DUMITRU CULCEA

CRIMINALISTICA

– NOTE DE CURS –

5

CAPITOLUL I CRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALA

1. ASPECTE INTRODUCTIVE 1.1. Obiectul si metodele criminalisticii

Pentru prima data termenul de CRIMINALISTICA a fost

folosit în anul 1893, de HANS GROSS, judecator de instructie austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecatorului de instructie în sistemul criminalisticii“, aparuta în anul mentionat, la München.

Autorul lasa sa se înteleaga prin acest termen experienta acumulata în timp de catre Politie, în munca de descoperire si identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioada criminalisticii i se mai atribuia si denumirea de „Politie Tehnica“ sau „Politie Stiintifica“, ca o recunoastere a faptului ca mijloacele si procedeele criminalistice erau folosite în principal de catre organele de POLITIE.

Preocupari pentru realizarea unor metode de descoperire a infractiunilor si demascare a infractorilor gasim si anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare.

Înca din vremea Romei antice si apoi în Imperiul Roman de Rasarit au aparut reglementari cunoscute în controlul înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de falsis si respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 si 73).

Criminalistica fiind o stiinta relativ tânara, cu privire la caracterul sau s-au emis diferite pareri de-a lungul anilor, pareri care sunt tributare profesiilor celor care au participat la crearea si dezvoltarea ei.

6

Astfel, numeroase probleme de criminalistica si-au gasit rezolvarea în a doua jumatate a secolului XIX si începutul secolului XX, în cadrul medicinei legale, în rapoartele de expertiza medico-legale întâlnindu-se, alaturi de aspecte de medicina judiciara, si aspecte de dactiloscopie, balistica, traseologie si chiar aspecte de identificare a persoanei dupa scris.

Aceasta stiinta se detaseaza de cele juridice si de cele ale naturii, constituindu-se totodata ca o stiinta de legatura între ele.

Ea foloseste mijloace de studiu împrumutate de la stiintele naturii, de la stiintele exacte (matematica, fizica si chimia), dar în acelasi timp îsi creeaza metode proprii de investigare, precum si procedee tactice pentru descoperirea infractiunilor si dovedirea vinovatiei infractorilor.

În acest sens, definim CRIMINALISTICA drept stiinta care elaboreaza si foloseste mijloace si metode stiintifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor si constatarilor tehnico-stiintifice, în scopul identificarii faptuitorilor si administrarii probelor necesare aflarii adevarulu i în procesul judiciar.

Metode specifice criminalisticii Ca stiinta independenta, cu obiect de studiu bine definit,

criminalistica are metode proprii de cercetare. Acestea sunt: a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea

urmelor si mijloacelor materiale de proba b) examenele comparative c) realizarea experimentelor d) organizarea cartotecilor, albumelor si colectiilor în scopul

identificarilor e) elaborarea versiunilor si ipotezelor.

Metode împrumutate de criminalistica – din chimie a) spectroscopia b) electroforeza c) cromatografia – din fizica a) holografia b) fonoscopia – din medicina a) anatomia comparata

7

b) histopatologia – din matematica a) calculul probabilitatilor b) teoria multimilor vagi c) programarea lineara

1.2. Sistemul criminalisticii

Întrucât criminalistica este stiinta modului în care se descopera infractiunile, se demasca infractorii si se stabilesc masuri de prevenire a crimelor, ea îsi structureaza obiectul de studiu pe trei domenii:

A. Tehnica criminalistica Cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice si a metodelor stiintifice

pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea urmelor si a altor mijloace materiale de proba, efectuarea expertizelor si a constatarilor tehnico-stiintifice.

Din aceasta fac parte: – fotografia judiciara – filmul judiciar – traseologia judiciara – balistica judiciara – dactiloscopia – grafica etc. B. Tactica criminalistica Reprezinta un sistem de reguli si procedee prin care se asigura

efectuarea planificata, organizata si operativa a activitatilor de urmarire penala. Ea cuprinde:

– cercetarea la fata locului – reconstituirea – planificarea anchetei – ascultarea inculpatului si a martorului – confruntarea – perchezitia – ridicarea de obiecte si înscrisuri etc.

8

C. Metodica criminalistica Reprezinta acele reguli particulare de cercetare a diferitelor

genuri de infractiuni (omor, furt, tâlharie, viol, incendii) tinându-se seama de regulile generale ale tehnicii si tacticii criminalistice.

1.3. Legatura criminalisticii cu alte stiinte Criminalistica are legatura cu toate stiintele juridice, în principal

cu dreptul procesual penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil si dreptul civil.

Din rândul stiintelor sociale, criminalistica are legatura cu: – psihologia – psihiatria – criminologia – logica. a) Legatura cu dreptul procesual penal Ambele discipline au acelasi scop: stabilirea adevarului în

procesul penal. Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le

furnizeaza criminalistica. Regulile Codului de Procedura Penala stabilesc activitatile

referitoare la ascultarea învinuitilor, martorilor, modul cum se efectueaza confruntarile, perchezitiile, constatarile tehnico-stiintifice si expertizele, cercetarile la fata locului.

b) Legatura cu dreptul penal Ambele discipline au acelasi scop – înfaptuirea politicii penale. Dreptul penal stabileste care sunt faptele numite infrac-

tiuni. Criminalistica stabileste cine a comis infractiunea. c) Legatura cu criminologia Criminalistica identifica cine a comis infractiunea, indicând

persoana acesteia, dând posibilitatea criminologilor sa- l studieze în evolutia sa.

Criminologia raspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?“ iar criminalistica raspunde la întrebarea „Cine a comis infractiunea?“

9

d) Legatura cu chimia si fizica Acestea pun la dispozitia criminalisticii mijloace si metode

proprii, pe care criminalistica le adapteaza la necesitatile identificarii infractorilor.

e) Legatura cu medicina legala Aceasta legatura este extrem de strânsa, mergând în anumite

domenii pâna la suprapunere. Asa este cazul în cercetarea plagilor împuscate, traumatologia mecanica (leziunile produse prin agenti vulneranti) sau determinarea dinamicii accidentelor de circulatie.

1.4. Evolutia criminalisticii Ca stiinta autonoma, criminalistica s-a format la sfârsitul

secolului XIX. Întârzierea se explica nu numai prin nivelul scazut de dezvoltare al stiintelor naturii, dar si prin neîncrederea si lipsa de interes a juristilor pentru aportul stiintelor în materie de probatiune.

Începuturile criminalisticii sunt strâns legate, pâna la identificare, de medicina legala si se dezvolta în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.).

Din aceasta perioada de subliniat sunt preocuparile statisticianului Quételet (1796-1874) privind masurarea cantitativa a omului si a activitatilor sale, care fac din el un precursor al criminologiei de mai târziu si al antropometriei.

Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecator de instructie si profesor de drept penal. În 1893 publica „Manualul judecatorului de instructie“, în care el foloseste pentru prima data expresia de „System der Kriminalistik“.

Sfârsitul secolului XIX coincide cu aparitia unor specialisti care nu mai sunt medici legisti. Asa cum afirma Lucian Ionescu, chiar si personajului fictiv Sherlock Holmes din romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindca ajunge la proba prin observarea si interpretarea logica a urmelor.

10

Momentele principale care au marcat dezvoltarea generala a criminalisticii sunt:

– inventarea fotografiei (Daguerre – 1839); – dactiloscopia (Faulds si Nerschel – 1880, Galton – 1886,

Vuchetich – 1891, Henry – 1900 etc.); – antropometria criminala (Bertillon – 1885). Urmeaza descoperirile stiintifice din variate domenii, mergând

de la inventarea microscopului (1873), a reactiilor de precipitare în studiul grupelor sanguine (1895), transmiterea cromozomica a genelor (Mendel – 1865) si pâna la metodele perfectionate de astazi: cromografie, spectroscopie, microscopie electronica cu baleiaj, cod genetic, informatica, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare.

În ceea ce priveste învatamântul de criminalistica consemnam: – 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de

criminalistica. – 1909: Reiss creeaza la Lausanne Institutul de fotografie

judiciara, care se va transforma în Institutul de politie stiintifica sub conducerea prof. Dishoff.

– 1913: Scoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la München si Locard la Lyon.

– Din 1945 în SUA: Universitatile din Berkeley si John Jay College din New York (cele mai renumite, existând multe altele).

– În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scotia). Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate: – Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories si

Metropolitan Forensic Science Laboratory; – Germania: Bundeskriminalamt – SUA: FBI Academy – Franta: Identité Judiciaire.

11

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

2.1. Definitia si obiectul identificarii criminalistice

Spre deosebire de toate celelalte stiinte, în criminalistica

identificarea constituie piatra unghiulara, esentialul activitatii de cercetare.

Se poate afirma ca practica criminalistica are ca scop rezolvarea identitatii.

De cele mai multe ori, în perioada de început a cercetarii, organele de urmarire penala au de-a face cu urmele infractorului, ale corpului sau sau ale obiectelor folosite de el în comiterea infractiunii.

În criminalistica, prin identificare se întelege stabilirea obiectului care are legatura cauzala cu fapta penala cercetata, în scopul obtinerii de probe judiciare.

Propriu-zis, identificarea înseamna a demonstra cu privire la un obiect (urma) nerepetabilitatea lui, stabilind deosebirile acestuia fata de celelalte obiecte, inclusiv fata de cele asemanatoare lui.

Identitatea se stabileste pe baza caracteristicilor generale si individuale.

2.2. Clasificarea obiectelor identificarii: Pentru a realiza identificarea sunt necesare doua categorii de

obiecte: a) Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infractiunii sau

create în procesul savârsirii unei infractiuni. Acestea se mai numesc obiecte concrete sau de identificat.

12

b) Obiectele presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul infractiunii, numite si obiecte verificate sau identificatoare. 2.3. Principiile identificarii în criminalistica:

Conform opiniei criminalistului român Ion R. Constantin,

acestea sunt:1 a) Orice activitate infractionala lasa urme si se consuma în

spatiu si timp. Aceasta realitate infirma opinia potrivit careia ar exista

infractiune fara urme. b) Consumarea unui fenomen legat de infractiune produce, în

aceleasi conditii, aceleasi fenomene. Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru

realizarea expertizelor si reconstituirilor sa se desfasoare în aceleasi conditii în care s-au creat urmele în câmpul infractiunii.

Cu alte cuvinte, obtinerea probelor martor, care se mai numesc si modele de comparatie, trebuie sa aiba loc în conditiile în care s-au creat urmele la locul unei infractiuni.

c) Orice persoana care a comis o infractiune sau orice obiect ce a fost utilizat la savârsirea ei pot fi asemanate cu altele, dar identice sunt numai cu ele însele.

d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infractiunii si sansele de descoperire a autorului este invers proportional. 2.4. Etapele identificarii criminalistice

Scopul identificarii criminalistice consta în a stabili persoana

sau obiectul care a creat urmele descoperite în câmpul unei infractiuni. 1 Ion R. CONSTANTIN, „Scoala româneasca de criminalistica“ – Sesiunea de referate si comunicari stiintifice, mai 1974; „Unele metode si principii ale criminalisticii“.

13

Acest proces de identificare are doua etape bine conturate si distincte:

a) Stabilirea apartenentei dupa gen Aceasta etapa are importanta prin aceea ca ajuta la restrângerea progresiva a obiectelor verificate, usurând identificarea concreta.

Stabilirea apartenentei la un gen se realizeaza pe calea examinarii caracteristicilor generale care definesc o anumita categorie de obiecte (adica acele caracteristici generale care definesc o anumita grupa de obiecte).

b) Identificarea individuala Pe masura ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor

individuale se largeste, realizam o îngustare a sferei obiectelor care au aceleasi caracteristici.

2.5. Metodica identificarii criminalistice [

Obiectele supuse identificarii în criminalistica sunt foarte variate, atât ca natura, cât si ca forma si dimensiuni.

Caracteristicile de identificare generale si individuale difera de la o categorie de obiecte la alta.

În procesul de identificare expertul începe cu studierea materialelor puse la dispozitie, acordând atentie deosebita modului în care s-au creat urmele.

Studiul obiectelor supuse identificarii are doua etape: a) Examinarea separata – a urmelor – a modelelor de comparat. În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen si individuale

ale celor doua categorii de obiecte. b) Examinarea comparativa Aceasta presupune compararea proprietatilor si caracteristicilor

generale si speciale ale celor doua categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele: – confruntarii (cea mai raspândita metoda) Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele

comparatoare, lampile cu radiatii ultraviolete si fotografiile de examinare.

14

Fig. 1. Confruntarea – ca metoda de examinare – consta în observarea simultana, „fata în fata“, a urmei (A) si a modelului de comparat (B). Fig. 2. Juxtapunerea – continuitatea liniara – demonstreaza comunitatea caracteristicilor urmei (A) si ale modelului de comparat (B).

15

– juxtapunerii – cunoscuta si sub numele de continuitate liniara. Este folosita în special în examinarea striatiilor armelor de foc,

instrumentelor taietoare si de spargere, a urmelor de dinti si a urmelor lasate de proiectile.

– suprapunerii Consta în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre

obiecte cu imaginea celuilalt obiect. La procesul de examinare se va tine seama ca mulajele sa fie

comparate cu mulaje obtinute experimental.

2.6. Formularea concluziilor În urma procesului de examinare, pe baza constatarilor rezultate,

identificarea se materializeaza sub forma concluziilor, care pot fi: a) certe b) probabile. Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative. Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul

insuficientei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putând orienta ancheta.

Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se expertilor criminalisti, facea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu va considerati niciodata obligati sa ajungeti la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinarile tehnice. Daca exista cea mai mica îndoiala, exprimati-o“.

O situatie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea ceruta. Aceasta situatie este data de numarul redus de caracteristici generale si individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ.

16

CAPITOLUL II TEHNICA CRIMINALISTICA 1. FOTOGRAFIA JUDICIARA

Numim fotografie judiciara acea ramura a criminalisticii care se ocupa cu studierea problemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infractiunilor.

1.1. Însemnatatea fotografiei judiciare Fotografia1 în criminalistica îsi gaseste aplicabilitatea atât în

munca de anchetare a infractiunilor, cât si în cea a expertilor criminalisti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiza ale acestora.

Importanta fotografiei judiciare este data de completarea întelegerii aspectelor cuprinse în procesele verbale de cercetare la fata locului, de reconstituire, de recunoastere, de perchezitie etc. Fotografia judiciara reda si acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse în procesele verbale mentionate.

Camil Suciu, în cursul sau de criminalistica2, vorbeste despre însemnatatea fotografiei judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activitati de cercetare criminalistica s-a impus datorita: _______________

1 Fotografia – cuvânt compus format din doua cuvinte grecesti: fos, fotos = lumina + grafia = scriere.

2 C. SUCIU – „Criminalistica“, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 23.

17

– rapiditatii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce intereseaza cercetarea penala

– exactitatii cu care sunt fixate detaliile – obiectivitatii cu care este redata imaginea, excluzând

eventualele interpretari subiective – oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul

fotografierii, indiferent de gradul de importanta care li s-ar acorda pentru moment

– evidentei probatorii si caracterului demonstrativ al fiecarei imagini“.

Despre folosirea fotografiilor în timpul executarii actiunilor de ancheta se face mentiunea respectiva în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planse fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicatii cu privire la obiectul fotografiat, explicatii care sunt certificate de semnatura anchetatorului.

1.2. Notiuni generale de tehnica fotografica Dupa cum este stiut, fotografia ca realizare omeneasca

reprezinta acea metoda tehnica cu ajutorul careia se pot reproduce si fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însusirea pe care o au anumite radiatii de a descompune unele saruri de argint cum sunt halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint).

Fotografia se realizeaza în doua etape: a) cea fizica, realizabila datorita aparatelor de fotografiat b) cea chimica, realizabila datorita materialelor fotosensibile

(plan filme, sticla, rolfilm, hârtie). 1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente si rolul lor

Indiferent de forma, marimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun obligatoriu din:

a) camera obscura, pe fundul careia se formeaza imaginea; b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile;

acesta realizeaza imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure.

18

Caracteristicile oricarui obiectiv fotografic sunt: – distanta focala: reprezinta distanta dintre centrul optic al

obiectivului si locul unde se formeaza focarul. Aceasta este de obicei egala cu distanta din centrul optic al obiectivului pâna la suprafata fundului camerei obscure;

– luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau mai putin luminoasa. Luminozitatea este direct proportionala cu diametrul obiectivului;

– profunzimea claritatii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camerei obscure imaginea în adâncime a obiectelor a caror reprezentare o formeaza.

Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mica. Aceasta se realizeaza printr-o alta componenta a aparatului de fotografiat, numita diafragma, asupra careia ne vom referi imediat.

– unghiul de deschidere (sau de poza) este format de razele extreme de lumina pe care obiectivul le poate prinde. El este invers proportional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum si cu distanta focala.

Dupa unghiul de poza, obiectivele se clasifica astfel: – standard (cu unghi de 45°-46°) – teleobiective (cu unghiuri mici – 15°) – superunghiulare (cu unghi de 60°-180°). Astazi aparatele de fotografiat se realizeaza cu posibilitati de

schimbare a obiectivelor (interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.

– puterea de separare (sau de rezolutie) este proprietatea obiectivului de a reda cu claritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat.

c) diafragma: este un dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza deschiderea, dupa dorinta, a obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se regleaza cantitatea de lumina care patrunde în camera obscura, se mareste claritatea imaginii fotografice obtinute, profunzimea si puterea de rezolutie.

Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scari pornind de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.

19

Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mica, iar lumina care va patrunde în camera obscura va fi de asemenea în cantitate mica. În acest caz timpul de expunere va fi mai mare.

d) obturator Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei

obscure pentru a permite luminii sa patrunda pe fundul acesteia si sa impresioneze materialul fotosensibil negativ.

Timpul cât obturatorul ramâne deschis se numeste timp de expunere.

În functie de constructia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt:

– centrale – cu perdea. Din constructie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice

perfectionate care permit ca (în functie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantitatii de lumina care se utilizeaza si a deschiderii diafragmei) deschiderea obturatorului sa se faca automat. Pe fiecare aparat de fotografiat se gaseste dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de o secunda si fractiuni de secunda ,,pornind de la 1/25 pâna la 1/1000“.

e) sistem de punere la punct a imaginii si încadrare Prin punerea la punct a imaginii se întelege realizarea imaginii

fotografice a obiectului pe fundul camerei obscure. În functie de constructia aparatelor, acest sistem poate fi: a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat; b) cu oglinda reflex si prisma. Oglinda se monteaza la 45° fata

de axa optica a obiectivului, între obiectiv si fundul camerei obscure. Imaginea luminoasa formata de obiectiv este reflectata de oglinda pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioara a camerei obscure. Acest sistem de oglinda se rabateaza în sus permitând, la declansarea obturatorului cu perdea, sa se expuna filmul;

c) cu paralaxa (cu axa paralela), când obiectivul aparatului are axa paralela cu un dispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere la punct este cunoscut si sub numele de telemetru fotografic.

20

Fig. 3 Imagine în sectiune a unui aparat de fotografiat cu punere la punct a imaginii cu oglinda reflex.

1.2.3. Sursele de lumina utilizate în fotografie Dupa cum arata si denumirea acestei metode, fotografie, adica

scriere cu ajutorul luminii, obtinerea imaginilor se face numai daca obiectele sunt bine iluminate.

Lumina naturala a soarelui este de cele mai multe ori suficienta în obtinerea imaginilor, dar trebuie sa se tina seama ca niciodata lumina astrului sa nu vina direct în obiectivul aparatului. Asezarea aparatului în realizarea fotografiei trebuie sa fie în asa fel ca lumina soarelui sa „vina“ din spatele aparatului sau lateral.

În încaperi sau în timpul noptii se vor folosi surse de lumina puternice, cum sunt:

– reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri – lampi electronice. Reglarea timpilor de expunere trebuie facuta în asa fel ca

impresionarea materialului fotosensibil sa fie corespunzatoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.

21

Când timpii de expunere sunt mai mari de o secunda, este necesar ca aparatul de fotografiat sa fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii sa nu aiba de suferit la declansarea obturatorului.

1.2.4. Materialele fotosensibile

A doua etapa a realizarii imaginii fotografice este cea a fixarii ei pe un suport fotosensibil. Este faza chimica, în care lumina destabilizeaza halogenurile de argint de materialele care sunt plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.

Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsa pe sticla, celuloid, hârtie sau carton.

Aceste saruri se prezinta sub forma de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8 si 0,4 microni.

Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint în argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în functie de intensitatea luminii.

Imaginea este în stare latenta. Pentru a putea fi vazuta, ea trebuie relevata (adica scoasa în evidenta) si fixata, deoarece existenta ei este foarte instabila.

Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:

a) sensibilitate generala la lumina Aceasta sensibilitate este înscrisa obligatoriu pe ambalajul

materialelor fotografice. În functie de tara producatoare, sensibilitatea este evaluata astfel:

– DIN – pentru produsele germane – GOST – pentru produsele rusesti – ASA – pentru produsele americane si japoneze. Cu cât granulatia de halogenura de argint este mai mare la

materialele fotosensibile, cu atât este mai mare sensibilitatea la lumina.

b) sensibilitate cromatica; este data de o serie de coloranti introdusi în suspensia de gelatina a materialului fotosensibil pentru a-i face sensibili la culori, dupa cum urmeaza:

– ortocromatice – sensibilitate la culorile galben si verde – pancromatice – sensibilitatea este extinsa si la culoarea rosie

22

– izopancromatice – cu sensibilitate extinsa pâna la radiatiile infrarosii.

Fara adaugarea substantelor colorante în stratul de gelatina, adica fara aceasta sensibilizare cromatica, emulsia fotografica este sensibila doar la radiatiile violet-albastre si albastre-verzui.

c) contrast – Acesta este dat de structura materialului si defineste proprietatea de a reda intervalul de straluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele fotosensibile se împart în:

– moi (BM) – normale (BN) – contraste (BC) – foarte contraste (BFC) d) puterea de rezolutie – este data de marimea granulatiei. Cu

cât aceasta este mai mica, cu atât numarul de detalii ale obiectului fotografiat este mai mare.

1.3. Procesul negativ si pozitiv al fotografiei alb-negru si color Dupa expunerea materialului, fotografia din interiorul

aparatului, procesul chimic se continua prin developarea acestuia. Aceasta etapa este cunoscuta sub numele de procesul negativ,

deoarece prin reactiile chimice ce se realizeaza pe suprafata materialului fotosensibil vor aparea cristale de argint metalic în tonuri de negru pentru partile luminoase ale obiectului fotografiat si transparente pentru partile întunecate.

a) Procesul negativ cuprinde: – developarea, care se realizeaza într-o solutie numita revelator.

Solutia de revelator contine: apa, substanta revelatoare (metol, hidrochinona), substanta antioxidanta (sulfit de sodiu), substante acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromura de potasiu).

– spalarea intermediara – fixarea într-o solutie de hiposulfit de sodiu – uscarea negativului.

23

b) Procesul pozitiv consta în obtinerea imaginilor dupa negativ pe hârtie, sticla sau film diapozitiv.

