cred ca e foarte buna partea ta de teorie , daca vrei sa o ... Web viewICOANA CRISTESCU BUDESCU....

ICOANA CRISTESCU BUDESCU

MONOGRAFIA SATULUI GLOBU CRAIOVEI,

JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN

1

Lucrare apărută cu sprijinul

Tehnoredactare: prof. Aida şi Olimpiu PureaCoperta şi design: prof. Aida şi Olimpiu Purea

2

ICOANA CRISTESCU BUDESCU

MONOGRAFIA SATULUIGLOBU CRAIOVEI,

JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN

3

Dedic această monografie memoriei fratelui meu Mitru şi bunilor mei părinţi Nicolae şi Maria, cât şi tuturor locuitorilor satului meu natal.

Icoana Cristescu Budescu

4

Argument

Cheile Globului, străjuite de vârfurile stâncoase şi semeţe de odinioară, le-au picurat în suflet străbunilor noştri simţământul că sunt apăraţi de cruzimea şi barbaria hoardelor năvălitoare.

Prin spintecătura acestor cetăţi de piatră dură ca diamantul şi-a săpat cale apa Craiovei, limpede ca lumina unei dimineţi însorite şi răcoroase în freamătul sălciilor ce-o ascund parcă ochiului şi o călăuzesc spre deschiderea vetrei satului. Aici şi în desişul codrilor seculari s-au ascuns străbunii noştri de vitregia vremurilor, aici s-au păstrat graiul, datinile, credinţele şi virtuţile neamului nostru şi aici s-a zămislit cel mai frumos cântec: doina noastră străbună, doina care rupe zăgazul lacrimilor şi-ţi strecoară în inimă veselie sau tristeţe, dragoste de limba şi neamul nostru triumfător în încleştarea cu un destin adesea vitreg. În şopotul Craiovei şi în freamătul codrilor, doina noastră a vibrat cu putere în cugetul moşilor şi strămoşilor noştri globeni, insuflându-le curaj şi dârzenie.

În acest frumos colţ, din Grădina legendarului Crai Iova, m-am născut şi mi-am petrecut frumoşii ani ai copilăriei. L-am purtat cu duioşie în suflet şi gând peste tot, unde destinul mi-a îndrumat paşii.

Şi acum, după atâta amar de vreme, mă văd aievea în uriaşul şevalet al toamnei globene, liniştite şi călduţe, în care soarele aprindea flăcări, în ierburi şi în frunzele copacilor, iar covoare de aramă dantelau spectaculos poalele colinelor şi zăbranelor. Zilele începeau cu o ceaţă care anevoie se împrăştia, topindu-se în aerul străveziu al dimineţilor, insuflându-ne vigoare şi optimism.

Istoria ne arată că munca şi lupta înaintaşilor cu un sol lipsit de dărnicie şi cu cotropitori lacomi şi cruzi este o impresionantă lecţie de dragoste de neam şi glia strămoşească, de tenacitate, un imbold necontenit către libertate şi demnitate.

Evocarea în documente a suferinţelor semănate de vicisitudinile vremurilor creionează o pildă de înflăcărat patriotism, de credinţă nestrămutată în izbânda dreptăţii asupra samavolniciei.

5

Pe drumul sinuos al vieţii am întâmpinat şi destule greutăţi. Dar niciodată idealurile şi sentimentele pe care le-am nutrit faţă de satul meu n-au putut fi erodate.

Aruncând o privire de ansamblu asupra vieţii derulate în Glob, urmărind linia sa de contur, şi lăsând la o parte unele asperităţi de detaliu, cred că suntem cu toţii îndreptăţiţi să ne mândrim cu satul în care am avut şansa de a vedea lumina zilei şi marele miracol al existenţei.

Pentru toate acestea şi pentru alte amintiri încrustate adânc în conştiinţa şi inima mea nu am putut să uit satul nostru Globu Craiovei. Sentimentele pe care le încerc pot fi ilustrate sugestiv cu versurile:

„Acasa mea ! … ce grai divin de dulce şi fierbinte,ce lacrimi şi fiori îmi vin, când mi te-aduc aminte!Am fost în mii de locuri moi, cât lumea-i de frumoasă,dar nu-i niciunde ca la noi, în dulcea mea Acasă.

Acolo-mi arde curcubeul în orişice fereastră,acolo soarele-i al meu şi dragostea-i a noastră.Acolo-i dulcele sărut, pe crucea întreită,mai lung, mai moale, mai tăcut ca taina-nveşnicită.

Acolo-ntins pe-al ierbii sân, tot greul mi se-alinăşi-adânc despovărat rămân în liniştea divină.…De când tot merg şi merg s-ajung şi-amintea-mi tot aduceun dor atât de greu şi lung de-Acasa mea cea dulce.

… Am fost în mii de locuri moi, cât lumea-i de frumoasă,dar nu-i niciunde ca la noi, în dulcea mea Acasă.

(Traian Dorz, Acasa mea…)Folosind ca sursă documentară însemnările aflate pe cărţile şi

în matricolele bisericeşti, dar mai ales lucrările unor istorici precum Festy Frigyes, Patriciu Dragalina, Nicolae Stoica de Haţeg, dr. George Popovici, Francesco Gresellini, Costin Feneşan, Vasile V. Munteanu şi mulţi alţii, monografia de faţă reprezintă o frescă a satului Glob de-a lungul existenţei sale. Ea face o analiză

6

amănunţită a vieţii sociale, economice, culturale, spirituale, de la începuturi şi până în zilele noastre, este scrisă într-o manieră accesibilă diverselor categorii de cititori şi cuprinde capitolele:

1. Poziţia şi localizarea geografică;2. Condiţiile naturale;3. Populaţia;4. Economia satului;5. Viaţa spirituală;6. Şcoala;7. Cultură şi tradiţie.De asemenea, mi-au fost de un real folos informaţiile date cu

multă generozitate de către: înv. Dumitru Vişescu, profesorii Victor Ţundrea, Constantin Rostescu, Mircea Ţur, pastorul Petru Vrancuţa, reputatul scriitor Nicolae Danciu Petniceanu, preot Iosif Boroica, şi de bătrânii Pavel Bratescu, Maria Cristescu şi Cătălina Gherescu, cărora le aduc calde mulţumiri. Aceleaşi mulţumiri se cuvine să-i aduc şi soţului meu, profesorul Nistor Budescu, pentru sprijinul neprecupeţit în elaborarea lucrării.

Desigur că nimic nu este perfect, totul poate fi îmbunătăţit şi completat pe măsură ce se vor descoperi noi documente şi vor apărea noi doritori de a consemna şi alte fapte semnificative din viaţa satului Globu Craiovei.

Autoarea

7

Capitolul I

Poziţia şi localizarea geografică

Sub aspectul poziţiei matematice, localitatea Globu Craiovei se află aşezată la intersecţia paralelei de 45° latitudine nordică cu meridianul de 22°10 longitudine estică.

În ceea ce priveşte încadrarea în una din unităţile fizico-geografice ale ţării, teritoriul satului Globu Craiovei este situat în depresiunea intramontană a Mehadiei, la terminaţiile sudice ale Masivului Semenic, la o altitudine de 260m.

Se învecinează la nord cu satul Mehadica, la vest cu satul Lăpuşnicel (limita cu acesta fiind sinuoasă pe culmile Munţilor Almăjului), la sud cu satul Petnic, iar la est cu satele Cruşovăţ şi Cuptoare.

Localitatea Globu Craiovei cu specificul său economic: creşterea animalelor, pomicultura şi cultura plantelor este situată între zonele industriale Reşiţa – Caransebeş şi Topleţ – Orşova, spre care s-a deplasat forţa de muncă de-a lungul timpului.

Din punct de vedere administrativ aparţine comunei Iablaniţa (împreună cu satul Petnic), comună situată în sudul-estul judeţului Caraş-Severin.

Vatra şi moşia satului însumează o suprafaţă de 1564,48 ha, pe care trăieşte o populaţie de 846 de locuitori.

Deşi satul este aşezat într-o micro-depresiune bine indi-vidualizată ca unitate naturală, are legături cu zonele învecinate DN 57Bpe şosele şi drumuri, unele datând din timpul stăpânirii romane în Dacia. Astfel, pe drumul naţional 57B se face legătura cu şoseaua

8

E70, care permite deplasarea spre oraşul Caransebeş (60 km) şi municipiul Reşiţa (105 km), reşedinţa judeţului. Tot prin acest drum se ajunge în depresiunea Almăjului, cu deschidere către oraşele Anina şi Oraviţa, satului Globu Craiovei spunându-i-se şi „Poarta de răsărit a Almăjului”. Spre sud-est, prin şoseaua E70 se ajunge la staţiunea Băile Herculane (23 km) şi oraşul-port Orşova (40 km).

Ca şi celelalte sate vecine, satul Glob nu este legat de vreo cale ferată, cea mai apropiată staţie fiind Iablaniţa la o distanţă de 7 km, aşezată pe magistrala CFR Bucureşti Nord – Timişoara Nord.

Aşezarea geografică a satului Globu Craiovei în depresiunea intramontană Mehadia, unde pe sub fruntea dealurilor Cioaca şi Glanevâr, soarele se uită în apele zglobii, verzi şi repezi ale Craiovei, face ca economia să aibă un pronunţat caracter agricol: creşterea animalelor, pomicultura şi cultura plantelor şi oferind locuitorilor posibilitatea deplasării pentru munci permanente, sezoniere sau ocazionale, cât şi aprovizionarea cu produse industriale precum şi satisfacerea unor nevoi culturale în oraşele Caransebeş, Reşiţa, Timişoara şi Băile Herculane.

Legat de hotarul satului Globu Craiovei, care nici până astăzi nu este clar conturat spre pădurea Petnicului şi Iablaniţei, a apărut legenda celor doi fraţi gemeni Slătinic şi Calva:

„Se povesteşte că foarte demult, când stră-strămoşii globenilor de azi încă nu se aşezaseră în actuala vatră a satului, ci trăiau în mici aşezări compuse din 10-15 case situate pe dealurile Calva, Strenia, Cioaca, Trogaşă, Belicâne, Baria, Micşapadinii, Tâlvă şi Glanevâr, mai mare peste ei era cneazul Glob. El avea doi copii gemeni, pe Slătinic şi Calva.

Fiind bolnav şi bătrân, s-a gândit că ar fi bine să arate copiilor săi care sunt hotarele pământului Globului. S-a înţeles cu cnezii satelor vecine ca într-o anumită zi, fiecare să cuprindă atât teritoriu cât poate ocoli cu piciorul de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui. În ziua sorocită i-a chemat la el pe cei doi copii ai săi, i-a dus la „Gura Văii” râului Craiova şi le-a spus pe unde să meargă. Ei au mers împreună pe Cheile Globului până la cascada „Bobotul Mare” unde s-au despărţit, fiecare urmând alt traseu.

9

Slătinic, fiind un copil liniştit şi ascultător, a urcat pe coasta dealului Glanevâr, apoi pe culmile Comorâşte, Şopotec, Streniac, Tâlvă, stabilind o parte din hotarul cu satul Lăpuşnicel şi cel din nord cu Mehadica. După un scurt popas şi-a continuat drumul pe vârfurile dealurilor Tâlvă, Branivii şi Baria delimitând hotarul cu satul Cuptoare. Apoi, urmând culmile dealurilor Belicâne şi Curmătura, a stabilit limita spre satul Cruşovăţ. De aici a coborât pe valea ogaşului Belicâne ce desparte Globul de Petnic, ajungând la apusul soarelui la Lunca Mare, aşa cum îi povăţuise tatăl lor.

Calva, din valea râului a urcat pe ogaşul Dumitrii, a trecut pe dealurile Cioaca, Znamăn şi Trestie, fixând o parte a hotarului cu satul Lăpuşnicel. Când a coborât în valea pârâului ce-i poartă numele, fiind o fire mai neascultătoare şi lacomă, s-a gândit să ocupe şi anumite suprafeţe de zăbran şi poieni cu fâneţe, aşa că a urcat pe coasta Priodului, la Vârul Înalt, apoi pe Belcovăţ, Cobârşu până la Zăugi. Aici s-a odihnit puţin şi s-a pregătit să meargă mai departe până în valea Sfârdinului ca şi globenii să aibă părţi din „Pădurea Mare”. Văzînd însă că soarele s-a aplecat mult spre apus şi-a dat seama că o va prinde noaptea fără a stabili hotarul cu Petnicul, a mers puţin pe albia râului Calva, a urmat dealul Faţa Călvii, a coborât pe vechiul drum roman de pe Strenia şi a ajuns puţin după apusul soarelui la locul de întâlnire cu fratele său, aşa cum fusese înţelegerea cu cnezii satelor vecine.

Cneazul Glob a fost mulţumit de hotarul stabilit de ei, dar avea o undă de mâhnire şi regret căci oamenii săi nu vor avea de unde să-şi ia lemnul de brad şi fag pentru construcţia caselor.

Văzând aceasta, fiica sa Calva s-a hotărât să se căsătorească cu Sfârdin, fiul cneazului Iablaniţa, deşi ea îl plăcea mai mult pe Lăpuşnicel. La nunta lor, tatăl său, cneazul Globului, a primit în dar din partea cuscrului său Poiana Rotată şi Poiana Bruscanului din Valea Sfârdinului ca şi Globul să aibă proprietate în „Pădurea Mare”. Aşa se face că sute de ani globenii şi-au dus vara oile la păscut în aceste poieni şi s-au aprovizionat cu lemne din pădurea satului Iablaniţa.”

10

Capitolul II

Condiţiile naturale

1. ReliefulCadrul natural al satului Globu Craiovei este rezultatul

îndelungatei acţiuni atât a factorilor din interiorul pământului (endogeni), cât şi a celor care au acţionat la suprafaţă (exogeni) şi anume: apele, vânturile, îngheţul – dezgheţul şi omul. Aceşti factori au acţionat neîncetat şi continuă să acţioneze, dând naştere la noi forme de relief.

Procesele acestea de transformare şi modelare sunt atât de lente, încât ele nu pot fi sesizate într-o perioadă scurtă de timp, ci după câteva mii de ani.

Teritoriul satului nostru, făcând parte din depresiunea deluroasă a Mehadiei, se încadrează marelui culoar tectonic Timiş-Cerna.1

Poziţia sa, ca zonă depresionară intramontană, ca şi aspectul de culoar pe care-l are între masivele muntoase înconjurătoare creează o serie de condiţii specifice izvorâte din interacţiunea şi complexitatea proceselor fizico-geografice ale peisajului. Astfel, aici sunt prezente terase cu extindere mică de 7-15 m şi 25-30 m, precum şi suprafeţe de nivelare a dealurilor de la 300-400 m până la 450-500 m.

Pe terasele din dreapta râului Craiova este aşezată o parte a vetrei satului, terase numite Zăvoi şi Lunca Mică. Pe terasele din stânga râului s-au aşezat locuitorii care au coborât din cătunul Calva, pe unde trece şi şoseaua judeţeană Mehadia – Bozovici.

Aspectul general al reliefului este acela al unor culmi deluroase de 400-500 m: Tâlva şi Branivi la est, Cioaca şi Glanivâr la vest, care constituie nivelul depresiunii, fragmentat de o serie de văi. Formaţiunile geologice întâlnite aparţin şisturilor cristaline metamorfice, eruptivului şi depozitelor sedimentare întâlnite în Dealul Belicâne şi Strenia. În acesta din urmă se întâlnesc

1 Ioan C. Scheuşan, Depres. Domaşnea-Mehadia, Ed. Banatica, Reşiţa, 199711

interesante fosile de scoici, zona în suprafaţă de 1ha fiind declarată rezervaţie naturală.2

În vestul satului se găsesc „Cheile Globului” săpate de apa râului Craiova şi formate nu în calcare ci în şisturi filitoase cenuşii, micaşisturi, gnaise întretăiate de filoane de roci eruptive (pegmatite).3 Cheile măsoară o lungime de 2,5 km şi reprezintă un obiectiv plin de farmec în calea drumeţului prin sudul Banatului.4

Ca urmare a intensului proces de dezagregare fizică şi lucrărilor pentru construcţia şoselei, albia râului este plină de bolovăniş şi stâncărie, fiind prezente aici şi două cascade mici, numite de localnici „bobote” datorită zgomotului produs de apa în cădere.

Versanţii Glanivâr pe stânga şi Cioaca pe dreapta, sunt acoperiţi pe alocuri cu lăstăriş de fag, anin, salcie şi arbuşti spinoşi şi se ridică cu doar 40-50 m faţă de şosea, însă aspectul lor apare destul de sălbatic, datorită faptului că ei sunt abrupţi şi stâncăria lor e în cea mai mare parte lipsită de vegetaţie.

Marnele şi argilele sunt prezente în partea de sud a satului, aparţinând miopliocenului şi apar sub forma unor orizonturi în cadrul pietrişurilor. Aceste formaţiuni se observă în Dealul Strenii şi Dealul Crac. Restul suprafeţei este constituit din depozite aparţinând sarmaţianului şi pliocenului, pietrişuri şi nisipuri care imprimă o trăsătură specifică reliefului, de interfluvii rotunjite, cu puţine denivelări în profilul lor longitudinal, cum apare în Dealul Strenia, Streniac şi Câmpie. Faptul că aceste formaţiuni sunt slab cimentate, a înlesnit acţiunea agenţilor externi care au modelat numeroase ravene şi ogaşe, ale căror denumiri sunt legate atât de acela al dealului în care s-au format: Ogaşul Belicâne, Ogaşul Strenia, cât şi de numele proprietarului pe moşia căruia se află: Ogaşul lui Bălan, Ogaşul Dumitrii etc. Depozitele cuaternare, având formaţiuni de pietriş şi nisip, dau cel mai recent relief, acela

2 Ibidem3 I. Savu, I. Năstureanu, Notă explicativă la Harta geologică, Foaia Reşiţa, 19684 Lazăr Botoşăneanu, Ştefan Negrea, Drumeţind prin Munţii Banatului, Ed. CNEFS, 1970

12

al teraselor (luncilor) şi conurile de dejecţie, prezente la hotarul cu satul Petnic.

Dealul BelicâneÎn partea de sud-vest a moşiei satului sunt culmile muntoase

Belcovăţ (725m) şi Vârul Înalt (789m), care fac parte din Munţii Almăjului. Cele trei sectoare ale reliefului: luncile, dealurile şi culmile înalte ale Belcovăţului şi Vârului Înalt sunt puse în evidenţă şi de modul de folosire a terenurilor:

- în culmile muntoase se întrepătrund etajul forestier cu cel al fâneţelor naturale;

- pe dealuri terenurile sunt folosite pentru cultivarea cerealelor, pomilor fructiferi şi a plantelor furajere;

- luncile care, ocupând suprafeţe restrânse, sunt cultivate cu porumb şi legume.

În acelaşi timp, configuraţia reliefului determină tipul compact al aşezării cu clădirile înşiruindu-se în lungul văii Craiova, al afluentului său Slătinic şi al căii rutiere Almăj – Caransebeş sau Orşova.

13

Lunca Mare

2. Bogăţiile subsoluluiTeritoriul localităţii Globu Craiovei beneficiază de modeste

resurse naturale. Fertilitatea solului este scăzută, iar pădurile sunt reprezentate doar de zăbrane.

Numai rocile de construcţie precum gnaisul ocular şi gresiile se exploatează mai intens în cele două cariere, una în Cheile Globului, iar cealaltă pe valea pârâului Slătinic, afluent al râului Craiova. În ceea ce priveşte resursele subsolului, amintim zăcământul de feldspat din apropierea hotarului cu satul Mehadica şi depozitele de nisipuri şi pietrişuri folosite în construcţii. În trecut erau folosite şi argilele la fabricarea cărămizilor.

3. ClimaDatorită poziţiei sale geografice în bazinetul Petnic din sud-

vestul ţării, satul Globu Craiovei se încadrează în regiunea climatică sud-vestică, unde masele de aer oceanic se întâlnesc cu

14

cele mediteraneene, favorizând precipitaţii bogate atât primăvara cât şi toamna.5

Centrul dinamic al Azorelor determină îndulcirea climei şi se manifestă prin acţiunea ciclonilor şi maselor de aer cald din Marea Mediterană şi Adriatică. Temperatura medie anuală înregistrează valori cuprinse între +8°C +10°C, temperatura medie a verii +20°C +23°C, iar cea a iernii -2°C 3°C.

Anual sunt între 180-200 de zile fără îngheţ, iar stratul de zăpadă rămâne pe sol în medie 30-50 de zile. Datorită atât adăpostului oferit de dealurile înconjurătoare, cât şi fenomenului de încălzire a atmosferei, în unii ani solul a fost acoperit cu zăpadă doar 10-15 zile. Aşa au fost iernile anilor 1974-1975 sau 2007-2008. Asemenea fenomene s-au înregistrat şi cu mulţi ani în urmă, după cum aflăm din însemnările unor preoţi, făcute pe vechile cărţi bisericeşti: „În iarna anului 1898 adecă lunile noiembrie şi decembrie a fost puţină neao, tot senin, ploie şi cald. În ianuarie şi februarie tot timpu cu soare, neao nimic. Mai frumos ca vara!” (Antologhion, Râmnic, 1786, exemplarul de la Globurău, însemnare) „Au fost însă şi ierni grele, cu zăpezi mari: în 1782, în 1795 s-a scris că a căzut atâta zăpadă că a acoperit casele, că oamenii au ieşit pe coş ori prin tunele făcute de ei prin zăpadă. În anul 1808, datorită gerului şi zăpezilor, au murit unele vite. Pagube însemnate au adus şi ninsorile şi gerurile târzii, ca în anul 1770, iar în 1836, Lăpădat Domăşneanu, „Nation Lehrer” (învăţător naţional) din Petnic, scrie că, la 28 aprilie a nins şi apoi trei zile a căzut brumă; că bucatele şi pădurea s-au vătămat.”6

Media anuală a precipitaţiilor este de 700-800 mm şi prezintă două maxime: mai-iunie şi octombrie-noiembrie. Nu se înregistrează decât rar perioade secetoase care să influenţeze negativ vegetaţia, dar mai ales culturile agricole.7 Totuşi, au fost şi ani de mare secetă, ca 1794, când din ianuarie şi până în toamnă n-a căzut un strop de ploaie şi totul s-a uscat, toate apele au secat şi mare foamete a fost. Ani secetoşi au mai fost în 1812-1814: în acest

5 Geografia României, Bucureşti, 1983;6 Dumitru Terfaloagă, Monografia satului Iablaniţa, Ed. Marineasa;7 Observaţii ale postului meteorologic Petnic;

15

ultim an, scrie Lazăr Irachiescu, învăţător în Valea Bolvaşniţa, a fost foamete mare „prestă toată lumea” şi mulţi oameni au murit.8

Cel mai secetos an a fost însă 1946, când producţia agricolă a fost total compromisă, locuitorii satului, şi aşa sărăciţi din cauza războiului şi a trecerii ruşilor, au suferit de foame.

Fiind aşezat între dealuri, satul este la adăpost de vânturile puternice care produc distrugeri; cele care bat aici predominant sunt din N-V. Totuşi, din cauza diferenţelor de altitudine dintre coastele mai înalte, părţile depresionare şi văile ce străbat moşia satului, se conturează un microclimat local caracterizat prin inversiuni de temperatură, datorită cărora masele de aer rece care coboară primăvara târziu de pe coaste favorizează formarea brumelor care provoacă pagube pomilor fructiferi înfloriţi şi culturilor de legume timpurii. În primăvara anului 1957, la sfârşitul lunii mai, brumele au distrus toate culturile de porumb, oamenii fiind nevoiţi să semene din nou.

În concluzie, zona descrisă se caracterizează prin veri potrivit de călduroase, precedate de primăveri timpurii cu precipitaţii suficiente, toamne prelungite şi fără vânturi puternice. Aceste particularităţi o încadrează în climatul submediteranean, dar altitudinea şi configuraţia reliefului estompează într-o oarecare măsură influenţa acestuia.

4. Hidrografia Reprezentată prin pânza de ape freatice, izvoare şi râuri cu

caracter permanent sau temporar, reţeaua hidrografică, ca toate celelalte elemente geografice, îşi pune amprenta şi ea asupra peisajului localităţii Globu Craiovei, fiind la rândul ei influenţată de majoritatea factorilor mediului geografic: relief, climă, vegetaţie, precum şi activitatea omului (antropică).

Pânzele de ape freatice se găsesc la adâncimea de 0,8-2 m faţă de nivelul solului şi sunt amenajate sub formă de fântâni pentru alimentarea oamenilor şi animalelor. Aceste ape nu sunt poluate, dar conţinutul bogat în fluor cauzează numeroase carii dentare, în special la copii.8 Dumitru Terfaloagă, op.cit., pag.101;

16

Reţeaua hidrografică de la suprafaţă este alcătuită din torente, pâraie şi râul Craiova. Mulţimea ogaşelor şi a torentelor face ca teritoriul satului să fie unul din cele mai fragmentate din cuprinsul Banatului de Sud.9

Râul CraiovaRâul Craiova are izvoarele în Munţii Semenicului în Culmea

Flămânda (1009 m) şi Culmea Craiova (1103 m) şi se varsă, după unirea lui cu pârâul Mehadica, în râul Belareca, care se varsă la rândul lui în râul Cerna. Are un bazin hidrografic de 126km2 şi se scurge pe o lungime de 29 km; aparţine aşadar, bazinului Cernei. Pe teritoriul satului afluentul principal este Slătinicul, un pârâu mic ce vine din culmea Dosul Mehadicei, de la poalele Semenicului. Datorită condiţiilor climatice, obârşiei şi bazinului hidrografic în majoritate pe dealuri el are un caracter semipermanent. Vara, dar mai ales în perioadele cu secetă, seacă complet.

9 Victor Ţundrea, Monografia satului Globu Craiovei, manuscris, pag.5;17

Un alt afluent al Craiovei este pârâul Calva, care are izvoarele în Dealul Oşvina la o altitudine de 580 m, situat la hotarul cu satul Lăpuşnicel. După ce curge printre dealurile Priod şi Calva, intră pe teritoriul satului Petnic, unde are gura de vărsare.

Aceste ape au debite reduse în timpul verilor şi iernilor geroase şi viituri, ce provoacă inundaţii, în perioada martie-iunie. Scurgerea medie este de 33-43% iarna, iar primăvara cu valori apropiate sau mai mari.

Din însemnările cantorului Alimpie Fişteag pe Penticostar, Râmnic, 1785, aflăm că cele mai mari inundaţii au avut loc în anul 1910; în noaptea de 13 iunie, cu o săptămână înainte de Rusalii, au fost ploi aşa de mari, încât apele revărsate ale Craiovei au distrus 40 de case, situate pe malul drept al râului la locul numit „Lunca Mică”. S-au înregistrat pierderi mari în animale şi 20 de victime omeneşti. De asemenea, a fost compromisă întreaga recoltă de pe dealurile Calva şi Strenia, precum şi în toate grădinile de la biserică în jos.10

În anul 1950, în luna mai, în urma unei ruperi de nori, pârâul Slătinic a distrus 8 gospodării şi a înecat multe animale şi păsări. Cursul râului Craiova este rapid în chei şi domol în localitate, ca urmare a pantei reduse. Aici el construieşte câteva meandre, valea luând forma unui clasic „S”. Malurile sunt înalte, de 7-8 m în chei, apoi joase, alternând cu unele mai ridicate, având înălţimea cea mai mică spre Petnic, unde şi viteza de scurgere atinge cele mai mici valori.

Frumoasele chei ale Globului au propria lor legendă. „Se povesteşte despre Craiul Iova, cândva stăpânul întregului ţinut al Crainei, care cu sabia a despicat în două muntele în zona cuprinsă între comuna Lăpuşnicel şi satul Globu Craiovei, dând astfel naştere Cheilor Globului şi pârâului ce-i poartă numele. Prin străpungerea muntelui şi crearea defileului de către miticul personaj Crai Iova au fost deversate apele unui mare lac ce ocupa întregul spaţiu dintre dealul Ţerova (cumpănă de ape ce desparte Ţara

10 Penticostar, Râmnic, 1785, expl.de la Globu Craiovei;18

Almăjului de Ţinutul Crainei), putând lua astfel naştere satele de pe valea acestui râu.”11

O caracteristică a apelor din arealul Globului o constituie lipsa aproape completă a poluării, deoarece având izvoare în apropiere, traversează doar satul Pârvova şi nicio zonă industrială şi nici un oraş. Dintotdeauna resursele hidrologice ale comunei au fost valorificate pentru alimentarea cu apă a populaţiei şi animalelor, la punerea în funcţiune a morilor săteşti, a cazanelor de ţuică, a gaterelor (firize) şi a maşinilor de treierat. Cu circa 20 de ani în urmă, din pânzele freatice, pe grupuri de familii, locuitorii satului nostru şi-au amenajat bazine pentru alimentare cu apă la reţea. Astăzi în sat s-a finalizat alimentarea modernă cu apă potabilă prin aducţiune şi cu staţie de tratare.

Microhidrocentrala de pe râul CraiovaÎn cheile Globului au fost depistate două izvoare cu apă plată.

În urma analizelor efectuate s-a constatat că apa are un ridicat nivel de potabilitate, ceea ce face ca atât locuitorii Globului, cât şi cei ai 11 Stelian Buzan, revista Almăjana, nr.2/2006, pag.35;

19

satelor vecine, chiar şi ai unora din Valea Almăjului, să se aprovizioneze cu apă de băut de aici. La hotarul cu satul Mehadica, din partea de nord a localităţii, sunt câteva izvoare cu apă termală care fac ca pârâul Slătinic să nu îngheţe aproape niciodată. Administraţia locală îşi propune să valorifice aceste ape prin amenajarea unor piscine şi a unui ştrand.

5. SolurileSolurile din teritoriul satului Globu Craiovei, ca pretutindeni

de altfel, s-au format în urma unui îndelungat proces la care au concurat atât factorii climatici, relieful, vegetaţia, cât şi omul prin activitatea sa.

Ele apar mozaicate, fiecare tip ocupând un areal restrâns datorită gradului ridicat de fragmentare a reliefului de către pâraie şi ogaşe, cât şi faptului că dealurile au versanţii orientaţi spre diferite puncte cardinale, iar pantele acestora depăşesc uneori 30°-35°. La caracteristicile enumerate se mai adaugă şi excesiva parcelare a terenului arabil, consecinţă atât a reliefului denivelat, cât şi a faptului că majoritatea gospodăriilor deţin suprafeţe mici în proprietate.

Solurile cel mai des întâlnite sunt: solul brun de pădure slab podzolit, solul brun acid de pădure, solul brun podzolit-argilos şi rendzinele montane cu diferite grade de fertilitate. În afara tipurilor de sol menţionate, pe dealul Belicâne se mai găsesc şi soluri smolniţoase sau argiloase. Ele au o textură mai grea şi sunt mai anevoios de lucrat. De obicei arăturile în aceste soluri sunt dificile, mai ales dacă anotimpul este mai ploios.

În lungul râului apar solurile de luncă, cele aluviale, cu un conţinut bogat de substanţe nutritive, ceea ce face ca luncile să fie cele mai bune terenuri pentru cultivarea porumbului şi legumelor.

Pe suprafeţe restrânse în Dealul Belicâne şi mai extinse pe Dealul Trestie, acolo unde stratul de sol este foarte subţire şi sub el se găseşte unul argilos, apar solurile mlăştinoase (lăcoviştele) sau „mlăcile”, cum le numesc globenii.

20

După cum menţionam mai sus, solurile din moşia satului Globu Craiovei apar mozaicate, ceea ce face ca şi vegetaţia şi plantele cultivate să fie felurite.

Pe culmile muntoase Belcovăţ şi Vârul Înalt, unde predomină solurile brune tipice şi brune de pădure acide, s-au instalat pădurile de fag în amestec cu gorun şi poieni cu fâneţe. În zona dealurilor se întâlnesc soluri brune de pădure podzolite, brune tipice şi cele argiloase – smolţoase; alături de păşuni şi fâneţe găsim livezi de pruni, culturi cerealiere, cartofi şi plante de nutreţ.

În unele sectoare, cum este Dupădeal, Micşapadini şi Tâlva, prin tăierea copacilor şi ca urmare a ploilor în averse, au loc alunecări de teren care au dus la degradarea solurilor.

6. Flora şi faunaClima blândă, cantitatea suficientă de precipitaţii, precum şi

repartiţia lor pe parcursul anului, expunerea versanţilor, vânturile slabe creează cadrul favorabil dezvoltării vegetaţiei care contribuie, în mare măsură, la menţinerea echilibrului natural al zonei. Aici întâlnim formaţiuni vegetale precum:

I.Vegetaţia forestieră formată din păduri de fag, gorun, plop alb, întreruptă de poieni cu fâneţe şi păşuni pe culmile Priod, Belcovăţ şi Vârul Înalt. Dintre arbuşti se află socul roşu, lemnul câinesc, cornul, salcia căprească, murul şi alunul turcesc.

Pe dealurile Belicâne, Tâlvă, Glanevâr şi Dosul Strenii se pot vedea pâlcuri de păduri formate din salcâm, ulm, plop, jugastru, resturi ale pădurilor ce înconjurau odinioară satul. Ca arbuşti întâlnim alunul turcesc, sângerul, porumbarul, măcieşul şi lemnul câinesc.

II. Vegetaţia ierboasă se întinde pe culmile domoale ale dealurilor Zăugi, Trestie, Cioaca şi Strenia. Speciile cele mai des întâlnite sunt: păiuşul, trifoiul şi lucerna sălbatică, ceapa ciorii, păpădia şi coada şoricelului.

III. Vegetaţia zăvoaielor dezvoltată în imediata apropiere a râului Craiova şi a afluenţilor Slătinic şi Calva este formată din salcie, anini, plopi şi răchite. În zona malurilor mlăştinoase se găsesc: rogozul, papura, trestia şi podbalul.

21

Datorită influenţei climatului submediteranean pe versantul dealului Glanivâr se întâlnesc elemente de vegetaţie specifice cum sunt: liliacul sălbatic alb şi mov, mojdreanul, sâmbovina, ghimbela, alunul turcesc, cărpiniţa şi scumpina.

Această vegetaţie a fost valorificată din cele mai vechi timpuri de către oamenii acestor locuri. Astfel, lemnul pădurilor a fost folosit la construcţia şi încălzitul caselor, păşunile şi fâneţele pentru creşterea animalelor, fructele de pădure şi plantele medicinale pentru tratarea unor boli.

Ca şi vegetaţia, fauna întâlnită pe teritoriul satului este felurită. Dar, ca o consecinţă a faptului că animalele, spre deosebire de plante, nu sunt fixe, nu le putem încadra strict în zonele de vegetaţie.

În zăbranele cu fag şi gorun întâlnim mamifere ca: lupul, vulpea, mistreţul, viezurele, jderul de pădure şi veveriţa. Dintre speciile ocrotite de lege apar spontan: pisica sălbatică şi căprioara. Reptilele sunt reprezentate prin vipera comună cu varietatea ei neagră (numită local năpârcă), şopârla, guşterul, broasca brună şi salamandra.

Zona dealurilor cu păşuni şi fâneţe este populată cu numeroase rozătoare mici ca: şoarecele de câmp, şobolanul cenuşiu, hârciogul şi cârtiţa. Se întâlnesc şi mamifere precum: iepurele, lupul, vulpea, dihorul şi nevăstuica.

În zăvoaiele din lunca râului Craiova trăiesc şopârle, şarpele de apă, broasca râioasă, broasca de lac şi brotăcelul.

Lumea păsărilor este şi ea bogată. În păduri şi livezile cu pomi fructiferi trăiesc: ciocănitoarea, buha, huhurezul, sturzul, privighetoarea, mierla, ciocârlia, gaiţa şi uliul. În apropierea satului găsim: vrabia, rândunica şi barza.

Insectele sunt extrem de numeroase. Ierburile sunt pline de cosaşi, greieri, păianjeni, viespi, fluturi, furnici, gândaci şi licurici.

În apa râului Craiova se întâlnesc: mreana, cleanul, ştiuca, scobarul, racul şi ţiparul. Înainte de construcţia barajului de la Porţile de Fier numărul ţiparilor era foarte mare în râul Craiova, mai ales primăvara, când îşi depuneau ouăle. Când exemplarele ajungeau la maturitate se întorceau în Dunăre.

22

Fauna se valorifică atât în scopuri comestibile (iepurele, mistreţul) cât şi pentru blănuri (vulpea, dihorul). Numeroşi globeni au fost pasionaţi de vânătoare de-a lungul timpului, precum: Moise şi Ion Gherescu, Moise Periş, Epure Ion, Boroica Gheorghe, Lupu Petru, Sandru Lică (Cimilic), Gherescu Gheorghiţă (Ghigă), Rostescu Nică şi Urdăreanu Iancu. Pentru că apa râului Craiova nu este adâncă, mai ales vara se folosea sistemul de a prinde peşte prin oprirea apei din ieruga morilor, sistem numit „răstocit”. Apa din ierugă era oprită la baraj (iaz) şi după aceea cu uşurinţă peştii erau prinşi. Un alt sistem rudimentar de pescuit era cel cu „şlegu” (cu barosul). Unul dintre pescari mergea înainte speriind peştii, celălalt lovea cu barosul pietrele sub care erau ascunşi aceştia. Un altul întorcea pietrele lovite şi aduna peştele ameţit. La apele mari de primăvară şi toamnă, se pescuia şi cu plasa (cristaşul). Pescari pasionaţi au fost Boroica Dumitru (Prulea), care a fost numit şi Împăratul peştilor pentru dibăcia sa şi Micşa Petru (Văială). Pentru protejarea florei şi faunei de origine mediteraneană, Cheile Globului, cu o suprafaţă de 96 ha au fost declarate rezervaţie naturală.

Omul acestui sat a valorificat vegetaţia din cele mai vechi timpuri. Pădurile au fost folosite ca lemn de construcţie şi pentru încălzitul caselor, iar în zilele noastre, ca lemn industrial. Fâneţele şi păşunile, pentru creşterea animalelor, fructele de pădure: murele, măceşele, porumbarul şi coarnele pentru hrană sau ca mijloc de valorificare.

De asemenea, se recoltează numeroase plante medicinale ierboase şi sub formă de flori ca: pătlagina, coada şoricelului,

23

scumpina, sunătoarea, menta, muşeţelul, păpădia şi mătasea de porumb, flori de soc, salcâm, tei şi păducel ş.a.

Deşi condiţiile naturale au fost destul de vitrege activităţii umane: dealuri multe cu pante abrupte, soluri slab productive, pământ arabil pe suprafeţe restrânse faţă de numărul locuitorilor, strămoşii noştri globeni s-au adaptat acestora din cele mai vechi timpuri, creându-şi propria lor viaţă.

24

Capitolul III

Istoricul aşezării şi populaţia

1. Consideraţii istoriceCu toate că prima menţiune documentară referitoare la satul

Globu Craiovei datează din anul 1547, când Isabela, văduva lui Ioan Zapolia, donează lui Sebessy Mihaly satele Iablaniţa şi Glob din districtul Mehadia,12 istoria nescrisă, aceea a memoriei pământului, ne vorbeşte despre oamenii care au locuit aici şi pe teritoriul satelor vecine din timpuri străvechi. Aşezările lor au putut fi identificate prin numeroasele obiecte şi unelte descoperite prin săpături sistematice sau, spontan, cu ocazia diferitelor lucrări.

Până la construirea actualei şcoli, exista un punct muzeistic unde erau expuse obiecte vechi, precum: dălţi, ciocane, topoare, cuţite, săpăligi, pietre şlefuite, pietre pentru râşniţă, oale, pietre înnegrite şi diferite ustensile de uz casnic confecţionate din diverse metale, care sunt dovezi incontestabile că, într-o epocă îndepărtată, aici erau vetre de foc şi, în acelaşi timp, mărturii ale existenţei unei populaţii încă din comuna primitivă.13

Fără îndoială, prin cercetări sistematice, aceste afirmaţii pot şi trebuie susţinute de căutări competente similare celor prin care au fost identificate fragmente ceramice ce aparţin culturii Coţofeni pe dealul Cioaca Mică – Slătinic din Mehadica, sau o aşezare datând din epoca bronzului, pe teritoriul satului Petnic. În urma săpăturilor efectuate între anii 1975-1977 în punctul Sfogea din satul vecin Cuptoare a fost descoperită o aşezare eneolitică (cultura Sălcuţa cu importuri Tişzapolgar, ceramică, obiecte de cupru sau din alte materii prime) şi un puţ eneolitic (cultura Sălcuţa).14

12 Pesty Frigyes, Aszoreny Bansages Szäreny varmegye tortente, Budapest, 1878, pag.84;13 Aceste obiecte au fost adunate cu multă migală, de pasionaţii învăţători Nicolae Fişteag şi Constantin Ionescu;14 Sabin Adrian Luca, Repertoriul arheologic al jud. Caraş-Severin, Ed. Economică, Bucureşti, 2004;

25

Dacă izvoarele antice scrise amintesc prea puţin sau deloc despre zona luată în studiu, vestigiile istorice pomenite atestă o locuire permanentă şi că strămoşii noştri daci cultivau aici pământul, păşteau animalele, creşteau albinele, pescuiau, iar atunci când duşmanul voia să ia ce era al lor, luptau cu arma în mână.

Neîndoios că toate dealurile împădurite ale Globului erau presărate cu stâne dacice, iar stăpânii lor erau organizaţi în ginte şi triburi. Spre sfârşitul epocii metalelor vor apărea diferenţieri sociale (în ceea ce priveşte bogăţia) care vor duce la un nou mod de organizare şi anume obştile săteşti şi vor favoriza apariţia unor aşezări mai mult sau mai puţin stabile precum Slătinic (Bordee), Calva şi Calviţa, care vor fi ulterior amintite în documentele maghiare.

Ca locuitori ai Banatului Montan, dacii din ţinutul nostru, încă în timpul primului rege dac Burebista, au fost angrenaţi în luptele pentru apărarea hotarului de sud al primului stat centralizat dac. Aşadar, ei intră în contact cu romanii care au ajuns la Dunăre şi plănuiau marea confruntare. Un veac mai târziu, împăratul romanilor, Traian, atacă Dacia, ultimul bastion al rezistenţei împotriva marelui Imperiu. Războaiele purtate cu regele Decebal caracterizat ca fiind „priceput în arta războiului şi dibaci în mânuirea lui” (Dio Cassius – istoric roman) se desfăşoară între anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr.

Deşi prin luptele desfăşurate de către Decebal în sudul Dunării „a fost pusă în primejdie însăşi stăpânirea romană” pe acele meleaguri „în urma confruntărilor din ultimul război, împăratul Traian înfrânge definitiv Dacia şi o transformă în provincie romană. Sudul Banatului, deci şi zona luată în discuţie, este înglobată în „Dacia Romană” şi va cunoaşte profunde transformări în toate compartimentele vieţii economice, sociale şi culturale. Fiind cucerită pentru însemnătatea ei economică şi militară, provincia nou cucerită a fost temeinic organizată. Pentru a se înlesni legăturile între Dacia şi Imperiu, romanii vor construi drumuri, la început în scop militar şi anume de a transporta rapid trupele în caz de nevoie. Dacii s-au răsculat de multe ori, deoarece greu s-au împăcat cu gândul înfrângerii. În scurtă vreme acestea au

26

devenit şi căi de comunicaţie pentru traficul comercial şi sistemul poştal sau „cursus publicus”15

Populaţia dacă, încă de la începutul stăpânirii romane, va rămâne în locurile sale din pădurile ce înconjurau satul de mai târziu, continuându-şi activitatea agricolă şi pastorală.

Şoseaua cea mai însemnată este fără îndoială aceea care începe la gura râului Cerna şi era legată cu marele drum ce trecea prin Moesia de-a lungul Dunării. La vărsarea Cernei în Dunăre, Traian a întemeiat o mare colonie şi anume Trans-Dierna (Orşova).16 De la Trans-Dierna drumul mergea spre miază-noapte până la Ad-Mediam (Mehadia), apoi la castrul Praetorium (aşezat lângă actualul pod Bolvaşniţa de pe şoseaua Băile Herculane – Timişoara). Se continua tot spre nord la Saganus (Domaşnea), Tibiscum (Jupa) până la Sarmisegetuza, capitala Daciei Romane.17

De la Praetorium un drum lateral a plecat spre vest. Urca pe dealul Strajiţa, continua la Iablaniţa, Petnic, Lăpuşnicel, peste Ţărova, La Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi, Pătaş, Prilipeţ, peste Nera ajungea la Rudăria, iar de aici pe sub poala muntelui se continua la Bănia, Gârbovăţ, Şopotu-Vechi, Dalboşeţ, Şopotu-Nou, pasul Stăncilova. Apoi drumul a atins Sasca, Potocul, ajungând la Arcidava (Vărădia din pusta Oraviţei).18 Aproape de satele Petnic, Lăpuşnicel şi Dalboşeţ s-a dat de urmele acestui drum. După informaţiile primite de la bătrânul Pavel Bratescu de 90 de ani „drumul acesta ar fi trecut prin centrul Iablaniţei, iar pe teritoriul Petnicului şi Globului pe dealul Strenia, Cioaca, Znamăn, apoi la Lăpuşnicel (cetate), Dragomireana – Dalboşeţ, Stancilova, Sasca, Potoc, Vărădia,” fapt menţionat şi de istoriografi.19 A fost folosit de săteni până în anul 1870, când s-a deschis noul drum prin Cheile Globului. De-a lungul său au fost descoperite mai multe monumente funerare. Pe dealul Strenia, unde drumul făcea hotarul

15 Traian Simu, Drumuri şi cetăţi romane în Banat, Ed. Tipografia Naţională, Lugoj, pag.9;16 Istoria României, vol.I, Ed. Academiei Române, Bucureşti.17 Traian Simu, op. citată, pag.9.18 Ibidem, pag.19.19 Al. Borza, Banatul în timpul romanilor, Timişoara, 1943, pag.75.

27

între satele Petnic şi Glob (şi astăzi există un drum de care pe locul fostului drum roman) a fost găsită o piatră funerară (Znamăn) ce a aparţinut unui soldat roman din Cohorta III Dalmatarum, care-şi avea sediul la Castrul Praetorium. Pe ea se păstrează bine stela funerară (foto) şi inscripţia „DM Chistestivus Valentinius M.C.III.” Piatra a fost văzută şi de regretaţii istorici Nicolae Iorga (03.XI.1939) şi Constantin Daicoviciu (1969)20 şi de fostul director al Muzeului Banatul din Timişoara, Florin Medeleţ; actualmente se află în cimitirul satului Petnic la locul de veci al familiei Domăşneanu.21 Pe culmea dealului Znamăn din hotarul Lăpuşnicelului, în punctul Piatra Împăratului (cum îi mai spun localnicii), a fost descoperit un stâlp militar, adică o piatră de kilometraj romană. Textul antic a fost distrus (martelat), din câmpul inscripţiei putându-se citi doar 4 literei IA.N.OP sub care apar literele MILI.22 Drumul roman la locul numit „Podul Şumiţei” traversează şoseaua naţională 57B, apoi pârâul Craiova îndreptându-se spre comuna Mehadica pe direcţia Teregova, ieşind la castrul roman de la locul Turcii Morţi.23 Bornă kilometrică romană

În ceea ce priveşte construcţia de la „Cetate”, ea a fost plasată în imediata apropiere a acestei bifurcaţii de drumuri romane, într-un punct ce oferă o vizibilitate şi o supraveghere atât spre Cheile Globului, cât şi spre Depresiunea Almăjului. Lipsa materialului arheologic pentru o villae rusticae şi anume: unelte agricole, piese din fier şi bronz, ceramică, podoabe, arată că posibilitatea de a fi aceasta o fermă agricolă romană pare exclusă.24

Luând în considerare analogiile de plan ale construcţiei cu cea de la Dragomireana – Dalboşeţ, de care o despart doar 30 de km, ce 20 Rodica Ţundrea, Monografia localităţii Petnic, jud. Caraş-Severin - manuscris21 Ana F. Rugină, Monografia şcolii din Petnic, jud. Caraş-Severin, Ed. Tim, Reşiţa, 2007, pag.10.22 Cercetările arheologice din punctul „Cetate”, com. Lăpuşnicel, jud C-S, Banatica, IV, Reşiţa, 1977, pag.434.23 Ibidem.24 Ibidem, pag.199.

28

corespund unei etape normale de călătorie pentru acele timpuri, ambele prezentând şi un număr mare de încăperi, largi spaţii interioare, băi amplasate în imediata apropiere a drumului roman, conduce la concluzia că aici era o staţie de poştă (masio sau statio) şi un punct de pază. Staţiile acestea reprezentau un important oficiu al serviciului de poştă roman sau „cursus publicus” cum era numit. Aici erau instalate posturi de beneficiari, care aveau rolul de apărare, supraveghere şi control, strângeau impozitele, în bani şi în natură, de la populaţia locală daco-romană din zonă. O asemenea staţie era condusă de un ofiţer din armata romană. În aceste „statio” erau clădiri pentru adăpostul călătorilor, băi, temple, încăperi pentru personalul care servea, grajduri cu cai de schimb, fânare, hambare pentru cereale, magazii, ateliere pentru reparaţii etc.

Numeros era şi personalul care deservea o asemenea „statio”. Erau scribi, soldaţi, sclavi pentru îngrijirea animalelor şi a atelajelor de tracţiune, potcovari, rotari şi veterinari. Faptul că nu au fost urme de incendii arată că aici a fost un complex de clădiri cu destinaţie oficială, care au fost evacuate la ordin, odată cu retragerea armatelor romane din Dacia.25

Aşadar, teritoriile cucerite de romani au fost în stăpânirea lor timp de 170 de ani, timp în care s-a zămislit poporul român prin căsătoriile dintre coloniştii şi veteranii romani şi dacii autohtoni. Cu timpul, populaţia locală şi-a însuşit limba, obiceiurile, religia şi cultura romană. Procesul acesta de formare a noului popor a fost lent şi a durat câteva sute de ani.

Ca teritoriu situat între locul Cetate – Lăpuşnicel şi aşezarea romană Petnic,26 micile aşezări ale Globului sub formă de cătune sau zbăguri (locuri de refugiu) au durat şi după retragerea legiunilor romane între anii 271-275, pentru că parte din coloniştii şi soldaţii romani împroprietăriţi şi căsătoriţi cu femei dace, au rămas pe loc. Confirmă această ipoteză păstrarea în vorbirea globenilor a unor cuvinte dace, cât şi a modului de construcţie a caselor (fundament din piatră, clădirea din lemn) şi unele piese de îmbrăcăminte precum opincile din piele, cojocul şi căciula.25 Ibidem, pag.199;26 Ana Rugină, op. citată, pag.10;

29

La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, valuri succesive de popoare migratoare calcă sudul Banatului, dar procesul de formare a poporului român continuă. Populaţia locală are cu noii veniţi fie o relaţie de supunere, plătindu-le birul cerut, fie de împotrivire, ascunzându-se în pădurile şi locurile mai greu accesibile acestora. În această perioadă a invaziilor, istoriografia citează existenţa unor sate ale localnicilor daci sau daco-romani, atât în ţinuturile stăpânite de goţi în şesul muntean, cât şi în cele cucerite de huni pe teritoriul actual al Banatului.27 Prezenţa migratorilor s-a făcut simţită doar prin pătrunderea în limba română a unor elemente noi, mai ales de la slavi, din a căror limbă se trag o serie de denumiri de aşezări sau locuri, fapt ce ne arată că ei au staţionat o perioadă mai îndelungată în zona noastră.

Interesantă mi se pare şi etimologia toponimului Globu Craiovei, care vine să ne confirme vechimea acestei aşezări pierdută în negura veacurilor. Dacă cuvântul „Glob” derivă din toponimicele slave „globoka” = adâncitură, adâncime şi „kraj” = margine, sfârşit, ceea ce corespunde perfect cu aşezarea localităţii într-o microdepresiune, la marginea Cheilor Globului,28 cuvântul Craiova ne duce însă cu gândul la o legendă locală şi, oarecum, la o analogie cu oraşul Craiova.

Legenda29 spune că, fiind fugărit de duşmani, craiul Iova a poposit mai multe zile în valea stâncoasă a apei acestui sat, stând într-o grotă care se poate vedea şi astăzi. Fiind bine tăinuit de păstorii localnici, urmăritorii săi i-au pierdut urma. După ce aceştia s-au retras şi pericolul a trecut, Iova a mulţumit, plătindu-i generos pe păstori pentru devotamentul lor şi pentru hrana primită. Apoi le-a spus că el este craiul Iova şi a plecat spre nord-est, urmând valea Slătinicului. Păstorii au rămas miraţi de această neobişnuită întâmplare şi se mândreau că la ei a poposit craiul Iova, de al cărui nume auziseră, locurile acestea de refugiu temporar al înaltului

27 A. Oţetea, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Ed. Academiei, Bucureşti, pag. 1928 Ioniţă Vasile, Glosar toponimic Caraş-Severin, Reşiţa, 197229 Legenda a fost culeasă de prof. Victor Ţundrea de la preotul octogenar Grigore Popovici din Globu Craiovei în anul 1975

30

oaspete, făcând parte din crăiia sa”. De atunci, când mergeau spre locul unde a stat craiul sau la apa cu care el şi-a potolit setea, sau s-a spălat, ei spuneau că merg la craiul Iova, apoi, la Crai-Iova, în sfârşit la Craiova.

Tot Craiova a rămas şi numele râului care compune toponimicul Globu Craiovei. Potrivit aceleiaşi legende, de craiul Iova este legată şi istoria oraşului Craiova, craiul Iova ajungând în peregrinările sale şi aici.30 Deşi este controversată, etimologia cuvântului Craiova31 ar veni de la numele craiului Ioan, regele româno-bulgarilor (Ivan, Iovan, Iova), cunoscut în istorie sub numele de Ioan Asan al II-lea (1218-1241), adică regatul lui Ioan. Oricum, rădăcina cuvântului Craiova ne duce la cuvântul slav kral=rege, la poporul slav de la care ne-a rămas o întreagă toponimie. Negreşit Craiova, referindu-ne şi la oraş şi la satul nostru, nu înseamnă că Ioan sau Iova craiul a fondat-o, nu a fost o creaţiune edilică, ci numai i s-a pus un nume nou, dându-i-se unei vechi localităţi, o aducere aminte a evenimentului că pe aici locuise şi trecuse craiul. De altfel, este posibil ca să fi existat mai multe state mărunte, române şi slave, sub suveranitatea bulgarilor, pe aceste locuri, până la venirea ungurilor,32 craiul Iova fiind conducătorul unuia dintre aceste stătuleţe.

Populaţia daco-romană nou formată a continuat să trăiască şi să ducă pe meleagurile noastre o viaţă rurală şi o organizare socială în cadrul obştilor săteşti libere,33 care au evoluat continuu, ajungându-se în sec. V-VI, ca loturile cultivabile să devină posesiune privată a fiecărei familii.

Această stare de lucruri a fost posibilă deoarece populaţia agricolă a fost pururi strâns legată de pământul pe care-l lucra, ea nu-l putea părăsi întrucât aştepta perioada recoltării, deci daco-romanii s-au salvat ca agricultori, nu ca păstrători, nici ca meseriaşi.

30 V. Ţundrea, Monografia localităţii Globu Craiovei, jud. Caraş-Severin, manuscris, 1975, pag. 1031 G.Mil.Demetrescu, Originile şi vechimea oraşului Craiova, Arhivele Olteniei, Anul VI, nr.31, 192732 P. Dragalina, Din istoria Banatului Severin, Caransebeş, 1899, pag.1733 Istoria României, vol.II, pag.84

31

Continuitatea locuirii teritoriului satului nostru este dovedită şi de descoperirea pe Calva de către Grozăvescu Serafin a doi cercei din secolele X-XI. Aceştia sunt expuşi la muzeul de etnografie Caransebeş. Din punct de vedere politic, această populaţie va cunoaşte marile frământări din perioada ultimelor migra-ţiuni şi anume, aceea a ungurilor şi tătarilor. Cercei din sec. X-XI

Înainte de venirea ungurilor, eveniment ce are loc la jumătatea veacului al IX-lea, românii erau organizaţi în districte, sub conducerea unui jude, cneaz, comite (comes) sau voievod. Un asemenea district românesc a fost la Mehadia. El cuprindea aproximativ teritoriul care începe la poarta orientală cu toate satele din Craina, denumire ce s-a păstrat până în zilele noastre. Satele Teregova, Verendin, Luncaviţa, Domaşnea, Cănicea, Cornea, Cuptoare, Cruşovăţ, Iablaniţa, Petnic, Globu Craiovei, Lăpuşnicel, Pârvova şi Mehadica au făcut parte din teritoriul numit Craina, denumire care apare în documentele austriece din 1724 ca şi mai târziu, ca de pildă prin 1772-1773, când s-a înfiinţat o companie de grăniceri în Ţinutul Craina (Gegend Krayna), cu sediul în satul Petnic. Numele de Craina (Krajna) este de origine slavă şi îşi are etimologia în cuvântul Kray care înseamnă margine.34

Tot legat de numele Craina, cred că nu este lipsit de importanţă să amintim o însemnare a scriitorului N. Tincu Vela,35

care ne spune că „în 1527 un călăreţ de al lui Ioan Zapolia, domnul Ardealului şi al părţilor muntoase din Banat, s-a pus în fruntea unei cete de peste 5000 de oameni şi sub numele de <<Ţar Iova>> sau <<Craiu Iovan>>, a început să jefuiască prin Almăj şi alte părţi. Cetatea lui trebuie să fi fost pe dealul ce se numeşte până azi <<Ţerova>>, aflat între Borlovenii Noi şi Pârvova, iar ţinutul pe care-l stăpânea el se chema Craina.”

