupta cu propriile patimi, până la înfrângerea lor. Totul se rezumă la un singur cuvânt: despătimirea.‑ Totuși, este ceva ce nu înţeleg. Dacă toate ne‑au fost date, de ce să nu le folosim? Este greșit să le folosim? De ce să fiu atât de radical?‑ Nu este nimic interzis din cele ce există, toate au fost create pentru om, pentru bunăstarea lui. Așa este. Dar este ceva care, privindu‑te în interior cu atenţie, vei sesiza. Toate câte ne‑au fost dăruite trebuie folosite cu cumpătare, cu echilibru, cu dragoste și recunoștinţă în faţa Celui ce ni le‑a dat. Trebuie să trăim echilibrat, fără exagerări. Tu, cumva, ai exagerat vreodată cu ceva?‑ Cu ceva? Cu toate. Îndreptarul de spovedanie pe care mi l‑aţi dat e incomplet. Mai am câte ceva de adăugat la el.‑ Și cum interpretezi asta?‑ Că sunt o persoană pătimașă, plină de vicii și dependenţe.‑ Dacă am fi persoane echilibrate, chiar când avem totul la discreţie, nu s‑ar ajunge la situaţii extreme, la exagerări și,

- 58 -


- 59 -

implicit, la înrobire în faţa unui viciu. Dar centrul echilibrului nostru s‑a descentrat. Mai bine spus, l‑am descentrat. Și asta pentru că nu ducem o viaţă duhovnicească corespunzătoare. Ca în orice sport de performanţă, lupta duhovnicească este tot un sport, să‑i spunem, cu reguli clare. Dacă le încalci, ești penalizat, dacă le încalci grav, ești penalizat grav. Noi încălcăm grav și deseori regulile jocului, motiv pentru care suntem penalizaţi pe măsură și ajungem să pierdem controlul cu totul. Controlul asupra vieţii noastre în primul rând. Și când realizezi că nu mai ai controlul, s‑ar putea să fie cam târziu. Zice corpul: vreau să beau, așa că îi dai, de multe ori peste măsură. Vreau să mănânc mult, foarte mult, așa că îi dai cât cere, adică mult, foarte mult. Plus alte cerinţe, unele rușinoase, pe care i le îndeplinești. Corpul te conduce pe tine, el este stăpânul, în loc să îl conduci tu. Atunci a preluat controlul asupra ta, tu ai devenit sclavul lui. Te vei elibera abia atunci când nu va mai face ce dorește din tine. Privește fumătorii. Mulţi dintre ei zic: mă las când vreau eu. Dar când încearcă, se izbesc de o forţă mult peste puterile lor. Atunci realizează că altcineva conduce. Dacă cedezi suveranitatea asupra corpului tău, imediat o preia altcineva. Întrebarea firească urmează de la sine: cine preia comanda?‑ Nu știu cine. Demonii?‑ Da, acesta e răspunsul pe care nu ne sfiim să îl spunem deschis. În momentul în care intenţionezi să îţi iei înapoi ce e al tău, altcineva te va pune în capul listei sale de dușmani. În consecinţă, încep tentaţii crescute exponenţial, la care, dacă nu ești pregătit, cazi rapid. Tu, în fapt, nu te lupţi cu o

- 58 - - 59 -


patimă ori cu o dependenţă, ci cu un demon care are controlul pe acea zonă. De aceea este teribil de greu să câștigi lupta. Dar nu este imposibil. Te lași de băutură, te luptă pe mânie, ori pe desfrânare. Nu te lasă. Te apucă de unde poate. Începe altă luptă. Și tot așa, pe rând, până la final. De aceea putem să spunem că lupta cu o patimă este o luptă de eliberare. Pentru că, privit din afară, e o luptă cu tine însuţi dar, în fond, e o luptă cu un adversar nevăzut, teribil de puternic, care te va șicana până în ceasul morţii. Abia la despătimire putem vorbi de libertate, abia atunci poţi spune că ești un om liber. Odată cu plecarea demonului, își ia și patima cu el, deci te vei elibera de ea. Cu alte cuvinte, nu vei mai suferi după acea patimă. Vei știi că a plecat o patimă de la tine atunci când, după ce ai renunţat la ea, o privești cu silă și cu respingere, fără să te mai atragă în vreun fel. Aceea este adevărata libertate la care face trimitere Domnul nostru Iisus Hristos. Când câștigi lupta, se deschid cerurile.‑ Din ce‑mi spuneţi, înţeleg că e o lupta lungă, grea și de uzură.‑ Tu apucă‑te de ea, trăiește luându‑i ca model pe cei care au reușit să facă asta, adică pe Sfinţii Părinţi, înarmat cu credinţă în suflet până dincolo de absurd și vei izbândi. Ortodoxia e trăire. E bună și teoria, dar va trebui să te apuci și de practică. Nu mai sta pe marginea terenului, intră în joc. Are cine să se roage pentru tine să nu cazi.

- 60 -


- 61 -

Conştientizarea morţii este un lucru bun

Lumea în care trăim clocotește de „informaţii” care ne bombardează necontenit. Ne este din ce în ce mai greu să înţelegem ceea ce este adevărat, ceea ce este important pentru viaţa noastră, o viaţă din ce în ce mai alertă, mai superficială și mai preocupată de partea materială a traiului zilnic. Din acest iureș informaţional nu lipsesc, desigur, tentaţiile legate de prezicerea viitorului. Ideea de a afla aspecte din viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat este deosebit de tentantă, fie că ea apare într‑un moment de cumpănă, fie dintr‑o curiozitate ce nu poate fi înăbușită. ‑ Părinte, de unde până unde pot unii să cunoască viitorul, chit că sunt instruiţi în artele divinatorii? ‑ Să luăm un exemplu, datul în cărţi. Cărţile sunt simple cartoane desenate, crezi că au inteligenţă proprie?‑ Cu siguranţă nu au!‑ Atunci înseamnă că din lumea nevăzută cineva le aranjează cărţile.

- 60 - - 61 -


‑ Pare‑se că da. Dar sunt unii care nu iau bani pentru așa ceva.‑ Nici nu este nevoie, pentru că acolo moneda de schimb nu este banul, ci sufletul. Doar nu crezi că stă demonul toată viaţa ta să‑ţi slujească, aranjându‑ţi cartoanele și să nu își ceară plata. Și nu vorbim aici doar de datul în cărţi. Se aplică aceleași reguli la toate așa‑zisele arte divinatorii. Cei care practică așa ceva s‑ar putea să nici nu știe cui cer ajutorul. Dacă ar ști că demonii sunt în spatele acestor acţiuni, probabil ar renunţa. Ajutorul invocat pe aceste căi oculte vine negreșit, dar și plata la final este una cruntă, pentru că sufletul nu are preţ. Ai da toate averile din lume ca să‑ţi recuperezi sufletul, numai că s‑ar putea să nu mai fie posibil.‑ Și atunci ce e de făcut?‑ Cine face așa ceva ar trebui să arunce cărţile pe foc, să se spovedească și să renunţe definitiv la astfel de obiceiuri. Oricum, demonii nu pot prooroci. Ei nu cunosc adevărul. În schimb, cunosc situaţia și, neavând limită în privinţa deplasărilor, pot afla lucrurile mult mai rapid decât tine, dându‑ţi de veste despre o anumită situaţie. Asta e tot ce pot face. În baza experienţei de mii de ani în luptă contra omului, mai pot să anticipeze niște lucruri dar, necunoscând cu certitudine viitorul, rata erorilor acestora este mare. Evident, și a celor care s‑au implicat în tot felul de forme de a accesa viitorul. Pentru ceea ce fac, nici oamenii nu folosesc termenul „certitudine”, ci „viitorul probabil”. Dacă ar fi vrut, Dumnezeu ne‑ar fi făcut din abur, nu din ce suntem. Ne‑ar fi putut da orice fel de libertate, de mișcare, de înţelegere, de aflare a celor ce vor urma, calităţi nelimitate. Dar a vrut să ne facă așa cum

- 62 -


- 63 -

suntem, și asta spre protecţia noastră. Spre binele nostru. Să îţi dau niște exemple la îndemână. Vedem limitat. Unii, în urma consumului de droguri ori în urma practicării unor exerciţii, își lărgesc sfera de limitare primită la venirea pe lume. Acolo unde se uită, în loc să vadă lucruri deosebite, văd doar lucruri oribile, pentru că astralul, așa cum îl numesc ei, colcăie de demoni. De asta suntem protejaţi. Ajung astfel să se smintească prin ceea ce văd. Unii au auzul deosebit, își spun că au claraudiţie. Aud mult mai mult decât o persoană să‑i spunem normală. Dar, pe lângă ce aude un om de rând, această persoană aude multe altele, care o fac să intre în sperieţi. Nu suntem încă pregătiţi să vedem și să auzim lucruri îngrozitoare. Demonul e atât de urât încât dacă l‑am vedea, ne‑am pierde cunoștinţa, poate am și muri. De vocea unui demon nu mai are rost să vorbim, doar ai auzit înregistrări cu persoane posedate. Și acum, oamenii nemulţumiţi cu darul vieţii așa cum l‑au primit încearcă să acceseze viitorul, riscându‑și mântuirea sufletului pentru a obţine niște informaţii care, în fond, s‑ar putea să nu îi ajute în vreun fel. Sau fac acest lucru din dorinţa de a fi deosebiţi de ceilalţi, evoluaţi cum le place să creadă despre ei înșiși. ‑ Nu m‑am gândit niciodată la aceste lucruri așa cum mi le‑aţi prezentat.‑ Cu toate astea, eu pot să îţi arăt viitorul, dar trebuie să vii cu mine.‑ Părinte, doar nu aveţi veleităţi, sper că plata dumneavoastră nu va fi sufletul.

N‑am primit la comentariul meu niciun răspuns. Am părăsit chilia în care ne aflam, situată pe versantul muntelui.

- 62 - - 63 -


Era o noapte adâncă, am ţinut cât mai aproape de părintele care cunoștea poteca, pe un drum greu accesibil. Zgomotele ciudate ale animalelor sălbatice ne‑au însoţit tot timpul, sporindu‑mi senzaţia de neliniște. Dar eram și foarte curios de ceea ce urma să se întâmple. Oare ce vrea să‑mi arate părintele? În urmă cu câteva minute îmi explicase păcatul grav de a accesa o lume care, deocamdată, ne este interzisă, spre binele nostru. Dacă părintele mă invită să‑mi arate viitorul, oare acest lucru nu vine în contradicţie cu cele învăţate? Răspunsul aveam să‑l aflu după câteva zeci de minute, câte ne‑au fost necesare să parcurgem distanţa până la ceea ce se contura în noapte a fi o bisericuţă.‑ Sper că nu ești sperios, m‑a cercetat părintele, atent să vadă dacă pot face faţă situaţiei. Simţise că abia îmi stăpâneam emoţia. În această stare, m‑a condus în spatele bisericuţei unde a deschis o ușiţă care dădea spre o încăpere situată sub lăcașul de cult.‑ Intră, spuse hotărât părintele. I‑am urmat îndemnul și am pășit înăuntru, într‑o beznă totală și un frig pătrunzător, care aproape că m‑au paralizat. Aud și pașii părintelui care e aproape de mine, îi simt respiraţia. Înainte să apuc să cer lămuriri, părintele aprinde o lumânare. Lumina gălbuie taie întunericul și însufleţește brusc sutele de cranii care păreau că se uită fix la mine. Suntem în osuarul mănăstirii. Atunci am înţeles. Acesta este viitorul, cu certitudine. Este viitorul meu și al tuturor pământenilor.‑ După cum vezi, zise părintele, acesta e viitorul sigur, nu cel posibil imaginat de vrăjitori. Dacă ai veni în fiecare zi aici și i‑ai

- 64 -


- 65 -

vedea pe cei care au trecut pe Pământ înaintea ta, ai conștientiza permanent că viaţa este limitată, că se termină rapid, mult prea rapid ca să te mai cerţi, întrucât s‑ar putea să nu mai ai timp de împăcare. Conștientizarea morţii este un lucru bun. Nu te mai lasă să greșești, te împacă cu oamenii, te ţine în frâu în faţa păcatului, mai ales că nu știi când vine sfârșitul. Și atunci nu îţi mai permiţi să faci greșeli. Nu mai deviezi de pe drumul mântuirii.