Acest proces consta în expunerea imaginii negative în laborator, developarea si fixarea imaginii.

Hârtia expusa se developeaza la lumina rosie sau portocalie, se clateste, se fixeaza, se spala si apoi se usuca.

c) Fotografia color Cu ocazia cercetarii la fata locului, de cele mai multe ori redarea

cât mai fidela a culorii urmelor (de obicei de natura biologica) impune folosirea fotografiei color.

Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleasi ca si în cazul folosirii materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularitati.

Se recomanda folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine corelate cromatic si dispozitiv de stabilire corecta a timpului de expunere.

Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificiala, pentru lumina naturala, negative, pozitive (hârtie color) si filme (plan filme) reversibile.

Prelucrarea lor este mult mai complicata decât fotografia alb-negru si cere cunostinte de specialitate.

1.4. Clasificarea fotografiei judiciare

a) La fata locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infractiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor si urmelor lasate de infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifica astfel:

– fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul faptei si împrejurimile acestuia.

Ea se realizeaza dintr-o singura imagine sau din imagini succesive care ulterior se unesc, alaturându-se. Acest ultim procedeu poarta numele de fotografie panoramica. Ele pot fi liniare sau circulare.

– fotografia schita. Este acea fotografie care reprezinta numai locul faptei, izolat de mediul înconjurator. Ea se realizeaza fie dintr-o singura imagine unitara, fie panoramica liniara sau circulara.

24

– fotografia obiectelor principale. Acestea pot fi: cadavrul, obiectele vulnerante (pistol, cutit, bâta). Ea se realizeaza punând alaturi o rigla gradata. Se spune ca în felul acesta realizam o fotografie metrica.

– fotografia urmelor. Dupa cum arata si denumirea, ea reprezinta imaginea urmelor descoperite în câmpul infractiunii. Si în acest caz fotografia este metrica.

– fotografia de detaliu. Ea se realizeaza folosindu-se o iluminare laterala si reda detalii ale obiectelor sau urme lor descoperite în câmpul infractiunii.

b) Fotografia semnalmente – reprezinta fotografia unei persoane puse sub urmarire penala sau a unui cadavru cu identitate necunoscuta.

Fotografiile se realizeaza bust, reprezentând persoana privita din fata (cu urechile descoperite) si din profil, stânga si dreapta. Toate cele trei fotografii se realizeaza la aceeasi scara.

c) Fotografia de supraveghere operativa: se executa pentru surprinderea în flagrant delict.

1.5. Fotografia de examinare

Acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea constatarilor facute de expertii criminalisti asupra urmelor infractiunii.

a) macrofotografia – este realizata asupra urmelor prin folosirea tuburilor de prelungire care maresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseste pentru expertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum si la expertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere).

b) microfotografia – este fotografia realizata cu ajutorul microscopului, în demonstratiile ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor taietoare, precum si în balistica, pentru urmele striatiilor lasate de microrelieful tevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuse trase.

c) fotografia sub radiatia razelor ultraviolete: Acest gen de fotografii se folosesc pentru fotografierea urmelor

digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum si a documentelor

25

falsificate sub radiatiile ultraviolete generate de lampile cu descarcare electrica în vapori de mercur.

d) fotografia sub radiatia razelor infrarosii: Acest gen de fotografie se foloseste pentru redarea falsurilor de

documente. 1.6. Filmul si videofonograma Acestea reprezinta pelicula cinematografica si banda magnetica

pe care s-au fixat imaginile si sunetul unor secvente ale activitatii de ancheta, cum sunt: cercetarea la fata locului, reconstituiri, recunoasteri de obiecte si persoane, perchezitii etc. Aceste doua procedee tehnice prezinta avantaje fata de fotografia judiciara, pentru ca:

– dau posibilitatea surprinderii în miscare a unor subiecti; – au un pronuntat caracter ilustrativ pentru activitatea de

ancheta; – duc la cresterea gradului de obiectivitate în aprecierea

probelor si exclud interpretarile subiective; – scenele, persoanele si obiectele care au legatura cu savârsirea

infractiunilor sunt rapid fixate; – în cazul videofonogramei judiciare posibilitatile de falsificare

sunt reduse. Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare: – aparate de filmat – filme cinematografice. Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare: – camera video – banda video – banda magnetica – videorecorder – televizor. Componente ale filmului judiciar: Genericul Scopul acestei parti introductive a filmului este acela de a crea

cadrul procedural. 26

Genericul cuprinde în mod obligatoriu: – denumirea institutiei care realizeaza filmul judiciar; – prezentarea obiectului filmului; – cine a realizat filmul si comentariul. Imagini de orientare Ca si în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se

fixeaza în spatiu locul unde se efectueaza filmarea. Imagini ale locului propriu-zis (schita) Prin acestea se fixeaza locul faptei în totalitate sau pe sectiuni.

Acest gen de imagini se realizeaza prin: – panoramare – filmare încrucisata – filmare pe sectoare. Imagini la scara Filmarea imaginilor se realizeaza alaturând în teren benzi

gradate, rigle gradate. Imagini ale obiectelor principale Acestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din

câmpul infractiunii: – imagini ale urmelor; – imagini de detaliu. Sfârsitul filmului.

27

2.TRUSELE CRIMINALISTICE SI LABORATOARELE MOBILE.

TEHNICI SI APARATE FOLOSITE 2.1. Notiuni generale despre trusele criminalistice

În activitatea de ancheta, în special de cercetare la fata locului, anchetatorii recurg la mijloace tehnice si procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea si fixarea probelor materiale.

Pentru aceasta, sunt necesare si se folosesc o serie de instrumente, substante si obiecte aflate în valize, genti, cunoscute sub numele de truse criminalistice.

Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente speciale.

În functie de natura instrumentarului continut, trusele se împart în:

A. Truse universale Acestea, chiar daca sunt de fabricatii diverse, contin instrumente

care pot fi utilizate pentru efectuarea mai multor activitati. Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor ,,Tratatului

practic de criminalistica“, este data de definitia utilizarii. El poate fi categorisit astfel:

a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea si ridicarea urmelor papilare.

De regula, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenusa, negru de fum, argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din par de veverita, pensula magnetica, pelicule adezive pentru transferul urmelor relevate (negre, albe,

28

transparente), lampa portabila de radiatii ultraviolete, pulverizatoare.

b) instrumentar pentru amprentarea persoanelor: Acesta este compus din placa, rulou si tuburi cu tus tipografic,

tusiera chimica si hârtii de amprentat (fise si speciale pentru cea chimica), lingura pentru amprentat cadavre, manusi chirurgicale.

c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele de adâncime:

În functie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din cauciuc sau plastic, lingura spaclu, banda flexibila, pensete, pensule din par de porc, etichete, plastilina, ghips, parafina etc.

d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat si executarea masuratorilor

Aici se gasesc, de obicei: rigla gradata, benzi metrice, ruleta, jetoane cu numere de la 0 la 10, creta alba, creta forestiera.

e) instrumentar pentru întocmirea schitelor – este compus din rigla gradata, sabloane, hârtie milimetrica, hârtie de calc, busola, creioane etc.

În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai gasesc: magnet, foarfece, briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, surubelnite, dalti, spirale, lupe, ferastrau de mâna, cleste patent, eprubete, vata, pungi din plastic, sfoara etc.

B. Truse criminalistice cu destinatii speciale Dupa autorii ,,Tratatului practic de criminalistica“, aceste truse

sunt: a) Truse foto care au menirea de a proteja si a da posibilitatea

transportarii independente în teren a aparatului de fotografiat cu accesoriile sale: obiectiv superangular, obiectiv zoom (sau teleobiectiv), o sina de glisare cu inele de prelungire sau burduf pentru macrofotografii, fir declansator, exponometru, casete cu filme alb-negru si color.

29

Fig. 4. Trusa criminalistica pentru cercetarea, relevarea si ridicarea urmelor

de mâini

b) Truse cu substante chimice pentru marcare (pentru capcane chimice)

Acestea contin cutii si recipiente din sticla sau plastic pentru substantele chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni anatomice ale corpului uman, în procesul de identificare a persoanelor care comit unele genuri de infractiuni, în mod repetat.

Substantele chimice cuprinse în trusa se grupeaza în: – substante ce coloreaza pielea (nitrat de argint, ninhidrina) – substante fluorescente (acid beta-oxinaftoic) c) Trusa de reactivi pentru testarea stupefiantelor Aceasta se compune din mai multe tuburi cu reactivi pentru

testarea substantelor presupuse a fi stupefiante. Tuburile confectionate din plastic transparent contin câte o fiola

cu reactivi care permit identificarea relativa, la locul faptei sau la perchezitie, a urmatoarelor grupe de stupefiante: opiacee, amfetamine, hasis, cocaina, L.S.D. etc.

30

Fig. 5. Trusa criminalistica universala 2.2. Notiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile

Laboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în componenta aparate, truse, instrumente si substante pentru efectuarea activitatilor criminalistice.

În fiecare tara, laboratoarele au constructii si amenajari diferite, dar, în general, acestea au urmatoarele compartimente:

31

a) compartimentul truselor criminalistice În afara instrumentarului amintit la capitolul „Truse

criminalistice“, aici se mai gasesc aspirator de praf, magneti si electromagneti pentru cercetarea urmelor metalice.

b) compartimentul fotografiei si filmului judiciar Alaturi de truse foto, aparate de filmat cinema si video, se

gasesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene, lampi electronice, tancuri si revelatoare pentru developat filmele foto.

c) compartimentul pentru întocmirea schitei judiciare Aici sunt aranjate o masa de lucru cu planseta de desen. Tot aici

se afla si o masina de dactilografiat. d) compartimentul detectoarelor. În componenta acestuia intra: – detectoare de metale – detectoare de radiatii atomice – lampi cu radiatii ultraviolete – detectoare de cadavre – detectoare de explozivi. 2.3. Tehnici de masurare folosite în criminalistica Operatiunile de masurare sunt necesare pentru a fixa

caracteristicile urmelor si obiectelor cercetate. Masuratorile care se fac în criminalistica privesc:

a) stabilirea dimensiunilor liniare Pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, sublerele cu

vernier, micrometrele, lupele si microscoapele gradate. În teren se folosesc primele doua instrumente de masurat, în

laborator ultimele. Masuratorile se fac în metri si submultiplii acestuia. Pentru a asigura o precizie mare a masuratorilor este indicat ca

aceeasi dimensiune sa fie masurata de trei ori si apoi sa se faca media aritmetica.

Masuratorile dimensiunilor liniare trebuie sa aiba în vedere lungimea, latimea, adâncimea sau înaltimea obiectelor.

32

În cazul cercetarii la fata locului masuratoarea trebuie fixata prin fotografie.

b) stabilirea masei corpurilor Ca unitate de masura pentru aceasta se foloseste kilogramul cu

submultiplii sai. Balantele sunt instrumentele cu care se masoara masa

corpurilor. Acestea sunt cu pârghie (sau tehnice), balante analitice sau microbalante.

c) stabilirea timpului Pentru timp se foloseste ceasul si cronometrul. d) stabilirea greutatii specifice Greutatea specifica este raportul dintre greutatea corpului si

volumul sau GS = G/V. Prima se determina prin cântarire. Volumul se masoara prin imersie în apa distilata la temperatura de 4°C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus în apa disloca o cantitate de apa egala cu volumul sau).

e) stabilirea punctelor de fierbere si de topire Acestea se masoara cu ajutorul termometrelor. Pentru ca, de

obicei, în cercetarea criminalistica unele materii sunt în cantitati foarte mici, metoda folosita este cunoscuta sub numele de micrometoda lui Emich.

Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere 1 – tub capilar 2 – picatura de lichid cercetat 3 – termometrul 4 – baia de glicerina (dupa Camil Suciu – ,,Criminalistica“)

33

Fig. 7. Stabilirea punctului de topire a – placa subtire din metal b – materialul cercetat c – termometrul d – rezistenta electrica (dupa Camil Suciu – „Criminalistica“)

Ea consta în introducerea într-o baie de glicerina, alaturi de un termometru, a unui tub de sticla capilar, cu un cap obturat si unul liber, în care s-a pus o picatura din lichidul a carui temperatura de fierbere trebuie s-o stabilim.

Baia de glicerina se încalzeste progresiv. Când lichidul din tubul capilar se ridica la nivelul orificiului liber, se citeste temperatura de pe termometru.

Pentru punctul de topire se foloseste o metoda care consta în introducerea într-un circuit electric cu reostat a unei rezistente de nichelina si a unei placi subtiri de metal, pe care se pune o cantitate mica din materialul cercetat.

Placa aflata în legatura intima cu un termometru se încalzeste treptat, pâna când materialul se topeste. În acest moment se citeste temperatura indicata de termometru.

f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor Masurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau

caracteristici liniare ale obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor si al raportoarelor.

34

2.4. Aparate de iluminat si proiectie

În criminalistica, pentru cercetarea si fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele, care sunt lampi cu becuri electrice, în fata carora s-a asezat o constructie de lentile concave.

În alte cazuri, sursa de lumina este înlocuita cu arcuri electrice care dau lumina a carei intensitate este reglata de un reostat.

Proiectoarele mici, cu lumina dirijata, se numesc spoturi. Dintre aparatele de proiectie folosite în criminalistica amintim: – epidiascopul – retroproiectorul – aparatul de proiectie tip Faurot pentru comparat amprentele – aparatul de marit foto – aparatul de proiectie a analizelor microscopice.

2.5. Instrumente optice de marit

Pentru examinarea urmelor si obiectelor foarte mici, cercetarile criminalistice se realizeaza cu ajutorul:

a) lupelor b) microscoapelor. a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseste din

nici o trusa criminalistica si din nici un laborator criminalistic. Existe lupe cu destinatii speciale, cum ar fi cea pentru

dactiloscopie, cu reticul gradat si linia lui Galton. Dupa modul de montare, lupele pot fi: – lupa binoculara (dubla) pentru cap – lupa cu suport – lupa cu mâner. b) Microscopul Este un instrument optic complex format din diferite lupe,

oglinzi si prisme fixate mecanic. Sistemul optic al microscopului este format din parti principale

si auxiliare.

35

Cele dintâi se compun din: – obiective – oculare. Partile auxiliare se compun din: – condensator – oglinda – lampile microscopului. În functie de complexitatea constructiei microscopului si

posibilitati sale de investigare, distingem: – microscop monocular – microscop binocular – microscop cu obiective interschimbabile – stene stereo microscop – microscop comparator.

Fig. 8. Schema microscopului comparator

2.6. Folosirea radiatiilor ultraviolete, infrarosii si Roentgen

În criminalistica, în examinarile la fata locului, dar mai ales în laborator, cercetarea urmelor si înscrisurilor se face atât la lumina naturala, cât si la cea artificiala.

36

De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiata, caracterizata de anumite lungimi de unda, cuprinse între 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violeta) si 750 milimicroni (specifice razelor rosii).

Energia radianta cu lungime de unda mai mica, precum si cea cu lungime de unda mai mare sunt invizibile.

Primele sunt radiatii ultraviolete (deasupra radiatiilor violete), iar urmatoarele sunt radiatiile infrarosii (sub rosu).

Sub influenta acestor radiatii diferite substantele prezinta o luminiscenta deosebita, cea data de spectrul vizibil al luminii.

În cazul folosirii radiatiilor ultraviolete, care sunt create de lampi speciale, numite lampi WOOD, se constata prezenta uleiurilor minerale, petelor de sperma, scrisul sters cu substante chimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de cle i etc.

Radiatiile infrarosii patrund în straturi subtiri de hârtie, lemn si ebonita. Ele sunt folosite pentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hârtie.

Radiatiile Roentgen au lungimi de unda si mai mici decât radiatiile ultraviolete. Ele au o putere mare de penetratie. În examinarile criminalistice si medico-legale, imaginile obtinute pe filmele radiografice cu ajutorul radiatiilor Roentgen se folosesc curent în cercetarea obiectelor opace si a corpului uman.

Ca sursa de radiatii se folosesc instalatiile Roentgen portative sau stationare.

37

3. CERCETAREA CRIMINALISTICA

AURMELOR 3.1. Definirea si clasificarea urmelor

a) Definitia urmei În literatura criminalistica, notiunea de urma este prezentata în

doua acceptiuni: – în sens larg: „cele mai variate schimbari care pot interveni în

mediul înconjurator ca rezultat al actiunii infractorului“ – în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui

obiect pe un alt obiect“. În criminalistica româneasca, prin urma se întelege: orice

modificare materiala produsa în ambianta locului unde s-a comis o infractiune, modificare care examinata individual sau în totalitate cu cele suferite de infractor conduce la stabilirea faptei, identificarea faptuitorului, a mijloacelor folosite si la lamurirea împrejurarilor cauzei.

b) Clasificarea urmelor: Înainte de a ne referi la clasificarea propriu-zisa a urmelor,

mentionam ca în procesul formarii urmelor distingem doua categorii de obiecte, cele care formeaza urma si cele care primesc urma: obiect creator si obiect primitor sunt doua notiuni pe care le vom folosi în expunerea ce urmeaza.

În functie de factorul (obiectul) creator, se disting urmatoarele grupe de urme:

– urmele omului: toate modificarile savârsite în câmpul infractiunii de mâinile si picioarele omului, ale fetei, ale urechii, precum si urmele biologice de natura umana, ca: sânge, saliva, par, sperma;

– urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare, coarne, colti, aripi, par, produse biologice, miros;

38

– urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi, tulpina, precum si semintele acestora;

– urmele obiectelor folosite de om la comiterea infractiunii. Principalele urme sunt: ale încaltamintei, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de taiere, ale armelor de foc.

c) Clasificarea urmelor dupa esenta lor1 Din acest punct de vedere o prima categorie de urme o

reprezinta urmele forma, acele modificari care reprezinta forma exterioara a obiectului creator.

Daca cele doua categorii de obiecte aflate în procesul formarii urmelor (creator si primitor) se gasesc în repaus sau în miscare, urmele forma pot fi:

– urme statice – formate prin apasare, lovire sau tamponarea obiectului creator pe suprafata obiectului primitor, fara ca acestea sa alunece între ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încaltaminte, urmele papilare, conturul instrumentelor de spargere etc.

Urmele forma, în functie de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:

– urme de adâncime: acestea se formeaza atunci când obiectul creator este dur si patrunde în masa obiectului primitor;

– urme de suprafata: se formeaza atunci când obiectul creator si primitor sunt de aceeasi duritate si apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafata obiectului primitor si invers, fara a se schimba formele celor doua obiecte.

Urmele de suprafata pot fi: – de stratificare, atunci când obiectul creator depune pe cel

primitor un strat de substanta (de exemplu, urmele de încaltaminte, de noroi depuse pe parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);

– de destratificare, atunci când obiectul creator ia din suprafata obiectului primitor un strat subtire de substanta (de exemplu, degetele puse pe un toc de fereastra acoperit cu un strat de praf). ____________ 1 Tratat practic de criminalistica, vol. I, Bucuresti, p 120-122.

39

Fig. 9. Schema clasificarii urmelor (Tratat practic de criminalistica)

1. DUPA FACTORUL CREATOR

Urme ale omului

Urme ale animalelor

Urme ale vegetalelor

Urme ale obiectelor

Urme ale unor fenomene

2. DUPA FACTORUL PRIMITOR

Urme primite de om

Urme primite de animale

Urme primite de vegetale

Urme primite de obiecte

3. DUPA ESENTA LOR

Urme forma

Urme materie

Urme pozitionale

Dinamice

Statice

De

adân

cim

e

De suprafata

De

adân

cim

e

De

stra

tific

are

De

de s

trat

ific

are

Neg

ativ

e (p

erif

eric

e)

Form

ate

prin

cad

erea

lich

idel

or

Subs

tant

e de

nat

ura

orga

nica

Subs

tant

e de

nat

ura

anor

gani

ca

Prod

use

de n

atur

a an

imal

a

Prod

use

de n

atur

a ve

geta

la

Vizibile Invizibile

4. DUPA MARIME

Macrourme Microurme 5. DUPA POSIBILITATILE CE LE OFERA ÎN PROCESUL IDENTIFICARII

Urme care furnizeaza elemente pentru lamu -rirea diferitelor împre-jurari ale savârsirii in-fractiunii

Urme care ajuta la sta-bilirea apartenentei la gen

Urme care permit identificarea factorului creator

40

Aceste genuri de urme pot fi: – vizibile, atunci când sunt detectate cu usurinta de ochiul

omenesc (ex. urmele de degete murdare, de sânge formate pe peretii încaperii unde s-a comis un omor);

– invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât daca sunt privite sub anumite unghiuri de lumina, prin transparenta (pentru a caror vizibilitate este necesara relevarea – folosirea unor surse dirijate de lumina sau a radiatiilor ultraviolete).

Urmele materie Aceasta clasificare are în vedere acele modificari ale ambiantei

locului faptei, când din obiectul creator se desprind particule materiale care ramân depozitate pe obiectul primitor, fara a reproduce forma obiectului din care provin.

Ele sunt de natura: – organica (sau biologice) atunci când provin de la un corp

uman sau animal (sânge, par, urina, saliva etc.); – anorganica – din aceasta categorie fac parte elementele

minerale ca: pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticla etc. d) Clasificarea urmelor dupa marime Aceasta se face în functie de dimensiunea urmelor. Exista doua mari categorii: – macrourmele – incluzând toate modificarile care sunt vizibile

cu ochiul liber, fara a fi folosite aparatele optice de marit; – microurmele, acele urme forma sau materie, mici si foarte

mici, care nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de marit.

O ultima clasificare a urmelor este data de posibilitatile pe care le ofera acestea în procesul identificarii obiectului creator.

Din acest punct de vedere, distingem urmatoarele categorii de urme:

– urme apte, care permit identificarea obiectului creator; – urme inapte, care nu permit identificarea obiectului creator,

dar ajuta la stabilirea apartenentei acestuia la gen.

41

3.2. Urmele omului

Omul poate crea la locul infractiunii urme forma si urme materie (biologice).

Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, ale celorlalte parti ale corpului. Din cea de-a doua categorie fac parte urmele biologice.

a) Urmele de mâini Urma care a revolutionat identificarea persoanei, înlocuind

sistemul antropometric, este cea lasata de suprafata mâinii, respectiv amprenta digitala, palmara cât si cea talpii piciorului gol (amprenta plantara). Imprimarea urmelor este data de secretiile pielii si de contaminarea acesteia cu substante adezive (praf, sânge etc.). Ea reproduce conturul (configuratia) desenelor papilare într-o maniera vizibila sau incerta. Prin relevarea si clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, dupa amprentele din fisierul dactiloscopic (cazul recidivistilor), cât si identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obtinuta de la aceasta pe cale experimentala.

Nu se poate determina cu precizie data la care amprentele au fost folosite în scopul identificarii pentru prima oara.

Înca din secolul I e.n., o amprenta palmara a permis excluderea unui suspect la Roma, datorita diferentei de marim (M. F. Quintilianus). În secolul VII, amprentele au fost utilizate pentru autentificarea documentelor legale în China, în timpul dinastiei I’ang (619-906 e.n.).