Date privitoare la această regiune avem de la primii regi maghiari. În anul 904, ducele Glad pierde bătălia cu maghiarii şi se predă lui Arpad. În felul acesta actualul teritoriu al Banatului ce

34 Dumitru Terfaloagă, Monografia satului Iablaniţa din jud. Caraş-Severin, Ed. Marineasa, Timişoara, 199735 N. Tincu Vela, Istoria bisericească politico-naţională, Sibiu, 1865, pag.196

32

forma o unitate geopolitică aparte, adică o organizaţie de stat slavo-română, în dependenţă de bulgarii din sudul Dunării, ajunge sub suzeranitatea maghiară dar îşi păstrează organizarea românească autonomă.36

Ducatul lui Glad se întindea peste întregul Banat, iar supuşii săi slavi şi români trăiau în triburi mărunte, având de obicei fiecare trib un cuib într-o cetate de pământ şi se ocupau cu agricultura, vânatul şi pescuitul.37 Societatea era organizată în obşti săteşti, pe văile râurilor sau în depresiunile muntoase. Vor fi existat asemenea obşti, conduse de juzi, jupani sau cnezi, ajutaţi de „oameni buni şi bătrâni” pe Valea Cernei, în cea a Nerei, în depresiunea Mehadiei etc. Aceasta ar fi explicaţia existenţei până târziu în evul mediu a numeroase districte româneşti, unele, vreo7-8, bucurându-se de largi privilegii, altele, vreo 15, fiind neprivilegiate.38 Deci Banatul în întregul ev mediu s-a bucurat de o organizare semiautonomă. Aceasta deoarece atunci când statul maghiar îşi întindea stăpânirea asupra Banatului Montan (zona noastră), este nevoit să ţină seama de aceste organizaţii locale, cu atât mai mult cu cât avea nevoie de cnezii români pentru conducerea şi administrarea ţinutului, pentru că aceştia erau conducătorii fireşti şi recunoscuţi de populaţia locală. Astfel, prin această supunere, vechile înjghebări politico-sociale ale locuitorilor de pe aceste meleaguri n-au suferit nicio modificare.

Când se aşează ungurii în Banat nu putem preciza, însă evenimentul nu are loc anterior veacului al XIII-lea. Ei vin pe măsură ce se dezvoltă sistemul latifundiar, inaugurat de primul lor rege şi care stă la baza întregii organizaţii de stat maghiare. Se stabilesc aici cu neamurile şi oamenii lor de casă, ca stăpâni ai moşiilor obţinute ca donaţii sau ca servituţi, numai pentru explorarea temeinică a teritoriilor dobândite sau încredinţate. Astfel se instituie în stare suprapusă privilegiată, starea de jos, masa cea

36 I. Stoia Udrea, Banatul în prima jumătate a mileniului nostru, Ed. Vrerea, Timişoara, 194337 Szentklary Jeno, Krasso varmegye, oshajdama, pag.7838 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.I, Ed. Dacia, Cluj, 1971, pag.211

33

mare, rămâne aceeaşi, cea băştinaşă, în covârşitoare majoritate valahă,39 deoarece ei fiind puţini nu au colonizat.

Aşa că, în loc să înfiinţeze aici comunitate, regii maghiari lasă neatinsă vechea organizare a cnezatelor şi numesc un „ban”, care să guverneze aceste organizaţii reunite într-o formulă teritorială şi administrativă în „banat”.40 Aşa se explică înfiinţarea banatului de Severin, înainte de anul 1230, dată la care este amintit pentru prima oară într-un document al lui Bela al IV-lea, un anume Posea, apoi la 1233, banul Lucas.41 Aceştia au fost numiţi probabil de tatăl său Andrei al II-lea.

Pe timpul lui Bela al IV-lea ca ban al Severinului este amintit la anul 1240, Oslu (român), apoi Ştefan Chak (maghiar).42

Formele de viaţă şi organizare internă rămân aceleaşi, fiind deosebite de cele din Ungaria. Districtele şi-au menţinut dreptul de a-şi alege cnezii şi juzii, de a se conduce după vechiul drept românesc (jus valachicum), iar teritoriile lor nu puteau fi donate de regi nobililor maghiari sau altor persoane juridice străine de districte, fără aprobarea acestora. O altă caracteristică în organizarea districtelor este aceea a participării masei de ţărani liberi la scaunul de judecată al acestuia, o situaţie asemănătoare întâlnindu-se doar în scaunele secuieşti în care, necesităţile politice obligau regalitatea maghiară să fie interesată în menţinerea unei stări a ţăranilor, decât să-i transforme în iobagi.

Obştile la rândul lor, în nevoia de a se apăra mai bine, s-au unit în voievodate conduse de unul dintre cnezii satelor din zona respectivă. Astfel, se atestă documentar existenţa în secolul al XIV-lea a unui voievod Milutin, cneazul Mehadiei.43 Din acest voievodat au făcut parte satele din jur, printre care şi Globul. În alt document, cel al regelui Vladislav I al Ungariei din anul 1440, se arată că la punerea în posesie a unor moşii ale fraţilor Ladislau şi Deeş, fiii 39 Silviu Dragomir, Vechimea elementului românesc şi colonizările străine în Banat, în Anuarul Inst. de Istorie Naţională, Univ. din Cluj, anul III, pag.27340 I. Stoia-Udrea, op. citată41 Pesty Frigyes, op. citată, pag.13-1442 Dr. Ghe. Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Tipografia Poporului Român, Budapesta, 1904, pag. 148-14943 Dumitru Terfaloagă, op. citată, pag. 15

34

nobilului Petru din Timisel, au participat şi fiii voievodului din Mehadia, Ladislau şi Mihai.44

Invazia tătarilor la 1241-1242 atinge şi Banatul de Severin, aceştia îi înving pe maghiari şi pustiesc cu cruzime întreaga ţară, ocupaţia lor însemnând un adevărat dezastru, o bulversare a întregii vieţi politice. În primăvara anului 1241 tătarii trec hotarele Ungariei. Înspăimântat de grozăviile comise de aceştia, regele cere cu umilinţă în dieta întrunită la 1241 la Buda, ajutor de la toţi spre a slava patria de marea primejdie.45 Deşi satele au fost arse, pustiite, cetăţile mai multe făcute una cu pământul, foarte puţini au dat ascultare rugăminţii regelui. Oştile maghiare sunt înfrânte, iar regele lor Bela al IV-lea abia a scăpat de furia vrăjmaşului, fugind în Dalmaţia.46 „Poporaţiunea care a rămas netăiată de sabia tătarilor sau nedusă în robie s-a ascuns în crăpăturile şi peşterile munţilor. Dar şi dintre aceştia foamea şi epidemiile ce au urmat imediat după dezastrul provocat de năvălitori, a mai secerat mulţi.”47

Se susţine chiar că regele Bela al IV-lea, ar fi scăpat de furia tătarilor, prin vitejia şi braţele românilor. Vestea despre moartea hanului Nogai (Ogatai) îi făcu pe tătari să se reîntoarcă în Asia. Regele Bela al IV-lea, reîntors nu a mai recunoscut ţara, atât era de goală de oameni şi de pustiită.48

El reorganizează ţara şi reface cetăţile, printre care Timişoara, Lugojul, Făgetul, Lipova, Jdioara, Sebeşul şi Mehadia,49 fără îndoială cu munca şi contribuţia bănească a românilor.

În acest timp cele 8 districte valahe autonome de pe teritoriul actualului judeţ Caraş-Severin, precum şi nordul Olteniei, erau înglobate Banatului de Severin.

Din corespondenţa papei cu Bela al IV-lea se evidenţiază faptul că în acest timp în Banatul de Severin, trăia o populaţie numeroasă care era sub stăpânirea regilor maghiari. La 2 iunie

44 Ibidem45 Dr. Ghe. Popovici – op. citată, pag.14946 Ibidem47 I. Stoia Udrea, op. citată48 Dr. Ghe. Popovici, op. citată49 Borovsky Samu, Temesmegyeis Temesvar tortenete, vol.I, pag.265

35

1247, regele Ungariei Bela al IV-lea încheie cu Rembald, preceptorul ordinului cavalerilor ioaniţi, o înţelegere. Potrivit acesteia, ioaniţii urmau să fie aşezaţi în teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, cu scopul de a apăra regatul Ungariei de o nouă invazie tătară şi a sprijini politica de catolicizare a populaţiei din acest teritoriu. În schimbul acestora, cavalerii ioaniţi beneficiau de însemnate danii. Li se acorda Ţara Severinului (terra de Zenrino), cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş (cum kenezatious Ioanius et Farcasii), afară de ţara voievodului Litovoi (terra kenezatus tytnoy Woiavode).50 Din acest document aflăm că în sec. al XIII-lea românii nu erau o naţiune „tolerată”, aveau o organizare militară, erau bine deprinşi cu arme, trăiau în mai multe ţărişoare mărunte, ai căror şefi erau numiţi „kinezi”.

Cnezii şi voievozii români pomeniţi erau feudali puternici, dispunând de o oaste capabilă să lupte alături de cea a regelui şi a cavalerilor ioaniţi. Însă cavalerii ioaniţi nu au intrat niciodată în stăpânirea teritoriilor dăruite prin diploma de la 1247.51

După plecarea lor în anul 1259, regele Bela al IV-lea numeşte ca ban al Severinului pe magistrul Laurenţiu, care, bătându-i pe bulgari, reîntronează ordinea în acest ţinut.52 Timp de două veacuri acest teritoriu îşi schimbă mereu apartenenţa, până când expansiunea otomană şi în stânga Dunării pune capăt existenţei acestei forme de organizare, adică Banatului de Severin.

După încercările de stăpânire a Banatului de Severin întreprinse de Litovoi, apoi de fratele său Bărbat, primul domn al Ţării Româneşti, Basarab I, după înfrângerea catastrofală pricinuită regelui maghiar Carol Robert la Posada, îşi întăreşte stăpânirea asupra acestui teritoriu.53 Interesantă este supoziţia istoricului Patriciu Dragalina, care situează locul Posada pe teritoriul Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Mehadia (Meedia), aducând drept

50 Istoria medie a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag. 8151 Ibidem52 I. Stoia Udrea, op. citată, apud, Victor Ţundrea – Monografia satului Globu Craiovei53 P. Dragalina, Din istoria Banatului Severin, pag.39

36

argument faptul că descrierea locurilor corespunde, iar de aici până la Timişoara, unde a fugit Carol Robert, ar fi o cale ce poate fi parcursă cu calul în două zile.

Ludovic I, fiul lui Carol Robert, atunci când în anul 1368 a pornit o expediţie de represalii împotriva domnului muntean Vladislav-Vlaicu, trece cu oastea sa de două ori Dunărea pentru a evita strâmtorile din Munţii Severinului,54 „fiindu-i probabil încă vie amintirea înfrângerii tatălui său”. În anul 1375 are loc o nouă campanie maghiară care se încheie cu luarea în stăpânire a cetăţii Severinului, însă oastea voievodului muntean reuşeşte să o recucerească în urma luptelor desfăşurate în 1376-1377.

În acest timp în rândul cnezilor români s-a manifestat o anumită instabilitate, unii dintre ei trec de partea domnilor munteni, aşa cum a fost cazul lui Ladislau (Radu), fiul lui Lelach, căruia i se confiscă în anul 1376 satul Bolvaşniţa din districtul Mehadia, pentru că s-a dat de partea domnului muntean Vlaicu. Moşia confiscată este donată în acelaşi an fiilor lui Baic, anume Surian, Bogdan, Dumitru, Toma şi Vlasiu, „românilor noştri”, cum sunt numiţi în document, deoarece au părăsit Muntenia şi au participat merituos la redobândirea oraşului şi a Ţării Severinului.

Multe au fost luptele la care au participat românii în slujba şi pentru interesele regatului maghiar şi grele suferinţe au îndurat, ei fiind nevoiţi ca pe lângă aceasta să dea ospitalitate obligatorie regelui şi suitei sale, de asemenea să contribuie cu bani. Printr-o petiţie adresată banului de Severin Benedict Himfi, la 1369 cnezii şi românii din districtul Caransebeş se plângeau că au ieşit la oaste de cel puţin două ori pe an, au dat bani pentru oastea ţinută la Mehadia, 500 de oameni de la începutul conflictului cu Muntenia şi alţi 200, zi şi noapte. În afară de cheltuielile cu ospitalitatea regelui şi a celorlalţi demnitari, armata regelui i-a jefuit, le-a distrus şi ars locuinţele, le-a furat fânul şi alte bunuri, vitele au murit de foame, „iar noi ne aflăm în cea mai mare mizerie”.55

Ostilităţile dintre maghiari şi domnii munteni continuă şi în vremea lui Radu I şi ale succesiunii fiului său Dan I. După încetarea 54 Ibidem55 Silviu Dragomir, op.cit. pag.281, apud, Dumitru Terfaloagă, op. citată, pag. 16

37

din viaţă a lui Ludovic I (1382), în Ungaria au loc puternice lupte între marile grupări feudale, care îi oferă lui Dan I prilejul unei campanii militare pentru recucerirea Mehadiei şi a altor teritorii din vecinătatea cetăţii, ajutat fiind şi de unii cnezi bănăţeni, dar încercarea sa rămâne infructuoasă.

În timpul domnului Mircea cel Bătrân, Banatul de Severin se afla sub stăpânirea sa, aşa cum reiese din hrisoavele emise, în care el se intitulează „domn a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg (duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dirstor”.56

După 1418, anul încetării din viaţă a lui Mircea cel Bătrân, raportul de forţe în zona Dunării a devenit tot mai nefavorabil Ţării Româneşti. Oştile otomane au atacat în mai multe rânduri. În vara anului 1419, Mihail, domnul Ţării Româneşti, ajutat fiind cu oaste de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, care se vedea şi el ameninţat, reuşeşte să-i respingă pe invadatorii care doreau îndeosebi stăpânirea Banatului de Severin, aflat în posesia Ţării Româneşti. În toamna aceluiaşi an s-au purtat lupte grele în aceeaşi zonă, unde venise însuşi regele Sigismund. Considerându-se suzeran al domnitorului român, regele ungar a garantat locuitorilor din această zonă, deci şi celor din Globu Craiovei, dreptul „să trăiască în credinţa lor”, cerându-le ajutorul împotriva primejdiei comune.

Profitând de situaţia grea în care se găsea Ţara Românească, în noiembrie 1419, regele Ungariei a anexat cetatea şi regiunea Severinului, pe care, împreună cu Mehadia şi Orşova, le-a dat în grija lui Sigismund de Losonczi, comandantul forţelor ungare care luptau la Dunăre.57

În anii 1428-1429, aceste teritorii sunt în posesia cavalerilor teutoni conduşi de magistrul Nicolae Redwitz, care este numit şi

56 Istoria României, vol.II, Ed. Academiei57 Ion Băcilă, Monografia localităţii Mehadia, pag. 16

38

ban al Severinului; ei fac incursiuni în Meedie (Mehadia) şi Almăj.58

Ulterior ban al Severinului este Iancu de Hunedoara (1438-1446), ţinutul fiind în stăpânirea Ungariei până în 1526, când, în urma bătăliei de la Mohaci, oştile ungare sunt înfrânte şi mare parte a ţării este transformată în paşalâc, cu capitala la Buda.

Partea dinspre Banat, din vestul şi nordul Orşovei, formează comitatul Severin, cealaltă parte trece la Muntenia.

Noul comitat format s-a aflat în intervalul 1526-1658 sub stăpânirea principilor ardeleni în cadrul voievodatului Transilvaniei.

Craina, Almăjul, regiunile muntoase ale Clisurii şi cele de dincolo de Munţii Almăjului n-au fost călcate încă de turci.59

Înaintea morţii sale, în noiembrie 1457, regele Ladislau V a dat un decret regal de foarte mare însemnătate pentru românii bănăţeni, privitor la privilegiile districtelor româneşti din Banat. Din recunoştinţă pentru serviciile aduse de români la frontieră, ori de teama unei răscoale a partizanilor familiei Corvin pentru omorârea lui Ladislau Huniade, fiul lui Iancu de Hunedoara, regele Ladislau V confirmă privilegiile românilor din districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Comiat (pe valea Pogănişului), Bârzava, Caraşului şi Ilidiei:1.Aceste opt districte să rămână indisolubile în viitor, împreună cu districtul Comiat.2.Regele promite că nu va face donaţii în aceste districte contra voinţei românilor.3.Nobilii români sunt egali cu ceilalţi nobili ai ţării, cnezii sunt scutiţi de orice contribuţie.4.Nobilii români şi cnezii se supun judecătoriei comitelui (spanului) lor şi au drept de apel la tronul regal.5. Străinii vor aduce în judecată pe românii de rând în faţa nobililor lor, iar pe nobili în faţa comitelui acestora.

58 Patriciu Dragalina, op. citată59 Ibidem

39

Începând cu anul 1451, cele opt districte menţionate în diploma pomenită se vor numi districte româneşti.60

Acest decret este de o mare importanţă istorică pentru noi românii, fiind o dovadă clară a drepturilor pe care şi le menţinuseră timp de peste patru secole românii bănăţeni, precum şi a rolului nostru de apărători ai hotarului Dunării, timp de mai bine de jumătate de mileniu. Teritoriile lor nu puteau fi donate de rege nobililor maghiari sau altor persoane juridice străine de districte, fără aprobarea acestora. Iar atunci când aceasta totuşi s-a întâmplat, opoziţia, protestele adunării nobililor, cnezilor şi poporului liber al obştilor româneşti au obligat nu o dată pe conducătorii unguri să anuleze abuzurile făcute, aşa cum s-a întâmplat cu încercarea lui Iancu de Hunedoara de a reţine districtul Comiat, ca posesiune personală, anulată prin actul din 1457.61

Satul nostru, Globu Craiovei, se afla în această perioadă în districtul Mehadia şi este menţionat în diferite rânduri în documentele maghiare legate de anumite danii făcute unor proprietari.

După cum am menţionat mai înainte, prima atestare documentară a Globului datează de la 1547, când Isabela, soţia lui Ioan Zapolya, devenită regentă a fiului minor, după moartea soţului său, eveniment petrecut în 1540, apreciind devotamentul lui Sebessy Mihaly, îi face o nouă donaţie pe vecie, satele Iablaniţa şi Glob, posesiunile pe care le are în aceste sate, precum şi mai multe predii printre care şi Kalva şi Cherova (Ţerova).62 În document se precizează că toate bunurile menţionate au aparţinut lui Paul Szente care provenea din această bogată familie proprietară mulţi ani în Iablaniţa, unde s-a aşezat, obţinând de la puternica familie Timişel proprietăţi fie prin înrudire, fie prin cumpărare.

Paul Szente şi-a pierdut bunurile amintite şi altele, pentru că el a susţinut pe Ferdinand de Habsburg la tronul Ungariei, rămas

60 Ion Băcilă, op. citată, pag. 1861 Pesty Frigyes, Aszőreny varmegye hojdani olah Kersűtelek, Budapest, 1876, pag.7462 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol.I, Bucureşti, 1940 şi Dumitru Terfaloagă, op. citată

40

vacant în urma morţii regelui maghiar în 29 august 1526, în bătălia cu turcii de la Mohaci. Drept represalii, la 13 iulie 1529 i se confiscă toate bunurile, acestea fiindu-i dăruite aşa cum am văzut lui Mihai Sebessy (Sebeşeanul) pentru că l-a susţinut pe Zapolya.

Luptele cu turcii au loc şi în secolele XVI-XVII, ceea ce duce la sărăcirea atât a ţăranilor iobagi, cât şi a proprietarilor de moşii. Din numeroase documente maghiare se văd înţelegerile făcute pentru împrumuturi de către mai mulţi proprietari de pământuri. Aceştia garantau împrumutul cu moşiile lor cu sau fără iobagi. Aşa a fost cazul lui Sebessy, care a primit averea lui Szente şi a pierdut unele proprietăţi pe care a fost nevoit să le ipotecheze, însă nu sunt cunoscuţi cei care l-au împrumutat. A încercat să-şi redobândească proprietăţile încheind o înţelegere în acest scop cu Ştefan Giurma, dar nu a reuşit, căci şi copiii săi, Emeric şi Paul, fac la 20 mai 1564 o nouă convenţie cu ginerele lui Giurma, anume Gaşpar Osztrovy, cu acelaşi scop de a dobândi bunurile din Iablaniţa şi Glob precum şi părţi din alte predii.63 Se mai precizează că partea care nu respectă convenţia să suporte 300 de monede din aur curat. Tot cei doi fraţi, la 25 mai 1564, s-au prezentat în faţa banului Sebeşului, Grigorie Bethlen de Iktar şi au declarat că au luat asupra lor şi datoria surorii lor, Barbara şi că tatăl lor, pe când mai era în viaţă, a dispus să le revină lor bunurile din Iablaniţa şi Glob.

Un document semnificativ este cel din anul 1557, în care Ştefan Wukmyr s-a prezentat în faţa lui Ioan Fiath şi a lui Petru Gaman, castelanii districtului Caransebeş şi a lui Francisc Maciovai, judecătorul nobilimii şi a declarat că, fiind constrâns de datorii, a dat ca zălog un loc părăsit şi a treia parte din averea sa din Kyptoare, Glosy (aşa apare Globul)64 şi Halandin nobililor Marton şi Janos Ruszkay pentru 40 de forinţi. Neobişnuite au fost condiţiile puse de Wukmyr celor doi Ruszkay, aceştia să nu aibă nicio parte din ţăranii iobagi şi locuitorii din aceste bunuri, dar vor putea coloniza şi înmulţi iobagii pe cele trei locuri. Dacă va restitui cei 40 de forinţi, să-şi primească pământul în situaţia aflată la data restituirii.63 D. Terfaloagă, op. citată64 Pesty Frigyes, op. citată, pag. 85

41

Ultimul document cunoscut în care mai apare numele de Szente este cel din anul 1590, unde se consemnează că Tuardini Imre, fiul lui Tuardini Janos şi al lui Szente Ana, s-a prezentat şi a declarat în faţa Capitlului din Ardeal că în ultimii ani regele Ioan i-a donat moşia unchiului său, Paul Szente, la dorinţa acestuia, pentru că nu avea urmaşi, nefiind căsătorit. În document se enumeră proprietăţile ce i-au fost donate, întregul sat Iablaniţa, precum şi Zăgujeni, Gerliste, Valaleţ, Războinic, Precop, păşunea Globul de Sus, Popova, Terova, Krivicza, Perniş, Calva de Jos şi de Sus, Zlătinic (Bordee), toate în districtul Mehadia, precum şi alte trei moşii din districtul Lugoj. În acelaşi document se mai precizează că numai parte din aceste moşii sunt în stăpânirea sa, celelalte fiind ipotecate şi „în mână străină”.

Tot Tuardini Imre mai declara că el s-a bucurat de bunăvoinţa unchiului său, Paul Szente, şi vrea la rândul său să dovedească aceeaşi bunăvoinţă faţă de nepoţii săi, copiii surorii sale, Ruskay Janos, Pal şi Szente (acum apare ca nume de botez) şi le donează pe vecie jumătate din moşiile menţionate mai sus.

În concluzie, în anul 1590, Globul se afla tot în districtul Mehadiei, atunci când Imre Tuardini dăruieşte jumătate din Globul de Sus şi Globul de Jos, nepoţilor săi.

Se naşte însă un important semn de întrebare: cum a putut fratele mamei sale (Ana Szente căsătorită cu Tuardini Janos), Paul Szente, să-i doneze bunurile amintite din moment ce, prin documentele din 1529 şi 1547, lui i-au fost confiscate şi donate lui Sebessy Mihail65 care ulterior i-a devenit tată vitreg ? Să fi intrat ulterior Paul Szente în graţiile regelui maghiar şi să-şi fi reprimit proprietăţile confiscate ?

La sfârşitul secolului al XVI-lea, toate satele de la nord de Mehadia au fost înglobate districtului Caransebeş, cele din sud au fost ocupate de către turci.66

Conform recensământului districtului Caransebeş efectuat în anul 1603, în satul Glob deţineau proprietăţi după care plăteau impozit Ostrovy Gaşpar pentru trei porţi, Szegedi Janos pentru una, 65 D. Terfaloagă, op. citată, pag. 2666 Pesty Frigyes, op. citată, pag. 85

42

Simon Janos pentru ¼ poartă. În satul Kis-Glob (Globul Mic) Wukmir cu o poartă şi Sebestyen Peter tot cu o poartă.67

Poarta sau curia era o unitate fiscală după care se plătea darea şi era echivalentă cu zece case de ţărani iobagi.

Documentul cu multă probabilitate ne arată că din proprietăţile avute la început de către familia Sebessy, mare parte a revenit lui Szegedi, Simon şi Ostrovy, care erau proprietari atât în Iablaniţa, cât şi în Glob aşa cum a avut şi familia Szente şi urmaşii acesteia.

În ceea ce-l priveşte pe Ostrovy este sigur că a preluat proprietăţile de le Sebessy ca urmare a înţelegerilor menţionate anterior.

Potrivit datelor consemnate în documentul din 1603 cu privire la proprietarii ce deţineau moşii în satele Iablaniţa, Glob şi Petnic, situaţia se prezenta astfel:

Iablaniţa Petnic GlobNumele proprietarului

Nr. p.

Numele proprietarului

Nr. p.

Numele proprietarului

Nr. p.

Szegedi 2 Fiath 1 Ostrovy 3Simon 1 Pribek 1 Szegedi 1Ostrovy 2 Racoczi ¼ Simon ¼Csorezok 1 Gârleanu ¼ Wukmir 1Ruskay Giorgi

2 Zakan 1 Sebestyen 1

Banfy 2 Lakzug 1Total 10 Total 4½ Total 6¼

(După N. Ilieşu, dosar nr.146, Muzeul Banatului Timişoara).

Dintr-un alt document emis în 1607, aflăm că principele Ardealului, Sigismund Rakotzy, dăruieşte lui Lody Simon Horvat şi soţiei sale, Boronkai Susana, nobilă din Almăj, satele Iablaniţa,

67 Ibidem43

Teregova, Dalboşeţ şi Şopot, pe lângă moşiile Gârbovăţ şi Potoc, pe care le avea mai dinainte.68

Întrucât din cei cinci proprietari ai Globului, patru au deţinut moşii şi în Iablaniţa, credem că nu este greşit să afirmăm că şi Globul trebuie să-i fi fost donat la 1607, acestui Lody şi soţiei sale. Susţinem această afirmaţie şi cu faptul că în Globu Craiovei, astăzi, cât şi de-a lungul vremii, mai multe familii poartă numele de Boroica. Tatăl nobilei Boronkai Susana era ofiţer în garnizoana Orşova.69

În ceea ce-l priveşte pe acest Lody, a fost protocăpitan al Caransebeşului, funcţie în care s-a înconjurat de persoane dubioase, cu care a tiranizat, jefuit şi ucis populaţia. Abia după ce locuitorii oraşului Caransebeş s-au revoltat şi au luptat cu mercenarii lui, pe care i-au învins şi alungat, a fost şi el înlăturat la intervenţia nobilimii.70

Populaţia districtului Caransebeş, ca şi a celorlalte districte bănăţene, era formată numai din români.

Atacurile turcilor se înteţesc în sudul Banatului, ei reuşesc să cucerească în 1552 Orşova, oraş pe care l-au mai avut în stăpânire şi în anul 1528, temporar şi Mehadia, posibil şi Iablaniţa şi satele din jur, deci şi Globul. Însă cucerirea de către turci, tot în anul 1552, a cetăţii Timişoara şi a şesului Banatului nu a dus şi la cucerirea sudului Banatului, care a rămas sub stăpânirea principelui Ardealului şi anume: Craina, Almăjul şi partea muntoasă a Clisurii Dunării până la vărsarea râului Caraş în Dunăre împreună cu teritoriile ce ţineau de cetatea Lugojului şi a Caransebeşului.71

Remarcăm un fapt foarte important şi anume că timp de 106 ani, de la căderea Timişoarei (1552) sub stăpânirea turcească, districtele româneşti din dealurile şi Munţii Banatului continuă luptele de apărare contra turcilor, cărora le dau lovituri puternice ori

68 Pesty Frigyes, op. cit., vol.II, pag. 30669 Liviu Smeu, Almăjul în cadrul Banatului de Severin, manuscris70 Patriciu Dragalina, op. citată71 Marius Bizeria, Const. Rudneanu, Consideraţii istorico-geografice asupra districtului autonom al Caransebeşului în evul mediu. Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1969, pag. 51-56

44

de câte ori au ocazia, dar de la care primesc la rândul lor lovituri deoarece erau expuşi continuu expediţiilor de jaf ale acestora.

Din această cauză, populaţia districtelor Caransebeş, Almăj şi Mehadia avea aşezări permanente pe platformele înalte ale dealurilor, care constituiau un bun loc de refugiu. Cătunele sau săliştile erau alcătuite din 8-10, chiar 30 de familii de români ortodocşi, care trăiau după vechea tradiţie, fiind în serviciul cnezilor sau nobililor sub comanda cărora luptau atunci când împrejurările o cereau.

Este cazul celor două vetre iniţiale ale viitorului sat Globu Craiovei şi anume Calva şi Slătinic (sau Bordee) aşa cum apar în documentele vremii. Prima vatră, Calva, se afla pe un vast platou în sud-vestul localităţii actuale, iar cea de-a doua, Bordee (Slătinic), era situată în nordul satului pe o mică terasă a râului Slătinic. Ele erau înconjurate de păduri şi constituiau locuri de refugiu bine apărate de incursiunile năvălitorilor turci.

În opisul lui Pesty Frigyes mai apar şi prediile Calviţa (1540), Craioposviţa (1540) şi Kyralmezeye (Câmpul Regelui) 1402, 1425, 1428, 1436.

Satul Kyralmezeye apare în documente alături de satele Iablaniţa şi Zalin şi în traducere înseamnă „Poiana Regelui”, ori cum a numit-o marele istoric Nicolae Iorga ”Poiana lui Craiu”.72 În anul 1439, apare într-un document şi Kyskyralmezeye, deci „Poiana Mică a Regelui”, dar după acel an nu mai sunt documente cunoscute în care să mai fi apărut acest nume. Se pune întrebarea firească: unde au fost aşezate aceste sate ? Cert este că făceau parte din districtul Mehadia, fiind situate la nord de această localitate, ducându-şi existenţa în strânsă legătură cu cetatea medievală Mehadia.

Există părerea că această Kyralmezeye ar fi identică cu satul nostru, Globu Craiovei,73 ori se găsea în apropierea sa.74 Aceste supoziţii se bazează pe convingerea că numele Globu Craiovei ar

72 Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, 1940, pag. 20 şi D. Terfaloagă – op. citată, pag. 6273 Pavel Binder, Contribuţii la geografia istorică a Banatului de Severin, Revista de istorie, nr.4, 1968, apud D. Terfaloagă, op. citată

45

proveni din cuvântul slavon Krali, adică rege ori crai, dar această etimologie a fost contestată de unii specialişti.

Dumitru Terfaloagă, în Monografia satului Iablaniţa, susţine că satul Kyralmezeye sau Kyskyralmezeye nu este unul şi acelaşi cu Globu Craiovei, pentru că denumirea aceasta este de dată mai recentă, adică la finele secolului al XVII-lea, când apare în conscripţia de la 1690. În documentele mai vechi el este denumit „Felso” Glob, deci Globul de Sus, care nu putea fi cel din hotarul Iablaniţei, numit „Also”, deci cel de jos, cum sunt unul faţă de celălalt pe valea Craiovei. Mai aduce ca dovadă faptul că în teritoriul actual al Iablaniţei, pe valea râului Sfârdinul Mic, există şi acum „Poiana Împărătească” şi aceasta nu este departe de vechea vatră a satului. Locul putea oferi condiţii favorabile unei mici aşezări, terenul era greu de găsit, deci ferit de duşmani.

Faptul că într-un document apare şi sub numele de Kyskyralmezeye, deci Poiana Mică a Regelui, ne face să credem că acest sat a fost un cătun care cu timpul s-a unit cu Globu Craiovei, atunci când s-a pus problema concentrării micilor crânguri în sate mai compacte. În sprijinul acestei afirmaţii stă tradiţia orală şi toponimia din apropierea satului.

În partea de vest a satului un platou deluros se numeşte „Câmpie”, iar în imediata sa apropiere este locul „După Suliţă”, ceea ce ne indică faptul că în vechime aici a fost un cimitir în care oamenii erau înmormântaţi cu brad, adică cu suliţă. De cealaltă parte a acestui platou se găseşte un altul mai restrâns ca suprafaţă numit „Scămnel”, fapt ce ne face să credem că acest topic s-a păstrat în amintirea „scaunului de judecată” condus de către cneazul Globului, care era conducătorul tuturor cătunelor de pe acest teritoriu. Platoul Scămnel este situat între cele două foste vetre de sat Calva, Bordee şi platoul Câmpie. Şi în alte sate se păstrează asemenea topice: Scaune în satul Potoc (de lângă Oraviţa) sau Scăuneşu la Remetea Pogonici. Acest sat ar putea fi acelaşi cu cel cu numele de Câmpul Regelui amintit în documentele din 1402 şi 1436, deoarece multe sate apar cu denumiri diferite chiar în acelaşi 74 Turchany Tihamer, Krayso-Szoreny Megue Tőrtenétte (Istoria jud. Caraş-Severin), Lugoj, 1906, vol.I, pag. 48, apud D. Terfaloagă

46

document, întrucât, cancelariile maghiare nu au redactat întotdeauna corect numele localităţilor sau al moşiilor şi adesea le maghiarizau. Chiar în unele documente de donaţie apare şi satul Kis Glob, adică Globul Mic. Nu este exclus ca acest sat să fi fost o predie, dăruită de un rege maghiar unui nobil stăpân în Glob pentru anumite servicii aduse şi acesta şi-a strămutat acolo un număr de familii de iobagi cu animalele lor. Aceasta ar putea explica şi faptul că locuitorii Globului nu au păduri erariale sau ale statului, ei având voie să taie lemn pentru nevoile de construcţie şi foc din zona râului Sfârdin, din arealul satului Iablaniţa.

Desigur că descoperirea a noi documente va putea elucida existenţa şi amplasarea atât a satului Kyskyralmezeye cât şi a prediilor Calviţa şi Craiopoşviţa, pomenite în documente fără a li se preciza locul.

Revenind la luptele cu turcii trebuie să arătăm că cele mai puternice acţiuni antiotomane sunt duse în anul 1510, când banul de Severin, Băla din Caransebeş, întreprinde incursiuni pe teritoriul turcesc din nordul Dunării şi în anii 1594-1599, când caransebeşenii şi lugojenii recuceresc de la turci Bocşa, Făgetul şi o serie de sate, eliberând complet teritoriile fostelor districte.75

Deceniile II şi III ale secolului al XVII-lea marchează slăbirea luptelor antiotomane deoarece Principatul Transilvaniei plăteşte tributul şi nu se ocupă decât rareori să înlăture jugul turcesc. Ca atare, menţinerea unei organizaţii militare la graniţă nu mai reprezenta interes, deoarece în districte, aşa cum am văzut, principele nu putea dispune decât în mod abuziv de bunurile satelor sau ale oraşelor. În dieta de la Cluj din anul 1615 Lugojul şi Caransebeşul sunt declarate ca avere a fiscului, iar mai târziu şi districtele.76

În anul 1658, Acatius Borceai, fost ban al Lugojului şi Caransebeşului, cedează turcilor aceste cetăţi, precum şi întreg sudul Banatului, în schimbul recunoaşterii sale drept principe al Ardealului.

75 M. Bizeria, C.Rudneanu, op. citată76 Ibidem

47

Desfiinţarea districtelor ca teritorii autonome este urmarea unui proces istoric. Ca organizaţii administrative, ele se păstrează şi sub turci, aceştia însă desfiinţează toţi proprietarii de moşii. Singurul proprietar e considerat doar sultanul, pe baza principiului turcesc că „este al sultanului tot pământul acela, unde a călcat potcoava calului său şi unde sultanul şi-a pus capul spre odihnă”.77

În conscripţia (recensământul) lui Marsigli din 1690 este amintit „Distrinctus Mehadia vel Orşova” cu 18 come (comune): Mehadica, Kuptoare, Krusevatz, Perhova, Globu Krajovij, Petnic, Sabelnitza, Szordinia (localitate dispărută, situată în vestul satului Iablaniţa), 78 Mehadia, Szlatinic (desigur aşezarea Bordee din nordul Globului Craiovei),79 Topletz, Pecseniska, Bolvasnitza, Plugova, Glob (actualul sat Globu Rău), Bogâltin, Kunyereva, Kornyi.80

Este prima menţiune a localităţii noastre cu numele ei actual, fiind la acea dată un sat mic, locuit de români, care aveau o parohie şi o biserică de lemn.

Până la apariţia acestui document satul a mai fost numit şi Globul Bun pentru a fi deosebit de satul Globul Rău, aşa cum apare într-o hartă militară a Banatului din anul 1721, care se găseşte la Muzeul Militar din Bucureşti, Globul fiind notat ca un sat de graniţă al Austro-Ungariei.81

Conscripţia întocmită de Marsigli, după ce a călătorit între anii 1682-1690 prin ţinuturile noastre, este unul din puţinele documente rămase din timpul stăpânirii turceşti privind toponimia Banatului.

Faptul că localităţile noastre apar foarte rar în actele cancelariilor turceşti se explică prin aceea că stăpânirea otomană asupra teritoriului nostru a fost scurtă şi prea puţin efectivă.

77 A. Ghidiu, Iosif Bălan, op. citată, pag. 23178 C. Suciu, Dicţionar istoric al localit. din Transilvania, tom II, Ed. Academiei, 196879 Ibidem80 T. Birăescu, Banatul sub turci, Anexe, pag VI, Conscripţia Districtum81 Preot Grigorie Popovici, Cronica parohială a satului Globu Craiovei, manuscris, 1949 (în posesia autoarei)

48

Globul, în perioada ocupaţiei turceşti (1658-1688), se afla sub jurisdicţia beiului de la Orşova. Datorită acestei situaţii globenii erau robotari la întărirea cetăţii Orşova şi la aprovizionarea trupelor turceşti cantonate aici şi la Mehadia, atât în timp de război, cât şi în perioada de pace.

Ţăranul din Craina, ca şi cel din Almăj, în afara robotei mai era obligat şi la plata multor dări: caragiul sau jumătate din roadele pământului, ispingelul sau darea după locul de casă, araciul, darea ca să nu fie dus în robie şi vândut ca sclav. La toate acestea se mai adăuga nutreţul pentru calul spahiului şi lemne pentru casă, apoi poame, legume, miere şi câte altele pentru bucătărie.

În urma reformei administrative şi fiscale turceşti ce a fost introdusă de vizirul Mustafa Kapröli şi desăvârşită de vizirul Römi, întăreşte în continuare pe ţărani în sesiile lor, în dauna vechilor proprietari maghiari nobili şi nenobili, cât şi a celor români innobilaţi. Ei primesc chiar dreptul de moştenire sau de vânzare-cumpărare, loturile de pământ devenind în felul acesta proprietate de familie. Până acum ei le aveau doar cu drept de folosinţă.

Reformele acestea iniţiate de stăpânirea turcească n-au însemnat însă mare lucru pentru ţăranul globean, în esenţă forma de asuprire a rămas aceeaşi, s-a schimbat doar stăpânul. Privit totuşi în ansamblul său, regimul turcesc n-a fost atât de apăsător ca cel maghiar, iar apoi ca cel austriac.82

Aşa cum arătam mai sus, în comparaţie cu restul Banatului, putem spune că districtele Orşova, din care făcea parte şi Globul şi Almăjul s-au bucurat după ocupaţia turcească încă de o oarecare autonomie şi de numeroase libertăţi. Este suficient să amintim că Evliya Celebi, în 1664, scrie că locuitorii Almăjului jefuiau pe „drept credincioşii care călătoreau pe Dunăre sau de la Orşova la Sebeş (Caransebeş)”.83

Populaţia din Globu Craiovei folosea din plin în aceste timpuri platformele deluroase din jurul satului pentru îndeletnicirile agricole, dar şi ca aşezări permanente formate din 8-15 gospodării.

82 I. Stoia Udrea, Epoca turcească în Banat, în Studii şi documente bănăţene, vol.I, Timişoara, 194883 Marius Bizeria, Ghid turistic al jud. Caraş-Severin, 1971, pag. 40

49

Dealurile Calva, Strenia, Cioaca, Micşapadini, Baria, Belicâne erau populate cu o mulţime de sălaşe, numite „colibe”, care şi în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea erau folosite, oferind locuitorilor un bun adăpost împotriva năvălitorilor.

Situaţia economică a Banatului, dar şi neputinţa turcilor de a pune stăpânire asupra Vienei (1683), ca şi răsunătoarele înfrângeri suferite la Zenta (1697) şi Petrovardin (1716), au arătat Europei că înfricoşătorul Imperiu Otoman a intrat într-un declin iremediabil, iar Austriei că a sosit momentul să pună stăpânire asupra Banatului şi a altor provincii, mult râvnite.

Astfel, Imperiul Austriac, în plină ascensiune, reuşeşte să cucerească Banatul, care era dorit pentru bogăţiile sale, dar mai ales pentru poziţia sa strategică. În 1683 începe aşa numitul „război lung” sau pentru „eliberare”, în realitate pornit cu scopul de a ocupa provincii şi ţinuturi spre Orient. Austriecii reuşesc să-i alunge pe turci şi ocupă oraşele Lugoj, Caransebeş şi Orşova, împreună cu teritoriile lor. Însă turcii nu renunţă uşor la stăpânirea lor şi le recuceresc în 1690, dar din nou sunt alungaţi în anul 1691. În anul 1695 trupele otomanilor revin, războiul se termină prin pacea de la Karlowitz, parafată la 26 ianuarie 1699, întreg Banatul rămânând în stăpânirea lor.

Cumplite au fost suferinţele îndurate de populaţie în acest „război lung”, teritoriul Banatului, trecând de la un stăpân la altul, suferă pagube incomensurabile. Din starea înfloritoare de mai înainte, ţărănimea bănăţeană, pe parcursul a două decenii, a ajuns într-un grad de sărăcie de nedescris.84

În anul 1716 se porneşte un nou război între turci şi austrieci, aceştia din urmă cuceresc definitiv Banatul, iar prin pacea de la Passarowitz (Pojarevăţ), din 21 iulie 1718, Austria mai primeşte Oltenia şi ţinutul Craina din Serbia de azi.

Populaţia din ţinutul Craina, ca şi cea din întreg Banatul, a primit cu duşmănie instalarea unei noi stăpâniri, cea austriacă. Desigur, existau şi speranţe în noua stăpânire creştină, dar la scurtă vreme ele au fost înşelate. Imperiul Habsburgic, angrenat în 84 I. Stoia Udrea, Răscoala ţărănească din Banat, Ed. Patrioţilor, Timişoara, 1945

50

numeroasele lupte cu turcii, pentru a-şi întreţine armata şi stufosul aparat administrativ, a pus asupra populaţiei nou ocupate impozite grele, a rechiziţionat cereale, animale, nutreţ, lemne pentru foc şi a silit locuitorii, şi aşa sărăciţi în urma deselor incursiuni ale turcilor, să facă numeroase cărăuşii şi diferite munci la fortificaţiile de la Orşova, Ada Kaleh, fortul Elisabeta şi Mehadia. Protopopul Stoica de Haţeg ne spune în Cronica Banatului cât au dat numai într-un singur an. „Satele, districtu Mehadii, turcilor, boiarilor, domnilor din Mehadia un an, din octomvrie 1739 păn în septemvrie 1740, precum şi husarilor murăşăni, militarilor ce şedeau, mare comandă împărătească în Valea Bolvaşniţa, cu de toate: leămne de foc, fîn, zob, făină, unt, berbeci, caş, brânză, au slujit cu cară trăgându-le.”

Comportarea mai aspră a autorităţilor austriece în comparaţie cu cea a turcilor i-a făcut pe mulţi dintre locuitorii de pe meleagurile Globului Craiovei să spună, aşa cum considera cronicarul ardelean Cserei, când Transilvania a fost trecută din stăpânirea sultanului în cea a împăratului, că s-a schimbat jugul de lemn turcesc cu jugul de fier austriac.85 Aceleaşi cauze au făcut ca în următorul război din anii 1738-1739, mulţi locuitori ai Banatului Montan să lupte alături de turci, împotriva armatelor austriece.

Locuitorii din Craina, Almăj, ca de altfel şi ceilalţi bănăţeni, care au luptat alături de turci, erau angajaţi cu „sâmbrie” (plată) în armata turcească, purtând numele de seimeni. Desigur printre ei erau şi globeni. În satul Iablaniţa până în deceniile trecute unii bărbaţi aveau ca prenume pe cel de „Sămăn”, probabil denumirea în grai popular a seimanului.

În zona montană alţi ţărani, nemaiîndurând abuzurile „biantărilor” (funcţionarilor) austrieci, se răscoală în anul 1737, aşa cum au făcut cei din satele almăjene, şi zona Orşova – Mehadia, iar nu puţini, pentru a scăpa de toţi asupritorii, iau drumul codrilor, asociindu-se în cete de lotri (haiduci). La hotarul Globului dinspre satul Lăpuşnicel şi astăzi locuitorii numesc un izvor „Fântâna Lotrilor”, pentru că acolo, aşa cum spune tradiţia orală,86 haiducii

85 Bujor Surdu, Răscoala antihabsburgică din Banat (1737-1739) în Studii şi materiale de istorie medie, vol. II, Ed. Academiei, 195786 Informaţie culeasă de la Bratescu Pavel, nr.4, în vârstă de 86 de ani

51

coborau din Munţii Almăjului şi oamenii îi aprovizionau cu merinde şi-i informau despre hotărârile luate de autorităţi împotriva lor.

Răsculaţii, conduşi de către un căpitan ales din mijlocul lor, atacă şi nimicesc întâi garnizoanele austriece mai mici şi posturile de pază, reuşind ca, încă de la început, să provoace panică, nu numai în rândurile administraţiei austriece, ci chiar la conducerea militară din Timişoara, care în primul moment de tulburare se gândeşte să ordone retragerea generală pe toate liniile.87

Guvernatorul de atunci, Neippeg, îşi dă seama de primejdie şi raportează la Viena gravitatea excepţională a situaţiei, arătând că cetele de răsculaţi au întrerupt complet legătura trupelor imperiale cu Orşova,88 evidenţiind rolul decisiv ce l-au avut răsculaţii bănăţeni din jurul Orşovei şi Mehadiei. Dar rolul lor nu s-a mărginit numai la acele lupte, ci prin acţiunile lor repetate, printr-un fel de război de partizani, purtat cu multă pricepere şi curaj, în fapt ei au decis soarta întregii campanii austriece din vara anului 1738. Importanţa ajutorului dat de către răsculaţii bănăţeni trupelor turceşti reiese în mod clar şi din faptul că în preliminariile păcii de la Belgrad, iscălită la 1 septembrie 1739, în tabăra otomană se prevede amnistie pentru toţi supuşii care în timpul războiului au luat armele împotriva suveranului lor legitim. Evident că acest articol a fost impus de turci, în cuprinsul său se amintesc cu titlu special locuitorii răsculaţi din regiunea Mehadiei.89

Răscoala nu trebuie însă privită ca o mişcare pro otomană, ci numai şi numai ca o luptă dreaptă de eliberare a locuitorilor de sub orice jug străin. Dintr-un vechi cântec popular de pe meleagurile noastre se păstrează doar un fragment ce ilustrează convingător atitudinea şi dorinţele populaţiei:

„Ţine, Doamne, tot asa,Nici cu turcu’ nici cu neamţu’,Ţine, Doamne, tot aşa !”90

87 I. Stoica Udrea, op. citată88 Ibidem89 Bujor Surdu, Operă citată90 Ibidem

52

După ce Austria ocupă definitiv Banatul (1716), românii sunt angajaţi treptat şi în activităţi militare, atât în ţară cât şi în afara graniţelor. Imperiul avea nevoie stringentă de armată, mai ales pentru paza frontierei cu vechiul rival, Imperiul Otoman. În acelaşi timp era necesar să fie asigurată ordinea în interior. La 1 ianuarie 1723, Curtea din Viena, printr-o patentă imperială, ordonă organizarea sistemului de panduri care să asigure paza de-a lungul Dunării; în rândul lor au fost angajaţi locuitori din toate satele din Craina şi Almăj. Familiile lor erau scutite de dările anuale, primeau pământ în arendă şi o anumită cantitate de sare.

Aceleaşi necesităţi i-au determinat pe habsburgi ca în 15 noiembrie 1753 să reactiveze unităţile semi-militare ale „plăieşilor”, recrutaţi dintre cei mai buni şi de încredere localnici.91

Ei erau împărţiţi în plăieşii de hotar, care făceau legătura cu organizaţia similară din zona Almăjului, în punctul numit „Crucea Drumului” la Borlovenii Noi – Pârvova – Lăpuşnicel şi plăieşii de sat care era paznicii sau guarzii fiecărui sat, ai terenurilor cultivate şi ai sălaşelor locuite în permanenţă. Erau echipaţi cu uniforme frumoase, menite să impresioneze, înarmaţi cu sabie şi pistol, iar pentru serviciile prestate erau scutiţi de dări şi robotă. Mai târziu au avut şi sarcina de cordon sanitar, pentru a împiedica răspândirea bolilor molipsitoare la oameni şi animale, precum şi stăvilirea contrabandei cu sare.

Dacă în zilele noastre sarea este unul dintre produsele alimentare cu cel mai scăzut preţ, în vremurile acelea preţul era deosebit de mare în teritoriul grăniceresc. Astfel, un chintal de sare în Oltenia se vindea cu un florin şi 40 cr., în Ardeal cu 3 fl. 16 cr., în timp ce în Banat preţul sării, monopol de stat, era dublu, 6 fl. şi 32 cr. Era normal ca diferenţa atât de mare a preţului sării între Oltenia şi Banat să favorizeze o intensă contrabandă. La această stare de lucruri a contribuit şi faptul că principala ocupaţie a locuitorilor din regimentul grăniceresc valaho-ilir era creşterea animalelor, care erau consumatoare de sare. Cu toate controalele făcute de „finanţi”, contrabanda cu sare nu a putut fi oprită, deoarece populaţia cunoştea cele mai ascunse poteci prin munţi, 91 Dumitru Terfaloagă, op. citată, pag.81

53

aşa-zisele „drumuri ale sării”. Unul dintre acestea pleca din Plaiul Cloşani (Mehedinţi) şi, peste munţi, peste Cerna, ajungea în sudul Banatului, de unde se vindea sarea în toată provincia.

Din Globu Craiovei este amintit plăieşul Mihai Popovici, care iniţial a fost parohul satului.92

Pentru a majora şi înmulţi sarcinile impuse locuitorilor din Banat, Curtea de la Viena a ordonat o nouă conscripţie fiscală pe întreg teritoriul provinciei, în anul 1741.

În această conscripţie, Globu Craiovei apare cu numele de Gleba Craijova, făcând parte din districtul Orşova, alături de alte 37 de localităţi, toate locuite în exclusivitate de români.93

personal Köpfe - 23Gleba Craijova Facultaeta Köpf – 71

Praestiren Ao 743an Contribution 165fl. 9cr.

Înainte de a relata despre activitatea militară a locuitorilor din sudul Banatului, alături şi sub comanda austriacă, credem că este demn de relatat despre remarcabilele însuşiri ostăşeşti ale acestora.

Pentru a-şi apăra pământul şi familia de cotropitorii de orice neam, ei au fost nevoiţi să fie pregătiţi de luptă oricând. În anul 1545 au fost recrutaţi din districtele Caransebeş, Almăj şi Mehadia soldaţi care au participat la instalarea ca domn a lui Basarab cel Tânăr, la fel în toamna anului 1552 pentru Radu Vodă Ilie. Însă cea mai importantă participare a fost cea din anul 1632, când un detaşament de bănăţeni conduşi de nobilul Vaida Bona din Caransebeş (care avea proprietăţi în Dalboşeţ şi Bozovici) a susţinut pe Matei Basarab la urcarea pe tronul Ţării Româneşti. Este cunoscut faptul că şi în anul 1637 domnul Matei Basarab mai avea în slujba sa 500 de militari din părţile Mehadiei. Negreşit în rândurile lor erau şi soldaţi din Glob.94

92 Nicolae Stoica de Haţeg, op. citată, pag. 19593 Bujor Surdu, Banatul în 1873 în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, XIII, 197094 Coriolan Buracu, Cronica Almăjului, Revista Institutului Banat-Crişana, Timişoara, anul VIII – ianuarie-aprilie, 1941, pag. 42.

54

Revenind la situaţia Banatului după înscăunarea stăpânirii austriece, trebuie să arătăm că prin pacea de la Passarowitz (Pojarevăţ), din 1718, împăratul s-a încoronat şi rege al Ungariei, iar conducerea acestei ţări a trecut în seama unui Consiliu locotenţial, dependent de Comisia aulică ungară din Viena. Transilvania va rămâne pe mai departe cu statutul de principat în cadrul Imperiului Austriac, având Dieta sa.

La propunerea prinţului Eugen de Savoia, Banatul a fost separat de Ungaria şi administrat ca provincie autonomă, fiind declarat ca domeniu al coroanei habsburgice, sub administraţie militară austriacă, condusă de contele Claudiu Florimund Mercy. Administrativ a fost împărţit în 11 districte: Timişoara, Cenad, Becicherec, Vârşeţ, Lipova, Caransebeş, Panciova, Palanca Nouă, Biserica Albă şi Mehadia-Orşova.

Guvernatorul Mercy dorea ca noua provincie să devină o bază puternică pentru viitoarea expansiune spre răsărit a vulturului imperial şi a catolicismului. În două decenii a construi canalul Bega, numeroase palate administrative, a înfiinţat întreprinderi manufacturiere, a drenat mlaştini, a refăcut şi ridicat cetăţi. Dar toate aceste „măreţe” înfăptuiri s-au realizat prin contribuţia şi sudoarea bănăţenilor.

Partea de sud-est, vecină cu Ţara Românească şi Imperiul Otoman, a fost menţinută sub ordinele Consiliului de Război din Viena, cu denumirea de Graniţă militară sau Confiniu militar, până în anul 1872.

Pentru că Tratatele de pace de la Karlowitz (1699), Passarowitz (1718) şi Belgrad (1739) au consfinţit demolarea fortificaţiilor de pe linia de frontieră şi chiar unele din interior, pentru a apăra graniţa de est şi de sud, s-au constituit regimente grănicereşti formate din ţărani localnici, eficiente din punct de vedere militar şi cu costuri care nu au afectat prea mult vistieria imperiului. Ţăranii-grăniceri erau scutiţi de unele sarcini publice şi de cele iobăgeşti în timpul cât efectuau serviciul de pază, de asemenea primeau şi o mică soldă.

„Iniţial s-a pus problema înlocuirii românilor din zona ce urma să fie militarizată şi aducerea de colonişti germani de religie

55

catolică din zona Tirol şi Staiermark. Întreaga operaţiune de mişcări ale populaţiei ar fi costat prea mult; în acelaşi timp s-a constatat că acolo unde au fost aduşi colonişti, aceştia nu s-au adaptat la condiţiile locale şi astfel s-a renunţat la acest plan de strămutare. S-a arătat că românii din zonă sunt în măsură să îndeplinească misiunea de a păzi frontiera imperiului.95

Însă Curtea de la Viena trebuia să îndeplinească un lucru foarte important şi determinant pentru înfiinţarea acestor unităţi de grăniceri în Banat şi anume, să învingă împotrivirea românilor din zonă de a trece la militarizare, să-i cointereseze pentru a fi loiali împăratului. Militarizarea populaţiei din sudul Banatului începe la 18 aprilie 1768, când s-a constituit un batalion grăniceresc de către locotenent-colonel baron Paul Dominic von Papilla, român din Arad, din însărcinarea împăratului Iosif al II-lea.

Acest batalion avea să completeze lanţul confiniar ce se întindea de-a lungul frontierei de sud, de la Adriatică până în Banat. Pentru aceasta au fost desemnate 35 de sate camerale, situate între Orşova – Mehadia – Caransebeş - Marga, iar pentru acoperirea cheltuielilor s-a alocat din casieria camerală un avans de 30.000 de florini.96 Conscrierea trupei s-a făcut abia după ce populaţia s-a pronunţat dacă optează pentru starea de supus cameral sau pentru cea de militar.

Cei care optează pentru cea de supus cameral sunt obligaţi, după recoltă şi după ce li se indică noul loc de aşezare, să părăsească aceste teritorii, vor fi însă despăgubiţi la plecare pentru casele, viile şi grădinile de pomi pe care le lasă în urma lor. Cele 35 de sate vor intra în cadrele militare, fără ca administraţia camerală să primească vreo despăgubire. După scurgerea termenului de reflexiune, pe care l-a încuviinţat satelor, locotenent-colonelul Papilla a convocat cnejii acestora şi după importanţa numărului populaţiei, şi cate 4-12 delegaţi de fiecare, spre a se pronunţa asupra situaţiei lor viitoare.97 În Cronica Banatului, protopopul

95 Liviu Groza, Contribuţii la istoria Regimentului de graniţă româno-bănăţean, Nr. 13 din Caransebeş, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 200296 A. Marchescu, op. citată97 Ibidem

56

Stoica de Haţeg ne relatează despre măsurile luate împotriva celor care s-au opus să fie militari: „Mehadia cu alte sate fugiră de Paşti. La Rusalii oberşteru, cântând lângă el în biserica Mehadii <<Ije Heruvini>>, şi el ajuta; 9 inşi mehadinţi … viind la oberşteru, spusără că militari nu vor fi. Acesta pre ei, în fiară, cu cătucile crucişi din casernă, cu invalidi răitari în şanţ (fort n.a.) îi trimisă. Înţălegînd cei 9 mehedinţi <<gureşi>>, ce venise aicea la oberşteru şi comisaru mai nainte, zicând că nu vor fi militari şi puindu-i crucişi în lanţe, câte doi, prin Mehadia la Sebeşi, în şanţi bine îi puse. Aceasta au fost în 1772, după ce fugiră ceilalţi. Ci auzind că vin cei fugiţi îndărăt şi că Mehadia şi că satele credinţă au jurat, cercetându-i ai lor acolo, i-au mânat la oberşteru să se roage să-i iarte, să-i sloboadă, că nu una, ci două puşti vor priimi. Şi scoţându-i din fieră i-au jurat şi acas i-au mânat, militari a fi.”

În general, starea de spirit era nefavorabilă militarizării. Episcopul în toate satele româneşti învăţa credincioşii să fie militari. Însuşi împăratul Iosif al II-lea a constatat acest fapt cu ocazia călătoriei sale în Banat în cursul anului 1768, când se deplasează de la Bozovici spre Mehadia.98

Însoţit de o impresionantă suită, împăratul străbate drumul de la Baziaş la Bozovici peste munţii Stancilovei, călări, unde este întâmpinat de reprezentanţii celor 13 sate almăjene.

