CRIMINALISTICĂ. TEHNICI ȘI PROCEDEE MODERNE DE … · TEHNICI ȘI PROCEDEE MODERNE DE...

1

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE

CONSTANŢA

MASTERAT: ŞTIINŢE PENALE

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: I.F.

CRIMINALISTICĂ. TEHNICI ȘI

PROCEDEE MODERNE DE

INVESTIGAȚIE

( SINTEZĂ şi Suport Cursuri pentru Masterat: Ştiinţe Penale )

TITULAR DISCIPLINĂ:

Prof. Univ. dr. Mihnea Claudiu DRUMEA

E-mail:

[email protected]

TEL./FAX: 0241.545.015

PROGRAMUL ORELOR DE CONSULTAŢII:

MARŢI: 1800

–2000

SALA 209

mailto:[email protected]

2

INTRODUCERE

Criminalistica este ştiinţa care are ca obiectiv primordial combaterea criminalităţii

şi adunarea de probe în vederea stabilirii adevărului în procesul penal.

Criminalistica elaborează metodele tactice, mijloacele tehnico-ştiinţifice şi

procedeele aplicabile în activitatea de prevenire, cercetare şi descoperire a infracţiunilor,

pentru stabilirea adevărului în justiţie, identificarea şi pedepsirea persoanelor care se fac

vinovate de încălcarea legilor statului nostru de drept.

Prin esenţa ei, criminalistica este o ştiinţă complexă, dinamică, menită să asigure

cerinţele şi necesităţile practicii de anchetă, expertiză judiciară, cât şi nevoile operative

de investigare a organelor de urmărire penală, în vederea formulării şi elaborării

versiunilor criminalistice.

Sub această denumire, Criminalistica a fost conturată în urmă cu un secol, graţie

înţelepciunii magistratului şi profesorului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja

aşezate de francezul Alfonse Bertillon şi englezul Sir Francis Galton1. Ea a reprezentat

una dintre primele ştiinţe moderne de graniţă, oferind justiţiei instrumentele desprinse

din universalitatea cunoştinţelor, fundamentate pe noile descoperiri ştiinţifice, apte să

contribuie mai eficient la descoperirea crimei şi criminalului.

Criminalistica a fost recunoscută ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului

judiciar întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea

infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului, identificat prin aceleaşi procedee

criminalistice.

Este o disciplină juridică specială cu multe valenţe şi cu o bogată istorie, iar prin

spiritul pe care îl promovează, ea este închinată unui scop deosebit: aflarea adevărului,

1 Emilian Stancu – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 11.

3

indiferent în favoarea cui este stabilit. De aceea , atragem atenţia viitorului magistrat

asupra respectării normelor deontologice de conduită.

SCOPUL CURSULUI

1. Cunoaşterea de către studenţi a problemelor ce se pot elucida prin cercetarea

diferitelor categorii de urme ce se pot descoperii cu ocazia cercetării la faţa

locului.

2. Însuşirea corectă de către studenţi a modului în care se desfăşoară diferite

activităţi de cercetare penală, precum şi completarea bagajului de cunoştinţe

necesare redactării actelor de cercetare şi urmărire penală.

3. Aplicarea metodelor, mijloacelor tehnico-ştiinţifice şi procedeelor criminalistice

necesare pentru probarea săvârşirii unei infracţiuni.

LISTA DE TITLURI DE ESEURI

Particularităţi metodologice privind investigarea criminalistică a infracţiunilor

financiar bancare

Identificarea criminalistică

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman

Procedee tehnice criminalistice pentru descoperirea falsului în documentele de

identitate, timbre şi alte documente cu caracter financiar

Particularităţi metodologice ale investigării omorului în funcţie de mijloacele şi

procedeele folosite de autori

Aspecte criminalistice privind identificarea şi înregistrarea penală în ţara noastră

Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor

4

Particularităţi metodologice privind investigaţia criminalistică a infracţiunilor din

domeniul traficului de droguri

Tehnici de ascultare a învinuitului şi inculpatului. Metode de înregistrare a

comportamentului simulat

Investigarea biocriminalistică a urmelor de sânge

Particularităţi metodologice ale investigării infracţiunii de înşelăciune

Cercetarea criminalistică a urmelor plantare; de încălţăminte

Particularităţi ale cercetării omuciderii în caz de disimularea a acesteia prin

sinucidere

Metodica cercetării furtului şi a tâlhăriei

Tactica efectuării percheziţiei

Particularităţi ale investigaţiei biocriminalistice

Cercetarea biocriminalistică a urmelor biologice de natură umană

Mijloace tehnico-ştiinţifice criminalistice privind descoperirea şi cercetarea

falsului de bancnote

5

CURSUL NR. 1

NOŢIUNEA, OBIECTUL, METODELE, PRINCIPIILE CRIMINALISTICII ŞI

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

Obiective: informarea studenţilor despre definiţia criminalisticii, obiectul acesteia,

metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice, principiile criminalisticii

Cuvinte cheie: criminalistică, metodă criminalistică, obiectul criminalisticii,

principiile criminalisticii, identificarea criminalistică

Conţinut: pp. 5-8

Întrebări: 1-8

Test: T 1 - Î 7

7. / 5p. Care din activităţile enumerate mai jos nu fac parte din metodele de

cercetare ale Criminalisticii?

a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi

mijloacelor de probă;

b. constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize;

c. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificării

persoanelor, cadavrelor şi obiectelor corp delict sau produs al infracţiunii;

d. elaborarea unor reguli pentru perfecţionarea sistemului de probare a faptelor

penale.

1. a+b;

2. a+c;

3. b+c;

Demers introductiv

1. Definiţie: Criminalistica este o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar, care

cuprinde un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi

procedeele tactice, destinate descoperirii infracţiunilor, identificării persoanelor

implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale

6

2. Obiectul: elaborarea şi folosirea unor mijloace şi procedee tehnico-ştiinţifice de

investigaţie, elaborarea şi folosirea unor reguli, metode şi procedee tactice,

metodologii proprii privind efectuarea cercetărilor pentru anumite tipuri de

infracţiuni

3. Metodele criminalisticii

Procedee de cercetare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

Metode ce privesc analiza persoanelor şi obiectelor de identificat

Efectuarea de experimente, examene comparative pentru identificarea

obiectelor

Iniţierea de procedee tactice pentru efectuarea unor acte de urmărire penală.

Principiile fundamentale ale Criminalisticii:

Principiul legalităţii

Principiul aflării adevărului

Principiul potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni determină modificări

materiale în mediul înconjurător

Principiul identităţii

Principiul operativităţii

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. Noţiune – Identificarea criminalistică reprezintă procesul de stabilire a

identităţii unor persoane, obiecte, fenomene, aflate în legătură cu fapta ilicită, prin

metode criminalistice, în scopul aflării adevărului, în procesul penal.

2. Principiile identificării criminalistice

3. Fazele identificării criminalistice

4. Metodica identificării criminalistice – constă în examinarea comparativă a

elementelor caracteristice generale şi particulare, exterioare şi de conţinut ce le posedă

7

urma descoperită la faţa locului, în comparaţie cu elementele caracteristice ale părţilor şi

obiectelor care sunt suspecte.

Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei

criminalistice

1. Consideraţii introductive – într-o cauză penală apare necesitatea contribuţiei

unor specialişti din diferite domenii şi organul de urmărire penală poate recurge la

acest mijloc de probă numit constatare tehnico-ştiinţifică

2. Expertiza criminalistică – face parte din categoria mai largă a expertizei

judiciare, fiind prevăzută în dispoziţiile art. 116 Cop procedură Penală. Ea se

poate dispune atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţele de judecată

3. Sistemul Laboratoarelor de Expertiză Criminalistică

În cadrul Ministerului Justiţiei

Laboratoarele interjudeţene din Bucureşti şi Cluj-Napoca

Laboratorul Central Bucureşti

Laboratorul de Expertize Auto în accidentele de circulaţie, în cadrul

Laboratorului Central Bucureşti

În cadrul sistemului Ministerului Public

La Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. , în cadrul Direcţiei de Urmărire Penală

La parchetele de pe lângă tribunale şi municipiul Bucureşti funcţionează

cabinetele de criminalistică

La parchetele de pe lângă judecătorii funcţionează laboratoarele de

criminalistică

În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor

Institutul de Criminalistică de pe lângă I. G. P.

Serviciile de Criminalistică în cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie

Birourile de criminalistică din cadrul poliţiei municipale din marile oraşe

8

4. Dispunerea constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei criminalistice

Reguli tactice:

o oportunitatea expertizei

o stabilirea obiectului expertizei

o formularea întrebărilor

o asigurarea calităţii materialelor

INTREBARI:

1. Definiţia criminalisticii

2. Obiectul criminalisticii

3. Metodele criminalisticii

4. Principiile fundamentale ale criminalisticii

5. Definiţia identificării criminalistice

6. Principiile identificării criminalistice

7. Fazele identificării criminalistice

Metodica identificării criminalistice

9

CURSUL NR. 2

METODE ŞI MIJLOACE TEHNICO-ŞTIINŢIFICE DESTINATE

INVESTIGAŢIILOR CRIMINALISTICE, FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Obiective: informarea studenţilor despre importanţa cercetării locului faptei,

mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice destinate investigaţiilor criminalistice,

fotografia judiciară

Cuvinte cheie: cercetarea locului faptei, truse criminalistice, laboratoare

criminalistice, mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, fotografia judiciară

Conţinut: pp. 9-11

Întrebări: 8-18

Test: T 5 - Î 10

10. / 5p. Clasificarea fotografiei judiciare a locului faptei:

a. fotografia de orientare sau de ansamblu; fotografia schiţă; fotografia obiectelor

principale; fotografia de detaliu; fotografia digitală;

b. fotografia de identificare după semnalmente; fotografia de fixare a rezultatelor

unor activităţi de urmărire penală;

c. fotografia de urmărire, microfotografia şi holografia.

1. Noţiuni generale privind importanţa cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului reprezintă unul din actele de urmărire penală, instituţia

fiind reglementată în art. 128 cod Procedură Penală care precizează că cercetarea la

faţa locului este necesară pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor

infracţiunii, pentru stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, precum

şi a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.

10

2. Trusele criminalistice

Trusa universala

Laboratoarele criminalistice mobile

Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea criminalistică de laborator:

ELEMENTE DE FOTOGRAFIE JUDICIARĂ

Secţiunea I Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor

Rolul şi avantajele:

Fotografia judiciară reprezintă un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice necesare

investigării, fixării şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice sub forma

imaginii fotografice.

Secţiunea II Fotografia judiciară operativă

Procedee de fotografiere la faţa locului:

fotografia de orientare

fotografia schiţă

fotografia schiţă pe sectoare

fotografia schiţă de pe poziţii contrare

fotografia schiţă din poziţii încrucişate

fotografia obiectelor principale

fotografii de detaliu

fotografia cadavrului

fotografia metrică

Fotografia semnalmentelor:

fotografia de identificare a persoanelor

fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute

fotografia de urmărire

Fotografia judiciară de examinare:

11

o fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile

o fotografia de ilustrare

o fotografia de comparare

o fotografia de umbre

o fotografia de reflexie

o fotografia separatoare de culori

o fotografia de contrast

o fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile

o fotografiile de examinare în radiaţiile ultraviolete

o fotografiile de examinare în radiaţii infraroşii

o fotografi de examinare pentru examinarea conţinutului unor

valize, genţi, mape

o fotografiile de imagine tridimensională, în relief

o microfotografia.

INTREBARI:

8. Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei

criminalistice

9. Dispunerea constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei criminalistice

10. Reguli tactice de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor

criminalistice

11. Noţiuni generale privind importanţa cercetării la faţa locului

12. Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor

13. Fotografia judiciară operativă

14. Procedee de fotografiere la faţa locului

15. Ce cuprinde fotografia semnalmentelor

16. Ce cuprinde fotografia judiciară de examinare

17. Ce cuprinde fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile

18. Ce cuprinde fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile

12

CURSUL NR. 3

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE LĂSATE DE CORPUL

UMAN. IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE,

DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE ŞI PRIN ALTE METODE CRIMINALISTICE

Obiective: informarea studenţilor despre urmele lasate de corpul uman,

identificarea persoanelor după semnalmente, voce şi vorbire, alte metode

criminalistice de identificare cum ar fi inregistrarea penală

Cuvinte cheie: urmă, traseologie, semnalmente, cazier judiciar, înregistrare penală

Conţinut: pp. 12-16

Întrebări: 19-34

Test: T 3 - Î 4

4. / 3p. În realizarea metodei portretului vorbit nu se ţine cont de:

a. semnalmentele anatomice sau statice;

b. semnalmentele funcţionale sau dinamice;

c. semnele particulare;

d. amprentele digitale, palmare şi plantare.