I‑am mulţumit părintelui pentru lecţia primită. Niciun cuvânt nu‑și mai avea rostul. Am adormit în acea noapte îngândurat, cu imaginea perechilor de orbite goale și întunecoase, luminate pentru câteva minute de o lumânare. Mărturie a vremelniciei noastre pe Pământ.

- 64 - - 65 -


Închinarea la idoli și închinarea la icoane

Mai umblă din când în când în Sfântul Munte un părinte care, la prima vedere, dă impresia unui om nebun. Este atipic, glumește, face grimase, dar afli curând, dacă îi dai bineţe, că te poate pune pe gânduri când începe să‑ţi spună lucruri din viaţa ta. Așa am păţit într‑unul dintre pelerinajele în care am fost. Într‑o după‑amiază superbă mă aflam la una dintre chiliile din Schitul Lacu, cu mai mulţi părinţi, printre care și un părinte mai special. Când l‑am întâlnit, prima impresie a fost foarte puternică. M‑a izbit în primul rând smerenia sa, cum rar am întâlnit. Săruta mâna tuturor, indiferent de vârstă sau statut social. Nu conta că ești călugăr sau simplu pelerin în Sfântul Munte. Am crezut că‑i nebun. Dar cine îl cunoaște știe clar că nu e nebun în sensul pe care îl dăm noi, ci nebun pentru Hristos în adevăratul sens al cuvântului. Părintele cu pricina doar joacă rolul omului nebun în societate, este metoda sa de a se apăra de laude și preamăriri deșarte.

- 66 -


- 67 -

Când am ajuns la chilie, mă trezesc că‑mi ia mâna cu forţa, se apleacă și‑și lipește buzele de ea într‑un sărut neprefăcut. Am rămas șocat, contrariat în faţa unui asemenea gest, înţelegând totuși că a fost determinat de o adâncă smerenie faţă de toată creaţia. Cu siguranţă nu meritam o asemenea consideraţie. Așa că i‑am replicat că eu sunt cel care trebuie să îi sărute mâna și că nu știu de ce a inversat rolurile. Mi‑a zâmbit fără să‑mi răspundă. Nu m‑am putut abţine să nu mă gândesc, cu compasiune, că omul are o problemă. Am înţeles însă repede că cel cu probleme eram eu. El este doar om cu un pas în Rai și cu celălalt în sfinţenie.

Așezaţi în jurul mesei, pentru a lua o gustare, subiectele de discuţie s‑au legat firesc. În paralel, fără să intervină în vorbă, părintele a început să facă glumiţe, care ne‑au adus zâmbetul pe buze. Asta și dorea de la noi, să zâmbim. Se uita la mine în timp ce mă gândeam dacă acest om urmează vreun tratament. Exact în același timp îmi zâmbește și îmi spune exact ce credeam eu despre el: că este sărit de pe fix. Apoi mă lasă cu gura căscată vorbindu‑mi despre viaţa mea personală și profesională, despre lucruri numai de mine știute și niciodată împărtășite cu cei de faţă. Ceilalţi părinţi mă priveau zâmbind discret. Toţi cei prezenţi, în afară de mine, îl cunoșteau. Cum aveam să aflu mai târziu, nu eram prima persoană căreia îi spunea ce a făcut în viaţă ori ce trebuie să facă mai departe ca să‑și îndrepte viaţa. Atunci l‑am cunoscut într‑adevăr pe acest frumos părinte, care pornea în pelerinaje din loc în loc prin ţară și prin Sfântul Munte, fără straie călugărești, dar respectând întocmai voturile monahale, îndreptând oamenii prin vorbe simple, dar cu mare tâlc și greutate.

- 66 - - 67 -


Am fost curios să aflu din gura sa ce părere are despre închinarea la Sfintele Icoane. Oare nu este tot un fel de închinare la chip cioplit așa cum este interzis de învăţătura ortodoxă?

Întrebarea i‑a dat masca jos. Chipul său a devenit grav, cu o expresie pătrunzătoare cum rar mi‑a fost dat să vad. Se transformase practic într‑un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. „Dacă privim sec ce face un om în biserică în timp ce se închină la o icoană și nu cugetăm, putem afirma că se închină la chip cioplit. Dar icoana, de‑a lungul timpului, a vărsat mir, a lăcrimat, a sângerat, a vorbit ori și‑a schimbat poziţia iniţială. Exemple sunt, după cum ai aflat deja, cu zecile, dacă nu cumva cu sutele. Minunile icoanei nu le poate face chipul cioplit. Acesta este un motiv pentru care nu se poate pune semnul de egalitate între icoană și chipul cioplit. Închinarea la chip cioplit face mai degrabă trimitere la închinarea la idoli. Dacă te închini la idoli, nu faci altceva decât să îi pui pe aceștia mai presus de Dumnezeu. Asta se cheamă lepădare. Sfânta Treime, Maica Domnului ori Sfinţii nu sunt idoli.

Când ne închinăm la icoană nu ne închinăm la un chip cioplit, ci la persoana reprezentată de icoană. Deși ne închinăm fizic la icoană, în fapt ne închinăm în duh și adevăr persoanei zugrăvite de iconar. Acum înţelegi de ce închinarea la icoane nu este același lucru cu închinarea la chip cioplit cum cred sectarii? Mare este confuzia lor și nici nu fac eforturi să înţeleagă cum stau lucrurile”, și‑a încheiat părintele pledoaria dând din cap cu regret.

- 68 -


- 69 -

Mândria este marea problemă a acestei lumi

Se spune, pe bună dreptate, că gura lumii nu poate fi închisă, iar bârfa este trecută în lista păcatelor care alungă harul obţinut cu greu. Dar unde este graniţa dintre a‑ţi exprima un punct de vedere despre cineva sau ceva, despre a emite niște judecăţi de valoare și căderea în păcat.‑ Părinte, am început să mă întreb dacă, în general, aprecierile mele au valoare. Judecăm orice, oricând, la orice oră și fără un motiv întemeiat. Îmi trebuie doar o mică motivaţie ca să o fac și constat că încă îi judec pe cei din jur. Nu m‑am vindecat. ‑ Mda, din păcate asta e o problemă cât se poate de generală. Să judeci, să apreciezi. În aprecierile tale, ai greșit vreodată?‑ Doar o dată? Să mă gândesc, mi‑e greu să reconstitui. În cei câţiva zeci de ani pe care îi am, în milioanele de judecăţi, cred că la foarte multe. Cred că am fost subiectiv în mai mult de jumătate dintre ele. De fapt, despre același subiect, dacă mă întrebaţi același lucru peste două săptămâni s‑ar putea să am

- 68 - - 69 -


un alt răspuns, să judec diferit.‑ De ce judeci?‑ Cred că din reflex, cred că a devenit un automatism. Dacă mă gândesc bine, în general, când judec mă simt superior. Cred că am datele pentru a da lecţii. Dar s‑ar putea să fie doar o chestiune de aroganţă.‑ Hai că încet‑încet începi să înţelegi câte ceva. Așa este. În general, judecăm pe aproapele nostru din mândrie, dintr‑o așa‑zisă superioritate. Și mândria, în fapt, este marea problemă a acestei lumi, este păcatul primordial. De aceea a căzut și Lucifer din Ceruri. A vrut să fie peste Dumnezeu. Este periculos să urmezi calea aroganţei și a mândriei. Poate fi și calea pierzaniei. Păi, fii atent, îl judecăm pe unul pe care îl considerăm mai prost ca noi. E vina lui oare că a primit puţini neuroni prin naștere de la Dumnezeu? În antiteză, omul deștept crezi că are vreo vină că a primit o minte strălucită? Dacă tu te‑ai născut cu o inteligenţă mai ridicată decât un altul crezi că ai vreo contribuţie? Ce înveţi ulterior se dovedește a fi un bun ajutător care vine în susţinerea inteligenţei. Coeficientul inteligenţei e însă o constantă care nu se modifică în urma sutelor de cărţi citite. Vreau să zic prin asta că nici tu nici eu nu avem vreo vină ori vreun merit de prostia ori de inteligenţa noastră, motiv pentru care nu merităm să fim judecaţi și, drept consecinţă, să nu judecăm. Acesta e doar un exemplu. Dar putem găsi sute de exemple.‑ Dacă mă gândesc bine, cât am făcut performanţă în parașutism, când câștigam câte un titlu de campion naţional, mă simţeam superior. Cu toate acestea, deși nu e bine să crezi

- 70 -


- 71 -

în vise, și știu asta, am știut dinainte aproape toate rezultatele finale. Or, cunoscându‑le dinainte, de ce mi le‑am asumat? De ce am crezut că sunt bun? De ce am crezut că meritele îmi aparţin? Aveam vreo vină că am pierdut un concurs? Aveam vreun merit că am câștigat alte concursuri? Am zeci de întrebări în minte. Cum de puteam să cred că eu eram cel responsabil de rezultatele obţinute? Cum de nu m‑am gândit o secundă că Dumnezeu mi‑a dat un cadou știind micile mele bucurii?‑ Așa este. Nu aveai niciun merit, dar ți le‑ai asumat. Orgoliul e una dintre cele mai groaznice patimi. Se ţine de tine până în ceasul morţii. Dacă de restul mai poţi scăpa, ăsta se ţine de tine ca scaiul. Opusul mândriei este smerenia. Smerenia este calea spre vindecarea problemei tale și a celor mai mulţi dintre oameni. Trebuie doar să recunoști că nimic nu îţi aparţine: nici casa, nici banii, nici funcţia, nici recordurile ori titlurile câștigate, nici însăși viaţa ta. Nu mai judeca ca să nu fii judecat la rândul tău. Amin.‑ O să fac tot posibilul să renunţ a‑i mai judeca pe ceilalţi. Din câte văd, nimic nu e al nostru, nimic nu ne aparţine, suntem doar niște beneficiari vremelnici ai lucrurilor, niște simpli administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu. Atât? Asta e tot? Nu avem chiar nimic, nimic?‑ Ba da, avem un lucru foarte important. Cel mai important. Se numește liberul arbitru. Este cel mai frumos și cel mai preţios dar primit de la Dumnezeu. De aceea e bine să avem atenţie sporită înainte de a face o alegere. Pentru că fiecare alegere ne trimite într‑o parte sau în cealaltă a baricadei. Să cugetăm înainte de a alege, să cugetăm smerit însă. Știi doar despre ce

- 70 - - 71 -


vorbesc: smerita cugetare. Smerita cugetare este virtutea ce nu poate fi umilită nici de diavoli. Asta înseamnă că orice lucru nu mai este privit de sus, cu aroganţă, ci cu iubire și smerenie. Smerita cugetare este actul de mare atenţie și discernământ care ne ferește de căderi. Fără de smerenie orice efort, fie că e pentru semenii tăi ori că este de ordin ascetic, este lipsit de conţinut și de consistenţă. Este aproape nul. ‑ Mi‑e frică să cer de la Dumnezeu smerenie. Să mă smerească, să mă înveţe smerenia. Și asta pentru că nu știu să reacţionez la jigniri, la vorbe urâte. Am constatat că iert greu sau deloc. Și acum mă bântuie amintiri ale unor discuţii neterminate purtate în urmă cu mai bine de 15‑20 de ani.‑ Dacă nu îţi dorești smerenie, vei primi oricum ispite. Nu de altceva, ci doar pentru a câștiga smerenie. Vei învăţa smerenia fie că vrei, fie că nu. Problema e că unii nu conștientizează lecţia smereniei, risipind‑o. Și ispita nu vine ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci ca lecţie educativă, spre binele nostru, ca atunci când se realizează bilanţul lucrurilor să nu fim pierduţi pe vecie. Toată lupta se dă între smerenie și mândrie. Dacă am fi smeriţi, nu am primi nicio ispită. Lumea s‑ar îndrepta instantaneu. Știi ce spune Psalmul 50? Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Într‑o traducere ușor simplistă, cu cât mândria noastră crește, proporţional cresc și ispitele pentru a reveni la starea de smerenie. Problema este a acelora care nu înţeleg smerenia și nu o acceptă, rămânând cu mândria și aroganţa drept aliate și partenere de drum. Viaţa lor este un chin și un conflict continuu. Nu reușesc să își găsească liniștea sub nicio formă. În această stare e greu să îl găsești pe

- 72 -


- 73 -

Dumnezeu. Pentru că El se află doar în stare de smerenie or, ca să rezonezi pe aceeași frecvenţă, trebuie să ajungi la starea de smerenie. Ca să înţelegi cât s‑a smerit Iisus Hristos pentru noi, privește doar la răstignirea Sa. Bătut, umilit, dezbrăcat, jignit, scuipat și, în final, răstignit umilitor precum tâlharii și criminalii. Cine? El, Dumnezeu. Putea să schimbe tot într‑o secundă, dar nu a făcut‑o. Nu a renunţat la smerenie și la mântuirea noastră în schimbul posibilităţii exercitării puterii de Dumnezeu. Deci, lucrurile sunt clare. Smerenia este calea. Altfel nu se poate. Și mai vezi și Fericirile. O să‑ţi detaliez subiectul.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”. Aici cei săraci cu duhul nu sunt cei proști, ci sunt aceia care se consideră pe sine foarte mici în comparaţie cu măreţia și creaţia lui Dumnezeu, adevărate exemple de smerenie. Săraci cu duhul mai sunt și cei săraci în duh, adică cei lipsiți de duhurile poftelor trupești, judecării aproapelui, hoției și altele.