„A lor mărire, mult milostivul şi bunul Împărat, ieşind cu suita sa înainte, în mijloc, închinându-să fervalterul, obercnezii şi norodul, împăratul cu multă milă zisă a-i întreba: vreau să fie ei, Halmăju (Almăjul n.a.), militarii împăratului Iosif al II-lea ?” Fervalterul, obercnezii ziseră oamenilor a fi militari (le traduseră n.a.) însă ei cu totul: „Nu vom !” Împăratul: - De veţi, fi militarii mei, nici unde la oaste nu vă voi trimite, ce numai aicea, la graniţă să-mi păziţi, alta nu. În scris vă dau. Ei iar:

– Nicidecum nu vom, nu !Împăratul cu mai multă milă zisă:

– De veţi fi numiţi ai mei militari credincioşi, eu vouă contribuţia v-o iert, a nu plăti şi cu carte întăresc.Ei întruna: 98 N. Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Ed. Academiei, 1969, pag. 197

57

– Nu vom, nu, măcar două porţii (impozite n.a.) să plătim, dară militari nicidecum !

Împăratul, arătându-le călăreţii, cătanele, militarii iliriceşti, spusă că-s militari.

– Fie ei, noi nu ! Iară împăratul:– Voi ştiţi că la Mehadia, militari novi îmbrăcaţi pre mine mă

aşteaptă.– Lasă, fie ei militari, dar noi nicidecum nu voim !Aici deăte cu picioru în pământ, mort – saperment zicând, au

plecat.”99

Din Bozovici, împăratul Iosif al II-lea a pornit prin Petnic spre Mehadia, unde împreună cu generalul Papilla a rezolvat unele probleme curente. Cnezii Curea Pepa din Domaşnea, Petru Caraibot din Cănicea şi Velcu Cocorăscu din Valea Bolvaşniţa au arătat că au puţin pământ, sărac şi porţie grea plătesc. Împăratul le-a făgăduit că prin inginerii mapperi pământurile vor fi măsurate şi după câtă suprafaţă au, atât vor plăti.100 La rugămintea neamurilor, Iosif al II-lea le-a permis celor care s-au opus să fie militari şi au fugit în alte părţi, să se întoarcă la casele lor.

Încă de la început s-a constatat că cele 35 de sate afectate confiniului militar sunt insuficiente scopului urmărit. Posturile de pază pe cordon erau împrăştiate la distanţe prea mari de domiciliul grănicerilor. Datorită acestei situaţii în anul 1773, cu toată opoziţia locuitorilor, se dispune ca la batalionul românesc de la Jupalnic să se alăture şi satele din Almăj şi cele din Craina: Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa, Cruşovăţ, Cuptoare şi Mehadica.101 Astfel, toţi bărbaţii apţi cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani au devenit militari-grăniceri.

Situaţia satului Globu Craiovei, la primirea în graniţa militară la 1 noiembrie 1673, era următoarea:

Comuna Globu KrajovaCase cu După conscripţia 82

99 Ibidem100 Ibidem101 Ibidem

58

ultimăUnu oameni 49

Mai mulţi oameni de lucru 20

Văduve şi orfani 6Preoţi, biserici,

profesionişti şi goale 7

Totalul pentru care se împarte pământ 75

Apţi pentru serviciu 54Jumătate invalizi 20

Invalizi 100 %Sunt în sarcina casei 1

Nu mai sunt în sarcina casei 19

(După Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene, 1728-1887)Ca urmare a militarizării satelor din Almăj, Craina şi Clisura Dunării, în anul 1775 se contopeşte batalionul românesc de la Jupalnic cu cel ilir, formându-se regimentul româno-ilir, nr. 13 cu sediul la Bela Crkva (Biserica Alba), comandant fiind numit colonelul Papilla. Regimentul grăniceresc româno-iliric a fost reorganizat în 16 companii, fiecare cu un efectiv de 240 de oameni. Grănicerii din Glob au făcut parte din compania a V-a, cu sediul la Petnic, care cuprindea 6 sate: Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa şi Mehadica, cu 810 oameni buni de slujbă şi 384 semiinvalizi.102

Pentru buna funcţionare a regimentelor grănicereşti s-a ales ca punct de plecare familia grănicerească; prin familia grănicerească în sensul grăniceresc, se înţelege totalitatea familiilor din mai multe generaţii care erau obligate să trăiască sub acelaşi acoperiş. Această unitate de familie s-a numit Comunion de casă. Comunionul nu este specific românesc, autorităţile austriece l-au adoptat din Serbia, unde această uniune de familie se numea ”Zadruga”.103

102 A. Marchescu, op. citată103 Jean Nouzille, Histoire de frontiéres dʼAutriche et l’Empire ottoman, Paris, 1991, pag. 75 (apud) L. Groza – Contribuţii la istoria Regimentului de graniţă,

59

Cu sau fără voinţa grănicerilor bănăţeni a fost adoptată şi la noi această formă de convieţuire familială, care, de altfel, a durat atâta timp cât a fiinţat şi regimentul de graniţă caransebeşean. Comunioanele de casă conveneau autorităţilor militare grănicereşti deoarece erau mai uşor de controlat şi aveau o putere economică mai mare care putea susţine pe soldatul-grănicer când era plecat în misiune.104

Totalitatea comunioanelor de casă formau o comună grănicerească, iar mai multe comune grănicereşti alcătuiau o companie, ca cele 12 companii să formeze un regiment.105

Comunioanele de casă, comunele grănicereşti şi companiile aveau în primire punctele de pază de pe linia de frontieră. Tot lor li se repartizau porţiunile de drum, acestea având datoria să repare drumurile şi podurile ca ele să fie în permanenţă practicabile.106

Compania Petnic avea la înfiinţare următoarea conducere:- Căpitan – Wenzel Hary (Boemia – Cehia);- Locotenent major – Peter Lang (Braşov);- Sublocotenent – Eftimie Stoica (Pojejena sârbească);- Elev ofiţer – Paul Reindi (Săcălaz);- Plutonier – Pavel Groza (Sânicolau Mare);- Furier – Peţar Staicovici (Pojejena sârbească);- Toboşar – Pârvu Târziu (Iablaniţa);- Toboşar – Ion Gherescu (Globu Craiovei nr.59);- Gornist – Petru Olaru (Cuptoare)- Tâmplar – Gheorghe Ştirbu (Petnic).Ţăranii soldaţi-grăniceri din Glob ce aparţineau de această

companie făceau pază la posturile situate pe linia de frontieră în următoarele puncte:

1. Gura Craiovei, postul nr.80, care a funcţionat în toate cele 3 stări: de veghe, suspectă, periculoasă;

2. Eşelniţa, postul nr.27;

româno-bănăţean, nr.13 din Caransebeş, Ed. Dacia Nova, Lugoj, 2002104 L. Groza, op. citată, pag.11105 Ibidem106 Ibidem

60

3. Mola, postul de pază nr.25 (la confluenţa pârâului cu acelaşi nume cu Dunărea);

4. Dâlboca, postul nr.1 (situat la locul unde se varsă în Dunăre canalul Cerna, construit de turci după tratatul de pace de la Belgrad, 1739);

5. Dubova, postul nr.20 (situat pe malul drept al pârâului Dubova, la confluenţa acestuia cu Dunărea).107

Comanda companiei din PetnicPentru paza frontierei, comandantul companiei ţinea o strictă

evidenţă cu rândul serviciului în post. Grănicerii aflaţi la posturile de pază erau stimulaţi în bani şi produse, atunci când îşi îndeplineau în mod conştiincios misiunile încredinţate.

Viaţa de grănicer nu era deloc uşoară dacă ne gândim doar la distanţa ce trebuia parcursă din satul de domiciliu, Globu Craiovei în cazul nostru, până la postul de pază. Apoi erau cele 8 zile pe care le aveau de trăit în cantonament în nişte bordeie de pământ insalubre şi igrasioase. Este necesar de adăugat că grănicerii trebuiau să meargă la posturile de pază echipaţi de război. Asta 107 Ibidem

61

însemna că pe lângă uniformă, grănicerul-soldat mai avea asupra lui arma cu 30 de cartuşe în cartuşieră şi încă 30 rezervă, pe care le păstra în raniţă. tot în raniţă mai avea două rânduri de lenjerie, două prosoape, gamela, lingura, bidonul de apă (ferflaşa), ustensile de bărbierit, trusa pentru întreţinerea echipamentului şi alte obiecte de strictă necesitate. Pe raniţă se fixa cu cureluşe nelipsita manta. În sacul cu merinde grănicerul avea pâine, zahăr, tutun, cafea, precum şi hrana pentru 3-4 zile, iar în cartuşiere mai avea şi cele necesare curăţatului şi întreţinerii armamentului.108

Comandantul de companie, printre alte sarcini, o avea şi pe aceea de a aproviziona zilnic posturile de pază cu alimente. Concomitent, el controla activitatea desfăşurată în post de către grăniceri.

În conscripţia (recensământul) grănicerească din anul 1788, în Regimentul de Graniţă valaho-ilir se regăsesc numele următorilor grăniceri din comuna grănicerească Globu Craiovei (Gleba Kraiova): Lupu Vepsa – nr.2; Ion Izvernaru – nr.10 (la postul de pază pe graniţă); Dumitru Erimescu – nr.14; Străin Fişteag – nr.15; Nicolae Vepsa – nr.25 (bolnav în spitalul din Globu Rău); Petru Boroica – nr.31; Stoican Boroica – nr.32; Micşa Bratescu – nr.38; Trăilă Murdeală – nr.41; Lupu Velţănescu – nr.44; Lupu Ghimboaşă – nr.45; Vasile Ghimboaşă – nr.50; Ştefan Andreiescu – nr.56; Voin Murdeală – nr.64 (la postul de pază Eşelniţa); Nicolae Berneac – nr.70 (la postul de pază Mola); Ioan Ghimboaşă – nr.71; Lupu Periş (transferat la postul Dubova); Rizea Grozăvescu – nr.61 (transferat la postul Dubova);

- artilerişti repartizaţi la rezerva de artilerie a armatei: Iancu Ciocu – nr.1 şi Stănilă Murdeală – nr.3;

- toboşar la compania Petnic a primului maior: Nicoară Constantinescu – nr.66;

- gornist: Iovan Horşa – nr.37;- grănicer transferat la supravegherea vapoarelor turceşti:

Zaharia Curescu – nr.12.

108 Ibidem62

Din conscripţia anului 1792, efectuată cu proverbiala meticulozitate austriacă, aflăm interesante date despre grănicerii globeni:

Fruntaş Zaharia Costescu, nr.13, are 29 de ani, căsătorit. Are o fiică Teodora de 6 luni. Înrolat la 1 martie 1782, avansat fruntaş la 1 martie 1789. Are înălţimea de 5 picioare, 4 ţoli şi un deget.

Soldat Grozav Vepsa, nr.2, are 23 de ani, căsătorit. Are un fiu Iacob de o lună de zile. Înrolat la 21 iunie 1789. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi două degete.

Ion Izverceanu, nr.10, are 23 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 februarie 1788. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi un deget.

Dumitru Erimescu, nr.14, are 22 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 noiembrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi 2 degete. În prezent este bolnav la domiciliu.

Dumitru Fişteag, nr.15, are 23 de ani, căsătorit. Înrolat la 16 martie 1789 de la divizia defensivă. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi 1 deget.

Lupu Vespa, nr. 23, are 22 de ani, necăsătorit, înrolat la 1 iunie 1789, are înălţimea de 5 picioare şi 6 degete.

Soldat Vasile Mutaşcu, nr.28, are 30 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 mai 1791. Are înălţimea de 5 picioare, 3 ţoli şi 1 deget.

Trăgător de elită Aron Fişteag, nr.15, are 24 de ani, căsătorit. Are o fiică, Stanca de 6 ani. Înrolat la 1 noiembrie 1785. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi 1 deget.

Petru Boroica, nr.31, are 24 de ani, căsătorit. Are o fiică Maria de 6 luni. Înrolat la 16 octombrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare şi 6 degete.

Vasile Ghimboaşă, nr.50, are 25 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 noiembrie 1785. Are înălţimea de 5 picioare, 4 ţoli şi 1 deget.

Barbu Vrancuţa, nr.55, are 25 de ani, căsătorit. Are un fiu Ilie de 4 ani. Înrolat la 24 martie 1788. Are înălţimea de 5 picioare şi 3 ţoli.

Voin Murdeală, nr.69, are 28 de ani, căsătorit. Înrolat la 16 octombrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare, 5 ţoli şi 1 deget.

Artilerist Iancu Ţocu, (precis Ciocu, în registrul bisericesc nu apare acest nume, n.a.), nr.1, are 25 de ani, căsătorit. Are un fiu

63

Dumitru de 6 luni. Înrolat la 1 octombrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare.

Crăciun Fişteag, nr.19, are 24 de ani, căsătorit. Are 2 fiice: Maria de 4 ani şi Ana de 6 luni. Înrolat la 1 mai 1786. Are înălţimea de 5 picioare. Eliberat la 15 octombrie 1787 şi înrolat din nou la 15 martie 1789.

Radu Brabete, nr.21, are 25 de ani, căsătorit. Are 2 copii: Dumitru de 6 ani şi Pârvu de 6 luni. Înrolat la 1 martie 1789. Are înălţimea de 4 picioare, 11 ţoli şi 3 degete.(După Trinţu Măran şi Liviu Groza – Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc)

Cazarma companiei din PetnicAşa cum am văzut, grănicerii comunei noastre în timp de

pace nu au fost repartizaţi doar la posturile de pază de pe linia de frontieră, ci şi la supravegherea vapoarelor turceşti pe Dunăre, la compania din Petnic şi la rezerva de artilerie a armatei. În timp de război, înăuntru sau peste hotare, erau angrenaţi în luptele contra

64

duşmanului. Botezul de sânge îl fac în luptele cu turcii la Jupalnic (7 august 1788), la peştera Veterani (11-30 august 1788), la Mehadia (4-28 august) şi la asediul Belgradului din 8 octombrie 1788.109

În războiul dintre anii 1788-1789, turcii devastează aproape toate satele din teritoriul graniţei, de unde s-au refugiat peste 20.000 de suflete, printre cei refugiaţi aflându-se în mod cert şi globeni „…iară Craina, Petnicu, Globu Rău, Timişu, cătră Lugoj să dusără”;110

iar peste 7.000 (îndeosebi femei tinere şi fete) au fost duse în robie. Erau peste 30.000 de jughere de pământ părăsite şi 1073 de case fără bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Din rândurile grănicerilor au căzut sau au fost duşi în robie 22.919 oameni;111 desigur şi Globul a dat destule jertfe omeneşti în acest greu război.

Nu am reuşit până acum să identificăm documente care să ne arate câţi locuitori din Glob au fost duşi în Imperiul Otoman şi nici numele vreunuia care s-a întors din robie, aşa cum a fost cazul lui Trăilă Olaru din Iablaniţa, care a venit acasă după 22 de ani. Eliberarea lui de la Sary Mustafa din Asia s-a făcut la intervenţia patriarhului bisericii ortodoxe din Constantinopol sau Iancu Sitaru din Prigor şi Petrişoara Moţ din Prilipeţ.

Dar cu siguranţă au fost robiţi şi mai mulţi globeni, deoarece până prin anii 1960-1962 unii membri ai fanfarei din sat, la nunţi, duminică noaptea, cântau din gură (ceilalţi îi acompaniau) balada fetei aflată în robie:

Frunză verge merişorGe ţ-o fi neico tot dor,Vino să mă treşi în zbor,Că Dunărea e apă lată,N-o poţi treşe niciodată.Dacă neico m-ai zoitatŞî cu alta ce-ai îmbunat,Am la cine o rugare,Să ce duşi în sărbătoare

109 Coriolan S. Buracu, Din istoria Banatului Severin, Caransebeş, 1932, pag.47110 N. Stoica de Haţeg, op. citată, pag.265111 C. Buracu, op. citată

65

Sus în geal la CurmăturăSă-mi puni, neico, o cunună.Şi o cruşe de măr dulşeCa lumea să nu mă uice,Iar mai jos, pe lângă eaŞî o mică scândurea,Scândurică de măgrinS-o am, neico, dă săcrin.Că turcu-i om hainCe îngroapă-n asfinţitFără popă, făr nimic,Făr săcrin şi făr lumină, Numa c-o mână ge ţărână,Dar şi aia-i tot străină.Eu mă rog la DumnezeuSă facă cum aş vrea eu,Dunărea toată s-o săşe,Să crească în locul eiNuma iarbă, ori dudăuSă pot ajunge în satul meu.112

Datorită haosului generat de desele incursiuni turceşti, a stricăciunilor provocate şi a luării în robie, obicei cunoscut de acum localnicilor, o mare parte a populaţiei din zonă a părăsit satele, retrăgându-se la sălaşele din pădurile ce acopereau în acele vremuri, dealurile înconjurătoare: „doi ani de cvartire (grănicerii n.a.) au primit mila împărătească. Apoi, adunându-să prin pustiitele sălişti, cu poame ce rămăseseră şi mere (pădureţe) se hrăneau. …Pomeăne, praznice şi nunţile de tot încetaseră… ceva cucuruz puţin cu sapa punea, mulţi sămănături n-avea, boi de-a ara nu era. Rău ! Însă, iară milostiva împărăţie rândui şi porunci boi şi vaci, caii apoi şi bani şi grăunţă, bucate prin sate a împărţi… bordei mici în pământ îşi săpa… ştiru şi bozu le acoperea… Feciorii mari ce fugiseră în Almăj venisă locu satului au căşii n-au cunoscut, ouă de găină n-au

112 Culeasă în iunie 1989, de la Mitru Cristescu Orza, trompetist, care o ştia de la bunicul său, Mihai Orza, şeful fanfarei din Glob.

66

mai văzut. În loc de a auzi cocoşii cântând, ausea lupii urlând… cinci ani să pustiisă.”113

Această situaţie dezastruoasă nu a lăsat autorităţile austriece indiferente aşa cum am văzut din textul de mai sus. Au fost luate măsuri pentru redresarea economică a satelor grănicereşti, pentru că numai un comunion puternic economic putea susţine soldatul-grănicer şi să-şi achite celelalte dări şi obligaţii. De asemenea, au fost desfăşurate activităţi de sistematizare şi refacere a localităţilor, procedându-se la comasarea caselor în noua vatră, trasându-se străzile şi locurile de casă.

Începând cu anul 1802 au fost finalizate hărţile cadastrale, fiecare comunion de casă primind în folosinţă câte 24 de jughere, iar din 1804 s-a terminat şi marea carte funciară (funduară) cu denumirea fiecărui comunion, a membrilor acestuia, instituţiilor şi tuturor bunurilor.114

Grănicerii bănăţeni au fost treptat angrenaţi şi în luptele din afara ţării, deşi împăratul Iosif al II-lea le-a promis iniţial că-i va folosi doar la paza pe cordon. Aşa îi găsim cu batalionul I de linie al Regimentului de Grăniceri nr.13 alături de armata austriacă, pe câmpurile de luptă împotriva Franţei împăratului Napoleon Bonaparte, între anii 1793-1814. Ei participă la luptele de pe Rin, în Italia la Arcole, Rivoli, Marengo, apoi la Ulm, Austerlitz şi Wagram.

Despre participarea şi vitejia grănicerilor bănăţeni în luptele împotriva lui Napoleon au rămas nenumărate însemnări pe file de carte. S-a notat că însuşii împăratul Napoleon, apreciind calităţile ostăşeşti ale acestora ,ar fi afirmat: „Daţi-mi numai câteva batalioane din aceşti români şi eu voi bate cu ei toată Europa”.115

În legătură cu acelaşi eveniment a circulat o variantă aparte din care rezultă că Napoleon, de la punctul său de comandă a privit prin ochean desfăşurarea ostilităţilor şi ar fi văzut printre trupele inamice luptători care aveau echipament deosebit de cel al

113 N. Stoica de Haţeg, op. citată, pag.288114 L. Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, Ed. Litera, Bucureşti, 1977, pag.61115 L. Groza, Grănicerii bănăţeni, Ed. Militară, Bucureşti, pag.119, apud Aurel Cosma, Din trecutul românilor timişoreni, Timişoara, 1939, pag.12

67

austriecilor; el l-ar fi întrebat pe unul din generalii săi cine sunt aceşti soldaţi şi ar fi primit un răspuns cu totul surprinzător: „Nu sunt echipaţi la fel cu duşmanii noştri, vorbesc o altă limbă, asemănătoare cu cea italiană, dar nu sunt italieni, sunt foarte curajoşi şi se luptă foarte bine.”116

Din zona Craina au participat câteva sute de soldaţi şi ofiţeri.Viaţa soldaţilor pe fronturile de luptă era grea, din cauză că

marşurile erau lungi şi epuizante, hrana şi apa potabilă insuficiente, îmbrăcămintea şi încălţămintea distruse.

La toate acestea se adăuga contactul cu o lume străină „la vorbă şi la port”; depărtarea de locurile natale şi de cei dragi erau situaţii deosebit de stresante şi greu de suportat.

Majoritatea soldaţilor erau neştiutori de carte, din care cauză comunicarea cu cei de acasă era anevoioasă. Ei mai erau nevoiţi să jure împăratului credinţă într-o limbă pe care nu o ştiau, fapt ce-i marca profund, pentru că se legau prin jurământ să apere o ţară ce nu era a lor, fiind străini într-o lume străină.

Dar nici cei rămaşi acasă nu au avut o viaţă mai bună. Absenţa îndelungată a celor dragi, lipsa braţelor de muncă a făcut ca pe umerii femeilor, copiilor şi bătrânilor să cadă toată greutatea întreţinerii gospodăriilor. De asemenea, satele au fost bântuite de secetă, foamete şi boli contagioase.

Pe o filă de carte veche bisericească găsim consemnat după cum însuşi autorul ne arată „să se ştie”, avertisment devenit laitmotiv ca să rămână pentru viitorime: „Să să şcie că anul 1814 s-au lovit de Neamţ şi de Muscal împărăţia franţuzească, adică Parizu. Bătaie s-au ţinut un an şi jumătate. Ca să să şcie că în anul 1814 au fost foamete mare peste toată lumea, suta de cucuruzi la Roşava (Orşova – n.a.) au fost 20 cr. cât şi mulţi oameni au murit de foame (…) Scris-am eu, învăţător Lazăr Irachiescu, fiind eu în Valea Bolvaşniţa 3 ani învăţător”.117

Pentru că războaiele împotriva francezilor impuneau noi eforturi umane, financiare şi materiale, care trebuiau suportate de o

116 L. Groza, op. citată, pag.119117 Valeriu Leu, Cartea veche românească din bisericile eparhiei Caransebeşului,

68

populaţie şi aşa sleită de puteri, trebuiau luate anumite măsuri, prin care această populaţie să fie cointeresată şi loială imperiului.

Cheia rezolvării acestui deziderat a fost găsită în acordarea unor drepturi şi, în primul rând, în legarea grănicerilor de glie. Astfel, în anul 1807 apare „Legea fundamentală a graniţei” sau „Constituţia confiniară”, cum a mai fost denumită, ca apogeu al măsurilor administrative, militare, economice şi culturale, iniţiate de autorităţi, care cuprindea şapte capitole:

1. Despre drepturile şi bunurile nemişcătoare (paragraful 67);2. Despre drepturile grănicerilor de a se deprinde în

meşteşuguri, în neguţătorii şi în ştiinţe (paragraful 69);3. Despre Împărtăşirea căşii (paragraful 70);4. Despre şerbirea militărească a grănicerilor (paragraful 71);5. Despre lucrul împărătesc şi sătesc al grănicerilor

(paragraful 72);6. Despre birul pe pământuri;7. Despre birul industriei şi scutirii (paragraful 73).Această lege grănicerească prevedea că: Toate gospodăriile

familiilor din ţinutul de graniţă sunt proprietate personală sau care urmează să treacă în proprietatea personală, sunt considerate terenuri arendate din partea armatei. Dacă însă grănicerii îndeplinesc serviciul militar, conform cerinţelor, au dreptul de folosire permanentă a terenurilor. Împăratul are în posesia sa pământurile şi îşi rezervă dreptul suprem de proprietate a întregului pământ arendat.118

Circumscripţia regimentului româno-ilir cu cele 16 companii, fiind prea mare, nu putea fi controlată şi dirijată de la sediul regimentului din Caransebeş, încât slujba era foarte îngreunată şi chiar neglijată. La propunerea generalului comandant din Timişoara Michailjevic, la 1 noiembrie 1838, regimentul a fost împărţit în două: Batalionul iliro-bănăţean cu reşedinţa la Biserica Albă (Bela Crkva) şi Regimentul confiniar româno-bănăţean nr.13 cu sediul în Caransebeş.

118 Liviu Groza, Contribuţia la istoria Regimentului de graniţă româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002

69

Noul regiment avea 12 companii, compania a IV-a îşi avea sediul la Petnic şi cuprindea alături de vechile comune (Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa, Mehadica) şi satul Şumiţa. Acest sat este o colonie cehă venită din Boemia, pentru lucru la pădure. Ei au venit în anul 1827 şi s-au aşezat în zona Moldova Nouă; nemaiavând aici de lucru au primit avizul să se aşeze în Almăj. Au fost aduşi cu căruţele de către grănicerii almăjeni, peste munţii Stancilovei (Şopotu-Nou) şi aşezaţi la vărsarea pârâului Poneasca în râul Miniş, unde au pus bazele coloniei Schőnthal sau Poneasca. Aici s-au stabilit 36 de familii. O parte dintre ei, datorită condiţiilor de sol, a izolării în mijlocul pădurii şi a animalelor sălbatice, s-au înapoiat în Cehia. Restul familiilor au stat aici până în anul 1836, când s-au strămutat, unii la Ravenska, iar alţii la Şumiţa, lângă Lăpuşnicel. Satul s-a format prin stabilirea aici a 22 de familii cehe, cu 123 de suflete, într-o zonă muntoasă, greu accesibilă şi cu un sol sărac,119 deşi „Reprezentantul Austro-Ungariei Magzarly” din Oraviţa le-a spus să vină aici că vor primi pământ fertil şi case. Au găsit numai bordeiele făcute de soldaţi, din bârne şi nuiele. Apoi au mai venit şi alţi colonişti tot din Boemia, ultimii în 1856. Comenduirea militară din Caransebeş i-a trecut între cei însărcinaţi cu paza graniţelor de sud-vest ale imperiului. Au fost ajutaţi să-şi ridice un „acoperiş deasupra capului”, apoi fiecare familie e lăsată să se descurce cum poate. La două familii s-a repartizat o pereche de boi, un car şi cele mai necesare unelte agricole. După predarea lemnelor din pădurile defrişate le-au rămas pământurile.

Satul Şumiţa este singura colonizare străină ce s-a făcut în zona Craina, ea nu a afectat cu nimic localităţile pur româneşti aflate aici, efectuându-se fără nicio strămutare a locuitorilor.

În scop cultural, economic şi militar, la sediul din Petnic se construiesc: cazarma companiei, cancelaria pentru conducere, şcoala, biserica şi alte utilităţi, pentru buna desfăşurare a activităţii.

Aceste clădiri administrative au fost ridicate prin munca şi cheltuiala locuitorilor din satele care făceau parte din această companie. Clădirile erau trainice, construite din cărămidă arsă şi 119 Grigore Popiţi, op. citată, pag.34

70

piatră, acoperită cu ţiglă solzi, ele au rezistat până în zilele noastre în centrul Petnicului, unde în prezent locuiesc familiile Ciobanu Petru, Ciobanu Călina, Micşa Elena, Bidiviu Nicolae şi Giurginca Viorica, Dumitru şi Ion. Petnicenii şi în prezent numesc spaţiul acesta „între cazărmi”.120

Pentru siguranţa publică se înfiinţează în satele din graniţă corpul de serezani (jandarmi), aceştia având atribuţii similare pandurilor şi plăieşilor. Recrutarea lor cădea în sarcina comandantului de companie, iar grănicerii recrutaţi trebuiau să fie cei mai buni, devotaţi, curajoşi, plini de abnegaţie şi cu o bună condiţie fizică.121 Erau echipaţi în portul lor naţional, umblau pe cai, iar ca armament aveau: o puşcă, două pistoale, un hangher. Ei se subordonau autorităţilor militare ale companiei şi regimentului. Începând cu anul 1859 comandant al corpului de serezani al Regimentului de graniţă nr.13 a fost maiorul Marcu Rotariu din Prigor. Dacă din documente am aflat numele unor grăniceri din satul nostru, în ce priveşte numele serezanilor nu am reuşit să identificăm niciunul, deşi ei au fost în acele vremi.

În contextul revoluţiei de la 1848-1849, Banatul nu a fost unit. Sudul, adică confiniul militar şi oraşul Timişoara au rămas fideli împăratului. Partea centrală ce cuprindea Lugojul, unde activa reprezentantul cel mai de seamă al grănicerilor, almăjanul Eftimie Murgu, născut în satul care îi poartă astăzi numele, fiind ideologul şi conducătorul Revoluţiei în Banat, a fost împotriva împăratului.

Grănicerii bănăţeni, asemenea întregului popor român şi-au manifestat neîncrederea, teama şi oroarea, nu faţă de naţiunea maghiară, ci faţă de clasa socială care a exploatat naţiunile supuse, inclusiv pe cea maghiară. Românii din Graniţă n-au acceptat să lupte pentru integritatea unui stat care nu le acorda nici cea mai mică libertate.122

Împăratul de la Viena, pentru a se asigura de loialitatea românilor din Graniţă, a dat un manifest prin care le aducea la cunoştinţă că a numit un ministru maghiar responsabil, obligându-i

120 Informaţie primită de la scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu121 L. Smeu, op. citată, pag.38122 I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, pag.125

71

de aici înainte să se supună dispoziţiilor acestuia „după ce naţionalitatea, religia şi limba voastră română prin noi şi prin legile ţării ungureşti e asigurată; tot cu acest prilej locţiitorul crăiesc şi ministrul nostru unguresc îi punem de sfântă datorie ca poftele voastre să le cerceteze… Vă chemăm să vă supuneţi şi să nu vă mânjiţi cinstea şi credinţa românilor către Curtea noastră imperială de atâtea ori arătată.”123

Apelul ne arată drepturile de care se bucurau grănicerii, fidelitatea lor faţă de „drăguţul de împărat”, precum şi tonul paşnic şi chemarea la respectarea ordinii sociale în faţa provocărilor revoluţionare.

Pentru grănicerii lui Eftimie Murgu, monarhismul austriac a însemnat un mijloc şi nădejdea de limitare a asupririi de către grofii maghiari.124

În timpul revoluţiei, grănicerii din Craina sunt mobilizaţi pentru a fi trimişi împotriva revoluţionarilor. Bunicul meu îmi povestea cum bunicul său şi alţi grăniceri din Glob şi satele vecine, în anul 1848, au fost împresuraţi în cetăţile fortificate de la Alba Iulia şi Timişoara, aproape 6 luni. În luptele cu generalul Bem, caporalul Petru Grozăvescu a fost decorat cu „Medalia de argint” clasa I (colaină, cum zic globenii).125

Pentru că Imperiul Habsburgic era confruntat cu mişcările revoluţionare izbucnite pretutindeni: Viena, Ungaria, nordul Italiei, compania a IV-a Petnic a fost pusă în stare de luptă, alături de cele din Almăj şi trimise să înăbuşe multiplele revolte din imperiu. Militarii-grăniceri sunt trimişi în nordul Italiei, unde Austria stăpânea Lombardia şi Veneţia. Ei au intrat în luptă pe linia de asediu a Veneţiei, apoi şi în sectorul oraşului Verona. Pierderile umane au fost foarte mari. În ajutorul primilor plecaţi pe front au fost trimise forţe noi şi anume încă 860 de soldaţi din Almăj şi împrejurimile Mehadiei şi Orşovei.126

123 Dănilă Oberşterescu, Monografia comunei Lăpuşnicu-Mare, Editura Tim, Reşiţa, 2009, pag.36124 I. D. Suciu, op. citată, pag.198125 A. Marchescu, op. citată, pag.260126 Ibidem

72

Pe parcursul evenimentelor din Italia, mai mulţi grăniceri din compania a IV-a Petnic au căzut în luptele purtate cu înverşunare, iar alţii au fost decoraţi pentru vitejia lor. Din Glob a fost decorat stajameşterul Ianăş Urdăreanu.127

Cu toate că revoluţia română din 1848-1849 a fost înfrântă, aşijderea celor din întreaga Europă, ea a constituit un bun prilej pentru a lua contact cu marile idei ale veacului, de lupta pentru emancipare socială, economică, politică şi culturală, apoi pentru un stat naţional. Pentru regimurile absolutiste şi autocrate a fost un moment de reflecţie, obligându-le să recunoască idealurile paşoptiste, unele dintre ele fiind consfinţite prin acte juridice. În cele 3 judeţe ale Banatului, a fost dată o patentă imperială, prin care se desfiinţa iobăgia (1853), iar pentru zona militarizată a fost elaborată în anul 1850 o nouă constituţie, ce dădea mai multe drepturi şi libertăţi românilor grăniceri.

În capitolul I se stipula că Graniţa militară făcea parte din Imperiul Habsburgic, dar are o administraţie proprie, unde se va putea folosi limba română, limba provinciei respective.

Capitolul al II-lea consemna drepturi sporite grănicerilor în comparaţie cu prevederile constituţiei din 1807. Astfel, bunurile materiale treceau în proprietatea grănicerilor. Prin constituţia din 1807 exista doar dreptul de folosinţă. Aceste bunuri puteau fi de acum lăsate moştenire sau vândute fără aprobarea comandei militare. De asemenea, se treceau în proprietatea fiecărei comune toate păşunile asupra cărora, până atunci, grănicerii au avut doar drept de folosinţă. Cu toate că pădurile rămâneau în proprietatea statului, grănicerii aveau dreptul de a-şi aduce gratuit lemnele pentru foc şi construcţie.

În capitolul al III-lea erau anulate vechile restricţii ale constituţiei din 1807 şi se acorda dreptul de a învăţa o meserie, de a face comerţ şi de a urma orice instituţie de învăţământ.128

Se poate observa că noua lege a Graniţei este mai liberală, ceea ce va influenţa benefic dezvoltarea satelor grănicereşti.

127 Ibidem128 L. Smeu, op. citată, pag. 81-84

73

Între anii 1853-1856, în urma conflictului politic dintre Turcia şi Rusia, s-a ajuns la aşa numitul război al Crimeii. În acest conflict Austria participă mai mult diplomatic. Pentru a preîntâmpina ocuparea Ţării Româneşti de către Rusia, având asentimentul Turciei şi Prusiei, Curtea de la Viena trimite Regimentul româno-banatic nr. 13 Caransebeş în „Ţară”. Soldaţi-grăniceri din compania a IV-a Petnic sunt trimişi la cartierul armatei. Printre ei s-a evidenţiat şi Nistor Grozăvescu din Glob.129

Această deplasare, pentru grănicerii bănăţeni a constituit un prilej fericit de a-i cunoaşte pe fraţii lor munteni şi idealurile lor de unitate.

Ultima campanie la care au luat parte grănicerii din Glob a fost în timpul războiului austro-prusac din anul 1866, la luptele de la Lippa, Sadova şi Königgrätz.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a mişcării paşoptiste şi confruntată în continuare cu tendinţe centrifuge naţionale, monarhia austriacă s-a văzut nevoită să facă un compromis politic, să treacă la constituirea unui stat dualist cu naţiunea politic privilegiată maghiară.

Astfel, la 17 februarie 1867 s-a semnat acordul privind constituirea monarhiei dualiste austro-ungare, iar la 8 iunie, prin încoronarea lui Francisc Iosef I, împăratul Austriei, ca rege al Ungariei se năştea oficial statul dualist. Acest act politic s-a repercutat negativ asupra celorlalte minorităţi din imperiu.130

Datorită neîncrederii politicienilor maghiari faţă de politica reacţionară a Curţii de la Viena, care ar fi putut folosi oricând grănicerii români pentru a înlătura Constituţia Ungariei Mari, au fost desfiinţate regimentele de Graniţă. Cel mai înfocat partizan al demilitarizării a fost contele diplomat Iulius Andrassy.131

Diminuarea pericolului turcesc a fost o altă cauză care a condus la desfiinţarea Confiniului militar.

Pe baza manifestului împărătesc din 9 iunie 1872, regimentul româno-banatic nr. 13 se dizolvă şi ia naştere Regimentul de

129 A. Marchescu, op. citată, pag.165130 D. Oberşterescu, op. citată, pag. 39131 Liviu Groza, op. citată, pag. 133

74

infanterie nr. 43 Caransebeş. În 1873 se desăvârşeşte încorporarea confiniului militar la Ungaria, prin anularea tuturor legilor grănicereşti ce aveau legătură directă cu Viena. Prin înfiinţarea judeţului Severin cu sediul la Caransebeş, Globu Craiovei făcea parte din plasa Orşova. La 1881 se face o nouă organizare administrativ-teritorială în urma căreia o parte a judeţului Severin se uneşte cu judeţul Caraş, luând naştere judeţul Caraş-Severin în limitele apropiate de cele actuale.

Organizarea grănicerească a avut darul să întroneze în popor ordinea şi disciplina, îndeplinirea cu conştiinciozitate şi punctualitate a obligaţiilor militare şi publice, o viaţă ordonată de familie şi o bună gospodărire comunală, a asigurat o existenţă solidă păturii ţărăneşti precum şi posibilitatea creării unei clase de intelectuali şi industriaşi.

Situaţia materială, intelectuală şi morală a grănicerilor era destul de înfloritoare, ca urmare a cointeresării lor prin acordarea dreptului de proprietate asupra pământului. Organizaţia grănicerească a fost unică în felul ei, corespunzând menirii sale.

În urma călătoriei prin toate satele Regimentului nr.13, deci şi în satul nostru, Globu Craiovei, Ion Bartolomeu omagia hărnicia femeilor ţărănci, arătând că: „a aflat femeile române lucrând câmpul, ajutându-se unele pe altele prin clacă. Ele cântând doine în cor săpau sau îngropau cucuruzul, planta de predilecţiune a românilor. Pe multe dintre dealuri se vedeau femeile purtând leagănul în spate. Stimă şi onor acestor femei sârguincioase şi neobosite, cărora li se adscrie cu drept cuvânt partea leoniană a conservării naţionalităţii şi limbii române.132

După anul 1872, cele 94 de comune româneşti din fosta graniţă bănăţeană, aflate în plăşile Caransebeş, Teregova, Orşova şi Bozovici şi patru localităţi negrănicereşti cu activitate industrială: Ferdinand (Oţelu Roşu), Rusca Montană, Bigăr şi Baia Nouă se constituie în „Comunitatea de Avere” cu sediul în Caransebeş. La

132 Ioan Bartolomeu, Schiţe istorice şi culturale despre teritoriul fostului Regiment grăniceresc nr. 13 Român-Bănăţean din cei 6 ani din urmă şi existenţei din 1866-1872, Caransebeş, 1892, pag. 6

75

data constituirii Comunităţii, în satele grănicereşti trăiau 9500 de familii, cu un total de 130.000 de suflete.

Tratativele între reprezentanţa regimentară şi statul maghiar au durat până în anul 1879, când Comunitatea de Avere a primit un domeniu în suprafaţă de 251.919 jugăre, estimată la o valoare de 16.233,106 florini valută austriacă, deci o avere considerabilă. Domeniul respectiv era situat doar pe raza a 71 de comune, celelalte, printre care Globu Craiovei şi Cruşovăţ, neavând păduri ale statului sau erariale, ci doar păduri comunale din apropierea satului, socotite păduri de scut, care rămân în paza statului permanent.133 În arealul satului mai există şi păduri proprietate privată a fiecărei familii, numite „zăbrane” cu suprafeţe cuprinse între 1 şi 3 jugăre cadastrale, aflate aproape în totalitate pe culmile Belcovăţ, Priod şi Vâru Înalt. Ele provin din înzestrarea fiecărui comunion grăniceresc, în anul 1807 cu 24 de jugăre de pământ, dintre care o parte erau pădure zăbran, din care o dată la 2-3 ani se tăiau crengile tinere pentru „frunzarul” ce servea ca hrană oilor în timpul iernii.

Dar şi satele care n-au avut păduri ale statului în teritoriul lor au beneficiat de proprietatea comună, având asigurate toate productele silvice şi accesorii în satele vecine; satul nostru Glob, din pădurile aflate în proprietatea satului Iablaniţa, în perimetrul Sfârdin, de unde îşi asigura lemnul de foc şi construcţie. Dintre productele accesorii, cel mai important era păşunatul, care, aşa cum se arăta în 1921, într-un raport al conducerii Comunităţii, constituia venitul principal al unei populaţii ce avea drept ocupaţie de bază creşterea vitelor.134 Globenii îşi păşunau oile la Poiana Bruscanu şi Poiana Rotată. În acelaşi fel, satele Globu Craiovei, Cruşovăţ şi Iablaniţa au mai primit în proprietate câte o culme din Munţii Cernei, tot ca păşune.

La 19 decembrie 1879 s-a ales primul Comitet al Comunităţii de Avere. Funcţia de preşedinte i-a fost încredinţată generalului Traian Doda, fostul şef de stat major la Curtea imperială din Viena, care a condus Comunitatea timp de 18 ani, fără a fi remunerat. 133 Vasile M. Zaberca, Satul bănăţean, pag. 47-48134 Raportul Comitetului Comunităţii de Avere din 26 august 1921.

76

Principala activitate a fost aceea de administrare şi conservare a pădurilor reunite ale familiilor „împădurite”. Comunitatea mai asigura burse pentru elevii şi studenţii merituoşi, a construit o serie de clădiri în toată zona, precum şi hotelul Cerna din Băile Herculane (anul 1936), unde grănicerii şi urmaşii lor au beneficiat de tratament balnear în mod gratuit.

Desigur, au existat şi abuzuri din partea locuitorilor unor sate în defrişarea pădurilor, aşa cum reiese dintr-o circulară a episcopului Ioan Popasu din Caransebeş, adresată Parohiei din Globu Craiovei:135 „Este un lucru tristu, cunoscutu de toţi, că în ţinutul măritului nostru regiment de margine c.r. romano-banaticu nr. 13 pradările, prevaricaţiunile de păduri, călcările legilor date de la mai înaltele locuri pentru cruţarea pădurilor, ele în locu să se împucineze pe di ce trece merge totu mereu se înmulţiescu … Pricinile acestui reu nespusu de mare se vede a fi închipuirea cea greşită şi nelămurită a poporului despre proprietatea păduriloru. Poporulu nostru adeca-şi închipuiesce, că padurile le-au datu Domnedieu; că la ele nu a lucratu şi nu a ostenitu omulu şi că de acestu daru domnediescu se poate neîmpedecatu folosi şi bucura fie care omu, ca de un bunu, la care au dreptu toţi semenii. De aici apoi urmeza, că pădurile, prevaricaţiunile şi furturile de lemn din pădure nu se temu a fi pecatu şi nu se primescu de fapte împotriva bunelor moravuri şi împotriva cinstei omului… de bunăstarea pădurilor atârna şi bunăstarea averii lui pe viitoriu… ear pe nepoţii şi stranepoţii loru care voru simţi mai greu lipsa paduriloru îi vor aduce ca să-i blesteme cu cuvinte de focu”.NB: „Preoţimea parochiale va publica acestu circulariu în biserici şi trei Duminici sau sarbatorii una după alta şi se va folosi de dânsa spre învăţătura poporului la toată ocasiunea binevenită.”

Ca şi în alte părţi ale Transilvaniei şi Banatului, şi în Globu Craiovei se face simţită tendinţa de maghiarizare forţată a populaţiei. În anul 1913 se maghiarizează numele dealurilor, apelor şi satelor din Almăj, Craina şi alte zone, astfel, numele localităţii noastre devine Kiskiraymezo,136 adică „Livada mică a craiului”. 135 Arhiva Parohiei Globu Craiovei, Registrul instrucţiuni.136 Arhiva Primăriei Iablaniţa, sat Globu Craiovei

77

Studierea registrelor de stare civilă şi a cataloagelor şcolare evidenţiază faptul că şi prenumele persoanelor au fost maghiarizate: Constantin devine Szilard, Meilă (Mihai) – Mihaly, Elisabeta – Ersebet, Ion – Ianoş, Dănilă – Döne, Nicolae – Mikloş, Ilie – Illy. Dar, locuitorii satului, îndrumaţi de preoţii Zaharia şi Grigore Popovici şi-au botezat copiii cu nume noi, alese fie din istorie, fie dintre sfinţii ortodocşi, care nu puteau fi maghiarizate, precum Traian, Şofronie, Romulus, Noe, Ignat, Strectu, Alimpie, Vartolomeu, Pelaghia, Icoana, Cruciţa, Paraschiva, Varvara137 etc.

Componenţa naţională nu a fost modificată cu nimic, localitatea păstrându-şi caracterul etnic în exclusivitate românesc şi într-o mare măsură starea de izolare şi conservatorism.

Autorităţile ungureşti au luat aspre măsuri pentru a împiedica alegerea în Dietă (Parlament), în Congregaţia Judeţeană şi în Comunitatea de Avere, a tuturor românilor care nu candidau ca susţinători ai partidelor maghiare, ci erau candidaţi din partea Partidului Naţional Român, ori independenţi. O astfel de măsură a fost şi aceea de a stabili secţii de votare cât mai departe, iar jandarmii împiedicau cum puteau prezenţa românilor la vot. De pildă, pentru a bloca alegerea generalului Traian Doda în Parlamentul din Budapesta, secţia de votare a fost pusă la Caransebeş. Cu toate aceste măsuri, alegători din Glob, Petnic, Iablaniţa şi alte sate, cu mâncarea în straiţă şi pe drumuri numai de ei ştiute, în dimineaţa votării au fost în faţa secţiei de votare pentru a-l alege pe general, care a şi reuşit mereu între anii 1874-1887. În anul 1914, alegătorii din districtul Mehadia, deci şi cei din Glob, a trebuit să meargă la vot la secţia din Bozovici. Interesant de ştiut este şi faptul că drept de vot aveau numai proprietarii a cel puţin 10 jugăre (aşa numitul vot cenzitar) şi cei care puteau conversa în limba maghiară.138 În anul 1910, locuitorii Crainei şi Almăjului l-au susţinut în campania electorală pe dr. Aurel Vlad, candidatul Partidului Naţional Român. Dar, prin falsificarea rezultatului alegerilor, Constantin Burdea, candidatul guvernului maghiar, iese învingător.137 Ibidem138 Ziarul Drapelul, Lugoj, nr.44/1914

78

În urma recensământului din anul 1910 se evidenţiază faptul că localitatea Globu Craiovei are o stare economică prosperă, toate casele sunt solide, fiind construite din piatră şi cărămidă arsă, acoperite cu ţiglă, iar populaţia în totalitate este de religie ortodoxă. Primul război mondial, izbucnit ca urmare a ascuţirii la maximum a contradicţiilor dintre marile puteri imperialiste, şi-a lăsat amprenta şi asupra vieţii patriarhale pe care o duceau locuitorii satului nostru, la acest început de secol. Aceşti oameni sunt supuşi la sacrificii umane şi materiale pentru un stat care a devenit mai mult „o închisoare a popoarelor” şi în serviciul unor împăraţi care vedeau în cei mai buni fii ai poporului român, un tribut de sânge aproape sigur, dat ambiţiilor lor cotropitoare.

Un număr se 167 de fii ai acestui sat mic au fost mobilizaţi şi obligaţi să lupte în armata austro-ungară, contrar voinţei şi oricăror interese ale lor, departe de hotarele ţării, prin tranşeele Galiţiei, prin pădurile Bucovinei, prin pietrele pleşuve ale Italiei sau prin pustiurile îngheţate ale Siberiei.

Mobilizarea a fot vestită în sat prin pancarte afişate în mai multe părţi de către notarul circual de la Iablaniţa, Bosert Augustin, duminică 26 iulie 1914, la orele 3 după masă.139 Luni dimineaţa, după ce au asistat la o slujbă la biserică şi au fost „împărtăşiţi” (cuminecaţi), feciorii din sat au plecat în necunoscut să-şi dea tributul de sânge, neştiind dacă se vor mai întoarce sau nu. Erau însoţiţi cu jale mare de toată suflarea satului şi de bubuitul tunurilor ce se auzeau din Serbia.

Oare ce or fi simţit Moise Panduru şi soţia sa, când din cei 11 copii ai lor, 4 feciori frumoşi ca bradul au plecat pe front ?! Probabil Dumnezeu a fost impresionat de atâta durere şi i-a ferit de rele pe unde au umblat, ca ei să se întoarcă cu bine şi teferi acasă.

Nu acelaşi noroc l-au avut alţi 30 de tineri globeni care au rămas să-şi ducă somnul de veci departe de satul natal şi de cei dragi.

Tinerii eroi globeni căzuţi în Primul război mondial au fost: Iosif Gherescu, Nicolae Jurescu, Gheorghe Ghimboaşă, Luca Guleran, Petru Gherescu, Zaharia Rostescu, Mihail Rostescu, 139 Din amintirile şi însemnările preotului Grigore Popovici - manuscris

79

Gavrilă Răduţa, Iosif Răduţa, Ignat Lăzărescu, Zaharia Grozăvescu, Ianăş Cerbicea, Tudor Stanoievici, Iosif Rostescu, Adam Răduţa, Ilia Andrei, Ianăş Pereş, Vidu Barbuţu (ultimii doi pe frontul românesc), Martin Gherescu, Zaharia Grozăvescu, Alexa Moinăr, Vidu Velţănescu, Petru Gherescu, Ion Gherescu, Ion Murdială, Lazăr Şandru, Gheorghe Grozăvescu, Moise Şandru, Milă Şandru, Achim Velţănescu.140

Un număr mare de globeni au căzut prizonieri, din care 34 în Rusia, iar 9 în Italia; ei s-au întors acasă după terminarea definitivă a războiului.

Numai din cadrul regimentului 8 honvezi din Lugoj aveau să cadă prizonieri la ruşi, în luptele pentru cetatea Psemysel - Galiţia, 11 ostaşi din Glob: învăţătorul Nicolae Fişteag, comerciantul Ilie Popovici, Iosif Constantinescu, Tudor Şandru, Toma Şandru, Vasile Andrei, Ianăş Orza, Simion Micşa, Alexa Boroica, Gheorghe Vrancuţa şi Gheorghe Grozăvescu.141

Trăind cu speranţa în suflet că doar, doar cei căzuţi pe câmpul de luptă nu sunt morţi ci doar prizonieri, multe familii nu au acceptat decât după 10-13 ani să fie declarat decesul. Aşa a fost şi cazul lui Petru Gherescu, mort în 13 iunie 1918 pe câmpul de luptă şi declarat decesul abia în 26 martie 1931.

Cei rămaşi acasă nu au avut nici ei o situaţie mai bună pentru că prin plecarea bărbaţilor apţi de luptă, în sate greul muncilor a căzut pe umerii femeilor, bătrânilor şi copiilor. La toate acestea se adăugau rechiziţiile de tot felul, pentru nevoile frontului 140 Ibidem141 Ibidem

80

şi abuzurile autorităţilor care, şi din puţinul ajutor primit de familiile celor plecaţi pe front, îşi însuşeau anumite sume.

Buletin de moarteNumărul mare al morţilor, ca şi condiţiile grele de viaţă din

timpul războiului (lipseau mai toate produsele necesare traiului: petrol, chibrituri, făină, sare, zahăr), la care se adăugau abuzurile funcţionarilor maghiari, au făcut să crească ura locuitorilor satului împotriva asupritorilor şi să crească speranţele de realizare a idealului de veacuri al poporului român – unitatea naţională.

În ziua de 2 noiembrie 1918, soldaţii din Craina, ca toţi ceilalţi soldaţi români, cum au primit vestea încetării războiului pe toate fronturile, s-au considerat liberi şi, fără să mai aştepte ordinele cuiva, au plecat cu tricolorul prins la chipiu şi înarmaţi spre casele lor. La sosirea soldaţilor în Glob nu s-au produs nici un fel de incidente, aceasta nu pentru că ei nu îi urau pe jandarmii ungureşti (şândarii) şi notarul comunal, dar aceştia se găseau la centrul de comună în satul Iablaniţa.142

Între 4 şi 17 noiembrie 1918, sub conducerea Partidului Naţional Român, au loc în comunele din sudul Banatului, pentru a asigura ordinea şi siguranţa, adunări în care se constituiau Consiliile naţionale locale şi Gărzi naţionale. Astfel de adunare s-a desfăşurat şi la şcoala din Glob unde s-au constituit atât Consiliul Naţional local, format din 10 membri: Alimpie Fişteag – preşedinte, Grigorie Popovici – preot, Ilie Popovici – comerciant, Ilia Rostescu, Iosif Ghimboaşă, Stretcu Gherescu, Vasile Gherescu, Petru Răduţa, Isac Şandru şi învăţătorul Nicolae Fişteag.

Garda Naţională a fost condusă de avocatul dr. Isac Rădulescu.143

În ziua următoare, 5/18 noiembrie 1918, s-a ţinut adunarea de formare a Consiliului Naţional Român al districtului Mehadia, cu participarea a 61 de delegaţi din 15 sate. Din Globu Craiovei a participat Alimpie Fişteag şi preotul Grigore Popovici. Ca preşedinte al Consiliului districtual a fost ales preotul Coriolan Iosif

142 Arhivele de Stat Timişoara, fond N Ilieşiu, Însemnările inv. N. Fişteag – în manuscris143 Ibidem

81

Buracu, iar comandant al Gărzii Naţionale – căpitanul Iosif Drăghici.144

Pentru ziua de 14/27 noiembrie 1918 au fost convocaţi la Caransebeş delegaţi ai consiliilor naţionale din satele „Comitatului Caraş-Severin” ca să fie aleşi cinci delegaţi la „Marea Adunare Naţională Română” de la Alba Iulia. Între delegaţii participanţi la Caransebeş s-au numărat Ion Balaci din Iablaniţa, Matei Armaş din Petnic, Alimpie Fişteag din Globu Craiovei.145

Pentru a participa la „Marea Adunare Naţională Română” au fost aleşi: Gore Ion (Mehadia), Nicolae Ivănescu, dr. Alexandru Moraru, Ilie Roman şi dr. Ion Sîrbu, preot şi istoric din Rudăria (Eftimie Murgu).

Înfăptuirea măreţului act al Marii Uniri a fost primit de locuitorii micului nostru sat cu mare însufleţire.146 Ei au simţit că au ieşit de sub jugul străin şi nădăjduiau într-o viaţă de stat pur românească, dreaptă şi egală pentru toţi. Satul îşi recapătă vechiul nume românesc. În administraţie sunt numiţi funcţionari români, învăţământul primar se desfăşoară numai în limba română. Înscrierea elevilor în cataloage se face exclusiv cu prenumele lor româneşti.

După Unire (1 decembrie 1918), pentru menţinerea ordinei în Banat, au fost aduse trupe sârbeşti. În Glob aceştia s-au comportat corect faţă de populaţie, în schimb la Iablaniţa îşi mai aduc aminte şi acum bătrânii satului cum sârbii l-au spânzurat pe Florea, un hoţ din partea locului.147

La sosirea jandarmilor români în gara Iablaniţa, intelectuali şi locuitori ai satelor Iablaniţa, Petnic şi Globu Craiovei i-au primit cu flori, cântece de fanfară şi mult entuziasm.

În primăvara anului 1919 se înrolează ca voluntari în armata română: Ilia Rostescu, Iosif Ghimboaşă, Stretcu Gherescu, foşti

144 Al. Porţeanu, Lupta revoluţionară a maselor populare din jud. Caraş-Severin, pentru unirea cu România, Banatica, Reşiţa, 1977, pag 320145 Dumitru Terfaloagă, op. citatp, pag. 41146 Din însemnările înv. Nicolae Fişteag - manuscris147 Informaţie primită de la Bratescu Pavel, 86 de ani

82

prizonieri în Italia, Vasile Gherescu şi Petru Răduţa – veniţi de pe frontul din Rusia.148

Desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român în istoricul an 1918 a deschis calea dezvoltării unei Românii moderne, a creat condiţii pentru evoluţia economică, politică şi socială a ţării, pentru afirmarea ei în plan internaţional ca stat unitar, suveran, cu un ideal măreţ pentru pace şi colaborare cu toate popoarele.

În urma reformelor radicale din anii 1918-1923, vechile structuri economice ale ţării au fost înlocuite cu unele noi, moderne, România având caracteristicile unui stat cu regim parlamentar în urma adoptării noii constituţii din 28 martie 1923.

La terminarea războiului şi după înfăptuirea unităţii naţionale a statului român, satul Globu Craiovei se prezenta astfel:149

- Suprafaţa: 2603 jugăre;- Populaţia în 1920: 814 locuitori, toţi români;- Case: 195;- Secretariat cercual la Iablaniţa;- Plasa Orşova;- Judeţul Caraş-Severin;- Judecătoria cercuală Orşova;- Perceptorat la Mehadia;- Tribunal la Caransebeş;- Poşta ultimă la Mehadia;- Cea mai apropiată staţie CFR – la Cruşovăţ (6 km).

Ca o consecinţă a faptului că marea proprietate a grofilor se termina în apropierea Caransebeşului şi datorită creării Comunităţii de Avere, în „Graniţă” reforma agrară s-a redus la completarea izlazurilor comunale.

Satele Şumiţa, Iablaniţa, Jupalnic, Putna, Globu Craiovei cereau conducerii judeţului să fie înzestrate cu terenuri din raza localităţilor Topleţ, Cruşovăţ, Eşelniţa, Mehadia şi Petnic pentru că

148 Nicolae Ilieşu, op. citată149 C. Martinovici, N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, 1921

83

în hotarul lor nu existau terenuri disponibile cu care să fie împroprietăriţi veteranii de război, văduvele şi orfanii.