În Occident, botanistul englez N. Grew a descris în 1684 porii sudoripari, crestele papilare si desenele lor. În sec. XVIII si la începutul sec. XIX mai multe lucrari de anatomie au studiat dermatoglifele. În 1823 Purkinje a clasat pentru prima oara desenele digitale în noua grupe, dar abia în 1880 Faulds a propus amprentele digitale ca mijloc de identificare a infractorilor dupa urmele lasate la locul faptei. Harschel (1877) a pretins prioritatea descoperirii, dar el propusese amprentele digitale doar ca un mijloc de identificare a recidivistilor, dupa ce le folosise la semnarea prin punere de deget a actelor în India, unde era guvernator.

42

Sinteza si punerea în practica a acestor propuneri au fost realizate în 1892, odata cu aparitia primului manual de dactiloscopie si a unui sistem de clasificare ale lui Francis Galton, care a impus acceptarea amprentelor digitale în lumea anglo-saxona. Pe de alta parte, Juan Vucetich a introdus în 1891 primul sistem de clasificare în Argentina, preluat si la noi de catre Andrei Ionescu (cu modificarile aduse de Oloriz). În 1900, Henry si-a publicat sistemul sau de clasificare (Classification and Uses of Fingerprint), cel mai utilizat în lume pâna la introducerea sistemelor informatice de astazi. În 1904, A. Bertillon descopera autorul unei crime dupa urmele de deget relevate pe un geam spart.

În România, primele descoperiri ale autorilor faptei dupa urmele digitale au fost facute de prof. dr. Nicolae Minovici. În scrisoarea adresata lui Vucetich în 1906, expunea cercetarile sale facute prin compararea impresiunilor digitale apartinând unui numar de 40 de criminali condamnati, impresiuni care s-au dovedit a fi neschimbate dupa 12 ani. Introducerea dactiloscopiei la noi ca metoda de identificare se datoreaza în special lui Andrei Ionescu, seful serviciului de antropometrie între 1892-1914, serviciu preluat de Valentin Sava, care în 1943 publica „Manualul de dactiloscopie“. Un rol deosebit în promovarea dactiloscopiei îl joaca dr. C. Turai, autorul lucrarilor „Elemente de politie tehnica“ (1937), „Elemente de criminalistica si tehnica criminala“ (1947), „Dermatogliofologia“ (1971) si „Amprentele papilare“ (1979). Doua lucrari remarcabile în materie sunt: „Dactiloscopia“ lui I. R. Constantin si M. Radulescu (1975) si „Secretele amprentelor papilare“ de Gh. Pasescu si I.C. Constantin (1996).

Prima cartoteca de amprente a fost cea de la Serviciul central de identificare de pe lânga Ministerul Justitiei (1925); organizat apoi la politie (1931), cu perfectionarile ulterioare (1943, 1952 si mai ales 1972).

Termenul de dactiloscopie se refera, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adica digitale, palmare si plantare.

Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistica are ca scop (valoare probanta):

43

1. identificarea persoanei care îsi ascunde adevarata identitate prin compararea amprentelor sale cu cele din fisier (daca este recidivist);

2. identificarea cadavrelor necunoscute; 3. identificarea persoanei care a lasat o impresiune digitala la

locul faptei prin compararea cu amprentele din fisier (autor necunoscut);

4. identificarea persoanei care a lasat impresiunea digitala incriminata prin compararea cu amprentele banuitului;

5. compararea impresiunilor digitale gasite cu ocazia savârsirii mai multor infractiuni cu autori necunoscuti, în vederea stabilirii autorului comun (cel mai frecvent la furturi).

O amprenta digitala apartinând unei persoane, gasita pe obiect, face dovada contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea însasi, o proba de vinovatie.

DESENELE PAPILARE Mâna este alcatuita din degete si palma. 1) degetul este compus din trei zone despartite prin santuri de

flexiune: a) falangeta (sus) b) falangina (mijloc) c) falanga (jos) 2) palma este compusa din: a) regiunea digito-palmara (zona de sub degete) b) regiunea tenara (din dreptul degetului mare) c) regiunea hipotenara (din partea opusa). Pielea care acopera mâna este formata din trei straturi: a) epidermul (partea exterioara alcatuita din 5 straturi de celule

epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte care se desprind)

b) dermul (tesut fibros, care contine vasele capilare arteriale si venoase, precum si terminatiile nervilor senzitivi)

c) hipodermul (stratul cel mai profund). La punctul de contact cu epidermul, dermul prezinta ridicaturi

conice proeminente, denumite papile. În vârful acestora, strabatute fiecare de un canal, se afla porii prin care se elimina transpiratia.

44

Papilele dermice sunt însiruite liniar, astfel ca rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la suprafata dermului.

Forma crestelor papilare este reprodusa identic de catre epiderma. Sudoarea secretata de glandele sudoripare si substantele grase (sebum) produse de glandele sebacee formeaza la suprafata epidermului un strat de saruri si grasimi, care la contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafata acestuia.

Depunerile de substanta contureaza întocmai forma crestelor papilare, respectiv a santurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare, denumite si dactilograme, contribuie încretiturile pielii care strabat transversal crestele papilare, concretizate în linii albe oblice.

PROPRIETATILE DESENELOR PAPILARE

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formeaza în timpul

sarcinii (viata intrauterina, lunile IV-VI) si se pastreaza neschimbate pâna dincolo de moarte, de unde posibilitatea si utilitatea amprentarii cadavrelor.

2. Fixitatea si inalterabilitatea. Desenele papilare variaza doar ca dimensiune (copilarie – maturitate), dar nu si ca structura si detalii. Deci ele nu se modifica în timp, cu exceptia accidentelor (de ex. ardere sau taiere profunda) sau a maladiilor cutanate grave (de ex. lepra). Dar si în aceste cazuri, ca si în aceste cazuri, ca si în cel al modificarilor intentionate (operatie), epidermul fie se retrage rearezentând aceleasi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizeaza, capatând un aspect tipic de neconfundat.

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adica proprii unui singur deget. Nu exista în lume doua desene întrutorul identice, asa cum au demonstrat-o calculele matematice de probabilitate si determinarile statistice pe largi populatii, inclusiv pe rase diferite. Chiar si desenele cu un aspect general asemanator (de ex. la gemenii univitelini) exista întotdeauna deosebiri de detaliu.

Aceste trei proprietati confera desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de negasit în alte persoane si chiar la dege tele aceleiasi persoane.

45

MODUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE 1. Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o

substanta maleabila (mastic, plastilina, ciocolata, vopsea proaspata, ceara), care retine imaginea în trei dimensiuni (urma de adâncime).

2. Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu cerneala, sânge, produse luminiscente etc.) si negative (prin ridicare de praf). Amprenta este direct vizibila daca exista un contrast suficient cu suportul sau daca contrastul poate fi întarit printr-o iluminare colorata, filtrata sau difuza.

3. Amprentele latente sunt prezente, dar invizibile sau greu vizibile. Ele trebuie tratate pentru a se detasa de fondul suportului pe care se afla. Dupa metodele clasice (relevare cu pulberi negre, albe sau fluorescente ori prin reactii chimice), diferentierea se obtine prin formarea unei amprente colorate. În ultimii 20 de ani s-au facut ample cercetari stiintifice si, ca urmare, s-au introdus noi tehnici de detectie tot mai sensibile si mai selective, a caror prezentare ar depasi cu mult cadrul prezentului curs.

STRUCTURA DESENELOR PAPILARE (digitale)

Dintre desenele papilare pe care le prezinta un deget cele mai

variabile sunt cele ale falangetei. Tocmai de acestea ne vom ocupa în cele ce urmeaza.

Desenul papilar se divizeaza în trei zone: 1. Zona centrala (sau nucleul), care este cea mai importanta

pentru identificare, întrucât contine cele mai multe caracteristici sub aspectul formei desenului si al numarului de detalii.

2. Zona bazala, situata între nucleu si santul de flexiune, re prezinta creste orizontale, aproximativ paralele.

3. Zona marginala, care înconjoara nucleul ca un U întors, urmând conturul falangetei. Partea de sus (vârful) se numeste zona distala, iar zonele laterale se numesc periferice.

Când crestele limitante ale fiecarei zone se întâlnesc, ia nastere o figura denumita delta, dupa litera greceasca ce are o forma asemanatoare.

46

Delta poate fi: – alba, când cele trei creste alcatuiesc un triunghi; unghiurile

care compun triunghiul pot fi deschise, închise sau mixte; – neagra, când contureaza o stea cu trei ramuri (ca un Y);

acestea pot fi egale sau inegale ca lungime.

Centrul deltei reprezinta punctul deltic; la delta alba este centrul triunghiului, fiind uneori marcat printr-o creasta punctiforma; la delta neagra punctul este dat de locul de racordare a celor trei creste.

CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE

Sistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri etc.

a permis clasificarea impresiunilor digitale într-o ordine definita, ceea ce permite:

a) cautarea amprentei de origine necunoscuta în fisierul dactiloscopic;

b) identificarea generica a persoanei suspecte, respectiv excluderea ei numai pe baza tipului de desen.

Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspira din câteva forme fundamentale de desene, descrise pentru prima oara de Purkinje. În esenta, desenele papilare se împart în cinci tipuri de baza: 1) adeltic; 2) monodeltic; 3) bideltic; d) polideltic si 5) amorf.

1. Tipul adeltic este lipsit de delta si crestele deseneaza parabole sub forma de arc. Arcurile pot fi: a) simple si b) piniforme (de la cuvântul ,,pin“), când prezinta la mijloc o linie verticala (francezii denumesc acest subtip „în forma de cort“ = ,,en tente“).

47

2. Tipul monodeltic evidentiaza o singura delta, care, dupa locul unde este situata, prezinta doua subtipuri:

a) dextrodeltic, cu delta în dreapta; b) sinistrodeltic, cu delta în stânga. Crestele au forma de laturi sau bucle cu deschiderea în partea

opusa deltei. Creasta centrala (din mijlocul nucleului) poate îmbraca diverse forme: lat simplu, una sau mai multe linii drepte verticale, linie cu butoniera, linie bifurcata, semn de întrebare, linie concava, lat în forma de para (rachetoidal) etc.

a) b) 3. Tipul bideltic prezinta doua delte, plasate în dreapta si în

stânga desenului central, alcatuit din creste papilare în forma de cerc, oval (elipsoidal), spirala (verticile), laturi gemene sau duble (care trec unul peste celalalt) etc.

48

4. Tipul polideltic (combinat) are o frecventa redusa si include trei sau mai multe delte. Desenul central este alcatuit dintr-un multiplu de formatiuni de creste: de obicei, în centru se afla creste circulare flancate lateral de laturi.

5. Tipul amorf nu intra propriu-zis în clasificarea curenta.

Configuratia crestelor este ciudata si nu are nimic comun cu celelalte tipuri. Explicatia formarii lor este de natura patologica, putându-se transmite genetic. Ca exemple se citeaza:

a) subtipul simian, caracteristic maimutelor (la degenerati si deficienti mintali);

b) subtipul danteliform: creste sau fragmente de creste care cad perpendicular pe santul de flexiune (malformatie accidentala ce se datoreaza presiunii tisulare în timpul vietii embrionare);

c) subtipul nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauza distrugerii dermului ca urmare a unor leziuni sau existentei unor cicatrice.

Rezumând, clasificarea desenelor papilare are drept criteriu un reper natural principal, care este delta. Pentru diferentierea în continuare a doua amprente de acelasi tip si subtip s-a cautat un al doilea reper (secundar), si anume centrul desenului. Acest centru, situat pe axa de simetrie a nucleului, este considerat a fi punctul din vârful latului central sau extremitatea superioara a liniei (crestei) centrale. Daca sunt mai multe creste si numarul lor este impar, se alege capatul liniei mediane; daca numarul este par, se alege un punct între cele doua creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se uneste cu delta printr-o linie imaginara (sau efectiv trasata) denumita linia lui Galton sau linia delto-centrala. Numarul de creste intersectate („taiate“) de aceasta linie ofera un al doilea criteriu de

49

clasificare a desenului papilar studiat, cifric, care poate fi codificat (introdus în forma dactiloscopica pentru fisierele manuale sau în codul pentru prelucrarea automata a fisierelor computerizate).

DETALIILE DESENULUI PAPILAR

Crestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ci pot

fi întrerupte, întretaiate sau divizate. Aceste detalii mai sunt denumite minutii, particularitati, elemente sau puncte caracteristice. Natura fiecarui element considerat în sine (adica luat izolat), numarul si repartitia lor topografica sunt foarte variabile si confera amprentei individualitate.

Desenul papilar al unei falangete contine circa 150-200 asemenea detalii, cu exceptia adelticelor, care sunt mai simple. În practica urmele relevate la locul faptei contin mult mai putine elemente, din cauza imprimarii imperfecte sau îmbâcsirii lor.

Stabilirea si definirea detaliilor difera de la autor la autor (laborator sau serviciu de criminalistica), dar în fapt se reduc la urmatoarele:

1. Capatul de creasta: extremitatea unei creste sau punctul ei de oprire.

Unii disting între „început de creasta“ si ,,sfârsit de creasta“, diferentiere care noua si altora (V. Sava, V. P. Margol) ni se pare ilogica, pentru ca nu este vorba de o trasatura dinamica, cu punct de plecare si punct de sosire. În schimb admitem, desi nu o folosim, diviziunea în ,,ascendente“ si „descendente“.

50

2. Întrerupere: creasta se opreste si, dupa un spatiu alb de câtiva

mm, continua pe aceeasi directie. 3. Bifurcatia si trifurcatia: creasta se ramifica în alte doua sau

trei creste. Unii autori le deosebesc de „contopire“, care ar fi unirea a doua sau trei creste. Personal nu sesizam diferenta dintre a se bifurca si a se contopi. Sustinatorii acestei împartiri considera ca în primul caz ramificatia se produce în sus, iar în al doilea caz în jos.

4. Crosetul (cârligul) corespunde unui tip particular de bifurcatie, când din creasta principala deviaza o ramura scurta.

5. Butoniera: creasta se dedubleaza, descriind un oval, apoi se reface într-o creasta unica.

6. Inelul: este o varianta a butonierei, când în locul ovalului

apare un cerc.

51

Atât inelul, cât si butoniera pot fi mediane, când sunt plasate în mijlocul crestei, si laterale, când sunt situate alaturi (juxtapuse).

7. Anastamoza: creasta scurta care leaga, ca o punte, doua creste adiacente.

8. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbata. 9. Fragmentul este o creasta redusa, mica, situata între doua

creste lungi sau încadrata în spatiul de întrerupere al unei creste.

10. Punctul (insula): creasta este punctiforma, izolata. Mai multe puncte continue dispuse pe aceeasi directie formeaza o creasta papilara punctiforma (insule multiple).

Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10) poate da nastere la formatiuni complexe; în fond însa, detaliile se reduc la trei caractere de baza; capatul de creasta, divizarea crestei si punctul.

52

POROSCOPIA Când la locul faptei se descopera numai fragmente de creste

papilare, acestea nu ofera suficiente elemente de apreciere. În schimb, este posibil sa se fi imprimat clar porii (papilele dermice). Forma porilor este fixa si caracteristica: circulara, ovala, unghiulara, în semiluna, dantelata etc.

Studiile întreprinse (Locard – 1931; Ashbaugh – 1982) au dovedit ca sunt imuabile, adica nu se altereaza, ca si amprenta digitala în întregul ei. Un al doilea element de stabilitate îl reprezinta repartitia topografica a porilor, adica raporturile spatiale reciproce.

În aceste conditii identificarea prin poroscopie este realizabila, dar câmpul ei de aplicatie este în realitate mai restrâns. Mai probabila este folosirea poroscopiei la examinarea impresiunilor lasate pe documente.

Fig. 10. Porii aflati de-a lungul unor creste papilare (dupa Camil

Suciu „Criminalistica“)

53

CRETOSCOPIA

La o marire foarte mare, liniile care redau crestele papilare nu mai apar uniforme, drepte, ci cu marginile franjurate, neregulate. Aspectul conturului crestelor este de asemenea unic, fix, nealterabil, astfel ca ar putea fi utilizat ca element identificator, precum porii.

Cum, de regula, imprimarea urmelor se realizeaza cu o presiune variabila, la care se adauga îmbâcsirea microreliefului de catre substantele de contaminare si apoi cele de relevare, ne îndoim ca valentele cretoscopiei depasesc cadrul teoretic. Dupa cunostinta noastra, valoarea care se atribuie morfologiei crestelor nu a fost cu adevarat testata si validata în justitie.

URMELE DE PICIOARE

Sunt acele modificari aduse ambiantei locului faptei ca rezultat

al contactului picioarelor desculte cu diferite suprafete. Factorul creator este piciorul, ,,laba piciorului“, partea care este

în contact cu solul, cunoscuta sub numele de „planta“. Din acest considerent urmele create de piciorul descult se numesc „urme plantare“.

Într-o urma plantara distingem amprentele degetelor piciorului, unde se gasesc creste papilare similare celor descrise în capitolul „Dactiloscopie“.

A doua zona este cea a calcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se gasesc urmele bataturilor, cicatricelor si diferitelor deformatii sau malformatii.

Atunci când la fata locului se descopera siruri de urme consecutive, create în timpul mersului, cunoscute sub numele de „cararea de urme“, în afara elementelor specifice crestelor papilare se disting si alte caracteristici, cum sunt; linia mersului, directia mersului, lungimea pasului si unghiul de mers.

URMELE CORPULUI UMAN

În practica organelor de ancheta, cele mai cunoscute urme

formate de parti ale corpului uman sunt:

54

a) Urmele de dinti. Acestea sunt modificari ale ambiantei locului faptei create de dintii infractorului, prin muscare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare sau pe corpul victimelor în cazul infractiunilor de omor, viol si tâlharie.

Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafata.

Pe alimente ele sunt si dinamice, fiind create, în general, de dintii maxilarului superior. De obicei se formeaza urme striatii, ca rezultat al imperfectiunilor smaltului dentar.

Prin expertiza acestor urme se identifica persoana care a creat urmele de dinti.

b) Urmele de buze. Acestea se formeaza de obicei pe obiectele din care infractorii

au baut diferite lichide alimentare. Urmele sunt de stratificare si de cele mai multe ori latente.

c) Urmele de urechi, frunte si fata Edmond Locard, în Tratatul de criminalistica editat la Lyon, în

anul 1931, arata: „toate partile corpului uman pot lasa urme, prin contact sau penetratie, pe alte obiecte“.

Urmele partilor anatomice mentionate pot fi de adâncime, dar si de suprafata pentru cele de ureche si frunte.

URMELE BIOLOGICE

Toate urmele din aceasta categorie sunt urme materie de natura umana. Ele nu au o forma exterioara bine conturata, cu exceptia firelor de par si a unghiilor.

În functie de provenienta acestor urme de natura biologica, ele se clasifica astfel:

– produse de secretie (saliva, lapte matern, secretie nazala); – produse de excretie (urina, sperma, sputa, materii fecale,

vomismente); – tesuturi moi (masa cerebrala, piele, tesut muscular, sânge); – tesuturi dure (unghii, oase, fire de par). Datorita caracterului specific al acestor urme, examinarea

acestora se înfaptuieste cu concursul unor specialisti din domeniul medicinei legale, biologiei, toxicologiei si antropologiei).

55

La fata locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar izolat, ci asociate câte doua, trei sau mai multe.

În privinta frecventei descoperirii la fata locului a acestor urme, se poate face urmatoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine descrescânda, urmele de saliva, de sperma, fire de par, oase, alte tesuturi moi.

3.3. Urmele obiectelor

În aceasta categorie intra urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infractiunilor. Dintre cel mai frecvente gasite în câmpul infractiunilor mentionam:

a) urmele de încaltaminte De fapt, acestea sunt urmele piciorului încaltat, reprezentând

amprenta talpii creata în adânc ime sau de suprafata, cu cele doua situatii: de stratificare sau de destratificare.

La toate urmele se reproduc partial sau total forma, conturul si caracteristicile talpii.

Cel mai frecvent, urmele de încaltaminte se descopera cu ochiul liber, printr-o atenta examinare a solului si a obiectelor pe care se presupune ca s-a calcat.

b) urmele instrumentelor Acestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice

obiect care se foloseste la comiterea unei infractiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: rangi, leviere, clesti, ciocane, topoare, surubelnite, ferastraie, foarfeci, bâte.

Aceste urme pot fi statice sau dinamice (cunoscute sub numele de striatii), de adâncime si de suprafata.

Urmele instrumentelor sunt, în general, create prin: – lovire – apasare – frecare-alunecare – taiere – întepare. Existenta la locul faptei a unor categorii de urme create de

instrumente, prin interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum si la stabilirea conditiilor în care infractorul a comis fapta.

56

c) Urmele mijloacelor de transport Acestea sunt create de rotile mijloacelor de transport, cunoscute

sub numele de parti rulante, urme ale picioarelor animalelor de tractiune (copite), de vaselina, ulei, vopsea sau alte substante provenite de la vehicul.

Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafata, statice sau dinamice.

3.4. Urmele materie

În aceasta categorie de urme intra diferitele resturi de obiecte si

de materii organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioara a produsului din care provin.

Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul infractiunii enumeram urmatoarele:

a) resturi de produse textile b) resturi de metal c) fragmente din lemn d) resturi de alimente si cosmetice e) capete de tigari f) particule de sol si sticla g) particule pulverulente h) pete de cerneluri si vopsele. a – Prin produse textile, întelegem acele produse în compozitia

carora se afla fibre textile, indiferent de forma în care se prezinta, fibre, tesaturi, tricotaje sau confectii.

Aceste urme se cauta prin observare directa cu ochiul liber sau folosind lupa cu mâner.

b – Resturile de metal Mecanismul de formare a acestor urme consta în detasarea unor

particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului de pilire, taiere, rupere, lovire sau sfredelire.

Ele mai pot fi create si prin sudura, topire sau frecare. De regula, aceste urme se cauta pe sol, la baza obiectului

metalic taiat, rupt sau pilit. Ridicarea se face cu ajutorul magnetilor.

57

Aceste particule pot fi gasite pe îmbracamintea sau încaltamintea infractorului.

c – Fragmentele din lemn Aceste urme pot fi sub forma rumegusului, aschii sau fragmente

mai mari. De obicei primele amintite ramân pe hainele infractorului. d – Resturile de alimente si cosmetice Produsele alimentare si cosmetice sunt considerate ca urme

atunci când prezenta lor la fata locului are legatura cu infractiunea savârsita. Aceste urme se formeaza prin scurgeri (pentru lichide si prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze, creme) si resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare, farfurii).

e – Capete de tigari Acestea se gasesc la fata locului, în scrumiere, pe sol sau

pardoseli, sau în vasele din care s-a mâncat. Capetele de tigari sunt examinate biologic pentru a se stabili

grupa sanguina a fumatorului, dupa saliva îmbibata în tutun sau filtru. f – Particule de sol si sticla Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis

infractiunea, de încaltamintea, îmbracamintea sau alte obiecte purtate de faptuitor sau victima, sau de mijloacele de transport folosite în procesul comiterii infractiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe suprafetele pe care s-a calcat.

Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din spargere, lovire, prin taiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte.

Aceste urme ramân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele autorilor infractiunii. Cautarea lor se face cu ochiul liber.

g – Particule pulverulente Materialele pulverulente (ciment, var, praf de caramida) sunt

considerate urme când prezenta lor în câmpul infractiunii este datorata comiterii infractiunii.

Acestea adera de obicei pe îmbracamintea si încaltamintea infractorului si a victimei;

58

Cautarea urmelor pulverulente se face atât cu ochiul liber, cât si cu lupa si lampa de radiatii ultraviolete.

h – Petele de cerneluri si vopsele Petele de cerneala se formeaza prin cadere accidentala sau voita

pe diferite suporturi. Uneori, acestea se gasesc pe mâinile sau îmbracamintea

autorului infractiunii sau ale victimei. Mânjiturile apar atunci când se actioneaza asupra unei urme de

cerneala sau când se sterg pensulele sau penitele folosite la scris sau desen.

Petele de cerneala sunt cautate în câmpul infractiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu lampa de radiatii ultraviolete.

Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori diverse sau grasimi.

Aceste urme se gasesc la locul faptei, de cele mai multe ori în cazul accidentelor de circulatie sau în cazul furturilor prin spargere.

3.5. Urmele de incendii si explozii

Urmele de incendiu sunt acele modificari facute în ambianta

locului unde s-a comis o infractiune, produse ca urmare a focului si a celorlalte fenomene care însotesc incendiul.

Incendiile se produc din: a) cauze naturale (trasnetul, razele solare si autoaprinderea) b) cauze tehnice (supraîncalzirea conductorilor electrici sau

scântei electrice, flacari deschise, corpuri incandescente, reactii chimice, substante incend iare).

În toate cazurile de incendiu se va identifica focarul incendiului, el fiind urma principala cu caracter specific.

Urmele create de explozii – sunt acele modificari care se produc ca urmare a gazelor, temperaturii si presiunii puternice eliberate în timpul exploziei.

În raport de natura exploziei (fizica, de substante explozive sau atmosfera exploziva), se creeaza urme de rupere, schije, arsuri, urme

59

de fumizare, particule de substanta exploziva si gaze, resturi de diferite ambalaje. 3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene si navale

a) În cazul accidentelor de cale ferata – urmele sunt toate modificarile create asupra materialului rulant (locomotive, vagoane), de cale si celorlalte instalatii feroviare (macaze, traverse), precum si asupra marfur ilor transportate.

Principalele urme în cazul accidentelor feroviare sunt: – obstacolul pus pe calea ferata; – partile materialului rulant care au intrat în contact cu

obstacolul; – urmele create de rotile materialului rulant pe traversele caii

ferate, prin deraierea vagoanelor; – sina rupta; – suruburi (trifoane) desurubate; – bucati de cablu electric rupt sau taiat. b) În cazul accidentelor aviatice în functie de cauza accidentului

(de natura tehnica, explozii sau incendii la bordul avionului, sau greseli de pilotare sau dirijare) la fata locului se formeaza urme forma, pozitionale si materie.

Acestea sunt dezmembrari ale aeronavei, urme de ardere (specifice incendiilor), urme de explozii, urme de gloante în peretii aeronavei.

c) În cazul accidentelor navale În cazul acestor accidente se produc urme din cauza esuarii sau

abordajului, exploziilor si incendiilor la bord sau în sala masinilor, încarcarii necorespunzatoare a navei.

– în caz de esuare sau abordaj se produc rupturi de chila spre punte în sens vertical, rupturi longitudinale, ondulatii mari în bordaje, fisuri;

– în cazul exploziilor se formeaza craterul exploziei, urmele de presiune ale undei de soc, schije, urme de fumizare;

– în cazul încarcarii necorespunzatoare a navei, urma principala este pozitia navei. Alte urme sunt cele care privesc distribuirea si ancorarea încarcaturii.

60

3.7. Metode si mijloace tehnice de ridicare si examinare în laborator a principalelor categorii de urme

În practica criminalistica se cunosc mai multe procedee si tehnici de ridicare a urmelor:

a) ridicarea obiectului purtator de urma; b) ridicarea urmelor materie sub forma de cruste, pete, depuneri

etc.; c) ridicarea urmelor prin transfer (ex. urmele papilare relevate

cu prafuri ridicate cu benzi adezive); d) ridicarea urmelor de adâncime prin mulaj; e) ridicarea imaginilor urmelor prin fotografiere, filmare sau

desen. În laboratorul de criminalistica, urmele sunt identificate în

conditiile iluminarii reflectate sau sub unghiuri de lumina, cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor si microscoapelor.

Urmele materie se studiaza sub influenta radiatiilor ultraviolete. Acestea sunt analizate chimic, dar în ultimul timp se foloseste analiza spectrelor de emisie si absorbtie.

Pentru urmele biologice, exista metode specifice de examinare pentru fiecare în parte, cum sunt cele pentru sânge, sperma, saliva sau fire de par.

În principal, procesul de examinare parcurge urmatoarele etape: – examenul urmei – realizarea modelelor de comparat – examinarea urmei model de comparat – examinarea comparativa a caracteristicilor fiecareia din aceste

urme (în litigiu si model de comparat) – formularea demonstratiei – stabilirea concluziilor.

3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologica si dactiloscopica

În cazul urmelor forma (si dinamice) de încaltaminte, ale instrumentelor, expertiza traseologica poate rezolva urmatoarele probleme:

61

– daca urma a fost creata de obiectul ridicat de la suspecti; – care este mecanismul de formare a urmei; – care este succesiunea de creare a urmelor. În cazul urmelor materie cu forma definita, cum sunt

fragmentele de pelicule de vopsea, cioburi de sticla, fragmente de metal, expertiza poate stabili daca provin dintr-un întreg descoperit la suspect (ex. vopseaua autoturismului, farul acestuia etc.).

În cazul expertizei dactiloscopice, principala problema care se rezolva este identitatea persoanei care a creat urmele papilare descoperite în câmpul infractiunii.

Cu privire la expertiza dactiloscopica se impun câteva precizari, în legatura cu efectuarea identificarii dupa desenele papilare.

Expertul are de comparat impresiunea digitala incriminata |(ridicata cu folio adeziv si fotografiata), impresiunile persoanei banuite, luate cu tus sau de pe fisa din cartoteca de înregistrare, scoasa dupa formula dactiloscopica sau rezultata prin trierea automata.

Prima conditie este aducerea lor la acelasi „numitor“, adica în ambele cazuri crestele sa fie negre si lanturile albe. Daca crestele au fost relevate cu prafuri deschise (albe, galben fluorescent), cliseul foto initial va fi inversat prin diapozitivare si dupa aceea copiat pe hârtie.

Examenul comparativ se realizeaza pe fotografii marite. Se comanda o marire de patru ori, dar faptic ea depinde de claritatea impresiunii de identificare.

Cercetarea comporta urmatoarele etape: 1. Stabilirea tipului si subtipului desenului papilar incriminat si,

prin comparare, excluderea degetelor banuitului prezentând desene diferite. Se retin pentru examinarea în continuare doar cele cu un desen asemanator (identificare generica).

2. Se compara configuratia desenului central (nucleul), numarul de creste intersectate de „linia lui Galton“, forma si plasarea deltei.

62

3. În caz de corespondenta se trece la stabilirea detaliilor (punctelor) comune. Unii recomanda ca aceasta operatie sa se faca în sensul deplasarii acelor de ceasornic, dar practic acest lucru nu are nici o importanta. Se porneste de la un detaliu si, din aproape în aproape, se cauta celelalte detalii, numarându-se totodata liniile (crestele) care le despart.

4. În final se apreciaza daca natura detaliilor comune, cantitatea si pozitia lor reciproca, este concludenta pentru a opina cu certitudine ca impresiunile au fost lasate de acelasi deget al aceleiasi peroane (identificare individuala).

Demonstratia vizuala din raportul de expertiza se realizeaza prin:

a) indicarea asemanarilor prin sageti numerotate; Fig. 11. Demonstrarea punctelor de asemanare prin sageti numerotate:

a) urma papilara ridicata din câmpul infractiunii; b) amprenta prelevata de la persoana suspecta

b) stabilirea continuitatii liniare prin procedeul îmbinarii fotografiilor pe o linie de demarcatie comuna;

c) realizarea unor diagrame ale punctelor coincidente, prin unirea acestora; se obtin doua figuri geometrice care se compara prin juxtapunere sau suprapunere.

63

Fig. 12. Diagrama punctelor coincidente:

a – a celor din urma ridicata din câmpul infractional b – a celor din amprenta persoanei suspecte

64

4. BALISTICA JUDICIARA

„Balistique“ este cuvântul francez care constituie originea

cuvântului românesc BALISTICA. Vasile Macelaru, în lucrarea sa intitulata „Balistica Judiciara“,

aparuta în 1972, mentioneaza cele doua sensuri ale notiunii de balistica:

a) primul sens desemneaza acea „ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu, aruncat sub un unghi fata de orizont“;

b) cel de-al doilea desemneaza studierea miscarii proiectilelor în interiorul armelor de foc (pusca, revolver, tun) si pe curba descrisa în exterior (cunoscuta sub numele de curba balistica).

Balistica generala, afirma acelasi autor, „studiaza constructia si functionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, constructia si functionarea munitiei, precum si miscarea proiectilului“, definitie cu care suntem de acord.

Suntem de acord si cu definitia data pentru balistica judiciara ca fiind o ramura distincta a tehnicii criminalistice care studiaza constructia si functionarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere si urmele determinate de acestea în scopul rezolvarii problemelor ridicate de ancheta penala“.

4.1. Notiuni generale despre armele de foc si munitia acestora

a) Functionarea armelor de foc Dupa cum arata denumirea acestora, functionarea lor se bazeaza

pe foc, adica pe puterea gazelor degajate în urma arderii prafului de pusca de a arunca proiectilul din teava.

65

Toate armele de foc au obligatoriu urmatoarele componente pentru a functiona:

Fig. 13. Pistolul vazut în sectiune

– teava – închizator pentru fixarea munitiei – mecanism de percutie.

Fig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111

66

Fara acestea, arma de foc nu poate functiona. În functie de fabricant si de calibrul munitiei folosite, armele de

foc au si alte accesorii, cum sunt: – mecanismul de alimentare – dispozitive de ochire – patul sau crosa armei.

Fig. 14 b. Schema partilor componente ale revolverului COLT

Metropolitan MK 111

O arma de foc doar cu aceste componente ramâne un obiect inutilizabil. Pentru a putea fi folosita ea are nevoie de munitie, întelegând prin aceasta cartusele.

Cartusul se compune din: – tub – proiectil – încarcatura.

67

Tuburile pot fi, în functie de constructia armelor de foc, în forma tronconica sau cilindrice, fiind confectionate din fier, alama sau carton. În interior, tubul are o încarcatura din praf de pusca. În partea opusa proiectilului, tubul are un orificiu în care se monteaza capsa, unde fabricantul a pus o substanta exploziva care va initia încarcatura. Fig. 15. Partile componente ale cartuselor de razboi pentru armele cu

teava ghintuita

Functionarea oricarei arme de foc poate fi explicata schematic astfel:

– se introduce un cartus în teava armei (se armeaza); – se actioneaza mecanismul de percutie, apasându-se pe tragaci; – percutorul este eliberat si loveste capsa cartusului initiind

pulberea din tub; – pulberea care arde degaja o cantitate mare de gaze

supraîncalzite, formând o presiune de mii de atmosfere; – proiectilul (glontul) este împins spre exteriorul tevii, dându- i o

miscare de rotire în jurul axului sau longitudinal; – la gura tevii proiectilul este aruncat în exterior pe directia

axului tevii, fiind însotit de fum, resturi de pulbere nearsa si o unda de soc.

68

b) Clasificarea armelor de foc În practica si în teoria criminalistica se cunosc mai multe criterii

de clasificare. Noi suntem de acord cu acelea stabilite de Vasile Macelaru în lucrarea amintita, clasificarea facându-se:

1. Dupa destinatie: – arme militare (lupta): pistoale, pusti, mitraliere, carabine,

pistoale automate; – arme de vânatoare; – arme sportive (de tir); – arme speciale: – de semnalizare – cu aer comprimat – pistoale cu gaze lacrimogene – arme deghizate – pistol stilou – pistol cutit etc.

Fig. 16. Partile componente ale cartusului pentru armele de vânatoare

2. Dupa constructia canalului tevii: – cu teava lisa (neteda); – arme de vânatoare cu alice – pistoale racheta – cu teava ghintuita (adica goluri si plinuri dispuse în interiorul

tevii, longitudinal). Asa cum am aratat anterior, aceasta imprima

69

glontului o miscare de rotatie în jurul axului sau longitudinal) – cu tevi combinate (cu ghinturi si lisa) 3. Dupa lungimea tevii: – cu teava lunga (50-80 cm) – pustile – pustile mitraliere – armele de vânatoare – cu teava mijlocie (20-50 cm) – pistoalele-mitraliera – cu teava scurta (3-20 cm) – pistoale – revolvere 4. Dupa modul de functionare: – arme simple (se încarca manual cu un singur cartus); – arme cu repetitie, care se încarca imediat, dupa tragere, dar

manual; – arme semiautomate (încarcarea se face pentru tragere „foc cu

foc“, prin folosirea energiei gazelor sau fortei de recul); – arme automate care functioneaza pe acelasi principiu ca cele

semiautomate, tragerile facându-se în serii. 5. Dupa calibru (acesta fiind marimea în milimetri a

diametrului interior al tevii): – calibru mic, pâna la 6,35 mm; – calibru mijlociu (6,35 mm – 9 mm) – calibru mare (peste 9 mm) La armele de vânatoare cu alice calibrul este dat de un numar

abstract si invers proportional cu largimea interioara a tevii (12, 16, 18, 20).

6. Dupa munitia folosita, armele se împart în: – arme cu glont – arme cu alice – arme mixte.

70

4.2. Urmele de împuscare Acestea sunt acele modificari ce apar pe diferite obiecte,

inclusiv pe corpul omenesc, în urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care însotesc împuscatura.

Urmele tragerii cu arma (de împuscare) pot fi grupate în doua categorii:

A. Urme principale B. Urme secundare A. Urmele principale Din categoria acestora fac parte: – arma abandonata la locul faptei; – cartusele; – gloantele; – tuburile arse; – orificiile produse de gloante: – de intrare; – de iesire. – urmele ricoseurilor.

Fig. 17. Schema producerii orificiilor de intrare si iesire:

a) glont b) directia de miscare

71

Perforarile (orificiile de intrare si iesire) – au aspectul unei pâlnii, în sensul ca dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de iesire. În felul acesta se poate stabili directia din care s-a tras.

– Gloantele (proiectilele) poarta pe suprafata lor urmele dinamice formate prin frecare de ghinturile tevii. Acestea se numesc striatii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu care s-a tras.

Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare (striatii)

pe suprafata glontului

– Tuburile arse gasite la fata locului poarta pe ele urmele pieselor armei cu care în procesul încarcarii, armarii si executarii tragerii au venit în contact:

– urmele percutorului (pe capsa tubului) – urmele ghearei extractoare – urmele dintelui opritor – urmele închizatorului B. Urmele secundare ale împuscaturii: Asa cum am mentionat, ele sunt create de temperatura mare a

gazelor rezultate din arderea pulberii de pusca, de presiunea acestora, precum si de glontul pe tinta. Acestea sunt:

– urmele de ardere (pârlire) – urmele gazelor (de rupere) – urmele de funingine; – particule de pulbere arsa si nearsa; – inele de metalizare; – inele de stergere (particule de unsoare).

72

Primele patru categorii de urme se formeaza pe obiectul în care a patruns glontul, atunci când distanta pâna la teava a fost sub 1 metru.

Intensitatea lor este invers proportionala cu marimea distantei. Atunci când distanta a fost nula, adica teava armei a fost lipita

de obiectul în care a patruns glontul, în canalul format de acesta patrund gazele (flacara, particule de pulbere arsa si nearsa). Din cauza presiunii mari, marginile orificiului de intrare sunt crapate, iar substanta obiectului primitor este dislocata (rupta).

În cazul urmelor de afumare mentionam acele urme care se depun pe mâna tragatorului, în timpul tragerii.

Inelul de metalizare se formeaza pe obiectul dur care a fost penetrat de glont: lemn, mase plastice, os etc.

Inelul de stergere se formeaza daca distanta de tragere este mai mare de 1 m pe suprafata obiectului penetrat de glont înaintea orificiului de intrare (pe îmbracaminte, pielea umana etc.). El este format de substantele angrenate de glont din teava armei.

Fig. 19. Jetul de gaze si fum format la gura tevii unei arme de foc

73

4.3. Particularitatile cercetarii la fata locului în cazul folosirii armelor de foc

Urmele armelor de foc sunt descoperite în general pe: a) corpul si îmbracamintea persoanei care a tras cu arma; b) corpul si îmbracamintea persoanei asupra careia s-a tras cu

arma: – pe arma si în interiorul tevii; – pe tub si pe glont. În afara acestor urme, de obicei, la locul unde s-a comis o

infractiune la care s-a folosit arma de foc, se descopera si alte genuri de urme, cum sunt:

– urme plantare sau de încaltaminte; – urme digitale ramase pe arma cu care s-a tras; – urme biologice (sânge, par, substanta cerebrala, fragment de

os).

Fig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:

1 – închizator cu gheara extractoare 2 – tubul cartusului 3 — camera cartusului

74

4.4. Expertiza balistico-judiciara

Prin activitatea de examinare a armelor de foc si a urmelor principale si secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmareste sa stabileasca:

– starea de functionare a armei si munitiei; – unghiul, directia si distanta de la care s-a tras; – identificarea armelor de foc; – determinarea locului unde s-au aflat tragatorul si persoana în

care s-a tras; – timpul scurs de la ultima tragere. În procesul efectuarii expertizei, expertul parcurge mai multe

etape obligatorii, în ordinea urmatoare: a) examinarea tehnica a armei si munitiei; b) executarea tragerilor experimentale; c) examinarea urmelor de tragere si stabilirea caracteristicilor

acestora; d) examinarea urmelor model de comparat; e) examinarea comparativa a celor doua genuri de urme (în

litigiu si model de comparat); f) fixarea rezultatelor examinarilor macro- si microscopice (de

obicei prin fotografiere).

75

5. EXAMENUL TEHNIC AL DOCUMENTELOR

5.1. Notiuni generale

Prin documente întelegem acte scrise sau, mai scurt, „înscrisuri“, notiune care de altfel este utilizata în Codul Penal.

Potrivit acceptiunii lui DUMITRU SANDU1, actul scris |(implicit document) reprezinta o scriere, fixata pe un anumit suport (de obicei hârtie).

În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise (înscrisuri), dar în unele cazuri autenticitatea acestora este contestata, în totalitate sau partial, tehnicii criminalistice revenindu- i sarcina de a stabili daca înscrisurile sunt sau nu contrafacute (false) sau de a identifica persoana care a executat scrisul contestat. 5.2. Examinarea criminalistica a actelor scrise si problemele care se pot rezolva

Cercetarea actelor scrise e facuta, de obicei, de expertii criminalisti, ea realizându-se în doua etape:

a) Examinarea generala În cadrul acesteia se examineaza în ansamblu actul stabilindu-

se: – continutul sau; – plasamentul antetului, al semnaturilor etc.; – forma stampilelor; – existenta eventualelor notari, sublinieri, a fotografiilor, a

timbrelor. ____________ 1 Dumitru Sandu, Falsul în acte, 1977, pag. 9.

76

În aceasta etapa, la simpla privire, fara aparate optice se pot descoperi:

– eventualele urme de stergere; – discontinuitatea imprimarii stampilei aplicate pe fotografie; – deformari ale textului. b) Examinarea speciala: Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de marit ca lupa cu

mâner, lupa binoculara, stereo stene microscopul, lampa cu radiatii ultraviolete, spoturi (reflectare cu fascicul de lumina îngusta).

În aceasta etapa se stabilesc modificarile de text prin adaugare, stergere (radiere), corodare (spalare chimica), acoperirea unor portiuni de text sau a unor litere si cifre.

Trebuie mentionat ca nu sunt reguli general obligatorii în examinarea tuturor înscrisurilor, fiecare caz în parte având individualitatea lui, data atât de individualitatea actului, cât si de cea a persoanei care a facut falsul sau a scris actul examinat. 5.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor

În privinta autenticitatii înscrisurilor putem afirma ca cele mai des întâlnite situatii sunt legate de documentele oficiale: buletine de identitate, pasapoarte, acte de stare civila, testamente diplome de studio etc.

Pentru a stabili autenticitatea, se verifica daca nu sunt alterate data eliberarii, numele titularului, fotografia acestuia, impresiunile stampilelor, semnaturile obligatorii etc.

– Existenta alterarilor, urme de stergere, de adaugiri etc., adica a falsului, infirma autenticitatea înscrisului.

Vechimea înscrisului, întelegând prin aceasta stabilirea zilei si anului în care a fost realizat, nu se poate stabili cu exactitate pâna în prezent.

În schimb, se poate stabili perioada în care s-a redactat si scris. Pentru aceasta se va tine seama de:

77

a) continutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie, denumirea unor localitati, unor persoane care nu concorda cu data mentionata pe înscris.

b) hârtia si cerneala folosite. Se tine seama de data înscrisa în document si se va compara cu data la care sortul de hârtie s-a fabricat. De asemenea, se tine seama de faptul ca hârtia în timp se decoloreaza, îngalbeneste, iar fragilitatea ei ??scade etc.

5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri:

Înscrisurile se falsifica de obicei prin urmatoarele procedee: a) înlaturarea textelor Aceasta, asa cum am mai mentionat, se realizeaza prin stergere

mecanica (radiere sau razuire) sau chimica (corodare). La examinarea cu ochiul liber si apoi cu aparate optice (lupa,

microscop), locul unde textul a fost radiat prezinta caracteristici specifice: disparitia luciului hârtiei, scamosarea fibrelor acesteia, subtierea hârtiei etc.

În cazul spalarii chimice (corodare), la examinarea înscrisului sub radiatiile ultraviolete fluorescenta zonei spalate este diferita de restul textului, fiind usor sesizabila.

O alta metoda de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o reprezinta presarea planfilmului peste aceasta portiune din înscris la întuneric, timp de câteva zile, dupa care filmul se va developa. Zona corodata va aparea pe negativ bine evidentiata. Chimicalele folosite la spalarea textului, aflate în masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil al filmului.

Stabilirea textului înlaturat se realizeaza prin metode speciale, proprii fiecarei metode de înlaturare, mecanica sau chimica.

b) Falsul prin adaugare de text Acest gen de fals consta în scrierea unor noi litere sau cifre sau

modificarea celor existente în document. Sunt dese cazurile când falsificatorii adauga chiar rânduri întregi

în zonele libere ale textului original.