Aspecte introductive

Prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile

săvârşirii unei infracţiuni, iar domeniul criminalisticii care se ocupă de

cercetarea urmelor infracţiunii poartă denumirea de traseologie.

Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini

Proprietăţile desenului papilar:

1. Unicitatea desenului papilar

13

2. Fixitatea desenului papilar

3. Inalterabilitatea desenului papilar.

Cercetarea şi interpretarea urmelor de mâini la faţa locului.

o Formarea urmelor de mâini

Din punct de vedere criminalistic, sunt urme de mâini de natură statică, de

suprafaţă, formate prin stratificare sau destratificare.

o Descoperirea urmelor de mâini. Se face printr-o căutare sistematică şi

perseverentă

o Relevarea urmelor de mâini

o Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini

o Interpretarea urmelor de mâini

o Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului uman

1. Cercetarea urmelor lăsate de picioare

o Clasificarea urmelor de picioare

o Formarea urmelor de picioare

o Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare.

o Expertiza urmelor de picioare.

2. Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze

o Urmele de dinţi

o Urmele de buze

3. Cercetarea urmelor create de alte părţi ale corpului uman

o Urmele de urechi.

o Urmele de nas.

o Urmele de bărbie.

o Urmele de genunchi şi cot .

14

Cercetarea urmelor biologice de natură umană

o Cercetarea urmelor de sânge

Sângele deţine aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane şi se compune

din: plasmă şi elemente celulare formate din: globule roşii, globule albe.

o Urmele de salivă sau de lichid seminal

Prin urmă de spermă se înţelege prezenţa lichidului de secreţie a glandelor

sexuale masculine, eliminat din cauze fiziologice sau patologice.

o Cercetarea firelor de păr

Expertiza firelor de păr răspunde la:

o dacă firele prezentate sunt fire de păr uman

o din ce zonă sau regiune provin firele de păr

o dacă ele prezintă distrugeri, afecţiuni patologice sau urme de sănge

o stabilirea sexului şi vârstei probabile a persoanei de la care provine

o Urmele de natură osteologică

Expertiza oaselor răspunde la următoarele probleme:

dacă osul sau resturile osoase sunt de natură umană

sexul, vârsta, talia aproximativă

ce malformaţii congenitale sau dobândite în timpul vieţii prezintă

aceste oase

dacă oasele prezintă semne de violenţă

o Urmele olfactive

Categorii de mirosuri: - mirosul specific de bază sau individual

- mirosul profesional

- mirosul ocazional

15

IDENTIFICARE PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE, DUPĂ VOCE ŞI

PRIN ALTE METODE CRIMINALISTICE

Identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare

1. Metode criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele

exterioare:

Portretul vorbit

Portretul schiţat

Fotorobotul

Identi-kit

Mini-compozitorul

Sintetizatorul fotografic

Fotografia computerizată

2. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute:

- metoda supraproiecţiei

- reconstituirea fizionomiei după craniu

- identificarea după resturile de oase

- identificarea după sistemul dentar şi ce al lucrărilor

stomatologice.

Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

1. Noţiuni generale şi caracteristici de identificare

Fundamentul ştiinţific constă în următoarele:

- particularităţile aparatului fono-respirator ale corzilor

vocale

- particularităţile unei voci, privind timbrul, frecvenţa şi

intensitatea

16

- particularităţile dobândite în urma unor afecţiuni

patologice

Mijloacele tehnice de înregistrare a vocii se numesc sonografe, iar

înregistrarea grafică a vocii se numeşte vocogramă.

Înregistrarea penală

1. Înregistrarea în cazierul judiciar

Înregistrarea nominală sau alfabetică pe baza unor fişe de cazier

judiciar

Înregistrarea dactiloscopică, care se păstrează în cartoteci

dactiloscopice şi se bazează pe formula dactiloscopică.

INTREBARI:

19. Definiţi noţiunea de urmă şi traseologia

20. Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini

21. Proprietăţile desenului papilar

22. Cercetarea şi interpretarea urmelor de mâini la faţa locului

23. Prin ce se fixează urmele de mâini

24. Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

25. Cercetarea urmelor lăsate de picioare

26. Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze

27. Cercetarea urmelor create de alte părţi ale corpului uman

28. Cercetarea urmelor de sânge

29. Cercetarea firelor de păr

30. Cercetarea şi expertiza urmelor de natură osteologică

31. Metode criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele

exterioare

32. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute

33. Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

34. Modalităţi criminalistice de înregistrare penală

17

CURSUL NR. 4

CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE OBIECTE ŞI A ALTOR CATEGORII

DE URME. ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ. CERCETAREA

CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI , A ÎNSCRISURILOR , A FALSULUI ÎN

ÎNSCRISURI ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Obiective: informarea studenţilor despre urmele lăsate de obiecte şi alte categorii

de urme, balistica juduciară, cercetarea criminalistica a scrisului, înscrisurilor,

falsului în înscrisuri şi a altor categorii de falsuri

Cuvinte cheie: urme ale obiectelor, balistică judiciară, fals în înscrisuri, falsificarea

scrisului


Întrebări: 35-41

Test: T 3 - Î 13

13. / 5p. Caracteristi generale ale scrisului sunt:

a. gradul de evoluţie, forma, dimensiunea, viteza;

b. fixitatea, constanţa, inalterabilitatea;

c. individualitatea, imuabilitatea, inalterabilitatea.

Cercetarea urmelor obiectelor şi a urmelor formate din resturi de obiecte

1. Cercetarea urmelor lăsate de obiectele de îmbrăcăminte

2. Cercetarea urmelor instrumentelor de spargere

- urme de apărare, de forţare

- urme de frecare

18

- urme de tăiere

- urme de lovire

3. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport

Formarea acestui gen de urme depinde de:

- natura suprafeţei pe care se rulează

- după modul de mişcare a mijloacelor de transport

- după tipul de bandaj sau şină

Cercetarea la faţa locului vizează :

- stabilirea tipului de vehicul prin măsurarea

ecartamentului

- descoperirea urmelor de frânare, vopsea, resturi de

metal

- determinarea direcţiei de deplasare

- stabilirea vitezei de circulaţie

Cercetarea urmelor de incendii, explozii şi a altor urme de accidente

1. Cercetarea urmelor de incendii

2. Cercetarea urmelor de explozii

3. Cercetarea urmelor accidentelor aeriene

4. Cercetarea urmelor accidentale navale

ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ

Noţiuni despre armele de foc şi cercetare urmelor acestora

1. Unele consideraţii preliminare

Balistica judiciară examinează armele de foc şi urmele acestora.

2. Noţiuni tehnice despre armele de foc

Elemente de construcţie a armelor de foc

Componente

19

Clasificarea armelor de foc

Muniţia armelor de foc

Elementele tragerii

3. Urmele formate din folosirea armelor de foc

Urmele formate de armă pe cartuş

Urmele de împuşcare

4. Particularităţile cercetării la faţa locului a armelor de foc şi a urmelor acestora

Descoperirea şi fixarea urmelor armelor de foc, precum şi a armelor de foc

Stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere

Balistica criminalistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

1. Examinarea tehnică generală a armelor de foc

2. Expertiza urmelor formate de armele de foc

3. Identificarea armelor de foc după urmele de pe tub şi de pe glonţul cartuşului

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI , A ÎNSCRISURILOR , A

FALSULUI ÎN ÎNSCRISURI ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Expertiza criminalistică a scrisului

1. Caracteristici de identificarea a scrisului

2. Examinarea comparativă pentru identificarea persoanelor după scris

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor

1. Manipularea înscrisurilor, refacerea acestora şi reconstituirea

înscrisurilor deteriorate sau distruse

2. Metodica refacerilor

3. Stabilirea autenticităţii vechimii înscrisurilor

3. Cercetare criminalistică a hârtiei şi a cernelurilor

20

CERCETAREA FALSULUI ÎNSCRISURILOR ŞI ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Procedee de realizare a falsurilor

INTREBARI:

35. Cercetarea urmelor obiectelor şi a urmelor formate din resturi de obiecte

36. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport

37. Cercetarea urmelor de incendii, explozii şi a altor urme de accidente

38. Noţiuni despre armele de foc şi cercetare urmelor acestora

39. Balistica criminalistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

40. Expertiza criminalistică a scrisului

41. Procedee de realizare a falsurilor

21

CURSUL NR. 5

CERCETARE LA FAŢA LOCULUI. REGULI TACTICE

CRIMINALISTICE DE INVESTIGARE A SCENEI INFRACŢIUNII.

TACTICA ASCULTARII MARTORILOR

Obiective: informarea studenţilor despre cercetarea locului faptei, regulile tactice

de investigare a scenei infracţiunii şi tactica ascultării martorilor

Cuvinte cheie: locul faptei, scena infracţiunii, plan de urmărire penală, tactica

ascultării martorilor


Întrebări: 42-50

Test: T 3 - Î 17

17. / 8p. Cercetarea locului faptei este o activitate iniţială, imediată şi_________ .

Tactica efectuării cercetării la faţa locului

Pentru buna desfăşurare a activităţii de cercetare trebuie ca organele judiciare să urmze o

anumită tactică şi să stabilească obiectivele generale după care trebuie să facă cercetarea94

.

Indiferent de modul în care se desfăşoară cercetarea, importanţa majoră o reprezintă caracterul

organizat, riguros al cercetării preliminare, desfăşurată în mod metodic şi fără a scăpa din

vedere amănunte care pot fi decisive pentru urmărirea penală ulterioară. Unii autori95

consideră cercetarea la faţa locului „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.

Cercetarea în fază statică

În această primă fază a cercetării urmelor, a suporturilor pe care se găsesc acestea precum

şi a obiectelor, se face fără deplasarea acestora, procedându-se la fixarea poziţiei obiectelor 94

Mihail Gheorghiţă Tactica cercetării la faţa locului,Ed.Arc, Chişinău 2004, pp.23-37. 95

C.E.O`hara, Principiile debază ale cercetării penale,Ed.Ch.Thomas, Ilinois USA, 1976, p.45.

22

principale, a victimelor şi în general a întregului ansamblu al locului, în scopul formării unei

imagini asupra naturii faptei şi modului în care s-ar fi putut desfăşura. Fixarea rezultatelor

cercetării la faţa locului se realizează prin procesul-verbal, schiţa locului faptei, fotografiile şi

înregistrările video judicare. Principalele obiective ale etapei statice a cercetării la faţa locului

sunt:

1. sesizarea mirosurilor particulare din încăpere – gaze naturale, petrol, insecticid;

2. proprietăţile fizice ale anumitor obiecte – consistenţa, temperatura, vâscozitate,

densitate;

3. sesizarea unor stări de fapt (împrejurări negative) cum ar fi: absenţa urmelor de sânge

din preajma cadavrului, plăgi multiple;

4. examinarea agentului vulnerant pentru a stabili dacă el corespunde sau nu cu aspectul

plăgilor de pe cadavru;

5. fixarea aspectelor fotografice prin fotografii de orientare a cadavrului, a obiectelor

principale şi efectuarea de schiţe;

6. declaraţiile martorilor.

Cercetarea în fază dinamică

Este cea mai complexă etapă şi implică antrenarea integrală a mijloacelor tehnice aflate la

dispoziţia echipei. În această etapă este permisă mişcarea sau deplasarea obiectelor pentru a se

asigura o examinare optimă a acestora. Alături de căutarea, descoperirea, fixarea şi ridicarea

urmelor, a microurmelor sau a altor mijloace materiale de probă, se execută fotografii de

detaliu sau fotografii la scară. Toate rezultatele cercetării se vor consemna în procesul-verbal

de cercetare la faţa locului.

23

Structura şi conţinutul planului de urmărire penală

Structura planului de urmărire penală

Planul de urmărire penală reprezintă materializarea în formă scrisă a ideilor şi

concluziilor organului de urmărire penală, desprinse din analiza materialului faptic

existent la un moment dat într-o cauză penală.

Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate96

,

desprinse din studierea experienţei organelor judiciare, rezultă că principalele elemente

constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer

rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum şi activităţile desfăşurate pe baza

metodelor ştiinţifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme. În

plan mai sunt precizate termenele de rezolvare a problemelor şi, implicit, de verificare a

versiunilor, precum şi persoanele care urmează să participe la soluţionarea lor.

Elementele planului de urmărire penală

Elementele planului de urmărire penală sunt:

A.Versiunile de urmărire penală, presupunerile organului de urmărire penală

întemeiate pe datele stabilite cu privire la infracţiunea săvârşită, la împrejurările în care a

fost săvârşită şi la persoanele care au săvârşit-o.

B.Problemele care trebuie rezolvate în cadrul fiecărei versiuni, adică

determinarea faptelor care trebuie stabilite pentru verificarea fiecărei versiuni.