În anul 1923, situaţia satului nostru era următoarea:150

Numele comunei Globu Craiovei Locuitori pe

neamRom. 891

Alte naţ. -Case 199

Nr. imp. pe categorii

La imp. agricol 207La imp. pe clăd. 3

La imp. ind. şi comer. 9Total 219Arător 589Grădini 322Fâneţe 542

Vii -Păduri 110Păşuni 960

Stuf, bălţi 80Total 2603

După terminarea războiului a început şi construirea şoselei prin Cheile Globului. La început au lucrat refugiaţi din armata generalului albgardist Vranghel. Apoi lucrările au fost preluate de Prefectura judeţului Caraş-Severin, care a alocat suma de 365.000 de lei pentru o porţiune de 1,5 km şi 12.000 de lei în vederea întocmirii proiectului definitiv al şoselei.151

După ce şoseaua a fost „inaugurată” de vreo două-trei ori, cu răchie profriptă de Almăj, în lipsă de credite, lucrările au fost abandonate, lăsând ca natura să şteargă şi primele încercări tehnice

150Tr. Birăescu, Aspectul reformei agrare în jud. Severin, 1923, în Banatul de altădată, studii istorice, vol. I, Timişoara, 1944151 Prefectura jud. Caraş-Severin, Raport asupra situaţiunii jud. Caraş-Severin pe anul 1924, Tipografia Lugoj

84

întreprinse împotriva suveranităţii ei.152 Terminarea definitivă a lucrărilor a avut loc abia în 1968, iar în anul 2009 au fost efectuate lucrări de reabilitare, şoseaua având aspectul unei căi de comunicaţie rutiere moderne.

Între cele două războaie mondiale, viaţa locuitorilor satului nostru s-a scurs normal. La început, între anii 1919-1920, locuitorii au resimţit multe privaţiuni de pe urma rechiziţiilor impuse de război. Ei au muncit din greu pentru refacerea gospodăriilor lor.

Deşi pământul era puţin faţă de numărul familiilor şi slab productiv, principala ocupaţie rămâne agricultura cu ramurile ei, creşterea animalelor şi cultura pomilor fructiferi, prunul situându-se pe primul loc, ţuica fiind un produs care aducea venituri băneşti în fiecare gospodărie. Prin depozitul comerciantului Iosif (Ioşca) Şandru, oamenii îşi valorificau atât ţuica, cât şi prunele şi merele. În comună funcţionau tot timpul toamna 6-7 cazane pentru fabricarea ţuicii. Familiile care posedau cazane au fost: Andrei Toma (Tima), Ghimboaşă Ion (Moraru), Grozăvescu Vichente (Dăescu), Şandru Iosif (Ioşca), Şandru Tudor şi Ciocu Petru.

A doua ocupaţie importantă a locuitorilor a constituit-o creşterea animalelor. În anul 1941 existau în sat 1693 de oi, 230 de vaci, 113 boi, 58 de cai, 113 porci, 41 de capre şi 100 de stupi.153

Animalele erau valorificate în târgul de la Mehadia, care avea loc în fiecare sâmbătă, începând cu anul 1853, la târgul de miercuri de la Mehadica sau cel de marţea de la Bozovici. Unii locuitori precum Gin Boroica, Ilie Boroica (Orei) făceau comerţ cu animale. Se duceau cu trenul chiar până la Strehaia, cumpărau tineret bovin şi bovine, apoi le vindeau în târgurile din Mehadia şi Bozovici.

Animalele erau crescute nu numai pentru a fi valorificate, ci şi pentru nevoile fiecărei gospodării, pentru tracţiune, carne, lapte şi lână.

Cultura cerealelor a avut un rol secundar, ca urmare a suprafeţelor arabile reduse. Deficitul de cereale era asigurat din

152 P. Nemoianu, Valea Almăjului, în Analele Banatului, anul II, ianuarie-iunie, 1929153 Datele recensământului general din 6 aprilie 1941, publicat de dr. Sabin Manuilă, Bucureşti, 1947

85

Vechiul Regat, prin târgul de la Mehadia. Pe apa Craiovei oamenii satului şi-au construit, încă din timpul stăpânirii austriece, mai multe mori.

Situaţia economică şi înzestrarea tehnică a gospodăriilor ţărăneşti în anul 1941 se prezenta în felul următor:154

- Exploataţii (familii): 204;- Predomina proprietatea mijlocie, între 2-7 ha;- Pluguri: 148;- Grape: 74;- Rariţe: 6;- Care şi căruţe: 150;Analizând datele acestui recensământ concluzionăm faptul că

înzestrarea tehnică a satului Glob era necorespunzătoare. Din 204 familii (exploataţii), doar 148 aveau pluguri, numai 74 deţineau grape, lipseau uneltele perfecţionate ca: semănători, secerători. Un fapt pozitiv era acela că în sat era un număr de 150 de care şi căruţe, datorită efectivelor mari de animale de tracţiune – boi şi cai.

Ca o consecinţă a faptului că natalitatea avea un indice ridicat, în fiecare familie se năşteau cel puţin 3-4 copii, loturile de pământ s-au tot fărâmiţat şi gospodăriile au rămas cu suprafeţe reduse în exploataţie. Pentru a-şi spori suprafeţele cultivabile, locuitorii au defrişat treptat pădurile de pe dealurile înconjurătoare: Branivii, Baria, Streniac, Glanevâr etc. Defrişarea s-a mai făcut şi pentru a avea lemne necesare la arsul cărămizii. De asemenea, au fost ocupate în mod abuziv şi părţi din izlazul comunal şi aşa în suprafaţă redusă.

Unele familii, neavând pământ suficient, au migrat la oraş, angajându-se ca muncitori la diverse întreprinderi. Astfel, 3 familii s-au stabilit în Orşova, una la Caransebeş, una la Lugoj, şi două în America: Petru Boroica – Buluta şi Gheorghe Balan – Biţă. Dacă după un număr de ani Petru Boroica s-a întors, stabilindu-se în Orşova, Gheorghe Balan a rămas în Statele Unite în oraşul Los Angeles.

Mai mulţi locuitori au plecat în Bucureşti, unde s-au angajat ca muncitori la diverse întreprinderi, aşa cum au fost Romulus 154 Ibidem

86

Bălan, Iosif Bălan, Şofron Şandru, Gheorghe Gherescu (Stroca), Tudor Micşa, Ion Balan etc. Alţii au lucrat pentru Ioşca Şandru, care avea fabrică de preparat lichior în Timişoara, depozite pentru mărfuri şi petrol în gara CFR Iablaniţa, prăvălii şi cârciumi în Glob, Iablaniţa şi Cornereva.

În economia satului, între cele două războaie mondiale, un loc important l-au ocupat şi meseriile. Ele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu profilul agricol al economiei şi nevoile personale ale populaţiei; erau zidari, dulgheri, tâmplari, rotari, fierari, cojocari, croitori, opincari.

În ceea ce priveşte viaţa politică a satului, aceasta era dominată de activitatea partidelor politice existente în acea vreme. Locuitorii cu drept de vot, după război, îl aleg ca deputat în primul parlament al României Mari pe dr. Ioan Sârbu, preot în Rudăria.

În anul 1928, din partea Partidului Naţional Ţărănesc, este ales în parlamentul României preotul Coriolan Iosif Buracu din Prigor.

În preajma celui de-al doilea război mondial Globul era un sat cu un număr mare de familii care trăiau în bunăstare, dar cu un nivel cultural scăzut şi cu un număr însemnat de familii sărace, care se zbăteau în greutăţi de tot felul.

Dezvoltarea firească a vieţii locuitorilor din Glob, ca a tuturor românilor, a fost brusc întreruptă de izbucnirea, în septembrie 1939, a celui mai cumplit flagel al sec. XX, al doilea război mondial, ce va aduce ţării noastre suferinţe inimaginabile, de altfel ca întregii omeniri.

În toamnă sunt mobilizaţi mulţi locuitori ai Globului şi vărsaţi la diferite unităţi militare din ţară: Regimentul 96 Infanterie Caransebeş, 95 Infanterie Turnu-Severin, 94 Infanterie Orşova, 14 Infanterie Lugoj, 4 Infanterie Deva şi 16 Infanterie Fălticeni.

Armata română, alături de unităţi militare germane, a participat la operaţiunile de luptă desfăşurate în Basarabia, Odessa, Crimeea, de la Cotul Donului şi la marea bătălie de la Stalingrad. Armata română, dusă departe de hotarele patriei, a suferit pierderi grele umane şi materiale.

87

Din rândurile militarilor din Globu Craiovei, participanţi la luptele de pe frontul de răsărit şi la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, au căzut pe câmpul de luptă sau în urma rănilor primite 18 tineri. În semn de preţuire şi cinstire a memoriei lor, în anul 1945, ceferiştii din sat le-au ridicat un frumos monument din marmură în formă de cruce pe care l-au aşezat iniţial în centrul satului. După ce s-a proiectat actuala şosea, monumentul a fost strămutat în curtea bisericii. Pe cruce sunt înscrise numele celor cu un aşa trist destin:

Slt. Fişteag Nicu (student)Popovici Gligore (învăţător)Micşa PavelVepsa NicolaeŞandru GavrilUrdăreanu IancuPanduru VasileGrozăvescu IosifŞandru AchimGherescu GheorgheGherescu PetruŞandru GheorgheUrdăreanu PetruMicşa PetruBratescu VasileFrânculescu PetruLăzărescu IonDe la locuitorii satului, pe tot parcursul războiului, au fost

rechiziţionate cantităţi însemnate de grâne, alimente, bovine, ovine, ce au fost destinate sprijinirii frontului. Bunicului meu, Mihai Orza, i-au fost luaţi amândoi caii - Şargu şi Piţa - şi duşi pe front până în Crimeea. Atunci când au fost ucişi, taica a primit telegrame prin care era înştiinţat de dispariţia lor. A păstrat cu sfinţenie aceste telegrame în „soba nouă”, după oglindă, cât a trăit el.

După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei şi pe teritoriul ţării s-au desfăşurat aprige lupte între armata germană în retragere şi cea sovietică şi română,

88

satul nostru nu a suferit distrugeri materiale, deoarece aici nu s-au desfăşurat niciun fel de operaţiuni militare.

Lupte între cele două armate s-au purtat în Almăj, pe teritoriul satelor Borlovenii Noi, Prigor, Bozovici, Dalboşeţ şi Şopotu-Nou, în perioada 17-29 septembrie 1944.

Începând cu seara zilei de 26 septembrie 1944 şi continuând cu 27, 28 şi 29, Bozoviciul a devenit teatrul celor mai puternice bătălii din Banat. În 30 septembrie, în disperarea lor, trupele germane au incendiat, printre alte multe clădiri din Bozovici, cazarma grănicerească construită în vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780), prin munca şi contribuţia almăjenilor.

Ostaşii sovietici motorizaţi au fost paşnici şi s-au comportat civilizat cu sătenii în cele câteva zile cât au staţionat. În schimb soldaţii sovietici de origine asiatică: chirchizi, tadjici şi cazaci veniţi cu căruţele au avut o comportare deplorabilă. Au luat din gospodăriile oamenilor şi din grădini tot ce s-a putut lua: haine, porci, găini, alimente, legume. Dar cel mai mult au cerut „votcă” şi ceasuri. Au mâncat până şi borhotul de prune pe care oamenii n-au reuşit s-l frigă la cazane. Cu forţa au rechiziţionat caii rămaşi în sat şi căruţele găsite în curţile oamenilor, până şi lanţurile cu care se legau sau se priponeau vitele. Pe deasupra au fost foarte murdari şi imprudenţi, aprindeau câte 5-6 focuri în curte, sub tream (şupă), în grădină lângă stogurile cu fân ca să-şi fiarbă ceai şi „pilmenii” (nişte pâini mici, uscate, umplute cu brânză).

Pe lângă soldaţii din Glob căzuţi pe fronturile de luptă, au fost mulţi răniţi şi mulţi prizonieri. Amintesc doar cazul lui Ianăş Periş, care s-a întors fără un picior şi a purtat o proteză rudimentară din lemn, până la moarte.

Unii prizonieri s-au întors după câţiva ani în sat. Nu aceeaşi situaţie au avut-o şi prizonieri Iosif Bălan şi Ilie Budan, care au fost eliberaţi după o perioadă de 10 ani. Mama lui Iosif Bălan ia pus simbolic cruce în cimitir şi a îngropat sicriul în care avea puse hainele şi toate cele ce se pun mortului. I-a slobozit apă şi i-a pus pomene. Când s-a întors, după ce nimeni nu se mai gândea că trăieşte, s-a dus în cimitir şi şi-a tăiat crucea. Deşi s-a întors în Bucureşti, unde avea soţia, a venit la fiecare sărbătoare cu drag la

89

Glob. Ilie Budan s-a înapoiat după 20 de ani cu soţia rusoaică şi cele două fiice. Acestea nu s-au putut acomoda cu traiul din Glob şi au plecat la Bucureşti, unde s-au stabilit.

După război, în ţară au loc schimbări ce nu ocolesc nici satul nostru. Anii 1945-1947 sunt ani de mare foamete şi sărăcie, atât ca urmare a pierderilor suferite de gospodăriile ţărăneşti în timpul războiului, cât şi a secetei din anul 1946. În acest an nu a căzut nici un strop de ploaie de la sfârşitul lunii iunie până în 6 octombrie, toată recolta a fost compromisă, iar iarba s-a uscat, animalele nu mai aveau ce să pască. Oamenii erau disperaţi, plecau în Oltenia după porumb şi grâu. Au fost familii sărace care luni de zile au mâncat mămăligă făcută din urzici, lobodă, ştir sau drăgăvei şi câte o mână de făină.

Necazurilor provocate de calamităţile naturale li s-au adăugat şi cele de ordin politic, care au creat în rândurile populaţiei nelinişte şi teamă, frica pentru propria libertate a pus stăpânire pe sufletele tuturor.

După toate privaţiunile din timpul războiului, după jafurile făcute de unii ostaşi sovietici şi după foametea din 1946-1947, gospodăriile globenilor au început să se refacă, oamenii să se bucure de o viaţă mai bună. În magazine sunt aduse treptat bunuri de strictă necesitate: zahăr, ulei, sare, petrol, chibrituri etc.

Însă această perioadă de relativă bunăstare nu a fost de lungă durată, deoarece noul regim comunist, impus în România cu sprijinul Uniunii Sovietice, a introdus sistemul cotelor, pentru că trebuiau plătite despăgubirile de război faţă de U.R.S.S. Sărmanului ţăran i se lua totul: brânza, laptele, lâna, carnea, cartofii, grâul, porumbul şi fânul, chiar dacă recoltele erau mici, datorită condiţiilor climatice.

Ţin minte perfect de bine cum, de cele mai multe ori, de la maşina de treierat, care era strict supravegheată de delegatul de partid şi un miliţian, bunicii mei veneau acasă doar cu paiele şi cu puţinul grâu lăsat pentru sămânţă ca să fie asigurată cota anului viitor. Noi eram în familie opt persoane ce trebuiau hrănite. Părinţii mei se duceau în Oltenia la Maglavit şi-n alte sate unde recoltele erau mari la ha şi aduceau porumb, grâu şi făină. Pentru a preda

90

cota de cartofi au călătorit până la Tohanul Vechi lângă Braşov (ei beneficiau de permise CFR, tatăl meu fiind muncitor la căile ferate), ca recolta obţinută acasă să ne rămână nouă.

Această colectare forţată a produselor oamenilor, care erau remunerate cu sume modice, a avut opozanţi în satul nostru. Locuitorii Simion Grozăvescu şi Petru Miuţescu, ţărani cu pământ puţin şi slab roditor, pentru că li s-a impus o cotă prea mare de fân, s-au dus în gara CFR Iablaniţa, unde erau adunate cotele de la toate satele din Almăj şi Craina şi au incendiat şirele de fân. Ei au fost descoperiţi, arestaţi şi condamnaţi pentru sabotarea noului regim comunist. Au executat 3 ani şi 6 luni de muncă forţată în colonia de la Poarta Albă, la construcţia canalului Dunăre – Marea Neagră.

Unii locuitori ai satului au fost implicaţi şi în rezistenţa anticomunistă din anul 1949. Cetăţeanul Grozăvescu Dragu Petre, originar din Globu Craiovei, dar cu domiciliul în Caransebeş, a făcut parte din organizaţia subversivă din judeţul Severin. Întâmplător sau nu s-a întâlnit cu Grigore Velţănescu din satul nostru şi i-a cerut adăpost pentru că era urmărit de organele de miliţie şi securitate. Acesta l-a găzduit la coliba sa din Calva. Dragu Grozăvescu era însoţit de Ioan Popeţ, ţăran din Găvojdia, judeţul Severin. Cei doi alternativ au fost găzduiţi şi de Gheorghe Răduţa – Orcea şi de alţi cetăţeni ce nu vedeau cu ochi buni noua conducere politică instalată la cârma ţării.

Deşi Dragu Grozăvescu era un versat opozant al conducerii, a făcut o greşeală care i-a fost ulterior fatală: l-a îmbrăcat pe Ioan Popeţ în hainele sale, opinci, obiele şi căput din cioareci, frumos ornat şi l-a trimis în sat să adune informaţii despre situaţia politică din ţară. Desigur că mulţi globeni au recunoscut hainele şi au intrat la bănuială că Dragu este ascuns în sat , la colibe, deoarece era căutat de către miliţie pe la neamuri.

Grigore Velţănescu a greşit şi el deoarece a coborât în sat împreună cu soţia şi a petrecut toate sărbătorile acasă. Acest lucru a întărit bănuielile că el adăposteşte partizani la coliba sa şi ei au grijă de animale. Desigur informatorii securităţii şi-au făcut imediat datoria.

91

La doar câteva zile după terminarea sărbătorilor, Grigore Velţănescu a fost arestat. În situaţia nou creată, Dragu Grozăvescu şi însoţitorul său hotărăsc să se mute la sălaşul lui Paraschiv Andrei, cunoscut ca un bun gospodar, liniştit şi retras, care nu ar fi putut fi bănuit că ajută rezistenţa anticomunistă.

Din păcate, interogatoriile draconice, torturile şi bătăile sălbatice la care a fost supus, i-au anihilat rezistenţa lui Grigore Velţănescu şi acesta a mărturisit unde sunt ascunşi cei doi şi că sunt înarmaţi şi ce fel de armament deţin.

În noaptea de 7-8 februarie 1949 organele de securitate din Biroul de Securitate Caransebeş, constituit special pentru a lichida rezistenţa anticomunistă din sudul Banatului, au desfăşurat operaţiunea de prinderea a celor doi luptători.

La coliba lui Paraschiv Andrei s-a deplasat Batalionul de Securitate nr.9, condus de sublocotenentul Giuchici Rista, care a început un adevărat asediu cu pistoale mitralieră şi un tun. Sălaşul a fost aproape complet distrus, Dragu Grozăvescu şi Ioan Popeţ deşi s-au apărat cu focuri de armă, au fost capturaţi. în timpul operaţiunii, soţia lui Paraschiv Andrei a fost grav rănită, fiind internată imediat la Spitalul militar din Timişoara.155 Tribunalul Militar din Timişoara i-a judecat şi condamnat atât pe cei doi partizani, cât şi pe cei care i-au găzduit în Glob.

Grigore Velţănescu a fost condamnat la 10 ani muncă forţată; a executat 7 ani. Cu pedepse mai mici au fost condamnaţi paraschiv Andrei (3 ani) şi Gheorghe Răduţa (2 ani şi 6 luni), pedepse pe care le-au executat în coloniile de muncă ale canalului Dunăre – Marea Neagră.

În iarna, primăvara şi vara anului 1949, organele de securitate au efectuat aproape zilnic descinderi în sat, cu câte două camioane cu soldaţi şi percheziţionau casele mai multor cetăţeni foşti primari sau rude cu cei arestaţi. Oamenii erau timoraţi, de frică nu îndrăzneau să stea în grupuri pe uliţe, fiecare se aştepta ca oricând să fie luat şi interogat.

155 Adresă a Direcţiunii Regionale a Securităţii Poporului Timişoara către Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului Bucureşti, 8 februarie 1949, Revista Vestea nr. 4, anul 2008 – Amintirile autoarei

92

Îmi amintesc perfect de bine că în primăvara lui 1949, când intrau în sat, camioanele veneau cu o asemenea viteză, încât ridicau praful de pe drum, de aveai impresia că s-a iscat o furtună de nisip.

Bărbaţii, femeile, chiar şi copiii erau trişti, înspăimântaţi, iar satul părea desprins dintr-un tablou mohorât, nefinalizat de artist, pentru că i s-au terminat culorile calde. Şi să plângi te temeai, plângeai în tine, lacrimile se scurgeau doar în suflet. Rostescu Ilie (Ceroni) nu a mai rezistat stresului pricinuit de percheziţiile făcute în casa sa şi a decedat.

Treptat, lucrurile s-au mai liniştit, au urmat ani mai roditori, iar locuitorii, vrând, nevrând au acceptat noul regim instalat, pentru că ţăranul român în toată simplitatea şi sinceritatea lui a trăit mereu cu nădejdea că aceste timpuri grele vor trece, aşa cum au trecut şi altele şi odată şi odată viaţa lor o să fie mai senină.

Tot în această perioadă unul din fiii satului şi anume Şandru Loghin, care era mecanic de locomotivă în staţia CFR Caransebeş, a fost ales liderul muncitorilor feroviari din Banat. Pentru seriozitatea şi principialitatea de care a dat dovadă a fost promovat în fruntea sindicatului ceferiştilor pe ţară, sindicat ce reprezenta atunci o mare forţă în ţara noastră.

Loghin Şandru era în acelaşi timp şi membru în Partidul Social Democrat. Atunci când s-a pus problema Unificării acestui partid cu Partidul Comunist Român el a susţinut fracţiunea reprezentată de Constantin Titel-Petrescu, Eftimie Gherman (originar din comuna Lăpuşnicu Mare), Gheorghe Jumanca şi alţii care nu agreau colaborarea cu comuniştii.

La nivel naţional, fracţiunea social-democrată care dorea o unificare cu PCR a avut câştig de cauză. Astfel, în 21 februarie 1948, Partidul Social Democrat a fuzionat cu Partidul Comunist Român, luând naştere Partidul Muncitoresc Român.

Pentru că Loghin Şandru a fost unul din cei mulţi care s-au împotrivit, aşa cum arătam mai sus, unificării celor două partide,

93

a fost învinuit că a uneltit împotriva lui Gheorghiu Dej şi că a incitat mai mulţi sindicalişti CFR împotriva acestuia. Loghin Şandru

Ca să poată fi arestat a fost trimis într-o delegaţie oficială la Paris şi la întoarcere i s-a înscenat de către Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, unul din cei 7 secretari ai PMR, că s-ar fi întâlnit în capitala Franţei cu unii lideri ai legionarilor aflaţi în exil.

Peste puţin timp a fost arestat, interogat şi torturat în închisorile Jilava, Gherla, Aiud. Soţia sa, Nasta, era în Bucureşti cu cele 3 fete şi tot timpul a întrebat unde este soţul ei. De fiecare dată i s-a spus că este plecat în străinătate cu o delegaţie oficială. După trei luni a înţeles că s-a întâmplat ceva rău cu el şi s-a hotărât să se întoarcă acasă la Glob.

După un an şi ceva, când a început procesul prin care era acuzat că a uneltit pentru „subminarea puterii populare”, a aflat din presă că este arestat şi judecat. A fost judecat şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea. Ea şi-a vândut pământul primit zestre de la părinţii săi în satul Cruşovăţ şi a cerut revizuirea procesului. În urma recursului i s-a diminuat pedeapsa la 16 ani.

Din acel moment, timp de 7 ani, familia nu a mai ştiut absolut nimic despre el, trăieşte sau este mort.

Întâmplător, într-o zi în colonia de muncă forţată de la Poarta Albă l-a întrebat pe un deţinut din ce sat este şi pentru ce este condamnat. Acesta i-a spus că este din satul Globu Craiovei din Banat şi că a incendiat fânul de cotă adunat în Iablaniţa şi peste câteva luni i se va termina condamnarea. Atunci el l-a rugat să spună familiei sale unde se găseşte şi că are de executat 16 ani de muncă forţată.

După încă un an a primit dreptul să scrie acasă, o scrisoare o dată la câteva luni, dar fără adresă, pentru că nu avea voie să primească veşti sau pachete din afară.

A fost eliberat în anul 1964 printre ultimii deţinuţi politici, după o detenţie de 10 ani şi 5 luni. S-a întors îmbătrânit şi bolnav, îndurerat că nu şi-a mai găsit tatăl în viaţă. Acesta s-a stins de

94

supărare. De fapt nici el nu a trăit mult după aceea. Era un tip rasat, cu alură de intelectual, un autodidact.156

Atunci când PMR a început să pună în aplicare politica agrară a partidului, s-a încercat şi în satul nostru înfiinţarea unei Întovărăşiri agricole. S-a mers pe linia plantării de pomi fructiferi mai ales pe „sesia naţionalizată” de la biserică (susuionul popii), deoarece locuitorii s-au opus cu vehemenţă asocierii pământurilor lor.

Oamenii satului au început să se angajeze ca muncitori la căile ferate, la Uzina de utilaj pentru morărit Topleţ, la Combinatul Siderurgic Reşiţa, Autobaza IRTA – Iablaniţa, apoi la marele şantier de construcţie a hidrocentralei Porţile de Fier. Tinerii se îndreaptă spre meserii calificate: acari şi impiegaţi CFR, şoferi, strungari, lăcătuşi etc. Acest lucru a dus la ridicarea nivelului de trai al locuitorilor satului.

Faptul că în oraşele apropiate, Caransebeş şi Orşova, a crescut numărul muncitorilor, iar în staţiunea Băile Herculane, al turiştilor, a făcut să sporească nevoile de produse agroalimentare, ceea ce a stimulat dezvoltarea producţiei agricole. Sătenii îşi vindeau produsele lactate, carnea, ţuica, fructele în aceste centre, realizând venituri băneşti ce le-au permis să-şi ridice case noi sau să le modernizeze pe cele vechi, să-şi cumpere mobilă modernă. Satul a luat treptat o cu totul altă înfăţişare, mai ales după terminarea lucrărilor de electrificare în anul 1964. Oamenii au adus stâlpii cu căruţele şi au săpat gropile; seara când se aprindeau becurile şi se vedea lumina, bucuria a fost mare. Trecerea de la lampa cu petrol la becul electric a fost o realizare de excepţie. Locuitorii îşi cumpără aparatură electrică, maşini de tâmplărie, aparate de sudură, precum şi mori acţionate electric. S-a înţeles că electrificarea este o condiţie de prim ordin a înfiltrării civilizaţiei urbane la sat, a ştergerii negurii care a învăluit dintotdeauna viaţa ţăranului român, a propulsării societăţii spre progres, cultură, confort, informaţie.

S-au construit trotuare, poduri trainice peste apa Craiova, un nou edificiu şcolar şi Căminul cultural. La înfăptuirea acestora şi-au adus contribuţia toţi locuitorii satului.156 Informaţii primite de la fiica sa, Elisabeta Şandru-Gherescu de 72 de ani

95

Revoluţia din decembrie 1989 a declanşat ample schimbări în viaţa locuitorilor satului, atât în plan economic, social, cultural, cât şi edilitar-gospodăresc.

2. Populaţiaa) Numărul şi dinamica populaţieiTeritoriul satului Globu Craiovei, prin aşezarea sa în

pitoreasca depresiune Mehadia, de-a lungul văii râurilor Craiova şi Calva, a oferit de timpuriu condiţii favorabile desfăşurării unei intense activităţi economice, sociale şi politice populaţiei care a trăit aici din cele mai vechi timpuri.

Ducându-şi viaţa într-o deplină izolare, locuitorii acestor plaiuri, printr-o muncă permanentă şi în luptă crâncenă atât cu capriciile naturii, cât şi cu cotropitorii care-şi doreau avuţia lor, au reuşit să schimbe înfăţişarea satului Glob, el devenind în timp una din frumoasele aşezări ale „Crainei bănăţene”.

Caracteristica principală a evoluţiei demografice a localităţii o constituie creşterea permanentă a numărului de locuitori, cu perioade mai lente sau dinamice datorită sporului natural. S-au înregistrat însă şi ani în care a scăzut numărul de locuitori, fapt datorat anumitor războaie, unor epidemii provocate de boli precum ciuma, cursura neagră, tifosul, cât şi unor calamităţi naturale: secete, inundaţii, zăpezi şi geruri mari. Privită totuşi în ansamblul ei, evoluţia demografică este ascendentă.

Începând cu secolul al XV-lea aflăm primele menţiuni scrise cu privire la satele districtului Mehadia, din care făcea parte şi Globul. În scrisoarea din 24 februarie 1430 a cavalerului teuton Nicolaus de Redwitz, care a fost numit de către regele Sigismund al Ungariei drept ban al Banatului de Severin, se arată, printre altele, că în districtul Mehadia existau 224 de cnezate cu 1112 ţărani liberi, 30 de grăniceri şi 20 de curieri.157 Negreşit printre ei erau şi globeni.

157 Victor Motogna, Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg (1395-1438), Timişoara, 1944

96

De regulă, un cnezat era identic cu un sat, condus de un cneaz; se cunosc însă cazuri când două sate aveau acelaşi cneaz sau când un sat avea doi cnezi.

Globul a luat naştere prin unirea celor două cătune menţionate în documentele evului mediu: Calva (1540) şi Slătinic (1590), procesul acesta de grupare a micilor sate în actuala vatră nu era încheiat la finele secolului al XVII-lea. Acest fapt rezultă neîndoios din Conscripţia geografului italian Marsigli, elaborată în anul 1690. În lista satelor existente atunci în districtul Mehadia, apare alături de denumirea de Globu Craiovei şi cea de Slătinic. Coborârea tuturor locuitorilor s-a făcut în mod sigur treptat şi la iniţiativa autorităţilor austriece.

Date privind numărul locuitorilor satului nostru nu ne sunt cunoscute până la începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul cade definitiv sub stăpânirea Austriei, în anul 1718. Pentru a putea fixa cuantumul dărilor şi robota, dar şi pentru a cunoaşte posibilitatea cantonării trupelor şi a aprovizionării acestora, administraţia de la Timişoara efectuează primul recensământ al gospodăriilor din Almăj şi Craina. La Globu Craiovei era un număr de 20 de case. Curtea de la Viena, cu scopul de a-şi asigura stăpânirea definitivă în Banat, iniţiază şi în anii 1741, 1757, 1773 conscripţii ale populaţiei.

Dacă admitem că în fiecare casă locuiau 5 persoane (după metoda demografiei istorice) situaţia populaţiei satului de la instalarea stăpânirii austriece şi până la militarizarea Graniţei era următoarea:158

Anul 1718 1741 1757 1772 1774Nr. de case

20 23 50 67 82

Pop. 20x5=100 23x5=115 50x5=250 67x5=335 82x5=410Din analiza acestui tabel observăm că la începutul stăpânirii

austriece satul Globu Craiovei era slab populat, având un număr redus de locuitori. Până la anul 1741 creşterea atât a numărului de case, cât şi a numărului de locuitori a fost extrem de lentă, deoarece

158 Gr. Popiţi – op. citată şi I. D. Suciu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului

97

cel de-al doilea război turco-austriac din anii 1738-1739, în afară de alte suferinţe grele, a adus şi ciuma în rândurile populaţiei. Într-un raport înaintat în noiembrie 1739 autorităţilor superioare, se arăta că în Mehadica boala bântuie de şapte săptămâni şi în Pârvova de opt săptămâni, murind de ciumă până la 3 noiembrie 72 de persoane. În acelaşi raport se consemnează că în satele Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Cruşovăţ, Petnic şi Iablaniţa, boala a început cu un an mai înainte, deci în 1738. De atunci şi până la data raportului s-a înregistrat un număr impresionant de morţi şi anume: 107 la Lăpuşnicel, 67 la Globu Craiovei, 70 la Cruşovăţ şi incredibil de mulţi în Iablaniţa, unde au decedat 676 de locuitori.159

După anul 1740, când satul a fost declarat eliberat de ciumă, creşterea numărului locuitorilor este explozivă, numărul acestora dublându-se, progres datorat atât sporului natural pozitiv, dar mai ales „coborârii” sătenilor din cătunul Calva şi de la colibele de pe dealurile Belicâne şi Micşapadinii în vatra actuală a satului, ca urmare a reducerii pericolului atacurilor turceşti, dar şi a legilor imperiului, care impuneau adunarea populaţiei în locuri cât mai accesibile pentru o bună supraveghere. Numai aşa se poate explica creşterea mare atât a numărului de case, cât şi cea a locuitorilor într-o perioadă de doar 3 ani (1772-1774), când se construiesc 15 case în care locuiau cel puţin 75 de persoane.

Credem că această creştere a fost posibilă, pe de o parte prin reîntoarcerea celor fugiţi în Oltenia mai înainte (de teama turcilor şi a foametei) căci turcii prin jafuri le luaseră toate bucatele. De pildă, la 8 octombrie 1749, administraţia din Orşova înaintează o situaţie cu locuitorii care s-au refugiat în Valahia în timpul războiului cu turcii (1738-1739) şi care ar vrea să se întoarcă la vetrele lor după zece ani de la plecare.160 Deşi nu ne sunt cunoscute documentele din care să aflăm plecările şi venirile unor globeni, fără îndoială că şi mulţi din înaintaşii noştri au fugit când n-au avut încotro, dar în mod sigur, dacă nu toţi, majoritatea s-au reîntors.

159 Anton von Hammer, Istoria ciumei care de la 1738 până la 1740 a bântuit în Banatul Timişan, Timişoara, 1839, pag.73, Apud. D. Terfaloagă, op. citată, pag. 81160 D. Terfaloagă, op. citată, pag.95

98

Pe de altă parte creşterea amintită s-ar putea datora recenzării în 1774 de către autorităţi şi a unor gospodării mai izolate care la conscripţiile anterioare nu s-au declarat, ca să se sustragă plăţii impozitului şi robotei.

Aducem acest din urmă argument gândindu-ne că în 1603, aşa cum arătam în prezentarea istoricului satului, Globul avea ca proprietari pe Ostrovy cu 3 porţi, Szegedi, Wukmir şi Sebestyen cu câte una, iar Simon cu un sfert. Porţia fiind echivalentă cu 10 case de iobagi, înseamnă că erau la data redactării documentului 62 de case cu cel puţin 310 locuitori.

Numărul locuitorilor a fost categoric mai mare la fiecare recensământ amintit, pentru că noi am estimat că în fiecare gospodărie erau doar 5 membri, în realitate o casă putea fi locuită şi de 7-8, chiar 10 oameni. Aceasta datorită faptului că în vechime familiile erau formate din: 2-3 generaţii, capul familiei cu soţia, copiii lor şi nepoţii. Atunci uneltele erau rudimentare, pământul se lucra greu, iar suprafeţele cultivabile erau reduse, prin mărirea lor prin defrişări şi desţeleniri trebuia depusă o muncă anevoioasă care nu putea fi făcută decât de mai mulţi bărbaţi.

Necesităţile expansioniste ale imperiului habsburgic au impus mărirea numărului militarilor-grăniceri, care aveau în pază graniţa şi participau la războaie. Ca urmare, s-a hotărât lărgirea teritoriului militarizat prin înglobarea de noi sate; astfel, cum s-a mai arătat, după vizita împăratului în 1773, autorităţile militare au preluat în administrare alte 31 de sate din Clisura Dunării, Craina şi Almăj, printre acestea numărându-se şi Globu Craiovei. Includerea satului nostru în Confiniul militar a adus importante schimbări în viaţa locuitorilor. Cătunele Slătinic (Bordee) şi Calva dispar ca aşezări permanente. Aici, ca şi pe celelalte dealuri, rămân colibele, ca aşezări cu caracter sezonier, legate de necesitatea lucrării ogoarelor cultivate, a exploatării păşunilor şi livezilor cu pomi fructiferi. Viaţa satului de acum cunoaşte o nouă organizare, cea pe comunioane, menită să încorseteze populaţia, dar şi pentru a menţine baza economică a grănicerului aflat sub arme. Autorităţile, prin dispoziţii ferme, introduc ordinea şi disciplina.

99

Comunionul (familia) este condus de bărbatul cel mai bătrân şi cel mai capabil, numit după lege „pater familias”. El era însărcinat cu supravegherea moralei, practicilor religioase, ordinii şi disciplinei tuturor membrilor familiei, din care cauză trebuia să fie el însuşi un exemplu demn de urmat, ca toţi ai casei să-i dea ascultare. Soţia sa numită „mater familias” avea sarcina să supravegheze întreaga activitate a femeilor din comunion, de la modul cum întreţineau curăţenia casei, cum preparau mâncarea şi mai ales felul în care îşi îngrijeau copiii.

Capul comunionului şi soţia sa, care îl ajuta în conducerea familiei, trebuiau să ştie carte.

La creşterea veniturilor familiei erau obligaţi să contribuie toţi membrii ei, pentru că numai un comunion puternic putea susţine grănicerul în timpul servi-ciului la cordon, deoarece prin con-fecţionarea echi-pamentului în casă, în timp de pace, Curtea Aulica de la Viena era scutită de a plăti bani pentru întreţinerea unui numeros efectiv de soldaţi paznici ai gra-niţelor. Casă grănicerească

Fetele care se căsătoreau primeau doar zestrea obişnuită şi costul nunţii: pentru cumpătare, petrecerile erau aprobate de autoritatea militară, care nu acorda însă mai mult de o zi pentru desfăşurarea lor.

Autoritatea militară, prin comandanţii de companie, intervenea în toate actele vieţii particulare şi cetăţeneşti ale grănicerului, obligându-l să ia parte la orice formă de manifestare,

100

fie ea şi religioasă. Grănicerii care încălcau ordinea sau legea erau aspru pedepsiţi.

Comunioanele grănicereşti erau alcătuite din 2-3 generaţii şi cuprindeau 10-20 de persoane, chiar peste 25. Prin legi, aşa cum a fost Constituţia din 1807, stăpânirea a căutat să menţină, pe de o parte, integritatea asupra pământului ce asigura baza materială a familiei, iar pe de altă parte, să menţină la un loc toţi membrii comunionului, necesari ca braţe de muncă, dar şi de supunere la ordinele cu caracter militar sau de altă natură.

În anul 1872 în Globu Craiovei erau 96 comunioane în care trăiau 749 de persoane, grupate în felul următor:

- Comunioane cu 7 membri – 12- Comunioane cu 8 membri – 8- Comunioane cu 9 membri – 8 - Comunioane cu 10 membri – 3 - Comunioane cu 11 membri – 6 - Comunioane cu 12 membri – 8 - Comunioane cu 13 membri – 4 - Comunioane cu 14 membri – 5 - Comunioane cu 15 membri – 4 - Comunioane cu 16 membri – 3

Restul de 35 de comunioane aveau sub 7 persoane.161

Atunci când un comunion era puternic şi ca număr de persoane şi ca stare materială, prin consimţământul tuturor membrilor care au împlinit 18 ani şi cu avizul companiei sau al regimentului şi al primăriei, o parte dintre ei puteau să întemeieze un nou comunion (familie) şi să-şi aleagă conducătorul său. Noul comunion format era înregistrat la companie şi primea, din comunionul de unde a plecat, o casă, cel puţin 6 jugăre de pământ, atelaje, vite de tracţiune, unelte de muncă, streazuri pentru prune, căldări mari şi alte obiecte după numărul membrilor. De asemenea, primea un număr de casă şi era intabulat în cartea funciară. Interesant de amintit este şi faptul că în actul de diviziune a

161 După protocolul conscripţiunii Bisericii Ortodoxe din Globu Craiovei pe anul 1852

101

comunionului era specificat la care familie vor rămâne văduvele, copiii şi orfanii.162

În protocolul conscripţiunii anului 1852, găsim câteva comunioane defalcate ca urmare a prevederilor noii Constituţii din 1850 şi anume:

I. Andrei Răduţa nr. 19A cu 13 persoane – 7 bărbaţi, 6 femei;

Teodor Răduţa nr. 19B cu 14 persoane – 7 bărbaţi, 7 femei.II. Samuil Boroica nr. 30A cu 9 persoane – 4 bărbaţi, 5 femei;Teodor Boroica nr. 30B cu 12 persoane – 5 bărbaţi, 7 femei.III. Petru Rostescu nr. 66 cu 14 persoane – 8 bărbaţi, 6 femei;Iosif Rostescu nr. 66A cu 12 persoane – 6 bărbaţi, 6 femei.Observăm că înainte de a se separa în aceste familii

convieţuiau între 21 şi 27 de membri: părinţi, copii, nepoţi şi rude, iar acestea nu sunt singurele din sat. În continuare vom ilustra şi modul cum era structurat un comunion:

1. George Boroica, capul sau gazda comunionului cu nr. 872. Sânziana, soţia lui George3. Maria, fiica lui George4. Ana, fiica lui George5. Damian, fiul lui George6. Sânziana II, soţia lui Damian7. Iosif, fiul lui Damian8. Stana, fiica lui Damian9. Iancu, fiul lui Damian10. Anuţa, fiica lui Damian11. Romaniţa, fiica lui Damian12. Petru, fiul lui Damian13. Ilie, fiul lui Damian14. Paraschiv, fiul lui George15. Irina, soţia lui Paraschiv16. Domnica, fiica lui Paraschiv17. Ana, fiica lui Paraschiv

162 L. Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, Ed. Litera, Bucureşti, 1977, pag. 70-71

102

Cu toate măsurile sanitare impuse familiilor şi controlului efectuat în permanenţă de către comandanţii companiei din Petnic, a interzicerii întreruperilor de sarcină, a încurajării imigrărilor, într-o perioadă de 17 ani (1774-1791), populaţia satului a crescut cu doar 20 de persoane. Această evoluţie extrem de lentă în intervalul amintit trebuie pusă în primul rând pe seama distrugerilor provocate de turci în timpul desfăşurării între ani 1788-1790 a ultimului război austro-turc pe teritoriul Banatului.

Populaţia a îndurat grele şi multe suferinţe care au fost redate de preotul satului Iablaniţa, Zaharia Tătucu pe o Evanghelie (Bucureşti, 1775).

„Să se ştie, când au fost robiţi de Turci, şi am fugit peste Mureşu la Crişul Alb şi am şezutu acolo 4 luni; ne-au hrănitu împăratu cu 6 zloţi şi cându amu venitu (na)poi la pământu nostru, n-amu aflatu nimicu: şi pietrele au fost arsă, ce se vede acum totu din nou s-au făcutu.

În Iablaniţa 6 noembrie (ss) Zaharia Tătucu, 1788 paroh Iablaniţa”.163

Referindu-se la acelaşi eveniment, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, participant direct şi martor ocular al celor petrecute, ne descrie măcelul turcilor prin satele din Graniţă, cu multă mâhnire: „Şi nu numai cei din Halmăji până la Mehadia, la 4 staţii pe drumu mare atâţia morţi, oameni, mueri, făr de capete, zăcea neîngropaţi, ce şi aicea, împrejurul Mehadiei.”

Nu toţi locuitorii satelor au plecat peste Mureş, mare parte au rămas acasă, şi aşa cum au făcut şi altădată, s-au ascuns în „zbăgurile” din păduri.

În afara acestor pierderi de ordin economic, cele de vieţi omeneşti au fost cele mai cumplite. Bărbaţii grăniceri din Glob au participat la luptele de la Jupalnic, peştera Veterani, precum şi la asediul Belgradului, unde mulţi au căzut pradă obuzelor duşmane. Luarea în robie, foamea şi bolile au dus la decimarea populaţiei.

La terminarea războiului, autorităţile iniţiază o nouă conscripţie, atât a locuinţelor, cât şi a animalelor. În situaţia din 27

163 D. Terfaloagă, op. citată, pag. 74103

decembrie 1791, Globu Craiovei este consemnat cu un număr de 430 de locuitori, din care 229 erau bărbaţi, iar 201 femei.

Numărul locuitorilor în anii următori cunoaşte o creştere naturală normală, datorită unui spor natural pozitiv. Un document din anul 1810 menţionează faptul că George Murdeală din Bachna şi Firu Pisat din Iloviţa s-au aşezat în Globu Craiovei.164 Tot în această perioadă s-au stabilit în sat şi familia Stroca venită din Macedonia pentru a face comerţ şi a preotului Dragotă din Râmnicu Vâlcea.

Dacă în satele din Almăj şi Craina, pe lângă românii din Muntenia au venit şi ţigani sau „neu banater” (bănăţenii noi), în Glob s-a aşezat în 1838 o singură familie de fierari, cea a lui Ilia Trandafir, venit din sudul Olteniei; moştenitorii lor însă n-au rămas în sat, s-au stabilit în Caransebeş. Componenţa naţională nu a fost modificată niciodată, localitatea păstrându-şi caracterul etnic în exclusivitate românesc, precum şi starea de izolare şi conservatorism.

Evoluţia numărului de locuitori între anii 1869-1910:165

Anul 1869 1880 1890 1900 1910Nr. loc. 745 789 821 828 861

Supus analizei, tabelul ne indică o creştere naturală normală a populaţiei, dar nu dinamică, pentru că mortalitatea infantilă se menţinea încă ridicată, ca o consecinţă a lipsei de cultură a populaţiei, cât şi a asistenţei sanitare precare.

Situaţia statistică întocmită în urma recensământului din anul 1910 ne oferă o gamă largă de informaţii privind populaţie şi realitatea economică a satului nostru.166

LocalitateaKirkiraymezö

Globul CraioveiSuprafaţa jughere 2603Civili 861

164 Arhivele Statului, filiala Timişoara, cota 77/102, filele 314-341165 „Magyar statistikai közlemenyek”, 1910, Budapest ”Athenaemu, 1912166 Ibidem

104

Militari -Total 861Străini -Absentişti 4Bărbaţi 441Femei 420Sub 6 ani 926-11 ani 11912-14 ani 5715-19 ani 5220-30 ani 25431-59 ani 202Peste 60 de ani 85Celibatari bărbaţi + femei 394Familişti(e) 395Văduvi(e) 72Maghiari -Germani -Români 861Alţii -Ortodocşi 861Alfabetizaţi 322Case cărămidă şi piatră 172Cu ţiglă 172Total case 172

Ceea ce ne atrage atenţia în mod deosebit este numărul mare

al copiilor (268), grupa cuprinsă între 0-15 ani şi a celor cu vârste între 16-49 (508), fapt ce atestă „tinereţea populaţiei” satului şi un ridicat potenţial al forţei de muncă. Numărul populaţiei îmbătrânite era mic, doar 85 de persoane trecute de 60 de ani.

Acest aspect al structurii populaţiei se reflectă în starea prosperă a locuitorilor care trăiau în 172 de case, toate construite din piatră şi cărămidă şi acoperite cu ţiglă.

105

Este demnă de remarcat omogenitatea etnică, lingvistică şi religioasă a locuitorilor satului, toţi fiind români ortodocşi, care se exprimau numai în limba română, în ciuda declarării celei maghiare ca limbă oficială. Deşi numărul celor ştiutori de carte era de doar 322 de locuitori, adică 37,4%, ei aveau o bună educaţie morală. Era un număr de 395 de familişti şi 72 de văduvi.

Datorită faptului că la inundaţiile din anul 1910, cunoscute în popor sub numele de „potop”, şi-au pierdut viaţa un număr de 20 de globeni, la care se adaugă şi cei 30 de eroi căzuţi pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial, în anul 1920 se înregistrează un număr de 814 persoane,167 cu 47 mai puţine faţă de anul 1910. Totuşi, numărul caselor ajunge la 195, adică cu 23 mai multe, ca urmare a separării altor familii cu un număr mare de membri.

Familia lui Petru Ghimboaşă de la nr. 94, formată din 5 persoane, a fost luată de apele umflate, 4 cadavre au fost găsite agăţate în sălciile de pe marginea Craiovei, în dreptul satului Petnic, cel al soţiei sale Petra nu a mai fost recuperat; precis a ajuns în Dunăre, la fel ca cel al lui Iosif Grozăvescu de la nr. 100. Şi membrii familiei lui Ion (Niţu) Vrancuţa şi-au găsit sfârşitul în acelaşi mod, la fel familia Petriei Vrancuţa.168

În anii 1926-1927 situaţia naşterilor, căsătoriilor şi deceselor se prezenta astfel:

Globu Craiovei

Nr. total de

naşteri

Naşteri nelegit. Căsătorii Decese Spor

natural

1926 34 3 12 26 81927 36 4 14 25 11

(După registrele de stare civilă ale Primăriei Iablaniţa)Demn de menţionat este faptul că în aceşti ani, pe întreaga

comună Iablaniţa (cu satele Iablaniţa, Petnic, Globu Craiovei) s-a

167 C. Martinovici, N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celelalte ţinuturi alipite, Cluj, 1921168 Însemnare pe carte veche bisericească, Tipicon şi protocolul conscripţiunii Bisericii

106

înregistrat cel mai mare număr de naşteri din plasa Orşova şi unul dintre cele mai mari din judeţul Severin.

Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930 ne furnizează noi date demografice caracteristice Globului Craiovei între cele două războaie mondiale.169

Din vol. II, Judeţul Severin, plasa Orşova, comuna Globu Craiovei rezultă că:

„Populaţia statornică după neam, limba maternă şi religie” se prezenta în felul următor:

Total Români Limba română

Populaţia statornică după religieTotal Ortodocşi Baptişti Alte

rel.843 843 843 843 836 7 -

Vol. IX Populaţia statornică: gospodării, clădiri, infirmităţi

ComunaPopulaţia statornică Gospo-

dăriiClă-diri

Infirmităţi ambele sexe31.12

1910 29.12.1930

Globu Craiovei 861 843 M425 184 208 orbi surzi o-

logiF418 1 3 -

(aceasta este determinarea localităţii după indicaţiunea prefecturii judeţului)

Observăm că în anul 1930 numărul locuitorilor era de 843, înregistrându-se o scădere cu 18 persoane, faţă de anul 1910, datorită pierderii celor 30 de vieţi în timpul războiului, dar şi a epidemiei de tifos, provocată de păduchii aduşi de soldaţi la întoarcerea de pe front, fapt care a secerat mai multe vieţi, unele case rămânând pustii. Dacă adăugăm la acestea şi plecarea unui număr de 6 familii la oraş, cu cel puţin 18 membri, diferenţa ar trebui să fie şi mai mare, dar îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a igienei a dus la diminuarea mortalităţii, aceasta rămânând în majoritatea anilor acestui interval mai mică decât natalitatea. Cu duioşie voi evoca pe taica Ion Ghigă, vecinul nostru, unul dintre cei

169 Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. I-X

107

plecaţi din sat la Turnu Severin, imediat după primul război mondial. Întors în sat la bătrâneţe, mi-a fermecat copilăria povestindu-mi cum a călătorit pe Dunăre cu vaporul pe care lucra ca marinar. Îmi descria viaţa de fiecare zi, petrecerile cu dans ce aveau loc la bord şi mai ales oraşele porturi pe care le-a vizitat. Parcă vedeam cu ochii minţii podurile mari, castelele şi prăvăliile din Budapesta. Apoi îmi spunea ce emoţii a simţit când a vizitat

palatul Hofburg şi statuia Mariei Tereza, de care spunea că i s-a

108

părut înaltă cât „vârul” Strenii. Dar cel mai mult îmi plăcea să-mi povestească despre o călătorie făcută la Istanbul, cum i-a prins o furtună în Marea Neagră, cum au trecut prin strâmtoarea Bosfor. Apoi îmi istorisea cu lux de amănunte ce dulciuri şi ce „poame” rare a mâncat acolo şi cum a fumat cu narghileaua. De acolo avea ca amintire un fes alb de mătase cu o găitană pe care-l purta în zilele călduroase. De asemenea mi-a spus că el şi alţi marinari au aprins lumânări pe malul Mării Marmara pentru sufletul domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi, relatându-mi şi tristul lor sfârşit, deşi eu, fiind mică, nu învăţasem încă istoria

Viena – statuia Mariei Terezapoporului nostru. După ce-mi povestea toate acestea, pe care eu le auzisem de atâtea ori încât le ştiam pe de rost, lăsa gândul să-i zboare prin locuri numai de el ştiute; îmi zicea apoi cu melancolie: Icoană, oraş ca Turnu (Tr. Severin, n.a.) n-a fost niciunul, acolo am trăit ca un rege, beam dimineaţa un ceai şi mâncam o zemişcă şi Doamne ce bine am mai dus-o.

Tabel privind naşterile şi decesele între anii 1918-1942

Anul Născuţi Morţi Anul Născuţi Morţi1918 22 32 1931 25 141919 25 41 1932 35 331920 26 34 1933 29 221921 37 23 1934 30 241922 33 29 1935 21 261923 35 33 1936 33 191924 22 36 1937 31 101925 29 26 1938 24 201926 34 29 1939 30 251927 36 27 1940 22 181928 35 22 1941 24 151929 28 36 1942 14 201930 32 23

(După Registrul de stare civilă al Primăriei Iablaniţa)

109

Se constată însă un fenomen interesant: în timp ce populaţia a scăzut, numărul caselor a crescut cu 36. În anul 1930 se înregistrau 208 clădiri şi 184 de gospodării, ceea ce înseamnă că a început să se contureze o nouă concepţie de convieţuire în familii mai mici şi cu gospodării individuale. Am văzut că la anul 1872 predominau familiile cu 12-14-16 membri; în anul 1930 acestea numărau doar 5 persoane.

Colonizări nu s-au făcut niciodată, populaţia era şi este şi astăzi în totalitate românească, de religie ortodoxă, dar pentru prima dată sunt înregistraţi şi 7 membri ai cultului baptist.

În anul 1941, la intrarea României în război, situaţia satului Globu Craiovei se prezenta după cum urmează:170 numărul populaţiei statornice era de 926 de locuitori, faţă de 843 la recensământul din 1930. Deci se constată un spor natural mare. Situaţia aceasta este determinată însă şi de faptul că la data desfăşurării recensământului, la marginea satului, se găseau mai multe familii de ţigani nomazi (lăieţi corturari). Menţionăm însă că aceştia nu au avut locuinţe permanente şi, cu toate încercările lor de a se stabili definitiv în hotarul satului, au fost nevoiţi să plece în altă parte, datorită refuzului categoric al globenilor. De remarcat că Globu Craiovei este unul din foarte puţinele sate ale judeţului Caraş-Severin pe teritoriul căruia nu s-a statornicit nicio familie de rromi.

Din cercetarea registrelor de stare civilă din arhiva Primăriei Iablaniţa şi pe baza Registrelor bisericeşti, am constatat că în perioada interbelică, anii 1918-1941, se înregistrează totuşi o creştere lentă a populaţiei, datorită sporului natural pozitiv înregistrat în 18 ani din cei 25 analizaţi (vezi tabelul). Anii cu cea mai mică natalitate sunt:

1918 cu 22 născuţi1919 cu 26 născuţi1920 cu 26 născuţi1924 cu 22 născuţi1931 cu 25 născuţi

170 Datele recensământului general din 6 aprilie 1941, publicat de Dr. Sabin Manuilă, Bucureşti, 1947

110

1935 cu 21 născuţi1940 cu 22 născuţi.Cea mai mare mortalitate a fost în anii:1919 cu 41 persoane1920 cu 34 persoane1924 cu 36 persoane1927 cu 27 persoane1929 cu 36 persoane1930 cu 23 persoane1932 cu 33 persoane

Anul Născuţi Morţi Anul Născuţi Morţi1948 22 22 1961 25 121949 27 18 1962 14 111950 28 16 1963 15 91951 18 25 1964 14 111952 23 17 1965 22 111953 21 14 1966 17 121954 25 15 1967 19 111955 19 14 1968 16 161956 21 14 1969 16 171957 19 8 1970 14 181958 17 9 1971 11 201959 21 16 1972 11 171960 12 11

Mergând cu analiza natalităţii şi mortalităţii pentru alţi 25 de ani, intervalul 1948-1972 (vezi tabelul), când se înregistrează cel mai mare număr de locuitori din existenţa satului Globu Craiovei şi anume 1006 persoane, constatăm că în perioada imediat următoare anului 1948 natalitatea se menţine la un indice satisfăcător, în acelaşi timp mortalitatea scade constant, ceea ce determină creşterea continuă a populaţiei.

111

Din cele 1006 persoane înregistrate în anul 1972 „un număr de 511 (50,2%) erau bărbaţi, iar 495 (49,8%) femei, grupaţi în 244 de familii, cu o interesantă componenţă pe generaţii:”171

Cu o generaţie, 24%Cu două generaţii, 28%Cu trei generaţii, 39%Cu patru generaţii, 9%.Familiile cu trei generaţii (părinţi, copii, nepoţi) sunt cele mai

numeroase şi cele mai trainice. În sat erau şi mai sunt şi în prezent 20 de familii (9%) cu patru generaţii. Ca un aspect mai puţin obişnuit trebuie să arătăm că în aproape toate aceste familii, bunicii aveau cu puţin peste 35 de ani. Acest fenomen era consecinţa directă a căsătoriilor premature atât în rândul fetelor, cât şi al băieţilor. În prezent vârsta bunicilor a crescut, oscilând între 48 şi 55 de ani.

Începând cu anul 1974, naşterile înregistrate la starea civilă la Primăria Iablaniţa nu pot fi relevante pentru a calcula sporul natural, deoarece un număr tot mai mare de gravide optează să nască la maternitatea Spitalului Orăşenesc din Caransebeş.

Tot din acest an, ca urmare a dorinţei de a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai, s-a conturat necesitatea completării veniturilor prin utilizarea şi a altor surse de câştig pe lângă cele obţinute prin munca în gospodăria personală. Aşa se face că nu exista, la timpul acela, gospodărie ţărănească în Globu Craiovei fără un salariat cu venit bănesc lunar sigur pe lângă cei 60 de pensionari de stat. Navetismul devine un fenomen nou pentru cei peste 180 de salariaţi ce locuiau în sat, dar aveau locuri de muncă în alte localităţi precum Topleţ, Orşova, Caransebeş şi Iablaniţa.

După locul de muncă, în 1974, navetiştii se grupau în modul următor:

Uzina de utilaj morărit Topleţ – 31%CFR Caransebeş şi Iablaniţa – 26%Autobaza IRTA Iablaniţa şi Orşova – 20%Întreprinderea forestieră Iablaniţa – 18%

171 Victor Ţundrea, Monografia localităţii Globu Craiovei, anul 1974, în manuscris

112

Alte locuri de muncă – 5%În acelaşi timp a început şi migrarea spre oraşele Timişoara,

Caransebeş, Reşiţa şi Băile Herculane, unde s-au stabilit un număr de 40 de familii tinere pentru a lucra în industrie, la CFR şi în domeniul serviciilor.

