Alex Petre Popescu

Cronicile unchiului Victor

3

PROLOG Radu se afla acum în fața ușii de lemn masiv, la fel de emoționat ca în primele momente după ce primise telefonul. Nu era primul din viața lui, desigur, dar avea șanse să devină cel mai important. Un lucru care spune multe, având în vedere cât preț pun tinerii pe socializare. Acesta nu era însă genul acela de apel, venea din partea unei persoane pe care n-o mai întâlnise nicioda-tă. Drumul prin grădină, pe poteca care începea de la o porti-ță joasă și se încheia cu câteva trepte înguste, nu făcea decât să sporească starea lui de neliniște. Întreg decorul era cum nu se poate mai potrivit, pentru o casă în care se întâmplă minuni. La fel și-ar fi imaginat și una în care au loc crime violente, dacă soarta l-ar fi adus aici într-o altă împrejurare. În contextul acesta, o interpretare favorabilă era singura posibilă. Se aștepta la vești bune. A încercat să găsească o sonerie cu care să-și anunțe pre-zența, dar proprietarul considerase suficient clasicul bătător cu cap de leu. Era un mic clișeu, acest animal favorit al celor cu ast-fel de case vechi, adecvat totuși în cazul de față. Părea greu ca cineva, aflat într-un colț îndepărtat al camerelor din spate, să audă loviturile în ușă. De aceea, apucă zdravăn inelul de alamă și izbi cu toată forța. Zgomotul produs nu era nici pe departe atât de puternic cum anticipase. Se înfunda în grosimea lemnului, de parcă siste-mul era conceput să apere interiorul de gălăgie, nu să atragă aten-ția celor din casă. Încă avea mâna pe cercul metalic și deja se gândea la o soluție alternativă. În mod surprinzător, după doar câteva secunde, în spatele ușii se puteau auzi încercările cuiva de a o deschide. ― Intră, te așteptam. Îl invită înăuntru bătrânul locatar, fără prea mult entuziasm, atunci când reuși într-un târziu să des-cuie. ― Îmi pare rău dacă am bătut prea tare. N-am știut cât de bine se aude... ― Nu se aude deloc. Te-am văzut pe geam când veneai.

4

Holul lung și înghesuit era ticsit de antichități, sau cel puțin așa păreau la prima vedere. Era greu de spus dacă mobilie-rul, covoarele, tablourile și celelalte obiecte decorative aveau o mare valoare, sau doar erau vechi. Gazda lui putea să fie, la fel de bine, un colecționar înstărit, dar și un bătrân care nu renunțase la obiectele sale din tinerețe. În sprijinul speranțelor pe care și le făcuse, prima variantă era de preferat. ― Am foarte rar oaspeți. De când am ieșit la pensie, nu mă mai vizitează nimeni. Toți te uită la bătrânețe. A fost o surpri-ză și pentru mine. La unchiul tău mă refer. Radu ar fi avut multe observații pertinente. Voia să-i spu-nă că este posibil să vină mulți vizitatori, dar să nu-i audă. Că pierderile de memorie apar în general la cei în vârstă, cei mai tineri doar te evită. Nu era însă momentul pentru așa ceva. Venise cu un scop mai important decât să discute despre viață, cu cineva de patru ori mai bătrân decât el. Se rezumă la a-l urmări în tăcere de-a lungul culoarului. ― Aici, în dreapta. Este biroul meu. S-ar putea să fie des-tul de mult praf. Sper că nu ești alergic. Te rog, ia un loc. În timp ce îl invita să se așeze, gazda sa se îndrepta direct spre scaunul aflat cu spatele la bibliotecă, obligându-l pe el să îl ocupe pe celălalt. Față în față la masa de lucru, se simțea precum clientul unui avocat celebru. Bătrânul era însă foarte preocupat de ceva și se uita în jos, fără să se oprească totuși din vorbit. ― Unchiul tău a fost un om minunat. Cu un suflet bun și o inimă curată, depășite doar de generozitatea sa fără margini, și-a dorit mereu să-și ajute apropiații. Inteligența sa sclipitoare i-ar fi permis să facă orice în viață. A ales să se dedice științei, din dra-goste pentru umanitate. Plecat atât de repede dintre noi, a lăsat un gol ce nu va mai putea fi umplut niciodată. Soarta crudă ni l-a răpit pe cel mai de seamă reprezentant al nostru. Astăzi, suntem mai săraci, mai proști și mai răi, fără cel mai iubit dintre fii plane-tei, bunul unchi Victor. Am încheiat citatul. ― Citatul? ― Da. Au fost ultimele cuvinte ale unchiului tău. Am citit după foaia aceasta. A insistat să încep așa. Dacă mă întrebi pe mine, a cam exagerat puțin. Dar, despre morți numai de bine. ― Erați prieteni vechi?