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” ‑ cei blânzi sunt iubitori de oameni și sunt răbdători. Numai un om smerit poate fi așa. În antiteza acestora se află orgolioșii, aroganţii și mânioșii.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” – inima nu se curăţește fără smerenie. Adică cu smerenie și cu inima curată, îl vom vedea pe Dumnezeu. Puţini sunt cei care pot afirma acest lucru, de unde tragem concluzia că pentru obţinerea smereniei trebuie depus un efort considerabil.

- 72 - - 73 -


‑ Părinte, din ce am înţeles până acum, aproape tot războiul duhovnicesc se centrează pe axa smerenie ‑ mândrie. ‑ Cine câștigă smerenie nu mai are ispite pentru simplul motiv că demonul nu suportă smerenia și, în consecinţă, pleacă de lângă tine. Și, odată plecat, pleacă cu tot cu ispitele cu care te‑ar fi chinuit și înrobit. Dar cine nu cunoaște mecanismul și nu luptă pentru dobândirea smereniei, la ispitele primite cade fără probleme în plasa cu ochiuri mici ţesută de cel potrivnic. Căderile sunt frecvente și nu se mai termină. Și nici nu se întreabă de ce li se întâmplă astfel de lucruri. Toată lumea care are probleme găsește cauze exterioare fiinţei proprii, consideră că sursa relelor din viaţa lor este viaţa însăși sau oamenii din jur, niciodată nu caută în interiorul fiinţei lor.‑ Cred că viaţa mea trebuie revizuită din temelii. Am comentat prea mult, am bârfit prea mult, am judecat peste măsură și habar nu aveam de unde vin aceste ispite interminabile și greu de suportat. ‑ Apar într‑adevăr câteva legături de cauzalitate în sensul că unde există cauză, după scurt timp apare și efectul. Trebuie doar să te uiţi cu atenţie și vei vedea. Spre exemplu, când judeci, adică atunci când te înalţi în aroganţă și în mândrie, apare gândul de desfrânare, cu rol educativ, spre a te smeri. Dacă nu te smerești, imediat riști să cazi în grave păcate. Și, o dată ce trăiești în starea de păcat, fără să știi cum se iese și fără să mai poţi ieși, apare deznădejdea, adică ruperea de Dumnezeu. Aici, în ceea ce îl privește, demonul nu a câștigat o luptă, ci războiul. Putem vorbi de un suflet pierdut. ‑ Nu știu ce să mai zic. Până la urmă smerenia este soluţia. Încă

- 74 -


- 75 -

mi‑e frică să cer smerenie pentru că voi primi și umilinţe, unele aparent nemeritate. Dacă ești smerit, le accepţi fără probleme. Dar încă nu e și cazul meu. Dacă nu pot face faţă unei astfel de situaţii cu orgoliul meu nemăsurat? Sunt bulversat… ‑ Nu privi smerenia ca pe o stare de umilire, pentru că nimeni nu are nevoie de asta. Dumnezeu are fii și nu sclavi. Privește lucrurile primite cu iubire și recunoștinţă faţă de cel care ţi le‑a dat. Smerenia izvorăște din iubire și nu din vreo umilinţă. În cazul în care te jignește cineva, dacă poţi privi acea persoană ca pe creaţia lui Dumnezeu, respectiv ca pe fratele tău, respectând totodată creaţia, ierţi ușor. Și iertarea vine din iubire. Iubirea este, în fond, izvorul smereniei. Nu există iubire fără smerenie și invers.

- 74 - - 75 -


Tot ce vine prin gura duhovnicului,

de la Dumnezeu vine

Gândurile noastre vin de multe ori ca o avalanșă. Ne acaparează cu totul, facem scenarii, imaginăm situaţii ipotetice, despicăm firul în patru pentru a încerca să înţelegem vreun eveniment sau ca să ţesem justificări legate de o faptă a noastră sau a altcuiva care ne privește și pe noi. Și acţionăm apoi în consecinţă. Ţesem gânduri când încercăm să găsim o soluţie la o situaţie pe care o simţim ca fiind fără ieșire și, de cele mai multe ori, acestea ne ţin prizonieri. Ne considerăm fiinţe superioare pentru că avem logică, pentru că putem pune în practică mai toate gândurile pe care le construim. ‑ Părinte, știu că problema gândurilor care ne acaparează viaţa este îndelung dezbătută. Acţionăm conform gândurilor noastre, ni le asumăm, credem că sunt produsul minţii și, ca atare, le luăm în considerare mult mai mult decât ar trebui.

- 76 -


- 77 -

‑ Uite, în călugărie, unul dintre voturile monahale este tăierea voii. Și asta se întâmplă nu pentru a te umili ori smeri, ci pentru că atâta timp cât ai voie proprie, adică acţiune rezultată în urma propriilor gânduri, riști să greșești. Până ajungi la starea de trezvie, în care să ai putere de discernământ, adică să poţi deosebi duhurile, este mult de muncă. Tot ce vine prin gura duhovnicului de la Dumnezeu vine, așa că e singura voce care trebuie luată în considerare, cel puţin în călugărie. Dacă te studiezi cu atenţie, vei vedea că zeci, dacă nu chiar sute de gânduri te bombardează zilnic. Câte crezi că îţi aparţin? Te‑ai gândit vreodată la acest lucru? Ai reflectat vreodată la gândurile care îţi trec prin minte? Le poți deosebi? Chiar dacă ai avea sute de gânduri bune, printre ele se strecoară și cele date de vrăjmaș.‑ Încă nu am stat să mă analizez, dar la o primă autoevaluare da, recunosc, mă lovesc zilnic de zeci de gânduri, care mai de care. Încă nu le‑am aprofundat, să văd care este sursa lor.‑ E greu să faceți acest lucru și, ca și în sport, ai nevoie de antrenament ca să ajungi la performanţă. Tu ar trebui să înţelegi foarte bine acest concept. Ar fi trebuit să știi, totuși, acest lucru, dar niciodată nu e prea târziu. În cazul în care te încrezi foarte mult în tine și în judecăţile tale, adică îl lași pe Dumnezeu în planul doi, este foarte ușor pentru demon să te influenţeze în direcţia în care dorește, prin gândurile pe care ţi le dă. Atâta timp cât crezi că gândurile ce îţi vin îţi și aparţin, adică sunt produsul inteligenţei tale, riști să cazi în înșelare foarte ușor. Acesta este motivul pentru care inclusiv gândurile se spovedesc.

- 76 - - 77 -

Cu picioarele pe Pământ‑ Și gândurile? Cum așa? Explicaţi‑mi mai multe, vă rog.‑ Ascultă‑mă cu atenţie! Mecanismul este următorul: când îţi spovedești gândurile, practic îl pui în lumină pe cel pe care ţi le‑a dat. Adică pe demon. Din mândrie, căci e o trăsătură ce‑l caracterizează, pleacă de lângă tine. Odată cu el pleacă și ispitele, așa cum ţi‑am mai spus. Și, atunci, vei vedea, preţ de câteva zile, că ispitele ce te chinuiau sub formă de gânduri dispar pur și simplu. Este un experiment la îndemâna oricui. Chiar recomand să fie încercat. Atunci ai o șansă de a conștientiza că gândurile nu îţi aparţin.‑ Foarte interesant. Și eu care credeam că gândurile sunt rodul inteligenţei mele, capacităţilor mele, rezultatul cărţilor citite.‑ Când vei conștientiza pe deplin că multe dintre gânduri nu îţi aparţin, că acestea sunt înșelări, o să privești cu mult mai multă circumspecţie fenomenul. Practic, este începutul luptei duhovnicești. Niciodată nu vei purta o bătălie directă, să te iei de guler cu un demon ca și cu o altă persoană, cu toate că s‑au înregistrat câteva cazuri de violenţe care depășesc limita înţelegerii umane. Te va ataca în schimb prin gânduri. Unde prinde slăbiciune, lovește cât poate de tare. Gândurile sunt cea mai teribilă armă aflată în posesia demonului. Ţi le servește aproape non‑stop, nu are somn, nu obosește, nu se odihnește. Te ţine în focuri aproape încontinuu. Și asta indiferent de ce faci, chiar și atunci când te rogi.‑ Atunci, Părinte, care este următorul pas? Cum să ne ferim mintea de astfel de atacuri?‑ Paza minţii este răspunsul, dar ca să‑ţi păzești mintea trebuie să conștientizezi că te afli în plin război, că ești atacat prin

- 78 -


- 79 -

multiple gânduri de diferite feluri. Nu există nici aici stare de neutralitate. Conștientizarea e primul pas. E foarte greu, căci războiul e nevăzut. Nu e un război clasic cu adversari vizibili. Nu îi vezi, în schimb simţi efectele atacurilor. Efectele spun multe despre cum și ce trebuie făcut pe mai departe.‑ Acum realizez natura mai multor stări prin care am trecut la un moment dat. De la gânduri că aș bea ceva, la gânduri de mânie, gânduri de desfrânare. Altele sunt și mai oribile, pe care nu vreau să mi le amintesc. ‑ Spovedania și, dacă e posibil, împărtășania sunt soluţii foarte bune în lupta împotriva gândurilor.

- 78 - - 79 -


Nu omul e rău, ci cine îl controlează pe om

Se spune că toţi ne naștem egali. Sincer, nu cred că cineva se naște rău, iar altul bun. Cred doar că viaţa, experienţele prin care trece, îl pot modela într‑o direcţie sau alta. Despre răutatea oamenilor am discutat cu părintele în mai multe ocazii și așa am înţeles că asociam răutatea ca aparţinând oamenilor și nu celor care îi influenţează într‑o mai mică sau mai mare măsură.‑ Părinte, dacă vă jignește cineva, cum procedaţi?‑ Nicicum.‑ Dar dacă merge mai departe și vă și înjură? Bănuiesc că trebuie să aveţi o reacţie.‑ Ba, niciuna.‑ Ei, asta e culmea, dar dacă vă îmbrâncește ori trece la alte forme de violenţă fizică?‑ Nu voi riposta.‑ E imposibil, sunt reacţii firești de apărare, de respingere. Omul v‑a făcut un rău, nu puteţi sta cu braţele încrucișate.