Navetismului, migrării spre oraşe, li se adaugă şi emigrarea în alte state precum SUA şi Italia.

Inginerul Ilie Vrancuţa împreună cu soţia şi tehnicianul Glişa Rostescu au trecut fraudulos Dunărea, riscându-şi viaţa pentru a ajunge în lumea liberă. Ajungând în Iugoslavia au fost arestaţi în 7 ianuarie 1976 şi condamnaţi. În Timişoara autorităţile le-au confiscat casa, maşina şi alte bunuri. Au fost eliberaţi 3 luni mai târziu şi ajutaţi să emigreze în SUA, unde ajung în iulie 1976.

În SUA, Ilie Vrancuţa desfăşoară o asiduă activitate pentru promovarea păcii, libertăţii şi democraţiei prin conferinţe, presă, radio şi televiziune. De asemenea, sponsorizează mai mulţi refugiaţi români, prin intermediul „Peace on Earth Press, USA 1983”.

Când primeşte cetăţenia americană îşi ia numele de Livius Fişteag (numele de fată al mamei sale). Atât în ţară, cât şi în SUA a avut o bogată activitate.

După absolvirea Şcolii Generale a lucrat ca miner la Mina de uraniu Kowarzit – Oraviţa (1952-1056), apoi frânar şi şef de tren în staţia CFR – Timişoara (1957-1963). Între timp urmează cursurile Liceului CFR (curs seral) şi ale Facultaţii de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Timişoara. Lucrează la Direcţia de televiziune Timişoara, apoi ca cercetător ştiinţific, timp în care promovează şi examenul de doctorat. În SUA intră în învăţământul superior, ajungând profesor universitar la University

113

of Lowell, Kent State University, Rivier College, NH Technical Institute.

Fondează şi un Institut Tehnic care-i poartă numele şi candidează la funcţia de guvernator al statului New Hampshire, dar este învins de către contracandidatul său democrat. Livius Fişteag (Ilie Vrancuţa)

În prezent locuieşte tot în SUA cu soţia şi cele două fiice. În 7 ianuarie 1990 s-a întors în patrie după 14 ani de exil. A încercat să fondeze Partidul Naţional Republican în iulie-august 1990, dar nu a reuşit; a plecat din nou în America.

Glişa Rostescu, deşi s-a descurcat bine în SUA, când a ajuns la vârsta pensionării s-a întors în ţară, stabilindu-se în staţiunea Băile Herculane.

După anul 1989, au emigrat alte 8 familii de baptişti în SUA şi Canada, 20 de persoane lucrează în Spania, iar alte 15 în Italia.172

După migrarea continuă a populaţiei spre oraş (tot mai mulţi tineri pleacă la studii şi nu se mai întorc în sat) şi emigrarea în alte ţări, legalizarea întreruperilor de sarcină este o altă cauză care a dus la scăderea natalităţii şi implicit a numărului locuitorilor satului.

La data de 1 ianuarie 2010, situaţia satului Globu Craiovei se prezintă în felul următor:

- Populaţia totală a satului: 846, din care:o După naţionalitate:

Români – 846 Rromi – 0 Germani – 0 Cehi – 0

o După religie: Ortodocşi – 552 Baptişti – 294 Altele – 0

- Populaţia ocupată, din care:o Populaţie ocupată – 95o În căutarea unui loc de muncă – 35

172 Situaţie întocmită prin metoda „anchetei de teren”114

o Elevi şi studenţi – 110- Populaţia inactivă, din care:

o Pensionari – 198o Casnice – 302o Altele – 106

- Locuinţe: 252, din care:o Cu alimentare cu apă – 196o Cu baie – 94o Instalaţii alimentare cu apă caldă –o Instalaţii de canalizare –

(După evidenţa Primăriei Iablaniţa)

b) OnomasticaOnomastica sau numele de familie şi persoane a satului nostru

Globu Craiovei, are o trăsătură ce o deosebeşte de celelalte sate ale Crainei.

Ca şi numărul populaţiei sau al caselor, şi numele de familie şi persoane a suferit modificări de-a lungul timpului, unele dispărând definitiv, altele devenind porecle. Anumite nume de familie ne indicau şi încă ne mai arată satul de origine al unor familii.

Până în secolul al XV-lea, majoritatea ţăranilor nu aveau decât numele de botez (prenumele), din acest secol li se adaugă şi nume de familie, privind vreo poreclă sau profesia era transformată în patronim.173 Multă vreme chiar şi românii înnobilaţi, banii şi castelanii aveau ca nume localitatea de origine, pentru a fi deosebiţi de alţii cu acelaşi prenume. În cazul nostru putem aminti pe nobilul Mihail Sebeşanul (din Caransebeş), cel care a primit în dar moşia Globului, aşa cum am arătam mai înainte. Şi banii români ai Banatului de Severin la început s-au numit simplu: Oslu, Laurenţiu, Ugrin, Micuţul, abia mai târziu la prenume li se adaugă şi numele locului natal, după cum a fost cazul nobililor almăjeni Ioan, Iacob, Nicolae şi Gavrilă care primesc numele Gârlişteanu după moşia satului lor Gârlişte (pe locul satului Rudăria) sau al banului

173 Vasile V. Munteanu, Contribuţii la istoria Banatului, pag. 93115

Ladislau Bekes ori Bichigeanu, român născut la Bichiş, lângă oraşul Făget. Preoţii de asemenea aveau la început numai prenume, aşa cum găsim în actele vechi ale bisericii noastre: Ştefan (1751), Barbu (1757), Dragotă (1810), Drăguţ (1824), după care li se adaugă patronimul Popa, iar mai târziu, când eram sub jurisdicţia Bisericii sârbe, numele devine Popovici.

Dacă până în perioada interbelică era mentalitatea conservatoare ca „fetele şi junii” să-şi caute ortacul (partenerul) doar în sat, pentru că familiile se cunoşteau mai bine şi alianţele se făceau încă de când copiii erau mici, iar căsniciile erau trainice, cu timpul această practică slăbeşte ca importanţă, iar în zilele noastre nu mai ţine nimeni seama de ea.

Ne este foarte greu astăzi, chiar imposibil, să stabilim originea atât a numelui de familie, cât şi a poreclei, adică a numelui de sat.

Cele mai vechi nume şi prenume din satul nostru le aflăm în conscripţia grănicerească din anul 1788, efectuată de către conducerea Regimentului de graniţă valaho-ilir pentru cunoaşterea situaţiei fiecărui grănicer.

Astfel, în Globu Craiovei găsim numele: Constantinescu, Mutaşcu, Vrancuţa, Brabete, Horsa (Orcea), Curescu, Vespa, Izvernaru, Erimescu, Fişteag, Boroica, Bratescu, Murdeală, Berneac, Periş, Grozăvescu, Costescu, Velţănescu, Ghimboaşă şi Andreiescu (devine cu timpul Andrei).174

Ca prenume erau: Zaharia, Lupu, Dumitru, Nicolae, Străin, Stoican, Micşa, Trăilă, Petru, Ion, Ştefan, Voin, Rizea, Stănilă, Grozav, Vasile, Barbu, Radu.

Din registrul naşterilor, cununiilor şi deceselor, începând cu anul 1852, aflăm vechimea altor nume şi prenume: Ciocu, Şandru, Nestorescu, Guleran, Cerbicia, Bojinescu, Rostescu, Răduţa, Jurescu, Stamate, Enache, Brânzan, Lăzărescu, Gozob, Panduru, Bălan, Canea, Orei, Budănescu, Gherescu, Orza, Popovici şi Urdăreanu.

174 Trinţu Măran, Liviu Groza, Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc, vol. III, Ed. Nagard, Lugoj, 2005

116

Ca prenume sunt: Teodor, Iosif, Ilia, Dragu, Andrei, Nistor, Mihail, Melin, Rusalin, Atanasie, Moise, Silvestru, Martin, Ilie, Iancu, Paraschiv, Samuil, Despot.

Unele prenume în timp au devenit nume de familie, precum: Lupu, Micşa, Stoican, Stamate, Radu etc.

Unele dintre familiile înscrise în documentele vremii au dispărut. Dintre acestea amintim: Cerbicia, Stanoevici, Moinăr, Berneac, Erimescu, Izvernariu, Curescu, Costescu, Mutaşcu, Nicolicea, Răducan, Trandafir.

Multe nume de familie prezente acum în sat sau amintite în unele documente sunt venite din alte sate prin căsătorii. Tinerii care au venit în sat ca gineri în marea lor majoritate şi-au păstrat numele avut în satul natal, precum: Pinkova (venit de la Ravensca), Truţan (din Borlovenii Noi), Nicolicea (din Pârvova), Cerbicia (din Şumiţa), Rauţ, Miuţescu, Teodorescu (din Lăpuşnicel), Buzangia (Petnic), Lăzărescu, Jurescu (Cuptoare), Trandafir, Mocanu (din Oltenia), Berneac (din Topleţ), Coca, Pepa, Bojinescu (din Mehadica), Orza (din Naidăş) şi Jivoin din Serbia. şi fetele venite din alte sate şi-au adus în Glob numele de familie, deoarece înainte şi după primul război mondial, căsătoria la starea civilă se făcea foarte rar. Tinerii se cununau doar religios, iar conform legilor de atunci noul născut primea numele mamei sale chiar dacă era recunoscut de către tată. Aşa este cazul numelui Căprioru şi Cristescu intrate în onomastica Globului, prin căsătoria unei fete din Petnic şi a celei de-a doua din Cuptoare, numele soţilor au rămas pentru moştenitorii lor numai nume de sat, Bălan şi, respectiv, Orza.

Neavând moştenitori pe linie bărbătească, unele nume de familie au rămas doar nume de sat: Orei, Orcea, Guleran, Curiţa, Moinăr; chiar şi unele prenume rămân doar nume de sat: Lupu, Radu, Braica (prenume de fată), Troian, Micşa, Stoican, Stamate, Antanasie, Truică.

Interesant este faptul că aproape fiecare familie are şi o poreclă, care este folosită mai mult decât numele. Vom prezenta câteva dintre ele: Zgăran, Văială, Moraru, Bogă, Ghigă, Biţă, Ravici, Pariz, Tutuc, Pârciu, Bazăl, Boieru, Ceroni, Poja, Iepuru,

117

Cincu, Gepa, Papuc, Ţâţu, Bimbi, Şişiu, Boboc, Daescu, Târziu, Prulea, Pecia, Vâjdei, Pârjâlă, Ghera, Floca, Muflea, Chiru, Cucu, Vancea, Cimilic, Pregea, Clanetaşu, Beja, Buboni, Ghibistu.

Observăm că unele porecle provin de la ocupaţiile unor familii: Moraru, Văială, Cojocaru. Altele au nume de animale: Lupu, Pârciu, Iepure, Şopârla, Bursucu, Cucu, Uliu.

Sunt însă şi porecle ce provin de la numele unor persoane: Barbuţu (de la Barbu), Radu, Antănaz, Micolăiţă, Ioşca, Curiţa, Troian (de la Traian), Aron, Mili, Veta, Pau, Chiru, Lepa, Iglice, Grigorice.

Familiile care le poartă nu şi-au pus niciodată întrebarea provenienţei lor ci le acceptă pe mai departe, deşi cei ce le-au purtat s-au stins demult.

Vom încerca să explicăm provenienţa câtorva porecle: Chiaburu, poreclă atribuită familiei Teodorescu-Periş pentru că deţine cea mai întinsă suprafaţă de teren din Glob şi creşteau singuri o turmă de 80-100 de oi şi câte 20 de bovine.Târziu a primit această poreclă deoarece s-a născut când părinţii săi erau înaintaţi în vârstă.Pariz vine de la faptul că un străbun al lor, fost grănicer, în timpul războaielor Austriei cu împăratul Napoleon Bonaparte a ajuns ca prizonier la Paris, capitala Franţei, iar la întoarcere a tot istorisit despre cele văzute acolo.Biţă – familia se îndeletnicea cu cojocăritul; lânii care este tunsă de pe piei la Glob i se spune biţă.Clanetaşu era instrumentist al primei fanfare şi cânta la clarinet.Ţăranu a primit această poreclă pentru că era venit din Oltenia, adică din „Ţară”.

În ceea ce priveşte prenumele sau numele de botez, situaţia se prezintă în mod deosebit. Dacă numele şi poreclele s-au păstrat în timp, cu prenumele nu s-a mai întâmplat la fel, deoarece s-a pierdut obiceiul ca numele de botez să fie sau al naşilor sau al bunicilor. Prenume specifice satului ca: Brilanca (Brila), Călina, Măriuşa, Varvara, Iglica, Eva, Siminica, Paraschiva, Sevastiţa, Marta, Valeria, Pelaghia, Uliana, Leontina, Silvia, Persida, Ivana, Solomia, Aniţa, Ştefănica, Versavia, Iovana, Talia, Paulina, Sânziana, Braica,

118

Teodosia, Păuna, Angia, Dochia şi Stanca nu se mai întâlnesc. Locul lor a fost luat de Denisa, Andreea, Melisa, Alina, Diana, Loredana, Mihaela, Nicoleta etc.

Nici situaţia prenumelor bărbăteşti nu diferă şi dintre acestea foarte multe nu se mai întâlnesc decât rar sau deloc. Dintre cele dispărute amintim următoarele: Iacob, Despot, Aron, Crăciun, Stănilă, Rizea, Iovan, Nicoară, Străin, Trăilă, Spiridon, Pârvu, Ghermăn, Isidor, Şofron, Noe, Avram, Iordan, Damaschin, Romulus, Casian, Dragu, Solomon, Dănilă, Gavrilă, Simion, Samoil, Rusalin, Alimpie, Melin, Cuzma, Alexa, Truică, Giurgi, Pantelimon, Paraschiv, Martin, Chiru, Serafin, Ioachim, Damian, Vichente, Isac, Isaia, Truican.

Prenume noi sunt: Cristian, Marcel, Florin, Cosmin, Alin.175

c) Evoluţia aşezării şi administraţiaSatul Globu Craiovei s-a dezvoltat pe terasele râului Craiova

şi a pârâului Slătinic, ceea ce-i conferă în general o formă liniară, datorită dealurilor din jur.

Aşa cum am relatat în istoricul localităţii, la început populaţia a trăit în cele două cătune Calva şi Slătinic şi la colibele de pe platourile dealurilor.

Cătunul Slătinic era aşezat în partea de nord, la poalele dealului Şopotec, loc mai ferit, greu vizibil, casele erau de tip bordei sau semibordei, de aceea în tradiţia orală denumirea satului a rămas „Bordee”.

Înmulţindu-se populaţia şi încetând atacurile turceşti, treptat casele au coborât pe valea Slătinicului şi pe terasa din dreapta râului Craiova. Ulterior anului 1784, când a apărut rezoluţia Curţii din Viena pentru „regularizarea satelor”, casele s-au extins şi pe malul drept al râului, iar mai târziu şi pe cel stâng. Pentru mutarea locuitorilor în actuala vatră au fost necesare anumite lucrări pregătitoare. Întâi s-a efectuat un recensământ al populaţiei în 1791, pentru a se cunoaşte câte familii urmează a fi strămutate şi câte locuri de casă trebuie repartizate.

175 După registrele de stare civilă ale Primăriei Iablaniţa şi Protocolul bisericii119

Mulţi locuitori, mai ales din cătunul Calva, s-au împotrivit la început mutării, pentru că ei erau legaţi de locul unde s-au născut. Până la urmă au fost nevoiţi să accepte strămutarea deoarece autorităţile au luat aspre măsuri pentru a-i determina pe îndărătnici să-şi construiască alte case la locul stabilit, mergându-se chiar până la dărâmarea caselor sau bordeielor avute.

Conform hărţilor cadastrale, fiecărei familii i s-a repartizat locul de casă şi grădină, în aceeaşi suprafaţă. Casele au fost numerotate şi au primit şi numărul companiei Petnic (până la anul 1850). În inima noului sat erau: biserica, şcoala, Comanda sau Primăria şi cele două case ofiţereşti. Aceste case, în anul 1872, la desfiinţarea Regimentului de graniţă nr. 13, au fost cumpărate de către familia preoţilor Popovici. În una din ele locuiesc şi astăzi urmaşii familiei, care i-au adus unele modernizări. Cea de a doua a fost vândută familiei Gheorghe Boroica, care a demolat-o şi pe locul ei a ridicat o casă modernă.

Dacă urmărim locul unde este casa fiecărei familii şi dealul pe care are coliba, observăm cu uşurinţă un lucru interesant şi anume: aproape în totalitate cei veniţi din cătunul Slătinic îşi au sălaşele pe dealurile Glanevâr, Micşapadinii, Şopotec, Baria şi Belicâne. Cei veniţi din Calva au casele aşezate în apropierea bisericii şi mai jos de ea, iar colibele pe dealurile Strenia, Calva şi Trestie.

Desigur că de-a lungul vremii prin căsătorii ordinea aceasta a mai suferit schimbări. Plaţurile de casă la foarte multe familii sunt înguste, exact aşa cum au fost la început, numai acolo unde au fost două familii înrudite şi una nu a avut moştenitori, casele au câte două sau trei camere la stradă. Să luăm ca exemplu cele 31 de case aflate de la biserică în jos, 16 dintre ele au ca front stradal doar o cameră şi poarta.

Grănicerii care-şi construiau case erau remuneraţi cu 25 de florini, primeau gratuit materialul de construcţie şi erau scutiţi de sarcinile militare şi robotă în anul respectiv.

Construirea clădirilor de locuit se făcea cu aprobarea autorităţilor militare, trebuind să fie respectate anumite reguli, ca de pildă: să fie construite din materiale solide, acoperişurile să fie din

120

şindrilă de fag, să fie înalte şi luminoase, iar între clădiri pe cât posibil să fie o distanţă corespunzătoare.176 Casele grănicereşti la început au fost construite din împletituri de nuiele, din lemn masiv, mai târziu din cărămidă şi piatră.

Împlinind poruncile stăpânirii, casele grănicerilor erau aşezate pe linia străzii, fiind compuse din două camere (bicelulare), apoi cu trei camere (tricelulare). Cele bicelulare erau compuse din „casa dinainte” situată la stradă şi o a doua încăpere şi tinda care era ridicată la aceeaşi înălţime cu casa, fiind despărţită de curte printr-un gard de scânduri (stăbori).177 Cele tricelulare aveau spre stradă camera principală sau „soba dinainte”, la mijloc tinda, iar în partea din spate „soba dinapoi” (cletul), folosită drept cămară.

Fundamentul caselor era din piatră de râu şi avea înălţimea de 0,5 m până la 1 m. Pe acest fundament se aşeza scheletul casei, format din bârne de gorun, decojite sau fasonate în patru muchii. Pereţii tencuiţi cu lut galben amestecat cu pleavă se văruiau în alb. Mai târziu lutul este înlocuit cu var amestecat cu nisip. Spaţiul dintre geamurile caselor, confecţionate în două canaturi din lemn de brad sau cireş, cu obloane (şorocaturi), era ornat cu elemente geometrice şi florale. Mai puţin erau folosite motivele zoomorfice cu păsări, cai sau alte animale.178 Acoperişul era, în general, în două ape. Casele ofiţereşti au fost construite din piatră şi acoperite cu ţiglă solzi. Casele grănicereşti aveau, de obicei, pivniţe cu pereţii zidiţi din piatră şi tavan din grinzi şi scânduri de gorun groase.

Tinda sau încăperea din mijloc servea de bucătărie, aici fiind amenajată vatra unde se făcea mămăliga şi se fierbeau oalele cu mâncare.

Pe peretele din spatele vetrei se zidea, din cărămidă, cuptorul pentru copt pâine, mălai, friptură sau plăcintă, folosit mai ales de sărbători, praznic şi nigee, în restul zilelor acestea erau coapte în ţest.

Pentru încălzirea încăperii se construiau sobe din pământ, înlocuite mai târziu cu sobe din fontă (tuci).

176 Liviu Groza, Grănicerii bănăţeni, Ed. Militară, Bucureşti, 1983, pag. 69177 Ibidem178 Ibidem

121

Podul casei era destul de spaţios, acoperişul casei fiind suficient de înalt. Podelele din pod erau acoperite cu lut amestecat cu pleavă pentru a păstra căldura camerei.

Iluminatul caselor la început se făcea cu un opaiţ cu seu; tot pentru iluminat s-a mai utilizat şi „gangea”. După anul 1853, aceste sisteme au fost înlocuite cu lampa şi lămpaşul cu petrol, acesta fiind adus de către comercianţi din Ţara Românească. Pregătirea lămpii pentru seară era ca un ritual, sticla ei trebuia să strălucească de curăţenie, fetele de mici erau învăţate cum să facă acest lucru.

Ca anexe ale gospodăriei grănicereşti erau grajdul, aşezat în fundul curţii, cocina de porci şi coteţul de păsări. Cu timpul, locul acestor case este luat de casa construită la început din cărămidă crudă, apoi din cea arsă şi acoperită cu ţiglă. Casele erau compuse din 2-3 camere, acolo unde plaţul a permis, cu geamuri mai mari. După anul 1960, crescând numărul populaţiei şi al familiilor, a început lupta pentru un loc de casă, nu între oamenii locului, ci între ei şi dealurile din jur, care-i ţin strâns ca întru-un ham. Lupta a fost ca un război, să tai în gnais şi să-l nivelezi. E greu să spui cine a ieşit învingător, duritatea rocii sau oamenii. (foto) Roca n-a cedat din tăria ei, dar parcă s-a mai îmblânzit văzând atâta trudă şi hărnicie. Milă Gherescu Ravici, ca să-şi niveleze un loc de casă, a săpat cu târnăcopul (chilăviţa), dalta şi ciocanul 700 de care de rocă din dealul Crac. Mulţi alţi oameni au continuat să le smulgă dealurilor câte o bucăţică, peretele din spatele multor case este stânca însăşi. alte case par aruncate pe panta dealului de vânturi sau vremurile grele, trăite de stăpânii lor.

Omul a învins roca

122

Desigur că truda acestor oameni nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă în sat n-ar dăinui încă frumosul obicei de „clacă”, adică întrajutorarea între neamuri, prieteni şi vecini, fără plată.

Treptat, majoritatea caselor au fost renovate, modernizate, cu geamuri mari, porţi noi şi faţade frumoase. Casele nou construite sunt mari, trainice, cu numeroase camere şi sunt dotate cu bucătării

moderne şi băi. Pentru că vatra satului, aşa cum arătam, nu permite extinderea spaţiului locuibil, s-a trecut la construcţia de case în forma P+E (parter + 1 etaj).

Case din GlobCa textile de interior au fost folosite cearşafurile ţesute în

război cu diferite modele, numite „pânzăici” şi procoviţele cu multe iţe, având modele florale şi geometrice, iar în ultimii 20 de ani cele cu model „ales”. La acestea se adaugă pernele cu cipcă sau cele cusute cruciu şi măsaiele (ştergarele).

Ca şi numărul populaţiei, şi cel al caselor a evoluat de-a lungul vremii, cu perioade de stagnare, creştere mai lentă sau mai rapidă.

123

Astfel, în anul 1603 erau 62 de case, în 1718, la primul recensământ organizat de austrieci este înregistrat un număr de doar 20 de case. Restul caselor existente mai înainte fie au fost arse de turci în timpul repetatelor jafuri întreprinse, fie cele izolate nu au fost declarate. Numărul lor creşte treptat, ajungând în 1774 la 82, iar în 1910 la172. În prezent în Glob este un număr de 252 de case, locuite de 248 de familii.

Conducerea companiei de la Petnic se îngrijea prin sanitarii ei de igiena sătenilor şi curăţenia caselor, care în mod obligatoriu trebuiau zugrăvite cu var de două ori pe an: de Sfintele Paşti şi de Sfântul Dumitru, când e ruga sau nigeea satului. Aceasta pentru a împiedica declanşarea de epidemii aşa cum s-a întâmplat în timpul unor războaie. Acest obicei de igienizare a caselor s-a păstrat până în zilele noastre.

Cu toate că în urma ordinelor date de administraţia militară a regimentului casele s-au grupat în actuala vatră, dealurile nu au rămas pustii, pentru că în tot acest timp colibele au existat, în jurul lor s-au desfăşurat ocupaţiile agricole şi s-au menţinut obiceiurile străvechi. Ele, aşa cum am văzut, au servit şi ca loc de refugiu în momentele de restrişte şi pentru mulţi locuitori şi astăzi reprezintă cadrul în care îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi.

Numeroasele colibe care împânzesc moşia Globului conferă dealurilor un aspect de sat de tip risipit, cu casele izolate una de alta. Numărul mare de colibe se datorează terenului accidentat al moşiei satului, oamenilor le era cu mult mai uşor să ducă animalele în „ţarină”, decât să care nutreţul şi frunza jos în sat, apoi primăvara să urce gunoiul pentru a îngrăşa locurile de cultură. Din aceste motive coliba era construită pe locul unde fiecare familie avea cele mai mari suprafeţe de teren. Nu puţine au fost în Glob familiile care aveau şi 2-3 colibe, una de folosire permanentă, cu construcţii trainice şi cu dotări asemănătoare caselor din sat, cu anexe pentru vitele mari, oi, porci şi păsări, iar cealaltă doar pentru a păşuna vara şi toamna animalele.

Între oameni, la colibe, erau relaţii de bună vecinătate, de colaborare şi întrajutorare vara, în timpul muncilor agricole, iar iarna organizau şezători şi baluri petrecând împreună ca şi în sat.

124

Din păcate astăzi marea majoritate a colibelor nu mai sunt permanent locuite deoarece tineretul are alte concepţii despre muncă, modul de trai şi confort, ca urmare a creşterii nivelului de cultură, a evoluţiei societăţii, dar şi a politicii de şcolarizare. Ei doresc, şi pe bună dreptate, să beneficieze de curentul electric, televiziune, calculatoare şi internet, discoteci etc.

În continuare vom reda numele proprietarilor care au colibe şi dealurile pe care se găsesc amplasate, de teamă că peste 10-15 ani acestea nu vor mai exista, vor fi doar o amintire:

Locul Proprietarul colibeiI. Trogaşă 1. Bratescu Iordan

2. Răduţa Simion3. Coca Grigore4. Răduţa Petru5. Ghimboaşă Ilie6. Canea Petru7. Murdeală Nicolae8. Bălan Gheorghe

II. Strenia 1. Jurescu Zaharia2. Gherescu Damaschin3. Miuţescu Petru4. Ghimboaşă Petru (Truică)5. Bratescu Samuil6. Bratescu Iosif7. Iepure Ion8. Caprioru Alimpie9. Caprioru Floarea

III. Calva 1. Vrancuţa Zaharia2. Gherescu Moise3. Motorga Toma4. Periş Zaharia5. Moţ Petru6. Boroica Ilie (Orei)7. Moţ Iosif8. Moţ Nicolae9. Ghimboaşă Ilie (Vancea)125

10. Ghimboaşă Zaharia (Muflea)11. Ghimboaşă Ilie (Braica)12. Ghimboaşă Mihai (Braica)13. Boroica Ilie (Ghera)14. Periş Ianăş15. Andrei Toma (Tima)16. Velţănescu Grigore (Bogă)17. Bratescu Ion18. Bratescu Iosif19. Şandru Dumitru (Zgăran)20. Bratescu Petru (Târziu)21. Bratescu Vasile22. Andrei Iosif23. Rostescu Zaharia24. Fişteag Iosif25. Budan Petru26. Andrei Parachiv27. Boroica Gheorghe28. Grozăvescu Serafin29. Grozăvescu Mihai (Pârjâlă)30. Grozăvescu Petru (Radu)31. Grozăvescu Toma32. Micşa Iancu33. Micşa Petru (Papuc)34. Micşa Zaharia35. Micşa Ilie36. Truţan Gheorghe37. Urdăreanu Ilie (Novac)38. Balan Iosif (Micu)39. Urdăreanu Iosif (Novac)40. Răduţa Gheorghe (Orcea)41. Moţ Ianăş

IV. Trestie 1. Moţ Iosif2. Moţ Gheorghe3. Ghimboaşă Vidu (Braica)4. Ghimboaşă Ion (Braica)126

5. Grozăvescu SerafinV. Cioaca 1. Lăzărescu Vartolomeu

2. Boroica Iosif3. Boroica Zaharia4. Boroica Atanasie5. Grozăvescu Ştefan6. Boroica Petru7. Brânzan Ilie8. Brânzan Ion9. Brânzan Iosif

VI. Glanevâr 1. Babicica Iosif2. Fişteag Moise3. Fişteag Ilie4. Şandru Zaharia5. Grozăvescu Ilie (Tutuc)6. Şandru Alimpie7. Şandru Iosif (Ioşca)8. Grozăvescu Zaharia9. Grozăvescu Vichente

VII. Comorâşte 1. Babicica Chiru2. Ciocu Zaharia3. Ciocu Iosif

VIII.Şopotec - Bordee

1. Teodorescu Iancu2. Teodorescu Emil3. Giurgi Petru4. Giurgi Ion5. Şandru Ion (Mili)6. Lupu Ion

IX. Streniac 1. Fişteag Vasile2. Vrancuţa Pavel3. Şandru Ilie (Ceroni)4. Rostescu Iosif (Poporel)5. Rostescu Grigore (Iglice)6. Frenţ Petru7. Rostescu Traian8. Rostescu Mihai (Bâzoni)127

9. Vrancuţa Petru (Şeorşel)10. Boroica Ion

X. Micşapaginii 1. Grozăvescu Zaharia (Dăescu)2. Jurescu Lazăr (Beja)3. Boroica Romulus4. Boroica Petru5. Boroica Petru (Moinăr)6. Panduru Ilie7. Panduru Petru8. Murdeală Constantin9. Jurescu Petru (Loghin)10. Floca Ion11. Floca Vichente

XI. Baria 1. Raduţa Iosif2. Ghimboaşă Ianăş3. Murdeală Zaharia4. Gherescu Nistor (Ghigă)5. Şandru Loghin6. Balan Grigore7. Balan Silvestru8. Balan Nicolae9. Gherescu Strectu

XII. Belicâne 1. Andrei Constantin2. Guleran Nicolae3. Gherscu Iosif (Stroca)4. Miuţescu Lazăr (Iepure)5. Teodorescu Emil (Periş)6. Velţănescu Ianăş7. Răduţa Ilie (Pau)8. Periş Samuil (Stoican)9. Periş Vasile10. Orza Ianăş11. Orza Mihai12. Gherescu Mihai (Ravici)13. Şandru Nică (Zgăran)14. Miuţescu Petru128

În ceea ce priveşte administraţia sau conducerea satului Globu Craiovei, ea a cunoscut aceleaşi forme ca şi celelalte sate din sudul Banatului.

Sub stăpânirea regatului feudal maghiar, satul a fost condus de un cneaz, ajutat de „oamenii buni şi bătrâni”, aleşi de obşte în fiecare an, sistem ce va rămâne structura de bază în „Jus valachicum”. Cauze precum: dreptul de cumpărare şi răscumpărare, amanetarea, zălogirea de bunuri, practica succesorală, dreptul fiicelor la zestre, erau judecate de „oamenii buni şi bătrâni” prin ascultarea martorilor şi jurământul pe Sfânta Cruce. Ei dădeau pedepse şi dări (amenzi) după datină. Celor acuzaţi de anumite delicte nu li se sechestrau calul de călărie şi proprietăţile.179

Cnezii împreună cu „bătrânii”, în afară de judecarea anumitor pricini dintre locuitori, repartizau pe familii obligaţiile pe care obştea satului le avea, încasau dările şi se îngrijeau de executarea lucrărilor comune.

Însă cea mai importantă sarcină a lor era aceea de a organiza apărarea satului în timpul atacurilor năvălitorilor şi de a recruta un anumit număr de oşteni pentru desele acţiuni militare ale stăpânitorilor. Pentru că în timpul cât se aflau în fruntea obştii ei trebuiau să îndeplinească toate aceste sarcini, beneficiau de anumite drepturi, printre care acela de a avea mori şi cârciumi, erau scutiţi de plata dărilor şi aveau mai mult pământ decât celelalte familii.180

Ca şef al satului, cneazul reprezenta interesele comunităţii nu numai pe plan local, ci şi în relaţiile cu autorităţile străine, indiferent în ce postură se găseau acestea, de aliate sau de stăpâni, în vreme de pace sau de război. Instituţia cnezială este menţinută şi în timpul ocupaţiei turceşti. Acum ei au o îndatorire nouă, aceea de a recruta pentru turci soldaţi cu soldă „seimeni”, pentru paza satelor şi pentru a participa la luptele de apărare a teritoriului cucerit.

Autorităţile austriece au menţinut şi ele funcţia de cneaz după cucerirea Banatului în anul 1718, ba mai mult ei au numit şi un

179 Vasile V. Muntean, op. citată, pag. 95180 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1971, pag. 33, 217

129

cneaz superior peste cnezii mai multor sate, numit „obercneaz”. Cneazul Globului era subordonat obercneazului din Mehadia.

După militarizarea satelor, importanţa cnezilor în conducerea acestora a scăzut, deoarece îndatoririle lor au fost preluate de către autorităţile militare ale companiei. Interesele satelor erau reprezentate de bătrânii aleşi de locuitori şi confirmaţi de comanda companiei.

Ei, pe cât posibil, trebuiau să ştie să scrie şi să citească, să fie cinstiţi şi foşti grăniceri. Alături de comandantul companiei din Petnic rezolvau anumite probleme, precum cele legate de divizarea comunioanelor, buna funcţionare a şcolilor; de asemenea semnau bilanţul cheltuielilor şi veniturilor bisericeşti.

Începând cu anul 1862 apare legea „Orts Bezircs und Kreise der Regiments Gemeinden”, iar în urma aplicării ei, administraţia comunelor se desparte de cea militară, respectiv de conducerea companiei Petnic. În fruntea satului acum se găsea consiliul popular sau „antista”, format din 7-10 membri ordinari şi 1-3 membri supleanţi, aleşi de locuitorii satului pe o perioadă de 6 ani.181 La alegerea „antistei” fiecare familie avea dreptul la un singur vot, indiferent de numărul membrilor săi, acela al capului de familie. Din rândurile membrilor „antistei” se alegeau doi delegaţi, un fel de primari ai satului. În fiecare duminică, după slujba religioasă, consiliul popular se întrunea în şedinţe, unde discutau problemele de ordin economic-gospodăresc ale satului precum: igiena gospodăriilor şi a sătenilor, economia casnică, robota, activitatea şcolii şi a bisericii, promovarea culturii, ajutorarea familiilor aflate în nevoi, administrarea sesiei comunale şi controlul veniturilor. Iar după amiază, la adunarea publică, „la porunci”, hotărârile luate erau comunicate localnicilor. Obligatoriu la aceste adunări trebuiau să participe capii din comunion. Din această perioadă s-a introdus „bătutul tobei” prin sat, ca să se anunţe poruncile stăpânirii.182

Din punctul de vedere al apartenenţei administrativ-teritoriale Globul, de-a lungul vremii, a avut următoarea situaţie, conform documentelor:181 L. Smeu, op. citată, pag. 74182 Ibidem

130

- 1547 – cu denumirea de Glob în districtul Mehadia;- 1690 – Globul Krajovi – districtul Mehadia-Orşova;- 1717 – Glob Krajovi – districtul Orşova;- 1723 – Globul – districtul Orşova;- 1761 – Glebo – districtul Orşova, plasa Almăj.

În fruntea acestor districte era numit câte un prefect (Verwalter) şi un subprefect (Unterverwalter), care erau în mod obişnuit germani.

În anul 1867 apare dualismul monarhic cunoscut sub numele de Imperiul austro-ungar. Ca urmare a acestei schimbări politice, se produc modificări legislative şi în administraţie.

Cea mai importantă lege emisă în această vreme a fost cea din anul 1872, prin care se desfiinţează regimentul grăniceresc nr. 13, se demilitarizează populaţia şi se instituie administraţia civilă. În consecinţă, în anul 1873 se înfiinţează judeţul Severin, cu reşedinţa la Caransebeş, unde a fost şi sediul comandamentului regimentului desfiinţat. În limitele sale erau cuprinse toate satele fostului regiment nr. 13, precum şi cele din compania Berzasca, ce aparţinuseră de cel sârbo-bănăţean. De acum satele se grupează în notariate; Globul aparţinea de cel din Iablaniţa, împreună cu satul Petnic, iar pretura era în oraşul Orşova.

În anul 1881, în urma unei noi legi administrative şi contrar voinţei populaţiei, judeţul sau comitatul Severin se uneşte cu Caraşul, se formează un nou judeţ, Caraş-Severin, cu capitala la Lugoj, în limitele administrative apropiate de cele actuale. Globul a aparţinut tot de plasa Orşova până în anul 1949, dar din 1925 de judeţul Severin, în urma separării de Caraş. Între anii 1895-1929 a făcut parte din comuna Iablaniţa împreună cu satul Petnic, apoi în intervalul 1930-1949 a fost comună separată, având primarul şi „antista” sa, însă evidenţa stării civile şi problemele băneşti şi administrative erau rezolvate tot de notarul cercului notarial Iablaniţa. În această perioadă, primari ai Globului au fost:

Iosif PopoviciNicolae FişteagIanăş ConstantinescuFilip GrozăvescuIosif Brânzan

131

Iosif FişteagPetru BoroicaZaharia BalanIlia PopoviciIgnat ŞandruIosif ŞandruAlimpe FişteagNicolae CristescuChiru FişteagPetru VelţănescuUrdăreanu ZahariaIon Gherescu-Veta.183

Din anul 1873 şi până în anul 1949 la cercul notarial Iablaniţa, care a deservit şi interesele locuitorilor din Glob, s-au succedat următorii notari:

Iancu Balaci din 1873;Ion Balaci – anul 1876;George Maleş - între anii 1881-1895;Blasco Laszlo – 1895-1898;Bossert Agoston – 1898-1918;Varady Desző – 1919;Martzi Augustin – 1919-1927;Isac Haţegan – 1927-1949.184

În esenţă, organizarea administrativă începută în anul 1925 s-a menţinut până în anul 1949, când se înfiinţează raioanele în locul plaselor şi regiunile în locul judeţelor şi se modifică şi întinderea teritorială a noilor unităţi formate. Regiunile aveau în componenţă mai multe raioane, iar acestea erau formate din mai multe comune, care la rândul lor cuprindeau câteva sate.

Globul, ca şi celelalte sate din Almăj şi majoritatea celor din Craina, a făcut parte din regiunea Timişoara, raionul Almăj-Mehadia, cu reşedinţa la Mehadia. Satele Globu Craiovei, Iablaniţa şi Petnic au fost organizate în comuna Petnic, condusă de un preşedinte, ajutat de un consiliu comunal numit sfat, format din 183 După Cronica parohială a Bisericii ortodoxe a Globului, anul 1949;184 Dumitru Terfaloagă, op. citată, pag 172;

132

cetăţeni ai celor trei sate; de aici şi numele de Sfatul popular, în loc de primărie. Notarul de acum se va numi secretar şi va avea atribuţii similare celor anterioare.

Demn de menţionat este faptul că până în 1949 primarii erau aleşi după calităţile lor personale şi de buni gospodari, iar postul era onorific (ei nu erau plătiţi), la fel şi cel de consilier comunal. Salariaţi erau doar notarul, perceptorul (cel care încasa impozitele) şi paznicul satului (boactărul).

În anul 1956 are loc o nouă organizare administrativ-teritorială, cu care prilej se micşorează atât întinderea regiunilor, cât şi a raioanelor. Se formează iarăşi comuna Iablaniţa, împreună cu satele Glob şi Petnic, iar raionul Almăj-Mehadia se scindează şi iau naştere raioanele Bozovici cu reşedinţa în această comună şi Orşova cu centrul în oraşul Orşova. Comuna Iablaniţa este arondată raionului Orşova din regiunea Banat.

Din anul 1968 şi până în prezent Globul face parte din comuna Iablaniţa, judeţul Caraş-Severin cu reşedinţa la Reşiţa.

Ordinea publică, paza culturilor agricole, a satului şi a liniştii publice a fost asigurată de-a lungul anilor de plăieşii de sat, care erau localnici şi aveau o organizare semi-militară. Sistemul acesta de pază era cunoscut încă de pe vremea stăpânirii regatului feudal maghiar, plăieşii fiind menţionaţi prima dată în anul 1430 într-un document.185

După cucerirea Banatului, Curtea de la Viena a reactivat organizaţia plăieşilor, mărind chiar numărul acestora. Ei se bucurau de anumite privilegii în domeniul agrar şi scutiri de bir şi robotă pentru serviciile prestate. Erau subordonaţi cneazului satului.

În timpul în care satul a făcut parte din Graniţa militară, siguranţa publică a fost realizată de către corpul de serezani (un fel de miliţieni), format din localnici. După anul 1872, când se provincializează zona de sud a Banatului şi se trece la administraţia civilă, serezanii sunt înlocuiţi cu jandarmii. Pe lângă fiecare notariat se înfiinţează un post de jandarmi.

Postul de jandarmi Iablaniţa asigura şi paza satelor Petnic şi Globu Craiovei. La început jandarmii, ca şi notarii, erau români cu 185 C. Buracu, Cronica istorică a Almăjului, pag. 63;

133

pregătire corespunzătoare; treptat ei sunt înlocuiţi cu jandarmii ungureşti (şândarii), care erau urâţi de populaţie pentru comportamentul lor foarte dur şi arogant. După primul război mondial, în aceste posturi sunt încadraţi iarăşi români, până la instaurarea regimului democrat-popular, când sunt înlocuiţi de către miliţieni. Aceştia erau oameni simpli, din popor, dar din afara comunei Iablaniţa. După revoluţia din decembrie 1989, locul miliţiei este luat de către poliţia rurală.

Poşta. În perioada Graniţei militare, serviciile poştale au fost prestate de către conducerea Companiei din Petnic, pentru toate cele şase sate aparţinătoare. După trecerea la administraţia civilă din anul 1872 au fost înfiinţate oficii poştale în centrele de comună, unul dintre ele şi în Iablaniţa. Printre diriginţii care şi-au desfăşurat activitatea aici se numără: Onofrei Armaş din Petnic, apoi Beretz Rozalia, Kirchesser M., Basarabă Maria, Oprin Elena şi Dan Ilie.186

În Globu Craiovei corespondenţa şi pensiile au fost şi sunt distribuite prin intermediul factorului poştal de la punctul Petnic. Decenii întregi, pe orice vreme, Achim Puşchiţă a venit cu presa, scrisorile şi pensiile la Glob, acum fiul său Vasilică îi continuă munca.

Sănătatea. Dacă din documentele vremii aflăm faptul că de sănătatea spirituală a locuitorilor din satul nostru, Globu Craiovei, ca de altfel a tuturor satelor din Banat, s-au ocupat preoţii, dovadă fiind apariţia de foarte timpuriu a bisericilor din lemn, despre îngrijirea sănătăţii trupeşti nu cunoaştem nimic până în secolul al XVIII-lea.

Deşi niciun document din perioada feudalismului timpuriu, când Globul se găsea sub stăpânirea maghiară, nu menţionează un mod sau altul de îngrijire a sănătăţii populaţiei, în sate cu certitudine au existat bătrâni şi bătrâne care ştiau să aline suferinţele bolnavilor cu leacuri naturale, preparate din rădăcina, frunzele şi florile plantelor medicinale şi din unele produse animaliere. Tratamentele cu produse ale medicinii populare erau însoţite şi de anumite gesturi şi cuvinte (descântece) cum erau cele de: mânătură,

186 Dumitru Terfaloagă, op. citată, pag. 173134

întors, junghi, deochi sau bube. În sat erau şi femei bătrâne care se pricepeau să dea ajutorul necesar la naştere.

După cucerirea Banatului de către Austria, administraţia, printre alte măsuri benefice vieţii locuitorilor din Graniţă, a adoptat şi aceea de a se îngriji de sănătatea oamenilor, pentru a avea soldaţi apţi atât la posturile de pază a graniţei, cât şi în războaiele purtate în ţară şi în afara ei, precum şi pentru a preveni izbucnirea bolilor molipsitoare, care secerau zeci, chiar sute de vieţi în fiecare sat.

La sediul fiecărei companii, după militarizare, era câte un medic care avea grijă în primul rând de grănicerii-militari, dar erau obligaţi să acorde asistenţă medicală tuturor celor care-i solicitau ajutorul. În fiecare sat era o moaşă instruită, care se ocupa de sănătatea femeilor, mai ales a celor însărcinate şi a noilor născuţi.

Încă din anul 1774, pentru aprovizionarea cu medicamente (miluţânuri), se înfiinţează la Mehadia o Farmacie, deservită de farmacistul Antonia Firedi şi un spital militar la Cornereva.187

Până în perioada interbelică asistenţa se acorda foarte greu locuitorilor satului Glob, deoarece medicul era la circumscripţia sanitară din Mehadia. Abia după anul 1938 se organizează la Iablaniţa o circumscripţie sanitară cu dispensar şi medic permanent, felcer şi moaşă.

Nu este lipsit de interes să arătăm că decenii întregi oficiantul-sanitar Zaharia Rostescu-Troian i-a îngrijit pe bolnavii din Glob cu multă atenţie şi dragoste. Nu a refuzat pe nimeni niciodată când a fost chemat, fie ziuă, fie noapte, vara sau iarna.

Astăzi locuitorii satului beneficiază de îngrijirile medicale ale medicului de familie de la Dispensarul medical Iablaniţa.

În ultimii 6 ani, localitate Globu Craiovei este administrată de către primarul Victor Terteleacă, ajutat de către viceprimarul Velţănescu Gheorghe şi cei 11 consilieri:

Bălan Iosif – Globu Craiovei;Bojinescu Rostescu Ion – Globu Craiovei;Ing. Brata Nicolae – Petnic;Puşchiţă Vasile – Petnic;Bidiviu Buzangia Gheorghe – Petnic;

187 Mehadia, vatră istorică milenară, Ed. Gordian, Timişoara, 2007, pag. 259135

Hânda Ion – Petnic;Căprioru Nicolae – Petnic;Haţegan Ion – Iablaniţa;Ionescu Petru – Iablaniţa;Peţan Traian – Iablaniţa.Atribuţiile de stare civilă şi secretariat sunt îndeplinite de

către doamna jurist Rabotă Maria, fiica satului Iablaniţa.Ridicarea nivelului material, cultural şi edilitar al localităţii

noastre este unul dintre obiectivele care frământă cetăţenii şi administraţia locală, sprijinită de organele judeţene şi centrale. De preocuparea manifestată pe plan local, de acţiunile întreprinse, de ecoul acestora în conştiinţa comunităţii şi de rezultatele obţinute depind fondurile repartizate, precum şi ajutorul tehnic de specialitate acordat.

Intrarea României în Uniunea Europeană obligă factorii de răspundere de la toate nivelurile să analizeze cu atenţie situaţia existentă, să identifice noi resurse şi modalităţi de valorificare, prefigurând astfel gradul de dezvoltare pe care trebuie să-l atingă satul românesc.

Ospitalitatea românilor şi frumuseţile peisajului nostru sunt cunoscute şi apreciate de străinii care ne-au vizitat ţara şi care – fapt îmbucurător – simt tot mai puternic imboldul de a-şi repeta vizitele. Pentru a spori, însă, atracţia faţă de vizitatori se impune să se facă mai mult pe linia înfiltrării civilizaţiei orăşeneşti la sate, aceasta contribuind la ridicarea nivelurilor de confort şi civilizaţie ale populaţiei rurale şi, nu în ultimul rând, la privirea ţării noastre cu alţi ochi de către partenerii europeni.

Se poate afirma cu deplin temei că această necesitate a fost înţeleasă de către Primăria şi Consiliul local Iablaniţa. Despre realizările obţinute în comună s-a vorbit mult şi elogios atât în presă, cât şi cu prilejul unor evenimente care au avut loc. Succesele repurtate se leagă strâns de numele primarului Victor Terteleacă, al viceprimarului Gheorghe Velţănescu, al secretarei Maria Rabotă şi al celorlalţi angajaţi ai primăriei, cât şi de numele consilierilor locali, activi şi devotaţi oamenilor şi aspiraţiilor acestora.

136

Redăm câteva din realizările obţinute în satul Globu Craiovei, precum şi unele proiecte de viitor:

a) a fost extins şi modernizat căminul cultural. Aspectul este corespunzător şi impune respect celor care-l folosesc. Căminul este locul în care se desfăşoară serbările şcolare şi alte programe cultural-artistice şi tot aici se fac nunţi şi botezuri, răspunzând astfel cerinţelor repetate ale globenilor. În cadrul extinderii amintite au fost construite bucătăria şi camera frigorifică, care deservesc necesităţile comunităţii;

b) o altă realizare care a uşurat mult relaţiile şi comunicarea dintre oameni o constituie extinderea telefoniei fixe şi a celei mobile, fapt ce serveşte drept bază a rezolvării operative a unor probleme economice, de informare, de întrajutorare etc. Se poate spune că realizarea telefoniei a avut ca efect ştergerea parţială a deosebirilor dintre sat şi oraş;

c) este cunoscut că în sistemul de culturalizare a populaţiei şcoala reprezintă principala verigă. Având în vedere acest adevăr incontestabil, conducerea Primăriei s-a implicat în reabilitarea şcolii, prin executarea unor reparaţii şi îmbunătăţirea esteticii localului, s-a modernizat grupul sanitar etc. Toate acestea s-au făcut în ciuda faptului că activitatea instructiv-educativă s-a restrâns prin desfiinţarea ciclului gimnazial, începând cu 15 septembrie 2009.

Dar problema şcolii trebuie văzută în perspectivă: de-a lungul timpului au fost destule schimbări de structură şi reţea şcolară, ceea ce ne îndreptăţeşte să sperăm că într-o perioadă previzibilă Globu Craiovei va avea din nou şcoală de 8 ani, aşa cum merită. Această afirmaţie are în vedere atât numărul mare, chiar impresionant, de intelectuali ce s-au ridicat din satul nostru, cât şi adevărul potrivit căruia „vigoarea vine de la sat”. Din cele ce preced se poate deduce că administraţia comunei a procedat bine reabilitând clădirea, împiedicând în acest fel degradarea ei;

d) cu nu prea mult timp în urmă, aspectul străzii de la intrarea în sat, dinspre Petnic, lăsa de dorit. Strada aceasta, care duce spre biserică, şcoală şi cămin părea strâmtă, cu şanţuri neregulate şi neîngrijite, cu 2-3 copaci ornamentali, era de-a dreptul neprietenoasă. Revenind după un timp în Glob m-a frapat

137

înfăţişarea acestei străzi, schimbată mult în bine. Am sesizat repede cauza acestei fericite transformări: asfaltarea şi executarea rigolelor de scurgere a apei a imprimat un aspect mult mai plăcut uliţei. Tot legat de aceasta, în cadrul proiectelor în execuţie, se prevede betonarea tuturor străzilor şi executarea rigolelor aferente, acţiune ce-şi va pune amprenta pe aspectul general al localităţii şi o va scoate din conul de umbră şi inferioritate în care se cufundase.

Un proiect în execuţie care părea un vis este amenajarea unui parc cu alei pietonale, arbuşti ornamentali, bănci, coşuri de gunoi şi spaţii de joacă pentru copii. Desigur că aceste lucrări vor da o nouă înfăţişare satului;

e) un obiectiv ce se găseşte într-un stadiu avansat de finalizare este alimentarea cu apă potabilă. Acest obiectiv va uşura munca oamenilor, va spori confortul casnic şi va asigura condiţii iginico-sanitare mult mai bune.

Dintre proiectele în evaluare ce stau în atenţia Primăriei şi a Consiliului local se pot enumera: canalizarea menajeră şi staţia de epurare, refacerea trotuarelor şi extinderea spaţiilor verzi din faţa locuinţelor, precum şi modernizarea drumurilor agricole care vor permite circulaţia celor 40 de tractoare existente în sat.

Rezultatele înregistrate până acum ne dau convingerea că şi proiectele în evaluare vor fi realizate, fapt ce va plasa comuna Iablaniţa şi implicit Globul în rândul localităţilor fruntaşe din judeţul nostru.

Supunând unei analize obiective activitatea desfăşurată şi realizările ce s-au obţinut, se desprinde concluzia că „Omul sfinţeşte locul”. Aceste cuvinte se potrivesc atât Consiliului local Iablaniţa, cât şi primarului Victor Terteleacă, inspiratorii şi promotorii saltului pe care comuna l-a făcut pe drumul unei vieţi civilizate, mai bune şi mai demne.

138

Capitolul IV

Economia satului

a) AgriculturaDeşi moşia sau teritoriul satului Globu Craiovei se suprapune

culmilor muntoase Belcovăţ şi Vârul Înalt şi în cea mai mare parte dealurilor, a favorizat dezvoltarea şi diversificarea activităţii umane, ca urmare a unei vegetaţii formate din fâneţe, păşuni şi păduri cu poieni.

Din cauză că terenurile de luncă se întind pe suprafeţe foarte restrânse (atât cât să le acoperi cu căputul, cum zic globenii), locuitorii acestui sat au fost nevoiţi să-şi extindă culturile cerealiere şi a plantelor de nutreţ pe platourile dealurilor, în detrimentul pădurilor şi fâneţelor.

Faptul că la întemeierea sa, satul Glob era înconjurat de păduri, care au fost treptat defrişate, este dovedit de toponimia silvestră ce apare în denumirea locurilor înconjurătoare – Dealul Branivii (loc de apărare, cu păduri în care este interzisă tăierea), Croul cu Aluni sau Curmătura (tăietură, defrişare).

Modul de utilizare şi proprietate a pământului a cunoscut şi în satul Globu Craiovei toate etapele istorice: cea prefeudală cu tipul proprietăţii comunitare, ca pe vremea dacilor, cu repartizarea anuală a terenurilor arabile pe familii, de către cneazul satului. Casa, intravilanul, au devenit proprietate personală, în timp ce pădurea, fâneţele şi apele erau proprietatea întregii obşti.

În perioada stăpânirii statului feudal maghiar obştea satului cu pământurile sale ajunge în proprietatea unor nobili din familiile Ostrovy, Szegedi, Simon, Wukmir şi Sebestyen. De acum locuitorii, din oameni liberi au ajuns iobagi, trebuind să lucreze pe moşia devenită nobiliară şi pe deasupra să plătească „porţia” (impozitul), termen păstrat până în zilele noastre.

După ce turcii şi-au întins stăpânirea începând cu anul 1658 şi în sudul Banatului, deci şi în Craina, din care face parte şi Globul, sultanul a stabilit că tot pământul cucerit îi aparţine. El nu-i mai recunoaşte pe nobili ca proprietari ai pământului. Mulţi dintre ei

139

erau refugiaţi în Ardealul neocupat de turci, cei rămaşi s-au contopit treptat în masa ţărănească.

Pentru că în Evul Mediu civilizaţia era bazată pe agricultură şi întreaga societate depindea de mediul rural, populaţia băştinaşă a fost lăsată să-şi muncească în continuare ogoarele avute, dar au plătit numeroase dări noilor stăpânitori.

Fiind angrenat în mai multe războaie în Europa şi cu unele popoare în Asia, sultanul, dorind să-şi atragă populaţia bănăţeană de partea sa, în anul 1690 dă un decret de lege, o „iradea” prin care recunoaşte proprietatea deplină a ţăranilor asupra pământului pe care-l folosiseră dintotdeauna.

Imperiul Habsburgic, după ocuparea Banatului în anul 1718, a anulat decretul-lege dat de turci şi a stabilit că tot pământul este proprietatea împăratului şi a impus familiilor impozite mari şi numeroase îndatoriri, între care „robota” sau lucrul pentru imperiu, era cea mai grea. Fiecare familie trebuia să lucreze 12 zile cu braţele şi 3 cu boii sau caii. La aceasta se mai adăuga prestaţia în folosul bisericii, şcolii, primăriei, la întreţinerea drumurilor, la construcţia fântânilor, 8 zile cu braţele şi 4 cu animalele. După elaborarea Constituţiei din 1850, robota se limitează doar la lucrul pentru imperiu.188 Preoţii, învăţătorii, funcţionarii şi familiile celor angrenaţi în activităţile militare erau scutiţi de robotă. Capul fiecărei familii răspundea în faţa conducerii companiei pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de stat, altfel era pedepsit în faţa comunităţii locale.

Sistemul acesta de proprietate a fost menţinut timp îndelungat, rămânând în vigoare mulţi ani şi după 1773, când satele din Almăj şi Craina au fost militarizate.

Pământul ţăranului devenit ostaş-grănicer era considerat „feudă militară”, cu dreptul ca acesta să-l deţină, să-l folosească dar să nu-l înstrăineze şi familia să nu-l împartă.189 Din necesităţi militare, sarcinile impuse locuitorilor s-au înmulţit şi majorat. Pentru o bună cunoaştere a situaţiei din Graniţă, Curta din Viena a efectuat mai multe conscripţii (recensământuri), atât ale populaţiei, 188 D. Terfaloagă, op. citată, pag. 194;189 Liviu Smeu, op. citată, pag. 80-81;

140

cât şi ale animalelor. În cursul anului 1780 au început lucrările pentru măsurarea pământului sau „întâiul mapierung”.190 Odată terminate măsurătorile în anul 1807, s-a întocmit Cartea Funciară sau Funduară, cum ziceau cei bătrâni, întocmindu-se în acelaşi timp şi Harta funciară a fiecărui sat; din anul 1855 familiile au primit câte o copie după actul oficial, care cuprindea numărul de casă, descrierea imobilului, vecinătăţile, locul unde era situat, ramura de cultură şi întinderea. Observăm cu câtă minuţiozitate lucrau autorităţile militare pentru a cunoaşte în amănunt totul despre fiecare familie grănicerească: componenţa acestora, starea gospodăriilor şi dotarea lor, terenurile pe categorii.

La conscripţia militară din anii 1771 şi 1772, localitatea Globu Craiovei avea 67 de case şi 67 de familii de români, 1 colonist, 1 preot, 1293 de pogoane şi 1200 stânjeni de teren arabil, 781 de pogoane şi 400 de stânjeni de terenuri în luncă, 82 de pogoane şi 800 de stânjeni de păşuni, 68 de pogoane şi 1200 de stânjeni de terenuri comunale şi 406 pogoane şi 400 de stânjeni de pădure.191

În ce priveşte suprafaţa totală a pământului la care a avut dreptul un comunion, a fost stabilită la 24 de jugăre cadastrale, din care 18 jugăre era teren de arătură şi 6 jugăre loc necultivabil, din acestea 1-2 jugăre erau păduri-zăbrane din care oamenii îşi făceau „frunzare”.