5

― Se poate spune și așa. Am avut o relație strict profesio-nală, în perioada în care eram doctor. După cum ți-am spus, m-a surprins și pe mine decizia lui. Nu mai vorbisem cu el de ani de zile. ― Eu n-am apucat să-l văd niciodată. Mi-a spus mama câte ceva despre el, nu mare lucru. Și eu sunt foarte mirat că m-a trecut în testament. ― N-aș zice chiar testament. N-a fost nevoie de astfel de formalități. ― Da, era o expresie. Știți mai bine decât mine cum se procedează în situații de genul acesta. Nu mă așteptam să fiu unul dintre moștenitori. ― Ești chiar singurul. Era culmea să fie mai mulți. Nu știu cum o împărțeam... ― Nu înțeleg... ― Nu e nevoie de un testament pentru că unchiul tău a lăsat în urmă un singur obiect, o carte. ― O carte!? Este specială în vreun fel? E valoroasă? ― Mă îndoiesc, e scrisă de el. ― Unchiul Victor a fost scriitor? ― Din păcate nu. Cel puțin nu în viziunea celorlalți. E o carte pe care a scris-o acum, de curând. Sunt memoriile sale, ceva de genul acesta. Discuția importantă, de la biroul unui avocat celebru, nu decurgea așa cum și-o imaginase Radu pe drum. Cuvântul moște-nire avea în mintea lui o cu totul altă conotație. Se aștepta să audă o sumă, fie una pe care unchiul său i-a lăsat-o direct, fie una ce putea fi obținută după vânzarea proprietăților. I se părea de necre-zut așa ceva, o carte este cel mult un cadou neinspirat, nu o mo-ștenire. Dezamăgire nici nu începea să descrie ce simțea în mo-mentul acela. Aproape îi părea rău acum că în această casă, se întâmplă minuni și nu crime violente. ― Și ce ar trebui să fac eu cu ea? a reușit să întrebe, cu glas slab, gâtuit de iluziile zdrobite. ― Nu știu. N-a specificat. Doar m-a pus să jur pe onoarea mea că nu citesc nimic din ea. Nu intenționam oricum. Sunt scrii-tori mari pe care n-am apucat încă să-i aprofundez. E adevărat că

6

am mult timp liber acum la pensie, dar nici chiar așa. Este acolo pe măsuța din colț. E neatinsă de când a adus-o. ― Vă mulțumesc pentru grija cu care i-ați îndeplinit do-rința. Nu știu cum să reacționez, e o situație destul de ciudată... ― Da, îmi dau seama. Poate te așteptai la altceva când te-am chemat. Îmi pare sincer rău. Așa a vrut unchiul tău, să nu-ți dau detalii la telefon. Se temea că n-o să vii altfel. A spus că e spre binele tău. ― Am înțeles... Atunci, o să iau cartea și nu vă mai deran-jez. Vă mulțumesc încă o dată... ― N-ai de ce să te grăbești. Nu e niciun deranj. Îmi face plăcere să mai vorbesc și eu cu cineva, din când în când. De fapt, o să ies eu, să poți citi în liniște. Unchiul tău mi-a zis că n-o să poți lăsa cartea din mână. O să te fascineze atât de tare încât, e periculos să pleci cu ea pe drum. Să-i respectăm ultima dorință. Poți să stai cât de târziu vrei, eu dorm în celălalt capăt al casei. Ușa de la intrare se încuie singură când o închizi. Condoleanțe și o seară plăcută. ― Mulțumesc, o seară plăcută, a mai apucat să spună, înainte ca bătrânul să părăsească camera cu pași grăbiți.

Radu se îndreptă nerăbdător spre măsuța din colț și ridică, cu ambele mâini, cartea pe care o moștenise. Volumul era frumos legat în piele neagră, plăcută la atingere, în ciuda vechimii evi-dente. Un scris mare în auriu traversa tot cotorul, parcă înghesuit cu greu pentru a încăpea în întregime. Învârti cartea cu o mână și citi titlul: ”Cronicile Unchiului Victor de la 2047”. O analiză cu atenție pe toate părțile dar, nimic altceva nu era inscripționat pe coperțile de un negru intens. Curios, deschise la prima pagină și constată cu uimire că, scrierile unchiului său respectau normele unei publicații literare în toată regula. Exista chiar și o pagină de titlu, așa cum mai văzuse la cele câteva romane pe care le citise, înainte ca părinții să-i bage internet.