- 80 -


- 81 -

‑ Măi băiete, aș vrea să înțelegi un lucru simplu, nu omul este dușmanul meu, ci demonul care îl stăpânește. Dacă răspund verbal nu rezolv nimic cu omul, dar demonul se bucură. Dacă jignesc omul, iar nu rezolv nimic, dar demonul jubilează. Dacă lovesc omul, acesta suferă, dar demonul nicidecum. Din contră, s‑ar putea să îi provoc o mare bucurie, ceea ce m‑ar întrista pe mine.‑ Și atunci, care este rezolvarea unei situaţii de acest fel?‑ Rezolvarea e una simplă. Smerenia de care dă dovadă cineva într‑o dispută îl face pe demon să plece de acolo. Demonul nu suportă smerenia. Consecinţa? În lipsa demonului care odată plecând își ia cu el toate ispitele, oamenii se vor împăca. ‑ Smerenia, un cuvânt atât de simplu, dar atât de greu de pus în aplicare.‑ Nu este greu atâta timp cât asociezi smerenia cu iubirea. Și dacă îl consideri pe cel din faţa ta creaţia lui Dumnezeu ca și tine și, în consecinţă, fratele tău, îl vei ierta. Nu neapărat cu vorbe, ci cu inima. Odată iertat, împăcat cu tine însuţi și conștient că nu el este autorul evenimentului reprobabil, ci forţele întunericului, îţi schimbi automat starea de conștiinţă în ceea ce îl privește. Îi atribui oarecum circumstanţe atenuante și îţi cresc în suflet sentimente precum mila, poate chiar compasiunea.‑ Deci, ce ar trebui să fac mai departe?‑ Păi, altă variantă decât să te rogi pentru sufletul acelui om, atât pentru a fi salvat, cât și pentru a nu fi pedepsit pentru relele făcute, nu ai. Eventual, să îl pui pe acatist la rugăciune. Doar cunoști porunca Domnului Nostru Iisus Hristos, „Să ne iertăm dușmanii” și „Precum Eu v‑am iubit pe voi, așa și voi

- 80 - - 81 -


să vă iubiţi unul pe altul”. E cât se poate de clar, nu? Variantele precum violenţa verbală sau cea fizică sunt excluse. Nu aduc rezolvare. Sper că ai înţeles. ‑ Și eu sper, deși îmi va fi greu să pun în aplicare cele învăţate.‑ Dar nu imposibil, mi‑a zâmbit părintele.

- 82 -


- 83 -

Fiind rupt de lume, arzi etape în evoluţia spirituală

Într‑una dintre deplasările mele la Sfântul Munte Athos, în calitate de organizator de grup compus din 11 persoane, am ajuns într‑un impas, în sensul că acolo unde speram să ne cazăm nu erau locuri suficiente. Deci, trei dintre noi ar fi trebuit să plece la altă chilie. Fiind două grupuri reunite, fiecare ţinea ca proprii săi oameni să rămână. Deși aș fi avut un cuvânt de zis, am preferat să nu intervin în discuţie, lăsând libere iniţiativele oamenilor. M‑am uitat cu atenţie cum se discută, cum se protejau, cum se gândeau la ei, fără să spună nimeni, din proprie iniţiativă, că renunţă la cazare pentru altcineva pentru a merge câteva sute de metri pe jos până la cealaltă chilie. Așa m‑am trezit că sunt unul dintre cei trei care trebuie să plece din chilie. Mi s‑a părut nedrept pe moment, aș fi vrut să ripostez în vreun fel, dar locul sfânt și legile duhovnicești m‑au oprit. Ajuns la cealaltă chilie, am simţit nevoia să vorbesc cu un călugăr aflat, de asemenea, în trecere, despre un caz asemănător, ca să nu

- 82 - - 83 -


poată face vreo legătură cu ceea ce abia se întâmplase.Îi povestesc în linii mari situaţia care, în povestea mea,

se desfășura în altă parte, cu implicarea altor personaje. M‑a ascultat atent până la sfârșit, apoi mi‑a răspuns printr‑o pildă.‑ Ca să îţi fac o paralelă vizibilă și să înţelegi pe deplin situaţia, îţi voi povesti ceva din viaţa călugărilor. Unul dintre voturile călugărilor este cel al sărăciei. Adică posesia de bunuri personale este interzisă. Din ceea ce mi‑ai povestit, nu este vorba de un bun personal, ci de o afinitate faţă de un anumit loc. Votul sărăciei are la bază ruperea de lume și de tentaţiile ei. Și asta pentru faptul că fiind rupt de lume, arzi etape în evoluţia spirituală. La fel ar trebui să fie și cu dependenţa de anumite locuri. Dar vreau să mă lămurești un lucru. De ce a fost deranjată persoana? De părăsirea unui loc drag? Sau de atitudinea oamenilor?‑ Cu siguranţă și atitudinea a deranjat dar, cu precădere, ruperea de un loc drag a deranjat mai mult. Era un loc în care persoana s‑a obișnuit să doarmă, să mănânce și să se roage.‑ Bun, acum ascultă ce‑ţi voi povesti. Cu ceva timp în urmă, un călugăr muncea la chilia sa. S‑a chinuit împreună cu duhovnicul său ani de zile până ce au terminat‑o. La sfârșit au privit‑o, era minunată, strălucea de frumuseţe. Toţi călugării din acea zonă o admirau. După puţin timp, duhovnicul a plecat la cele veșnice, în locul său venind alţii, cu altă rânduire. Să spunem că dintr‑o altă politică ori din rânduire a bunului Dumnezeu, călugărului cel tânăr i s‑a cerut să plece. „Cum să plec de aici, gândi călugărul, doar aici e casa mea, am muncit din greu la această chilie, am zidit‑o piatră cu piatră, am sculptat altarul

- 84 -


- 85 -

și scaunele paraclisului, am pus suflet în ea. Unde să mă duc? Nici nu mă gândesc”.Ceea ce arată că atâta timp cât încă ești prins de lume, nu ești definitiv prins de Dumnezeu. Situaţia pe care tocmai mi‑ai descris‑o, în sensul de mâhnire a persoanei că a nu rămas unde a vrut, nu reprezintă altceva decât barometrul dependenţei faţă de locuri sau lucruri. Dacă dorește despătimire, atunci este un bun motiv să o exerseze. Dar dacă nu cunoaște aceste lucruri, va mai trăi o vreme în suferinţă până va interveni uitarea pe cale naturală. Nici călugărul din mica istorisire nu a realizat în primă fază că trebuie să se rupă de cele materiale, că este doar o lecţie pentru el. Doar rupându‑te de lume și de bunurile ei devii iscusit ca și călugăr. Așa ar trebui să fie și pentru personajul povestirii tale, în loc de suferinţă, evenimentul să fie un motiv de reculegere și de înţelegere a situaţiei. Dacă îl cunoști, povestește‑i această istorisire.‑ Mulţumesc părinte, tocmai aţi făcut‑o dumneavoastră.

- 84 - - 85 -


Alungați‑l pe Noroc din viața voastră!

A devenit o obișnuinţă să ne urăm „noroc!” în diverse momente ale vieţii noastre. Considerăm că „un dram de noroc” ne va aduce fericirea sub diverse forme: o situaţie financiară înfloritoare, o slujbă foarte bună, o sănătate de fier, un avantaj, în general, în faţa celorlalţi. Așa se face că, într‑o seară, am abordat acest subiect.‑ Părinte, cred că sunt un om cu noroc. ‑ Tu? Cu noroc? Dar știi ce e ăla noroc?La întrebarea asta nu mă așteptam. Cum să nu știu ce este?‑ Păi, este elementul care te împinge înaintea altora, deși s‑ar putea să se considere că nu meriţi acest lucru, te face șef peste niște oameni mai deștepţi ca tine, te ajută unde nu te aștepţi. Ceva de genul acesta. ‑ Acum că mi‑ai dat explicaţia ta, să ţi‑o dau și eu pe a mea. În fapt, să‑ţi spun ce considera Părintele Cleopa despre ceea ce numești tu noroc. Până la venirea lui Iisus Hristos oamenii aveau câte un

- 86 -


- 87 -

idol pentru fiecare păcat: Marte era zeul războiului, Venera era zeiţa discordiei, Nemfis era zeiţa frumuseţii, Afrodita era zeiţa desfrâului, Moloh era zeul fericirii sau Noroc, cum îi spunem astăzi. Statuia acestui ultim demon era purtată într‑o căruţă cu două roţi, făcută din aramă sau argint. În spatele ei era un cuptor de aramă și în faţa lui o tigaie de aramă. Se aprindea focul în spate până se înroșea tigaia. Apoi slujitorul idolesc striga: „Daţi copiii lui Noroc, ca să aveţi Noroc”. Și uite așa au ajuns milioane de mame în fundul iadului, dând ca jertfă copii sugari. Copiii erau tăiaţi bucăţi și puși în acea tigaie. Încăpeau acolo zeci de copii simultan. Mirosul era oribil, dar cu toate acestea mamele descreierate își dădeau copiii spre sacrificiu lui Noroc, ca să aibă Noroc. Probabil că nu îi cunoșteau adevărata identitate, dar asta nu le‑a scutit de fundul iadului. Noroc a fost cel mai mare demon, pentru că a luat cele mai multe suflete de femei în iad. Iar noi, creștinii, când ne întâlnim spunem „Hai Noroc!”, când ciocnim un pahar zicem „Hai Noroc!”, acest demon ajungând să își găsească locul inclusiv pe acatistele credincioșilor. Ciudat cum mulţi nu știu cine este Noroc, dar știu să îl pomenească zilnic, ba chiar să îl invoce, cerându‑i ajutorul. Când își va cere plata, nu știu dacă vor avea cu ce plăti, că acolo nu merg banii, în schimb merge sufletul, ca monedă de schimb. ‑ Părinte, o fi un reflex verbal, poate nu este chiar atât de grav.‑ Auzi, zise răspicat părintele, dacă e un vecin lângă tine și îl strigi: Costele! Costele! Ce zici, se întoarce spre tine?‑ Probabil că da.‑ Ei, vezi și în cazul de faţă lucrurile stau cam la fel. Când îl pomenești pe Noroc în orice situaţie, nu va aștepta să își facă

- 86 - - 87 -


simţită prezenţa. Atâta timp cât te sprijini pe Noroc nu te mai sprijini pe Dumnezeu. Ascultă‑mă cu atenţie ce îți zic: nu există Noroc pentru creștini, există doar rânduiala Maicii Domnului. Mergând pe aceeași linie, multe persoane poartă talismane. Cred că acestea le poartă Noroc și probabil așa și este, acum când știm ce înseamnă Noroc. Cei care‑l caută se supun Norocului și toată viaţa lor va fi marcată de acest lucru. Talismanele sunt apanajul oamenilor superstiţioși și nu sunt purtătoare de Har, ele sunt încărcate cu un anumit gen de „energie”, care nu vine de la Dumnezeu și care are o durată de viaţă limitată, consumându‑se ca o baterie. Harul lui Dumnezeu izvorăște din dragoste, rugăciune, din nevoinţe, din pocăinţă și din regrete, din icoane, din sfintele moaște, din mâna preotului care binecuvântează, dar în niciun caz din talismane. Harul vine singur, nechemat, atunci când te aștepţi mai puţin și pleacă atunci când dă de cea mai mică urmă de mândrie. Unde este Har, superstiţiile și Norocul nu au loc, la fel și talismanele. Talismanele sunt folosite de oameni pentru a umple cu de‑a sila locul unde ar trebui să stea Harul, dând false impresii de bine purtătorilor. Mai degrabă să facem tot ce putem pentru a atrage Harul, lăsând deoparte talismanele și superstiţiile aducătoare de Noroc, nicidecum de Har. Căci odată ocupat locul Harului, ne supunem forțelor întunericului, cu slabe șanse de eliberare din strânsoarea ce duce la pieirea sufletului.‑ Când am urat sau am vorbit despre Noroc nu m‑am gândit niciodată ca la un posibil demon. Acum, după cele povestite, o să am grijă la tot ce spun, ba o să le mai transmit și altora să se ferească de acest păcat. Mulţumesc, părinte!