C. Activităţile de urmărire penală şi investigaţiile care trebuie efectuate pentru

rezolvarea fiecărei probleme, precum şi orice alte măsuri încheierii anchetei cu succes.

Conţinutul planului de urmărire penală

Pentru a putea desfăşura o activitate organizată la nivelul cerinţelor, organul de

urmărire penală trebuie să stabilească, în fiecare etapă a cercetărilor, sarcinile pe care le

96

Mihail Gheorghiţă Tezele generale ale tacticii criminalisitce, Ed.Arc Chişinău 2004, pp.76-87

24

are de îndeplinit şi care - de fapt - determină conţinutul planului pe care-l întocmeşte

într-o cauză sau alta. Cea mai importantă sarcină este aflarea adevărului cu privire la

faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Forma în care se materializează planul de cercetare

Privit sub raportul conţinutului, planul de cercetare al oricărei cauze, fie ea

complicată sau aparent simplă, va trebui să cuprindă întotdeauna aceleaşi elemente,

adică va avea acelaşi conţinut. Acest conţinut se poate materializa în planuri diferite,

deoarece experienţa de cercetare nu impune şi nici nu recomandă o formă unică de

plan pentru cercetarea oricărei cauze.

Tactica ascultării martorilor

Această importantă activitate judiciară se desfăşoară într-un cadru legal fiind

reglementată de dispoziţiile C.Pr.Pen., care la art.78 precizează că „martorul este

persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau o împrejurare de natură să

servească la aflarea adevărului în procesul penal”

Procesul psihologoc de formare a mărturiei judiciare

Martorul de bună-credinţă este un „preţios auxiliar al justiţiei”97

,prin faptul că

relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru

rezolvarea cauzei penale.

Definită din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia apare ca rezultatul unui

proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea

acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a

instanţelor de judecată.98

Prin urmare, este vorba despre un proces de cunoaştere a

97

Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1973, p.155. 98

Emilian Stancu, Op. cit., p.364

25

realităţii obiective, alcătuit din patru faze mai importante: percepţia99

(recepţia)

informaţiilor, prelucrarea (decodarea) logică a acestora, memorarea şi reactivarea

memorială (prin recunoaştere şi reproducere).

Percepţia faptelor şi împrejurărilor

Percepţia este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii lor

nemijlocite asupra receptorilor100

.

Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prin

intermediul organelor sale de simţ. Obiectele şi fenomenele lumii materiale, acţionând

asupra organelor de simţ, dau naştere unor procese psihice: senzaţiile şi percepţiile101

.

Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate ale

obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele umane de simţ. Cu

alte cuvinte, senzaţia se poate defini ca fiind o impresie primită de un organ de simţ (

receptori senzoriali : ochiul, urechea etc. ) în momentul în care este expus influenţei

directe a unei surse de informaţii102

Percepţia este definită ca un act de organizare a

senzaţiilor, prin care omul cunoaşte prezenţa actuala a unui obiect din exterior, adică ia

cunoştinţă că acel obiect e acolo, are o anumită consistenţă, forma etc. Percepţia, deşi

are la bază senzaţii, nu este totuşi o simplă însumare de stimulări ( informări ) care

afectează receptorii senzoriali, ea organizând informaţiile primite în funcţie de

necesităţile, de dorinţele şi de experienţa persoanei103

.

99

Gh.Alecu, Criminalistica, Ed.Ex Ponto, Constanţa 2001, p.142.

100

Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.237 101

Aurel Ciopraga, op. cit., p.16 102

Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Op. cit., p.149 103

ibidem

26

Factori de distorsiune ( bruiaj ) la nivel senzorial din perspectivă criminalistică

Factorii ce pot afecta percepţia pot fi de natură obiectivă sau subiectivă, după cum

aceştia îşi au originea în cauze externe, independente de cel ce percepe, respectiv în

persoana celui care percepe, fiind intim legaţi de personalitatea sa

Factorii de natură obiectivă care includ

vizibilitatea;

audibilitatea;

durata percepţiei;

disimularea înfăţişării;

Factorii de natură subiectivă includ:

calitatea organelor de simţ ;

gradul de instruire (de cultură) şi personalitatea individului;

vârsta şi inteligenţa persoanei;

nivelul de mobilitate al proceselor de gândire şi temperamentul;

stările de oboseală precum şi consecinţele provocate de acţiunea unor agenţi

chimici ;

stările afective;

atenţia;

tipul perceptiv.

Prelucrarea (decodarea) informaţiilor

Aparatul senzorial uman nu receptează imaginea lucrurilor şi a fenomenelor, ci doar

lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală, vor fi

sintetizate, integrate în ansambluri şi, totodată, vor fi prelucrate si decodate.

Dintre factorii care influenţează nemijlocit calitatea prelucrării informaţiilor, cei mai

importanţi se consideră a fi experienţa de viaţă a martorului, gradul său

27

de cultură, profesia acestuia, capacitatea de apreciere a spaţiului, timpului sau vitezei şi

de a da semnificaţii celor percepute107

.

Stocarea memorială

Ordonarea, în conştiinţa subiectului a informaţiilor percepute şi decodate ulterior,

marchează momentul memorării. Acest proces psihic din conştiinţa subiectului nu

trebuie privit ca o simplă stocare de secvenţe ale unui fenomen perceput anterior şi

reproduse cândva în viitor, fără o participare critică a subiectului la prelucrarea lor. Prin

urmare, memorarea se realizează printr-o participare si mai activă a personalităţii

subiectului faţă de momentul perceperii108

.

Procesele de memorare se realizează în trei etape:109

achiziţia (este modul de

receptare senzorială a evenimentelor, sub aspect psihologic având o deosebită

importanţă existenţa sau inexistenţa intenţiei de reţinere); reţinerea (conservarea) şi

reactivarea ( în cadrul căreia se includ procesele de recunoaştere şi de reproducere).

Reactivarea memorială

Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi stocate anterior

se referă fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a obiectelor, persoanelor sau

situaţiilor receptate de subiect, fie la recunoaşterea acestora.

Reproducerea constă în proiectarea mintală într-un tablou omogen a imaginilor

percepute la locul faptei, selectate şi păstrate într-o anumită ordine prin memorare şi,

apoi, în redarea lor verbală sau în scris în faţa organului judiciar.

Recunoaşterea (obiectelor, a persoanelor, a locurilor etc.) presupune existenţa unei

imagini, a unei reprezentări care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau

locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conţine mai multe informaţii,

107

Emilian Stancu, Op. cit., p.368. 108

Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.262. 109

Emilian Stancu, Op. cit., p.369// Tiberiu Bogdan, Op. cit., p.p.162-163.

28

mai multe repere, cu atât procesul recunoaşterii se va realiza mai facil. Lipsa

informaţiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranţă în recunoaştere, ezitări în declaraţie,

incertitudine subiectivă. Aceasta din urmă nu este însă în toate cazurile declarată de

martor, ce adesea se manifestă în tendinţe de completare logică a informaţiilor lacunare,

care, în mod cert, afectează veridicitatea mărturiei.

Elemente de tactică criminalistică

a.) Pregătirea ascultării martorilor;

b.) Reguli şi procedee aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor:

elemente de tactică criminalistică aplicate în etapa discuţiilor prealabile;

conduita tactică din momentul relatărilor libere ale martorului;

reguli tactice aplicate în etapa ascultării dirijate.

c.) Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor;

d.) Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor:

confruntarea;

folosirea interpreţilor.

10.3.3 Consemnarea declaraţiilor martorilor. Alte metode tehnice de fixare

a.) Consemnarea declaraţiilor martorilor (în scris);

b.) Alte metode tehnice, criminalistice de fixare a declaraţiilor martorilor (bandă

magnetică sau video-magnetică).

INTREBARI:

42. Noţiunea şi principiile organizării penale

43. Versiunile de urmărire penală

44. Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor

45. Reguli tactice în ascultarea martorilor

29

46. Consemnarea declaraţiilor martorilor

47. Psihologia persoanei vătămate şi luarea declaraţiilor sale

48. Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate

49. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea învinuitului sau

a inculpatului

50. Folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice în depistarea

comportamentului simulat

30

CURSUL NR. 6

TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI ŞI A INCULPATULUI.

TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ.

Obiective: informarea studenţilor despre regulile tactice folosite în ascultarea

invinuitului si a inculpatului, precum şi despre tactica efectuării confruntării

Cuvinte cheie: invinuit, inculpat, fixarea confruntării, confruntare


Întrebări: 51-58

Test: T 5 - Î 5

5. / 3p. Declaraţia învinuitului sau inculpatului are o valoare probantă:

a. superioară altor mijloace de probă, fiind considerată „regina probelor”;

b. egală cu alte mijloace de probă deoarece poate servi la aflarea adevărului numai

în măsura în care este coroborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul

probelor existente în cauză;

c. specială, deoarece învinuitul sau inculpatul este figura centrală a procesului

penal.

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

a.) Pregătirea ascultării.

Învinuitul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căruia să

răsuceşte, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat

până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului110

.

În legătură cu personalitatea învinuitului sau inculpatului trebuie să cunoască cel

puţin în linii generale, pregătirea lui profesională, locul de muncă, situaţia familială,

110

Ion Mircea, Op.cit.,p.273.

31

preocupările extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultură, temperamentul şi

caracterul său111

, precum şi mobilul care l-ar fi putut determina să comită fapta cercetată.

b.) Fazele ascultării învinuitului sau inculpatului sunt:

discuţiile prealabile;

relatările libere;

răspunsurile sale.

c.) Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Potrivit art.73 C.Pr.Pen. consemnarea declaraţiilor se face numai în scris, prima

declaraţie o scrie personal învinuitul sau inculpatul şi apoi se consemnează declaraţiile

într-un formular tip şi la persoana I.

Condiţiile consemnării declaraţiilor:

declaraţia să fie precisă şi fidelă expunerii;

după consemnare să fie citită învinuitului sau inculpatului sau i se dă să o

citească şi dacă este de acord o semnează pe fiecare pagină. Dacă nu poate sau nu

doreşte să semneze se vor consemna motivele corespunzătoare

TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Tactica efectuării “confruntării”

Oportunitatea confruntării

Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important de care trebuie să

ţină seama organul judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu

probator. Lipsa oportunităţii unei confruntări poate genera dificultăţi sau complica

soluţionarea cauzei. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot să-şi menţină sau să revină

asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul lor.

111

I. Mircea, „Posibilitatea cunoaşterii personalităţii făptuitorului prin unele activităţi tactice, în Anale”, vol. III, Editura

Augusta, Timişoara, 1998, p.10.

32

Elemente tactice ale pregătirii confruntării

Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă şi minuţioasă,

pentru a se ajunge la rezultatele scontate prin efectuarea sa. Astfel, pe lângă

confruntarea dintre martori sau dintre învinuiţi sau inculpaţi, uneori este necesar să

se recurgă la confruntarea dintre un martor şi un învinuit sau inculpat112

.

În linii mari, pregătirea confruntării presupune:

- studierea datelor existente la dosar;

- stabilirea persoanelor care trebuie ascultate;

- cunoaşterea personalităţii acestora;

- cunoaşterea naturii relaţiilor pe care le pot avea subiecţii infracţiunii;

- stabilirea locului, a momentului şi a modului de chemare;

- pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar

cu acest prilej;

- elaborarea planului de ascultare a martorilor principali113

.

Organizarea confruntării

După studierea materialului cauzei, stabilirea problemelor de clarificat, după

cunoaşterea şi ascultarea prealabilă a persoanelor care vor fi confruntate, organul

…………………………………………………………………………………………

..judiciar procedează la organizarea confruntării ceea ce presupune: alegerea locului

şi momentului tactic cel mai potrivit de desfăşurare, a ordinei în care persoanele vor

fi chemate la confruntare; evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntaţi;

112

A. Ciopraga şi I. Iacobuţ ,“Criminalistică”, Ed. Chemarea Iaşi 1992, p. 279. 113

Ibidem.

33

stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează să fie clarificate

prin confruntare.

Consideraţii privind psihologia confruntării

Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al

celor între ale căror declaraţii se constată contradicţii, e impusă, în primul rând, de

necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice, cu observarea cărora trebuie

efectuată ascultarea celor confruntaţi, de necesitatea adoptării de către organul

judiciar, faţă de cei ascultaţi, a unei atitudini menite a atenua efectul inhibator al

stărilor emoţionale, de necesitatea aprecierii corecte a manifestărilor, a condiţiei

celor confruntaţi.

Efectuarea confruntării propriu-zise.

O dată terminate toate măsurile pregătitoare, organul judiciar procedează la

efectuarea propriu-zisă a confruntării.