78

Camil Suciu, în lucrarea sa „Criminalistica“, editia 1972, mentioneaza câteva elemente specifice falsului prin adaugiri de text: „îngramadirile de litere si prescurtari neobisnuite de cuvinte din lipsa de spatiu, desfasurarea exagerat de larga a scrisului, pentru acoperirea spatiilor libere, evitarea unor trasaturi anterioare, diferenta de oxidare a trasaturilor de cerneala etc.“. 5.5. Examinarea textelor dactilografiate

Existenta înscrisurilor dactilografiate este deseori prezenta ca proba în activitatea de urmarire penala.

De foarte multe ori, în cazul unor anonime, al unor falsuri, în caz de suicid sau chiar de omor s-au ridicat documente dactilografiate.

Principala problema care se pune este: identificarea masinii de dactilografiat.

Aceasta identificare, conform regulilor identificarii criminalistice, se realizeaza în doua etape: Prima etapa este cea a identificarii modelului si tipului de masina de scris. Existenta cartotecilor criminalistice cu modele de scris permite o astfel de identificare.

În a doua etapa, dupa parcurgerea obligatorie a primei, se trece la identificarea propriu-zisa a masinii cu care s-a dactilografiat documentul.

În cazul identificarii masinii de scris se examineaza textul dactilografiat, stabilindu-se pentru început caracteristicile generale:

– marimea pasului mecanismului principal, adica distanta la care se deplaseaza carul cu hârtia dupa dactilografierea fiecarui semn în parte;

– marimea intervalelor, adica distanta pe verticala dintre rânduri;

– tipul de claviatura, adica totalitatea semnelor claviaturii; – tipul caracterelor literelor. Identificarea unei masini de scris, dupa stabilirea

caracteristicilor generale, se face pe baza caracteristicilor individuale, cum sunt:

79

Fig. 21. Cele mai frecvente elemente de uzura a caracterelor masinilor de dactilografiat (dupa Jean Gaye, Manuel de police scientifique)

80

– devierea axului literelor fata de verticala (ca urmare a strâmbarii pârghiilor pe care sunt fixate literele);

– suprapunerea impresiunii literei peste alte litere (ca urmare a lipirii gresite pe suportul destinat literelor);

– deformarea diferitelor semne (aplatizare sau stirbire). Identificarea se face prin examinarea comparativa a textului în

litigiu cu texte model de comparat, obtinute experimental cu masina presupusa a fi dactilografiat textul incriminat. 5.6. Identificarea persoanei dupa scrisul de mâna:

Acest gen de identificare se face pe baza examinarii urmei (cu totul aparte) lasata de om, care poarta numele de scris2.

Camil Suciu, în lucrarea amintita, defineste scrisul astfel: ,,un sistem organizat de miscari tehnico-grafice (ale mâinii n.n.) formate printr-un îndelungat proces de învatare, fixat sub forma unor deprinderi individuale cu o anumita stabilitate“.

Identificarea persoanei care a scris textul incriminat se poate face datorita faptului ca scrisul are doua proprietati fundamentale: individualitatea si stabilitatea relativa.

Pentru aceasta, asa cum am mentionat anterior, se realizeaza examene comparative între scrisul litigios si scrisurile experimentale obtinute de la persoana banuita a fi autorul înscrisului.

Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei dupa scris se numeste „grafoscopie judiciara“.

5.6.1. Formarea si evolutia scrisului de mâna Scrisul, desi se materializeaza prin miscarile date instrumentului

scriptural, este totusi o deprindere intelectuala, la baza careia stau legaturile nervoase produse în cortex3. _____________ 2 Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistica a scrisului; Ed. 1973, arata ca „scrisul este exprimarea sunetelor si cuvintelor dintr-o limba prin semne grafice“, pag. 15. 3 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 36.

81

„Formarea deprinderii de a scrie începe din copilarie, un rol important jucându- l metoda de predare a scrisului, precum si modul caligrafic oferit elevului spre învatare“4.

„Dupa numeroase exercitii în clasa si acasa, sub forma temelor, deprinderea mâinii de a executa miscarile înscriptarii este formata“5.

În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie pe baza stereotipiilor dinamice, miscarile inscriptarii devenind reflexe si scapând controlului mental.

Aceste deprinderi sunt specifice fiecarei persoane, dându- i acea caracteristica denumita individualitate. Fiecare persoana va executa semnele grafice într-o maniera proprie, diferita de modelul caligrafic care i-a servit la învatarea din copilarie.

În afara acestei caracteristici a scrisului, foarte importanta pentru procesul de identificare, o a doua caracteristica este cea a stabilitatii relative.

Aceasta caracteristica poate fi influentata, dar nu pâna la disparitie, de urmatorii factori:

– Evolutia scrisului. Aceasta se datoreaza – la persoanele care scriu mult – tendintei de a simplifica miscarile înscriptarii pentru a obtine un scris rapid cu un efort minim.

– Starea de sanatate a scriptorului Bolile cronice sau acute pot modifica într-un fel scrisul, dar nu

în masura sa afecteze individualitatea acestuia în totalitate. În schimb, în cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund,

ducând la pierderea individualitatii. – Starea de ebrietate. Miscarile înscriptarii sunt mai putin

influentate de cantitatea de alcool ingerata. – Cauzele de moment tin de natura instrumentului scriptural sau

a suportului folosit, precum si de unele pozitii incomode ale scriptorului.

5.6.2. Caracteristicile generale si speciale ale scrisului Pentru a stabili daca un scris este executat de o anumita

persoana este necesar ca scrisul mentionat sa fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al acestuia. ________________________________ 4 Ibidem – pag 41 si urmatoarele. 5 Ibidem.

82

Fig. 22. Demonstrarea prin metoda confruntarii a unor caracteristici individuale ale scrisului: a – scris incriminat; b – scriere de proba.

83

Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecarui gen de scris (litigiu si model de comparat). Aceste caracteristici se împart în caracteristici generale si particulare (sau speciale).

a) Caracteristicile generale ale scrisului – sunt acelea care dau o reprezentare asupra sistemului de executare grafica a tuturor literelor. Acestea, fara luarea în consideratie a caracteristicilor individuale, nu pot duce la identificarea scriptorului.

Dintre caracteristicile generale remarcam: – gradul de evolutie; – forma scrisului; – dimensiunea scrisului; – continuitatea; – directia; – presiunea; – înclinarea literelor; – forma liniei de baza. b) Caracteristicile individuale (speciale) ale scrisului: – punctul de atac si linia incipienta a unei litere; – trasatura terminala a unei litere; – modul de executare a literelor în forma de oval; – construirea fiecarei litere în parte, comparativ cu modelul

caligrafic. 5.6.3. Obtinerea modelelor de scris pentru comparatii:

Pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului (sau grafoscopice) sunt necesare modele de scris ale persoanei banuite a fi executat înscrisul incriminat.

Practica expertizei scrisului a stabilit câteva reguli pentru obtinerea modelelor de scris pentru comparatii.

Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate experimental.

Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în prezenta anchetatorului special pentru efectuarea expertizei.

Acele modele trebuie sa se obtina prin trei metode. Prima va fi o scriere libera, de obicei o declaratie, urmata de o transcriere si în final de o dictare.

Toate probele de scris trebuie sa fie certificate de anchetator pentru a stabili autenticitatea lor.

84

6. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA SEMNALMENTE (PORTRETUL VORBIT)

6.1. Notiuni generale

Prin semnalmente1 întelegem „totalitatea trasaturilor exterioare (ale fetei, capului, trunchiului etc.) statice si dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte persoane si care asigura posibilitatea identificarii ei prin descrierea acestora (semnalmente)“.

Portretul vorbit este cea mai veche metoda de identificare a persoanei, înaintea identificarii dactiloscopice, derivând din metoda descrierii antropometrice folosita pentru prima data de Alphonse Bertillon.

Fundamentul ident ificarii dupa semnalmente rezulta din aceea ca fiecare persoana prezinta trasaturi care o deosebesc de alte persoane, demonstrând înca o data, daca mai era nevoie, ca în univers fiecare dintre noi suntem unici si din aceasta privinta.

Aceasta metoda consta în descrierea semnalmentelor, adica a caracteristicilor întregului corp omenesc, insistându-se pe particularitatile fetei si ale urechii.

Metoda se aplica: a) în urmarirea infractorilor care se sustrag fie urmaririi penale, fie executarii pedepselor; b) la identificarea raufacatorilor cu ajutorul martorilor oculari; c) la identificarea cadavrelor cu identitate necunoscuta.

La descrierea semnalmentelor se tine seama de volumul, forma, culoarea, pozitia si dimensiunea acestora.

În privinta dimensiunii, raportarea nu se va face la un etalon exterior (ex. metric), ci la celelalte semnalmente ale fetei. ________________

1 Colectiv de autori: Dictionarul de criminalistica, ed. 1984, Bucuresti, pag. 175.

85

Semnalmentele se împart în doua categorii: a) statice (sau anatomice) Acestea sunt cele care nu se modifica indiferent de activitatea

desfasurata de individ, ramânând în permanenta la aceeasi forma si relativ aceeasi dimensiune;

b) dinamice Acestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana face

diferite actiuni (mers, vorbit, citit etc.). 6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)

I. STATICE Aceasta se face privind persoana din fata si din profil. Ele sunt: a) Talia (constitutia fizica generala) De obicei talia se exprima în centimetri, iar în imposibilitatea

stabilirii ei în aceste unitati de masura, se recurge la repartizarea tripartita a persoanelor: scunda, mijlocie, înalta.

În privinta corpolentei lor, persoanele pot fi încadrate în urmatoarele categorii: slaba (picnic), mijlocie si grasa.

b) Forma generala a fetei Aceasta se raporteaza la una din formele geometrice: ovala,

rotunda, patrata etc. c) Fruntea din profil poate fi: înclinata în spate, dreapta, sau

bombata, iar în privinta înaltimii aceasta poate fi: înalta, mijlocie, scunda.

d) Sprâncenele se descriu dupa lungime, latime, desime, directie si contur.

e) Ochii. Pentru acestia se mentioneaza culoarea, pozitia în orbita si orientarea orbitei.

f) Nasul. La descrierea acestei parti a fetei se are în vedere pozitia bazei (dreapta, oblica în jos sau oblica în sus), conturul acestuia (drept, concav sau convex, ,,coroiat“).

g) Gura. Dupa marime, poate fi mare, mica sau mijlocie. Privite din profil, colturile (comisura) gurii sunt drepte, coborâte sau ridicate.

h) Barbia. La descrierea acesteia se acorda atentie înaltimii, latimii si proeminentei.

86

Fig. 23. Diferite forme ale fetei umane. Barbia poate fi înalta, joasa (mica) sau mijlocie. În privinta proeminentei, barbia este dreapta, retrasa (înapoi)

sau proeminenta. i) Urechea. Este elementul cel mai stabil si deosebit de

important în identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit. Aici intereseaza urechea exterioara (pavilionul), si anume forma

ei si modul de lipire a lobului de cap. Se au în atentie toate elementele componente ale pavilionului

urechii. Acestea sunt:

87

– lobul – helixul – antihelixul – tragosul – antitragosul.

Fig. 24. Pavilionul urechii cu partile componente.

j) Dintii. Aici intereseaza marimea, dispunerea si culoarea acestora.

k) Parul de pe cap. Descrierea acestuia se face având în vedere culoarea, natura, directia, insertia si lipsa parului (calvitia).

O alta categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de special statice, pe care omul le are din nastere sau care au fost provocate în timpul vietii.

Acestea sunt: negii, alunitele, petele, cicatricele, ridurile si tatuajele.

II. DINAMICE Acestea completeaza descrierea facuta cu semnalmentele statice

si special statice. Ele sunt remarcate cu prilejul unor activitati desfasurate de

persoana. În principal ele sunt: a) Tinuta corpului (rigida, sportiva-atletica, cocheta, agresiva-

bataioasa); b) Alura, care poate fi leganata, sportiva, feminina, barbateasca

etc.; 88

c) Vocea. Aici intereseaza claritatea, timbrul si intensitatea ei; d) Ticurile.

6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor dupa semnalmente

Dupa cum am mentionat; metoda ,,portretului vorbit“ se

foloseste pentru: – identificarea infractorilor dupa semnalmentele descrise de

martorii oculari; – identificarea infractorilor care se ascund; – identificarea persoanelor necunoscute; – identificarea cadavrelor. Cu ajutorul descrierii verbale a trasaturilor statice si chiar

special statice, persoane cu talent în a schita (a desena) figurile oamenilor pot reda portretul infractorului. În practica organelor judiciare sunt numeroase cazuri de reusita în identificarea infractorilor.

O alta metoda este cunoscuta sub numele de foto robot. Ea consta în realizarea mai înainte a unor folii transparente cu parti ale fetei umane (frunte, gura, ochi, nas, barbie, par) în mai multe forme si dimensiuni, care, suprapuse, duc la compararea fetei persoanei dupa relatarile martorilor.

Astazi acestea sunt realizate cu ajutorul calculatoarelor electronice, care au programe (softuri) special create pentru reconstituirea fetelor persoanelor.

6.4. Operatiuni pregatitoare în vederea identificarii cadavrelor

În ipoteza ca nu s-a scurs un timp îndelungat de la moarte, sau

cadavrele, a fi mutilate, au fost pastrate în camere frigorifice, recunoasterea este relativ asemanatoare cu cea a persoanelor în viata.

89

Cu toate acestea se impun câteva precizari: – cadavrele murdare, mânjite de sânge trebuie sa fie spalate,

parul va fi pieptanat, impunându-se de cele mai multe ori si spalarea fetelor acestora;

– cadavrele dezbracate vor fi îmbracate cel putin în partea superioara si acoperite cu pânza în partea inferioara. 6.5. Metoda de identificare a cadavrelor

În afara portretului vorbit si a fotografierii de identificare, cadavrele (cele care sunt întregi, nealterate) se identifica si prin metoda dactiloscopica. Se compara impresiunile digitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale de control luate în timpul vietii.

În schimb, în cazul cadavrelor cu stare avansata de descompunere sau cu distrugere a fetei se mai folosesc:

a) comparatiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare sau radiografii dentare aflate în evidenta centrelor stomatologice.

b) reconstituirea fizionomiei dupa craniu. Aceasta metoda pusa la punct de savantul antropolog rus

Gherasimov este folosita cu succes de antropologul român Cantemir Riscutia.

Folosindu-se de formule matematice proprii, de anumite coordonate stabilite în urma unor studii îndelungate, atunci când li se pune la dispozitie craniul sau diferite parti ale acestuia, expertii reusesc sa refaca fizionomia persoanei.2

______________

2 Modul de lucru în cadrul acestui gen de expertiza a fost sugestiv redat în filmul american ,,Gorki Park“.

90

7. ÎNREGISTRAREA PENALA. CARTOTECI SI COLECTII TEHNICO-CRMINALISTICE

7.1. Notiuni generale

Cunoasterea persoanelor care au comis infractiuni s-a impus

chiar din antichitate. Metodele folosite atunci, ca si în evul mediu, erau empirice, raufacatorii fiind însemnati (marcati) în mod barbar, cu fierul rosu, realizându-se pe pielea acestora diferite figuri sau semne care reprezentau categoria de infractori din care faceau parte.

Pentru prima data în Franta, în 1885, Alphonse Bertillon realizeaza o metoda (relativ fundamentata stiintific) de înregistrare a infractorilor dupa dimensiunile corpului acestora, cunoscuta sub numele de „metoda antropometrica“.

Aceasta a constituit pentru timpul de atunci un progres, suplinind metoda pusa la punct tot în Franta de Vidoqa în anii 1810-1833, privind înregistrarea infractorilor dupa semnalmente si „modus operandi“ (metoda folosita în comiterea infractiunii).

În zilele de azi, sintetizând experienta politieneasca în domeniu, criminalistica a elaborat reguli de tinere a urmatoarelor evidente penale:

a) a infractorilor – în ordine alfabetica, cunoscuta si sub numele de cazier

judiciar; – dupa „modus operadi“; – dupa impresiunile decadactilare. b) a persoanelor disparute; c) a persoanelor cu identitate necunoscuta; d) a cadavrelor cu identitate necunoscuta; e) a lucrurilor furate; f) a urmelor depistate la fata locului pentru cazurile cu autori

necunoscuti; g) a obiectelor abandonate de infractori la fata locului.

91

7.2. Evidenta nominala a infractorilor

Aceasta evidenta se tine alfabetic la locul de nastere al infractorilor. Apreciem ca aceasta evidenta (numita cazierul judiciar) este cea mai importanta înregistrare. Ea are ca scop sa puna la dispozitia organelor de ancheta, de judecata, precum si altor institutii date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penala corecta a faptelor comise.

Ea se realizeaza cu ajutorul unor fise pe care se înscriu datele de stare civila si numarul sentintelor penale de condamnare.

În prezent aceasta evidenta, în România, este în curs de implementare pe calculator. 7.3. Evidenta dactiloscopica decadactilara si monodactilara a infractorilor

a) Evidenta decadactilara Aceasta este realizata pe fise dactiloscopice (care contin

impresiunile digitale ale celor zece degete de la mâinile infractorilor). Ordonarea fiselor se face pe baza formulelor decadactilare.

Formula este o fractie care are scris la numarator simbolurile desenelor papilare de la mâna dreapta, iar la numitor pe cele de la mâna stânga. De exemplu S 1333

D 1222 Literele reprezinta initiala de la cuvântul care defineste forma

desenului papilar de la degetele aratator (A(adeltic), D(dextrodeltic), S(Sinistrodeltic), B(Bideltic). Cifrele indica, în ordine, degetele: mare, mijlociu, inelar si mic.

În România s-a adoptat regula ca desenele papilare sa fie notate cu cifre, astfel:

1 – adelticele; 2 – dextrodelticele; 3 – sinistrodelticele si 4 – bidelticele. Cu ,,X“ se noteaza degetele lipsa.

92

În exemplul nostru fractia care reprezinta forma desenelor papilare trebuie citita astfel:

– la mâna dreapta (la numarator) aratatorul este sinistrodeltic (S), degetul mare este adeltic (1), mijlociul, inelarul si degetul mic sunt sinistrodeltice;

– la mâna stânga (la numitor) aratatorul este destrodeltic (D), degetul mare este adeltic (1), iar mijlociul, inelarul si degetul mic sunt cu desene papilare dextrodeltice.

b) Evidenta monodactilara Aceasta evidenta se realizeaza prin gruparea fiselor ce se

întocmesc separat pentru fiecare din degetele infractorului. Gruparea se realizeaza pe baza unei formule care este si ea sub

forma de fractie, având la numarator un grup de litere care reprezinta tipul, subtipul si varietatea desenului papilar al fiecarui deget, iar la numitor un numar care reprezinta numarul de creste papilare care intereseaza linia lui Galton. De exemplu: Sl/7. Fractia reprezinta un desen papilar sinistrodeltic cu centrul în forma de lat simplu, iar linia lui Galton este intersectata de 7 creste papilare.

În detaliu, modul de realizare a acestor evidente si lucrul cu ele pentru identificarea autorilor sunt redate de Constatin R. Ion si Gheorghe Pasescu în lucrarea lor „Secretele amprentelor papilare“ (Editura National, Bucuresti, 1996).

7.4. Evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta si a

persoanelor disparute Prima categorie de evidente se realizeaza pentru ca în practica

organelor judiciare se înregistreaza numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu au documente de identitate asupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul vietii au avut identitate necunoscuta.

Aceasta evidenta se realizeaza pe baza de fise care cuprind fotografia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la locul si ziua în care a fost descoperit, cauza mortii, leziunile, semnalmentele special statice, obiectele de îmbracaminte si alte obiecte descoperite

93

asupra cadavrului. Evidenta se tine la organul de politie pe raza caruia au fost descoperite cadavrele.

Si pentru persoanele disparute se organizeaza o evidenta la nivelul politiei în a carei raza de competenta au locuit disparutii. Evidenta se tine tot pe baza de fise, similare celor de la evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta.

Asa cum mentionam si la evidenta nominala a infractorilor (cazierul judiciar) în prezent în România se pune la punct un program national de implementare pe calculator a acestor evidente.

94

8. CAPCANE CRIMINALISTICE 8.1. Notiuni generale

Prin capcana, autorii Micului dictionar enciclopedic (Editura Enciclopedica, Româna, 1972) înteleg „dispozitiv de prindere a unor animale“, indicând si un al doilea sens: ,,mijloc viclean pentru a prinde sau a demasca pe cineva“.

Aceasta ultima acceptiune este valabila pentru a defini activitatea „inteligenta“ (si nu vicleana) a organelor judiciare pentru demascarea (identificarea si dovedirea) infractorilor care comit anumite genuri de infractiuni, de obicei savârsite în mod repetat din acelasi loc.

Autorii Dictionarului de criminalistica definesc capcana criminalistica prin: „procedeul stiintific care consta în utilizarea unor substante sau solutii chimice, într-un loc precis determinat, în scop preventiv si pentru identificarea persoanei care a venit în contact cu locul marcat“.

Nu suntem de acord cu aceasta definitie care, de fapt, reprezinta doar capcana chimica si nu capcanele criminalistice în totalitatea lor.

Apreciem ca autorii Micului dictionar enciclopedic sunt mai aproape de notiunea reala a capcanei criminalistice, care dupa parerea noastra poate fi definita astfel: activitatea inteligenta a organelor judiciare prin folosirea de substante chimice si instalatii mecanice, electronice sau electromagnetice, pentru identificarea si dovedirea vinovatiei infractorilor.

Asemenea procedee de identificare a raufacatorilor s-au folosit în toata istoria umanitatii, avându-se în vedere caracterul lor practic.

Poate prima „capcana“ cunoscuta o reprezinta gâstele de pe Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î. Chr. Acestea, prin tipetele lor, au pus în garda pe romani asupra atacului pe care galii îl declansasera în timpul noptii.

95

În practica judiciara, mai des dupa 1989, acest mod de identificare a infractorilor nu este acceptat de magistrati ca unica proba si irefutabila, ci chiar este considerat o provocare a infractiunii.

Acceptam punctul de vedere al magistratilor, dar nu putem sa renegam acest procedeu de identificare a infractorilor, mai ales a celor care fac parte din categoria „gulerelor albe“.

Suntem de acord ca valoarea probanta a indicatorilor tehnici stabiliti prin capcane se estimeaza numai în raport cu celelalte probe de care dispun organele de ancheta. 8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinte generale de organizare

În functie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în doua tipuri:

a) Capcane chimice Sunt acele procedee în care se folosesc substante sau solutii

colorate, vizibile sau invizibile, substante care marcheaza obiectele urmarite (sustrase de infractori) sau locurile obligatorii de trecere, si care vor fi detectate pe corpul sau îmbracamintea autorilor, dupa ce s-a comis infractiunea.