- 88 -


- 89 -

Viața fără Dumnezeu este de neconceput

Nu de puţine ori, aflându‑mă în pelerinaj în Sfântul

Munte Athos, m‑am întrebat ce simt cei care aleg calea preoţiei sau a călugăriei, lăsând la o parte toate cele lumești. Probabil că răsplata este pe măsura nevoinţelor, este un mare dat fiindcă odată ce calea aceasta a fost aleasă, rareori se mai dă înapoi. Și aceste întrebări aveau să‑și afle răspunsul de la unul din părinţii Sfântului Munte Athos. De fiecare dată când am avut vreo nelămurire sau am cerut un răspuns la o întrebare ce‑mi chinuia sufletul de mult timp, părinţii Sfântului Munte mi‑au răspuns cu infinită răbdare și seriozitate, pentru care le mulţumesc și pe această cale.

„Când te preoţești ori când te călugărești, deși sunt și alte excepţii, harul pe care‑l primești este la limita capacităţii tale de a‑l purta. Este atât de mare, încât starea de fericire atinge limite greu de înţeles. Lacrimile îţi curg singure, atingi supraconștiinţa, iar regretele încep să curgă și pentru cele

- 88 - - 89 -


mai nesemnificative, mărunte păcate. Îi simţi, la propriu, prezenţa lui Dumnezeu, decodifici intenţiile Sale, planul Său, acţiunile Sale. Credinţa ţi se relevă pe natura înţelesului tău. Simţi totul pe pielea ta, conștient că fiecare celulă din tine își recunoaște Creatorul. Această stare de fericire este dusă la extrem, astfel că orice lucru lumesc ori poziţie socială ţi se par nesemnificative în comparaţie cu fericirea de nedescris dată de Harul Dumnezeiesc. Nu ţine prea mult, ea fiind doar arvuna fericirii veșnice a celor ce dau dovadă de credinţă și de iubire. Pierderea harului vine foarte repede, având drept cauză, în primul rând, judecarea aproapelui.

De la un simplu „măi să fie”, harul se depărtează de tine, iar starea iniţială se instalează rapid. Cine a gustat din acest har, starea dată de lipsa acestuia îl va ţine în permanenţă într‑o stare de nostalgie, de regret că l‑a pierdut, conștientizând că viaţa fără Dumnezeu, relevat prin prezenţa harului, este anostă și de neconceput. Cine a simţit și a trăit harul și apoi l‑a pierdut simte în sinea sa un gol absolut, iar dorinţa de a‑l recâștiga este foarte mare. Ei, acum e acum, pentru că atunci când ţi se ia harul, începe „proba de foc”. În proba de foc ești supus multor chinuri, umilinţe, nedreptăţi, timp în care te rogi necontenit, tu fiind ajutat, dar într‑ascuns. Adică prezenţa harului nu se relevă încă.

Practic, „proba de foc” este punerea la încercare a credinţei tale, fără să‑l mai simţi pe Dumnezeu. Această încercare durează cam 20 de ani, dar se poate prelungi și spre 30. Sunt 20 de ani de chinuri, în care crezi că ai fost abandonat și te simţi al nimănui, strigi din toate puterile și crezi că nu

- 90 -


- 91 -

ești auzit, depui eforturi pentru fiecare reușită, iar la final de încercare, iubirea și încrederea în Dumnezeu trebuie să îţi rămână neschimbate. Abia la sfârșit harul pierdut va reveni, iar atunci vei ști cum să îl preţuiești astfel încât să nu mai plece. Cine rezistă unei astfel de încercări, cu adevărat fiul lui Dumnezeu se va chema. Plăcerea este ceea ce vrem să punem noi în loc, atât timp cât nu avem Harul lui Dumnezeu să ne bucure sufletul. Iar pentru asta oamenii sunt dispuși să plătească oricât au. Vor case mari, vor mașini puternice, vor mâncăruri bune, vor femei frumoase, vor putere. Mulţi dintre oameni cred că starea de bine vine din fast, lux și plăceri. Alţii cred că le vine din băutură ori droguri. Dar aceste lucruri costă, unele foarte mult, și pentru asta unii sunt dispuși să facă orice compromis. Adică orice altceva decât să încerce să atragă Harul lui Dumnezeu, prin a cărui prezenţă, starea de bine, face astfel încât orice altă plăcere să pălească. Ba, mai mult, la această stare de bine nu se ajunge prin păcat, ci prin curăţire interioară. Prea puţini dintre cei din ziua de azi sunt dispuși să renunţe la plăcerea lumească pentru plăcerea Dumnezeiască.

Odată ce renunţi la plăcerile lumești, îndată Dumnezeu îţi va da bucurii și harisme duhovnicești greu de înţeles, dar mai înălţătoare decât toate plăcerile lumii laolaltă. Toate acestea încercă să compenseze, fără succes, efectul îndepărtării omului de Dumnezeu. Ori de câte ori vorbim despre realizările noastre, începem propoziţia cu „eu am făcut”, „eu am zis”, „eu am iniţiat” etc. Ceea ce se traduce prin a crede că ai fi făcut totul de unul singur. Ceea ce este fals. În fapt, nu ai făcut nimic de unul singur. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu faci și nu

- 90 - - 91 -


realizezi nimic. Absolut nimic. Iar în momentul în care repeţi „eu”, Îl excluzi pe Dumnezeu din ecuaţie. De aceea, încearcă, măcar pentru o perioadă, să scoţi pronumele personal „eu” din vocabular. „Eu” este expresia omului mândru, care se socoate responsabil pentru tot ceea ce întreprinde. Și unde este locul mândriei, smerenia nu mai are loc. ‑ Și atunci cum ar trebui să mă exprim?‑ În loc de „eu”, folosește „noi”, pentru că niciodată nu ești singur.

- 92 -


- 93 -

Lucruri neştiute despre cerșetorie

Am fost plecat de mai multe ori din ţară în Occident. De fiecare dată m‑am rușinat de concetăţenii noștri aflaţi acolo la cerșit. I‑am văzut cu mâna întinsă, cu texte pocite, mieroase, agresivi sau resemnaţi. De fiecare dată am simţit o revoltă în mine, amestecată cu rușine și regret, ca și cum m‑ar fi agresat direct. Imaginea României a avut grav de suferit de pe urma acestora, iar noi, deși formăm un popor minunat, suntem etichetaţi ca fiind cerșetorii Europei. ‑ Părinte, mă deranjează destul de tare imaginea ţării noastre în exterior, care e alterată, în bună măsură, de cerșetori. România s‑a transformat în patria cerșetorilor, am dezvoltat o veritabilă școală a cerșetoriei pe care o exportăm peste tot prin lume. Astfel, și cei care muncesc cinstit ori sunt la studii sau în vacanţe în alte ţări au de suferit, deși merg acolo să cheltuiască bani, nu să cerșească. Cum putem să ne ridicăm moral, astfel încât lucrurile de acest gen să dispară? Măcar să se reducă acest

- 92 - - 93 -


fenomen, căci deja ni s‑a lipit o etichetă urâtă în frunte, foarte greu de înlăturat.‑ Ei, spuse părintele, deși acţiunile cerșetorilor sunt greu de acceptat, ele arată, de fapt, alte lucruri. Privește cu atenţie și răspunde‑mi la întrebări. De ce oamenii cerșesc?‑ Probabil pentru că li se oferă, altfel, știind că nu mai primesc nimic, s‑ar opri din cerșit. Nimeni nu pierde vremea fără a obţine un beneficiu.‑ Bună observaţia ta, dar de aici ce concluzie tragi? ‑ Că suntem oarecum de vină pentru răspândirea acestui fenomen. Dacă nu li s‑ar mai da, nu ar mai cere, iar vestita școală de cerșetorie ar dispărea.‑ Din perspectivă lumească, pare că ai dreptate, dar hai să vedem cum arată lucrurile din punct de vedere duhovnicesc. Când ceri ceva de la Dumnezeu ai pretenţia să primești. Poate nu chiar pretenţia, dar măcar speranţa. Dar dacă nu dai când ţi se cere, mai poţi ridica ochii din pământ când ceri? Faptul că în România s‑a dezvoltat cerșetoria, este că românul, când iese de la biserică, dar nu numai, și îi apare un cerșetor scoate ce găsește prin buzunare și îi dă omului fără să se gândească dacă banii se duc către crimă organizată ori spre cina lui. Nu se uită la culoarea pielii lui, ci face, aproape automat, un gest de nobleţe greu de înţeles de alte naţii. În alte părţi de lume, serviciile sociale sunt bine dezvoltate, dar milostivirea omului lasă de dorit. Acesta este cuvântul‑cheie, milostenia. Milostenia, care se trage din manifestarea milei. Aici ne diferenţiem ca naţie de alţii. Cerșetoria este rodul nobleţei poporului român, care acoperă adevărata noastră valoare de neam. Milostenia este

- 94 -


- 95 -

o trăsătură dumnezeiască, o stare pe care nu oricine o poate atinge. Românii au reușit acest lucru în mare măsură, iar numărul mare de cerșetori confirmă acest lucru. Și te întreb mai departe, până să exportăm cerșetori, de ce Occidentul nu i‑a avut?‑ Nu știu cu exactitate răspunsul, dar probabil din lipsa oamenilor milostivi.‑ Începi să înţelegi câte ceva. Evoluţia duhovnicească a unei naţiuni este direct proporţională cu numărul de cerșetori. Cu cât crește numărul de oameni milostivi, tot așa crește și numărul cerșetorilor. Când nu vom mai avea cerșetori, atunci să ne facem probleme. Tocmai din acest motiv, ţara noastră va rămâne o școală a cerșetoriei și asta pentru că românul nu se poate abţine să facă bine, să se înduioșeze și să dăruiască celui mai sărman ca el.

- 94 - - 95 -


Prietenii mei de dincolo

La începutul anului 2010 am ajuns în Sfân tul Mun‑te Athos, unde am vă zut cu mare bu curie cu câtă e vla vie se cinstesc moaștele no i lor mărturisitori români din temnițele comuniste. Necunoscând prea multe lucruri des pre su ferinţele și sfinţenia acestora, am început să ci tesc o serie de cărţi de ca‑re, cu sinceritate, am rămas cutre mu rat. Nu după multă vreme, un frate ro mân de la un schit din Sfântul Mun te a ajuns în ţară și a trecut în tr‑o sea ră pe la mine. Nu mi că mi‑a fost sur priza să văd că purta în per ma nenţă a su pra lui părticele din sfin te le moaș te de la Aiud, care emanau o mireasmă extra or di na ră.

Cu sfială i‑am cerut o bucăţică din moaș tele pur tate asupra sa, ca bine cu vântare. Fără cea mai mică reţinere, mi‑a dat o păr ticică pe ca re, ulterior, am pus‑o în tr‑o cru ciu liţă de lemn pe care, în mo men tele grele, o port la gât spre ajutor. Ast fel, la începutul unui con curs ae ro na u tic la care e ram concurent, Sfântul Mărtu ri si tor a în ce put să emane o mireasmă atât de puternică, ie șind prin combinezonul de zbor, de parcă aș fi

- 96 -


- 97 -

inspirat din tr‑o sticluţă cu mir. Toa tă cru ciu li ţa de lemn mirosea de par că aș fi scufundat‑o în mir. Era incredibil. Un miros din altă lume, ca re confirma fap tul că Sfântul Mărturisitor mă însoţea permanent.

Am prins curaj și am simţit un spri jin ne vă zut. Tre‑când peste emoţii, deși re zul tatele fi na le au fost mo di fi ca‑te în defavoa rea mea, am câș tigat acel concurs. Nu știu cât de grăitoare este în tâm pla rea pen tru dum neavoastră dar, din punc tul meu de vedere, am cer ti tu dinea că, din nevăzut, Dum‑nezeu mi‑a făcut ca dou un ma re prieten, în faţa căruia, prin mul tele mele greșeli, mă simt nevrednic.