Fixarea rezultatelor confruntării

Consemnarea în procesul verbal

Fixarea rezultatelor confruntării se face printr-un proces-verbal, a cărui

structură este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi în conformitate cu

prevederile art. 91 Codul de procedură penală.

Procesul-verbal de efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate

particularităţile acestei activităţi.

34

INTREBARI :

51.In ce consta pregatirea ascultarii invinuitului sau inculpatului ?

52. Care sunt fazele ascultarii invinuitului sau inculpatului ?

53. Ce prevede art. 73 din CPP cu privire la consemnarea declaratiilor?

54. Care sunt conditiile consemnarii declaratiilor?

55. Ce intelegeti prin oportunitatea confruntării?

56. Care sunt elemnetele tactice ale pregatirii şi organizarii confruntării?

57. In ce consta confruntarea propriu-zisa?

58. Prin ce se fixeaza rezultatele confruntării?

35

CURSUL NR. 7

REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA UNOR

ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ. PREZENTAREA PENTRU

RECUNOASTERE ŞI RECONSTITUIREA

Obiective: informarea studenţilor despre regulile tactice şi procedeele

criminalistice aplicate în efectuarea prezentării pentru recunoaştere şi

reconstituirii

Cuvinte cheie: recunoastere, reconstituire


Întrebări: 59-66

Test: T 4 - Î 20

20. / 8p. Reconstituirea presupune o organizare judiciosă, pe baza unui plan care are

în vedere,în principal, următoarele: a. determinarea scopului infracţiunii;

b. stabilirea activităţilor care urmează a fi executate;

c. stabilirea persoanelor participante;

d. asigurarea ________ necesare.

Aspecte psihologice ale prezentării pentru recunoaştere

Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor

în condiţiile oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în

vederea identificarii unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de

36

aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţie apărând informaţii asemănătoare celor

reale, eronate sau denaturate116

.

Una din regulile tactice de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaştere

prevede că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei

sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să se procedeze la prezentarea

pentru recunoaştere117

.

Pregătirea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere presupune, ca şi în cazul celorlalte acte de urmărire

penală analizate, o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita acestui probatoriu

tactic de identificare.

În linii mari, activitatea de pregătire se înscrie în coordonatele menţionate în secţiunile

precedente, raportate la particularităţile prezentării pentru recunoaştere118

.

a.) Studierea materialului cauzei

Cunoaşterea materialului cauzei, vizează stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării

pentru recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.

Totodată, prin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care vor fi

chemaţi să facă recunoaşterea, aceştia fiind în exclusivitate persoane care au perceput direct

subiectul prezentării pentru recunoaştere.

b.) Ascultarea prealabilă

Ascultarea prealabilă vizează următoarele obiective:

cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixarea şi redarea persoanei

respective, a trăsăturilor sale psihice;

116

Emilian Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2002, p. 399. 117

A. Ciopraga şi I. Iacobuţă, “Criminalistică”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 159. 118

Emilian Stancu, Op.cit.,p.482.

37

determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor

subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;

stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care persoana

le-a perceput şi, mai ales, memorat asfel încât recunoaşterea să fie realmente posibilă şi

utilă119

.

c.) Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face în funcţie de condiţiile în care a avut

loc percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii120

.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi

haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă aceasta

neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus

recunoaşterii121

.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere impune o pregătire specială, date fiind

dificultăţile fireşti de identificare, datorate unor cauze diverse.

Cadavrul este posibil să prezinte unele mutilări sau alterări ca urmare a activităţilor

violente exercitate de agresori ori a accidentului, sinuciderii, ca şi în urma proceselor de

putrefacţie, care îl fac aproape imposibil de recunoscut. În asemenea împrejurări, înainte de

prezentare, este indicat să se procedeze la efectuarea “toaletei cadavrului“, operaţie despre

care am amintit în capitolul consacrat metodelor de identificare a persoanelor.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere necesită selecţionarea unui grup de obiecte

asemănătoare cu obiectul de identificat, însă nu “identice”.

119

Em. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.

483. 120

Cu privire la organizarea pregătirii pentru recunoaştere A se vedea C. Suciu, Op.cit., p. 444-445.

121 Ibid.

38

Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul serviciului

medico-legal, al poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face după fotografie. Condiţiile

de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie, de asemenea, să fie

avute în vedere la pregătirea recunoaşterii.

Odată încheiate pregătirile prezentării pentru recunoaştere, se trece la efectuarea propriu-

zisă a acestui act, în funcţie de natura obiectului recunoaşterii, urmând să se aplice, alături de

regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice122

.

Tactica efectuării „reconstituirii”

Noţiunea, obiectul şi funcţiile reconstituirii

În conformitate cu art. 130 Codul de Procedură Penală, organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea

unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fata locului, în întregime sau în parte, a

modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.

Obiectul reconstituirii îl constituie reproducerea cu caracter experimental, fie în

întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea

au fost săvârşite, inclusiv a condiţiilor în care au avut loc. Desigur este vorba de o

interpretare extensivă a prevederilor art. 130 Cod Procedură Penală, însă, absolut

necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai multor subiecţi

procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi ca şi posibilitatea de efectuare a anumitor acte

ori de producerea unor rezultate.

122

Em. Stancu, „Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.

485.

39

Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar

Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se

pot aprecia trăsăturile esenţiale ale reconstituirii - care, o deosebesc de alte activităţi de

urmărire penală şi de tactică criminalistică, cum ar fi:

- cercetarea la faţa locului, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere123

.

- în cadrul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile

şi nu urmele acestora.

- în cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă

urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării

posibilităţii de a vedea sau de a auzi.

Principalele elemente de diferenţiere sunt următoarele:

a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor procedee

tactice criminalistice este regula potrivit căreia ambele nu se pot desfăşura decât la locul

unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a fi verificat;

b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea sustinerilor autorilor

infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi pentru verificarea

declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate, acestea fiind, de altfel situaţiile cele mai

frecvente de utilizare ale lui;

c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire penală

care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar experimentul se execută

pentru a se verifica dacă este posibil ca o situaţie să fi avut loc într-un fel sau altul,

nereferindu-se strict la o singură posibilitate dovedită deja, ca la reconstituire;

123

Bulai C. “Drept Penal Român”, Partea Generală. vol. I şi II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992

40

d) în ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta trebuie remarcat că

reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a cercetărilor;

e) reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral

“filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se referă doar la verificarea

anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente, chiar dacă este adevărat, acestea

reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

Principalele categorii de reconstituiri

Deşi, aşa cum s-a precizat, sfera şi natura împrejurărilor, ce pot fi verificate prin

mijlocirea reconstituirii sunt extrem de variate, convenţional, privite sub raportul

conţinutului, acestea ar putea fi incluse în una din următoarele categorii:

- într-o prima categorie se cuprind toate acele fapte, fenomene, împrejurări, legate

de modul şi condiţiile de realizare a activităţii materiale, prin care se săvârşeşte

infracţiunea sau fapte şi fenomene aflate într-o strânsă legătură cu primele, a căror

reproducere oferă posibilitatea verificării experimentale a diverselor activităţi întreprinse

de făptuitor, anterior, concomitent şi ulterior săvârşirii faptei;

- cea de a doua categorie cuprinde verificarea experimentală a tuturor împrejurărilor

ce reflectă modul în care fenomenele, situaţiile legate de condiţiile producerii faptelor, în

primul rând, activitatea ce constituie elementul material al infracţiunii au fost percepute

de cei care, într-un fel sau altul au participat la producerea faptei - învinuit sau inculpat,

martori oculari, persoana vătămată.

41

Fără a epuiza situaţiile obiectiv posibile ce pot fi reproduse experimental, în

practica organelor judiciare, cel mai adesea se recurge la următoarele categorii de

reconstituiri124

:

- reconstituirea destinată verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, învinuitului

sau inculpatului ca şi ale persoanei vătămate;

- reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuală sau

auditivă, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;

………………………………………………………………………………….-

reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de săvârşire a anumitor acţiuni în

condiţiile date.

Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de începerea acesteia

Printre activităţile premergătoare care se desfăşoară la locul reconstituirii reţinem:

- invitarea martorilor asistenţi şi a reprezentantului unităţii în incinta ori pe

teritoriul căreia se desfăşoară reconstituirea;

- organizarea fotografierii locului reconstituirii;

- verificarea locului în care se va efectua reconstituirea şi reamenajarea acestuia

pentru a corespunde condiţiilor ce au existat în momentul săvârşirii faptelor ale căror

împrejurări se reconstituie, dacă între timp a suferit modificări;

- instalarea participanţilor la reconstituire şi reinstruirea acestora cu privire la

atribuţiile ce le revin şi activităţile pe care urmează a le întreprinde;

-stabilirea semnelor şi a modalităţilor de legatură între participanţii la

reconstituire.

Pregătirea reconstituirii presupune întocmirea unui plan care trebuie să cuprindă:

124

Emilian Stancu, Op.cit., p.492.

42

- data şi locul reconstituirii;

- scopul reconstituirii — se va mentiona ce urmează a se verifica;

- modul de desfăşurare - ce activităţi vor fi întreprinse pentru reproducerea

împrejurărilor a căror verificare se urmăreşte prin reconstituire, ordinea lor şi

persoanele ce le vor executa;

- participanţii - învinuiţi sau inculpaţi - precum şi lucrătorii de cercetare penală

care vor lua parte la reconstituire, cu sarcini concrete pentru fiecare;

- asigurarea materială: mijloacele materiale de probă, obiectele ce vor fi folosite,

de unde vor fi procurate, mijloace tehnice necesare pentru fixarea rezultatelor

reconstituirii, mijloacele de deplasare;

- data, locul şi cine va face instructajul efectivelor ce vor participa la reconstituire.

Dispunerea reconstituirii

Potrivit prevederilor art. 130 Cod Procedură Penală, reconstituirea poate fi dispusă

motivat de către organul de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată, dacă

acesta consideră necesar să verifice ori să precizeze o serie de date ce prezintă

importanţă pentru soluţionarea cauzei şi care nu au fost clarificate prin alte mijloace

de probă.

Referitor la modalitatea de dispunere, amintim că aceasta se face în faza de

urmărire penala, printr-o rezoluţie motivată a organului judiciar, după începerea

urmăririi penală. În faza de judecată, reconstituirea este dispusă de către instanţă, printr-

o încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti.

Organizarea reconstituirii

Ca şi în cazul celorlalte acte procedurale analizate anterior, reconstituirea

presupune o pregătire atentă, o organizare temeinică sub raport tehnico-tactic, pe baza

43

unui plan întocmit judicios, organul judiciar însărcinat cu efectuarea ei urmând a avea în

vedere o serie de probleme125

:

a) Determinarea cu exactitate a problemelor ce vor fi verificate, în funcţie de

obiectul reconstituirii.

b) Stabilirea persoanelor participante la reconstituire.

c) Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod cât mai

apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată, ceea ce reprezintă o cerinţă tactică

deosebit de importantă.

Principalele condiţii care se cer a fi respectate la organizarea unei reconstituiri

sunt:

Condiţiile de loc;

Condiţiile de timp;

Condiţiile atmosferice;

Alte condiţii.

Reguli tactice de efectuare a reconstituirii

O regulă tactică a carei observare e impusă de puternice raţiuni este cea potrivit

căreia reconstituirea trebuie efectuată în condiţii similare sau cât mai apropiate de cele

existente în momentul producerii faptului sau fenomenului ori se presupune că s-a

petrecut.

O altă recomandare de ordin tactic priveşte modul propriu-zis de efectuare a

experimentelor.

125

A se vedea Emilian Stancu,Op.cit., pp.493-495//N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, Bucureşti 1998,

p.280//Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976, p.144//G.Antoniu

ş.a., Dicţionar de procedură penală, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988, p.297.

44

Pentru ca rezultatele faptelor, fenomenelor ce se verifică experimental să poată sta

la baza convingerii organelor judiciare, se impune ca experimentele să fie efectuate cu

maximum de atenţie, de exactitate şi, mai mult, când este vorba de împrejurări esenţiale

se impune repetarea de un anumit număr de ori a experimentului, în aceleaşi condiţii cât

şi în condiţii deliberat modificate.

Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc. trebuie să fie similare

sau cât mai apropiate de cele ce au existat în timpul producerii faptelor, evenimentelor

ale căror împrejurări se verifică prin reconstituire, dacă schimbarea lor îi influenţează

rezultatul126

.