Având în vedere că mare parte din pământul arabil primit este cu un grad de fertilitate foarte scăzut, se poate aprecia că majorităţii familiilor li s-a atribuit o întindere insuficientă pentru a-şi putea asigura cantitatea de cereale necesare existenţei. Acest lucru a afectat în special familiile numeroase şi cele care aveau mai mulţi feciori. Ca pământ arabil au figurat în Cartea Funciară terenuri aflate pe dealuri, ca de pildă pe: Vârful Branivii, părţi din Cioaca, Curmătura, Coasta Belicâne, deşi ele au un sol slab productiv şi recoltele obţinute erau foarte mici, ceea ce i-a determinat pe oameni să nu le mai ia în cultură şi să le folosească ca fâneţe.

190 N. Stoica de Haţeg, op. citată;191 L. Groza, Contribuţii la istoria Reg. nr. 13;

141

Casă grănicerească tip cetateNoua lege grănicerească „Constituţia Confiniară” din 1850 dă

dreptul de proprietate grănicerilor asupra pământului deţinut, cât şi dreptul de a-l lăsa moştenire urmaşilor. Curtea de la Viena a dorit ca prin această reglementare să răsplătească ataşamentul grănicerilor faţă de împărat în timpul revoluţiei din anul 1848 şi refuzul lor de a-i sprijini pe sârbii care doriseră să proclame Banatul „republică” sub conducerea lor.192

Pentru o cât mai bună folosire a pământului autorităţile au stabilit o seamă de reguli, trimiţând la companii diferite ordine ce trebuiau aplicate în satele aparţinătoare. Chiar protopopul Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, prin preoţi, le trimite sătenilor îndemnul: „La tot lucrul pământului care mai de care mai bărbat să îndemne: gloatele să trăiască. Vite aveţi: gunoi, bucluc iarna pe locuri, pre nivi. În grădini: grâu, bucate sămănaţi […]. Legumi … de tot felul, fierturi să aibe gloatele … Asta-i porunca!”192 L. Smeu, Almăjul în hotarele Banatului Severin, manuscris, pag.135;

142

Dacă trei ani la rând o familie nu-şi lucra cum trebuie terenurile, le pierdea, ele fiind repartizate familiilor mai sărace.

Analizând fondul funciar al satului Globu Craiovei, observăm că suprafaţa cuprinsă în perimetrul cadastral este de 1564,48 ha, repartizat pe categorii de teren, după cum urmează:

Categoria de terenI. Agricol 1367,48 ha din care:- arabil: 438,68 ha;- păşuni: 532 ha;- fâneţe: 311,65 ha;- livezi: 85,15 ha- vii: 0 ha.II. Neagricol 207 ha din care:- păduri-zăbrane: 163 ha;- stuf, bălţi: 44 ha.(După evidenţa Primăriei Iablaniţa)Această structură a terenului a permis locuitorilor satului

nostru să îmbine, dintotdeauna, cele două ocupaţii principale: creşterea animalelor şi cultura plantelor, la acestea adăugându-se o ramură secundară, pomicultura.

Globenii, ca toţi din Craina, în evul mediu au cultivat cel mai mult meiul şi secara. De la secară se foloseau seminţele pentru făină, din care se cocea turta (pâinea), iar paiele erau folosite pentru acoperirea caselor. Se mai cultiva grâu, ovăz şi orz. Cultura meiului este înlocuită începând cu secolul al XVII-lea cu cea a porumbului. În lexicul satului, amintirea meiului se mai păstrează doar prin termenii „mălai” şi „coleşă”.193 La început se practica agricultura extensivă, apoi se trece la sistemul îngrăşării (fertilizării) pământului prin gunoire, iar treptat se foloseşte asolamentul bienal, care consta în alternarea culturilor. Începând cu secolul al XIX-lea s-a generalizat sistemul trienal.

Sistemul trienal se practică şi în zilele noastre: pe un loc se seamănă grâu de primăvară, pe al doilea porumb, iar pe cel de al treilea grâu de toamnă, peste care primăvara se seamănă trifoi, lucernă sau mai nou ghizdei. Iarna pe aceste loturi se împrăştie 193 Ligia Gaga, Zona etnografică Almăj, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984

143

gunoiul de grajd. Cei care acum cresc un număr mic de animale sau deloc, folosesc îngrăşăminte chimice. După trifoi sau lucernă (după ţelină) se seamănă întâi porumb, apoi grâu.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a folosit plugul de lemn, după care a pătruns cel de fier, în două variante: plugul „într-o brazdă” folosit pe terenurile în pantă şi cel „cu două brazde”. Între cele două războaie mondiale se introduce plugul pentru „săpat”, care se foloseşte şi acum pentru „prăşit” (copăit) şi scosul cartofilor.194

Pentru mărunţitul pământului s-a folosit grapa cu dinţii de lemn, apoi cea de lemn cu dinţii de fier. În zilele noastre, acolo unde terenul permite, aratul se face cu tractorul, iar grăpatul cu discul.

Grâul, lucerna şi trifoiul se semănau cu mâna, astăzi se foloseşte semănă-toarea. Porumbul se seamănă împre-ună cu duleţii (dov-lecii) şi fasolea, în general din soiul olog, rar singur în cultură, în trei moduri: într-o braz-dă, şiruit sau cu semănătoarea. Porumb şi dovleci

În zona Craina, secerişul începe în luna iulie; spicele secerate se legau înainte în snopi şi se clădeau în „stoguri” sau „picine”, apoi snopii erau transportaţi la „aria de treierat”, unde cu caii sau boii erau zdrobiţi. În preajma celui de-al II-lea război mondial s-au introdus batozele acţionate de apă. În Glob proprietari de batoze au fost: Moise Gherescu, Alimpe Fişteag, Ion Ghimboaşă (Moraru).195

La sfârşitul lui septembrie începe culesul porumbului. La Glob porumbul se culege cu ghijele (pănuşile) şi se transportă acasă sub şupă sau tream. Seara, vecinii, neamurile şi prietenii vin la 194 Informaţie culeasă de la Gherescu Cătălina de 78 de ani;195 Informaţie culeasă de la Bratescu Pavel de 90 de ani;

144

ghijat. Gazda fierbe porumbul necopt şi cartofi, care se mănâncă cu brânză şi se udă cu răchie. Aici băieţii le curtau pe fete şi se puneau chiar căsătorii la cale. Se cânta, se spuneau ghicitori şi erau discutate ultimele întâmplări petrecute în sat.

Tulujii (cocenii) erau tăiaţi, legaţi în „braţuri” şi făcuţi „stupuri” ca să se usuce, după care se depozitau în grădina casei sau la colibă, fiind folosiţi în hrana animalelor.

Oricât de mică era gospodăria ţărănească, nu lipsea „cânepiştea” pe care se cultiva cânepa, firul său fiind folosit la ţesutul pânzei în casă. Cânepiştea era un loc cu pământ bun. Cânepa de vară se recolta în luna august, când era în floare. Recoltatul se făcea cu grijă, ca să nu fie deranjate plantele care urmau să fie recoltate în septembrie (cânepa de toamnă), atunci când seminţele erau coapte şi puteau fi vânturate. Ele erau semănate în primăvara următoare. Cânepa culeasă se lega în „mănunchi”, care se punea la topit la marginea râului în gropile făcute special în nămol, numite „topile”. După 1-2 săptămâni, mănunchiurile se spălau în apa curgătoare, iar atunci când erau uscate erau zdrobite cu „meliţa”. Tulpinile lemnoase (pozdările) sfărâmate se scuturau şi rămâneau firele curate de cânepă. Prin pieptănare se separa fuiorul de câlţi. Câlţii sunt firele mai scurte şi mai grosolane, care se foloseau pentru ţesutul sacilor şi al „strujacului”, care, umplut cu ghiji de porumb, servea drept saltea de dormit. Din firele de fuior se ţesea o pânză mai subţire din care se confecţionau piesele de îmbrăcăminte pentru familie şi unele pentru uniforma soldatului-grănicer, lenjeria de pat, feţe de masă şi ştergare.

Treptat, după primul război mondial, firele de cânepă din urzeală sunt înlocuite cu cele de bumbac, cele de cânepă se foloseau doar la bătut. Apoi firele de bumbac înlocuiesc în totalitate pe cele de cânepă. Trecându-se de la portul tradiţional ţărănesc la cel orăşenesc, cultura cânepei a dispărut.

Fiecare familie avea mecanismele şi uneltele necesare prelucrării fibrelor de cânepă: meliţa, pieptenii, furca de tors, fuse, vârtelniţa, sucala, ţevile, războiul de ţesut cu anexele sale, brâglele, tălpiţele, spata, suveica, sulurile şi fuseii.

145

Urzitul pânzei se realiza de către mai multe femei, la fel pusul pe suluri în stradă, care era un adevărat ritual. De mici fetele învăţau să culeagă cânepa, să o aşeze în topilă, să meliţe, să toarcă, să urzească şi să ţeasă.

Sătenii Globului mai cultivă legume şi zarzavaturi în grădinile caselor sau la Lunca Mare, Lunca Mică şi Pe vale, dar numai pentru nevoile familiei. Cartoful se cultivă în fiecare gospodărie, atât soiul alb, cât şi cel roşu.

O altă ramură a agriculturii satului, practicată dintotdeauna, este pomicultura. Expunerea favorabilă a unor dealuri, lipsa vânturilor puternice şi a brumelor târzii au făcut ca pe dealurile: Belicâne, Baria, Crac, Micşapadinii, Glanevâr, Cioaca, Calva şi Strenia să se înşiruie livezi cu pruni şi meri. Prunele şi merele, alături de animale, au constituit marea bogăţie a globenilor. Ţuica şi merele erau valori-ficate şi cu banii obţinuţi ei şi-au cumpărat pământ şi şi-au construit case şi colibe, iar „pesmetul” (magiunul), prunele fripte pe „lese”, perele şi gutuile le-au folosit în alimentaţie. Pentru perioada de iarnă din mere multe familii prepară „trincul” (cidru). La cazan

Pe apa Craiovei au existat cazane încă de pe vremea Austro-Ungariei. Astăzi au cazane următorii globeni: Nicolae Răduţa, Săndica Velţănescu, Iancu Boroica, care fac ţuică în „vamă”, la care se adaugă cele de dimensiuni mici, aflate în multe gospodării din sat. În localitate nu sunt cultivate vii în masiv ci răzleţ, pe lângă pomii mari sau zidurile colibelor. Sunt folosite soiuri nealtoite care nu necesită îngrijiri deosebite. Strugurii sunt folosiţi atât pentru consumul fizic, cât şi la prepararea vinului pentru nevoi personale. Negreşit, în timpurile vechi viile ocupau suprafeţe mai extinse pe

146

dealurile cu expunere spre soare, deoarece găsim toponimul „Dealul Vinişte”.

Trebuie remarcat faptul că locuitorii Globului, datorită reliefului format din dealuri cu unele pante abrupte şi stâncoase, au muncit din greu pământul şi aşa sărăcăcios. Cei care au avut pământ puţin au lucrat „în parte” la cei cu pământ mai mult. Pentru pământul folosit, cel care-l lucra primea o parte din trei ori una din două din recolta obţinută la porumb şi grâu. La fâneţe se primea una sau două părţi din patru.

Traista şi brenta erau nelipsite din spatele femeilor, dar şi bătăturile făcute de obrânele lor pe umeri. Cu toate acestea, ei şi-au iubit pământul, l-au lucrat cum au putu mai bine şi cu dragoste, chiar dacă nu în fiecare an le-a fost pe deplin răsplătită truda şi hărnicia. Ori de câte ori cotropitorii le-au călcat ogoarele, ei au luat-o mereu de la capăt, gândind probabil că „apa trece, pietrele rămân”. Da, pământul a rămas, pentru că el a fost un mijloc sigur al existenţei noastre, năvălitorii îl puteau prăda, dar nu-l puteau lua, aşa cum ne luau bucatele şi animalele. Bănăţenii, uşor sau cu multe renunţări, au cumpărat pământul; acesta era moştenirea ce o lăsau copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Ei au avut pentru el un adevărat cult.

Astăzi însă, dacă străbaţi dealurile Globului, vezi locuri care altădată erau considerate ca cele mai bune pământuri, lăsate pârloagă.

Tinerii, rând pe rând, renunţă a mai fi agricultori, pentru că ei nu simt tragedia pământului nelucrat şi nu-i aud nici gemetele de durere că, după mii de ani, cât a hrănit generaţie după generaţie, acum nu mai reprezintă nimic. Ei pleacă la oraş, simt probabil că speranţa în revigorarea agriculturii a ajuns la capătul drumului. Se duc la şcoli şi nu se mai întorc decât la marile sărbători sau cu ocazia unor evenimente. Doar bătrânii, cu palmele pline de bătături şi după o viaţă de trudă, suferă, plâng şi se roagă lui Dumnezeu pentru că au ajuns să trăiască vremea în care simt că nimeni nu mai are nevoie de munca lor de o viaţă. Ştiu că sacrificiul lor e aproape zadarnic, dar nu renunţă. Ei încă îşi iubesc satul, pământul, animalele şi munca.

147

Această tristeţe şi deprimare a ţăranului globean este oglindită în versurile următoare:

La colibă lângă fântânăTristă stă buna bătrânăSă uită în gial şi în valeŞi se-ntreabă cu mirareDoamne cu şe-om fi greşit ?De-aşa vremuri ne-or venitGealurile or pustânit, colibele or pănjănitPământul nu-l lucră nimeniL-o umplut iarba şi spiniiDe să-ntorc în mormânt străbuniiCă ei mult or păcimitPentru o palmă de pământOr stat de pază la hotareŞi-au luptat în depărtare.Faptul că în teritoriul satului nostru mai mult de jumătate din

terenuri sunt păşuni, fâneţe şi livezi, explică dezvoltarea şi marea importanţă pe care a avut-o dintotdeauna şi încă o mai are creşterea animalelor în economia Globului ca şi a tuturor satelor bănăţene. Neobositul călător turc Evliya Celebi, după vizitarea Banatului în 1660, spunea că aici se cultivă mult grâu, ovăz, secară, cânepă şi sunt mori de apă peste tot şi se cresc sumedenie de cai, boi, oi, miei, aşa de mulţi „că numai Alah le mai ştie numărul”.196

Pentru a ne face o idee completă despre modul cum au evoluat efectivele de animale în satul nostru de la primul recensământ iniţiat de Curtea din Viena, după militarizarea sudului Banatului şi până în anul 2009, vom supune analizei cauzele care au generat creşterea sau diminuarea acestora.

Animale existenteAnul Bovine Cabaline Oi şi capre Porci Stupi1774 276 38 928 97 -1791 113 51 1451 81 61941 343 58 1693+41 113 100

196 Vasile V. Muntean, op. citată, pag 183;148

1993 405 99 769 121 962009 184 (v) 47 144 117 112

(După Grigore Popiţi şi evidenţa Primăriei Iablaniţa)197

Observăm că în cei 17 ani care s-au scurs între primele două recenzări ale animalelor, numărul cailor şi oilor a crescut, deşi în acest timp s-a desfăşurat războiul pustiitor austro-turc. Credem că acest lucru a fost posibil datorită faptului că locuitorii au reuşit să-şi ascundă vitele în ogaşe greu accesibile turcilor. E posibil şi ca ei, înarmaţi, să-şi fi apărat turmele şi colibele sau chiar să-i fi jefuit pe turci, aşa cum relatează protopopul Nicolae Stoica de Haţeg: oamenii „se armară” şi în „locuri tari” au atacat pe turci şi adeseori au reuşit să le ia înapoi turme întregi, fie ale lor, fie ale altora, din cele pe care invadatorii le furaseră.198

În anul 1941, în timpul ultimei conflagraţii mondiale, globenii creşteau un număr însemnat de animale, îndeosebi oi şi vaci, aşa cum reiese din tabel şi după cum îşi amintesc şi bătrânii satului. Doar câteva familii de intelectuali nu aveau animale, în celelalte erau cel puţin două bovine folosite la muncile agricole şi între cinci şi zece oi. Dar 56 de familii deţineau şi boi, iar alte 29 aveau cai. Multe familii aveau în gospodărie boi sau cai, 5-6 vaci, 20-30, chiar 80 de oi. Numărul acesta de animale nu este cel real. El era cu mult mai mare, aşa cum mi-au relatat mai multe persoane în vârstă, pentru că atunci oamenii se fereau să-şi declare toate animalele la primărie ca să nu plătească taxa de păşunat. În timpul celui de-al II-lea război mondial caii şi multe bovine au fost rechiziţionate pentru front.

La scăderea efectivelor în această perioadă au contribuit şi secetele din anii 1946-1947, când oamenii au fost nevoiţi să sacrifice sau să vândă mai multe animale din cauza lipsei de furaje. Cu timpul însă numărul bovinelor şi ovinelor a crescut simţitor.

Vacile erau îngrijite individual la colibe sau în gospodăriile din sat. În Glob nu s-a statornicit sistemul de păşunat în cirezi, deoarece izlazul comunal este în suprafaţă restrânsă, iar păşunea de proastă calitate. Dintre animale, creşterea oilor s-a situat 197 Grigore Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939198 N. Stoica de Haţeg, op. citată, pag. 253

149

întotdeauna pe primul loc. După numărul de oi deţinut de fiecare familie văratul se făcea fie individual, fie prin ortăcire la pâlcurile de la Znamăn-Cioaca, Vinişte, Comorâşte, Priod, Vârul Înalt şi Poiana Bruscanu, aceasta fiind în Pădurea Mare (cum zic globenii), în hotarul satului Iablaniţa. Pâlcurile erau formate din 200-250 de oi; ortăcirea familiilor se făcea fie după rudenie, fie după vecinătate sau prietenie. Oile erau duse la pâlcuri după Sfântul Gheorghe (23 aprilie) şi erau coborâte în sat în 7 septembrie, înainte de Sfânta Marie Mică. Pâlcurile de la Vârul Înalt şi Poiana Bruscanu, în 27-28 iunie, strămutau oile în Munţii Cernei, unde satul Glob are în proprietate două culmi. Acolo urcau trei turme de oi, cele două ortăcite şi una a familiei Teodorescu-Periş Emil, care creştea câte 70-80 de oi şi 20 de bovine, dintre care 10-12 erau vaci cu lapte. Cei ortăciţi urcau pe munte şi tineret bovin.

La stână, pe lângă rândaşii care sunt la „umblat” şi cel care ia laptele, mai este şi păcurarul de „uric”, adică un păstor plătit pe tot timpul verii.

Viaţa la munte nu era uşoară, dar păcurarii n-au simţit greul, nici nu aveau timp pentru că ei au păşunat oile, le-au muls, au strecurat laptele, l-au pus la făcut brânză cu cheag din rânză de miel şi rădăcină de urzică, apoi au fiert zerul şi au scos urda.

Deşi trăiau acolo sus, aproape de cer, ei nu erau rupţi de lume. Cei care veneau la luat brânza aduceau cu ei la stână şi noutăţile din sat.

Acum toate s-au pierdut, a rămas doar ceaţa culmilor pentru că nu mai urcă nimeni la stână, muntele a rămas pustiu şi plânge în stropi de ploaie după freamătul de altădată, după clinchetul clopotelor de la gâtul oilor şi cântecul din fluier al păcurarilor.

Brânza făcută la munte nu are egal, ea are un gust deosebit, parcă amestecat cu aromele ierburilor de acolo. Muntele i-a primit întotdeauna pe păstori cu ierburile sale grase şi suculente, foarte hrănitoare, dar uneori şi-a cerut jertfa pentru aceasta. Aşa cum a fost în anul 1962 când Stănuica Grozăvescu Velţănescu şi-a găsit moartea în vârful muntelui, ea fiind trăsnită de un fulger, împreună cu 4 cai. În ziua înmormântării avea doar 24 de ani şi în urma ei au rămas 2 copilaşi. Probabil şi muntele adoră ce-i tânăr şi frumos !

150

Crescătorii de oi din satul nostru nu măsoară laptele cu bârcul pentru a şti cât i se cuvine fiecărui ortac pe timpul verii, ci îl cântăresc şi transformă apoi kilogramele în găleţi şi oche. Capacitatea găleţii variază de la o stână la alta între 10 oche şi 8 oche (1 ocă = 1,5 l lapte).

Acest sistem se practică deoarece unii ortaci au oi care dau mult lapte dar nu gras. De asemenea, la Glob, tot pentru o împărţire echitabilă a cantităţii de lapte, oile se măsoară de două ori: prima dată când urcă oile la strungă, când se organizează şi „nunta oilor” (smâlţul) şi a doua oara de Sfântul Petru, în 29 iunie, când se vede cine are oi bune de lapte şi cine are oi care dau lapte doar câteva săptămâni. După 8 septembrie oile sunt coborâte în sat şi fiecare familie le paşte pe mirişti, în livezi şi pe porumbişti. În timpul iernii oile sunt hrănite cu fân, trifoi, lucernă, ghizdei şi uruială.

Analizând categoriile de venituri realizate de locuitorii satului în anul 1974, când avem date complete, observăm următoarea situaţie:199 1. Cultivarea plantelor şi valorificarea produselor agrare – 42,5 %;2. Creşterea animalelor şi contractarea produselor animaliere –

29,9%;3. Câştiguri din activităţi salariale în sat şi alte localităţi – 20,6 %;4. Alte câştiguri – 7 %.

Rezultă, aşadar, că principalele surse de câştig pentru locuitorii satului le constituiau în ordine: cultura plantelor, apoi creşterea animalelor şi pe ultimul loc se situau câştigurile salariale. Trebuie să specificăm însă că veniturile din cultura plantelor se realizau exclusiv din valorificarea produselor pomicole (prune, mere) şi în special din vânzarea ţuicii, prin contractări cu statul sau vânzări libere în pieţele din oraşele apropiate, dar mai ales către satele colectivizate. Globenii nu au fost şi nu sunt vânzători de cereale, acestea fiind în cantităţi suficiente doar pentru consumul propriu al fiecărei gospodării.

Creşterea animalelor a constituit o activitate principală şi o sursă de venituri importantă pentru majoritatea familiilor din Glob. 199 Date culese din „Dosarul de sistematizare al com. Iablaniţa”, întocmit de Institutul de Proiectări Reşiţa, anul 1974

151

Cele mai importante produse valorificate le-au constituit laptele de vacă, brânza de oaie şi carnea de miel, viţel şi porc.

Zilnic din Glob plecau până în anul 2000 câte 550-600 de litri de lapte către fabrica de lactate din Reşiţa, anual însumându-se o cantitate de 209.875 de litri, adică 2098,75 hl.

Efectivele de animale în anul 1993 încă erau mari, astfel la bovine se înregistra un număr record, 405 capete, la ovine 769, iar la cai 99 de capete.

În anul 2009 au mai rămas în sat doar 184 de vaci, 47 de cai şi doar 144 de oi.200 O singură familie din sat, cea a lui Moise Panduru, mai creşte 65 de oi în sistemul de trans-humanţă, vara urcându-le în Munţii Cernei.

Restul de 79 de oi sunt crescute în sat prin asociere într-un singur pâlc la stâna de pe dealul Vinişte. Caii – mândria globenilor

Acum în nicio gospodărie nu mai sunt crescuţi boi, deoarece sunt animale grele şi care consumă o mare cantitate de furaje. Numărul cailor am văzut că a scăzut la doar 47 de capete, pentru că 40 de familii care au terenuri pe care se pot face lucrările agricole în mod mecanizat şi-au achiziţionat tractoare, discuri şi semănători. Între deţinătorii de cai tot timpul a fost o adevărată competiţie, cine să aibă caii cei mai mari şi cei mai puternici la căruţă, „cu comocele” şi harnaşamentele cele mai împodobite. Seara, în timpul muncilor agricole, „bagişele (clopotele) de la gâtul cailor creau un adevărat spectacol în sat.

200 După evidenţa Primăriei Iablaniţa152

Prin cele trei centre de colectare a laptelui organizate în sat, încă se mai valorifică 350-400 de litri de lapte zilnic.

Localnicii aveau şi cunoştinţe de medicină veterinară populară. În tratarea unor boli la animale se făceau intervenţii chirurgicale simple (le inerbau cu spânz, „iarba oii”, ori le slobozeau sânge din ureche) şi se foloseau de plante medicinale ca: romaniţa, coada şoricelului, sunătoarea, arnica şi rostopasca.

Desigur că şi gospodăriile din Glob, ca din întreaga României, în anumite perioade de timp erau împovărate de tot felul de taxe: de vatră, de păşunat, de vânzarea vitelor, ceea ce s-a repercutat negativ asupra veniturilor fiecărei familii. Cu toate acestea sătenii au avut aproape în permanenţă alimente sănătoase şi îndestulătoare cu care s-au hrănit, precum: lapte, brânză, unt, carne, fructe, legume şi verdeţuri. Pe lângă coleşă (mămăligă) care era alimentul de bază, în fiecare familie se consuma şi pâine, coaptă în cuptorul de cărămidă, care era nelipsit din orice bucătărie sau în ţăstul de bagic (fontă). Pâinea era frământată din făină neagră măcinată la morile de pe apa Craiovei. Numai pentru plăcintă (cozonac), scoverzi (clătite) şi tăiţei se folosea făina albă făcută la „moara de foc” de la Mehadia, Topleţ sau Putna.

Încă înainte de anul 1718, când sudul Banatului trece în stăpânirea Austriei, globenii înlocuiesc „râşniţa” pentru zdrobitul boabelor cu morile cu ciutură acţionate de forţa apei. Pe râul Craiova se înşirau ca o salbă cele 13 mori; ele aparţineau unor comunioane (familii) care au contribuit la construcţia lor, de aici şi numele unora dintre ele: Boroicoane, Stamate, Rostescu, Periş. Altele au fost numite după locul unde se găseau: moara Dedupăgard, Dinzăvoi, Gura Văii, Depesteapă, de la Răstoci, de la Ogaşul cu Anini, Dinvamă. Mai aveau mori şi firize (gatere) Ion Ghimboaşă (Moraru), Tudor Ciocu şi Tudor Şandru.

După anul 1872, când se desfiinţează Graniţa militară, morile vechi se folosesc în sistemul „la rând”, fiecare familie putea măcina un număr de ore la o anumită moară, în raport cu contribuţia avută la construcţia sa. Rândul era considerat intervalul de la 6 dimineaţa până la 6 seara, ca rând de zi, iar cel de noapte începea la ora 6 seara şi ţinea până la 6 dimineaţa. Ca să macini la rândul altcuiva

153

trebuia să ai încuviinţarea acestei familii. Morile au fost construite prin soluţii tehnice simple, construcţia era din grinzi de fag sau gorun, îmbinate la un capăt prin „cheutoare” dreaptă sau din grinzi rotunde decojite. Acoperişul era din „şangilă” (şindrilă) prinsă pe „laceţi”. Roata morii are 12 cupe scobite rotund şi prinse în butucul masiv prin care trece axul.

Aducerea apei se realiza prin iruga care pornea de la iazul unde se capta apa. La gura irugii se monta un jgheab confecţionat fie din jumătatea unui trunchi gros de copac, scobit, fie din fosne de gorun.

Moara de la Gura VăiiCupele roţii, fiind lovite de jeturi de apă, pun în mişcare axul

morii, care la rândul său învârte piatra alergătoare deasupra celei fixe. Boabele puse în coş coboară într-o „postăviţă”, de unde cad pe un orificiu între cele două roţi, după cum se mişcă piciorul ciocanelor pe roata alergătoare. Ca făina să fie cât mai fină, periodic se refac zgrunţurile de pe pietre cu nişte ciocane anume confecţionate. La Glob se obişnuia să se spună despre o femeie „rea de gură” că trebuie bătută ca roata morii. La un rând se măcinau 15-20 de metri de boabe; un metru cântăreşte 15 kg.

În anii 1967-1968, când s-a construit tronsonul din Cheile Globului al şoselei DJ 58, morile de pe apa Craiovei au fost distruse, o singură moară a rămas ca o mărturie a ceea ce a fost odată, dar şi aceasta este lăsată în paragină. (foto nr.) Păcat că aceste „comori” ale industriei casnice nu au fost conservate, aşa

154

cum s-a făcut în alte sate, precum Eftimie Murgu, Putna, Prigor sau Cornereva.

Astăzi, aproape în fiecare gospodărie din Glob sunt mori acţionate de motoare electrice, dar marea lor majoritate folosesc tot pietrele pentru zdrobitul grăunţelor.

Morile aflate în proprietatea exclusivă a familiilor lui Ion Ghimboaşă (Moraru), Tudor Ciocu şi Tudor Şandru măcinau „în vamă”, adică cel ce le folosea dădea o anumită cantitate de boabe sau făină, adică „uium”.

b) MeseriileAlături de îndeletnicirile agricole, de cultivare a plantelor,

creşterea animalelor şi pomicultură, un rol important în economia satului l-au avut şi meseriile.

Meserii precum cea de zidar, dulgher, tâmplar, rotar, dogar, curelar, cojocar, croitor, negustor şi birtaş s-au dezvoltat în strânsă legătură cu profilul agricol al zonei şi nevoile personale ale locuitorilor.

La început legislaţia austriacă a îngrădit practicarea meşteşugurilor şi comerţului de către localnici. Aşa au venit în sat ca negustori familia macedoneană Stroca şi ca fierar ţigan cea a lui Ilie Trandafir din Oltenia.

În perioada regimului militar, între anii 1773 şi 1850, prestarea de meserii şi mai ales luarea de ucenici nu se putea face decât cu aprobare specială din partea conducerii regimentului grăniceresc, care se obţinea numai în familiile în care erau şi alţi bărbaţi capabili să presteze serviciul militar. Această hotărâre a fost luată pentru a nu slăbi capacitatea militară a zonei, deoarece meseriaşii erau scutiţi de serviciul militar şi băştinaşii, ca să nu mai fie obligaţi să participe la numeroasele războaie purtate de imperiu în afara graniţelor, ar fi intrat ca ucenici pe lângă meseriaşii autorizaţi.

Constituţia confiniară din anul 1850, alături de alte drepturi benefice acordate grănicerilor, anulează vechile restricţii cu privire la practicarea unor meserii şi acordă libertate celor ce vor să fie

155

meseriaşi, comercianţi şi vor să înveţe într-o instituţie de învăţământ.

Începând cu secolul al XX-lea în satul nostru se dezvoltă şi mai mult pomicultura, creşterea animalelor, iar pământul, fiind lucrat după procedee mai moderne, dă recolte din ce în ce mai bune, ceea ce face ca economia să fie înfloritoare, iar numărul meseriaşilor să crească. Trebuie însă să menţionăm că, totuşi, puţini dintre aceştia trăiau doar din practicarea meseriei, majoritatea îmbinau munca agricolă cu cea de meseriaş.

De-a lungul vremii, zidarii din sat au construit frumoasele case şi colibe ale globenilor, şcolile, primăria şi căminul cultural. Cei mai cunoscuţi au fost: Velţănescu Nicolae-Bogă, Boroica Atanase, Răduţa Gheorghe, Răduţa Nicolae, Gherescu Iosif-Bazăl, Gherescu Grigore, Boroica Zaharia, Şandru Gheorghe, Şandru Petru, Andrei Paraschiv, Fişteag Iosif, Vrancuţa Ianăş, Vrancuţa Ion.

Dulgheri precum: Gherescu Moise, Bratescu Iordan, Bratescu Pavel, au aşezat cu măiestrie acoperişuri trainice caselor din Glob.

Potcovitul cailor şi boilor, ferecatul carelor şi căruţelor, repararea uneltelor agricole au fost asigurate de fierarii: Trandafir Ilie, Trandafir Gheorghe, Boroica Nicolae, Boroica Dumitru, Grozăvescu Pavel (Coroiu) şi Ghimboaşă Ilie.

Rotarii erau cei care făceau roţile pentru căruţe, care, pluguri şi fântâni: Velţănescu Petru (Uliu), Velţănescu David (Moţ), Gherescu Nistor (Ghigă) şi Gherescu Petru.

Tâmplari precum: Rostescu Grigore (Burcea), Boroica Romulus, Boroica Petru, Truţan Mihai, Gherescu Constantin (Marcin), Miuţescu Petru, Bojinescu Nicolae, Bojinescu Tavi şi Gherescu Martin, cu multă abilitate au lucrat ferestrele, uşile, porţile caselor şi colibelor din sat, au făcut în acelaşi timp frumoase garnituri de mobilă.

Croitorii Cristescu Orza Nicolae, Gherescu Ion (Bazăl) şi Balan Iosif au fost cei care au confecţionat hainele locuitorilor din cioarecii ţesuţi în casă şi bătuţi la Văiala din Prigor, apoi din postav şi stofă cumpărate din comerţ.

156

Cu prelucrarea pieilor s-au ocupat cojocarii Orza Mihai, Balan Mihai (Biţă), Gherescu Romulus (Bazăl), Gherescu Ion, Gherescu Moise (Şişiu) şi Ghimboaşă Ion.

Nunţile, botezurile şi pomenile au fost pregătite de bucătarii Boroica Petru, Micşa Petru (Văială), iar acum de Miuţescu Petru.

Opincarii Rostescu Mihai (Bâzoni) şi Şandru Nistor au confecţionat opincile globenilor.

După al II-lea război mondial unele meserii şi-au pierdut însemnătatea, dar au apărut unele noi ca cele de: şofer, acar, lăcătuş, mecanic, tinichigiu şi vopsitor auto, electrician etc.

Satul tradiţional de altădată nu-l mai găsim decât în amintirile celor mai vârstnici, pentru că timpul a schimbat atât înfăţişarea satului, cât, mai ales, modul de viaţă, ocupaţiile şi mentalitatea oamenilor.

În anul 2009, în satul Glob, funcţionau următoarele Societăţi cu Răspundere Limitată (SRL), având ca obiect de activitate industrializarea primară a lemnului şi producerea paleţilor:

S.C. „GLANEVÂR” S.R.L. nr. 134;S.C. „MARGARIT” S.R.L. nr. 121;S.C. „NIOSIZ COMPANY” S.R.L. nr. 100;S.C. „GURA VĂII” S.R.L. nr. 163;S.C. „RADRINA LEMN” S.R.L. nr. 110;S.C. „CALVA IMFI” S.R.L. nr. 180;S.C. „RĂUŢI COMPANY” S.R.L. nr. 185;S.C. „ROTILA” S.R.L. nr. 150;S.C. „BAZEL ROMGROUP” S.R.L. nr. 240;S.C. „BIGG-BOSS” S.R.L. nr. 223;S.C. „PROD MARIA” S.R.L. nr. 243;S.C. „STRENIA” S.R.L. nr. 9;S.C. „DUCA COMPANY” S.R.L. nr. 15;S.C. „CRUCIŢA” S.R.L. nr. 222;S.C. „LEMN CAR” S.R.L. nr. 234;S.C. „BENI FOREST” S.R.L. nr. 84;S.C. „TRUGASA FOREST” S.R.L. nr. 10.

c) Comerţul

157

Valorificarea unor produse agroalimentare şi meşteşugăreşti ale locuitorilor din Glob, cât şi ale celor din alte sate s-a realizat din timpuri străvechi prin târgul săptămânal din Mehadia, ce se ţinea sâmbăta. Documentele austriece consemnează existenţa acestui târg încă din anul 1775, când era stabilită o taxă de vamă la podul Mehadiei, de care, în anul 1801, au fost scutiţi locuitorii din districtele Mehadia şi Orşova.201 Această taxă s-a menţinut mult timp şi se arenda, cum rezultă dintr-un ordin al Consiliului Aulic din Viena, prin care dispune autorităţilor locale să anuleze contractul de arendare încheiat cu caporalul pensionar Zaharia Tătucu din Iablaniţa.202 Mehadia devenise un puternic centru comercial, după cum reiese din măsura luată de autorităţi la 17 decembrie 1741, că numai în această localitate şi în Panciova negustorii greci să poată face comerţ. Se repetă în 12 mai 1743 dispoziţia ca toţi negustorii greci şi arnăuţi să fie expulzaţi din alte localităţi şi trimişi la Mehadia şi Panciova, care erau destinate ca centre ale comerţului cu ridicata.203 Târgurile săptămânale şi îndeosebi bâlciurile organizate periodic primăvara şi toamna la Mehadia, atrăgeau o populaţie numeroasă. Veneau aici să-şi vândă produsele tot felul de meseriaşi din Caransebeş, Lugoj şi alte localităţi: obiecte din piele, opinci, ghete, cojoace, pieptare, căciuli, dar şi să cumpere marfa ţărănimii, în general caş, brânză, ţuică şi animale precum: bovine, cai, oi, miei. Schimbările survenite în structura social-economică după cel de-al doilea război mondial au făcut ca târgul din Mehadia să-şi piardă din importanţă; doar după anul 1989 are un început timid de revigorare.

Prin prăvăliile (dughenele) lui Ilie Popovici (Vâjdei) şi Iosif Şandru locuitorii satului Glob se aprovizionau cu ţiglă, sticlă, geam, petrol, cuie, unelte agricole, lanţuri, veselă şi ustensile de bucătărie, ulei, (zăicin), zahăr (zar), orez, dulciuri, tutun (doan), ţigări, pânzeturi, încălţăminte etc.

Birturi au avut: Şandru Iosif, Şandru Tudor, (Truică), Ilie Popovici.

201 Mehadia – vatră istorică milenară, Ed. Gordian, Timişoara, 2007, pag. 203;202 D. Terfaloagă, op. citată, pag. 201;203 Ibidem;

158

Începând cu anul 1950 în sat s-au pus bazele unei Cooperative de Consum, în scopul aprovizionării populaţiei cu cele necesare. Aproape fiecare familie avea un număr de acţiuni. În prezent locuitorii satului îşi pot cumpăra alimente, fructe (banane, portocale, lămâi), dulciuri, băuturi, pâine, paste făinoase, produse cosmetice, detergenţi, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte prin intermediul celor cinci magazine mixte existente în sat. Acestea sunt deţinute de următorii proprietari: Vrancuţa Zaharia, Raduţa Tima, Coca Maria, Brânzan Ion şi Miu Valentin.

d) Căile de comunicaţieSatul nostru, Glob, fiind aşezat la marginea cheilor râului

Craiova, între dealurile înconjurătoare, s-a aflat în vremurile trecute într-o poziţie de izolare. Cu toate acestea a avut şi unele legături cu exteriorul, spre Mehadia – Orşova şi Valea Almăjului.

Aşa cum arătam la capitolul de istorie, în perioada romană, pe teritoriul satului a trecut drumul roman care pornea de la castrul Praetorium (Mehadia), traversa Craina, Almăjul şi ajungea la Arcidava (Vărădia), în pusta Oraviţei.

În timpul când sudul Banatului a fost militarizat, stăpânirea austriacă a construit un drum nou între Petnic şi Lăpuşnicel, de-a lungul râului Calva, care a scos din izolare cătunul cu acelaşi nume şi au putut supraveghea mai uşor „lotrii sau haiducii” care s-au împotrivit autorităţilor.

Drumul acesta a fost dat în folosinţă înainte de anul 1817, când împăratul Austriei Francisc I şi împărăteasa Carolina Augusta au vizitat Banatul. Ei au trecut pe acest drum în călătoria lor de la Mehadia la Bozovici, descrisă de protopopul Nicolae Stoica de Haţeg: „În 3 octombrie de la băi (Băile Herculane n.a) plecând, începu ploaia. Pre Mehadia în sus, de la Petnic eşind în deal la Costăndin, pre picioare în vâr eşi, localitetu dealurilor şi munţilor căuta, în care loc peatră scrisă stă… din Bozovici împărăteştile măriri peste Stancilova, Sasca, Oraviţa, în Verseţi”.204

Cu satele vecine, Mehadica, Cruşovăţ şi Cuptoare, legăturile s-au realizat pe drumuri de ţară şi poteci. Nici până în zilele noastre 204 N. S. de Haţeg, op. citată, pag 305;

159

nu s-au construit drumuri comunale asfaltate sau măcar pietruite ca să fie îmbunătăţită legătura directă cu aceste sate.

După primul război mondial a fost construit un drum pentru circulaţia căruţelor şi carelor în Cheile Globului, permiţând în felul acesta legături mai uşoare cu satele apropiate: Lăpuşnicel, Pârvova şi cele din Valea Almăjului. Dar autobuzele, camioanele şi alte maşini circulau pe drumul dintre Lăpuşnicel şi Petnic, ocolind satul Glob. Acest neajuns a fost înlăturat odată cu construcţia drumului naţional DN 58B care trece prin localitatea noastră, permiţând astfel legătura cu drumul european E70 Bucureşti – Timişoara – Stamora Moraviţa, prin intermediul căruia se poate circula spre orice destinaţie din ţară, cât şi în afara ei.

Până la darea în folosinţă, în anul 1968, a acestui drum, locuitorii satului nostru au mers pe drumul de ţară şi pe potecă, peste dealurile Belicâne şi Curmătura la gara CFR Cruşovăţ. Au fost lucrători la căile ferate care au făcut zilnic naveta între Glob şi Caransebeş pe acest drum. Mecanicul de locomotivă Andrei Constantin a străbătut acest drum peste 30 de ani, fie vară, fie iarnă. La pensionare, în vârful dealului Curmătura a ridicat o cruce care să rămână drept amintire, căci timp de 90 de ani globenii au călătorit cu trenul, în marea lor majoritate din staţia CFR Cruşovăţ. Gara Iablaniţa au folosit-o mai mult pentru transportul mărfurilor.

Odată terminată şoseaua prin Cheile Globului, satul a ieşit din izolare şi locuitorii, cu autobuzele S.C. MINIŞ TRANS din Bozovici, cât şi cu maşinile personale care sunt în număr mare în sat, se deplasează spre orice destinaţie doresc.

160

Capitolul V

Viaţa spirituală

a) Biserica ortodoxăMarele nostru filozof, Petre Ţuţea spunea că: „Poarta spre

Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea”.

Moşii şi strămoşii noştri globeni dintotdeauna au simţit că împărăţia lui Dumnezeu este acolo sus şi că ei au venit din ţărână şi acolo se vor întoarce cu toţii, căci moartea este un fenomen inevitabil.

Trebuie să mai menţionăm că strămoşii noştri n-au primit creştinismul la o anumită dată şi în mod oficial, precum alte popoare din vecinătate cum sunt: slavii, moravii, ruşii, bulgarii sau ungurii, ci în mod treptat, prin misionari şi convieţuirea cu alţi creştini în cadrul Imperiului Roman, din care a făcut parte şi provincia Dacia romană.

În legătură cu procesul de formare a poporului român şi a răspândirii creştinismului pe actualul teritoriu al patriei noastre, savantul Vasile Pârvan a făcut următoarea afirmaţie:„Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian”.205

Locuitorii ţinuturilor nord-dunărene au intrat în contact cu credinţa creştină înainte de recunoaşterea ei oficială, atât prin activitatea misionară a apostolilor, cât şi prin cucerirea Daciei de către romani.

Datorită poziţiei sale geografice, Banatul a fost în imediata apropiere a puternicelor centre religioase de la Sirmium şi Singidum din sudul Dunării (Istrului), de unde, prin misionari, ne-a venit credinţa creştină. Există numeroase dovezi arheologice şi

205 G. Rancu Bodrog, Istoria bisericilor ortodoxe din Almăj, Ed. Neutrino, Reşiţa, 2007, apud V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, pag. 201;

161

lingvistice despre practicarea cultului creştin în Banat înainte de prigoana pornită de împăraţii Diocleţian şi Liciniu.206

Obiecte paleocreştine în apropierea satului nostru Glob au fost descoperite la Dierna (Orşova), Băile Herculane, în castrul roman Praetorium (podul Bolvaşniţa), la Mehadia, Caransebeş şi alte localităţi.207

După emiterea edictului de la Milano din anul 313, creştinismul s-a răspândit vertiginos în nordul Dunării, mai ales în vremea când împăratul Justinian (527-565) a restabilit autoritatea bizantină în provincia Dacia Ripensis, unde restaurează unele cetăţi printre care Drobeta (Tr. Severin) şi Dierna (Orşova) şi reorganizează viaţa bisericească, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice, pietrele funerare, tabulele, precum şi inscripţiile de pe ele, de la Drobeta-Turnu Severin şi Ziridava-Morisena – Cenadul de azi.

Din Novella XI, emisă de împăratul Justinian în 14 aprilie 535 în Constantinopol, reiese foarte clar că la Mehadia a existat o Episcopie numită „Ad Aquas”, condusă de un episcop, având sub ascultare „toate castelele, teritoriile şi bisericile din zonă”.208

Episcopia Ad Mediam, numită şi Aquae, a primit acest nume datorită aşezării sale geografice, precum şi apelor termale atât de minunate şi tămăduitoare existente în zonă.

Rolul episcopului de Aquae din cetatea Ad Mediam era nu numai religios, misionar, ci şi unul civil, naţional-politic, fiindcă cetatea Ad Mediam-Aquae era ca un avanpost al Imperiului Roman devenit apoi bizantin.

Vitregiile vremii, precum şi trecerea multor popoare migratoare prin aceste locuri au făcut ca ştirile despre Episcopia Mehadiei (de care aparţineau şi credincioşii din Glob, n.a.) să se întrerupă pentru o anumită perioadă de timp, până la întemeierea statelor feudale româneşti.209

206 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, pag. 24;207 Mehadia – vatră istorică milenară, pag. 85208 V. Pârvan, Contribuţii epigrafice, Bucureşti, 1911, pag 184;209 Mehadia – vatră istorică milenară, pag. 89-90;

162

După ocuparea Banatului de către Regatul feudal maghiar, acţiunile de catolicizare a românilor-ortodocşi au fost tot mai insistente, dar ei au opus o îndârjită rezistenţă tuturor măsurilor luate. Însuşi domnitorul Vladislav Vlaicu al Ţării Româneşti a întemeiat în octombrie 1370 Mitropolia Severinului (a Banatului de Severin), care îşi avea, se pare, reşedinţa la Mehadia.210

Că la Mehadia a existat o episcopie o dovedesc documentele vremii; dintre ele vom aminti doar două: Mitropolitul Mihail de la Timişoara se intitula „Mitropolitul Timişorii şi al Severinului, peste Episcopii de Caransebeş, Meedia (Mehadia, n.a.), Vârşeţ, Lipova şi Becicherec”,211 şi „Raportul Episcopului de Vârşeţ şi Caransebeş, Emilian Kengllaţ sugerează că n-au existat trei episcopii separate: 1. Caransebeş; 2. Mehadia; 3. Vârşeţ, ci una singură care îşi avea reşedinţa, datorită vitregiilor vremii, când la Caransebeş, când la Mehadia, când la Vârşeţ” (Mehadia – vatră milenară, pag 94-95).

Românii bănăţeni din zona Mehadiei, deci şi cei din Glob, au ajutat pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg în luptele purtate la Dunăre cu oştile otomane care doreau să ocupe Banatul de Severin, pentru că acesta le garantase dreptul „să trăiască în credinţa lor”.

Cum şi-a respectat cuvântul şi garanţia oferită locuitorilor din această zonă să trăiască în credinţa lor, transpare din dispoziţiile date de însuşi regele Sigismund care întăreau ordinul dat de Ludovic cel Mare (1342-1382) cu privire la ortodoxie, adăugând următoarele: „să se despoaie de avere toţi nobilii şi cnezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, să li se confişte proprietatea şi să se expulzeze din ţară. Căsătoria între ortodocşi şi cei de legea latină e oprită până ce ortodoxul nu se botează de preotul catolic. Nobilii, cnezii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile în cazul când nu-şi vor boteza copiii în legea catolică precum şi preoţilor ortodocşi care vor boteza vreun copil în legea ortodoxă li se va confisca averea.212 Aceste dispoziţiuni priveau pe locuitorii din ţinuturile Mehadia, Sebeş şi al

210 Ibidem211 Ghorghe Cotoşman, Canonizarea Mitropolitului Iosif în Mitropolia Banatului Nr. 7-9, 1956, pag. 57-58212 Gh. Popovici, op. citată, pag. 171

163

Haţegului. Au şi fost confiscate proprietăţi de la cei care refuzau să devină catolici, cum a fost cazul proprietarilor Sfârdinului, Ostreşului şi Calvei, care le-au pierdut pentru că nu şi-au părăsit credinţa strămoşească.

Cu toate aceste asupriri, în sudul Banatului s-a desfăşurat o intensă viaţă religioasă ortodoxă.

Istoriograful cel mai competent în descrierea perioadei de stăpânire maghiară în Banat, Pesty Frigyes, dă ample relaţii despre organizarea noastră, a românilor, în districte autonome. El arată că „viaţa politică şi socială din aceste districte era în toate privinţele superioară aceleia din alte părţi din ţară.”213 Iar o viaţă socială organizată a românilor presupune şi o bună organizare a vieţii religioase-bisericeşti. Aşa se explică existenţa bisericilor din lemn în care românii din Banat îşi păstrau religia ortodoxă, după regulile ei. În construcţia acestor biserici s-a respectat „originea dacică a arhitecturii”214 şi ele au fost ridicate de către săteni prin „lemnarii” satelor noastre, care beneficiau de materialul de construcţie din pădurile înconjurătoare şi priceperea lor, fără prea multe eforturi materiale. Folosirea lemnului în construirea primelor biserici s-a datorat în primul rând sărăciei satelor, iar în al doilea rând instabilităţii din vatra satului din cauza atâtor năvălitori. Primele biserici au apărut în comunităţile româneşti din Banat în secolele XVI-XVII, când toleranţa Imperiului otoman în materie religioasă a favorizat un asemenea proces. Deşi uneori turcii ne-au ars bisericile sau le-au transformat în grajduri, ne-au luat în robie tinerii şi tinerele, nu se cunosc cazuri de islamizare forţată în Banat. Ei erau interesaţi în primul rând să adune birurile din haraciul plătit de districtul Lugojului şi Caransebeşului, zece poveri de aspri erau destinate anual centrelor islamice Mecca şi Medina.215

Din statistica eparhiei Caransebeşului, Districtul Mehadia, aflăm că la 1 ianuarie 1751 în Globu Craiovei era preot Ştefan, iar dintr-o altă statistică întocmită la 15 ianuarie 1753, reiese că erau

213 P. Frigyes, op. citată, pag. 368;214 Dinu Antonescu, Originea dacică a arhitecturii bisericilor transilvănene din lemn, în Îndrumător Pastoral, Alba Iulia, 1978, pag. 86;215 Vasile V. Munteanu, op. citată, pag. 116;

164

30 de case, iar paroh era Barbu Popovici, care oficia liturghia şi în Cruşovăţ şi Pârvova.

Conscripţia din 3 iulie 1775 a eparhiei Caransebeşului aminteşte că Globul era în districtul Orşova, avea 76 de case şi o biserică din lemn cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Această biserică a fost ridicată în centrul satului, în timpul episcopului Ioan Gheorghevici. În anii 1773-1774 ca paroh al bisericii este amintit Andrei Popovici.216 Mai trebuie amintit că până la anul 1770 biserica aceasta îndeplinea şi o funcţie funerară, avea în spatele său cimitirul (morminţia). Atunci, ca şi acum, înainte de a fi înmormântaţi cei trecuţi în lumea fără dor erau, pentru moment, depuşi în biserică pentru slujba de înmormântare. Acest obicei s-a păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre. Că vechea biserică din lemn a fost construită pe locul unde se află astăzi actuala biserică ne-o spune tradiţia orală, cât şi fragmentele din scheletele umane,

Biserica din lemn (reconstituire I. Mihailo, 2010)

216 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, pag. 230;

165

scoase cu ocazia săpării de fântâni de către locuitorii care au casele în spatele avliei.

Biserica a fost construită din bârne şi acoperită cu şindrilă, iar în vârf avea o cruce din lemn. În interior avea câteva icoane înrămate.

După unirea celor două cătune, Calva şi Slătinic (Bordee), şi datorită creşterii economice şi, implicit, a numărului de locuitori, s-a impus ca o necesitate construirea unei noi biserici, mai spaţioase şi din materiale mai trainice, mai ales că stăpânirea austriacă încuraja şi sprijinea ridicarea unor asemenea edificii. Încă din secolul al XVIII-lea, în anul 1779, Consiliul locumtenenţial preciza că „acolo unde sunt cel puţin 30 de familii se pot ridica biserici de orice formă şi din orice fel de material„, cu aprobarea oficialităţilor imperiale, numai dacă „contribuabilii nu suferă prea mult”.

Actuala biserică din piatră durabilă, acoperită cu ţiglă, a fost zidită în anul 1836, sub îndrumarea preotului Mihai Popovici şi a păstrat hramul Sf. Ierarh Nicolae de la vechea biserică din lemn. Antreprenorul construcţiei a fost „maur-maistorul” Ioan Şerbănescu.217 Mitropolitul Banatului, Înalt Prea sfinţitul Nicolae Corneanu, în Monografia Eparhiei Caransebeşului, în anul 1932, dă ca an de construcţie anul 1806.

Atunci când a început construcţia noii biserici, credincioşii au înţeles de la început că lor, fiind puţini, povara le va fi grea, precum o spovedanie pentru iertarea păcatelor, dar nu s-au lăsat până nu şi-au ridicat o biserică trainică, cu zidurile groase ca de cetate, „făcute parcă” să nu moară niciodată şi n-a murit, ea dăinuie măreaţă aici de aproape 200 de ani. Deşi exteriorul bisericii nu este o capodoperă de arhitectură, se remarcă turnul zvelt cu o bază pătrată, ceea ce denotă o influenţă a stilului romanic, implicit şi vechimea ei.

Pictarea bisericii s-a realizat abia după 73 de ani, deoarece obştea satului nu a mai avut banii necesari, cheltuielile cu construcţia fiind considerabile.

217 Preot Grigorie Popovici, Cronica parohială a bisericii, anul 1949, manuscris, Mitropolia Banatului;

166

În anul 1903, biserica a fost reparată radical şi anume interiorul, „bolta”, cât şi exteriorul. În anul 1909 pictorul de origine italiană Bartolomeu Delliomini din Caransebeş a executat pictura iconostasului, construit din piatră, a bolţii şi a unor pereţi şi a altarului. Toate lucrările acestea s-au realizat prin contribuţia credincioşilor şi strădania preotului Zaharia Popovici, a preşedintelui comitetului parohial Iosif Popovici şi a epitropilor Petru Ghimboaşă şi Iosif Grozăvescu.

Icoanele au fost pictate direct pe zid şi sunt surprinzător de profunde, în special în ceea ce priveşte transmiterea mesajului biblic şi faţa naturală a sfinţilor. Reprezentarea scenelor este plină de culoare, iar gestica personajelor este edificatoare şi exprimă armonia figurilor. Pe uşile împărăteşti sunt pictaţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

În altar pictorul Delliomini a realizat două tablouri, unul îi înfăţişează pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, iar celălalt pe Arhidiaconul Ştefan.

Pe boltă, în partea centrală, tablourile îl înfăţişează pe Dumnezeu, Sfânta Treime şi Sfânta Maria. În stânga, Evangheliştii Luca şi Matei şi Isus la fântâna lui Iacob. În dreapta, Sfântul Proroc Ioan Botezătorul şi Sfântul Marcu, Învierea lui Isus şi Isus pe Mare. În pronaos acelaşi pictor a realizat tablourile Sfintei Maria şi Prorociţei Ana.

Pictura a costat 932 de coroane şi a fost sfinţită de P.C.D.C. Dure.

Istoricul-savant Nicolae Iorga, în călătoria sa prin sudul Banatului, din vara anului 1939, a cercetat şi biserica din Globu Craiovei, zăbovind mult în faţa picturilor din interior, având cuvinte de laudă pentru înfăţişarea ei. Pe fila III (verso) a Evangheliei bisericii noastre găsim următoarea însemnare: „În a. 1939 luna Septembrie în 3-lea (Dumineca) la ora 10 a venit în comuna noastră (de la Băile Herculane) Ex. Sa Dl. consilier regal şi Profesor Nicolae Iorga, a vizitat sf. biserică, a cercetat cărţile vechi bisericeşti, a luat notiţe din cărţile bisericeşti.

A rămas adânc mulţumit de frumuseţea, curăţenia şi împodobirea sf. noastre biserici.

167

Spre amintire a semnat pe sf. Evanghelie în fila II.”

Pictura iniţială a fost spălată în anul 1938 şi în anul 1995, când s-au adăugat câteva tablouri noi. Astfel, în naos, pe peretele din stânga, au fost pictate patru tablouri ce înfăţişează pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfânta Cuvioasă Paraschiva. Pe peretele din dreapta, tablourile îi înfăţişează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfânta Maria, Sfântul Proroc Ioan, Sfântul Mina şi Sfânta Filofteia. Tot acum au fost realizate şi picturile în ulei din exteriorul bisericii.