De‑a lungul anului, cu toate că sfin te le moaș te miros a mir în permanenţă (e un mi ros diferit faţă de mi rul obișnuit) din când în când mireasma crește mult în in ten sitate. Pro ba‑bil atunci se ma nifestă ajutorul, iar eu nici nu re alizez. Ul tima dată când mireasma a fost pu ter nică a fost într‑o dimineaţă în care m‑am spo vedit, men ţi nân du‑se apoi pe tot par cur sul zi‑lei. Nu era prima mea spo ve da nie, dar era u na specială. Îmi era foarte greu să spo vedesc niș te păcate, ceva mă re ţinea. Când au început sfin tele moaște să se înmiresmeze, am știut că nu trebuie să ţin nimic pentru mine. Și așa am prins curaj.

- 96 - - 97 -


Cum l‑am supărat pe Sfântul Ioan Botezătorul

Aflat într‑un concediu în Grecia, mă plimbam cu soţia printr‑o staţiune gândindu‑ne ce am putea duce cadou prietenilor și rudelor noastre. Și așa, în nehotărârea noastră, ajungem în faţa unui domn care vindea icoane. Avea sute de modele, asupra cărora ne‑am hotărât cam greu. Am asociat numele sfinţilor cu cele ale cunoscuţilor noștri, pentru o amintire frumoasă. La un moment dat, pentru vărul meu Ioan, căutam o icoană potrivită cu Sfântul Ioan Botezătorul, existând în acest sens câteva variante. Privindu‑le cu atenţie, sesizez că într‑una dintre icoane, Sfântul Ioan Botezătorul era zugrăvit încruntat, cu o privire foarte tăioasă.Mă uit la icoană, apoi la soţia mea arătându‑i‑o: „Cine o fi fost iconarul ăla de pictează icoanele încruntate? Icoana ar trebui să arate altfel, cu chipul destins, care să transmită un mesaj plăcut, care să te inspire”. Cumpăr mai multe icoane, dar pe aceea nu, gândindu‑mă la eroarea pictorului iconar de a da o imagine

- 98 -


- 99 -

oarecum înfricoșătoare sfântului reprezentat. Timpul trece și poposesc în Sfântul Munte Athos, la Schitul Prodromul. După ce ne închinăm în biserică, ajungem și în spatele bisericii, într‑un paraclis al Sfântului Ioan Botezătorul, unde se afla o icoană făcătoare de minuni. Intru în paraclis și mă izbește o imagine pe care nu mă așteptam să o văd aici. Sfântul Ioan se uita la mine încruntat. Era exact aceeași reprezentare ca cea pe care refuzasem s‑o cumpăr. M‑a izbit privirea cum nu credeam că ar fi posibil. Ce căuta icoana acolo? Contrariat, am cerut detalii. „Grecii spun că icoana nu a fost pictată astfel, dar Sfântul s‑a încruntat în jurul anului 1821, după represaliile turcilor asupra eteriștilor. Acești eteriști s‑au ascuns inclusiv la schitul românesc, iar când turcii au intrat după ei în paraclis au început să tragă spre altar, să nu fie vreun grec ascuns după iconostas. Doar că atunci s‑a petrecut o minune: gloanţele trase s‑au întors înapoi fără să atingă altarul. Dar nu asta i‑a speriat pe turci, ci minunea încruntării Sfântul Ioan Înaintemergătorul, care și‑a modificat căutătura, fiindcă el se afla în stânga altarului, turcii intrând pe ușa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Când au văzut turcii cum se încruntă, le‑a intrat spaima în oase și au făcut cale întoarsă. Cu această ocazie chipul Sfântului Ioan Botezătorul a rămas foarte încruntat până în ziua de astăzi, semn al minunii săvârșite. Deși este încruntat, este o Minunată Încruntare, ca semn al apărării Ortodoxiei, fiind încă un motiv al faptului că deși noi nu vedem, suntem văzuţi, iubiţi și protejaţi. Așa ne‑a arătat Sfântul Ioan Botezătorul marea sa dragoste, cuvine‑se astfel să cinstim această Icoană făcătoare de minuni”.

Auzind aceste vorbe aproape că mi se face rău la gândul

- 98 - - 99 -


că am respins o icoană făcătoare de minuni, pe baza unei judecăţi fără susţinere și fără nicio valoare. Mă închin cu un nod în gât și măcar să îi fac o fotografie icoanei, să o înrămez și să o pun în ramă pe perete. Îi cer voie părintelui, care acceptă să fotografiez icoana. Mă pun pe treabă. În prima fotografie, Sfântul e negru în totalitate, restul e totul clar în poză, a doua la fel și tot așa până la a zecea. Atunci rog un pelerin să facă el câteva fotografii pentru mine. Toate, zeci de poze, au ieșit identic cu ale mele, fie că erau făcute cu sau fără blitz. Într‑un final am înţeles că Sfântul Ioan Botezătorul pur și simplu nu dorea să se lase fotografiat. Nici de mine, nici pentru mine. Așa s‑a manifestat. Așa și‑a arătat mâhnirea faţă de atitudinea mea. M‑au trecut toate transpiraţiile, era clar că îl supărasem destul de rău. Acum, ce să fac? Să‑mi cer iertare? Cum pot repara o astfel de greșeală faţă de cel mai mare dintre sfinţi? Am trăit o stare de rușine greu de descris. Am priceput atunci că Sfântul din Icoană este mai viu ca mine, iar manifestările sale transcend logicii și puterii mele de înţelegere. În biserica mare toţi au simţit mireasma sfintelor sale moaște, numai eu nu. Așa am plecat din Sfântul Munte Athos, cu o piatră de moară în sufletul meu, fără să știu ce să fac pentru a‑mi îndrepta greșeala.

De când am ajuns acasă și până la următoarea călătorie la Sfântul Munte Athos, m‑am tot rugat, trăind aceeași rușine greu de descris, până într‑o noapte când Sfântul mi‑a apărut în vis, confirmându‑mi iertarea sa.Așa se face că la următorul pelerinaj totul a fost de nedescris, ca într‑un vis frumos. Am stat la sfintele moaște ale Sfântului Ioan Botezătorul nesperat de mult, mireasma s‑a simţit permanent,

- 100 -


- 101 -

mult mai puternic ca de obicei, iar fotografiile efectuate au ieșit superb. Fusesem iertat.

O copie a Icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, stă acum la loc de cinste în casa mea, mulţumindu‑i ori de câte ori am ocazia pentru faptul că m‑a iertat pe mine, păcătosul.

- 100 - - 101 -


Icoana ne‑a urmărit cu privirea

În cursul anului 2014 mă aflam la o priveghere la Schitul Lacu în Sfântul Munte Athos. Ascultam în liniște slujba în timp ce mă rugam cu metania în mână. Eram liniștit și împăcat. Privirea îmi aluneca ba pe părinţi, ba pe călugării din mănăstire, ba pe altar ori pe icoane, dar nimic nu‑mi atrăgea atenţia în mod special. La un moment dat, trecând cu privirea peste icoana Maicii Domnului Lacoschitiotissa zăbovesc câteva secunde în plus, mi s‑a părut că s‑a mișcat ceva la ea, dar nu mi‑am dat seama ce. Candela de deasupra icoanei pendula ușor. Nu am sesizat când a început să penduleze. Știu doar că nu am sesizat pe nimeni care să‑i dea vreun impuls icoanei și oricum nu ar fi avut de ce să o facă. În Biserică nimeni nu a reacţionat la mișcarea candelei, care s‑a și amplificat ușor și care a ţinut minute bune. Mirat de mișcarea candelei, am rămas, ca hipnotizat, cu ochii pe icoană. Atunci am văzut un lucru unic și extraordinar. Ochii Maicii Domnului urmăreau din sfânta icoană punctual, diferiţi credincioși din Biserică, fie

- 102 -


- 103 -

aproape de ea, fie către ieșirea din Biserică. Am crezut iniţial că mi se pare, că poate sunt obosit. Dar nu, ceea ce vedeam nu era din cauza oboselii, mișcarea ochilor a fost cât se poate de clară și de lungă durată. Am realizat astfel că manifestarea Maicii Domnului prin icoană este reală, iar faptul că mi s‑a dat șansa să văd această manifestare spre a o povesti mai departe mi‑a întărit încrederea că suntem sub harul și protecţia Maicii Domnului până la sfârșit.

- 102 - - 103 -


O minune doar pentru mine

În cursul anului 2013 am ajuns la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte pentru închinare. Părintele Irineu a fost cel care a scos Sfintele pentru închinare, printre care se afla și Brâul Maicii Domnului. Din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului au mai rămas trei bucăţi. Două dintre acestea se află la Mănăstirea Vatoped în racle diferite, iar a treia bucată se află la Mănăstirea Katoxenia din Grecia. Am rămas printre ultimii la rândul de închinare, n‑am vrut să mă grăbesc, tocmai pentru a încerca să câștig cât mai mult timp în faţa raclei ce adăpostește Sfântul Brâu. Brâul Maicii Domnului se află închis într‑o raclă mare din argint, fiind acoperit în partea superioară, pentru a fi protejat, cu o bucată de sticlă. În spatele meu se mai aflau vreo trei persoane de altă naţionalitate. Ajuns în faţa raclei, mă închin, mă apropii, apoi sesizez că bucata de sticlă nu este deschisă, astfel încât Brâul nu putea fi atins. Părintele nu era lângă mine, așa că am încercat, discret, cu degetul să o împing ușor ca să pot săruta Brâul. În ciuda eforturilor mele, sticla nu

- 104 -


- 105 -

a culisat niciun milimetru așa cum am sperat. Am renunţat la idee cu gândul că Harul Maicii Domnului este oricum prezent și m‑am aplecat să sărut racla. În secunda când buzele mele s‑au lipit de sticlă, am simţit mișcarea acesteia. Am simţit mireasma Brâului la o intensitate mult mai mare. Am ridicat privirea și am văzut cum sticla ce proteja Brâul era deschisă în chip minunat în faţa mea. M‑am cutremurat, am simțit cum mi se înmoaie genunchii, iar lacrimile au început să curgă singure. M‑am străduit să‑mi stăpânesc emoţia faţă de pelerinii prezenţi. Părintele s‑a apropiat atunci de raclă, a văzut că este deschisă și, exprimându‑și nedumerirea, a închis‑o la loc. I‑am povestit apoi cele întâmplate, iar părintele, uitându‑se lung la mine, mi‑a spus că Maica Domnului a făcut o mică minune pentru mine.

- 104 - - 105 -


Sfinții stau unde vor ei

După ce m‑am întors din Sfântul Munte cu moaște ce aparţineau Sfinţilor Mărturisitori din temniţele comuniste am primit cadou Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc, pe care am înrămat‑o. După înrămare am adus‑o acasă, căutându‑i un loc pe perete. Când soţia mea a văzut dimensiunea icoanei, m‑a certat spunându‑mi că avem deja în casă peste 50 de icoane și că este prea mult. „Uită‑te la dimensiunile ei. Este enormă! Aici nu e nici casă parohială, nici biserică. Du‑o la o biserică ori la Timișoara și tatăl tău se va bucura, cu siguranţă”.Nu m‑am opus, așa că am învelit icoana într‑o folie și am depozitat‑o pe balcon unde avea să stea până urma să facem un drum la Timișoara. A stat așa, împachetată, mai bine de o lună. Cu o seară înaintea plecării spre Timișoara mi‑am exprimat încă o dată regretul despărţirii de acea icoană, reprezentativă și foarte sugestivă. Am adormit cu stomacul strâns, aș fi vrut ca icoana să rămână la noi acasă. La crăpatul zorilor aveam însă să trăiesc surpriza vieţii mele. Ies din dormitor și rămân nemișcat

