Cu ce hrănim albinele? Pe parcursul activităţii apicole de gestionare a dezvoltării familiilor de albine din stupina pe care o administrăm, din cauze variate apare necesitatea ajutorării familiilor de albine cu hrană. Hrănirile albinelor pot fi de mai multe feluri, astfel că putem categorisi: hrănirile de necesitate, numite şi de completare, ce se aplică familiilor de albine care, neavând suficiente rezerve de hrană, sunt în situaţia de a muri de foame; hrăniri stimulative care au scopul de a amplifica efectivul de albine; hrăniri medicamentoase prin care se efectuează administrarea unor medicamente şi hrăniri pentru dresaj efectuate în scopul de a determina albinele să viziteze cu predilecţie anumite plante, a căror polenizare sau al căror cules de nectar se doreşte cu prioritate. În scopul unei dezvoltări complete şi armonioase, familiile de albine au nevoie de aşa-numita hrană energetică reprezentată de miere şi aşa-numita hrană proteică – hrană plastică, reprezentată de polen şi păstură (păstura reprezintă o modalitate de conservare de către albine a constituenţilor polenului în urma unor procedee mecanice şi biochimice). Hrana energetică reprezintă hrana folosită la obţinerea energiei. Astfel, mierea conţine molecule de glucoză şi fructoză şi prin arderea acestora organismele albinelor obţin energie. Hrana proteică este hrana din componenţa căreia albina extrage substanţe care vor intra în alcătuirea corpului ei, respectiv vor acţiona la formarea celulelor, ţesuturilor şi organelor sale. Conţinutul esenţial al polenului îl constituie proteinele, de unde şi denumirea de hrană proteică. Proteinele obţinute din polen sunt necesare albinelor în primul rând pentru creşterea puietului, astfel, pentru prepararea hranei necesare larvelor, albinele doici au nevoie să consume polen. Dar, ar fi greşit să credem că rolul polenului se reduce numai la aceasta. Tinerele albine, timp de câteva zile după ecloziune, trebuie să consume polen, în caz contrar ele vor rămâne debile, cu durata de viaţă scurtată substanţial. Totodată, în perioada de toamnă albinele au nevoie de polen şi păstură, prin consumarea cărora îşi formează corpul gras care constituie o rezervă de proteine şi grăsimi necesare pentru o bună iernare. Hrănirea albinelor trebuie făcută pe cât posibil cu produse naturale ale stupului, adică cu MIERE, POLEN şi PĂSTURĂ şi numai în absenţa acestora, respectiv numai în situaţii de excepţie, se va recurge la înlocuitori ai acestor produse naturale. În caz de necesitate şi de urgenţă pentru înlocuirea mierii se pot folosi zahărul de masă, numit în limbajul chimiei sucroză, şi zahărul invertit. Zahărul (sucroza) este un dizaharid, în sensul că molecula de sucroză constă dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză legate chimic împreună. Pentru a putea folosi zahărul de masă, albinele trebuie să îl transforme rupând legătura chimică dintre glucoză şi fructoză şi astfel molecula de sucroză este desfăcută, zahărul devenind un conglomerat de molecule de glucoză şi fructoză numit zahăr invertit pe care albinele îl pot folosi pentru producere de energie. Această transformare are loc pe baza secreţiei de către albine a enzimei numite invertază.

Din păcate, producerea invertazei implică un efort serios din partea albinelor, fapt care duce la uzura prematură a acestora, scurtându-le drastic durata de viaţă. Pe lângă zahărul de masă neinvertit se mai poate folosi ca înlocuitor al mierii şi zahărul gata invertit, găsit la comercianţi, care eliberează albinele de efortul secretării enzimei denumite invertază, evitându-se astfel uzura lor prematură. Totuşi, zaharul – fie neinvertit sau invertit – este un produs rafinat, în timp ce mierea este un produs natural, adică un produs care este dat consumului albinelor aşa cum se prezintă el în natură, fără nicio modificare. Dimpotrivă mierea, fiind un produs natural, neprelucrat mecanic sau termic, conţine, pe lângă fructoză şi glucoză, mai multe tipuri de vitamine, o serie de enzime şi elemente minerale care sunt absolut necesare pentru sănătatea organismului albinelor. Lipsa vitaminelor şi elementelor minerale din organismul albinelor poate duce la boli grave sau chiar la moarte. Concluzia celor relatate mai sus este aceea că trebuie evitată, pe cât posibil, folosirea zahărului în locul mierii pentru hrănirea albinelor, iar, dacă totuşi împrejurările impun folosirea zahărului, trebuie avut grijă ca, la evaluarea rezervelor, cantităţile de miere obţinute din zahăr să nu depăşească 30-40%, restul fiind miere. Pentru înlocuirea polenului au fost încercaţi ca substituenţi laptele degresat, gălbenuşul de ou, făina de soia degresată, drojdia de bere dezactivată ş.a.m.d. Trebuie precizat că, dacă mierea din stupi procesată din zahăr este un fel de miere naturală sărăcită, înlocuitorii polenului conţin doar câteva elemente în comun cu polenul, pe lângă acestea aflându-se şi substanţe care nu se găsesc în mod obişnuit în hrana familiilor de albine. Se încearcă şi s-au încercat numeroase reţete de hrană pe bază de zahăr şi înlocuitori ai polenului, fără ca vreuna dintre ele să-şi demonstreze viabilitatea. Aşadar, recomand ca în cazul hrănirii albinelor să nu se folosească înlocuitori de polen, ci numai polen şi păstură provenite din familii sănătoase sau polen recoltat direct de om din natură, de exemplu din panicule de porumb sau din inflorescenţele alunului.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Articol publicat sub titlul „Evaluarea albinelor la sfâr şitul iernii” în revista „Lumea satului” nr.5 (226) 1-15 martie 2015 şi susţinut ca lucrare la Simpizionul desfăşurat la Târgul Mierii – Câmpina, 20-24 februarie 2015