Credincioşii satului nostru, din vremurile cele mai vechi şi până în zilele noastre, au contribuit din tot sufletul, după posibilităţile lor, cu daruri în bani şi obiecte pentru a susţine şi înfrumuseţa Biserica. Astfel, încă din anul 1949, biserica era înzestrată printre altele cu trei cruci, cinci candele, două potire din argint, două sfeşnice de argint, şase sfeşnice de aluminiu şi nouă prapori pictaţi pe postav. Ei au fost donaţi de către familiile: învăţător Iosif Popovici, învăţător-inspector Nicolae Fişteag, comerciant şi învăţătoare Iosif şi Elena Şandru şi creştinii Truică Brânzan, Zaharia Vrancuţa şi Lazăr Ghimboaşă.218

Dacă după cucerirea Banatului în anul 1718, Curtea Imperială de la Viena a avut unele încercări de catolicizare a populaţiei locale, ulterior, austriecii respectă religia ortodocşilor, chiar îi ajută prin 218 Preot Grigore Popovici, Cronica parohiei Globu Craiovei, manuscris;

168

ofiţerii şi soldaţii de la compania din Petnic să-şi construiască biserici trainice din piatră şi cărămidă, deoarece în perioada aceasta „Biserica era principala tribună de la care autoritatea politică îşi expunea poziţiile, politica şi ordinele”.219 De asemenea, organizează activitatea religioasă introducând, începând cu anul 1790, protocoalele bisericeşti, iar din 1832 matricolele pentru botezaţi, cununaţi şi repauzaţi, protocolul de circulare şi evidenţa veniturilor bisericii şi a tasurilor. Bilanţul bisericii era semnat la sfârşitul fiecărui an de către preot, crâsnic, epitrop şi verificat de comandantul de companie şi al regimentului, fiind aprobat apoi de protopopul Mehadiei, de care aparţinea parohia Globului. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, deoarece la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea accesul maselor la publicaţiile Curţii de la Viena era, practic, inexistent. „Dacă Biserica, sub această formă a transmiterii depeşelor, contribuia la formarea unei conştiinţe politice a maselor în spiritul şi sensul dorit de stăpânire, tot atât de adevărat este şi faptul că ea se situa în prim-plan în procesul complex de culturalizare, de ridicare a nivelului de civilizaţie al maselor, de punere a societăţii româneşti în pas cu cea europeană. Dar şi politic, chiar în condiţiile deosebit de stricte ale dictaturii militare din zona grănicerească a Banatului, Biserica a adus contribuţii incontestabile la consolidarea conştiinţei de neam, de unitate naţională a românilor. Biserica ortodoxă a fost elementul care a focalizat lupta pentru emanciparea naţională şi socială în Banat şi Transilvania. Prin Biserică şi cartea bisericească s-a menţinut unitatea limbii române, s-a luptat intens pentru recunoaşterea ei ca limbă naţională.”220

219 Mehadia – vatră istorică milenară, pag. 120;220 Ibidem;

169

Credincioşii bisericii din Glob, din puţina lor agoniseală, au cumpărat cărţi religioase de o uriaşă valoare artistică şi documentară. Aceste cărţi au fost cercetate de „marele Iorga”, aşa cum am amintit anterior, în timpul vizitei făcute bisericii noastre. Domnia sa a copiat însemnările de pe ele şi le-a publicat ulterior.221 Redăm mai jos, pe baza lucrării amintite, cât şi a propriilor noastre cercetări, titlurile cărţilor bisericeşti din parohia Globu Craiovei şi însemnările de pe ele:

1. Tipicon – tipărit cu litere chirilice.

2. Evanghelie, Bucureşti, 1760.

„Spre pomenire să fie pentru mine, preotul Ioan Popovici, preot 1853.”

„În anu 1876 au fost o ceartă mare între preotul Ioanu Goga şi între poporul din Lăpuşnicel, căci dânsul era în timpul acesta ca preot la ei, şi din cearta aceia au fost preotul strămutat, în luna Martie, în parohia Tuferi şi în Aprilie 1876, în 3-lea, s-a aprins Lăpuşnicelul şi au ars 45 de case şi toate rodurile lor. Aceasta s-a întâmplat tocmai în sâmbăta spre înviere a lui Hristos, şi s-a ţinut focu pînă Luni după Paşti, căci ei au gonit pe preot fără vină şi Dumnezeu s-a mâniat pe dânşii. Eu subsemnatul preot au fost la pileju acela de faţă şi au văzut. Spre suvenire, Globu Craiova, în 5-lea Aprilie 1876.”

221 N. Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, pag. 75-76;170

„Zaharia Popovici, preot. Biserica din comuna Borlovenii Noi, care la anul 1877 s-a edificat, s-au sfinţit în 5 noembrie 1891.”

3. Straşnic, Blaj 1773.„S-au cumpărat această Strastie de la mâna lui Pavel Jitu din

Sălaşu de Sus cu bani gata 6 fl. în 17 noiembrie 1801 şi cu Triod 15 fl. face 21 fl.”

„În anul 1910 în luna lui iunie al 13-lea zi, noaptea la ½ 11 ore au fost apa în comuna noastră aşa mare de au fost tot satul în apă s-au surpat 40 de case şi s-au înecat 20 de suflete dintră care s-au dus şi familii întregi. Multe vite s-au înecat boi, vaci, porci şi hoară. Mare şi multe vaiete or fost în al 14 zi de dimineaţă că scăzusă apa şi au coborât lumea care cu mare frică din somn au sărit şi au plecat goi în morminţi şi în alte părţi. Doamne să ne păzeşti şi pe noi şi următorii noştri de aşa năcaz.”

„Ioan Popovici invăţător”.(Prima jumătate a sec. al XIX-lea).„Din Valea Bolvaşniţa fiind născut învăţătoriu Globului

Craiovii în 29-lea martie 1835 Ilia Başulescu învăţătoriu.” p. 187„Sfârşit şi pre Dumnezeu laudă Ilia Băşulescu înv(ăţător) în 2

ianuarie 1836.”„Spre aducerea aminte am scris eu preotul Ioan Popovici în

luna lui martie 1852 în sara de făcutu s. *** Iunie spre aducerea aminte mâna va putrezi doară scrisoarea în veac să să pomenească şi sufletul meu cu drepţii să fie, amin. Martie în 28-lea Ioan Popovici preot.”

4. Penticostar, Râmnic, 1785 f. (2):„Vasile Bogoevici mai micul între ieromonahi erodiacon.”(Prima jumătate a sec. al XIX-lea).f. 3-19:„Această sfîntă carte ce se chiamă Penticostar iastă a satului

Globului Craiova şi iastă cumpărat cu bani gata 12 fl. şi cine să va afla ca să o înstrineze să fie blastămat şi afurisit de sfântul săbor di la Nichia supt blăstămul celor 3 sute şi 18 sfinţi părinţi care au făcut săbor la Nichia.” (Sfârşitul sec al XVIII-lea)fz II:

171

„În anul 1910 13 s.n noaptea adică cu o săptămână înainte de Rusalii au ploiat aşa mare încît au pornit apa prin sat şi au surpat 10 case cu totul iar casele alealalte din jumătate satul nostru s-au slăbit atât încît au trebuit de la locul unde au avut casele lor vechi şi au fugit la dealuri şi erau atît de înfricoşaţi oamenii încît cînd tuna în ceri fugeau de la casele lor şi apucau la dealuri de frica apei. Tot atunci au înecat şi 20 de oameni. Din recolta sătenilor mai ales pe Calva şi Strenia precum şi grădinile de la biserică în jos. Scris-am spre aducere aminte de puterea cea mare a celui de sus tatăl Dumnezeu şi ca totdeauna să avem frica lui în inimile noastre cel cu frică de Dumnezeu. Alimpe Fişteag cantor.”

5. Adunarea Cazaniilor, Viena 1793fz I:

„Antonie Bogoevici învăţători” (Mijlocul sec. al XIX-lea)„1834 Ilie Bişuleasa n(aţional) învăţători născut din Valea

Bolvaşniţa şi mâna va putrezi iar scrisoarea în veac va trăi. Globu Craiovii în 6 iunie 1833. Ilia Başulescu naţional învăţători.”

„Spre pomenire vecinică Petru Lazarescu naţional învăţători deci cine va ceti să zică Dumnezeu să-i ajute că au fost om bun şi am fost învăţătoriu în Globucraiovei 1837-1838.”

„Am scris în anu(l) 1835. Mâna va putrezi dar scrisoarea în veac se va pomeni. Micşa Oprescu şcolar în (al) II-lea (an).”

„Scris-am eu Ilia Başulescu învăţători din Valea Bolvaşniţa născut fiind învăţători în militărescul sat Globucraiovii şi mâna va putrezi dar scrisoarea în veac să va pomeni. Anul 1834 Ilia Başulescu naţ(ional) învăţători.”

6. Triodion, Blaj, 1800p. 629:„1868, Popovici învăţător.”

7. Apostol, Blaj, 1802.8. Octoich, Arad, 1826.9. Apostol, Blaj, 1826.10. Minei pe august , 1836.„NB: Să crez şi să nu te încrezi.”„Ceteşte şi nu ispiti. Crede şi nu bîrfi. Cercetând ia aminte şi

propovedeşte. Fii drept şi nu minţi. Fi întru toate credincios

172

adevărat. Ai nădejde şi orice vei ruga vei căştiga căci Domnul are vistirii nenumărate şi măgăzii nemăsurate, şi din toate a-ţi da ţie toate. Craiova, în 30 august, Paul Terzic, 1861, aru inginer.”

11. Evanghelie, Bucureşti, 1923Verso fila III:

„În 10 iulie 1933avînd afaceri am mers la Caransebeş, aici am înţeles că Pre Sfânţitul Episcop Dr. Iosif Badescu e foarte grav bolnav şi aşa am stat până mâine zi Marţi când dimineaţa la 7 ore am înţeles că a decedat. Ca cunoscut al Pre Senţitului din Eşelniţa – unde am fost preot – m-am dus la casa sa unde a decedat şi am rostit câteva rugăciuni.

Înţelegând de la familia sa, Dl. Prof. George Noaghea că va fi înmormântat în Eşelniţa – Joi la 5 ore d.a. în mijlocul familiei Sale am venit acasă şi de aici am plecat cu feciorul meu Gregorie Popovici preot capelan la Eşelniţa. Aici am participat mulţi preoţi în frunte cu Preaonoratu Domn Protopop Iosif Câmpianu.

Conform dorinţei exprimate în Testament, Ectiniile morţilor au fost rostite numai de Călugărul Ieromonah Macarie Guşcă. Pre Sanţitul au fost adus din Csebeş pe un autocamion şi în Eşelniţa în Colţi în uliţa principală aproape de casa Părintelui Constantin Vladu au fost scoborât din autocamion şi au fost dus de preoţii:

Grigore Popovici …Observ că repausând Tata … preotului Pre Sânţia am fost

denumit eu ca preot în Eşelniţa unde am stat 10 ani. Repausând apoi preotul Tatăl meu am venit în satul meu natal unde mă aflu acu prezent preot. Eu sunt din familia noastră al 5-lea Preot, iar feciorul meu Gregorie al 6-lea preot.

Zaharie Popovici preotPe ultima filă:„În ziua de 16 Aprilie a 1944 Ziua I de Paşti.La ora 10 a.m. au trecut deasupra comunei noastre circa 300

avioane anglo-americane.”„La 9 iulie 1998 a fost frig ca toamna.”Pavel Bratescu de 79 de aniDin însemnările acestea observăm că în acele timpuri cartea

era un produs scump, greu de procurat, care se vindea cu martori ca

173

un obiect de preţ, era chiar zălogită pentru pământ sau altă avere, purta grele blesteme pentru cei care ar fi vrut s-o fure. De asemenea este semnificativ faptul că grupuri de oameni se asociau pentru a izbuti să strângă suma necesară cumpărării unei tipărituri.

Însemnările acestea mai evidenţiază şi un alt fapt, acela că deşi Globul în acele timpuri era un sat izolat, „ascuns” am putea spune, preoţii, învăţătorii şi elevii erau cunoscători ai scrisului şi cititului.

Antemisul vechi a fost trimis Preavenerabilului Consiliu Eparhial în anul 1943. Cel nou s-a primit în acelaşi an de la P.S. episcop Nistor Veniamin.

Între alte bunuri ale bisericii noastre donate de către credincioşi trebuie amintite şi clopotele (arzele), care dau o notă de solemnitate activităţii religioase a satului. Primul (cel mai mare) şi al treilea au fost turnate prin contribuţia colectivă a credincioşilor globeni, iar cel mijlociu a fost donat de către învăţătorul Iosif Popovici în anul 1890. Din păcate, în timpul primului război mondial, aceste clopote au fost rechiziţionate de către autorităţile austro-ungare, fiind topite şi folosite pentru fabricarea tunurilor necesare frontului.

Când au fost ridicate din sat credincioşii au simţit aceeaşi durere ca în zilele când au plecat ostaşii pe front. Clopotele făceau parte din viaţa lor, sunau duios ca un cântec la bucuriile lor şi trist ca un plânset la oprirea timpului pentru cei dragi lor, tineri sau bătrâni. În locul lor a fost folosită timp de doi ani toaca, pentru a-i chema pe locuitorii satului la slujbe.

Cu toate greutăţile şi lipsurile cauzate de război, globenii reuşesc să procure alte trei clopote. Primul şi cel mai mare, în greutate de 300 kg, a fost turnat la Reşiţa, încă la sfârşitul anului 1917. În următorii ani au fost procurate încă două, unul de 100 kg, iar cel mic de 50 kg. Pe ele este inscripţia „Donate de credincioşii comunei Globu Craiovei”.

Atât biserica din lemn, cât şi cea actuală au fost deservite de preoţi, fără îndoială din cele mai vechi timpuri. Astfel, în Cronica Banatului, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, când vorbeşte de pedepsirea unor haiduci de către autorităţile austriece, arată că

174

„Unu plăiaşi, Mihai Popovici, ce fu paroh în Globu Craiovei”,222 dar nu ne mai spune de ce a renunţat la preoţie, când şi cât a fost preot, evenimentul descris a avut loc în anul 1772.

Primii preoţi ale căror nume le ştim au fost: Ştefan, amintit în anul 1751, Barbu Popovici în 1757, care era şi parohul satelor Cruşovăţ şi Pârvova şi Andrei Popovici în anul 1774.223 Dacă privim cu atenţie numele ultimilor doi preoţi observăm că au nume sârbesc. Se pune întrebarea dacă au fost sârbi sau nevoiţi să-şi sârbizeze numele ca să poată fi hirotoniţi de către ierarhii sârbi de la Vârşeţ, ceea ce vor fi obligaţi să facă unii dintre cei ce vor urma după ei.

Începând cu anul 1810 şi până în anul 1964 constatăm un fapt puţin obişnuit şi anume că familia Popa Popovici timp de şapte generaţii (154 de ani) a ţinut aprinsă flacăra credinţei în satul nostru.

1. Primul preot din această familie a fost Dragotă (1810-1822), refugiat din Râmnicu Vâlcea, de unde încă de pe vremea episcopului de Râmnic Damaschin Dascălu (1708-1725), care era de neam de prin părţile Transilvaniei sau Timişoarei, au fost trimişi preoţi în Banat. Eruditul cărturar Nicolae Stoica de Haţeg în Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane relatează despre venirea preotului Dragotă în Banat şi anume că „autorităţile austriece au crezut că este o iscoadă a turcilor care se dă drept preot”. L-au arestat la graniţă şi l-au dus la Mehadia unde a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. De aici a fost trimis cu căruţa la Caransebeş unde sentinţa trebuia pusă în aplicare. Dar între timp a fost prins adevăratul spion turc şi solul trimis de autorităţi a ajuns la timp cu „beşaitul” de suspendare a pedepsei şi încadrarea lui ca preot al Bisericii din satul nostru.

2. Popa Drăguţ 1822-1824.3. Mihai Popovici 1824-1850, sub presiunea autorităţilor

bisericeşti sârbeşti, numele Popa devine Popovici.4. Ioan Popovici 1850-1861.5. Zaharia Popovici 1861-1900.

222 Nicolae Stoica de Haţeg, op. citată, pag.195;223 I.D. Suciu şi R. Constantinescu, op. citată, pag. 213, 230;

175

6. Zaharia Popovici 1900-1939. S-a născut în anul 1867 şi a decedat în anul 1939, a fost hirotonit pentru parohia din satul Eşelniţa, unde a păstorit până în anul 1900, când s-a retras din activitate tatăl său şi a devenit parohul Globului. A fost căsătorit cu Valeria, originară din Slatina. Au avut împreună două fete şi un băiat. Valeria Popovici, fiica cea mare, s-a căsătorit cu preotul George Şdicu din comuna Seleuş din Banatul Sârbesc. Cea de-a doua fiică, Melania, s-a căsătorit cu preotul Alexandru Darabanţu din Topleţ.

În timpul său biserica a fost reparată şi pictată, aşa cum am arătat mai sus de către priceputul iconar italian Delliomini.

Fiul, Grigore, i-a urmat ca paroh la pensionarea sa.7. Grigore Popovici 1939-1964S-a născut în 22 octombrie 1892 în comuna Eşelniţa, unde

tatăl său era preot. Clasele I-IV le-a urmat la Şcoala Primară din Globu Craiovei, iar cele de liceu în oraşele Lugoj şi Timişoara. A absolvit Academia Teologică din Caransebeş. A fost hirotonit capelan în anul 1915 de către P.S. Dr. Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, cu dreptul de succesiune pentru parohia Globu Craiovei. A fost căsătorit cu Lina Novac din Caransebeş, au avut împreună trei copii: Melania, Iosif – procuror şi Zaharia – absolvent al Academiei Pedagogice şi Teologice din Caransebeş. El trebuia să fie urmaşul tatălui său ca preot al Globului şi a opta generaţie a acestei longevive familii preoţeşti din parohia noastră. Datorită situaţiei pe care a avut-o Biserica după anul 1947, el nu a mai fost hirotonit ca preot niciodată.

Părintele Grigore Popovici a slujit cu devotament biserica ortodoxă timp de 49 de ani, atât în postura de capelan asociat tatălui său, cât şi ca preot. A militat neobosit pentru sădirea în conştiinţa credincioşilor civili sau militari a celor mai înalte idei ale spiritualităţii şi moralei creştine. De asemenea a iubit foarte mult satul Globu Craiovei şi locuitorii săi. Aceeaşi dragoste le-a insuflat-o şi fiilor săi, care până la sfârşitul vieţii au venit de fiecare sărbătoare „acasă”.

176

În sat el a rezonat la durerea celor mulţi pe care i-a ajutat moral şi material. Cu Regimentul 4 Honvezi din Oradea Mare în calitate de preot militar a participat la primul război mondial. La Monte Toneba din Italia, pe apa Piave, în satul Cavrera, a alinat durerile răniţilor şi a mângâiat sufletele muribunzilor, conştient fiind că, aşa cum spunea mai târziu Panait Istrati „Moartea laică este cel mai dureros chin uman, iar credinţa într-o viaţă veşnică este o mare binefacere” !

Preotul Grigore PopoviciA făcut parte din „Asociaţiunea clerul Andrei Şaguna”

despărţământul Mehadia, ce aparţinea de centrala Sibiu. Secretarul Asociaţiei era renumitul preot almăjan Coriolan Iosif Buracu. În anul 1921 se înfiinţează „Cercul religios” al Mehadiei ce reunea pe toţi preoţii, catiheţii şi teologii din parohiile: Mehadia, Iablaniţa, Globu Craiovei, Petnic, Plugova, Globurău, Cornereva, Bogâltin, Valea Bolvaşniţa, Pecinişca şi Băile Herculane. Preşedinte a fost ales preotul Gheorghe Tătucu din Iablaniţa, iar ca secretar, pentru meritele sale, preotul Globului Grigore Popovici,224 sau „popa Glişa”, cum îi spuneau globenii. Au fost create în fiecare parohie 224 Mehadia – vatră istorică milenară, pag. 260-261;

177

biblioteci, s-au înfiinţat coruri pe lângă biserici şi s-au organizat serbări şi conferinţe. De asemenea, din fondul „Cercului religios” au fost făcute abonamente la ziare şi reviste pentru parohiile arondate.

Pentru buna păstorire a bisericii şi credincioşilor noştri a primit brâul roşu şi alte distincţii, ultima fiind aceea de preot iconom stavrofor.

8. Sinovici Nicolae 1964-1967.9. Grozăvescu Trifon 1967-1984.10. Boroica Iosif – 25 noiembrie 1984 până în prezent.

Aspect din biserică

178

Părintele Iosif Boroica s-a născut în satul Petnic, în 28 martie 1959. A urmat Seminarul Teologic Caransebeş pe care l-a absolvit în anul 1980. La 1 noiembrie 1984 este hirotonit preot pentru parohia bisericii din Globu Craiovei. Între anii 1999 şi 2003 este student al secţiei de Teologie Pastorală din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Piteşti, pe care a absolvit-o în anul 2003.

Biserica ortodoxăPărintele Iosif Boroica trăieşte simplu printre oameni şi cu

frică de Dumnezeu. Are mulţumirea sufletească că în parohia sa este multă credinţă. Biserica este frumoasă şi bine împodobită prin donaţiile făcute de locuitorii satului, pe care părintele îi păstoreşte cu multă cucernicie şi dragoste.

Încă de la instalarea sa ca preot al satului s-a preocupat de achiziţionarea unei case parohiale, deoarece biserica nu dispunea de o locaţie proprie pentru paroh, aceasta a fost cumpărată prin contribuţia benevolă a credincioşilor din anii 1989-1990.

Tot cu aportul credincioşilor s-a spălat şi completat cu noi tablouri pictura existentă în biserică, în anul 1995. O contribuţie deosebită în realizarea acestei lucrări şi-au adus-o familiile: Teodorescu Iosif-Periş, Bratescu Mihai, Cristescu Mihai, Balan Gheorghe, Şandru Ilie (Cimilic), Bojinescu Ion ş.a.

Deşi trăim într-o lume a banului, când sufletul pentru unii nu mai are nicio valoare, acest lucru nu se poate spune despre familiile celor 17 firme comerciale existente în sat, care au donat bani pentru acoperirea Sfintei Biserici cu tablă Lindab: Boroica Ion, Răuţi Petru, Gherescu Gheorghiţă, Gherescu Ion (Bazăl), Coca Iosif, Răduţa Nicolae, Gherescu Martin, Ghimboaşă Zaharia, Canea Iosif, Rostescu Zaharia, Bojinescu Nicolae-Curiţa, Urdăreanu Iancu, Nistorescu Zaharia, Marin Ion, Lăzărescu Ion, Brânzan Nicolae, Lupinca Răduţa Tima.

Tot de numele părintelui Iosif Boroica se leagă şi alte lucrări întreprinse la biserică şi anume: împrejmuirea avliei cu gard din fier forjat, instalarea unei centrale termice pe lemne pentru încălzire în timpul rece, placarea întregii podele cu gresie şi montarea lambriurilor în altar.

179

Cu sprijinul familiilor Boroica Ion (Duca) şi Petru Rauţ s-au înlocuit vechile ferestre şi uşi cu unele noi termopan. Mihai şi Cruciţa Cristescu au donat o frumoasă icoană cu chipul Maicii Domnului, de asemenea Maria Şandru a donat „Mormîntul Domnului”. Credincioasele Anica şi Maricica Şandru au susţinut confecţionarea de noi veşminte preoţeşti, frumoase şi moderne. Biserica a mai fost dotată şi cu steaguri noi, cădelniţă, Sf. Cruce, Potir-Disc de către alţi iubitori de credinţă ai satului.

Pentru buna desfăşurare a activităţii religioase preoţii satului nostru au fost ajutaţi de cei mai buni credincioşi, cantori şi epitropi. În trecut, ca şi acum, era o mare cinste, o mândrie, să fii cântăreţ de strană.

Cântăreţi de strană (cantori) ai sfintei biserici au fost:Învăţător Iosif Popovici 1865-1914;Comerciant Ilia Popovici 1870-1937;Învăţător Nicolae Fişteag 1921-1949;Zaharia Bălan;Tudor Şandru;Mihai Gherescu;Gheorghe Bălan;Mihai Orza (bunicul autoarei);Iosif Stanoiovici;Iosif Gherescu;Vidu Velţănescu;Ion Cojocariu;Răduţa Iosif;Vrancuţa Ion;Gheorghe Răduţa-Pau;Actualmente în strana cântăreţilor sunt numai femei:Răuţ Maria;Miu Solomica;Lupinca Răduţa Irina.Epitropi au fost:Ion Gozob, Ilia Novac (1854-1861);Vasile Ghimboaşă, Iancu Şandru, Iosif Ghimboaşă (1862-

1863);

180

Ilia Novac, Vasile Ghimboaşă (1864-1868);Ilia Rostescu, Vasile Ghimboaşă (1869-1870);Iancu Şandru, Ilia Şandru (1871-1872);Ilia Rostescu, Ioan Nistorescu (1873-1876);Nicolae Fişteag, Nicolae Jurescu (1882-1883);Nicolae Fişteag, Ilia Orcea (1884-1889);Nicolae Fişteag, Vasile Ghimboaşă (1890-1900);Petru Ghimboaşă, Iosif Grozăvescu (1901-1909);Petru Ghimboaşă, Chiru Fişteag (1910-1911);Chiru Fişteag, Ioan Orei (1912-1915);Ştefan Grozăvescu, Ştefan Ghimboaşă (1916-1921);Zaharia Urdăreanu, Dumitru Orza (1922-1926);Zaharia Urdăreanu, Chiru Fişteag (1927-1929);Chiru Fişteag, Iosif Fişteag (1930-1931);David Ghimboaşă, Ianăş Orza (1932-1934);Ilia Popovici, Ianăş Orcea (1935-1937);Ilia Popovici, Ianăş Orcea, Iordan Bratescu (1938-1957);Bratescu Pavel (1958-1990);Nicolae Cristescu, Zaharia Rostescu;Zaharia Periş;Lupinca Răduţa Tima.Parohia noastră a primit de-a lungul vremii mai multe vizite

canonice, aşa cum aflăm din unele însemnări pe cărţile bisericeşti:- 1 octombrie 1924: are loc vizita canonică a Înalt

Preasfinţitului episcop Dr. Iosif Traian Badescu – originar din Almăj. A fost însoţit de către P.C. Ancuşa Romul şi P.C. Costescu Mihai. Împreună cu preotul paroh al Globului şi capelanul Grigore Popovici s-a celebrat sfânta vecernie.

Pe fila a II-a a Evengheliei, Bucureşti, 1923 este descrisă această vizită: „În amintirea Pre Sântei Sale Domnului Episcop Dr. Iosif Traian Badescu care în 18 Septembrie/1 Octombrie 1924 p.m. a binevoit a face vizitaţiune canonică. Pre Sânţia Sa au fost primul care a vizitat această comună.

A sosit după amiază şi mâne zi În numele Domnului a întreprins călătoria spre Petnic şi Iablaniţa.

Globucraiova, în 18 Septebr./1 October anul 1924

181

Zăhărie Popovici Dr. Iosif Traian Badescupreot local Episcopul CaransebeşuluiGregorie PopovicicapelanPre Sânţitul a fost însoţit şi de: Alexandru Dorobanţu preot în

Topleţ”. - 1 august 1937: ÎPS Dr. Vasile Lăzărescu, episcopul

Caransebeşului, însoţit de PC protopop Ioan Câmpianu şi Diaconul Teodor Roşca au vizitat biserica satului nostru şi au oficiat sfânta Vecernie.

- În vara anului 2000, parohia noastră a primit vizita canonică a ÎPS episcop Dr. Laurenţiu Streza, însoţit de PC preot-protopop Nicolae Periş, fiu al satului Glob, care au celebrat sfânta Liturghie.

Periodic Biserica a fost vizitată şi de preoţi, protopopi care au semnat în matricolele pentru botezaţi, morţi şi cununaţi, cât şi pe Evanghelie, aşa cum au fost: Iosif Câmpianu protopop, Teodor Roşca protodiacon, Mihail Zencal preot în Mehadica, Romul Ancuşa secretar consistorial, Ioan Medelean diacon episcopesc şi Mihail Ienea diacon episcopesc.

Pentru că preoţii care au păstorit biserica din satul nostru în ultimele decenii şi-au desfăşurat activitatea religioasă cu multă râvnă, pentru a duce mai departe frumoasa tradiţie a înaintaşilor lor, au reuşit şi reuşesc încă să atragă un număr însemnat de tineri, alături de adulţi spre credinţă. În felul acesta asigură bisericii şi în zilele noastre locul pe care-l merită, acela de reper central al vieţii spirituale.

Dacă luăm în considerare cuvintele lui André Malraux că „mileniul trei va fi religios sau nu va fi deloc”, numărul mare al credincioşilor noştri care asistă duminica şi în sărbători la Liturghie, ne îndreptăţeşte să spunem că în satul Glob credinţa ortodoxă, credinţa moşilor şi strămoşilor noştri are viitorul asigurat. Această certitudine este întărită şi de faptul că de aici au îmbrăţişat preoţia mai mulţi tineri cu vocaţie spre cele sfinte. Ei au obţinut rezultate bune şi foarte bune atât ca elevi, cât şi ca studenţi. Pe lângă aceste rezultate s-au mai remarcat printr-un comportament corect, prin evlavie şi cucernicie. Îmbucurător este şi faptul că opţiunea lor spre

182

biserică nu se datorează întâmplării sau altor cauze, ci unei chemări lăuntrice, necesităţii de a păstori sufletele şi a le călăuzi pe căile plăcute lui Dumnezeu. Redăm numele celor care s-au îndreptat şi onorează profesia de preot:

- Pr. iconom stavrofor Zaharia Periş absolvă Facultatea de Teologie a Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad (anul 1999), apoi Şcoala de Înalte Studii Europene din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, în 2003. După aceea primeşte o bursă de studii în Franţa. A servit la Parohia ortodoxă Berlişte (protopopiatul Oraviţa), inspector asistenţă religioasă la Episcopia Caransebeşului. În prezent este preot paroh în Timişoara-Plopi şi consilier cultural la Mitropolia Banatului. Această funcţie îi oferă posibilitatea să participe la diferite manifestări teologice şi culturale în ţară şi străinătate (Israel, Iordania, Germania etc.). În anul 2009 a făcut parte din delegaţia patriarhală condusă de Preafericirea Sa Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la cea de-a XIII-a Adunare a Conferinţei Europene a Bisericilor de la Lion, Franţa.

Este coautor al unor lucrări ştiinţifice despre istoricul şi dezvoltarea bisericilor din judeţul Timiş. În cadrul Universităţii de Vest din Timişoara este doctorand, pregătind teza „Cultură şi spiritualitate în Comitatul Caraş-Severin (1867-1918)”

- Pr. iconom stavrofor Nicolae Periş, absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu. Este hirotonit ca preot al Parohiei Târnova. Mai târziu a fost transferat la o parohie de grad superior, cea a oraşului Băile Herculane. După revoluţia din decembrie 1989, când s-a reînfiinţat protopopiatul Băile Herculane (fost al Mehadiei) i s-a încredinţat funcţia de protopop, pentru a administra parohiile din zona Herculane, Craina şi Valea Almăjului.

- Pr. iconom Moise Gherescu a absolvit Facultatea de Teologie-Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, în anul 1999. În primii doi ani după absolvire îşi desfăşoară activitatea ca profesor de teologie la Liceul „N. Stoica de Haţeg” din Mehadia. În anul 2001 este hirotonit preot pentru Parohia Moceriş. Deşi tânăr, prin predicile din timpul Liturghiei a reuşit să-şi apropie credincioşii satului. Cu contribuţia acestora a realizat mai multe lucrări:

183

o Pictarea şi lambrisarea bisericii;o Placarea podelei cu gresie;o Refacerea şi zugrăvirea exteriorului;o Instalarea unei centrale termice pe lemne;o Montarea ferestrelor şi uşilor termopan;

Tot cu contribuţia credincioşilor la care s-a adăugat şi ajutorul Primăriei Lăpuşnicu Mare, renovează complet casa parohială, construieşte baia şi introduce apă curentă. Pentru modul cum şi-a desfăşurat activitatea în această parohie, a fost transferat ca preot la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” din Caransebeş în anul 2008.

- Pr. sachelar Nicolae Mihăiţă Cristescu este absolvent al Facultăţii de Teologie Caransebeş. În anul 2001 este hirotonit ca preot al Parohiei Dalci. Deşi satul are un număr mic de case, prin modul cum a desfăşurat serviciul religios a reuşit să-i aducă la biserică pe toţi membrii familiilor şi să-l sprijine în realizarea lucrărilor pentru înfrumuseţarea locaşului de cult şi să termine casa parohială:

o A fost reparat şi zugrăvit exteriorul bisericii;o S-a introdus încălzirea centrală;oS-au înlocuit toate ferestrele şi uşile cu unele noi

termopan;Începând cu anul 2006 se transferă la Parohia din Valea

Bolvaşniţa, protopopiatul Băile Herculane, unde, cu o voce caldă, plină de emoţie, se face ascultat de un număr tot mai mare de credincioşi. Aceştia, prin contribuţia lor, l-au sprijinit în realizarea unor lucrări de înfrumuseţare a bisericii; de asemenea doresc să-i fie alături pentru construirea unei case parohiale, satul nebeneficiind de o asemenea clădire.

- Pr. sachelar Petru Periş, paroh al bisericii din satul Gruni, protopopiatul Lugoj,prin modul cum îşi desfăşoară activitatea religioasă şi-a atras aprecierea credincioşilor care sunt tot mai numeroşi la slujbe şi îi acordă tot sprijinul în realizarea lucrărilor pentru întreţinerea bisericii.

- Pr. Zaharia Urdăreanu, nehirotonit încă.

184

- Teologi: Lupşescu Iancu;Lupşescu Dumitru;Rostescu Ion;Răduţa Nicu;Boroica Iosif.

185

b) Casa de rugăciune şi comunitatea baptistă„Termenul baptist provine de la învăţătura despre botez.

Cuvântul este de origine greacă: baptismos, baptisma, baptistis şi înseamnă cufundare în apă sau spălare.

Învăţătura baptistă a apărut în Anglia. Lupta contra papalităţii iniţiată de Henric al VIII-lea (1531-1534) a dat naştere bisericii anglicane. În cadrul acesteia s-au manifestat mai multe curente: prezbiterienii, puritanii, independenţii şi congregaţionaliştii.

Întemeietorul baptismului este socotit predicatorul John Schmit, din secta independenţilor. În anul 1606 el s-a stabilit în Olanda din cauza persecuţiilor. Alţi aderenţi ai sectei, în frunte cu Roger Wiliam, au trecut în America (1631).225 În anul 2009 s-au celebrat patru sute de ani de existenţă a baptismului.

„În ţările europene (Germania, Elveţia, Olanda, Rusia, Ungaria, România etc.) baptismul s-a răspândit în forma lui americană începând cu anul 1834. Ideile baptiste au fost răspândite printre românii din Ardeal între anii 1870-1880 de Antonie Novak şi Enric Meyer, membru al societăţii biblice britanice.

În anul 1905, guvernul maghiar a recunoscut cultul baptist în mod oficial, ceea ce a determinat o răspândire rapidă a acestuia. Treptat ideile cultului baptist s-au răspândit şi în Banat.”226

În istoria credinţei baptiste din satul Globu Craiovei anul 1917 este o piatră de hotar care reprezintă începutul lucrării sfinte evanghelice pe acest meleaguri. Acest început al răspândirii învăţăturii baptiste este legat de numele a doi bărbaţi. Unul dintre ei, Dragu Grozăvescu, fiind înrolat în armata austro-ungară, ajunge într-o familie de credincioşi baptişti care cântau, citeau Biblia şi se rugau Domnului Isus. Tânărul Dragu Grozăvescu participă în felul acesta la serviciile divine ale unei Biserici Creştine Baptiste din vremea aceea şi rămâne adânc impresionat de noua credinţă descoperită, acceptând plin de bucurie să se convertească la

225 Dănilă Oberşterescu, Monografia comunei Lăpuşnicu-Mare, Ed. Tim, Reşiţa, 2009;226 Ibidem;

186

credinţa baptistă şi să primească botezul.227 Locul şi data botezului său au rămas necunoscute.

Întors acasă în acelaşi an, 1917, începe să mărturisească noua învăţătură printre oameni. Cuvintele sale despre credinţa baptistă au impresionat pe Andrei Dragu care se botează.

Tot în anul 1917, alţi doi soldaţi, Ciocu Zaharia şi Murdeală Dumitru, aflaţi prizonieri în Rusia, au ajuns în contact cu alţi tineri, care fiind credincioşi baptişti, mergeau cu toţii în pădure unde cântau şi se rugau lui Dumnezeu. La aceste servicii divine au participat şi cei doi tineri globeni, care au primit apoi credinţa baptistă, fiind botezaţi în ziua de 8 martie 1918, în localitatea Taşkent din Rusia de către pastorul Miron.228

La întoarcerea lor în ţară, în anul 1920, împreună cu ceilalţi doi baptişti se străduiesc să împărtăşească noua credinţă altor oameni. La scurt timp, soţia lui Dumitru Murdeală şi Irina Velţănescu primesc credinţa baptistă şi sunt botezate la Caransebeş de către pastorul Dumitru Drăgilă. Irina Velţănescu s-a dovedit a fi o bună credincioasă, dar şi o bună misionară, ea a fost aceea care a dus credinţa baptistă a „Domnului Isus ca Mântuitor” în satul său natal Petnic. Şapte membri ai familiei sale primesc botezul în anul 1930.

Grozăvescu Dragu, deşi la început a fost un bun credincios, mai târziu greutăţile vieţii l-au năpădit într-un trai plin de amărăciune şi, aşa cum a mărturisit spre sfârşitul vieţii, „Am părăsit pe Domnul şi El m-a părăsit”.

Andrei Dragu, Dumitru Murdeală şi Zaharia Ciocu s-au dovedit a fi la fel de credincioşi ca la început, până când au trecut la cele veşnice.

Zaharia Ciocu poate fi asemuit cu sămânţa căzută în pământ bun, care a adus multă roadă, deoarece din familia sa s-au convertit la credinţa baptistă: mama, soţia, copiii, nurorile, nepoţii şi nepoatele. Unii dintre ei trăiesc astăzi în mijlocul baptiştilor din SUA.

227 Istoria răspândirii credinţei baptiste în Globu Craiovei, manuscris;228 Ibidem;

187

Pe lângă cei arătaţi mai sus, an de an s-au adăugat alte familii la grupul credincioşilor. Astfel, în anul 1925, s-a oficiat primul botez „nou testamental” în Glob, când în râul Craiova, la podul vechi au fost botezaţi Pavel şi Maria Cerbicia, numărul credincioşilor baptişti ajungând la 13 suflete. Apoi s-au botezat alte familii cu mulţi copii, nepoţi, strănepoţi, cum au fost: Zaharia Vrancuţa, Toma Fişteag, Zaharia Fişteag, Silvestru Brânzan (cu soţia şi cei 12 copii, 8 băieţi şi 4 fete); astfel între anii 1917-1997 s-au convertit 190 de persoane. Dintre aceştia unii s-au mutat în alte localităţi, iar alţii au trecut la cele veşnice pentru marea răsplată din ziua de apoi.

Candidaţi pentru botezÎn anul 1929 se organizează un alt botez pe apa Craiovei, în

Cheile Globului. De atunci locul acela a primit numele „Balta Pocăiţilor”. Peste doi ani, în 1931, are loc al treilea botez tot la Balta Pocăiţilor, oficiat de pastorul Trica Simion. Cu această ocazie comunitatea baptistă a avut ca oaspeţi un numeros grup de fraţi din Rudăria, care prin cântările frumoase au impresionat asistenţa.

188

O frumoasă sărbătoare, o zi de bucurie, închinată cinstirii Domnului, a fost organizată de comunitatea baptistă în anul 1947. La festivitate au participat: corul comunităţii din Petnic şi corurile din Bolvaşniţa şi Caransebeş şi mai mulţi pastori.229 În urma acestui eveniment s-a desfăşurat un nou botez pentru alte 13 suflete.

De atunci s-au organizat mai multe botezuri încât comunitatea baptistă numără astăzi peste 100 de membri şi mai mulţi aparţinători.

Vechea casă de rugăciuneÎncă din primii ani, credincioşii baptişti au dorit să deţină un

loc unde să cânte, să se roage şi să citească cuvântul Evangheliei. Primul loc a fost casa lui Dragu Grozăvescu, apoi crescând numărul celor botezaţi s-au mutat în diverse locaţii: la Irina Velţănescu, Ciocu Zaharia, Cerbicia Pavel, Iliea Braica, Iosif Ciocu şi Ion Periş. În anul 1946 comunitatea baptistă formată din 29 de membri, proveniţi din 5 familii: Ciocu Zaharia (6 persoane), Brânzan Silvestru (8 persoane), Fişteag Zaharia (6 persoane), Vrancuţa Zaharia (5 persoane) şi Fişteag Toma (4 persoane) a reuşit să 229 Ibidem;

189

cumpere un teren ce se numea „La Ambruş”, de la preotul ortodox Zaharia Grozăvescu-Dârpeş (care era preotul paroh al satului Bârza) şi de la sora acestuia cu suma de un milion două sute de mii de lei, pe care să-şi înalţe o casă de rugăciune.230 În perioada 1947-1949, aceşti oameni simpli, săraci, cu lipsuri materiale şi băneşti, cauzate de războiul ce nu demult se încheiase, au reuşit să adune materialele de construcţie şi să ridice Casa de Rugăciune ce a fost inaugurată la 20 octombrie 1949.

După ani de stăruinţă şi răbdare, în anul 1985 se primeşte aprobarea pentru repararea Casei de Rugăciune: se înlocuiesc toate uşile şi ferestrele, se zugrăveşte interiorul şi se reface faţada, tot acum se amenajează balconul şi anexa birou. Începând cu anul 1996 comunitatea baptistă din Glob, primind şi ajutor de la biserica baptistă din SUA începe construcţia altei Case de Rugăciune, cu multe utilităţi şi dependinţe (foto), dotată cu aparatură video şi sonoră modernă. Sfinţirea noii clădiri s-a desfăşurat în ziua de 30 noiembrie 2003, când în mijlocul fraţilor din Glob au poposit oaspeţi de seamă din SUA, Canada, fraţi din conducerile Comunităţii, ai Seminarului, ai Uniunii Baptiste, numeroşi pastori şi fraţi din satele vecine şi Almăj. După ce se organizează ca biserică baptistă, grupul de credincioşi din Glob a fost păstorit de următorii fraţi:

- Drăgilă Dumitru din Lugoj;- Nigrei Ilie din Caransebeş;- Trica Simion din Valea Bolvaşniţa;- Paidola Pavel din Pârvova;- Dârpeş Ilie din Bârza;- Ciupuligă Traian din Orşova;- Românu Nicolae din Lăpuşnicu Mare;

230 Informaţii primite de la pastorul Vrancuţa Petru;190

- Vrancuţa Ianăş, originar din satul nostru, absolvent al Seminarului Teologic din Bucureşti. Începând cu 18 februarie 1973 este ordinat ca pastor al biserici din Glob şi a celor din împrejurimi şi a unora din Valea Almăjului ca Bănia şi Lăpuşnicu Mare, pentru anumiţi ani. Deşi este pensionar, pentru acti-vitatea meritorie des-făşurată, i s-a încredinţat sarcina de a coordona construcţia a noi Case de Rugăciune în Lăpuşnicel, Verendin etc.

- Moise Vrăjitor - actualul pastor. Noua casă de rugăciune

Înmulţindu-se numărul tinerilor din sânul comunităţii, începând cu anul 1970 s-a organizat un grup coral şi după desfăşurarea unui curs de muzică a luat fiinţă, în acelaşi an, orchestra bisericii.

Din cadrul comunităţii baptiste din Glob s-au ridicat alţi pastori precum:

- Vrancuţa Ioan, absolvent al Seminarului teologic din Bucureşti, pastor al Bisericii Baptiste din Anina şi directorul Casei de copii din satul Prilipeţ;

- Şandru Nicolae, pastor la Oţelu Roşu;- Fişteag Mihai, pastor la Răcăjdia;- Fişteag Daniel, pastor la Bozovici;- Fişteag Iancu, pastor în Ilfov;- Vrancuţa Petru, pastor în Plugova;- Ciocu Zaharia, student teolog.

191

Un fapt demn de menţionat pentru credincioşii celor două culte existente în satul nostru Glob, cel ortodox şi cel baptist, consistă în buna convieţuire şi respectul reciproc al vieţii spirituale.

192

Capitolul VI

Şcoala

Învăţatul antic Heraclit din Efes făcea următoarea afirmaţie: „Educaţia este un al doilea soare pentru cei care o au…”. Gândindu-ne la acest adevăr ne dăm seama de importanţa şcolii în viaţa omului, deoarece aici se plămădeşte bulgărele de aur şi lumină din mintea copilului.

Existenţa în ţinutul Crainei, ca de altfel pe întregul cuprins românesc, a unor forme de transmitere atât a experienţei de viaţă acumulată de generaţiile anterioare, cât şi a unor cunoştinţe, prezintă caracterele continuităţii şi permanenţei noastre pe aceste meleaguri.

Dar despre şcoală ca instituţie organizată nu putem vorbi decât din epoca modernă. Însă cu mult înainte, odată cu apariţia bisericilor din lemn, copiii, sub îndrumarea preotului silabiseau din Ceaslov, fapt dovedit de numărul mare de tipărituri vechi bisericeşti aduse din tiparniţele Transilvaniei sau Olteniei, mai ales după înlocuirea slavonei cu limba română, proces care se amplifică după anul 1500.

Preotul istoriograf Nicolae Tincu Velea arăta într-una din scrierile sale că „Numeroase erau <<scoalele private casnice, pre la protopopi, preoţi şi alţi cărturari>> în care <<se învăţa religiunea, citirea, scrierea şi socoata>>”. Aceasta pentru că cnezii satelor, diecii, slujitorii cultelor, cât şi cei ce făceau schimburi comerciale trebuiau să cunoască măcar scrierea şi cititul. Deci putem spune că învăţământul bănăţean a fost un învăţământ organizat cu mult înainte de a suporta influenţele dominaţiei habsburgice în această direcţie.

Dacă începuturile învăţământului în Globu Craiovei trebuie căutate în aşa zisele cursuri unde se învăţa scrisul şi cititul şi ceva „socoată”, despre existenţa unor şcoli înfiinţate de stat nu se poate vorbi decât începând cu anul 1768. Atunci Curtea Aulică de la Viena ia măsuri ca în fiecare comună grănicerească să funcţioneze câte o şcoală naţională sau comunală, iar la sediul companiilor câte

193

o şcoală trivială, având limba de predare germană.231 Acest lucru a fost posibil deoarece împăratul Iosif al II-lea încă în timpul domniei mamei sale Maria Tereza, după efectuarea primei sale călătorii prin Banat, în anul 1768, când a trecut şi prin Almăj şi Craina, a întocmit un memoriu referitor la cele constatate, în care a făcut şi propuneri de remediere a deficienţelor. El a constatat în timpul vizitei că românii şi sârbii n-au şcoli şi că nici preoţii, conducătorii lor spirituali, nu ştiau carte, în majoritatea cazurilor. De aceea el propune înfiinţarea de şcoli pentru români şi sârbi, motivând că este inutil să se dea libertate unui popor cât timp el este incapabil să aprecieze valoarea libertăţii, numai educaţia poate transforma nişte iobagi stupizi – cum spunea el – în cetăţeni inteligenţi.232însuşi cancelarul Austriei Kaunitz arăta importanţa educaţiei publice pentru stat: „A forma sufletul înainte de a-l folosi, a forma comportarea cetăţeanului înainte de a-i cere servicii, a-l lămuri asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este de a ara şi de a însămânţa câmpurile înainte de a culege roadele. Soarta statelor depinde de a avea cetăţeni virtuoşi”.233

Încă din 1763, Curtea de la Viena dăduse dispoziţie episcopilor ortodocşi să se îngrijească de instruirea poporului din diecezele lor şi să înfiinţeze şcoli cel puţin în localităţile mai mari. La 20 mai 1771 a apărut Normal – Patentul, în care sunt cuprinse şi câteva prevederi referitoare la învăţământul românesc şi sârbesc, atât în Banatul cameral, cât şi din Graniţa militară.

Referitor la şcoală, se hotărăşte constituirea unui „funduş” (fond) din averile vlădicilor (episcopilor) decedaţi din care să se facă în toate parohiile „o şcoală” şi să se dea ajutoare văduvelor şi copiilor de preoţi săraci, orfanilor de militari şi ţărani (art. 19 din Patent).

231 V. Goian, Din istoria şcolilor grănicereşti bănăţene în Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1969;232 A. Marchescu, op. citată (apud) Ana F. Rugină-Giurginca, Monografia Şcolii din Petnic, jud. Caraş-Severin, Ed. Tim, Reşiţa, 2007;233 Nicolae Stoica de Haţeg, op. citată, pag. 197;

194

Credem că nu greşim dacă afirmăm că din acest fond au fost ajutaţi şi locuitorii satului Glob să-şi ridice primul local de şcoală solid, format dintr-o singură sală de clasă şi un mic coridor prin care se intră direct din stradă. Clădirea era însă trainică, cu ziduri groase din piatră de râu şi cărămidă arsă, care a rezistat până în zilele noastre. Pentru că ferestrele sălii de clasă nu erau aşezate cu faţa spre stradă, ci spre sud, ca elevii să aibă mai mult soare şi lumină în timpul cursurilor, sătenii au numit-o „Şcoala oarbă” (foto). Acum clădirea aceasta a fot reabilitată şi s-au montat ferestre termopan cu faţa spre stradă; aici funcţionează grădiniţa.

Desigur că această clădire a fost ridicată pe locul vechiului local construit din lemn şi acoperit cu şindrilă, aşa cum au fost la început şi casele.

Şcoala vecheDespre anul în care a fost ridicat acest local nu avem date

precise, dar din relatările lui Nicolae Stoica de Haţeg din Cronica Banatului aflăm că „în 1758 turcii ardeau 15 şcoli”, fapt ce dovedeşte apariţia şcolilor înainte de desfăşurarea războiului austro-

195

turc dintre anii 1788-1789. Acest război a însemnat pentru şcolile din Banat un moment de regres. Cărturarul Dimitrie Ţichindeal (născut în satul timişean Becicherecul Mic) descria această perioadă astfel: „De voieşti să ştii în sat unde e şcoală nu întreba pe nimeni, ci du-te, apoi vei afla o casă nu departe de biserică, dezgrădită, descoperită, cu ferestrele sparte şi cu hârtie lipite, să ştii că aceea e şcoala”.

Petru Radu şi Dimitrie Onciulescu în lucrarea Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, până la 1800, semnalează faptul că în 1796 în Glob funcţionează o şcoală în care învăţau 13 elevi, sub îndrumarea învăţătorului Stanoevici.

Prima menţiune documentară despre existenţa şi funcţionarea unei şcoli naţionale în Globu Craiovei este în „Raportul sumar pe anul 1808”.

Raport sumar pe anul 1808Compania PetnicLocalitatea Globu CraioveiNr. caselor 69Nr. paroh. 1Catihetul Numele şi prenumele Nikolae StanoeviciGradul PreotDe câte ori propune pe săpt. 2

ÎnvăţătorulNumele şi prenumele Filip BălanLocul naşterii Globu CraioveiVârsta 24 ani

Vechimea 6 ani

Salariul48 fl.6 st. de lemne6 lumânări

Elevi total: 14 elevi14 băieţi

Supraveghetorul de şcoală: Brankuza (Vrancuţa) BarbuGradul: fraitărDe câte ori vizitează şcoala săptămânal: vine rar la şcoală.

196

(După G. Popiţi – Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1937)

Raportul ne furnizează date importante despre starea de instruire a copiilor din Glob la acea vreme şi anume: şcoala era frecventată de 14 elevi, toţi băieţi, iar învăţător era Filip Bălan, fiu al satului, în vârstă de 24 de ani, care funcţiona de 6 ani. Ca supraveghetor „strajemeşter” din partea companiei era fraitărul Barbu Brankuza (Vrancuţa) care o vizita rar.

Învăţătorul Filip Bălan, pentru activitatea prestată a fost remunerat în 1808 cu 48 florini, 6 stânjeni de lemne şi 6 lumânări.

Preotul de atunci Nikola Stanoevici (Nicolae Stanoevici) preda elevilor de două ori pe săptămână religia.

Din aceeaşi sursă aflăm că la şcoala din Petnic era învăţător Pervu Gymboasă (Pârvu Ghimboaşă), originar din Globu Craiovei, în vârstă de 22 de ani şi care funcţiona de 3 ani. Acest lucru ne îndreptăţeşte să afirmăm că în satul nostru învăţământul se desfăşura organizat de ceva timp, că numai aşa cei doi tineri din Glob erau capabili să îndeplinească funcţia de învăţător. Dar trebuie să înţelegem că în şcolile înfiinţate după militarizarea Graniţei, au fost folosiţi ca învăţători foşti militari, crâsnici bisericeşti sau simpli absolvenţi ai şcolii triviale din Mehadia, care ştiau să scrie şi să citească.

Din însemnarea făcută în anul 1804 pe Triod, Blaj, 1800, exemplarul de la Iablaniţa, aflăm numele altui învăţător născut în satul nostru:

„Această sfântă carte adică Triodion iastă a satului Iablaniţa şi iastă cumpărată cu bani 20 fl. 48 cr. Scris-am eu cu mâna de ţărână şi mâna va putrezi iară scrisoarea va rămâne şi cine va citi mă va pomeni. Ioan Trailovici din Globucraiovii, Iablaniţa 10 aprilie 1804.”

Dintr-o altă însemnare de pe Octoich, Râmnic, 1750, exemplarul aparţinând bisericii din Bolvaşniţa (lângă Caransebeş) cunoaştem numele altui învăţător originar tot din Glob:

„Scris-am cel subscris fiind învăţător în satul Bolvaşniţa născut din Globucraiovei cu mâna de ţărână. Mâna va putrezi dară

197

scrisoarea în veac să va pomeni. Bolvaşniţa, în 8-lea decembrie 1810. Stoianovici naţ(ional) învăţător.”

Este posibil ca acest învăţător să fie unul şi acelaşi cu preotul Nicolae Stanoevici, amintit în „Raport sumar pe anul 1808” şi să fi fost transferat în Bolvaşniţa, unde îndeplinea ambele funcţii, cum se obişnuia în acea perioadă din lipsă de preoţi şi învăţători. Nu excludem posibilitatea ca acesta să fie fiul preotului amintit în 1808. Iar în anul 1880 se atestă prezenţa în cadrul satului a unuia din succesorii vrednicilor învăţători din familia Stanoiovici, originară din satul Ciclova (potrivit unei însemnări pe Tipiconul scris cu litere chirilice). În anul 1936, vopsindu-se crucea bisericii, pe spatele acesteia a fost găsită următoarea inscripţie: Mihai Stanoiovici, gemeinde lerner, 1880. Răsfoind arhivele, se constată că la acea dată învăţământul de stat din Globu Craiovei (aici n-a fost niciodată învăţământ confesional) se desfăşura cu 42 de elevi, în local necorespunzător.234

Un alt slujitor al şcolii din Glob în perioada Graniţei militare a fost învăţătorul Iosif Popovici, fiu al satului, din familia preoţilor Popovici, frate cu preotul Zaharia, care a adus în sat primul ceas, prima lampă cu petrol, în anul 1872. După modelul său treptat vor fi înlocuite toate opaiţele întrebuinţate până atunci de către săteni.

„Locuitorii mai bătrâni ai Petnicului, sat reşedinţă a fostei Companii a IV-a, aflat la doar 2 km de Glob, îşi amintesc că bunicii lor le povesteau că învăţătorul era om din sat, sau nu, îmbrăcat ca şi ceilalţi săteni, încălţat cu opinci şi se ocupa şi cu agricultura.”235

Remuneraţia învăţătorului cu bani şi produse, cât şi cele necesare pentru întreţinerea şcolii cădeau în atribuţia fiecărei comune. Banii se adunau cu tasul la biserică, al doilea din cele trei era destinat şcolii.

Şcoala din Glob, ca şi celelalte şcoli naţionale grănicereşti era sub un dublu control, cel al preotului şi al unui subofiţer de la companie.

Orarul şcolii, conform „Patentului şcolar”, era zilnic, în afara duminicilor şi sărbătorilor legale, între orele 8-10 şi 13-15 în 234 Mircea Ţur, Globu Craiovei monografie, teză de licenţă – manuscris, 1972 235 Ana F. Rugină-Giurginca, op. citată, pag. 24;

198

perioada iernii şi de la 7-9 şi 13-15 în timpul verii. Copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani erau obligaţi să frecventeze şcoala atât în semestrul de iarnă, cât şi în cel de vară. Cei de peste 9 ani erau obligaţi să frecventeze doar în semestrul de iarnă, între 1 decembrie şi 31 martie. În semestrul de vară ei erau folosiţi la muncile agricole şi gospodăreşti. Totuşi, în zilele de duminică şi sărbători legale erau obligaţi să frecventeze aşa numitele ore de „procitanie” sau repetiţie care erau orientate mai mult spre formarea unor deprinderi practice la cei cu vârste cuprinse între 12 şi 20 de ani. Interesantă ni se pare prevederea potrivit căreia obligativitatea frecventării „procitaniei” era limitată „până” la însurătoare.

Din modul acesta de organizare a învăţământului în acea perioadă ne dăm seama că autorităţile austriece limitau culturalizarea românilor la strictul necesar intereselor economice şi social-politice, ca cei educaţi să devină „cetăţeni loiali”, „luminaţi” şi „utili statului”. Potrivit concepţiei de atunci scrisul şi cititul nu sunt primele necesităţi ale vieţii ţărănimii, acestea nu trebuie să fie niciodată o ocupaţie principală a lor, şcoala ar trebui să fie deschisă la sate numai iarna, iar vara să fie goală, vara copiii să fie la lucruri mult mai necesare şi mai folositoare, iar iarna, când şi aşa ar lenevi, ar avea ocupaţii de folos.

Într-o circulară din anul 1826 protopopul Mehadiei îi îndemna pe credincioşii satelor: „Militarul şi acas la lucru şi cu arma, slujeşte. În câmp sau pe graniţe, gazda căşii pământul coltiveşte, gunoieşte, îmbuneşte, domesticeşte, vite creşte, aşa să tâlcuieşte din Petagogie, adecă Methodica când una sau alta să cetiţi, să spuneţi, că-s bune învăţăturii”.

Cu toate acestea, organizarea şi controlul militar, supravegherea comisiilor şcolare când se desfăşurau examenele elevilor, au condus totuşi la obţinerea unor succese la învăţătură şi o mai bună organizare a activităţii şcolare.