Fixarea rezultatelor reconstituirii

a.) Procesul – verbal de efectuare a reconstituirii este principalul mijloc de

fixare. El trebuie încheiat cu respectarea prevederilor legale şi a normelor recomandate

de criminalistică. Procesul-verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte

întregul proces al activităţilor întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care

s-a ajuns, are aceeaşi structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea

finală. În componenţa acestor părţi întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces-

verbal şi elemente proprii, determinate de natura şi finalitatea urmărită prin efectuarea

acestei activităţi.

b.) Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul-

verbal şi au menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea

şi, în ultimul timp videofilmarea, sunt tot mai frecvent folosite în cursul reconstituirii.

c.) Fixarea rezultatelor pe bandă audio sau videomagnetică

126

Emilian Stancu, Op.cit., p.496.

45

Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii

În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile în

raport cu o serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a

acestora, apropierea condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au

existat în momentul săvârşirii faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor,

fenomenelor, în condiţii de timp şi loc precizate de persoanele ce au cunoştinţă de

existenţa lor.

După cum organul de urmărire penală trebuie să analizeze şi să aprecieze

rezultatele tuturor activităţilor pe care le întreprind, tot astfel, şi în cazul reconstituirii

are obligaţia de a le aprecia, în scopul de a stabili valoarea lor pentru cauza, măsura şi

modul cum pot fi folosite, în raport cu problemele ce se cer clarificate în cursul

cercetării.

Referitor la aprecierea rezultatelor reconstituirii se poate considera că, pe baza

acestora, organul de urmărire penală poate ajunge la concluzii certe sau probabile. Este

necesar să se facă deosebirea între rezultatele certe ori probabile ale reconstituirii, pe de

o parte şi concluziile certe sau probabile la care se poate ajunge pe baza acestora, pe de

altă parte.

INTREBARI:

59. In ce consta pregatirea prezentarii pentru recunoastere?

60. Ce aspecte psihologice incumbă prezentarii pentru recunoastere?

61. Prin ce se fixeaza rezultatele prezentarii spre recunoastere?

62. Care este obiectul reconstituirii?

63. Care sunt deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar?

46

64. Care sunt principalele categorii de reconstituire?

65. Care sunt regulile tactice de efectuare a reconstituirii?

66. Prin ce se fixeaza rezultatele reconstituirii?

47

CURSUL NR. 8

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Obiective: informarea studenţilor despre tactica efectuarii perchezitiei, baza legala

si mijloacele criminalistice de fixare a acesteia

Cuvinte cheie: perchezitia corporala, perchezitia domiciliara, perchezitia locurilor

inchise


Întrebări: 67-74

Test: T 5- Î 15

15. / 5p. Cine dispune efectuarea percheziţiei domiciliare?

a. procurorul, la cererea organului de efectuare penală;

b. procurorul, pe timpul nopţii;

c. instanta de judecată la cererea procurorului.

Consideraţii generale cu privire la percheziţie

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probã în procesul penal, obiectele ce conţin

sau poartã urme ale infracţiunii, înscrisurile sau valorile care constituie astfel de

mijloace trebuie sã fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de urmãrire penalã,

dar şi pãstrate pânã la soluţionarea cauzei.

Prin percheziţie înţelegem acel act procedural ce face parte din activitatea de

urmãrire penalã şi tacticã criminalisticã “destinat cãutãrii şi ridicãrii unor obiecte care

48

conţin sau poartã urme ale unei infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie

cunoscute,fie necunoscute organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevãrului”127

.

Clasificarea percheziţiilor

Percheziţia poate fi domiciliarã sau corporalã.

A.) Percheziţia domiciliarã

Conform prevederilor art.100 C.pr.pen. şi art.111 C.pr.pen. rezultã douã situaţii :

a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusã când :

- existã un înscris sau obiect care intereseazã urmãrirea penalã sau judecata şi

care se aflã în posesia unei persoane;

- organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc

de probã;

- persoana tãgãduieşte existenţa sau deţinerea acestora.

Percheziţia poate fi dispusã doar dacã aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusã dacã actul procedural este

necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea

persoanelor ce urmeazã a fi percheziţionate, legislaţia noastrã prevede şi alte

condiţii cu valoare de garanţii suplimentare, instituite în scopul evitãrii unor

acţiuni judiciare.

B.) Percheziţia corporalã

Conform art.100 al.5 C.pr.pen., care prevede condiţiile legale pentru dispunerea şi

efectuarea percheziţiei corporale, distingem douã situaţii :

a) În prima situaţie percheziţia corporalã poate fi dispusã şi efectuatã dacã:

- existã un înscris sau obiect care intereseazã urmãrirea penalã sau judecata şi

care se aflã în posesia unei persoane fizice sau juridice;

- organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc

de probã ;

127


49

- persoana fizicã tãgãduieşte existenţa ori deţinerea lui.

Percheziţia poate fi dispusã doar dacã aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

b) În a doua situaţie percheziţia corporalã poate fi dispusã sau efectuatã dacã

actul procedural este necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor. În

raport de calitatea persoanei ce urmeazã a fi percheziţionatã, legislaţia în

vigoare prevede şi alte condiţii, ce reprezintã mãsuri suplimentare de protecţie,

instituite în scopul evitãrii unor acţiuni judiciare şicanatorii.

Tipologia percheziţiei

Unii autori de specialitate131

, considerã cã deşi clasificarea percheziţiilor din punct

de vedere al legii procesual penale se face în percheziţie domiciliarã şi corporalã, privite

prin prisma unor particularitãţi tactice de efectuare, percheziţiile domiciliarã şi corporalã

pot fi împãrţite în mai multe categorii.

Astfel:

1. dupã natura locului în care este efectuatã, percheziţia se împarte în : percheziţia

locurilor deschise şi a locurilor închise sau a spaţiilor locuite fie de o familie, fie de

folosinţã comunã;

2. dupã numãrul de persoane la care urmeazã sã se facã percheziţia, aceasta poate fi

individualã sau de grup, situaţie întâlnitã frecvent în cazul participaţiei;

3. dupã numãrul lor, percheziţiile mai pot fi clasificate în primare sau repetate,ultima

variantã fiind specificã împrejurãrilor în care rezultatele primei percheziţii au fost

negative sau condiţiile de efectuare au fost improprii.

Alţi autori preferã un alt gen de clasificare a percheziţiilor domiciliarã şi corporalã,

dupã cum urmeazã :

131


50

1. dupã locul de efectuare, percheziţiile se împart în : percheziţii corporale şi

domiciliare;

2. dupã temeiul legal, ele se împart în :

- percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emisã de procurorul

care supravegheazã activitatea organului de cercetare penalã;

- percheziţii efectuate în baza consimţãmântului scris al

persoanei percheziţionate;

- percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantã;

3. dupã timpul de efectuare : percheziţii efectuate în timpul zilei şi percheziţii

efectuate în timpul nopţii;

4. dupã persoanele participante : percheziţii la care participã numai organele de

urmãrire penalã şi percheziţii la care participã şi alţi specialişti;

5. dupã numãrul persoanelor la care se efectueazã : percheziţii efectuate la o

singurã persoanã şi percheziţii efectuate la locuinţele mai multor persoane.

Tactica efectuării percheziţiei cuprinde următoarele etape:

a.) Efectuarea percheziţiei în locurile închise;

b.) Deplasarea la locul percheziţiei;

c.) Intrarea la locul percheziţiei;

d.) Cercetarea clădirii:

-cercetarea zidurilor sau a pereţilor;

-cercetarea altor elemente de construcţie;

-căutarea sistematicã a obiectelor şi mobilierului.

51

Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei

Procesul-verbal este dupã cum am precizat principalul mijloc de consemnare a

rezultatelor unei percheziţii.

Fotografia şi filmul judiciar sunt mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor

percheziţiei, datoritã caracterului lor demonstrativ, au scopul de a ilustra cu ajutorul

imaginilor, partea descriptivã a procesului-verbal, de a întregi şi uşura înţelegerea

acestuia.

Înregistrarea videomagneticã permite fixarea imaginilor de ansamblu, ale obiectelor

principale şi de detaliu. Oferã, ca şi filmul judiciar, avantajul redãrii fidele, complete, în

dinamismul lor, a principalelor momente pe care le parcurge percheziţia efectuatã în

cazurile ce prezintã un anumit grad de complexitate132

.

Desenul-schiţã va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele în

care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manierã asemãnãtoare schiţei

efectuate cu ocazia cercetãrii la faţa locului133

.

INTREBARI:

67. Ce se intelege prin perchezitie?

68. Clasificarea perchezitiilor.

69. Tipologia perchezitiei.

70. Cum se efectueaza perchezitia in locurile inchise?

71. Care sunt regulile tactice referitoare la deplasarea la locul perchezitiei şi intrarea

la locul vizat?

72. Cum se cerceteaza o cladire supusa perchezitionarii?

73. In ce baza se efectueaza perchezitia?

74. Care sunt mijloacele de fixare a perchezitiei?

132

Emilian Stancu, Op.cit.,p.455. 133


52

CURSUL NR. 9

OMUCIDEREA

METODOLOGIA INVESTIGAREA MORTII VIOLENTE

Obiective: informarea studenţilor despre regulile tactice şi procedeele

criminalistice aplicate în efectuarea investigarii omuciderii

Cuvinte cheie: moarte violenta, asfixie mecanica, strangulare, spanzurare, depesaj

criminal


Întrebări: 75-80

Test: T 6- Î 18

18. / 8 p. Semnele cadaverice tardive:

a.putrefacţia;

b.conservarea artificială a cadavrului;

c.conservarea naturală a cadavrului : mumifierea, lignificarea, congelarea naturală

şi ___________ .

Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea morţii violente

Omorul constituie una din formele morţii violente. Investigarea sa se

particularizează faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa

specifică, concentrată în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi naturii

morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea

mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei, identificarea

autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului sau a

mobilului infracţiunii.

53

Obiectul probaţiunii îl constituie tocmai aceste probleme sus-menţionate. Indiferent

de particularităţile omorului, organul judiciar va trebui să-şi orienteze cercetările potrivit

formulei „celor 7 întrebări”:

Ce faptă s-a comis şi care este natura ei?

Unde s-a comis fapta?

Când a fost săvârşită?

Cine este autorul?

Cum şi în ce mod a săvârşit-o?

Cu ajutorul cui?

În ce scop?

La aceste întrebări se mai adaugă, uneori, încă una foarte importantă:

Cine este victima?2

Răspunzând la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de

natură să reflecte realitatea şi astfel, să permită stabilirea adevărului.

A. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

Pentru identificarea cauzei morţii organul de urmărire penală şi medicul legist

conlucrează. În funcţie de cauza ei, moartea poate fi consecinţa unui omor, a unei

sinucideri sau a unui accident, “diagnosticul juridic al decesului” stabilindu-se din

coroborarea interpretării datelor obţinute prin investigaţiile ştiinţifice criminalistice şi

cele anatomopatologice. Fireşte că investigaţiile medico-legale au prioritate.

B. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.

Cercetările privind victima vizează consemnarea locului şi a poziţiei în care se

găseşte. Nu totdeauna locul unde este găsit cadavrul corespunde cu locul în care s-a

săvârşit agresiunea iar alteori victima este deplasată fie de către agresor, fie în scopul

acordării primului ajutor.

2 E.Stancu, op.cit., pp.503-504//L.Cârjan, “Cele şapte întrebări fundamentale ale investigării omorului”, Volum: Realităţi şi perspective

în criminalistică, Ed.Little Star, Bucureşti 2003, pp.25-49.

54

C. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.

Momentul suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple.

Astfel, rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea momentului

exact la care a survenit moartea iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activităţii

infracţionale desfăşurate de autor.

D. Determinarea modului în care a fost săvârşit omorul.

Stabilirea modului de suprimare a vieţii victimei este posibilă pe baza interpretării

unui complex de date, de urme, cu privire la întrega activitate desfăşurată de infractor.

E. Identificarea făptuitorului şi a celorlalţi participanţi.

Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii

(complici, instigatori, tăinuitori), este una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea

depinzând atât desfăşurarea normală a procesului penal, cât şi încadrarea corectă a

faptei.

F. Identificarea victimei.

Această problemă are, la rândul ei, o importanţă particulară pentru anchetă, întrucât,

odată stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecţi, ca şi a

încadrării faptei în funcţie de calitatea subiectului pasiv al infracţiunii.

G. Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârşirea infracţiunii.

Identificarea acestor instrumente vizeză atât agentul vulnerant, care a cauzat

moartea victimei, cât şi celelalte mijloace destinate pregătirii săvârşirii faptei,

pătrunderii la faţa locului, imobilizării victimei etc.

H. Stabilirea mobilului sau scopului infracţiunii.

Stabilirea mobilului omorului este problema cheie, ea prezentând importanţă atât în

stabilirea faptelor şi împrejurărilor cauzei, a identificării autorului, cât şi în încadrare

juridică a faptei. De pildă, omorul comis din ură sau gelozie serveşte deseori la

55

alcătuirea rapidă a cercului de bănuiţi. Totodată, interesul materiel, încer-carea de a se

sustrage de la urmărirea penală, reprezintă elemente de circumstanţiere a omorului

calificat.