De fapt, aspectul moștenirii sale fusese surprinzător încă din primele momente. Nu se aștepta nici măcar ca scrisul să fie lizibil, dar la un volum în perfectă stare, ce pare tipărit de o editu-ră. Un caiet îngălbenit, plin de pete de cafea și de cerneală, acope-rit de mâzgăleli fără sens, era ce avea în minte. Deși era în conti-

7

nuare captivat de carte, din acest motiv mintea îi zbura la o moș-tenire mult mai consistentă.

Poate că totul era o glumă. Poate că unchiul fusese plin de bani și era doar un joc, un fel de lecție despre importanța cărților. Parcă deja începea să înțeleagă valoarea lor și mai ales, a celei pe care o ținea în mâini. Chiar i-ar fi fost recunoscător unchiului pentru lecție, aproape la fel de mult ca pentru banii lăsați moște-nire. Poate că tocmai asta era și problema, banii erau atât de mulți încât, aveau nevoie de instrucțiuni. Să-i fi primit așa direct, i-ar fi risipit, i-ar fi cheltuit ca un tânăr nesăbuit pe distracții trecătoare. Unui unchi rău nu i-ar fi păsat. Dar unchiul Victor, bunul unchi Victor care l-a iubit mereu, s-a gândit și la asta. A scris o carte în care să-l învețe nu doar cum să intre în posesia moștenirii, ci și cum să o păstreze, să o sporească. Datorită unchiului Victor va fi în Top 300. Undeva la mijloc, nu pe ultimele locuri, cu cei despre care nu auzi nimic la televizor.

Pe cât de plăcute erau locurile prin care îl purta imagina-ția, un moment de luciditate îi aduse aminte că, momentan are doar o carte deschisă la prima pagină. Numele autorului și titlul ocupau partea de sus, iar mai jos se putea citi o dedicație, urmată de o dată: ”Nepotului meu Radu, o moștenire ce îți va asigura viitorul, 21 aprilie 2013”.

Acum lucrurile erau clare, unchiul fusese miliardar. Nu i-a venit să creadă până acum pentru că era un clișeu prea comun. Prietenii săi săraci când voiau să impresioneze o fată, filmele în care personajul principal se îmbogățește brusc, ziarele care inven-tează povești senzaționale, toți folosesc ca pretext un unchi mili-ardar. Dar iată că acum, doar pentru el, viața bate filmul. Și nu ca la televizor cu transsexuali sau violuri incredibile. Viața lui o să bată un film bun, unul în care personajul principal nu va munci niciodată.

Totul decurgea, până acum, după cum și-a imaginat încă de când a văzut prima oară cartea. Mai puțin data tipărită sub de-dicație, 21 aprilie 2013, data de astăzi. Cum ar fi putut anticipa unchiul cu atâta precizie momentul? Să-ți sincronizezi moartea cu ceva pregătit în prealabil, atât de minuțios, nu poate fi ușor.

Însă trebuie să existe o explicație. Ai putea crede că a fost tipărită de curând, dar cartea pare să aibă totuși o oarecare vechi-

8

me. Poate că a făcut zeci sau sute de cărți, fiecare cu o altă dată. N-ar fi fost o problemă pentru bogatul unchi Victor. Trebuie luată în calcul și varianta sinuciderii, se știe cât de excentrici sunt un-chii miliardari. Ar fi fost capabil să facă asta, ca totul să decurgă așa cum a plănuit pentru nepotul său.

Satisfăcut că a elucidat și misterul datei, dar mai nerăbdă-tor ca niciodată, Radu trecu la pagina următoare. Cuprinsul cărții arăta o împărțire în 20 de capitole, fără să ofere vreun detaliu în plus, fiind doar numerotate simplu, cu cifre romane. Mai dădu încă o filă însă, după primul cuvânt, închise cartea brusc cu un gest reflex.

Emoțiile erau prea mari. Primul capitol începea și apelati-vul ”Nepoate” făcea introducerea. Poate că orice alt cuvânt din lume l-ar fi lăsat să continue lectura liniștit, dar acesta îi reamin-tea de ce este acolo. Inima îi bătea acum și mai tare, cu gândul la noua viață prosperă care îl aștepta. Nici nu-și dăduse seama că încă stătea în picioare. Poate de aceea s-a și speriat atât de ușor.

Se așeză grăbit pe scaunul de lângă măsuță și deschise cartea din nou, la aceeași pagină. Începu să citească repede, cu o atenție pe care romanele din programa școlară n-au avut niciodată șansa să o atragă.