Pentru reusita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi trebuie sa raspunda urmatoarelor conditii:

– sa se comita infractiuni repetate în acelasi loc (ex: furtul de bani, în mod repetat, dintr-o casa de bani);

– cercul de suspecti sa fie bine delimitat (ex. salariatii unei societati comerciale);

– sa se foloseasca substante chimice netoxice, care nu se gasesc în comert si nu sunt la îndemâna populatiei;

– activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie sa se faca în secret;

– la obiectele marcate chimic nu trebuie sa aiba ,,acces“ decât infractorii.

b) Capcanele fizice Aceasta a doua mare categorie de capcane (numite uneori si

sisteme de alarmare) sunt acele procedee care semnaleaza prezenta

96

infractorilor, fie în locul unde se consuma actul infractional, fie prin semnalizarea locului unde se ascunde bunul furat.

În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri surse de radiatii atomice (izotopi radioactivi), de ultrasunete, radiatii infrarosii.

De cele mai multe ori aceste surse sunt incluse în circuite electronice care pun în functiune, la sesizarea infractorului în câmpul infractiunii, camera de filmat video, sisteme de alarmare sonore si luminoase, închiderea unor usi, blocarea unor cai de acces etc.

O clasificare a acestor capcane ar putea fi urmatoarea: – capcane electronice; – capcane foto-video; – capcane cu ultrasunete; – capcane radioactive. Pentru reusita capcanelor fizice trebuie sa fie respectate

urmatoarele cerinte: – secretul amplasarii lor; – functionarea continua în perioadele critice; – asigurarea nepenetrarii locului pazit de catre persoane

inocente 8.3. Aplicarea si constatarea capcanelor criminalistice

În cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în

baza unui proces-verbal unde se consemneaza modalitatea în care s-a aplicat capcana, locul, data si motivatia aplicarii ei.

La aplicarea capcanei vor participa si doi martori asistenti. La realizarea capcanei, dupa ce a fost depistat infractorul se

întocmeste un nou proces-verbal, de aceasta data de constatare a prezentei substantelor chimice folosite la marcarea obiectelor.

Si în acest caz vor participa doi martori asistenti. La procesul-verbal se vor atasa planse fotografice cu imagini foto reprezentând urmele substantei folosite pentru marcare, descoperite pe corpul sau îmbracamintea autorului.

97

În procesul-verbal se va mentiona si declaratia faptuitorului. În privinta capcanelor fizice, depistarea faptuitorului la fata

locului va fi consemnata într-un proces-verbal de constatare a infractiunii în flagrant, respectându-se dispozitiile codului de procedura penala.

8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penala

Daca în dovedirea faptei penale nu exista decât capcana

criminalistica, mai bine zis procesul-verbal de constatare, dovedirea vinovatiei nu este completa.

Asa cum am mai mentionat, ea va trebui sa fie completata cu alte probe.

În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie sa se execute o cercetare la fata locului pentru descoperirea si ridicarea urmelor create de infractor. De cele mai multe ori la locul faptei se descopera urme papilare, urme biologice sau de încaltaminte.

De cele mai multe ori, probatiunea infractiunii prin capcane criminalistice se completeaza cu expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice. Prin expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice se completeaza probatiunea infractiunii constatata prin capcane criminalistice.

98

CAPITOLUL III TACTICA CRIMINALISTICA

1. TACTICA CERCETARII LA FATA LOCULUI 1.1. Notiunea, sarcinile si trasaturile caracteristice cercetarii la fata locului

Toti practicienii si teoreticienii criminalisti, de ieri si de azi, sunt

de acord în unanimitate ca în activitatea de identificare a infractorilor si de dovedire a vinovatiei acestora, cel mai important moment îl reprezinta investigarea locului unde s-a comis infractiunea, unde raufacatorul a produs modificari, cunoscute sub numele de urme.

Activitatea de cercetare a urmelor infractorului la locul infractiunii, numita si cercetarea la fata locului, ocupa un loc important în pregatirea practica a politistilor si procurorilor din toate tarile, ei fiindu-i dedicate numeroase lucrari de specialitate în întreaga lume.

În privinta definitiei acestei activitati, apreciem ca cea data de Emilian Stancu în lucrarea sa „Investigarea stiintifica a infractiunilor“ este completa si raspunde cerintelor procesului penal: „Cercetarea la fata locului reprezinta activitatea procesuala penala si de tactica criminalistica al carei obiect îl constituie perceperea nemijlocita a locului unde s-a comis infractiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea si examinarea urmelor si mijloacelor materiale de proba, precizarea pozitiei si starii acestora, având ca scop stabilirea naturii si împrejurarilor comiterii faptei, precum si datele identificarii faptuitorului“1. _____________ 1 Emilian Stancu: Investigarea stiintifica a infractiunilor. Curs de criminalistica, Facultatea de Drept Bucuresti, partea a II-a si a III-a, pag. 28.

99

a) Sarcinile cercetarii la fata locului În Tratatul de Tactica Criminalistica al colectivului de autori

din cadrul Academiei de Politie „Alexandru Ioan Cuza“ – Bucuresti se mentioneaza ca aceste sarcini sunt:

– examinarea si fixarea procesuala a ambiantei de la locul savârsirii infractiunii;

– cautarea, relevarea, fixarea, ridicarea si interpretarea urmelor si mijloacelor materiale de proba, precum si fixarea procesuala a acestora;

– elaborarea si verificarea versiunilor cu privire la infractiunea comisa si faptuitori, ori referitoare la diversele împrejurari ale comiterii faptei:

– loc; – timp; – activitati desfasurate; – metode si mijloace folosite; – scopul urmarit; – urmarile produse. – stabilirea cauzelor, conditiilor si împrejurarilor care au

determinat sau favorizat comiterea infractiunii si masurilor de prevenire care se impun.

Apreciem aceasta clasificare ca fiind completa si suntem de acord cu ea.

b) Trasaturile specifice cercetarii la fata locului sunt date de individualitatea acestei activitati, deosebita de celelalte, de ordin procedural penal si criminalistic.

În principal acestea sunt: – obligativitatea efectuarii ei; de rezultatele obtinute la

cercetarea locului faptei depinde orientarea întregului curs al anchetei. – este prima activitate în procesul de ancheta. Inversarea ordinii

efectuarii activitatilor de ancheta compromite de cele mai multe ori identificarea autorilor si dovedirea vinovatiei acestora.

– irepetabilitatea ei. Prin activitatea organului de ancheta la fata locului, aspectul initial lasat de autori s-a modificat în totalitate, repetarea cercetarii fiind imposibila.

Totusi, sunt câteva exceptii care demonstreaza ca de fapt cercetarea nu a fost completa:

100

– când nu s-a cunoscut întreaga suprafata a locului faptei, ea fiind mai întinsa decât s-a stabilit initial;

– când, din cauza conditiilor climaterice, nu s-a cercetat amanuntit locul infractiunii.

1.2. Pregatirea în vederea cercetarii la fata locului Masurile care se iau de catre organul de cercetare penala

anterior efectuarii cercetarii locului infractiunilor sunt menite sa asigure conservarea tuturor urmelor, dar si asigurarea materiala cu întregul instrumentar necesar acestei activitati.

a) În privinta asigurarii tehnico-materiale sunt necesare trusele criminalistice, aparatele de fotografiat si filmat (cinema si video) etc.

Tot în aceasta categorie de masuri intra deplasarea rapida a echipei la fata locului si invitarea specialistilor (medic legisti, pirotehnicieni, pompieri etc.).

b) A doua mare categorie de masuri sunt cele care se iau chiar la fata locului, dar imediat, înaintea efectuarii propriu-zise a cercetarii.

– delimitarea locului infractiunii si marcarea sa; – determinarea modificarilor suferite de locul faptei; – asigurarea pazei locului faptei; – identificarea martorilor si stabilirea persoanelor suspecte; – efectuarea de investigatii si culegerea de informatii.

1.3. Modul de executare a cercetarii la fata locului În privinta cercetarii la fata locului trebuie mentionat ca fiecare

caz în parte îsi are specificitatea sa, ca urmare a unui complex de factori umani (care tin de autorul si victima infractiunii), atmosferici si topografici, facând imposibila stabilirea unor reguli obligatorii.

Cu toate acestea, experienta criminalistilor a impus câteva din aceste reguli cu caracter general.

101

Una dintre ele este aceea ca cercetarea locului faptei se desfasoara în doua etape (sau faze).

a) Faza statica Cercetarea începe printr-o observare si conservare a pozitiei

obiectelor din locul faptei, fara a le deplasa din locurile lor. Se realizeaza pentru început orientarea locului faptei în teren, se

stabilesc locurile de intrare si iesire din perimetrul locului faptei, precum si „iter criminis“, adica drumul parcurs de infractor în locul infractiunii.

În aceasta etapa se fotografiaza si se filmeaza principalele urme si mijloace de proba, dupa ce au fost marcate cu numere.

La finalul acestei faze anchetatorul reuseste sa-si formeze o imagine generala despre infractiune si infractor.

b) Faza dinamica Când prima faza s-a epuizat, se trece la miscarea din locul lor a

obiectelor din câmpul infractiunii pentru cautarea si ridicarea urmelor ce nu au putut fi depistate initial, sau pentru care sunt necesare metode speciale de relevare.

În aceasta etapa se fotografiaza fiecare urma, fiecare detaliu. De asemenea, urmele latente (invizibile) vor fi relevate, ridicate si ambalate.

Un aspect deosebit de important al acestei faze este cel al interpretarii urmelor prin care se pot lamuri importante probleme, cum sunt:

– natura faptei comise; – modul de operare; – timpul comiterii; – numarul infractorilor (participanti).

1.4. Fixarea rezultatelor cercetarii la fata locului Descoperirea si relevarea urmelor fara fixarea lor pentru a

dobândi valoarea de proba ramân activitati zadarnice. Din acest motiv atât practica criminalistica, cât si legislatia procesuala penala au stabilit procedeele de fixare.

102

Acestea sunt: a) Procesul verbal de cercetare la fata locului Din punct de vedere al C.C.P., procesul verbal este un mijloc de

proba, dar în acelasi timp este mijlocul (procedural) prin care se fixeaza rezultatul cercetarii la fata locului:

Pentru a putea sa-si îndeplineasca acest dublu rol, el trebuie sa respecte doua categorii de conditii:

– de fond, care privesc de fapt calitatile tuturor actelor de procedura penal, adica:

– sa aiba un caracter obiectiv, redând fidel situatia locului faptei; – sa fie complet, cuprinzând toate urmele descoperite, fara

omisiuni; – sa fie clar si precis, astfel ca toate urmele si mijloacele

materiale de proba sa fie descrise sub aspectul tuturor caracteristicilor fizico-chimice si de identificare;

– sa fie concis, redând într-o forma cât mai concentrata realitatile locului faptei, urmele si mijloacele materiale de proba, metodele folosite la descoperirea si ridicarea lor;

– de forma. Sa cuprinda toate datele stabilite de Codul de Procedura Penali, art. 91 si 131.

În privinta modului în care este redactat procesul verbal îl citam pe Hans Gross, care afirma în „Manualul practic de instructie criminala“ aparut în 1899 la Paris ca... „este piatra de încercare pentru judecatorul de instructie. În nici o împrejurare el nu-si manifesta mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica rationamentului, energia metodica si constienta a scopului pe care îl urmareste si iarasi, în nici o alta împrejurare nu-si manifesta mai bine ne îndemânarea, prevederea, dezordinea, nesiguranta si ezitarea“.

b) Schita locului faptei Chiar daca Hans Gross apreciaza ca în procesul verbal se

reflecta „îndemânarea, limpezimea vederii si logica rationamentului“ celui care- l întocmeste, este stiut ca oricât de bine ar stapâni cineva tehnica redarii în scris a unei situatii, el nu va reusi sa descrie tot ce a constatat la fata locului.

Din acest motiv, reprezentarea grafica a situatiei locului unde s-a comis infractiunea, cunoscuta sub numele de schita locului faptei, s-a impus fara rezerve.

103

Ea ajuta la întelegerea mai precisa a tabloului real din câmpul infractiunii, completând descrierea din procesul verbal.

Pentru întocmirea schitei locului faptei se folosesc mai multe procedee:

– Proiectia orizontala Este cel mai ut ilizat procedeu; consta în reprezentarea obiectelor

vazute de sus, conturul acestora fiind proiectat pe planul orizontal; – Proiectia verticala; prin care obiectele sunt vazute în plan

vertical, atât din fata, cât si lateral. – Schita planurilor de proiectie (sau metoda cutiei desfasurate).

Prin aceasta ultima metoda se reda într-un singur plan conturul corpurilor tridimensionale: schita se poate realiza la scara sau chiar fara scara.

Fig. 25. Schita unei camere realizata dupa metoda planurilor de

proiectie (a cutiei desfasurate).

Potrivit prevederilor procedurale, schita poate fi folosita în procesul penal ca anexa a procesului verbal de cercetare la fata locului.

c) Fotografia si filmul judiciar Aceste modalitati de fixare a rezultatelor cercetarii sunt cele mai

importante. Ele s-au impus prin multiplele avantaje pe care le ofera organelor de ancheta si instantelor judecatoresti.

104

La fata locului, asa cum deja am mentionat în tema „Fotografia judiciara“, se executa de regula urmatoarele genuri de fotografii:

– fotografia de orientare; – fotografia schita; – fotografia obiectelor principale (cadavre, urme etc.); – fotografia de detaliu. Cu fotografiile obtinute, anchetatorul sau tehnicianul criminalist

va întocmi o plansa fotografica, sub fiecare imagine mentionându-se în scris ce reprezinta.

Pentru filmul judiciar executat la fata locului se vor respecta în general aceleasi reguli ca la fotografia judiciara, având totusi un specific aparte pe care noi l-am descris în tema mentionata.

105

2. TACTICA AUDIERII

2.1. Notiunea si fundamentul psihologic al audierii

Audierea (sau ascultarea) martorilor si a învinuitilor este o

activitate procedurala, dar si de tactica criminalistica, prin care anchetatorii iau cunostinta de aspectele cunoscute de martori cu privire la modul cum s-a comis o infractiune.

„Martor este socotita persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo împrejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului într-o anumita cauza penala, sau poate da relatii despre persoana faptuitorului“1.

Înainte de a expune regulile tactice ale audierii, ne vom opri asupra aspectelor psihice legate de perceptia, memoria si relatarea celor cunoscute de o persoana.

În general, un om sanatos, fizic si mental, poate sa perceapa, sa memoreze si sa redea aproximativ exact activitatile la care a fost de fata, daca nu au intervenit unele impedimente de ordin subiectiv si obiectiv, atât în procesul de perceptie, cât si în cel de memorizare.

Între factorii de ordin subiectiv care pot influenta perceperea actiunilor infractionale mentionam:

– starea de sanatate a persoanei (afectiuni ale organelor de perceptie: auz, vaz, miros etc.);

– fluctuatiile atentiei; – starile afective ale persoanei; – oboseala fizica sau intelectuala; – pregatirea intelectuala a persoanei; – dezvoltarea diferita a simtului de observatie. În privinta procesului de memorizare (care consta în fixarea

evenimentelor percepute sau gândite) nu toate persoanele se situeaza la acelasi nivel. ___________ 1 Camil Suciu, Criminalistica, Bucuresti, 1972, pag. 575.

106

Ele se diferentiaza printr-o anumita dominanta: motrice, vizuala, auditiva, logico-verbala, afectiva etc.2

Un factor care erodeaza memoria omului este timpul; cu cât perioada scursa de la perceperea activitatilor infractionale pâna la redarea lor este mai mare, cu atât mai slabita este fixarea celor percepute.

Este firesc sa fie asa, uitarea fiind un proces direct proportional cu scurgerea timpului, ceea ce tine de instinctul de conservare al fiintei umane.

În afara factorilor mai sus mentionati, care tin de persoana martorului, exista si factori obiectivi: conditii meteorologice nefavorabile, care împiedica vizibilitatea, întunericul si durata scurta de perceptie.

2.2. Audierea martorului Înaintea ascultarii martorului, anchetatorul trebuie sa se

pregateasca, întocmindu-si un plan de ascultare bazat pe buna studiere a materialului probator din cauza penala în speta.

În cadrul planului de ascultare se vor stabili întrebarile care se vor pune martorului, ordinea în care acestea vor fi puse, momentul si locul unde se va desfasura audierea, materialele necesare (ex. magnetofon, camera video, masini de dactilografiat, hârtie si instrumente de scris).

Ascultarea propriu-zisa a martorului se desfasoara în trei etape: a) etapa identificarii persoanei martorului: Se vor pune întrebari martorului pentru a stabili numele si

prenumele, vârsta, numele parintilor, domiciliul, profesia, locul de munca, apoi i se pune în vedere motivul pentru care va fi audiat.

b) etapa a doua este cea a relatarii libere a celor cunoscute, martorul fiind lasat, fara sa fie întrerupt, sa spuna tot ce stie, chiar daca insista pe aspecte fara relevanta în cauza penala. ___________ 2 Camil Suciu, op. cit., pag. 581.

107

c) În cea de-a treia etapa, martorului i se pun întrebarile pregatite de anchetator sau datele rezultate în urma relatarii libere. Ele au menirea de a preciza cele relatate liber.

Priceperea anchetatorului în aceasta faza a anchetarii va fi demonstrata de modul cum sunt puse întrebarile, dar mai ales de capacitatea sa de a asculta. Întrebarile trebuie sa fie clare, precise si scurte.

Nu se admit întrebari sugestive. Atunci când exista dubiu cu privire la veridicitatea celor declarate, martorului i se vor pune întrebari referitoare la împrejurari secundare.

Declaratiile martorilor se consemneaza în scris pe formulare tipizate semnate de martor si contrasemnate de anchetator.

Declaratiile pot fi înregistrate pe banda magnetica de magnetofon sau video; pentru aceasta anchetatorul trebuie sa întocmeasca un proces verbal de ascultare.

2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului) Desi în linii mari aceasta activitate este similara cu ascultarea

martorului, totusi ea se deosebeste de cea din urma prin urmatoarele: a) Înainte de ascultarea propriu-zisa, învinuitul va da o

declaratie scrisa de el în legatura cu învinuirea care i se aduce; b) Declaratia învinuitului este un mijloc de aparare a acestuia.

Din acest motiv trebuie sa i se dea învinuitului posibilitatea de a-si exprima complet argumentele sale;

c) Învinuitului (inculpatului) nu i se poate cere, nefiind obligat, sa-si probeze nevinovatia. Sarcina probarii vinovatiei revine organului de ancheta care, înaintea audierii învinuitului, trebuie sa-i prezinte acestuia dovezi de vinovatie;

d) Recunoasterea învinuitului, facuta în cadrul procesului penal, nu constituie proba decât daca este coroborata cu alte probe existente în cauza.

e) Recunoasterea nu trebuie sa fie viciata de violenta, amenintari sau alte forme de constrângere.

Ca si audierea martorului, audierea învinuitului se desfasoara tot în trei etape, pe baza planului de ascultare.

108

În prima etapa se verifica identitatea acestuia si i se aduce la cunostinta ca are dreptul sa fie asistat de un aparator.

În aceasta etapa, când inculpatul are dreptul sa-si scrie singur declaratia, anchetatorul are posibilitatea cunoasterii acestuia, observând comportamentul sau în situatia în care se afla, modul cum reactioneaza la întrebarile puse, mimica si gesturile.

Constatarile anchetatorului vor fi necesare în luarea hotarârii cu privire la procedeele de ascultare.

A doua etapa o constituie ascultarea relatarii libere. Ea debuteaza prin adresarea unei întrebari cu caracter de generalitate, cerându-i-se sa relateze tot ce are de aratat în legatura cu învinuirea ce i se aduce. De exemplu: „Sunteti învinuit de comiterea infractiunii de tâlharie, fapta prevazuta si pedepsita de art. 211 din Codul Penal, fata de I.S., pe care în noaptea de, în casa scarii blocului unde locuieste, dupa ce l-ati lovit cu pumnii si picioarele, aducându-l în stare de inconstienta, l-ati deposedat de suma de 200.000 lei. Ce aveti de declarat cu privire la aceasta învinuire?“

Învinuitul are posibilitatea sa relateze liber, fara nici o îngradire, fara sa i se adreseze întrebari, ceea ce are de declarat.

Anchetatorul îsi va nota eventualele contraziceri, fara sa ia o atitudine ostila fata de învinuit, chiar daca acesta îsi neaga vinovatia.

A treia etapa este cea a adresarilor de întrebari si a ascultarii raspunsurilor învinuitului.

Aceasta este ultima etapa a audierii, calitatea ei depinzând de modul cum a fost pregatita.

Conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca întrebarile sunt: – sa fie clare si precise; – sa fie formulate la nivelul de întelegere al învinuitului; – sa nu fie sugestive; – sa nu oblige la raspunsul monosilabic de genul „da“ sau „nu“; – sa nu puna în încurcatura pe învinuit, mai ales când acesta

vrea sa declare adevarul“3. Întrebarile privesc mai multe aspecte de punere în tema, care

urmaresc lamurirea unor împrejurari ale activitatii infractionale sau sunt întrebari de detaliu. ______________

3 Colectiv de autori, Tratat de tactica criminalistica, Ed. Carpati Craiova, 1992, pag. 104.

109

2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în ancheta

Practica anchetatorilor a stabilit, asa cum deja am mentionat, ca fiecare caz are individualitatea lui, inclusiv în audierea inculpatilor, totusi câteva procedee tactice de audiere s-au format în decursul timpului. Acestea sunt:

a) folosirea întrebarilor de detaliu; Acestea au mai ales menirea de a demonstra învinuitului ca a

facut declaratii mincinoase. b) Ascultarea repetata se foloseste când învinuitul a comis mai

multe infractiuni. Procedeul este specific ascultarii infractorilor sinceri.

c) ascultarea încrucisata este un procedeu pentru infractorii recidivisti, nesinceri. Ea se realizeaza de catre doi sau mai multi anchetatori.

d) folosirea probelor de vinovatie este indicata pentru învinuitii nesinceri si recidivisti.

e) solicitarea justificarii modului cum a fost folosit timpul într-o anumita perioada.

Procedeul este imediat pentru învinuitii care fac declaratii mincinoase. 2.5. Ascultarea victimei

În solutionarea cauzelor penale, declaratiile partilor vatamate sunt de importanta deosebita.

În principal, audierea victimei se desfasoara dupa aceleasi reguli descrise în cazul martorilor si învinuitilor, în sensul ca activitatea aceasta se pregateste anterior, întocmindu-se un plan de ascultare, iar audierea propriu-zisa se desfasoara tot în trei etape:

a) stabilirea identitatii victimei; b) relatarea libera si c) relatarea dirijata prin raspunsuri la întrebarile puse de anchetator.

110

3. METODICA CERCETARII INFRACTIUNII DE OMOR

3.1. Notiuni generale

Dreptul primordial al omului este viata, drept pe care, din toate

timpurile, morala religioasa si apoi normele de drept l-au aparat în permanenta. Din acest motiv raspunsul social fata de infractiunea de omor este concretizat în pedepsele cele mai aspre fata de faptuitor.

Omorul este infractiunea ce face parte din criminalitatea traditionala, cu cel mai mare impact fata de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiintarea fizica a persoanei.