Modalităţi de probare a infracţiunii de omucidere

În vederea elucidării cauzelor omuciderii, sub toate aspectele sale şi pentru a fi în

măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probaţiunii în acest caz, organul de

urmărire penală va trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de probă tehnico-

ştiinţifice, tactice şi metodologice criminalistice. Astfel3:

Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală. Mijloacele de probă

utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, dintre care se

disting:

Cercetarea la faţa locului, în accepţia cea mai largă, prin aceasta înţelegând nu

numai locul propriu-zis al omorului, ci şi alte zone în care au fost descoperite urme,

instrumente, etc.

Efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice, de expertize criminalistice şi

medico-legale, alte examinări complexe cu caracter tehnic.

Ascultarea martorilor, a învinuiţilor sau inculpaţilor şi eventual, a persoanei

vătămate, dacă fapta a rămas în faza de tentativă.

Efectuarea de prezentări pentru recunoaşterea de persoane sau obiecte, inclusiv

recunoaşterea victimei sau a obiectelor care i-au aparţinut.

Efectuarea de percheziţii, de ridicări de obiecte sau înscrisuri.

Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susţineri ale învinuiţilor,

cât şi ale martorilor.

3 V.Greblea, “Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti”, Volum: Documentar al Parchetului General de pe lângă

Curtea Supremă de Justiţie, apud E.Stancu, op.cit., p.506.

56

Efectuarea de confruntări, în ipoteza existenţei de contradicţii în declaraţiile

celor audiaţi.

Mijloace tehnico-tactice criminalistice şi medico-legale. Mijloacele tehnice,

tactice şi metodologice criminalistice aflate la îndemâna organelor judiciare sunt,

următoarele:

Mijloacele tehnico-ştiinţifice de examinare a urmelor infracţiunii, a corpurilor

delicte descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a

fost descoperit cadavrul, precum şi cu prilejul percheziţiei.

Mijloacele de identificare a persoanelor şi cadavrelor, altele decât cele pe baza

urmelor descoperite în câmpul infracţional: identificări după semnalmente

exterioare, reconstituiri de fizionomii ş.a.

Procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent

în aceste cazuri, cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziţiei,

reconstituirii etc.

Regulile metodologice aplicate potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte,

începând cu cele metodologice generale.

Mijloacele proprii medicinii legale, ştiinţă al cărei aport în soluţionarea

cazurilor de omucidere este deosebit de important, interesând mecanismele de

producere a morţii, momentul survenirii acesteia, identificarea autorului prin

examene biologice.

57

CURSUL NR. 10

OMUCIDEREA

Reguli generale metodologice aplicate în investigarea omorului

Regulile generale metodologice sunt, în esenţă, următoarele4:

efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din

procuror, medic legist şi lucrători de poliţie, conducerea acesteia fiind asigurată de

către procuror, potrivit prevederilor art. 209 C.pr. pen., în scopul desfăşurării

activităţii de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat.

asigurarea operativităţii, printr-o organizare eficientă a cercetării, acordându-se

prioritate activităţilor care reclamă o maximă urgenţă, cum sunt:

1. cercetarea la faţa locului.

2. ascultarea imediată a persoanelor care au cunoştinţă despre fapta săvârşită,

despre victimă sau agresor.

3. dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor judiciare.

4. urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.

În legătură cu necesitatea deplasării urgente la faţa locului, este semnificativă

concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20 la sută din dosarele cu autori

necunoscuţi sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.

cercetarea atentă, completă şi calificată a locului faptei, dată fiind rezonanţa sa

în stabilirea precisă a faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi în identificarea

autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante.

planificarea judicioasă a întregii activităţi de urmărire penală, în funcţie de

particularităţile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se ţină seama de

4 E.Stancu, op.cit., pp.507-508.

58

datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la

timp a probelor, evitându-se acţiunile de natură să tergiverseze soluţionarea cauzei.

stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracţiunii, ancheta

trebuind să pornească de la faptă la autor şi nu invers, cerinţă subordonată direct

principiului aflării adevărului şi prezumţiei de nevinovăţie, prin care se previn, în

primul rând, o posibilă eroare judiciară, ca şi efectuarea unor acte de urmărire

penală inutile.

asigurarea continuităţii desfăşurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de

investigare şi, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să

desfăşoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă

de la cercetarea la faţa locului, să participe procurorul competent.

efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual

penale şi cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-ştiinţifice

şi reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfăşurării procesului

penal.

Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului

Organele de urmărire penală pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unui omor, potrivit

prevederilor art. 221 C.pr.pen. prin plângere, denunţ ori sesizându-se din oficiu când

află pe orice cale despre săvârşirea unei omucideri sau a unei morţi suspecte. În

practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de

moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părţi

de schelet5.

5 I.Braşoveanu, “Consideraţii cu privire la cercetarea pluridisciplinară a infracţiunilor de omor cu dezmembrări sau mutilări ale

cadavrului şi corpului uman”, Seminar de perfecţionare profesională a procurorilor criminalişti, Sinaia 20-24.11.2000, pp.118-120.

59

Măsuri luate de organul de poliţie sosit primul la faţa locului. La faţa locului

soseşte primul poliţistul sesizat, în condiţiile arătate, sau alt organ judiciar care,

indiferent de competenţă, informează dispeceratul de poliţie, de aici parchetul şi

serviciul medico-legal.

Tot el este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să întreprindă cu maximă

urgenţă următoarele:

Stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viaţă, pentru un eventual

prim-ajutor şi transportarea sa imediată la spital.

Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea

urmelor, inclusiv a zonelor adiacente.

Fixarea tuturor împrejurărilor care, pe parcurs, se pot modifica sau dispărea,

chiar şi a acelora care trebuie înlăturate, întrucât prezintă pericol.

Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte, a oricărei

persoane care poate oferi informaţii despre victimă.

Activităţi pregătitoare întreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă. În cadrul

activităţilor pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, organele de urmărire

penală vor proceda la:

identificarea victimei şi a celorlalte persoane implicate în săvârşirea faptei, în

primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării.

efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din

echipă, pentru stabilirea decesului şi desprinderea primelor concluzii cu privire la

cauza şi natura morţii, la mecanismele care au provocat-o şi la agenţii vulneranţi.

prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul

obligaţiei de conservare a tuturor urmelor.

ascultarea imediată a tuturor martorilor oculari sau a persoanelor care au

cunoştinţă despre faptă, despre victimă sau despre agresor.

60

urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziţii domiciliare şi

corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a

unor fragmente de cadavru, dacă iniţial au fost descoperite numai părţi din acesta,

aruncate în diverse locuri.

Pregătirea cercetării locului faptei

Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracţiunii.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se

desfăşoară în două direcţii6:

Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la faţa locului, în

vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât şi tehnic-

criminalistic;

Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la faţa locului,

pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot

modifica sub o formă sau alta.

La primirea sesizării, organul de urmărire penală – indiferent că este sau nu

competent – are datoria să întreprindă de îndată următoarele:

Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea s-a făcut

pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru

prevenirea unor eventuale dezinformări.

Determinarea locului, naturii, gravităţii şi a oricărui alt element care să servească la

formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.

Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la faţa

locului, măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un lucrător

de poliţie) ce se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja acolo. În

cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de criminalistică.

6 E.Stancu, op.cit., p.510.

61

Organul de urmărire penală trebuie să îşi verifice competenţa, procedând, după caz,

fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent şi

obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua actele de cercetare care nu suferă amânare.

Art. 213 C.pr.pen. obligă la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar

şi pe cei care nu au în competenţă specială acest lucru.

Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice. Sub raport tehnico-tactic

criminalistic, o atenţie deosebită va fi acordată verificării şi pregătirii mijloacelor

tehnico-ştiinţifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării.

Pentru cercetările care nu presupun o desfăşurare de mijloace deosebite sunt

necesare7:

trusa criminalistică universală, care va trebui să aibă instrumentarul complet din

compartimentele pentru executarea măsurătorilor şi marcajelor, pentru

descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor.

trusa foto, va dispune de aparate, obiective şi materiale fotosensibile, inclusiv de

dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor.

trusele criminalistice specializate (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor

biologice, a accidentelor de circulaţie, pentru descoperirea stupefiantelor).

7 Gh.Alecu, op.cit., pp.58-59.

62

CURSUL NR. 11

OMUCIDEREA

Efectuarea cercetării la faţa locului în caz de omor

Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârşit omorul sau a locului în care a

fost descoperit cadavrul se desfăşoară potrivit regulilor generale ale cercetării la faţa

locului şi parcurge faza statică şi faza dinamică8.

Cercetarea în faza statică

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către

procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele,

completarea sau verificarea măsurilor iniţiale luate de către organul de urmărire penală

sosit primul la faţa locului, activitate ce se circumscrie primelor măsuri întreprinse în

asemenea cazuri.

Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morţi violente, va debuta cu:

Constatarea morţii victimei, efectuată de către medicul legist, în prezenţa

procurorului.

Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-şi formeze o

imagine de ansamblu asupra câmpului infracţional.

Obţinerea unor date referitoare la victimă, la faptă şi la persoanele care au

cunoştinţă despre omor şi autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari.

Stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după săvârşirea

omorului.

Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de

la victimă spre marginea locului faptei.

8 E.Stancu, op.cit., pp.511-516//N.Văduva, op.cit., pp.187-192.

63

Selecţionarea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei.

Cercetarea în faza dinamică

Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia,

precum şi locul de sub cadavru după care se va continua cu porţiunea de teren din jurul

victimei.

Examinarea cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul

dintre experţii criminalişti prezenţi la faţa locului, va fi efectuată cu prioritate

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor.

În cazul urmelor biologice, se solicită şi concursul medicului legist ori

biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice, se

va efectua schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în

procesul verbal.

În această etapă se procedează la examinarea obiectelor din perimetrul cercetat, după

ce acestea sunt deplasate şi ridicate. În funcţie de particularităţile cazului, stabilite în

etapa precedentă, se procedează astfel: în spânzurare sau sugrumare, se scoate laţul,

tăindu-se pe partea opusă nodului; în intoxicaţii, se cercetează etanşeitatea anumitor

recipiente şi a instalaţiilor, conductelor, tirajul sobelor consem-nându-se eventualele

lor defecţiuni.

Cu mare atenţie trebuie făcută examinarea îmbrăcăminţii cadavrului deoarece aceasta

poate fi în dezordine sau poate prezenta rupturi, urme de împuşcare, împunsături, tăieturi,

arsuri etc. (indicii ale luptei purtate cu agresorul). Dacă îmbrăcămintea prezintă orificii sau

rupturi, se precizează localizarea, forma, dimensiunile, direcţia lor, eventualii factori

primari sau complementari ai împuşcării. După aceleaşi criterii urmează să fie descrise

urmele prezente (biologice sau nebiologice).

Examenul extern al cadavrului se face după dezbrăcarea completă a acestuia.

Medicul legist va descrie: semnele morţii reale, leziunile de violenţă, urmele biologice şi

nebiologice, semnele externe ale diferitelor boli, semnele particulare şi cele consecutive

64

procedurilor terapeutice. În măsura posibilului, acest examen trebuie să furnizeze date

necesare pentru diagnosticul orientativ între leziunile de violenţă, modificările

postmortem şi eventualele acţiuni distructive ale animalelor.

După fotografierea cadavrului şi a urmelor are loc prelevarea, ambalarea şi

trimiterea urmelor şi corpurilor delicte în vederea examenelor de laborator.

Se întocmeşte procesul-verbal de cercetare semnat de membrii echipei de

intervenţie.

Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul

criminalist, este o activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu o rezonanţă deosebită

în desfăşurarea ulterioară a anchetei, în soluţionarea cazului.

Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai

multe date referitoare la:

cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme

tipice luptei dintre victimă şi agresor;

posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima;

corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii

infracţiunii;

data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele

întrebuinţate etc.

Constatarea morţii victimei. Examinarea cadavrului va începe numai după ce

medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice

instalării morţii biologice şi confirmat cu prilejul examenului necroptic9.

Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului.

9 Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.59-62.

65

Semnele morţii reale. Semnele morţii reale constau din modificări fizico-chimice

ale cadavrului datorate încetării funcţiilor vitale şi acţiunii factorilor de mediu asupra

acestuia.