- 106 -


- 107 -

de uimire, icoana se afla pe perete. Mă uit la soţia mea încercând să‑i cer explicaţii. O întreb cum de este icoana pe perete. Mi‑a răspuns că dimineaţa devreme, înainte de a se trezi, i‑a visat pe sfinţii din icoană îmbrăcaţi în zeghe, umăr lângă umăr, privind‑o aspru, iar pe un ton imperativ i‑au cerut să fie puși la loc de cinste: „Pune‑ne pe perete! Pune‑ne pe perete! Pune‑ne pe perete!” Această ispravă mi‑a dovedit că sfinţii din icoană au ales să stea alături de noi. Numai că surprizele din acea zi nu se terminaseră. Înainte să ieșim pe ușă, îmi vine ideea de a pune sfintele moaște într‑un seif, ca nu cumva în lipsa noastră, Doamne ferește, să ne calce hoţii și astfel să le pierd. Zis și făcut! Încui racla în seif, mândru că pot pleca liniștit în concediu. Numai că sfinţii aveau alte planuri. Bătăi puternice într‑o ușă metalică ne‑au întors din drum. Ne‑am uitat unii la alţii uimiți, încercând să înţelegem de unde se aud zgomotele. Era clar, zgomotul venea dinspre seif și, pentru a doua oară în acea dimineaţă, ni s‑au înmuiat genunchii. Am pus racla la locul ei, acolo unde stătea permanent în casa noastră, iar soţia a tras concluzia că nu suntem noi aceia care avem grijă de sfinţi, ci sfinţii au grijă de noi și de casa noastră. Dar și traiul cu sfinţii în casă este mult mai responsabil. Nu îţi mai permiţi lucruri pe care altădată ţi le permiteai. Ţi se schimbă atitudinea, comportamentul, vestimentaţia, exprimarea, tot. Îmi amintesc de momentul când am venit prima dată cu sfinţii acasă, am evitat să îi spun soţiei, neștiind cum va reacţiona. După puţin timp, aceasta îmi spune că ceva este în neregulă, că atunci când se schimbă de haine i se face

- 106 - - 107 -


brusc rușine, de parcă cineva o vede și că simte foarte intens o prezenţă în casă. Era clar, nu puteam ţine nimic secret faţă de soţie, mai ales un secret ca acesta, așa că i‑am spus. S‑a supărat puţin la început, simţind că, oarecum, nu mai este stăpâna casei. Ne‑am obișnuit însă cu noua situaţie, lucrurile s‑au liniștit, iar acum prezenţa sfinţilor este indispensabilă, fac parte din familia noastră, îi simţim și îi tratăm ca pe niște părinţi învăţători și totodată ca pe cei mai buni prieteni, cu atât mai mult cu cât sfinţi fiind, sunt foarte apropiaţi de Bunul Dumnezeu, ducându‑ne rugile noastre înaintea Tronului Presfintei Treimi.

- 108 -


- 109 -

Icoanele cer respect şi dau dragoste!

După întâmplarea cu Sfântul Ioan Botezătorul din care am înţeles ce înseamnă respectul dat sfintelor icoane, mai am parte de o nouă experienţă deosebită legată de o icoană. Aflându‑mă la ţară, la neamurile soției, vărul nostru mă conduce în atelierul său de lucru, arătându‑mi, printre altele, lada sa de scule. Privind cu atenţie, zăresc în interiorul acesteia și o icoană de lemn, nefinisată, verde de stat în ploaie, contorsionată de atâta umezeală și ușor crăpată. O reprezenta pe Sfânta Parascheva, era o icoană neterminată, primită de ruda noastră de la un vecin, fost pușcăriaș, care stătuse închis vreo 20 de ani pentru viol și crimă. Cât stătuse în închisoare învăţase arta sculpturii, specializându‑se în icoane. „Are niște lucrări extraordinare”, mi‑a precizat vărul cu pricina. Apoi mi‑a povestit de ce Icoana cu Sfânta Parascheva nu a fost niciodată finalizată. „Cu ceva timp în urmă, după ce și‑a ispășit pedeapsa, un sătean i‑a comandat o icoana cu Sfânta Parascheva. A

- 108 - - 109 -


început să lucreze pe o scândură lungă de doi metri, deși icoana propriu‑zisă are în jur de 30 de centimetri. Spre sfârșit, nu s‑au înţeles la preţ, așa că icoana a rămas sculptată pe o faţă a scândurii. A rămas așa, neîngrijită, neterminată, în ploaie, ba chiar a sprijinit scândura cu icoana de ușa de la privată, să nu se mai trântească din cauza vântului, că îi deranja somnul. Când am văzut icoana l‑am rugat să mi‑o dea mie. Mi‑a zis că și așa nu îi place cum a ieșit, a decupat‑o de pe scândură și mi‑a oferit‑o pe un preţ de nimic. „Din lipsă de timp, nu m‑am ocupat de ea, de aceea ai găsit‑o în lada cu scule”. Pentru că a văzut că‑mi place icoana, a vrut să mi‑o dăruiască, dar eu i‑am spus că i‑o cumpăr. Așa că, în schimbul unei sume simbolice, am intrat în posesia icoanei.

Întors acasă, am recondiţionat icoana așa cum m‑am priceput. Am curăţat‑o, am frecat‑o cu șmirghel pe ici, pe colo, cât să nu‑i stric lucrătura, am lăcuit‑o și, dintr‑o dată, a căpătat o altă înfăţișare. După ce s‑a uscat, am lăsat‑o în altarul Mănăstirii Sfântul Antim timp de 40 de zile, așa cum e obiceiul. Apoi și‑a găsit locul de cinste pe perete, în apartamentul în care locuiesc. Viaţa și‑a urmat cursul firesc, iar cam la un an de zile distanţă de această întâmplare, în casa noastră a început să se simtă un iz de mir, pe care însă nu l‑am luat în seamă. Asta până într‑o zi în care mireasma de mir era incredibil de puternică. Am realizat destul de repede că Icoana Sfintei Parascheva era responsabilă de aceasta. Am rămas fără grai, am inspectat icoana, mirosul puternic de mir venea din faţa acesteia, locul unde ne închinam. Pe spate, nimic. Un părinte athonit, trecând pe la noi în vizită, a luat icoana de pe perete, i s‑a închinat și a

- 110 -


- 111 -

afirmat „mare taină este aceasta!”Doar odată și‑a pierdut mireasma când am hotărât să o

urcăm mai sus pe perete, într‑un loc unde nu puteam ajunge să ne închinăm. I‑a revenit mireasma când și‑a recăpătat locul iniţial. Această întâmplare m‑a făcut să înţeleg valoarea icoanei și ce înseamnă să o cinstești cum se cuvine, respectând astfel sfântul zugrăvit. Sfânta Parascheva, înainte de toate este femeie, care știe ce înseamnă iubirea, respectul și recunoștinţa, iar această mică atenţie ne‑a fost răsplătită printr‑o minune, care mă îndeamnă zilnic să‑i mulţumesc și să mă rog pentru sprijin în această viaţă vremelnică.

- 110 - - 111 -


Chemarea Sfintei Parascheva

Oricum, Sfânta Parascheva a avut mereu un loc aparte în viaţa noastră. Fapt dovedit și printr‑o întâmplare mai puțin obișnuită. Într‑o dimineaţă de octombrie, soția mea s‑a trezit îngrozitor de obosită, cu picioarele umflate și cu cearcăne la ochi. Surprins, o întreb ce a păţit. Nu mică mi‑a fost mirarea când am aflat că visase că stătuse toată noaptea la rând la racla Sfintei Parascheva. Deși fusese doar un vis, urmele fizice erau evidente, ca și cum se întâmplase în realitate. „Și ai ajuns la raclă? Te‑ai închinat?”, am întrebat‑o. Răspunsul a fost negativ. „M‑am trezit cu 50 de metri înainte să ajung la raclă. Nu știu ce să fac”, a căzut soţia pe gânduri. „Păi, ce mai aștepţi? Caută un tren și fugi la Iași!”.

Zis și făcut, după trei ore era deja plecată către Iași. Ajunsă acolo, o sună pe verișoara mea primară care, cu totul întâmplător, servea ceai pelerinilor în apropierea raclei. Soţia mea s‑a alăturat acesteia până când câteva măicuţe venite să se închine la sfintele moaște au tras‑o pe soţia mea în rând cu pelerinii.

- 112 -


- 113 -

Cu lacrimi în ochi mi‑a povestit că a intrat în rând exact în locul unde s‑a trezit din vis, recunoscând inclusiv persoanele cu care a petrecut o bună parte din vis așteptând să ajungă la sfintele moaște. De bună seamă, canonul și l‑a făcut, chiar dacă doar în vis. Această mică minune demonstrează încă o dată faptul că dacă un sfânt te cheamă, te invită la sărbătoarea sa, este imposibil să‑l refuzi.

Este greu de înţeles pentru mulţi oameni cum sfinţii, deși plecaţi la viața cea veșnică, se manifestă atât de activ și de vizibil în lumea noastră, oferind sprijin, mângâiere, încredere și asigurându‑ne că nu suntem singuri, chiar dacă uneori, privind la condiția naturii umane, avem sentimentul că totul e pierdut.

- 112 - - 113 -


Puterea spovedaniei și a împărtășaniei

De curând, tatăl meu a suferit o operaţie foarte grea, căci

unul dintre vasele importante de sânge a fost înfundat aproape în totalitate, punându‑i viața în pericol. Operaţia a fost foarte grea, excesul de colesterol a fost îndepărtat chirurgical, la cei 80 de ani ai săi șansele de supravieţuire fiind reduse. A fost greu să‑mi dau acordul pentru operație, cunoscând atât riscul acesteia, cât și riscul neefectuării ei. Intervenția a decurs normal, fără incidente, doar că după câteva săptămâni organismul său a început să cedeze și nimeni nu mai avea ce să îi mai facă. Am căutat zeci de soluţii din lumea medicală, dar de fiecare dată auzeam aceleași verdict: din cauza vârstei înaintate nu mai este nimic de făcut.

Bulversat de neputinţa de a face ceva pentru tatăl meu, l‑am contactat telefonic pe părintele duhovnic și i‑am explicat situaţia. Părintele m‑a întrebat firesc când s‑a spovedit și s‑a împărtășit pentru ultima oară. I‑am răspuns că nu am avut

- 114 -


- 115 -

timp să mă ocup de acest aspect, că au fost alte urgenţe și că ultima împărtășanie a fost tot la Sfântul Munte Athos, dar cu ceva timp în urmă. „Te duci la Athos și te duci degeaba, a răbufnit părintele. Nu ai înţeles nimic. Întâi de toate trebuia să îl spovedești și să îl împărtășești, apoi mai vedeai ce avea să vină. Urgent, cât încă nu e prea târziu, fă asta pentru tatăl tău”.

Speriat, l‑am sunat urgent pe un părinte din orașul unde locuiește tatăl meu, iar a doua zi l‑a spovedit și l‑a împărtășit. Din acel moment și‑a revenit spectaculos, recuperând, în scurt timp starea de bine și de sănătate pe care o speram cu toții.

Am înțeles atunci că cel mai bun medicament dintre toate câte există pe acest Pământ este Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care nu trebuie nici ignorat, nici amânat, spre însănătoșirea sufletului și a trupului.

- 114 - - 115 -


Călătoria interioară, pe urmele Maicii Domnului

Într‑unul dintre popasurile mele de suflet de la Sfântul

Munte Athos am decis ca însoțit de doi părinți să urcăm greul drum ce duce pe Vârful Athon, aflat la 2033 metri față de nivelul mării. Ținând cont că lățimea peninsulei este de aproximativ opt kilometri, panta de urcare este destul de abruptă. Iar dacă afară sunt peste 35 de grade Celsius și traseul este predominant însorit, ascensiunea devine și mai solicitantă. Am început traseul de la Schitul românesc Prodromul. După nici o oră de mers, toată sarea din organism mi‑a ieșit prin haine, astfel încât aproape că se albiseră. Soarele făcea ravagii, greutatea rucsacului devenise insuportabilă, pietrele pe care călcam făceau ca durerea picioarelor să se accentueze, iar ritmul ascensiunii să scadă cu fiecare pas. Mergeam în coloană pe drumul îngust, fiecare cu capul în pământ, cu metania în mână și cu transpirația șiroind pe față, astfel încât ochii începuseră să mă usture.