Trebuie sa mentionam de la început ca descoperirea unei persoane moarte într-un anumit loc nu înseamna ca suntem în fata unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratata de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavrului si investigatiile ulterioare elucideaza aceasta problema.

Natura mortii unei persoane se stabileste de catre medicul legist prin expertiza medico-legala, care are ca obiect necropsia cadavrului.

În afara acestei probleme, tot medicul legist stabileste cauza nemijlocita a mortii (violenta sau neviolenta).

În functie de aceasta ultima constatare, daca moartea a fost violenta, cercetarea infractiunii demareaza dupa anumite reguli generale, care, asa cum am mai afirmat si la alte cursuri, nu sunt obligatorii pentru fiecare caz în parte.

3.2. Problemele care se lamuresc în cursul cercetarii Acestea sunt numeroase si complexe, fiind determinate de

multitudinea cauzelor care pot produce moartea unei persoane, de

111

personalitatea ucigasului si a victimei, de împrejurarile în care s-a comis omorul.

Totusi, experienta organelor judiciare în decursul timpului, sintetizata în metodica criminalistica, a stabilit în principal care sunt problemele care trebuie lamurite în cursul cercetarii infractiunii de omor:

a) Locul si timpul savârsirii infractiunii Stabilirea acestora este de o importanta deosebita în cazurile în

care la locul unde a fost descoperit cadavrul nu se gasesc urmele specifice acestui gen de infractiune. De exemplu, în cazul uciderii prin înjunghiere, la locul unde s-a descoperit cadavrul nu s-au gasit urmele de sânge. Stabilirea locului unde s-a comis omorul este importanta, pentru a se descoperi urmele lasate de autor.

În privinta momentului în care s-a savârsit infractiunea, importanta lui este data de aceea ca pot fi stabiliti martorii, persoanele care au vazut victima înainte de omor, traseul si activitatile victimei, anterioare omorului.

b) Metodele si mijloacele folosite pentru comiterea infractiunii Stabilirea metodelor si mijloacelor folosite de ucigas este

necesara pentru a se putea dovedi premeditarea, stiut fiind ca încadrarea juridica a omorului premeditat este alta decât cea a omorului.

De asemenea, prin acestea se poate dovedi existenta unor complici.

În afara aspectului mentionat cu privire la premeditare, care se stabileste de catre anchetator, cu ajutorul medicului legist, prin examinarea cadavrului, se stabileste daca uciderea a fost comisa doar printr-o simpla actiune (ex. lovirea cu un topor în cap) sau prin acte de cruzime, stiind fiind ca acestea, pe lânga suferinta fizica îndelungata provocata înaintea mortii victimei, trezesc în rândul colectivitatii umane sentimente de groaza si repulsie.

c) Identitatea victimei Stabilirea identitatii victimei are importanta atât pentru a preciza

directiile ulterioare ale anchetei, cât si pentru realizarea scopului acesteia, si anume identificarea autorului si dovedirea vinovatiei acestuia.

112

Daca nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea nefiind gasite asupra victimei), ea se realizeaza prin metoda portretului vorbit, apelându-se la cartotecile criminalistice (decadactilara, monodactilara, a persoanelor disparute etc.).

d) Mobilul si scopul omuciderii Din experienta organelor de ancheta care au solutionat cazuri de

omucideri, a rezultat ca de cele mai multe ori omorurile nu au avut un scop anume, în schimb mobilurile (motivatiile) au fost diverse:

– gelozie; – ura; – pasiuni puternice (de obicei erotice); – dorinta de razbunare. Foarte rar, în practica judiciara româneasca, au fost comise

omoruri cu un scop bine determinat, ca de exemplu reprimarea concurentilor în afaceri, a martorilor în procesele penale, a eventualilor mostenitori etc.

3.3. Masurile care se întreprind pentru administrarea probelor În ordine cronologica aceste masuri sunt: a) Cercetarea la fata locului Aceasta activitate este recunoscuta de toti practicienii si

teoreticienii criminalisti ca cea mai importanta, ea contribuind substantial la identificarea autorilor si dovedirea vinovatiei acestora.

Regulile dupa care se executa sunt cele descrise în cursul referitor la „cercetarea locului faptei“, desi se impun câteva precizari:

Cercetarea se realizeaza de catre o echipa, în care, obligatoriu, se vor afla procurorul, tehnicianul criminalist si medicul legist. În functie de locul unde s-a descoperit cadavrul, echipa poate fi alcatuita si din alte persoane, pe care de regula le nominalizeaza procurorul.

113

Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înteleg urmatoarele: – portiunea de teren, segmentul de drum ori încaperea în care a

fost descoperit cadavrul; – locul unde s-a comis omorul; – locul unde a fost abandonata victima; – locul unde a murit victima în ipoteza ca agresiunile nu s-au

consumat în acelasi loc; – caile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de

autor.1 În locuinta unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce

doar la camera unde a fost gasit acesta, ci se extinde în toate încaperile (bucatarie, baie, balcoane, camera etc.).

În cazul locuintelor din mediul rural cercetarea include întreaga gospodarie (hambar, garaj, grajd, curte, gradina etc.).

Daca cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o suprafata mult largita, pornind de la centrul, unde s-a descoperit cadavrul.

Rezultatul activitatilor întreprinse la fata locului se consemneaza într-un proces verbal, respectându-se dispozitiile de procedura penala si criminalistice.

b) Examinarea cadavrului Aceasta are o mare importanta pentru explicarea mecanismului

formarii urmelor. Cadavrul poarta pe el, în functie de natura obiectului vulnerant, urme specifice.

Activitatea se realizeaza cu medicul legist si, desi principalele constatari vor fi mentionate în procesul verbal de cercetare la fata locului, ele vor fi confirmate în raportul de expertiza medico- legala care are ca obiect necropsia cadavrului.

Examinarea cadavrului presupune si cercetarea îmbracamintii. Examinarea începe cu vesmintele exterioare, continuându-se cu

lenjeria si articolele de încaltaminte. În cazul omorurilor prin împuscare, urmele armelor de foc

suplimentare vor fi descoperite pe articolele de îmbracaminte. Vestimentatia este foarte importanta în procesul de identificare a

victimei, când identitatea nu s-a putut stabili initial. _________________________

1 Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, Editura „Carpati“, Craiova, 1994, pag. 32.

114

c) Dispunerea constatarii (expertizei) medico-legale Examinarea cadavrului (în exteriorul sau) este continuata de medicul legist în urma dispunerii de catre anchetator, prin rezolutie motivata (ordonanta) pentru constatarea medico- legala. De regula, medicului legist i se solicita sa stabileasca:

– felul mortii; – leziunile cauzatoare de moarte; – legatura de cauzalitate între leziunile descoperite si moarte; – cauza imediata a mortii; – mecanismul de producere a leziunilor2. Medicul legist stabileste cele mentionate dupa examenul extern

al cadavrului si dupa autopsie. Potrivit autorilor Tratatului de medicina legala – Editura

Medicala Bucuresti, 1995, pag. 171, citându- l pe medicul legist francez Letulle, prin autopsie (grec: „auto“ = sine, însusi, si „opsia“ = vaz, vedere), se întelege „studierea unui cadavru (nu numai prin vaz, dar si prin palpare, sectionare, masurare, cântarire, examene complementare) în scopul cercetarii si gasirii cauzei mortii“.3

d) Dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice sau a expertizelor criminalistice

În cazul infractiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la fata locului se pot descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini, de picioare, ale armelor de foc, ale instrumentelor, documente scrise, urmele mijloacelor de transport) pentru exploatarea carora anchetatorii dispun prin ordonante sau rezolutii motivate efectuarea de expertize criminalistice.

În functie de natura fiecarui gen de urma, expertilor li se solicita sa stabileasca mecanismul formarii urmelor, pozitia pe care au avut-o victima si autorul în momentul agresiunii si de cele mai multe ori persoana care a lasat urmele.

e) Identificarea si ascultarea martorilor Aceasta este una din cele mai urgente sarcini ce trebuie

rezolvate de anchetator. _____________________________________

2 Vladimir Belis s.a., Medicina legala, Ed. Tara, Bucuresti, 1992, pag. 70-71.

3 Idem, ibidem.

115

Martorii oculari trebuie ascultati imediat, înaintea oricaror alte persoane, chiar cu ocazia cercetarii locului faptei.

„Ascultarea martorului ocular trebuie sa lamureasca în detaliu urmatoarele:

– locul si timpul când s-a comis omorul; – împrejurarile în care a luat cunostinta despre comiterea

omorului; – locul unde se afla si aspectele pe care le-a perceput; – actiunile ucigasului, înainte, în timpul si dupa omor; – cauzele care au generat starea conflictuala între agresor si

victima; – instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima; – identitatea ucigasului ori semnalmentele acestuia si tinuta

vestimentara; – identitatea victimei; – directia în care s-a deplasat faptuitorul dupa comiterea

omorului; – alte persoane care mai cunosc despre omor si împrejurarile în

care a luat la cunostinta despre aceasta; – posibilitatea de a- l recunoaste pe autor în situatia în care l-ar

vedea“.4 f) Identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor Scopul activitatii de ancheta este identificarea, prinderea

autorului si dovedirea vinovatiei acestuia. În functie de datele obtinute în urma cercetarii locului faptei, a

exploatarii urmelor ridicate (prin expertize criminalistice sau constatari tehnico-stiintifice), a audierii martorilor, se poate stabili identitatea ucigasului, dupa care organele de politie organizeaza si realizeaza darea în urmarire si prinderea acestuia.

Imediat dupa retinerea autorului omorului, acesta este ascultat de procuror.

,,Prin ascultarea acestuia trebuie sa fie lamurite urmatoarele probleme:

– modul în care s-a pregatit pentru comiterea omorului; – care erau tinuta vestimentara si obiectele de încaltaminte,

purtate în timpul comiterii omorului; – daca o cunostea pe victima;

________________________ 4 Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, Ed.

„Carpati“, Craiova, 1994, pag. 61. 116

– când s-a întâlnit ultima oara cu victima; – cauzele care au generat conflictul; – împrejurarile în care s-a comis omorul; – instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate si în

ce zona a corpului le-a aplicat; – actiunile întreprinse pentru stergerea urmelor omorului; – itinerarul parcurs când a parasit locul omorului.“5

Obligatoriu, dupa identificarea autorului si audierea lui, se dispune efectuarea expertizei psihiatrice, pentru a se stabili daca ucigasul sufera sau nu de vreo tulburare psihica. Aceasta expertiza este necesara pentru a se stabili discernamântul autorului si, în functie de aceasta, vinovatia.

___________________ 4 Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, Ed.

„Carpati“, Craiova, 1994, pag. 71.

117

4. METODICA CERCETARII INFRACTIUNILOR DE FURT

4.1. Notiuni generale

Daca omorul este cea mai periculoasa infractiune prin faptul ca duce la pierderea unei vieti omenesti, furtul în schimb este cea mai frecventa infractiune. Ea este periculoasa în primul rând pentru deposedarea persoanei de bunurile mobile care îi sunt în posesie sau detentiune, lipsind pagubasul de folosinta lor, dar si pentru frecventa acestui gen de infractiune.

Formele pe care le îmbraca infractiunea de furt sunt diverse, în functie atât de natura bunurilor sustrase, cât si de specializarea autorilor (modus operandi).

Principalele forme de furt sunt: a) furturile din locuinte; b) furturile din magazine; c) furturile prin spargerea caselor de bani; d) furturile obiectelor de arta; e) furturile de si din autoturisme; f) furturile de buzunare; g) furturile de animale; h) furturile din hoteluri.

4.2. Problemele care vor fi lamurite la cercetarea furtului

În functie de formele infractiunilor de furt si diversitatea modurilor de operare, organele de ancheta trebuie sa lamureasca urmatoarele probleme:

118

a) Locul si timpul comiterii furtului Aceste aspecte sunt importante pentru ca vor directiona

desfasurarea ulterioara a anchetei, prin stabilirea versiunilor si a cercurilor de suspecti, pentru încadrarea corecta juridica a faptei, pentru stabilirea veridicitatii celor declarate de martori si învinuit sau pentru dovedirea înscenarilor.

b) Modul de operare folosit la comiterea furtului Stabilirea modului de operare este important pentru: – încadrarea juridica corecta a infractiunii de furt; – formarea versiunilor si a cercurilor de suspecti; Din experienta criminalistilor, principalele moduri de operare

sunt: – prin ruperea încuietorilor de la usi; – prin spargerea zidurilor; – prin patrundere în balcoane, prin coborâre de pe acoperisul

locuintei; – prin usi deschise; – prin chei potrivite; – prin împrietenire cu victima; – prin distragerea atentiei victimei etc. c) Bunurile mobile de care au fost deposedate victimele În aceasta privinta se stabilesc natura bunurilor, caracteristicile

si valoarea acestora pentru a putea fi date în urmarire, pentru a ajuta la identificarea faptuitorilor si a asigura o încadrare juridica corecta a faptei.

d) Identitatea faptuitorilor, stabilita pe baza urmelor ridicate de la fata locului, a descrierilor facute de martorii oculari si victima, a rezultatelor perchezitiilor efectuate în cauza. 4.3. Activitatile care se întreprind pentru identificarea faptuitorilor si dovedirea vinovatiei

a) Prima activitate si cea mai importanta este cercetarea la fata locului.

Regulile de care se va tine seama sunt cele descrise la tema referitoare la „cercetarea la fata locului“, cu urmatoarele mentiuni privind notiunea de loc al faptei în cazul furtului. Aceasta include:

119

– locul unde s-au aflat bunurile sustrase; – drumul parcurs de infractori; – locul unde au fost depozitate sau abandonate bunurile

sustrase; – locurile unde s-au ascuns infractorii1. La cercetarea locului faptei se va avea în vedere existenta

indiciilor negative (acele aspecte demonstreaza înscenarea furtului). b) Ascultarea martorilor si a partii vatamate În cadrul acestor activitati se vor stabili: – identitatea faptuitorilor; – descrierea semnalmentelor acestora în ipoteza ca sunt

neidentificati; – stabilirea caracteristicilor bunurilor sustrase. c) Efectuarea perchezitiilor Aceasta importanta activitate se executa atât la locuinta

faptuitorului, cât si în locurile unde acesta a ascuns bunurile sustrase sau le-a înstrainat.

Scopul perchezitiei este gasirea obiectelor (bunurilor) sustrase, dar si a instrumentelor folosite la comiterea infractiunii.

Din practica criminalistica a rezultat ca de cele mai multe ori la locul perchezitionat, în cazul faptelor comise de recidivisti, se descopera si alte bunuri care provin de la alte fapte antisociale.

Regulile de tactica criminalistica ce se impun a fi respectate sunt urmatoarele:

– întocmirea planului de perchezitie; – obtinerea autorizatiei; – deplasarea la locul de perchezitionat si luarea masurilor de

supraveghere a intrarilor si iesirilor; – patrunderea în locul perchezitionat, aratarea scopului,

prezentarea autorizatiei si identificarea perchezitionatului; – cautarea ordonata în toate încaperile si dependintele locuintei; – întocmirea procesului verbal de perchezitie în doua

exemplare, dintre care unul se preda perchezitionatului. _________________

1 Colectiv de autori – Tratat de metodica criminalistica, vol. I, Ed. „Carpati“, Craiova, 1994, pag. 181.

120

d) Dispunerea expertizelor criminalistice În functie de natura urmelor descoperite si ridicate cu ocazia

cercetarii la fata locului, expertizele care se dispun sunt: dactiloscopice, traseologice, fizico-chimice si biocriminalistice.

De cele mai multe ori acestea duc la identificarea autorilor sau la dovedirea vinovatiei acestora.

Sunt totusi cazuri, pentru expertizele fizico-chimice si biocriminalistice, când, fara a duce la identificarea faptuitorilor, acestea au ca rezultat restrângerea cercului de suspecti.

121

BIBLIOGRAFIE Camil Suciu – Criminalistica, Bucuresti, 1972. Vasile Macelaru – Balistica judiciara, 1972. Colectiv IGP – Tratat practic de criminalistica, vol. II, 1978. H. Stap – Practica fotografica, Bucuresti, 1958. G. Chevet, Ph. Marand si H. Claude – Criminalistique chargée de

cours – Paris, Prefecture de Police. A. Swenson si C. Wendel – Modern Methods of Criminal

Investigation, Londra, 1954. A. I. Vinberg si M. Mitricev – Criminalistica, Bucuresti, 1952. Dumitru Sandu – Falsul în acte, Cluj, 1977. Lucian Ionescu – Expertiza criminalistica a scrisului, 1973. Colectiv sub redactia Vladimir Belis – Tratat le medicina legala,

Bucuresti, 1984. O. Panghe si P. Dumitrescu – Portretul vorbit, Bucuresti, 1974. Colectiv, Scoala româneasca de criminalistica, Bucuresti, 1975. Lucien Serandour – Les armes de poing modernes, Paris. Gh Pasescu si R.I. Constantin – Secretele amprentelor papilare – Ed.

National, Bucuresti, 1996. Emilian Stancu – Investigarea stiintifica a infractiunilor, Curs de

criminalistica, Facultatea de Drept, Bucuresti. Lucian Ionescu – Criminalistica, note de curs, Facultatea de Drept,

Bucuresti. Colectiv – Tratat de tactica criminalistica, Ed. Carpati, Craiova,

1992. Colectiv – Tratat de metodica criminalistica, Ed. Carpati, 1994. Colectiv – Mic dictionar enciclopedic, Bucuresti, 1972.

122

123

CUPRINS

Capitolul I CRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALA 1. Aspecte introductive ................................................................ 5 1.1. Obiectul si metodele criminalisticii ............................ 5 1.2. Sistemul criminalisticii ............................................... 7 1.3. Legatura criminalisticii cu alte stiinte ......................... 8 1.4. Evolutia criminalisticii ................................................ 9 2. Identificarea criminalistica ...................................................... 11 2.1. Definitia si obiectul identificarii criminalistice ........... 11 2.2. Clasificarea obiectelor identificarii ............................. 11 2.3. Principiile identificarii în criminalistica ...................... 12

2.4. Etapele identificarii criminalistice ............................... 12 2.5. Metodica identificarii criminalistice ............................ 13 2.6. Formularea concluziilor ................................................ 15 Capitolul II TEHNICA CRIMINALISTICA 1. Fotografia judiciara ................................................................... 16 1.1. Însemnatatea fotografiei judiciare ............................... 16 1.2. Notiuni generale de tehnica fotografica ....................... 17 1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente si rolul lor ................................................ 17 1.2.3. Sursele de lumina utilizate în fotografie ............ 20 1.2.4. Materialele fotosensibile .................................... 21 1.3. Procesul negativ si pozitiv al fotografiei alb-negru si color .................................................................................... 22 1.4. Clasificarea fotografiei judiciare ................................. 23 1.5. Fotografia de examinare .............................................. 24 1.6. Filmul si videofonograma ............................................ 25 2. Trusele criminalistice si laboratoarele mobile. Tehnici si aparate folosite 2.1. Notiuni generale despre trusele criminalistice ............ 27 2.2. Notiuni generale despre laboratoarele criminalistice

124

mobile ................................................................................. 30 2.3. Tehnici de masurare folosite în criminalistica ............. 31 2.4. Aparate de iluminat si proiectie .................................. 34 2.5. Instrumente optice de marit ........................................ 34 2.6. Folosirea radiatiilor ultraviolete infrarosii si Roentgen 35 3. Cercetarea criminalistica a urmelor 3.1. Definirea si clasificarea urmelor ................................. 37 3.2. Urmele omului ............................................................ 41 3.3. Urmele obiectelor ....................................................... 55 3.4. Urmele materiale ........................................................ 56 3.5. Urmele de incendii si explozii .................................... 58 3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene si navale ....... 59 3.7. Metode si mijloace tehnice de ridicare si examinare în laborator a principalelor categorii de urme ....................... 60 3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologica si dactiloscopica ................................................................ 60 4. Balistica judiciara 4.1. Notiuni generale despre armele de foc si munitia acestora ............................................................................. 64 4.2. Urmele de împuscare ................................................. 70 4.3. Particularitatile cercetarii la fata locului în cazul folosirii armelor de foc ................................................................... 73 4.4. Expertiza balistico-judiciara ...................................... 74 5. Examenul tehnic al documentelor 5.1. Notiuni generale ........................................................ 75 5.2. Examinarea criminalistica a actelor scrise si problemele care se pot rezolva ............................................................ 75 5.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor ........ 76 5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri ................................. 77 5.5. Examinarea textelor dactilografiate ........................... 78 5.6. Identificarea persoanei dupa scrisul de mâna ............ 80 5.6.1. Formarea si evolutia scrisului de mâna ............ 80 5.6.2. Caracteristicile generale si speciale ale scrisului 81 5.6.3. Obtinerea modelelor de scris pentru comparatii 83

125

6. Identificarea persoanei dupa semnalmente. (Portretul vorbit) 6.1. Notiuni generale ......................................................... 84 6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor) ...................... 85 6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor dupa semnalmente ......................................... 88 6.4. Operatiuni pregatitoare în vederea identificarii cadavrelor ...................................................... 88 6.5. Metode de identificarea cadavrelor ........................... 89 7. Înregistrarea penala. Cartoteci si colectii tehnico-criminalistice 7.1. Notiuni generale ........................................................ 90 7.2. Evidenta nominala a infractorilor .............................. 91 7.3. Evidenta dactiloscopica decadactilara si monodactilara a infractorilor .................................................................... 91 7.4. Evidenta cadavrelor cu identitate necunoscuta si a persoanelor disparute ..................................................... 92 8. Capcane criminalistice 8.1. Notiuni generale ......................................................... 94 8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinte generale de organizare .......................................................................... 95 8.3. Aplicarea si constatarea capcanelor criminalistice ..... 96 8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penala ............................................................ 97 Capitolul III TACTICA CRIMINALISTICA 1. Tactica cercetarii la fata locului 1.1. Notiunea sarcinilor si trasaturile caracteristice cercetarii la fata locului ..................................................... 98 1.2. Pregatirea în vederea cercetarii la fata locului ........... 100 1.3. Modul de executare a cercetarii la fata locului .......... 100 1.4. Fixarea rezultatelor cercetarii la fata locului ............. 101 2. Tactica audierii 2.1. Notiunea si fundamentul psihologic al audierii ......... 105 2.2. Audierea martorului ................................................... 106 2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului) ........................ 107

126

2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în ancheta ............................................................................ 108 2.5. Ascultarea victimei .................................................. 109 3. Metodica cercetarii infractiunii de omor 3.1. Notiuni generale ....................................................... 110 3.2. Probleme care se lamuresc în cursul cercetarii ........ 110 3.3. Masurile care se întreprind pentru administrarea probelor ........................................................................... 112 4. Modificarea cercetarii infractiunii de furt 4.1. Notiuni generale ...................................................... 117 4.2. Problemele care pot fi lamurite la cercetarea furtului 117 4.3. Activitatile care se întreprind pentru identificarea faptuitorilor si dovedirea vinovatiei .......... 118 Bibliografie .................................................................................. 121