Principalele semne care servesc la stabilirea morţii10

sunt:

a. Semnele precoce, cum sunt absenţa respiraţiei, încetarea activităţii cardiace şi

lipsa reflexelor la anumiţi stimuli;

b. Semnele semitardive, permit stabilirea cu certitudine a morţii, ele constând în

răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea

lividităţilor şi petelor cadaverice;

c. Semnele tardive, constau în apariţia fenomenelor de putrefacţie şi a celor de

mumifiere, adipoceară, congelare etc. semne datorate timpului scurs de la

data decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

Examinarea propriu-zisă a cadavrului. După constatarea morţii, medicul legist şi

procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată în

condiţiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenţie şi

minuţiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la cauza şi

natura morţii.

10 Ibidem.

66

CURSUL NR. 12

OMUCIDEREA

Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele şi procedeele

folosite de făptuitor pentru suprimarea vieţii victimei

Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi procedeele folosite de

către făptuitor în suprimarea vieţii victimei, este necesar ca, încă de la începutul

cercetării, să se ţină seama de specificul leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

1. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente. Omorurile săvârşite cu

arme albe (denumire dată datorită strălucirii lor), care se clasifică în mai multe categorii

– obiecte înţepătoare.

a. Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului,

lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa

corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau

în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii11

;

La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase apar

fie sub formă de împroşcare, în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălţi, la plăgile

venoase.

b. Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase (cuţit cu vârf

ascuţit, baionetă, foarfeci etc., au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea

plăgii se raportează la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa

penetrantă, practic aflându-ne în faţa unei acţiuni concomitente de perforare şi de

tăiere;

11 V.Beliş, “Traumatologie mecanică în practica medico-legală şi judiciară”, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti 1985, pp.144-153.

67

c. Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă etc.) se prezintă ca

plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuţită. Obiectele despicătoare produc

leziuni despicate cu caractere de răni tăiate la exterior, cu margini netede, liniare, iar pe

margine, atunci când lama obiectului vulnerant nu este suficient de ascuţită, se produc

mici contuzii şi răni zdrobite, frecvent cu fracturi.

d. Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale

obiectului vulnerant realizându-se după lungimea şi adâncimea plăgii, care, însă, nu

concordă întotdeauna cu lungimea lamei.

Plăgile tăiat-înţepate şi înţepate prezintă un orificiu şi un canal. La orificiul plăgii

este necesar a se examina şi consemna forma, mărimea, numărul orificiilor, aspectul

marginilor sau unghiurilor şi înclinaţia orificiului. Cercetarea stereomicro-scopică

permite identificarea obiectului prin suprapunerea imaginii plăgii (zimţurilor sale) cu

cele ale cuţitului12

.

e. Diferenţierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în

care se prezintă aceste leziuni. De regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a toracelui,

arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa

gâtului sau mâinii şi, frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele până când

reuşeşte să execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în punctul de plecare şi mai

superficiale la sfârşit.

Rănile gâtului interesează în mod particular practica medico-legală, pentru a stabili

diagnosticul diferenţial al celor produse în scop de sinucidere faţă de cele produse în

scop criminal. În sinucideri, sângele se scurge pe părţile anterioare ale corpului, rana

este asimetrică, mai adâncă în partea dreaptă a gâtului la dreptaci sau invers la stângaci,

transversală şi coincide cu o motivaţie de suicid afirmată sau constatată (scrisori etc.).

În omucideri, la locul faptei, sângele apare împrăştiat, plaga apare simetrică, unică,

pe veşminte încheiate.

12 Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp. 203-204.

68

2. Omorul săvârşit prin asfixii. Moartea violentă săvârşită prin asfixie mecanică,

cunoscută în practica medicală şi sub denumirea de „anoxie acută de tip ventilator”13

,

este o modalitate frecventă de omucidere, dar şi de sinucidere, de aici rezultând o serie

de probleme ce se cer rezolvate, din cauza diversităţii modurilor în care se realizează:

spânzurare, ştrangulare, astuparea (ocluzia) căilor respiratorii, comprimarea toraco-

abdominală şi înecare. Spânzurarea se poate produce şi în mod accidental, întâlnită mai

ales la copii mici, dar şi la adulţi, de exemplu, la alpiniştii ce cad în coarde.

Principalele semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea) feţei şi a degetelor

mâinii, hemoragiile punctiforme pe conjuctiva palpebrală (pleoape), lividităţile

cadaverice accentuate, de culoare albastru închis, dilatarea pupilei, emisia de urină,

fecale şi spermă.

Spânzurarea se produce prin strângerea gâtului într-un laţ care va comprima vasele

acestuia, mai ales artera carotidă şi căile respiratorii superioare (traheea), oprind

alimentarea cu sânge oxigenat a creierului. Pentru strângerea laţului nu este nevoie de

întreaga greutate a corpului, lucru demonstrat în practică de cele mai diverse poziţii în

care pot fi găsiţi cei spânzuraţi, unele având caracter atipic (spânzurare de clanţa uşii,

sub pat).

Tipic pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare ce ia o formă oblică

ascendentă spre locul nodului. Şanţul va fi mai accentuat în partea opusă nodului şi va

avea o lăţime egală cu cea a laţului, uneori reproducând exact forma acestuia (forma

frânghiei, găurile de la curea etc.. sub acţiunea greutăţii corpului, laţul poate aluneca de-

a lungul gâtului, formând mai multe şanţuri, atât în cazul unui omor, dar şi al unei

sinucideri. Acelaşi lucru este posibil şi în ipoteza unor încercări de autolezare prin alte

mijloace (tăierea venelor, otrăvire), rămase fără rezultat, ceea ce determină pe sinucigaşi

să recurgă la spânzurare.

13 V.Beliş, ş.a., “Medicină legală”, Ed.Juridică, Ediţia a III-a, Bucureşti 2000, pp.105-110.

69

Diferenţierea omuciderii de sinucidere se face pe baza interpretării modului de

dispunere a petelor cadaverice, a datelor obţinute în urma examenului anatomo-

patologic, precum şi a urmelor descoperite în câmpul infracţional.

Strangularea se face prin strângerea gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare).

Strangularea cu laţul se întâlneşte, de regulă, în cazul omuciderii. Nu trebuie însă

exclusă nici posibilitatea sinuciderii.

În ceea ce priveşte sugrumarea cu mâinile, aceasta nu poate fi decât consecinţa

exclusivă a omorului, fiind imposibilă o acţiune de autolezare, din cauza tulburărilor

anoxice care provoacă reducerea forţei persoanei, până la anularea ei.

Semnele asfixiei prin strangulare cu laţul sunt aceleaşi ca şi în cazul spânzurării. La

sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriaţii, determinate de acţiunea degetelor, a

unghiilor. Într-o astfel de ipoteză, nu trebuie pierdut din vedere să se încerce o eventuală

ridicare a urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului şi a feţei cadavrului.

Sufocarea şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se poate face cu mâna, cu

obiecte moi (perne, plapumă), cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o suprafaţă dură

sau pământ, în nisip ş.a. Sufocarea este rezultatul unor acţiuni violente, cum ar fi, de

exemplu, împiedicarea victimei să ţipe, situaţii întâlnite frecvent în cazul tâlhăriilor sau

violurilor, după cum poate fi şi consecinţa unei intenţii directe de a provoca moartea. În

ipoteza sufocării cu mâna sau cu corpuri dure, vor apărea echimoze şi escoriaţii

specifice.

Ocluzia căilor respiratorii se face prin astuparea căilor respiratorii (gura, faringe,

laringe) cu diverse obiecte ori materiale de genul cârpelor, hârtiei, pământului etc.,

acţiuni în exclusivitate cu caracter violent. Sunt şi cazuri de asfixie accidentală

determinată de aspirarea bolului alimentar, mai frecvent la bolnavii mintali, la

persoanele în stare avansată de ebrietate, la bătrâni.

Înecarea (submersia) face parte din categoria morţilor violente întâlnite frecvent, a

căror natură este foarte diversă: omor, sinucidere, accident, catastrofă naturală ş.a.

70

Înecarea este consecinţa astupării căilor respiratorii cu lichide (deci nu neapărat numai

cu apă) de o anumită densitate.

Din punct de vedere juridic, este necesar să se stabilească dacă moartea este

rezultatul unui accident, al unei sinucideri, al unui omor sau al unei încercări de

disimulare a omorului printr-un accident sau sinucidere.

3. Omorul săvârşit prin împuşcare. Omorul săvârşit prin împuşcare reprezenta o

modalitate de ucidere a unei persoane relativ rar întâlnită în practica anterioară lui

decembrie 1989. În prezent însă, asistăm la înmulţirea acestor fapte, iar cercetarea lor s-a

dovedit a nu fi de cea mai bună calitate.

În moartea violentă prin arme de foc, agentul mecanic devine glonţul, fragmentele

sale şi pulberea ce-l însoţesc14

.

În organism, glonţul se poate bascula, ricoşa, deforma, fragmenta, migra, datorită

presiunii sanguine sau gravitaţiei. Din aceste motive, puterea destructivă a glonţului

depinde de viteza sa denumită şi forţă vie.

La ieşirea din ţeavă, glonţul este înconjurat de gazele rezultate din combustia

pulberii ca şi de pulberea arsă sau nearsă, care formează un adevărat „proiectil

secundar”.

Distanţa de tragere (cu excepţia tragerii cu ţeava lipită) nu influenţează, în general,

forma orificiului de intrare. Viteza va influenţa însă această formă, deoarece, cu cât ea

este mai mică, cu atât glonţul va face un unghi mai oblic cu tangenta traiectoriei sale şi

prin bascularea sa, va atinge ţesuturile în mod mai oblic.

În scopul determinării naturii morţii prin împuşcare, se vor cerceta, sub raport

medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii (orificiul de intrare, canalul

şi orificiul de ieşire, dacă există), precum şi urmele secundare (rupturile provocate de

gaze, arsurile, tatuajul etc.

14 Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., p. 260.

71

Examinarea are drept scop stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras, a

posibilităţii de autolezare în condiţiile în care a fost găsită victima.

4. Moartea prin otrăvire. Omorul prin otrăvire sau intoxicare acută, cunoscută şi

sub denumirea de moarte violentă prin agenţi chimici, este relativ rar întâlnită în practica

de specialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecinţa unor accidente, în care

ponderea o deţin accidentele de muncă şi cele casnice.

Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă decesul

s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanţă toxică şi cantităţii care a pătruns

în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare şi

persoanele care au favorizat obţinerea acesteia.

5. Moartea violentă determinată de alţi factori. Moartea violentă a unei persoane

poate fi produsă nu numai de agresiuni de genul celor menţionate anterior ci şi de alţi

factori, cum ar fi, de pildă, moartea produsă în accidentele auto, navale şi aeriene, în

accidentele de muncă, moartea produsă de diverse energii fizice (căldură, frig, energie

electrică).

O menţiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin aşa-numiţii

agenţi psihici, care intervine rapid după emoţii intense (frică deosebită, bucurie

excesivă, supărare). Şocul de natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea bruscă

a funcţiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morţi este deosebit de dificilă întrucât este

necesară dovedirea capacităţii agentului psihic de a produce un astfel de efect, ca şi a

predispoziţiei subiectului pasiv la o moarte prin şoc psihic din cauza unor suferinţe de

genul arterosclerozei, insuficienţei cardiace, astmului bronşic ş.a.

72

CURSUL NR. 13

OMUCIDEREA

Expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice sau medico-legale ce

se efectuează în cazul morţii suspecte

A. Dispunerea expertizelor medico-legale. Efectuarea constatării sau expertizei

medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind

moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde în contextul

cercetării scenei crimei.

Potrivit art. 114 C.pr.pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se

cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra

învinuitului ori persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa

urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări

medico-legale şi cere organului medico-legal căruia îi revine competenţa, potrivit

legii, să efectueze această constatare.

Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanţial

sunt, în esenţă, următoarele15

:

stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit aceasta;

diferenţierea leziunilor vitale de cele post-mortale şi explicarea mecanismelor

de producere a lor;

determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii

loviturilor;

depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a drogurilor;

15 A se vedea Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.82-83//V.Beliş, op.cit., pp.87-88//E.Stancu, op.cit., pp.522-523.

73

stabilirea sexului, a vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor

dezmembrate), precum şi a unor particularităţi ce pot înlesni identificarea victimei.