- 116 -


- 117 -

Ajunși la Kryo Nero ne potolim setea cu apa foarte rece. La bisericuța Panaghia mai stăm preț de o oră ca să ne tragem sufletul și să ne potolim inima. De acolo în sus, deși nu mai era mult, urcușul e și mai abrupt, iar temperatura scade considerabil. Cu voia lui Dumnezeu am ajuns în vârful muntelui pe înserat, pe o temperatură de 5 grade Celsius. Era înnorat, bătea un vânt puternic, iar vizibilitatea era mult diminuată. Diferența mare de temperatură îngheață transpirația pe mine. Bine că zidurile capelei Schimbarea la Față de pe vârful Aton erau încălzite de peste zi și la adăpostul lor era foarte plăcut. Acolo am și dormit peste noapte.

Nu știu ce așteptări am avut de la această ascensiune, cert este că am fost puțin dezamăgit, stare pe care părinții au sesizat‑o imediat. ‑ Ce ai? De ce ești supărat?‑ Păi ce să zic părinte, mă gândeam că voi vedea cu emoție o panoramă extraordinară.‑ Și de ce doreai asta? Nu ai mai văzut Pământul de sus?‑ Ba da, părinte, și chiar foarte de sus. La origine, am fost instructor de parașutism.‑ Atunci, de ce ai urcat până aici?‑ Am urcat apostolește, pe urmele sfinților.‑ Știi că și Maica Domnului a urcat pe vârful muntelui?‑ Nu știam părinte, acum am aflat. ‑ Deci, care este motivul tău de supărare?Am rămas pe gânduri. Văzusem Pământul de prea multe ori de sus, în niște momente ale zilei sau ale nopții care mi‑au dezvăluit cele mai frumoase peisaje. Nu acesta fusese, de fapt,

- 116 - - 117 -


scopul ascensiunii mele. Am înțeles că rezultatul efortului depus a fost acela de a privi în interiorul meu, lucru realizat prin faptul că am călcat pe urmele sfinților și ale Maicii Domnului, un drum obositor, dar eliberator. Odată cu acest gând m‑a învăluit o minunată stare de pace și fericire interioară. „Dacă și Maica Domnului a urcat pe vârful muntelui…”

- 118 -


- 119 -

Câteva cuvinte despre trecutul Sfântului Munte Athos

Geografic, Sfântul Munte este o peninsulă ce se întinde pe o lungime de 60 kilometri și o lățime ce variază între 8‑12 kilometri, aria totală fiind de 360 kilometri pătrați. Referitor la relief, deși este un fapt cunoscut mai puțin, marele cercetător Jacques‑Yves Cousteau a întreprins cercetări în zonă, explorând în acest sens bazinele din jurul Muntelui Sfânt. Rezultatul muncii sale, deși a fost doar de natură informală, este uluitor. Cercetătorul a susținut că Muntele Athos are o bază de sprijin foarte mică, comparând‑o cu o sticlă care plutește pur și simplu pe mare, venind astfel, oarecum, în întâmpinarea profeției care spune că, la un moment dat, Sfântul Munte se va scufunda. Denumirea Muntelui Athos, sau Athon, ar veni de la Athos, un supranume al zeului Joe ( Jupiter) care avea un templu pe unul dintre vârfurile muntelui. În acele vremuri Muntele Athos era locuit de păgâni. Locuitorii celor cinci cetăți de pe munte ‑ Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone ‑

- 118 - - 119 -


aduceau jertfe sângeroase zeităților de pe munte, și în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului. După înălțarea Mântuitorului la Cer, Arhanghelul Gavriil i‑a vestit Maicii Domnului să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe temple păgâne. Astfel, Maica Domnului împreună cu apostolul Ioan și alți doi apostoli au ajuns la limanul lui Clement, din Muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi. Când s‑a apropiat corabia de țărm s‑a întâmplat o minune. Toți idolii din munte au căzut cu fețele la pământ, sfărâmându‑se în mii de bucăți. Iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului, răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat: „Ieșiți noroadelor, bărbați și femei, tineri și bătrâni și alergaţi în grabă, la limanul lui Clement, ca să întâmpinați pe Maica Marelui Împărat și a adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos!” și, zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într‑însul, sfărâmând coama întreagă a muntelui și prăbușindu‑se în adâncurile mării. Locuitorii, auzind aceasta, au fugit să‑i aducă cuviincioasă cinstire Maicii Domnului. Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, le‑a dezvăluit toate tainele Fiului Său, învățându‑i să creadă și să se boteze în numele Lui. Tot atunci, Maica Domnului le‑a mai spus următoarele cuvinte: „O, fii luminați, ascultați: Acest loc a fost sortit mie de către Fiul și Dumnezeul meu. Voi însă nu veți mai rămâne mult timp aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbați din toată lumea, ca să viețuiască în curăție, după chipul îngerilor”. Dar viața călugărească de aici a luat ființă mai întâi

- 120 -


- 121 -

sub formă de sihăstrii și de schituri. În a doua jumătate a secolului al IX‑lea (anul 867 după Hr.) vine și se așează la Athos pustnicul Ioan Colibașul, vestit prin sfințenia vieții sale. Pilda lui a fost urmată și de alții, așa că în scurt timp înălțimile muntelui au fost populate cu sihaștri și monahi, râvnitori după viața îngerească, post și rugăciune de zi și de noapte, în liniștea profundă a muntelui. Prin secolul al X‑lea, viața monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoți, diaconi se retrag la mănăstirile Aghiorite și intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împăraţi, prinți și boieri care, convinși de nimicnicia vieții, se retrag din lume, trăind în singurătatea Muntelui Sfânt. Faima despre sfințenia vieții în Sfântul Munte, s‑a răspândit în toată lumea. Principii tuturor popoarelor ortodoxe dăruiesc averi considerabile pentru zidirea și împodobirea mânăstirilor din Sfântul Munte. După cum se știe, încă de la începuturi s‑a interzis prezența femeilor pe Sfântul Munte Athos. După o veche tradiție, păstrată prin viu grai, se povestește că Plagudia, soția împăratului Teodosie cel Mare, trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s‑a abătut și pe la Muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către soțul său. Aici auzi vocea Maicii Domnului: „Oprește‑te și întoarce‑te înapoi, căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi liniștea supușilor mei? Să știți că de azi înainte nicio femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte”. Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia a căzut cu fața la pământ, pocăindu‑se. De atunci nicio femeie n‑a mai intrat în

- 120 - - 121 -


patria monahilor a Sfântului Munte Athos. De când a devenit Grădina Maicii Domnului și până astăzi, Sfântul Munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni și centrul, prin excelență, al monahismului ortodox.

- 122 -


- 123 -

În loc de încheiere

Desigur că din toate sfaturile pe care le‑am primit de la părinţii noștri din Sfântul Munte Athos am reţinut puţine și am urmat și mai puţine. Nu din rea‑voinţă, dar schimbările de natură duhovnicească se realizează greu, iar vechile deprinderi, înrădăcinate adânc se îndreaptă și mai greu. Pentru a veni în sprijinul acestei afirmaţii, graţie atitudinii și comportamentului meu de zi cu zi, puţin schimbat și în continuare cam necizelat, deși am efectuat până în prezent peste 25 de pelerinaje la Sfântul Munte Athos, soţia mea, pe care o iubesc mult, îmi face deseori următoarea declaraţie de dragoste: „Degeaba ai fost de atâtea ori în Sfântul Munte Athos, că nu ai înţeles nimic, ai plecat bou și te‑ai întors vacă”. În replică, Părintele Ionuţ m‑a încurajat: „Nu te necăji, este și aceasta o schimbare!”. M‑am liniștit astfel cu gândul că soţia mea nu reușește să sesizeze o chestiune de nuanţă domestică a schimbării totuși produse. O asigur pe această cale că voi persevera în pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos, locul unde îmi găsesc liniștea sufletească

- 122 - - 123 -


și mă încarc cu speranţă într‑o viaţă mai bună. Sunt convins că, într‑o zi, cu voia Domnului, se vor vedea și roadele ascultării învăţăturii primite de la părinţii din Sfântul Munte Athos, care se roagă neîncetat pentru noi, păcătoșii, și cărora le mulţumesc și pe această cale. Doamne ajută!

Resurse online:www.marturieathonita.ro

www.chilieathonita.ro

- 124 -


- 125 -

- 124 - - 125 -


- 126 -


- 127 -

- 126 - - 127 -


- 128 -


- 129 -

- 128 - - 129 -


- 130 -


- 131 -

- 130 - - 131 -


- 132 -


- 133 -

- 132 - - 133 -


- 134 -


- 135 -

- 134 - - 135 -


- 136 -


- 137 -

- 136 - - 137 -


- 138 -


- 139 -

- 138 - - 139 -


- 140 -


- 141 -

- 140 - - 141 -


- 142 -


- 143 -

Prefaţă .............................................................................................................................5Cuvânt înainte ............................................................................................................ 10De ce această mărturisire de credință? .................................................................. 12Prima întâlnire cu Sfântul Munte Athos .................................................................... 18Sfântul Munte a fost creştinat de Maica Domnului ................................................. 22Ortodoxia este calea spre mântuirea sufletului ...................................................... 24Teoria reîncarnării este periculoasă........................................................................ 30Cum schimbăm lumea? Cum o scăpăm de demoni? ........................................... 34Când vom fi smeriți, le vom avea pe toate .............................................................. 36Cum cad frunzele uscate, așa cad cei slabi din Ortodoxie .................................. 39Dumnezeu nu se va supăra dacă Îi respingi un vis ................................................ 44Dacă te smereşti, te încununezi ................................................................................ 48Ortodoxia este o potecă îngustă, greu de ţinut ...................................................... 50Fiţi liberi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii ........................................................... 55Conştientizarea morţii este un lucru bun ................................................................ 60Închinarea la idoli și închinarea la icoane ............................................................... 65Mândria este marea problemă a acestei lumi ........................................................ 68Tot ce vine prin gura duhovnicului, de la Dumnezeu vine .................................... 75Nu omul e rău, ci cine îl controlează pe om ........................................................... 79Fiind rupt de lume, arzi etape în evoluţia spirituală ............................................... 82Alungați‑l pe Noroc din viața voastră! ..................................................................... 85Viața fără Dumnezeu este de neconceput .............................................................. 88Lucruri neştiute despre cerșetorie .......................................................................... 92Prietenii mei de dincolo ............................................................................................ 95Cum l‑am supărat pe Sfântul Ioan Botezătorul ....................................................... 97Icoana ne‑a urmărit cu privirea ............................................................................. 101O minune doar pentru mine ................................................................................... 103Sfinții stau unde vor ei ............................................................................................. 105Icoanele cer respect şi dau dragoste! ................................................................... 108Chemarea Sfintei Parascheva ................................................................................. 111Puterea spovedaniei și a împărtășaniei ................................................................. 113Călătoria interioară, pe urmele Maicii Domnului ................................................ 115Câteva cuvinte despre trecutul Sfântului Munte Athos ........................................ 118În loc de încheiere ................................................................................................... 122

Cuprins

- 142 - - 143 -


Mulțumesc sponsorilor care au făcut ca această carte

să vadă lumina tiparului

- 144 -


Mulțumesc editorilor foto Tudor Avram, Răzvan Podgornai și Adrian Buzan

Mulțumesc domnilor profesori

Petru Valentin și Antonio Boloț

Mulţumesc doamnei Ana Turtureanu

Această carte conține ștampila și semnătura autorului

Ionuț Riteș

Ionu

ț R

iteș

- C

u pi

cioa

rele

pe

Păm

ânt

- Părinte, cum recunoaștem oamenii cu har? Mergem pe stradă, privim în stânga și în dreapta, dar vedem doar cât să nu ne împiedicăm… - Oamenii cu har îi vezi și îi simți ușor. Sunt acei oameni care nu judecă, nu bârfesc și nu osândesc… Sunt acei oameni care atunci când sunt judecați și osândiți, chiar dacă aparent pe nedrept, nu privesc către cel care le-a făcut rău

ci înţeleg că este plata primită pentru faptele și gândurile lor… Aceștia sunt oamenii cu har!

ISBN 978-606-93929-0-4

Cu picioarele pe PământIonuț Riteș


- București 2015 -

9 786069 392904

Cu Picioarele Pe Pamant Digital

Documents

Transcript of Cu Picioarele Pe Pamant Digital