TESTE GRILA 1. Criminalistica are urmatoarele ramuri: a) tehnica, tactica, metodica b) balistica judiciara, grafoscopia, dactiloscopia c) biocriminalistica, grafologia, chiromantia 2. Primul curs de criminalistica a fost opera lui: a) Edmond Locard b) Francis Galton c) Hans Gross 3. Criminalistica s-a format ca stiinta în: a) antichitate b) perioada renasterii c) la sfârsitul sec. al XIX-lea 4. Ramura criminalisticii care indica mijloacele specifice de cercetare a infractiunilor în functie de natura acestora este: a) tactica criminalistica b) metodologia criminalistica c) tehnica criminalistica 5. Fondatorul criminalisticii este considerat: a) Hans Gross b) Alphonse Bertillon c) Edmond Locard 6. În raport cu factorul creator urmele se clasifica în: a) urme de adâncime si de suprafata b) urme ale corpului uman, ale obiectelor, animalelor si ale unor fenomene c) urme pozitionale, forma, materie

7. În raport cu duritatea corpului primitor urmele se clasifica în: a) urme de adâncime, de suprafata b) de stratificare, de destratificare c) forma, dinamice 8. Care din categoriile de urme mentionate mai jos sunt create de corpul uman: a) lubrifianti b) secretii c) coloranti 9. În functie de dimensiunea urmelor acestea se clasifica astfel: a) macrourme si microurme b) minuscule si gigantice c) forma si materii 10. Metodele prin care se demonstreaza identitatea în criminalistica sunt: a) confruntarea b) continuitatea liniara c) suprapunerea 11. Urmele papilare sunt: a) cele create de degetele de la mâini, picioare, fata interioara a palmelor si talpa piciorului b) numai cele create de falangete c) cele create de glandele sudoripare

12. „Dactilos” este cuvântul din greaca veche si constituie radacina dactiloscopiei. Aceasta este: a) tehnica realizarii scrisului cu masinile de dactilografiat? b) subramura a tehnicii criminalistice care are ca obiect examinarea si clasificarea desenelor papilare în vederea identificari persoanei? c) identificarea autorului textelor dactilografiate? 13. Care din metodele enumerate mai jos este folosita la relevarea urmelor papilare: a) pudrarea b) afumarea cu vapori de iod c) tratarea cu ninhidrina 14. Care din proprietatile de mai jos caracterizeaza desenele papilare? a) imuabilitatea b) inaleribilitatea c) fixitatea d) unicitatea 15. Ce sunt urmele papilare (amprentele) mulate? a) cele create de crestele papilare în urma contactului cu o substanta maleabila b) cele create de sebumul secretat de glandele sebacee c) cele invizibile 16. Care sunt zonele care divizeaza desenul papilar creat de falangeta: a) centrala b) bazala c) marginala

17. Detaliul desenului papilar din desenul de mai jos reprezinta: a) anastamoza b) reîntoarcere c) punct papilar 18. Desenul papilar schitat mai jos reprezinta: a) tipul bideltic b) tipul adeltic c) tipul polideltic 19. Desenul papilar schitat mai jos reprezinta: a) tipul adeltic b) tipul polideltic c) tipul bideltic 20. Desenul papilar schitat mai jos reprezinta: a) tipul monodeltic b) tipul bideltic c) tipul adeltic 21. Linia deltocentrala care întretaie crestele papilare aflate în spatiul cuprins între centrul desenului papilar si delta se numeste: a) linia mediana b) linia lui Purkinje c) linia lui Galton

22. Detaliul desenului papilar schitat mai jos se numeste: a) cârlig b) butoniera c) reîntoarcere 23. Imaginea alaturata reprezinta o urma papilara: a) cu pori aflati de-a lungul unor creste papilare b) de tipul adeltic c) de tipul monodeltic 24. Urmele instrumentelor care sunt create în miscare se numesc: a) striatii b) miscate c) numerice 25. Urmele de picior descult sunt cunoscute si sub numele de: a) palmare b) plantare c) palmipede 26. Urmele de încaltaminte apartin: a) celor create de corpul uman b) celor create de obiectele folosite de om c) celor create de mijloacele de transport

27. Diferite resturi de obiecte si substante organice sau anorganice care nu reproduc forma exterioara a produsului din care provin se numesc: a) urme materii b) urme statice c) urme amorfe 28. Dupa modul de formare urmele de încaltaminte pot fi: a) statice b) dinamice c) de adâncime si de suprafata 29. Urmele de încaltaminte de suprafata pot fi ridicate prin: a) mulaj de gips b) fotografiere c) transferarea 30. În cazul furtului prin efractie încuietorile pot fi deschise cu instrumentul special confectionat denumit: a) ruptor b) distribuitor c) pontoarca 31. Lampile cu radiatii ultraviolete functioneaza pe principiul descarcarii electrice în tuburi cu vapori de mercur. Peretii tuburilor sunt confectionati din: a) plastic b) sticla c) cuart 32. Între mijloacele optice de examinare criminalistica este si stereomicroscopul. Ce este acesta? a) un microscop monoocular b) un microscop cu baleiaj electronic c) un microscop cu vedere tridimensional

33. Desenele din imaginea de mai jos reprezinta: a) diagrama punctelor coincidente în cazul identificarii persoanei dupa urmele papilare b) figurile asemenea în cazul expertizei balistice c) demonstrarea identitatii prin continuitatea liniara 34. O arma de foc, în mod obligatoriu pentru a functiona se compune din: a) doar din teava b) teava si închizator c) teava, închizator, mecanisme de percutie 35. Cartusele se compun în mod obligatoriu din: a) tub, încarcatura proiectil b) doar din încarcator c) capsa si proiectil 36. Arma abandonata la fata locului (tuburi arse, proiectil, orificiile produse de proiectile si ricoseurile) reprezinta: a) urmele secundare ale tragerii b) urmele principale ale tragerii c) urmele dinamice ale tragerii

37. Urmele dinamice formate de proiectile în timpul tragerii prin frecarea acestora de ghinturile tevii se numesc: a) striatii b) perforari c) ricosee

38. Urmele lasate de anvelope pe asfalt pot fi ridicate prin: a) mulaj b) fotografiere c) desenare

39. În functie de calibru, armele de foc se clasifica în: a) arme militare, arme de vânatoare, arme sportive b) arme cu teava lunga si arme cu teava scurta c) de calibru mic, mijlociu si mare

40. Precizia tragerii creste odata cu: a) calibrul tevii b) lungimea tevii c) numarul ghinturilor

41. În raport cu calibrul tevii armei ghintuite diametrul glontului este: a) mai mic b) egal c) mai mare

42. Urmele percutorului, ale închizatorului si peretii camerei cartusului se formeaza: a) la încarcarea cartusului b) la apasarea pe tragaci c) la extragerea tubului tras

43. Sunt considerate urme secundare (suplimentare) ale împuscaturii: a) perforatiile, canalele oarbe, urmele percutorului b) striatiile de pe proiectil c) arsurile, urmele de funingine, tatuajul, resturile de pulbere nearsa

44. Striatiile de pe glont sunt formate de frecarea acestuia de: a) ghinturile tevii b) gâtul tubului c) partile dure ale tevii 45. Urmele de pe capsa cartusului sunt create: a) de cuiul percutor b) de ghinturile tevii c) gheara extractoare a tubului ars 46. Examinarea comparativa a gloantelor descoperite la locul faptei cu cele trase experimental cu arma suspecta se realizeaza cu: a) lupa b) binoclul c) microscopul comparator 47. Proprietatile fundamentale ale scrisului de mâna sunt: a) individualitatea si stabilitatea relative b) fixitatea si inalterabilitatea c) continuitatea si înclinarea 48. Scopul unei expertize grafice poate fi: a) stabilirea starii de stres în care scriptorul a depus scrisul incriminat b) identificarea persoanei care a scris sau a semnat un act c) stabilirea starii de sanatate si caracterul persoanei care a scris sau a semnat un act 49. Alterarea mecanica a unui text se realizeaza: a) prin radiere b) prin razuire c) spalare chimica

50. Alterarea chimica a unui text se realizeaza: a) prin folosirea unor substante care decoloreaza textul b) prin radiere c) prin razuire 51. Care din caracteristicile enumerate mai jos nu sunt proprii fotografiei judiciare: a) rapiditatea si obiectivitatea b) evidenta probatorie c) distructuctibilitatea 52. Care din categoriile de fotografii fac parte din fotografia judiciara: a) de portret b) peisagistica c) macro si microfotografia de examinare 53. Categoriile de fotografii: de orientare, schita, de detaliere, ale urmelor fac parte din: a) fotografia la fata locului b) fotografia de examinare c) fotografia semnalmente 54. Folosirea benzii gradate cu latura de 10 cm în cadrul fotografiei la fata locului fac parte din: a) determinarea dimensiunilor liniare ale urmelor si obiectelor b) repararea urmelor din câmpul infractiunii c) repararea unor elemente esentiale de la locul faptei 55. Scopul final al criminalisticii este: a) identificarea persoanei sau obiectului dupa urmele lasate de acestea b) stabilirea vinovatiei infractorilor c) crearea de metode si mijloace de interpretare a urmelor

56. Compartimentul de dactiloscopie al trusei criminalistice universale cuprinde: a) ruleta si busola b) folii adezive, pensule, substante pulverulente c) lupa, rigla gradata, compasul 57. Care din grupele de instrumente nu fac parte din trusele criminalistice: a) de masura b) de executarea mulajelor c) de realizare a tablourilor pisagiste 58. Cu ajutorul microscopului comparator se poate: a) stabili compozitia chimica a unei substante b) stabili continuitatea liniara a urmelor si probelor de comparatiei c) stabili gradul de denivelare a unor suprafete plane 59. Care din caracteristicile fizice ale persoanei fac parte din cele denumite „special statice”: a) negii, cicatricele, tatuajele b) ridurile fetei si fruntii c) forma fetei si a urechii 60. Care din particularitatile de mai jos sunt considerate „semnalmente dinamice”: a) talia si înaltimea b) tinuta si mersul c) forma gurii 61. Forma fetei din imaginea alaturata este: a) rotunda b) patrata c) ovala

62. Caracteristica urechii externe notata cu nr. 5 este: a) lobul b) tragasul c) helixul 63. Forma fetei din imaginea alaturata este: a) rotunda b) patrata c) ovala 64. Care din factorii mentionati mai jos pot influenta stabilitatea relativa a scrisului: a) starea de sanatate a scriptorului b) starea de ebrietate a scriptorului c) suportul pe care s-a depus scrisul 65. Care sunt metodele prin care se obtin modele de scris experimental pentru efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului în vederea identificarii persoanei care a scris un text? a) scriere libera b) transcrierea unui text c) dictare 66. Cum se numeste metoda de schitare (desenare) a figurii unei persoane pe baza descrierii trasaturilor statice relatate de martori: a) portretul vorbit b) portretistica c) fotorobot

5

67. Metoda antropometrica de înregistrare a infractorilor consta în: a) cântarirea greutatii corporale b) masurarea dimensiunii unor parti ale corpului uman c) stabilirea capacitatii respiratorii a individului 68. Metoda antropometrica a fost conceputa si pusa la punct de: a) Cesare Lambrosa b) Alphonse Bertillon c) Vidoque 69. MODUS OPERANDI este sintagma care defineste: a) o metoda de înregistrare operativa a persoanelor infractoare dupa modul de actiune folosit în comiterea unui gen anume de infractiune b) modul în care se realizeaza actul operator c) un procedeu de interpretare a unei portiuni muzicale 70. Canalele în forma de spirala taiate în peretele interior al tevii unei arme de foc se numesc: a) fante b) striatii c) ghinturi 71. Ramura criminalisticii care studiaza legitatile scrisului si elaboreaza metode pentru examinarea acestuia în vederea identificarii scriptorului într-un proces penal este: a) grafologia b) grafoscopia judiciara c) grafica

72. Pentru expertiza criminalistica a scrisului care are ca obiect identificarea unei persoane suspectata ca a scris un text anonim cu caracter calomnios sunt necesare mai multe genuri de scris. Acestea sunt: a) în litigiu b) model de comparat c) desenat 73. În imaginea alaturata sagetile X indica un gen de urme create pe glont. Acestea sunt: a) striatii b) de frecare c) dinamice 74. Imaginea alaturata reprezinta un pistol vazut în sectiune. Cu litera „a” este notata una din componentele principale. Aceasta este: a) teava b) închizatorul c) mecanismul de percutie

a

X

75. Procedeu de tactica criminalistica care consta în ascultarea concomitenta a doua persoane ascultate anterior si separat în aceeasi cauza penala, între declaratiile carora exista contraziceri, având ca scop elucidarea acestora din urma se numeste: a) juxtapunere b) confruntare c) audiere simultana 76. Distanta de la gura tevii unei arme de foc pâna la orificiul de intrare a glontului în tinta, se numeste: a) distanta de tragere b) distanta de ochire c) distanta nula 77.Operatiunea de tehnica criminalistica de evidentiere a urmelor latente (invizibile) descoperite la locul savârsirii unei infractiuni se numeste: a) reconstituirea urmelor b) reluarea urmelor c) ridicarea urmelor 78. Al treilea stadiu de formare a declaratiilor care consta în capacitatea persoanei ascultate de a relata verbal sau în scris evenimentele ce le-a perceput se numeste: a) reproducere b) povestire c) narare 79. Care sunt etapele de ordin psihologic care privesc stadiile de formare a declaratiilor: a) perceptia, memoria si reproducerea (redarea) b) vizualizarea, audierea si relevarea c) aprofundarea, atenti si vizualizarea

80. Marcati factorii de ordin subiectiv care pot influenta perceperea actiunilor infractionale: a) fluctuatiile atentiei, starile afective si pregatirea intelectuala a martorului b) luminozitatea spatiului, anotimpul si distanta c) timpul, clima, întunericul 81. Etapele ascultarii martorului sunt: a) etapa identificarii martorului, a relatarii libere si etapa raspunsurilor la întrebarile anchetatorului b) etapa pregatitoare, a planificarii si etapa realizarii ascultarii c) etapa ascultarii materialului de ancheta, a planificarii audierii si etapa desfasurarii ascultarii 82. Întrebarile ce se pun de catre anchetatori, dupa relatarea libera a celor cunoscute de catre martor trebuie sa fie: a) clare, precise si scurte b) bine gândite si planificate anterior c) cuprinse în planul de ascultate si aprobate si seful departamentului ANCHETE 83. Procesul psihic prin care, cu ajutorul senzatiilor de diferite genuri, realitatea înconjuratoare se reflecta în mintea umana se numeste: a) oglindire b) sesizare c) perceptie 84. Procesul psihic de stocare si de stocare si de destocare a informatiilor despre realitatea prezenta si trecuta se numeste: a) perceptie b) memorare c) reproducere

85. Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo împrejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului într-o anumita cauza penala sau poate da relatii despre persoana faptuitorului de numeste: a) parte în proces b) martor c) faptuitor 86. Pentru obtinerea de declaratii anchtatorii: a) nu trebuie sa faca promisiuni, sa foloseasca amenintari sau violente b) trebuie sa stapâneasca arta ascultarii, sa fie rabdatori si plini de tact în timpul ascultarii persoanelor c) sa cunoasca foarte bine dosarul cauzei penale instrumentate 87. Când se apeleaza la folosirea poligrafului în cazul ascultarii persoanelor? a) în toate situatiile b) numai în cazul când persoana audiata ascunde adevarul c) în mod aleatoriu 88. Planul de ascultare a persoanelor cuprinde: a) pregatirea ascultarii, alegerea momentului ascultarii, problemele ce trebuie urmarite si modul în care va fi facuta ascultarea b) introductiva, descriptiva si concluzii c) practic acestea nu se cunosc 89. Moartea este o componenta finala a vietii indivizilor. Din punct de vedere penal si criminalistic când este ne violenta, ea nu intereseaza cercetarea penala. Care sunt formele acestui tip de moarte? a) patologica b) fiziologica c) traumatica

90. Care din tipurile de morti mentionate mai jos intereseaza cercetarea penala: a) traumatice si sinuciderile b) patologice si fiziologice c) otravirile si asfixiile 91. Declaratiile învinuitului sau inculpatului, cunoscute sub denumirea de marturisire au o valoare probatorie: a) superioara altor mijloace de proba b) inferioara altor mijloace de proba c) egala cu a altor mijloace de proba 92. Declaratiile învinuitului sau inculpatului sunt considerate: a) un drept al acestuia b) o posibilitate a acestuia de a-si dovedi nevinovatia c) o obligatie a acestuia 93. Metoda de clarificare a contradictiilor din declaratiile persoanelor anchetate se numeste: a) confruntare b) experiment c) reconstituire 94. Atunci când învinuitul nu recunoaste infractiunea de care este suspectat, legal sunt posibile a se folosi: a) electrosocul b) hipnoza c) poligraful (detectorul de minciuni) 95. Dupa identificarea autorului unei infractiuni de omor se dispune efectuarea unei expertize psihiatrice. Care este scopul acestui gen de expertiza? a) determinarea discernamântului autorului b) stabilirea vinovatiei autorului c) starea de sanatate mentala a autorului

96. Prin stabilirea cauzei nemijlocite a mortii în cazul unei infractiuni de omor: a) se pune în evidenta daca între activitatea ucigasului si moartea victimei exista o legatura cauzala directa b) se stabileste care este mecanismul prin care s-a produs moartea c) se stabilesc obiectelor cu care s-a comis omorul 97. Identificare victimei unui omor se face: a) actele de identitate daca sunt gasite asupra ei b) recunoasterea realizata de rude, cunoscuti etc. c) exploatarea evidentelor dactiloscopice, daca impresiunile acestuia au fost prelucrate anterior 98. Cercetarea la fata locului în cazul unei infractiuni de omor este: a) una din masurile ce se întreprind pentru administrarea probelor b) o activitate de tactica criminalistica unde se executa fotografii de fixare a cadavrului c) o ocazie pentru a se stabili starea de siguranta civica a comunitatii 99. Echipa care efectueaza cercetarea la fata locului în cazul infractiuni de omor, în mod obligatoriu se compune din: a) doar din tehnicianul criminalist si medicul legist b) ofiterul de politie judiciara din compartimentul OMOCIDERI si conducatorul câinelui de serviciu c) procuror, medicul legist, expertul criminalist, ofiter din compartimentul OMOCIDERI 100. Întrebarile la care trebuie sa raspunda medicul legist prin efectuarea expertizei medico- legale în cazul unui omor: a) care este identitatea victimei si a ucigasului b) felul mortii, leziunile cauzatoare de moarte, cauza imediata a mortii, mecanismul de producere a leziunilor cauzatoare de moarte c) vârsta si sexul victimei

101. Trasaturile specifice ale cercetarii la fata locului sunt: a) principialitate, legalitate si operativitate b) obligativitate, primordialitate si irepetabilitate c) transparenta, acuratete si obiectivitate 102. Cu privire la însemnatatea procesului verbal de cercetare la fata locului, unul din criminalistii de seama al acestei stiinte a afirmat ca este piatra de încercare pentru judecatorul de instructie”. Cine a fost acest criminalist: a) Cesare Lombrozo b) Edmond Locard c) Hans Gross 103. Conditiile de fond pe care trebuie sa le îndeplineasca procesul verbal de cercetare la fata locului sunt: a) sa fie complet, clar, precis si concis b) suficient de lung, bine exprimat si obiectiv c) sa cuprinda toate detaliile si toate opiniile 104. Care din problemele de mai jos nu trebuie sa fie lamurite de cercetarea infractiunii de omor: a) natura mortii b) valoarea pierderilor materiale pricinuite prin uciderea persoanei în cauza c) conditiile si împrejurarile care au generat, facilitate sau favorizat comiterea omorului 105. Care din procedeele de mai jos nu sunt folosite la realizarea schitei locului faptei: a) al suprapunerii b) proiectia orizontala c) proiectia verticala

106. În imaginea alaturata este redata schita unei camere în care s-a comis o infractiune. Pentru întocmirea acestei schita s-a folosit: a) proiectia orizontala b) proiectia verticala c) metoda planurilor de proiectie 107. Care din categoriile de fotografii mentionate mai jos nu face parte din Fotografia judiciara de la fata locului? a) de orientare b) schita c) semnalmente 108. Care sunt conditiile obligatorii de respectat pentru reusita capcanelor criminalistice chimice: a) sa nu comita infractiuni de acelasi gen în acelasi loc în mod repetat b) activitatea de marcare a obiectelor sa se faca în secret c) cercul de suspecti sa fie cât mai larg posibil 109. Capcanele criminalistice fizice sunt numite uneori. a) sisteme de alarma b) sisteme de supraveghere video

c) sisteme de sesizare a prezentei persoanelor într-un perimetru închis 110. Marcati modurile de operare folosite la comiterea infractiunii de furt: a) prin folosirea de chei potrivite b) prin lovirea victimei si aducerea ei în stare de inconstienta c) prin spargerea zidurilor 111. PONTOARCA este: a) un instrument pentru spargerea tabliei usilor din lemn b) un instrument special confectionat pentru deschiderea încuietorilor îngropate tip YALLE. c) un instrument folosit la falsificare bancnotelor 112. TRICOREP este: a) o substanta cu ajutorul careia se releva urmele papilare la tente b) un dispozitiv de evidentiere a microurmelor c) un cuvânt fara nici o relevanta 113. Indiciile negative descoperite la cercetarea locului faptei în cazul unei infractiuni de furt dovedesc: a) ca furtul s-a comis cu mult timp înainte de efectuarea cercetarii b) ca furtul nu s-a comis c) o înscenare a faptei din partea pagubasului 114. Locul faptei în cazul infractiunii de furt poate sa cuprinda: a) numai spatiul unde s-a comis infractiunea b) si locurile unde s-au ascuns bunurile sustrase, unde s-au ascuns infractorii înainte si dupa comiterea infractiunii c) si drumul parcurs de infractori

115. Dupa cercetarea locului faptei în cazul infractiunii de omor, printre alte activitati ce se întreprind este si cea de dare în urmarire. La ce se refera aceasta? a) la urmele papilare descoperite în câmpul de infractiuni b) la bunurile mobile furare c) la persoanele care au patruns accidental în câmpul infractiunii 116. Stabilirea modului de operare folosit la comiterea furtului este importanta pentru: a) încadrarea judiciara corecta a faptei b) la formarea versiunilor si a cercului de suspecti c) nu au nici o relevanta criminalistica 117. Ridicarea urmelor de adâncime se face: a) cu mulaj de gips b) prin fotografierea metrica c) prin ridicarea obiectului primitor 118. Scopul perchezitiei în cazul unei cercetari de furt este. a) gasirea obiectelor sustrase b) gasirea instrumentelor folosite la comiterea infractiunii c) descoperirea materialelor utilizate la confectionarea instrumentelor de spargere 119. Formele infractiunii de furt sunt în functie: a) valoarea bunurilor sustrase b) natura bunurilor sustrase c) modus operandi 120. De obicei furturile din buzunare vizeaza: a) banii victimei b) actele de identitate ale victimei c) obiectele de îmbracaminte ale victimei