Pentru aceasta, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul şi

îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt, de exemplu, urmele biologice, firele de păr,

depozitul subunghial etc. Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la faţa

locului.

a. Stabilirea cauzei morţii. Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse

la dispoziţie de medicina legală, constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog

fiind hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului: moarte

violentă sau moarte patologică. Din moment ce datele obţinute converg spre o moarte

violentă, care poate fi consecinţa unei omucideri sau a unui accident, va fi necesară

clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la încadrarea juridică a faptei.

b. Stabilirea naturii morţii. Din analiza unei bogate practici existente în materie,

se poate deduce că problemele principale referitoare la clarificarea naturii juridice a

morţii vizează trei direcţii principale:

1. Diferenţierea omuciderii de moartea naturală. În ipoteza unui deces din cauza

existenţei unor antecedente patologice, cauza morţii este atribuită în mod eronat

acestora. Situaţia, frecvent întâlnită, îi priveşte pe bătrâni şi pe persoanele grav bolnave,

după al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii sau de a se executa

superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea

explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne (rupturi de organe, fracturi de

craniu sau de coloană), ori substanţe chimice apte să producă moartea.

2. Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul de des în practica

de specialitate din cauza încercărilor unor infractori de a-şi masca fapta prin „regizarea”

unei sinucideri16

.

16 D,Ceacanica, I.Sântea, op.cit., p.172.

74

Nu este mai puţin adevărat că apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane,

la prima vedere, lasă impresia unei omucideri.

3. Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident devine dificilă din cauza

caracterului contradictoriu al leziunilor. La aceasta se adaugă încercările autorului de a-

şi disimula fapta printr-un accident, de genul căderii de la înălţime, înecului ş.a.

Moartea prin spânzurare. Săvârşirea unui omor prin spânzurare (avem în vedere

spânzurarea tipică) poate fi întâlnită, de regulă, numai în cazul unor victime aflate,

practic, în imposibilitatea de a se apăra (bătrâni, paranoici, debili mintali). Persoanele în

putere pot fi spânzurate numai prin acţiunea mai multor indivizi, prin acţiuni care le

anulează rezistenţa (loviri, intoxicaţii alcoolice ş.a.).

Moartea prin înec. Stabilirea diagnosticului diferenţial impune diferenţierea

urmelor caracteristice ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice (infarct miocardic,

congestie cerebrală), de semnele morţii violente.

Moartea prin cădere sau precipitare. Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi

în ipoteza căderilor de la înălţime, este destul de dificilă, din cauza dificultăţii separării

leziunilor specifice căderii de cele provocate de agresor. O simplă îmbrâncire de pe un

pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, nu lasă urme evidente dacă, mai

înainte, nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-se aparenţa de crimă

perfectă.

Moartea prin agenţi chimici. Precizarea naturii morţii, în ipoteza intoxicaţiilor

acute, reclamă aceeaşi strânsă cooperare între procurorul criminalist, medicul legist şi

toxicolog. Fără datele obţinute prin cercetarea atentă a locului faptei, în scopul găsirii

urmelor de otravă (în mâncare, lichide, diverse urme biologice, seringi, fiole), fără

studierea amănunţită a întregului tablou oferit de „scena” morţii, observaţiile medicale

sunt insuficiente. Aceasta, mai ales în cazul folosirii unor otrăvuri aşa-zis funcţionale, de

tipul stricninei, atropinei ş.a., care nu produc modificări anatomice specifice.

75

Moartea prin agenţi fizici şi mecanici. Diagnosticul juridic al morţii violente este

şi aici destul de dificil, îndeosebi în situaţii cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii

care au ca scop mascarea omorului. Fireşte că, în ipoteza arderii cadavrului, se cere

rezolvată şi problema dificilă a identificării lui.

B. Dispunerea expertizelor criminalistice. În majoritatea cazurilor în care ancheta

penală are ca obiect omuciderea, pe lângă constatarea şi expertiza medico-legală

(obligatorie în condiţiile prevăzute de art. 117 C.pr.pen.) se dispune frecvent efectuarea

de expertize criminalistice sau de constatări tehnico-ştiinţifice care, alături de celelalte

expertize judiciare, să servească la stabilirea adevărului.

Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea

criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ş.a.) se

menţionează:

Identificarea autorului şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea omuciderii.

Identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte în

comiterea infracţiunii.

Stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost

suprimată viaţa victimei, precum şi a eventualilor martori.

a. Expertiza urmelor lăsate de corpul uman

1.Expertiza dactiloscopică serveşte, în primul rând, la identificarea autorului

omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei.

2.Expertiza urmelor de picioare (urme plantare şi de încălţăminte) permite

identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale

plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de

piciorul gol sau încălţat. Fireşte că identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de

mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.

76

3.Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care, prin natura

împrejurărilor, se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei

reconstituiri a fizionomiei după urma de muşcătură17

.

Urma de dinţi, formată în condiţii bune, permite identificarea persoanei prin

compararea modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora, serveşte la stabilirea

sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare ş.a.

b. Expertizele traseologice.

1.Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante, efectuată împreună cu

medicul legist şi expertul criminalist, are drept scop stabilirea obiectului folosit de

infractor în suprimarea vieţii victimei.

Aşa cum am precizat, în funcţie de calitatea caracteristicilor reflectate în urmă, în

oasele plate ale victimei este posibilă stabilirea apartenenţei de gen şi chiar

identificarea instrumentului vulnerant.

2.Expertiza balistică vizează două direcţii principale18

:

identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate

de tub şi pe glonţ;

studierea urmelor principale şi secundare existente pe îmbrăcămintea victimei,

în scopul stabilirii direcţiei şi distanţei de la care s-a tras.

Prin caracterul său complex, expertiza balistică necesită aceeaşi strânsă cooperare

dintre expertul criminalist şi medicul legist.

c. Alte categorii de expertize.

Expertizele bio-criminalistice şi cele genetice sunt unele dintre cele mai importante

expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor.

17 P.Firu, C.Rişcuţia, “Tratat practic de criminalistică”, vol.II, op.cit., pp.80-97. 18 I.Mircea, op.cit., p. 320.

77

Analiza urmelor de secreţii şi de excreţii, a firelor de păr, a resturilor de ţesuturi

moi etc., frecvent întâlnite la faţa locului furnizează indicii valoroase privind victima,

agresorul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul19

.

În prezent, expertiza genetică oferă o bază ştiinţifică valoroasă şi sigură pentru

identificarea persoanelor implicate într-o omucidere (sau orice faptă penală), prin

stabilirea profilului A.D.N.20

după tot ce poate însemna urmă biologică.

1.Expertiza urmelor de sânge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ,

cum sunt, de exemplu, grupele sanguine, tipul de hemoglobină, regiunea anatomică din

care provine, sexul persoanei. Totodată, este posibilă stabilirea de date referitoare la

timpul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul, pe baza interpretării vechimii

urmei, a impurităţilor depistate în ea, a formei petei care indică distanţa de la care a

căzut şi poziţia corpului.

2.Expertiza urmelor de spermă şi a firului de păr oferă date de ordin calitativ

absolut necesare identificării făptuitorului sau a victimei, precum şi indicii privind unele

dintre circumstanţele comiterii infracţiunii.

Pentru reuşita acestui gen de expertiză, nu trebuie uitată necesitatea respectării

regulilor de ridicare şi expediere urgentă la laborator a petelor biologice, în condiţii

care să nu permită alterarea lor, cum ar fi ambalarea unor obiecte ude, purtătoare de

urme biologice, în saci ori pungi de plastic. Este foarte important ca la recoltarea şi

ambalarea probelor (nu numai a celor biologice) să se procedeze cu multă atenţie,

prevenindu-se o confuzie prin inversarea acestora.

Expertiza destinată stabilirii profilului genetic pe baza urmelor seminale, ca şi a celor

de sânge sau de salivă, este una dintre cele mai sigure mijloace de investigare.

3.Expertiza grafoscopică se dispune în situaţiile în care, la locul faptei sau la

locuinţa victimei, sunt descoperite înscrisuri din al căror conţinut se pot desprinde date

19 N.V.Popov, “Medicina judiciară”, ESPLA, Bucureşti 1954, p.438//V.Molnar, Gh.Asanache, op.cit., pp.230-238. 20 Gh.Scripcaru, A.Ciucă., V.Astărăstăoaie,C.Scipcaru, “Introducere în biodrept”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 2003, pp.161-165.

78

referitoare la faptă sau chiar la persoana autorului, exemplu tipic fiind cel al scrisorilor

de ameninţare.

Expertiza grafologică este indispensabilă şi în ipoteza răpirii de persoane, când

trebuie stabilită autenticitatea scrisului victimei, la care se poate adăuga chiar descifrarea

unor mesaje ale acesteia, disimulate în text.

4.Expertizele destinate identificării cadavrului după urmele de natură osteologică.

Pe baza acestor examinări se determină sexul, talia persoanei după schelet, ca şi

vechimea oaselor sau vârsta aproximativă a persoanei. De asemenea, se poate reconstitui

fizionomia după craniu, ori identifica persoana prin metoda supraproiecţiei.

Identificarea mai este posibilă, totodată, şi după dantură sau lucrări dentare, situaţie

frecventă în practica de specialitate. Amintim că expertiza odontologică poate fi

dispusă şi în cazul victimelor unor catastrofe sau accidente de trafic, accidente de

muncă etc.

79

CURSUL NR. 14

OMUCIDEREA

Efectuarea unor acte de urmărire penală în cazul omuciderii

a. Ascultarea martorilor. Ascultarea martorilor, a persoanelor care au descoperit

cadavrul şi a rudelor victimei, este o activitate care se cere realizată cu maximă urgenţă.

Persoanele care au descoperit cadavrul, precum şi martorii oculari, pot fi ascultaţi încă

din momentul cercetării la faţa locului. Ascultarea martorilor şi a altor persoane poate

avea loc în orice fază de urmărire penală.

b. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului. Ascultarea învinuitului sau a

inculpatului - după identificarea lor din cercul de suspecţi - permite cunoaşterea poziţiei

sale faţă de fapta săvârşită şi a motivelor care l-au determinat să comită omorul. Pentru

aceasta va fi întrebat despre natura relaţiilor cu victima, dacă i-a fost duşman şi din ce

cauză, dacă a urmărit un interes material ori de altă natură, cum a pregătit şi a comis

fapta.

Întrucât unele omoruri se produc în stare de provocare, ori în condiţiile depăşirii

limitelor legitimei apărări, se va insista pe clarificarea acestor împrejurări.

c. Efectuarea de confruntări. Confruntările vor fi efectuate pentru înlăturarea

contradicţiilor existente între declaraţiile celor ascultaţi (martori, învinuiţi sau inculpaţi).

Pot fi martori care se tem de autorul omorului, sau care încearcă să-l acopere,

împrejurare ce face necesară confruntarea lor cu martorii de bună-credinţă sau cu însuşi

80

învinuitul, în această ultimă ipoteză impunându-se o pregătire deosebit de atentă a

actului procedural preconizat21

.

d. Efectuarea de percheziţii. Percheziţia este necesară în multe dintre cazurile de

omor, obiectivele ei fiind multiple, începând cu însăşi căutarea cadavrului, a mijloacelor

materiale de probă, la domiciliul persoanei bănuite, a altor dovezi care să ateste natura

relaţiilor dintre victimă şi agresor, a interesului celui din urmă de a suprime viaţa

celuilalt.

e. Efectuarea de reconstituiri. Reconstituirea serveşte la precizarea afirmaţiilor

învinuitului sau inculpatului, cu privire la posibilitatea săvârşirii unor anumite activităţi,

în anumite condiţii concrete de timp şi de loc, fără ajutorul altor persoane, cum ar fi, de

pildă, spânzurarea victimei la o înălţime la care aceasta nu putea fi ridicată decât cu

ajutorul unui complice.

INTREBARI:

75. Care sunt principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea mortii

violente?

76. Care sunt regulile aplicate in investigarea omorului?

77. Care sunt primele masuri luate de o.u.p. in cercetarea omorului?

78. Ce expertize si constari tehnicostiintifice sau medico-legale se dispun in cazul

omuciderii?

79. Ce acte de urmarire penala se efectueaza in czul omuciderii?

80. Care sunt modalitatile de probare ale infractiunii de omucidere?

21 T.C.Medeleanu, “Aspecte practice privind efectuarea reconstituirii în cazul infracţiunilor de omor”, în Revista Probleme de

criminalistică şi de criminologie, nr.3-4/1987, p.82.

81

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Gh. Alecu, Criminalistică, ediţia a II-a, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009.

2. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, editia a 8-a, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2015.

3. G. Naghi, Criminalistică. Fundamente, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014.

4. N. Gamenţ, Gh. Popa, Criminalistică. Curs universitar, Ed. Pro universitaria,

Bucuresti, 2014.

01.10.2018

CRIMINALISTICĂ. TEHNICI ȘI PROCEDEE MODERNE DE … · TEHNICI ȘI PROCEDEE MODERNE DE...

Documents

Transcript of CRIMINALISTICĂ. TEHNICI ȘI PROCEDEE MODERNE DE … · TEHNICI ȘI PROCEDEE MODERNE DE...