În şcolile naţionale grănicereşti se studiau ca discipline de învăţământ: citirea, scrierea, rugăciuni şi cânt, iar în şcolile triviale germane: învăţarea religiei, citirea, scrierea (adică copierea şi

199

ortografia) şi aritmetica (cele patru operaţii şi regula de trei simplă).236

Manualele şcolare erau scrise la început cu litere chirilice. Alfabetul latin s-a introdus din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe perioada cât a fost Graniţa militară, toţi elevii primeau cărţi gratuit, dar nu din partea statului, ci pe cheltuiala comunităţii respective. Atât manualele şcolare precum: abecedare, cărţi de citire, psaltiri şi catehisme, cât şi alte cărţi au fost tipărite la Viena în editura şi tipografia crăiască a nobilului Iosif Kurzbäck (Cuţbec). În această editură a lucrat ca revizor şi cenzor al cărţilor ce se editau pe linia cultului greco-oriental şi al cărţilor laice pentru enoriaşii iliri, întâiul iluminist român, bănăţeanul Paul Iorgovici (născut în Vărădia de Caraş), în timpul cât a îndeplinit funcţia de „Hofconcepist” în Cancelaria Imperială, adică înalt funcţionar care traduce şi concepe înscrisuri, redactează şi difuzează prin curieri speciali: decrete, regulamente, circulare şi diverse acte normative imperiale în întregul Imperiu Habsburgic.237

Nicolae Stoica de Haţeg în perioada cât a răspuns şi de activitatea şcolilor din Graniţa militară a comandat cărţi „şcoleşti”, prin Comandamentul general de la Viena, circa 8000 de bucăţi. Printre alte titluri enumerăm: Cartea numerelor, Ceaslovul, Cartea de cetire, Catehismul etc. Comandanţii de companie se ocupau şi de procurarea rechizitelor necesare din raza lor de activitate: cretă, negreală (cerneală), hârtie, tăbliţe, pleivaisuri (creioane), cât şi cele necesare învăţătorilor: cataloage, planuri de învăţământ, iar cancelariştii rezolvau corespondenţa şi păstrau arhiva şcolii respective.

Tot autoritatea militară de companie supraveghea şi frecvenţa elevilor şi aplica pedepse atât părinţilor, cât şi elevilor care absentau. Învăţătorii trebuiau să înainteze săptămânal un „bucfariu de raport cu absenţele zilnice ale pruncilor măritei companii”.238

236 V. Ţârcovnicu, Istoria învăţământului din Banat până la anul 1800, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1978, pag. 208;237 N. Danciu Petniceau, Lumina de la Vărădia, Ed Gordian, Timişoara, 2008, pag. 77;

200

Directorul şcolilor naţionale grănicereşti Constantin Diaconovici Loga arăta în 1831 că „Părinţii sunt datori să dea pruncii lor la şcoală, că acolo de la învăţătorul neamului şi de la catihet să înveţe a iubi dreptatea şi învăţarea faptelor bune; spre care fapte trebuie mai vârtos părinţii să îndrepte spre fiii săi, că mai îndelung sunt pruncii acasă, decât la şcoală şi de unde nu ştiu părinţii însuşi de la sine a îndrepta pre fiii săi iar ei, după rânduielile învăţătorului împart şi milostivului părinte, iar acesta să îi trimită la şcoală că altminteri va cădea pe ei blăstămul lui Dumnezeu şi al oamenilor că au smintit pe cei mici ai săi.”239

Notarea elevilor se făcea săptămânal prin calificative. Catalogul purta semnătura învăţătorului, a preotului-catihet şi a comandantului de companie. La sfârşitul fiecărui an şcolar, catalogul era depus la cancelaria companiei.

Pe lângă asigurarea şcolilor cu manuale şi controlul frecvenţei, autoritatea militară se ocupa şi de încadrarea şcolilor cu învăţători. Până la desfiinţarea Graniţei militare, în anul 1872, numirea învăţătorilor o făcea comanda regimentului, iar directorul şcolilor naţionale grănicereşti aviza dacă dascălul solicitant are o pregătire corespunzătoare.

Pentru că în urma controalelor întreprinse în şcolile din Graniţă s-a constatat lipsa învăţătorilor instruiţi, inexistenţa unei metodici şi a unor cărţi didactice, conducerea militară a iniţiat măsuri de perfecţionare a învăţătorilor. Astfel, pentru îmbunătăţirea încadrării şcolilor cu învăţători mai bine pregătiţi, cât şi pentru uniformizarea metodelor de predare pe întreg teritoriul Banatului, Ioan Tomici, protopopul Caransebeşului, în perioada cât a fost şi directorul şcolilor naţionale grănicereşti, propune comandantului de atunci al regimentului, colonelul Mihailovici, în 20 decembrie 1817, proiectul pentru îmbunătăţirea şi organizarea şcolilor din

238 V. Nemiş, Despre satul lui Eftimie Murgu, Ed. Litera, Bucureşti, 1981, pag. 162;239 Constantin Diaconovici Loga, Viaţa Domnului nostru Isus Hristos pentru îndreptarea creşterii tinerilor către faptele cele bune, Buda, 1831, p. XIV;

201

regiment („Entwurf zu einer besseran Organisierung des Naţional Schulwesens in dem wallachisch-illirischen Grenz-Regimente”). Între alte lucruri bune şi folositoare el iniţiază organizarea unui curs anual de pedagogie de câte 3 luni la Caransebeş, la care să participe învăţătorii şcolilor grănicereşti.240 Între anii 1820-1830 şi directorul şcolilor naţionale grănicereşti, Constantin Diaconovici Loga, organizează la Caransebeş cursuri de pedagogie. În registrul de stare civilă al parohiei Cuptoare se află înregistrată circulara numărul 8 din 9 noiembrie 1833, prin care protopopul Mehadiei Lazăr Radac (succesorul lui Nicolae Stoica de Haţeg, după decesul acestuia) înştiinţează preoţii ca ei să suplinească în şcoli pe învăţătorii „care în lunile de iarna aceasta vor fi chemaţi la ascultarea învăţătorilor pedagoghiceşti la domnu director Diaconovici, în Caransebeş”.

Următorul director al şcolilor naţionale, Nicolae Andreevici, a început în anul 1860 organizarea „conferinţelor învăţătorilor”, la care se desfăşurau lecţii practice, se purtau discuţii şi se dădeau îndrumări metodice. Cei din Craina împreună cu cei din Almăj participau la asemenea activităţi la Mehadia. Începând cu anul 1865 se înfiinţează „Asociaţia învăţătorilor români” din confiniul militar.

Copiii grănicerilor din compania Petnic, ca ai tuturor celor din graniţă, dacă se remarcau la învăţătură şi doreau să urmeze o şcoală militară sau Şcoala clericală de la Vârşeţ, trebuiau să fie absolvenţi ai unei şcoli triviale germane, în cazul nostru ai celei din Mehadia, care funcţiona încă din anul 1774. Deşi Globul era un sat mic, arhaic şi destul de izolat, dragostea pentru învăţătură a copiilor s-a manifestat de timpuriu, aşa cum am văzut mai înainte că în satul nostru erau tineri care îndeplineau funcţia de învăţător.

Între anii 1857-1871 au absolvit cursurile Şcolii triviale germane din Mehadia un număr de 11 elevi din Glob.241 Am luat ca termen de comparaţie situaţia elevilor din satele Pârvova şi Petnic. În acelaşi interval, din Pârvova au absolvit tot un număr de 11 copii, iar din Petnic 34. Numărul mare de absolvenţi din acest sat,

240 Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia Caransebeşului, Tipografia Episcopiei, Caransebeş, 1909, pag. 196;241 Ion Băcilă, Monografia Mehadiei;

202

faţă de cele două se explică prin aceea că aici era sediul de companie şi erau mai mulţi ofiţeri, subofiţeri şi funcţionari, care-şi trimiteau copiii să înveţe în limba germană. Absolvenţii primeau de la comanda militară „actul de slobozenie” dacă doreau să continue la o şcoală superioară; în acelaşi timp trebuiau să cunoască acceptabil limba germană.

În anul 1837, învăţătorul Ioan Popovici din Globu Craiovei, care funcţiona la Şcoala naţională grănicerească din Iablaniţa, cere Comandamentului General Bănăţean Timişoara aprobarea să urmeze o şcoală „clericală” din Vârşeţ şi primeşte „actul de slobozenie”, pentru că în familia sa mai exista un tânăr capabil să îndeplinească îndatoririle militare.242

Vizavi de aspra disciplină militară austriacă ce a fost impusă nu numai „cătanelor grănicereşti”, ci şi populaţiei civile din satele militarizate, timp de un veac, trebuie să recunoaştem că această perioadă a influenţat în mod favorabil nu numai dezvoltarea economico-socială, ci şi pătrunderea ştiinţei de carte în rândurile românilor grăniceri, fapt care-i situa în fruntea locuitorilor din restul Banatului acelor timpuri. Tinerii din graniţă au avut şi câteva oportunităţi: unele favoruri pentru orfanii grănicerilor, posibilitatea celor talentaţi de a urma şcolile matematice, de viitori ofiţeri, acordarea unor burse de la Academia Militară sau alte şcoli şi instituţii militare, precum Şcoala de artilerie şi cea de cadeţi, ce le dădea posibilitatea de a fi încadraţi în armată.

Treizeci şi cinci de tineri bănăţeni de pe raza regimentului de grăniceri din Caransebeş au urmat şi finalizat cursurile Academiei Militare din Viener-Neustadt, dovedindu-şi înaltele calităţi ostăşeşti.243 Chiar din satele aparţinătoare companiei Petnic au fost studenţi, aşa cum este cazul lui Xivion Iovanovici din Iablaniţa (1836) şi Nistor Grozăvescu din Globu Craiovei (1864).

Învăţătoarea Stana Grozăvescu din glob mi-a relatat, în anul 1964, că acest Nistor Grozăvescu care a studiat la Viena provenea din familia sa şi că, după ce şi-a desfăşurat activitatea în mai multe

242 D. Terfaloagă, op. citată, pag 130;243 Ana Rugină-Giurginca, op. citată, pag 70;

203

oraşe ale imperiului s-a stabilit în Lugoj. El ar fi strămoşul vestitului tenor Traian Grozăvescu.

După demilitarizarea teritoriului ocupat de graniţa militară, conducătorii „Comunităţii de Avere” a fostului Regiment confiniar româno-bănăţean nr.13, for ce administra averea foştilor grăniceri, au acordat atenţie organizării şi funcţionării şcolilor, care de acum erau „comunale”, adică subordonate noilor autorităţi maghiare. Personalităţi precum generalul Traian Doda, Dimitrie Peţia, Ilie Pepa, generalul Mihai Trapşa, generalul Teodor, cavaler de Seracin şi mulţi alţii au făcut donaţii către Comunitatea de Avere, din care s-au acordat burse de studii copiilor foştilor grăniceri şi ajutoare băneşti şcolilor din satele mai sărace. Şcoala din satul Glob, în anul şcolar 1906-1907, pe lângă bugetul de 385 de coroane şi 86 de fileri primiţi de la conducerea Primăriei, a beneficiat şi de un ajutor de 217 coroane din partea Comunităţii de Avere. De remarcat că intelectualii ce au beneficiat de burse pentru studii, alături de alţi intelectuali, au militat pentru păstrarea limbii române şi a fiinţei noastre naţionale în această perioadă de maghiarizare brutală.

Dacă în timpul administraţiei habsburgice, aşa cum am văzut, intrarea într-o şcoală medie, ocuparea unui post de funcţionar sau învăţător depindea de cunoaşterea limbii germane, după provincializarea Graniţei, începând cu anul 1872, administraţia maghiară a acţionat pentru impunerea limbii maghiare în toate domeniile, creând românilor noi piedici în calea dezvoltării culturale. Chiar dacă până în anul 1907 în şcoli se mai preda şi în limba română, de atunci, ca urmare a aplicării „Legii Appony”, învăţământul se desfăşura numai în limba maghiară, deşi toate cheltuielile pentru buna funcţionare a procesului instructiv-educativ şi plata învăţătorilor erau suportate de către locuitorii fiecărui sat. Numirea învăţătorilor, preoţilor sau a oricărui funcţionar se baza pe teoria „pâine – limbă”: „Cine mănâncă pâine maghiară acela trebuie să înveţe şi limba maghiară”.244

După anul 1900 toate documentele şcolare ale şcolii din Glob au fost redactate în limba maghiară, iar învăţătorii obligaţi să şi-o însuşească. Toate obiectele de învăţământ se predau în limba 244 V. Ţârcovnicu, op. citată şi A. Rugină, op. citată, pag. 72;

204

maghiară, chiar şi religia, iar şcoala se intitula „Şcoala comunală româno-maghiară din Kischiraymezo”, deoarece şi numele satelor, denumirea munţilor, dealurilor şi apelor au fost maghiarizate. În cataloage numele elevilor erau şi ele maghiarizate: Ion devine Ianoş, Ilie – Illiaş, Dionisie – Denes, Maria – Marişka, Vasile – Vazul, Nicolae – Mikloş, Petru – Peter etc. Elevii au fost cei care au avut de suferit cel mai mult. Ei erau nevoiţi să înveţe în şcoală numai în limba maghiară şi cu o învăţătoare ce vorbea numai această limbă, fiind adusă pentru un anumit timp din Ungaria (deşi părinţii lor nu erau vorbitori ai acestei limbi).

Această stare de lucruri a condus la creşterea numărului neştiutorilor de carte. De exemplu, în urma recensământului din anul 1910, s-a constatat că din totalul de 861 de locuitori, cât avea Globul la acea dată, un număr de 539 nu ştiau să scrie şi să citească.

Într-un proces verbal găsit în arhiva şcolii din Globu Craiovei, încheiat în anul 1914 între Boşert Agoston (Augustin), notar circual la Iablaniţa şi Şandru Ignat, primarul Globului, se arată că s-au găsit registre şcolare din anii: 1882-1883, 1883-1884, 1884-1885, 1886, 1887, 1888, 1889, 1890, 1890-1891, 1892, 1893, 1894, 1895, 1896, 1897, 1898, 1899, 1900-1901, 1901-1902 şi că acestea au fost pecetluite, dar nu se specifică unde au fost arhivate. Desigur că cercetarea acestor registre ne-ar fi furnizat date relevante despre activitatea şi situaţia şcolii din satul nostru din perioada respectivă, dacă am fi avut posibilitatea să le găsim în arhive. Tot din aceste registre am fi aflat şi numele învăţătoarei maghiare care i-a învăţat pe copiii globeni câţiva ani, aşa cum povesteau bătrânii satului, care încă mai ştiau să numere în limba maghiară şi mai ţineau minte anumite cuvinte.

Am putut cerceta cataloage ale şcolii începând cu anul şcolar 1903-1904. În acest an au fost înscrişi în clasele I-IV 92 de elevi, învăţător era Ursulescu Vincze (Vichente), originar din satul Cuptoare. În anul şcolar 1905-1906 au fost înscrişi 90 de elevi, iar în anul 1906-1907, 88 de elevi, învăţător fiind acelaşi Ursulescu Vichente.

205

Pentru anul şcolar 1907-1908, şcoala din Glob a beneficiat de un buget de 2062 de coroane şi 84 fileri, pentru cei 108 elevi cuprinşi în clasele I-IV:

Clasa I II III IV V Total Pe şcoală elevi Învăţător

Băieţi 28 14 6 6 2 56 108 Ursulescu VinczeFete 39 12 - 1 - 52

Tabelul acesta ne arată concepţia familiei ţărăneşti din Globul acelor timpuri cu privire la necesitatea şcolarizării copiilor. În clasa întâi numărul elevilor era mare, atât al băieţilor, cât şi al fetelor, apoi numărul acestora scade brusc, mai ales în rândurile fetelor care, potrivit concepţiei de atunci, trebuiau să lucreze în gospodărie, ca să fie pregătite pentru căsătorie, ştiut fiind că acestea se încheiau de timpuriu. Remarcăm şi încercarea de a se înfiinţa şi clasa a V-a.

În anul şcolar 1908-1909 au fost înscrişi 115 elevi, iar în următorul an, 1909-1910, 110 elevi cu următoarea repartizare pe clase:

Clasa I II III IV V Total Pe şcoală elevi Învăţător

Băieţi 23 12 8 11 2 56 110 Ursulescu VinczeFete 27 19 7 - 1 54

După numărul mare al copiilor de vârstă şcolară putem trage concluzia că în această perioadă natalitatea în satul nostru se situa la un indice ridicat.

Începând cu anul şcolar 1911-1912 îl găsim ca învăţător pe Mihalca Mihai (Mihaly), venit „disciplinar” din Ardeal, deoarece a militat pentru un învăţământ în limba română. Situaţia şcolară se prezenta astfel:

Clasa I II III IV V VI Total Repe-tenţi

Învăţător

Băieţi 38 7 4 - - - 49 30 Mihalca MihaiFete 45 9 - - - - 54 24

Total 83 16 4 - - - 103 54Supus analizei, tabelul acesta ne arată cu numărul elevilor

continuă să fie ridicat, dar concepţia părinţilor faţă de instruirea

206

copiilor rămâne aceeaşi, de a trimite copiii în şcoală doar în clasa I, cel mult şi în a II-a, ca să deprindă scrisul şi cititul, apoi îi foloseau la muncile agricole şi cele gospodăreşti. Din cei 103 elevi ce ar fi trebuit să frecventeze şcoala, mai mult de jumătate, adică 54 de elevi, au fost declaraţi repetenţi din cauza slabei frecvenţe.

Izbucnirea Primului Război Mondial afectează şi activitatea şcolii din satul nostru Glob, deoarece prin înrolarea învăţătorului Mihai Mihalca în armata cezaro-crăiasă şi participarea lui la luptele de pe diverse fronturi, situaţia elevilor a rămas neîncheiată la sfârşitul anului şcolar 1913-1914. Mai mult decât atât, din cauza greutăţilor pricinuite de război, dar mai ales a lipsei de învăţători, ei fiind mobilizaţi pe front între anii 1914-1917, deci timp de trei ani şcolari, şcoala din satul nostru şi-a închis porţile, cursurile fiind suspendate. Abia la sfârşitul războiului, în anul şcolar 1917-1918, este detaşat să suplinească postul de învăţător Gheorghe Jurchescu, titular al şcolii din Petnic. Cursurile se desfăşurau după masa, situaţia pe clase fiind următoarea:

Clasa: I – 33 de elevi, II – 42, III – 35, IV – 0, V – 0, VI – 0, repetenţi – 31 de elevi.

Detaşarea învăţătorului Gheorghe Jurchescu la şcoala din Glob a fost benefică pentru desfăşurarea procesului instructiv-educativ, deoarece era un cadru didactic cu o bună pregătire; avea gradul didactic I, fiind mereu evidenţiat pentru munca la catedră (aşa cum rezultă din documentele vremii: „Buletin şcolar” etc.).

Înfăptuirea României Mari la 1 decembrie 1918 pune capăt procesului de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti, în Craina, ca în întreg Banatul, locul autorităţilor maghiare este luat de cele româneşti, dulcea limbă strămoşească, limba română, îşi recapătă dreptul firesc şi devine limba oficială a statului.

În anii şcolari 1918-1919 şi 1919-1920 îl găsim ca învăţător al şcolii din Glob pe Nicolae Domăşneanu, originar din Iablaniţa, cotat tot ca un învăţător valoros.

În anul şcolar 1920-2921 îşi începe activitatea de învăţător în Globu Craiovei Nicolae Fişteag, originar din această localitate. Avea o foarte bună pregătire de specialitate, un larg orizont psiho-pedagogic şi întinse cunoştinţe de metodică. Potrivit crezului său

207

profesional, învăţătorul trebuie să dovedească grijă părintească faţă de cele mai pure şi pline de căldură suflete omeneşti, să înţeleagă că el are o înaltă menire socială, aceea de făuritor de destine şi de conştiinţe. A manifestat iniţiativă şi intransigenţă în munca desfăşurată în şcoală şi în afara ei, a participat la generalizarea experienţei pozitive, a îndrumat cu tact cadrele mai tinere. Pentru aceste calităţi a fost promovat în funcţia de inspector şcolar judeţean, calitate care i-a permis să antreneze cadrele din zonă în acţiunea de cuprindere a copiilor la cursuri şi de ridicare a calităţii procesului instructiv-educativ.

Redăm mai jos copia unei note de constatare întocmită de domnul inspector Nicolae Fişteag la şcoala din Mehadia:

Proces-verbal din 23 octombrie 1943„D-l director Dumitru Mazilu este un bun gospodar, conduce

direcţiunea şcolii, conduce instituţiile anexă ale şcolii cu tact. Toate funcţionează în condiţiuni optime.

Pentru munca depusă în conducerea şcolii domnul director Dumitru Mazilu se notează cu f. bine.”

(semnează Inspector şcolar judeţean Nicolae Fişteag)245

A avut preocupări extraşcolare, ca de pildă în anul 1938, când a întocmit o schiţă monografică a Globului care, din păcate, a rămas în manuscris. Ca un aspect negativ, i s-a imputat o severitate exagerată faţă de copii.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra muncii desfăşurate, urmărind linia de contur a acesteia şi facem abstracţie de unele asperităţi de detaliu, putem afirma că învăţătorul Nicolae Fişteag a fost o figură emblematică a învăţământului din Craina Bănăţeană, rămânând în amintirea şi conştiinţa consătenilor şi colegilor săi. După o activitate de 26 de ani neîntrerupţi la catedră, timp în care a pus creionul în mâinile a sute de globeni, s-a pensionat în anul 1947. În tot acest timp, alături de domnia sa au mai funcţionat în anumite perioade învăţători precum: Albăstroiu Florea şi Şandru Lenuţa.

245 Ion Băcilă, Monografia Mehadiei, pag. 59;208

Învăţătorii Nicolae Fişteag, Lenuţa Şandru şi preotul GlişaDupă ce a fost adoptată Lega din 26 iulie 1924, s-a creat

cadrul unificării învăţământului pe întreg cuprinsul României Mari şi posibilitatea organizării unitare a învăţământului primar de 7 clase şi a pregătirii învăţătorilor. Învăţământul devine obligatoriu de 7 ani şi gratuit, toate documentele şcolare sunt redactate în limba română, limba oficială a statului. În clasele I-IV se predau noţiuni de cultură generală în cadrul următoarelor obiecte de învăţământ:

- limba română: citirea, scrierea şi exerciţii gramaticale;- aritmetica practică şi noţiuni de geometrie;- noţiuni de istoria românilor;- noţiuni de geografie şi drept civic;- noţiuni de ştiinţe naturale şi fizice cu aplicaţii practice;- noţiuni de igienă;- instrucţiunea morală şi religioasă, catehismul şi

rugăciunile;- desen; - educaţie muzicală – cânt;- educaţie fizică;- lucrul manual educativ – lucrări practice (în mediul rural cu

băieţii);- lucru de mână şi gospodărie cu fetele.Pe parcursul claselor V-VII se îmbogăţeau cunoştinţele de

cultură generală cu noi elemente şi se diversificau activităţile

209

menite să formeze deprinderi şi priceperi practice.Observăm că planul de învăţământ era în aşa fel alcătuit încât

să asigure şcolarilor atât cunoştinţe generale, dar să le formeze şi deprinderile practice care să-i pregătească pentru viaţă.

Şcolarizarea obligatorie se încheia după cele şapte clase cu un examen de absolvire, ce se desfăşura pe grupuri de şcoli, în faţa unei comisii. Cei care promovau examenul primeau un certificat de absolvire a învăţământului primar, ce le dădea posibilitatea să urmeze gimnaziul, liceul sau alte şcoli de grad superior (şcoala normală – pedagogică, comercială, silvică etc.)

Din procesul-verbal încheiat la 16 iunie 1937, cu ocazia susţinerii examenului de absolvire a elevilor clasei a VII-a primară, ce a avut loc la Şcoala Primară Iablaniţa, aflăm componenţa comisiei: Nicolae Fişteag – învăţător Globu Craiova; Ioan Terfaloagă – învăţător la Iablaniţa, Gheorghe Jurchescu – învăţător, director Petnic; domnişoara învăţătoare Ecaterina Terfaloagă – Petnic şi Viorica Harambaşa – învăţătoare la Iablaniţa.246

Pentru clasele I-IV erau prevăzute 24 de ore săptămânal, iar pentru clasele V-VII, 28 de ore săptămânal. Vârsta obligatorie a şcolarilor era cuprinsă între 7 şi 16 ani. Anul şcolar începea la 15 septembrie şi se încheia pe 10 iulie cu o serbare şcolară şi cu premierea şcolarilor care au obţinut rezultate meritorii la învăţătură, primind diplome, cărţi şi coroniţe. Procesul de instrucţie şi educaţie se desfăşura unitar pe întreg cuprinsul ţării, programa analitică fiind unică şi obligatorie.

Deşi după Unirea din 1 decembrie 1918, aşa cum am relatat mai înainte, învăţământului românesc i s-au dat alte coordonate, din cauza greutăţilor generate de distrugerile provocate de primul război mondial, a taxelor mari ce grevau gospodăriile ţărăneşti, cât şi a mentalităţii multor părinţi de a-i pune la muncile agricole de mici pe copii, mulţi dintre ei rămâneau în afara şcolii, îngroşând numărul neştiutorilor de carte, datorat maghiarizării procesului de învăţământ. Dacă în primele clase efectivele de elevi erau mari, ele scădeau treptat în clasele IV-V, ca în unii ani în clasele VI-VII să nu frecventeze niciun elev.246 Ana F. Rugină-Giurginca, op. citată, pag. 64;

210

Vom exemplifica cu compararea efectivelor pe clase în anii şcolari 1920/1921 şi 1921/1922:

Cls. I: 37 elevi Cls. I: 15 elevi – nou veniţiCls. II: 30 elevi Cls. II: 21 eleviCls. III: 18 elevi Cls. III: 17 eleviCls. IV: 6 elevi Cls. IV: 3 eleviCls. V: 7 elevi Cls. V: 5 eleviCls. VI: - Cls. VI: 2 eleviCls. VII: - Cls. VII: -Observăm că la sfârşitul anului şcolar 1920/1921 dintr-un

total de 98 de elevi înscrişi la începutul anului, un număr de 50 de elevi nu au promovat, ei nu se mai regăsesc în clasele următoare în anul şcolar 1921/1922. Situaţia pe clase se prezenta astfel:

cls. I – nu au promovat 16 elevi;cls. II – nu au promovat 13 elevi;cls. III – nu au promovat 15 elevi;cls. IV – nu a promovat 1 elev;cls. V – nu au promovat 5 elevi;

Total: 50 de elevi repetenţi.Această situaţie era generată de faptul că învăţământul acelor

timpuri întâmpina încă mari greutăţi. Statul plătea doar salariile învăţătorilor. Restul cheltuielilor erau susţinute de către comunitatea satului: aducerea şi tăierea lemnelor pentru încălzirea claselor, zugrăvirea localului etc. Caietele erau scumpe, nu şi le permitea orice părinte, de aceea elevii scriau pe tăbliţe din ardezie cu un beţişor din carbonat de plumb, numit „ceruză”. Manualele, începând chiar cu abecedarul, se transmiteau de la o clasă la alta, ani la rând, până se deteriorau complet. Deşi erau ferfeniţă, la un moment dat părinţii trebuiau să le plătească. Odată cu transmiterea acestor manuale se transmiteau şi anumite boli molipsitoare; nu de puţine ori şcolile se confruntau cu adevărate epidemii de: varicelă, pojar, tuse convulsivă etc. La acestea se adăuga şi faptul că în unele familii erau mulţi copii şi părinţii nu-i puteau trimite pe toţi la şcoală. Bunicul meu matern, Gin Boroica, a avut 8 copii (6 fete şi 2 băieţi) de vârste apropiate, toţi trebuiau hrăniţi, îmbrăcaţi şi trimişi la şcoală. Cu eforturi mari el a reuşit ca toţi să înveţe carte, patru

211

dintre ei ajungând să fie absolvenţi a şapte clase. Îi trimitea pe rând la şcoală, 2-3 zile unii, alte 3 zile ceilalţi. Cele patru fete mai mari nu au mai urmat clasa a V-a deoarece, după obiceiul din sat, s-au căsătorit foarte tinere.

Această stare de lucruri a determinat neşcolarizarea unui mare număr de elevi sau pregătirea precară a altora. Această situaţie rezultă din datele recensământului general al populaţiei efectuat în 29 decembrie 1930.

Vol. III Ştiinţa de carte la recensământul din 1930

Sex

Total pop. de la 7 ani în sus

Ştiutori de carte după gradul de instrucţie

Total / %Instruc-ţie primară

Instruc-ţie secun-dară

Profe-sional

Univer-sitar

M 351 262 57,5 252 6 2 2F 345 138 133 3 1 1

Observăm că din totalul de 696 de persoane în vârstă de peste 7 ani, puţin peste jumătate, adică 57,5% erau ştiutori de carte, restul de 42,5% nu ştiau să scrie şi să citească. Mergând mai departe cu analiza ne dăm seama că din rândul celor 400 de şcolarizaţi, 385 aveau doar o instrucţie primară, adică cel mult 7 clase şi doar 9 persoane aveau o instrucţie secundară, 3 persoane – profesională şi numai 3 – pregătire universitară. Mult prea puţin dacă ne gândim că populaţia de peste 7 ani cuprindea un număr de 696 de persoane din totalul de 843 de locuitori, cât număra Globul la acea dată.

Vol. III Neştiutori de carte pe grupe de vârstăSex Total 7-12

ani13-19 ani

20-64 ani

65 ani şi peste

Nedeclarate

M 89 11 3 62 13 -F 207 12 4 165 26 -

Tabelul acesta confirmă cele arătate cu privire la greutăţile pe care le întâmpina şcoala românească din Banat începând cu anul 1872 (când s-a instalat autoritatea maghiară), la frustrările pricinuite de Primul Război Mondial, cât şi din cauza concepţiei ţărănimii vizavi de instrucţia copiilor lor. Cei mai mulţi neştiutori de carte sunt tocmai cei care în acele perioade trebuiau şcolarizaţi.

212

După anul 1918, datorită faptului că şcoala veche avea doar o sală de clasă, s-a construit un nou local împreună cu primăria, pe locul actualei şcoli, lângă biserică. Clădirea cuprindea două încăperi pentru uzul primăriei, locuinţa învăţătorului compusă din 2 camere, bucătărie şi anexe şi o sală de clasă, cu un mic coridor ce dădea într-o curte unde ieşeam în pauze. Din stradă se intra într-un minuscul hol, iar de acolo în sala de clasă, care era prevăzută cu două geamuri mari şi luminoase.

Se spune, pe bună dreptate, că omul sfinţeşte locul. Învăţătorii care au funcţionat până la declanşarea celui de-al II-lea Război Mondial – act monstruos de minimalizare şi degradare a fiinţei umane – au depus eforturi pentru a asigura un nivel de pregătire ridicat şi o bună educaţie copiilor care frecventau cursurile şcolii din satul nostru.

Pentru dăruirea de care au dat dovadă, cadrele didactice respective şi-au atras preţuirea şi respectul globenilor. Cu toate că norii grei ai războiului se îngrămădeau deasupra Europei vestind o pagină nefastă a istoriei, şcoala nu şi-a închis porţile, asigurând continuitate procesului instructiv-educativ.

În această perioadă a venit în şcoala noastră doamna învăţătoare Silvia Ionescu, iar la terminarea războiului soţul dânsei, învăţătorul Constantin Ionescu. Se poate spune că acest eveniment a marcat o etapă fericită în viaţa şi activitatea şcolii. Dumnealor erau moldoveni speriaţi de posibilele orori ale războiului şi, pentru a nu dezarma în faţa vicisitudinilor care ameninţau, şi-au consacrat întreaga putere de muncă şi abilitate profesională atragerii spre şcoală a copiilor şi pregătirii temeinice a acestora. Elevă fiind în clasele mici am fost cucerită de calitatea lecţiilor pe care le-au predat, de caracterul lor riguros şi atractiv. Mai târziu, când am devenit profesoară şi directoare de şcoală, am înţeles mai bine de ce lecţiile predate de dânşii aveau aşa o forţă emoţională. Iată câteva argumente:

- erau neîntrecuţi în a da sălilor de clasă şi celorlalte încăperi un aspect deosebit de plăcut, de relaxant şi în acelaşi timp educativ. Totul se realiza fără cheltuială mare (că banii lipseau), dar cu multă

213

pricepere. Am simţit şi am fost îndemnaţi să facem acelaşi lucru acasă la noi;

- erau foarte buni psihologi, cu mult tact, solicitudine şi dragoste filială faţă de copii. Întreaga lor conduită ne sugera una dintre axiomele de bază ale pedagogiei şi anume că „a educa înseamnă a încuraja”;

- erau foarte bine pregătiţi profesional, stăpâneau materia, foloseau metode active şi eficiente, accentul fiind pus întotdeauna pe înţelegerea celor studiate. Întrebările adresate nouă erau clare, precise, şi imprimau dialogului cu clasa un caracter antrenant;

- atât cunoştinţele verificate, cât şi cele predate erau riguroase, formau deprinderi de aplicare corectă, creatoare în activităţile cu caracter practic;

- conţinutul lecţiilor era valorificat în scop educativ. Muştruluiala era evitată, concluziile şi învăţămintele rezultau din materialul faptic supus analizei.

Când eu însămi m-am lovit de unele greutăţi (pe care doream să le înving) la clasă, la examenul de admitere în şcoala pedagogică sau la examenul de absolvire a acesteia, deseori m-am întrebat: „oare cum ar fi procedat aceşti dascăli eminenţi pe care am avut norocul să-i cunosc ?”

În toate orânduirile sociale şcoala a fost cea dintâi instituţie, pedagogii şi filozofii antici argumentând foarte bine acest adevăr, iar cei care le-au urmat confirmându-l.

Iată de ce acum şcoala a fost declarată prioritate naţională, fiind prima instituţie care ia contact cu viitorul. Faptul că ea nu-şi proiectează producţia în prezent, ci în perspectivă, nu trebuie să-i diminueze importanţa. Dimpotrivă, se ştie că acele popoare care au neglijat educaţia sau au dat tineretului o educaţie defectuoasă au căzut – mai devreme sau mai târziu – victime propriei lor erori.

Învăţătorii Ionescu, dascăli veritabili, au îndeplinit şi sarcini de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice, mai întâi în rândul părinţilor, apoi şi în rândul cetăţenilor cu care au venit în contact. Ei sfătuiau mamele cum să-şi îngrijească copiii şi gospodăriile, cum să facă curăţenia locuinţelor şi care este primul ajutor ce trebuie dat copiilor în caz de îmbolnăvire. De asemenea, i-au învăţat pe elevi

214

diverse tehnici de altoire şi cum să îngrijească livezile cu pomi fructiferi.

În semn de preţuire şi recunoaştere a muncii desfăşurate în localitate în toate domeniile vieţii sociale, în anul 1958, domnul învăţător Constantin Ionescu a fost promovat în funcţia de şef al Secţiunii de învăţământ a raionului Orşova. Aici s-a remarcat prin iniţiativă şi competenţă în activitatea de ridicare a nivelului ştiinţific, educativ şi metodic al învăţământului, de întărire a ordinii şi disciplinei, de înfăptuire a sarcinilor privind dezvoltarea structurală a reţelei şcolare.

Între anii 1926-1948 Globul avea şcoală de 7 ani, iar începând cu anul şcolar 1948/1949, ca urmare a aplicării măsurilor de reformă, a devenit şcoală cu clasele I-IV, clasele V-VII fiind în şcoala din Iablaniţa, care avea statutul de gimnaziu. În toată perioada cuprinsă între anii 1949-1961 au frecventat clasele V-VII ale Şcolii din Iablaniţa copiii de vârstă corespunzătoare din satele arondate circumscripţiei şcolare respective: Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa, Cuptoare, Cruşovăţ. Şcoala avea internat înzestrat cu cele necesare, o cantină unde mâncarea era la discreţie şi foarte bine gătită. Un aspect notabil îl constituie gratuitatea şcolarităţii, cazării şi hranei. Nivelul claselor era ridicat întrucât frecventau clasele V-VII elevi dotaţi şi doritori să înveţe. Dintre profesorii cu care era încadrată unitatea amintesc pe Trailovici Maria, Nicoară Petru, Pomoja Mina, Blidariu Steluţa, Butmalai Rodica şi Gh. Pătrăscioiu. Deşi nu erau în totalitate calificaţi, suplineau acest neajuns printr-un real interes, elan tineresc şi seriozitate.

Marele merit al acestui corp profesoral a fost de natură psihologică: ne-au călăuzit gândurile şi comportamentul, ne-au sprijinit să ne învingem sfiiciunea de copii de ţărani, să ne eliberăm de teama ce sălăşluia în sufletul ţăranului român, să fim dârji şi curajoşi în limitele bunei cuviinţe. Lecţiile predate erau pe înţelesul nostru, ne captau atenţia, ne cultivau interesul pentru învăţătură şi ne inoculau convingerea că învăţătura, carte în general, este condiţia de bază în formarea noastră ca oameni folositori societăţii. Dascălii pe care i-am avut la Şcoala din Iablaniţa au rămas în

215

amintirea şi conştiinţa noastră adevărate modele educative şi morale, pe care ne-am străduit să le urmăm.

Ca o consecinţă a importanţei ce s-a dat învăţământului în perioada regimului comunist s-a generalizat învăţământul de 8 ani şi a devenit obligatoriu. În felul acesta, începând cu anul şcolar 1960-1961, se reînfiinţează clasa a V-a cu un număr de 24 de elevi. De acum frecvenţa elevilor este foarte bună, toţii elevii ajungând să fie absolvenţi ai clasei a VIII-a la finele anului şcolar 1963-1964.

Vom reda în continuare evoluţia efectivelor de elevi din 10 în 10 ani.

Anul şcolar 1965/1966:Clasa I: 21 V: 24

II: 21 VI: 13 TOTAL: 162III: 25 VII: 20IV: 21 VIII: 17

Anul şcolar 1975/1976:Clasa I: 16 V: 22

II: 18 VI: 13 TOTAL: 135III: 16 VII: 15IV: 14 VIII: 21

Din compararea datelor celor doi ani şcolari, luaţi ca referinţă, observăm că populaţia şcolară din anul de învăţământ 1965/1966 era de 162 de elevi, zicem noi numeroasă pentru satul Glob. Dar din acest an numărul elevilor începe să scadă ajungând, în anul şcolar 1975/1976, la 135. Această situaţie este urmarea atât a faptului că familiile încep să-şi limiteze numărul copiilor (deci scade natalitatea), cât şi a faptului că multe familii tinere se stabilesc în oraşele apropiate, unde şi-au găsit un loc de muncă. În decursul anilor, de la înfiinţarea clasei a V-a şi până în 1975, au funcţionat în Glob ca învăţători şi profesori, titulari sau suplinitori, peste 70 de cadre didactice. Constatăm o mare fluctuaţie a personalului didactic. S-au înregistrat şi cazuri de schimbări totale de la un an şcolar la altul, o consecinţă a izolării satului, a condiţiilor mai grele de muncă şi viaţă. La toate acestea putem adăuga şi faptul că din

216

rândul localnicilor nu s-a ridicat în această perioadă niciun cadru didactic care să dorească sau să poată funcţiona în Glob.

Odată cu reînfiinţarea clasei a V-a s-a simţit nevoia unui nou local de şcoală, aşa că locuitorii satului, care şi-au schimbat între timp şi concepţia cu privire la rolul învăţăturii în viaţa omului, au demolat clădirea fostei primării, a locuinţei învăţătorului şi a sălii de clasă existente şi au ridicat în anul 1963 o şcoală impunătoare şi modernă. De remarcat hărnicia consătenilor noştri care, prin muncă voluntară, într-un timp record, au înălţat noul local. Au demolat şcoala veche la începutul lunii iunie şi în 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, au inaugurat-o pe cea nouă.

Şcoala cu clasele I-VIIIDeşi nu toate cadrele didactice au fost calificate, prin

seriozitate şi multă muncă au reuşit să menţină o situaţie bună la învăţătură, aşa cum reiese din datele statistice, indicele de promovabilitate nescăzând niciodată sub 95%. Aceasta s-a datorat şi faptului că din anul 1973 în Globu Craiovei s-a înfiinţat şi o grădiniţă de copii, care a constituit un eveniment unic în viaţa

217

satului şi un sprijin eficient şi necesar procesului instructiv-educativ din şcoală.

Ca urmare a scăderii continue a numărului de elevi s-a ajuns ca în anul şcolar 1985-1986 învăţământul primar şi unele clase gimnaziale să funcţioneze simultan:Clasa I: 12 elevi – înv. Rusu Otilia

Clasa a III-a: 10 elevi Clasa a II-a: 16 elevi – înv. Basescu GrigoriţaClasa a IV-a: 5 elevi

Clasa a V-a: 17 elevi – dirig. Domăşneanu IosifClasa a VI-a: 8 elevi – dirig. Rădulescu IrinaClasa a VII-a: 9 elevi

Clasa a VIII-a: 11 elevi – dirig. Cocârţeu PetruCa profesori au mai funcţionat: Rusu Gheorghe – director şi

Tătucu Ana.În anul şcolar 1995/1996 găsim o situaţie mai bună, efectivele

de elevi înregistrând o uşoară creştere ce a permis funcţionarea fiecărei clase de gimnaziu independent:Clasa I: 17 elevi – înv. Stroescu Petria

Clasa a II-a:13 elevi – înv.Vasilescu Gheorghiţa (suplinitoare)Clasa a III-a: 9 elevi – înv. Babeu NicolaeClasa a IV-a: 8 elevi

Clasa a V-a: 14 elevi – dirig. Teodorescu Stana (necalif.)Clasa a VI-a:10 elevi – dirig.Rostescu Maria (în curs de calif.)

Clasa a VII-a: 10 elevi – dirig. Şandru Ana (necalif.)Clasa a VIII-a: 10 elevi – dirig. Vrancuţa Petru (necalif.)

Profesori: Rostescu Constantin – director, Pepa Ana şi preot Boroica Iosif.

218

Urmărind situaţia anului şcolar 2005/2006 constatăm că numărul copiilor de vârstă şcolară a scăzut în mod dramatic,

ajungându-se la un total pe şcoală de doar 69 de elevi, adică mai puţin de jumătate faţă de anul 1963/1964, când şcoala din Glob a avut prima promoţie de absolvenţi ai clasei a VIII-a. Atunci în cele 8 clase erau cuprinşi 165 de elevi.

Absolvenţi ai şcolii din GlobAnul şcolar 2005-2006

Clasa I: 5 elevi – înv. Tătucu PetrişorClasa a III-a: 12 elevi

Clasa a II-a: 3 elevi – înv. Babeu NicolaeClasa a IV-a: 6 elevi

Clasa a V-a: 4 elevi – dirig. Rostescu ConstantinClasa a VI-a: 12 elevi

Clasa a VII-a: 16 elevi – dirig. Domăşneanu IosifClasa a VIII-a: 11 elevi – dirig. Erimescu AureliaProfesori: Erimescu Petru – director, Jianu Corneliu, Babeu

Mihaela-Nicoleta.Începând cu actualul an şcolar 2009/2010, şcoala din Globu

Craiovei, datorită numărului mic al elevilor pe clase, s-a restructurat, rămânând doar clasele I-IV, cu un total de 15 elevi,

219

gimnaziul funcţionând în cadrul Şcolii cu clasele I-VIII Iablaniţa. Tot aici sunt şcolarizaţi şi elevii Şcolii din Petnic.

În ultimul an şcolar 2008/2009, când şcoala din satul nostru a mai funcţionat cu clasele I-VIII, dar ca „structură” a Şcolii cu clasele I-VIII Iablaniţa, situaţia efectivelor de elevi se prezenta astfel:

- Grădiniţa de copii – 18 preşcolari, educatoare Căprioru-Erimescu Ana Aurelia,

- Clasele I-IV – 20 de elevi (7+1+7+5), învăţător Babeu Nicolae ;

- Clasa a V-a: –- Clasa a VI-a: 14 elevi;- Clasa a VII + clasa a VIII-a 9 elevi (5+4) – condiţii de

simultan.Ca profesori au funcţionat următorii: Tătucu Anton – director

coordonator, Brânduşescu Ana-Valentina, Dan Mihaela-Maria, Rostescu Constantin, Erimescu Petru şi Domăşneanu Iosif.

În momentul de faţă satul românesc este atins de cangrena depopulării. Datorită politicii agrare adoptate de statul nostru, concretizată în sprijinul insuficient acordat ţărănimii, interesul acestora faţă de pământ s-a deteriorat în mod vizibil pe de o parte, iar pe de altă parte tineretul, socotind că lucrarea pământului este o ocupaţie mai puţin onorabilă – ca să nu spunem degradantă – se simte tot mai puternic atras de mirajul aglomerărilor urbane. Şi astfel, contrariindu-şi părinţii şi bunicii, pentru care pământul însemna totul, tinerii noştri îşi părăsesc satul natal şi chiar ţara. Mulţi dintre bătrânii noştri se întreabă cu amărăciune: unde s-a greşit şi cine se face vinovat de apariţia acestui fenomen dăunător ? Ţăranii din Glob, ca de altfel toţi oamenii cu discernământ şi dragoste de satul românesc, nu văd cu ochi buni această involuţie rău prevestitoare. Deşi cu mai puţină învăţătură, dar cu mai multă judecată, ei gândesc că în sistemul de culturalizare a poporului şcoala reprezintă principala verigă şi de aceea ea nu poate fi subestimată sau desfiinţată. Mulţi se întreabă: în aceste condiţii oare vom mai apuca ziua când şcoala noastră va deveni din nou şcoală

220

cu 8 clase, aşa cum era odată ? Credem că îngrijorarea lor este legitimă.

Ca directori ai şcolii de-a lungul vremii au fost:- Nicolae Fişteag, 1920-1947;- Constantin Ionescu, 1947-1953;- Iosif Pinkova, 1953-1955;- Ioan Slavov, 1955-1963;- Gheorghe Rusu, 1963-1964;- Mircea Ţur, 1964-1968;- Gheorghe Rusu, 1968-1990;- Constantin Rostescu, 1990-1998;- Petru Erimescu, 1999-2007;- Anton Tătucu, 2007 – actualmente.Trebuie să spunem că dascălii care au funcţionat în Craina,

deci şi în Glob, au întâmpinat o seamă de greutăţi şi s-au lovit de multe ori de atitudinea ostilă a oficialităţilor şi a acelora care nu vedeau cu ochi buni triumful românismului şi emanciparea ţăranilor noştri. Fiind însă eminamente optimişti şi cu iubire de ţară şi neam, au reuşit să învingă greutăţile şi orgoliile şi să educe tineretul în spiritul dragostei de glia strămoşească, de limba şi tradiţiile poporului nostru. Pe plan strict profesional, cei mai valoroşi dintre ei au combătut caracterul dogmatic şi stereotip al muncii de transmitere şi receptare a cunoştinţelor, urmărind să dezvolte gândirea activă a elevilor, priceperea lor de a analiza şi generaliza faptele studiate, de a desprinde ceea ce este esenţial şi semnificativ, de a valorifica potenţialul educativ al activităţilor, de a realiza unitatea de vederi şi acţiune a factorilor implicaţi în procesul de predare-învăţare. Toate acestea explică capacitatea crăinenţilor de a se ridica la înălţimea exigenţelor din şcolile de grad superior pe care le-au urmat şi de a se integra în viaţa socială.

După cum vom vedea în continuare, asemenea intelectuali s-au ridicat şi din Glob. Ei au dovedit, în majoritatea cazurilor, capacitate şi profesionalism, spirit novator şi de iniţiativă, cinste, devotament.

Redăm în continuare lista acestora:1. Învăţători :

221

Nicolae Fişteag;Petru Şandru (Truică);Chiru Şandru (Cojocaru);Gligore Popovici (Vâjdei) mort pe front în cel de-al II-lea

război mondial;Nicu Fişteag – îşi continua studiile în cadrul Facultăţii de

Litere a Universităţii din Bucureşti, mort în bombardamentele din august 1944;

Zaharia (Zaică) Popovici, nu a profesat în învăţământ;Stana Grozăvescu a fost timp de patru ani şi deputat în Marea

Adunare Naţională;Vetuţa Micşa-MutaşcuNicolae Boroica.2. Profesori :Nicolae Fişteag – preot profesor la Seminarul Teologic

Caransebeş;Icoana Cristescu Budescu;Constantin Rostescu;Maria Bălan RostescuMihaela Cristescu UrdăreanuProfesorul Constantin Rostescu a absolvit Facultatea de

Matematică a Institutului Pedagogic de 3 ani din Timişoara în anul 1972. Este fiu al satului Globu Craiovei, unde a funcţionat ca profesor şi director al şcolii (1990-1998).

În calitate de profesor şi-a orientat activitatea spre sporirea eficienţei procesului instructiv-educativ. În acest scop a acordat atenţie întocmirii planificărilor, stabilirii obiectivelor operaţionale ale lecţiilor, dezvoltării gândirii matematice a elevilor. A organizat întrajutorarea la învăţătură prin cercul de matematică şi munca independentă. Ca urmare, rezultatele pe planul însuşirii cunoştinţelor şi al aplicării lor conştiente în rezolvarea problemelor, nu au întârziat să apară.

Ca director a reuşit să fie organizatorul şi conducătorul colectivului de cadre didactice, a acţionat pentru întărirea ordinii şi disciplinei, a pus accent pe latura educativă a procesului de

222

învăţământ. Nu şi-a părăsit satul natal şi a fost apreciat de elevi şi părinţi.

3. Ingineri :Ilie Vrancuţa – electrotehnic;Ion (Nică) Micşa – silvic, a fost o perioadă îndelungată Şeful

Oculului Silvic Băile Herculane.4. Medici :Iosif Boroica (Moinăr) – chirurg;Romaniţa Grozăvescu – medic primar pediatru;Doctorul Iosif Boroica s-a născut

la 11.01.1915 în Globu Craiovei, fiu de ţărani; a absolvit Liceul „Traian Doda” din Caransebeş în anul 1933 şi Facultatea de Medicină din Cluj în 1939. Teza pentru obţinerea titlului de doctor în medicină, specialist în chirurgie, a susţinut-o în 1942 la Sibiu, deoarece în urma dictatului de la Viena din 1940 Clujul şi nordul Transilvaniei au fost alipite Ungariei. În acest context Universitatea din Cluj s-a mutat la Sibiu.

Dr. Iosif BoroicaDin carnetul său de student aflăm că a avut profesori mari

personalităţi ale ştiinţei româneşti medicale şi biologice în frunte cu dr. V. Papilian, dr. Iuliu Haţeganu şi savantul Emil Racoviţă. A fost un elev şi un student eminent, căruia profesorii îi întrezăreau un viitor strălucit. Prin calităţile sale intelectuale excepţionale s-a impus în elevatul mediu universitar clujean, fiind cooptat în diverse asociaţii mediciniste. După absolvirea facultăţii a fost repartizat ca şef al Policlinicii CFR din Caransebeş, unde s-a remarcat prin pregătirea sa profesională, printr-o concepţie modernă privind stabilirea diagnosticului şi a tratamentului, având în atenţie rolul factorului psihic şi influenţa benefică pe care o exercită asupra însănătoşirii. Doctorul Iosif Olaru, renumitul chirurg al spitalului din Bozovici, coleg de breaslă cu medicul Boroica îi prevedea o carieră de excepţie. Din nefericire o boală gravă l-a scos în afara

223

perimetrului profesional cu care se identificase, fiind nevoit să abandoneze profesia de medic şi să se retragă la Glob. Un rol nefast l-a avut şi tatăl său, ţăran harnic dar cu vederi înapoiate, care nu s-a îngrijit de însănătoşirea distinsului său fiu. Deşi a citit enorm şi poseda întinse cunoştinţe de literatură, filozofie, artă şi altele, a trebuit să practice munci incompatibile cu valoarea sa intelectuală. Şi astfel, un destin nefericit l-a aruncat iremediabil şi nemeritat pe drumul pierzaniei. Ce păcat şi câtă nedreptate !

5. Medici veterinari :Ionel Fişteag;Iosif Teodorescu;Profesorul universitar dr. Ionel Fişteag a văzut lumina zilei în

familia învăţătorului Nicolae Fişteag. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Fiind un student eminent, a fost repartizat ca asistent la aceeaşi facultate, unde a dovedit calităţi intelectuale deosebite, dorinţă şi putere de muncă, seriozitate, spirit de iniţiativă şi răspundere, devotament faţă de instituţie. Ca urmare, a reuşit să parcurgă toate treptele ierarhiei universitare, obţinând în final titlul de profesor universitar doctor şi reputaţia de unul dintre cei mai valoroşi şi competenţi specialişti din domeniul căruia i s-a consacrat. A desfăşurat o activitate publicistică prodigioasă: a publicat numeroase studii, articole de specialitate, cursuri universitare ş.a.

Înfiinţându-se Facultatea de Medicină Veterinară în cadrul Institutului Agronomic Timişoara, a fost solicitat insistent să se transfere aici în vederea organizării, planificării şi rezolvării problemelor manageriale pe care le implica buna desfăşurare a activităţii, devenind decanul acestei facultăţi. Evaluând corect resursele umane şi materiale existente, orientând eforturile colectivului spre soluţionarea problemelor majore cu care se confrunta, a contribuit la afirmarea prestigiului tinerei facultăţi.

Ca globean autentic şi-a iubit cu ardoare satul natal, pe care-l vizita des în ciuda distanţelor destul de mari de la Timişoara şi Bucureşti. Când reuşea să ajungă la Glob, îi plăcea să fie în mijlocul consătenilor cu care discuta prieteneşte problemele care-i frământau. Un lucru care trebuie neapărat reţinut este dorinţa sa de

224

a-şi petrece anii de pensie în satul nostru. Dar un destin ingrat a făcut ca dorinţa să nu-i fie îndeplinită, secerându-l prea devreme.

Despre renumitul profesor universitar doctor Ionel Fişteag se poate exclama cu emoţie: „Ce intelectual, ce om !”

6. Jurişti :Iosif Novac PopoviciS-a născut în Globu Craiovei ca fiu al preotului Popovici

Gligore (Popa Glişa). După absolvirea liceului „Traian Doda” din Caransebeş s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj, pe care a absolvit-o cu bune rezultate. Această facultate era recunoscută pentru valoarea şi exigenţa neobişnuită a corpului profesoral cu care era încadrată şi, implicit, prin pregătirea temeinică a magistraţilor ce au ieşit de pe porţile ei.

O perioadă a funcţionat în calitate de procuror la Râmnicu Vâlcea, apoi a fost transferat la Procuratura fostei regiuni Piteşti, unde a fost promovat procuror-şef adjunt. La prima vedere pare curioasă ascensiunea profesională a unui bănăţean printre munteni. Analizând mai adânc, înţelegem că ascensiunea aceasta nu era deloc gratuită sau întâmplătoare. Ea avea la bază o temeinică pregătire juridică, cultul dreptăţii şi al adevărului, un caracter puternic şi o integritate morală incontestabile. Procurorul Novac era temut pentru că detesta nedreptatea, samavolniciile, mistificarea adevărului.

Ca fiu veritabil al Globului îl iubea mult şi-l vizita des. Se simţea bine printre sătenii pe care-i iubea sincer şi cu care-i plăcea să joace la horă brâul bănăţean, „argeleana” şi sârba, mai ales la „Nigei”, când satul fremăta de bucurie şi asculta fascinat doinele interpretate meşteşugit de cunoscuta fanfară a globenilor. Cadrul acesta sărbătoresc, care inspira multă voie bună era întreţinut şi de „răchia fiartă” în căldări, pe stradă, şi care încălzea atmosfera rece a Sfântului Dumitru (când avea loc nedeea). Era nedespărţit de bunul său prieten Mitru Cristescu-Orza, unul dintre primaşii fanfarei. O boală necruţătoare i-a răpus prea devreme, răpindu-i din sânul familiilor şi din rândul globenilor.

7. Economişti : Adrian Popovici-Vâjdei.8. Absolvenţi ai Şcolii de Menaj : Valeria Bălan-Biţă

225

9. Impiegaţi la CFR:- Mihai Cristescu – impiegat-operator;- Petru Andrei – impiegat-operator;- Maria Gherescu Andrei – impiegat-operator- Velţănescu Nicolae – impiegat-şef de gară;- Gheorghe Pepa;- Petru Bălan;- Iosif Truţan;10. Asistenţi medicali:Nicoleta Cristescu Robescu;Victoria Panduru Gherescu;Ana Lăzărescu;Ana Rostescu;În prezent din Glob a plecat spre licee şi facultăţi un număr

mare de tineri. De remarcat că ei au obţinut rezultate bune, meritorii chiar, în procesul de asimilare temeinică a noţiunilor teoretice şi de formare a deprinderilor şi abilităţilor de aplicare a acestora în practică. Cei care, absolvind şcolile pe care le-au urmat, au obţinut diverse calificări, s-au afirmat la locul de muncă prin calităţi profesionale, seriozitate şi pricepere, făcând dovada dorinţei de a pune umărul la înălţarea materială şi spirituală a acestei ţări.

226

În acelaşi timp, întreaga lor conduită a proiectat o lumină favorabilă asupra satului nostru Globu Craiovei, în care îşi au obârşia, dându-i aureola pe care o merită cu prisosinţă.

Elevi ai şcolii din Glob pregătiţi pentru serbare

227

Capitolul VII

Cultură şi tradiţie

„Cultura este un proces, o devenire permanentă, niciodată o stare definitivă.”

Dimitrie GustiCultura ca ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de

societatea omenească de-a lungul istoriei sale, este cea care dă perenitate unui popor. Prin cultură un popor se afirmă în concertul cuprinzător al naţiunilor, câştigându-şi o identitate proprie, care-l deosebeşte de celelalte popoare şi-l impune în conştiinţa acestora. Cultura are o anumită continuitate. Ea foloseşte rezultatele obţinute de generaţiile precedente, valorificând cunoştinţele ştiinţifice, tehnice, artistice, fapt care o transformă într-o puternică forţă motrice a progresului în toate domeniile vieţii sociale. Legat de aceasta, Lucian Blaga, marele apostol al culturii române, spunea: „Cultura minoră ţine pe om mai aproape de natură, câtă vreme cultura majoră mai curând depărtează pe om şi-l înstrăinează de rânduielile firii”.

Un rol de prim ordin în păstrarea fiinţei noastre naţionale l-a jucat dezvoltarea neîntreruptă a limbii române la care a concurat creaţia artistică a poporului, prin care s-a realizat perfecţionarea graiului strămoşesc şi au fost cultivate virtuţile neamului nostru. Doinele noastre, miturile, legendele, credinţele, portul naţional reprezintă un patrimoniu spiritual impresionant, cum rar se poate vedea la alte popoare şi care ilustrează forţa creativă şi geniul incontestabil al românilor, setea lor de frumos, de dreptate şi adevăr. Toate aceste comori trebuie conservate spre a fi cunoscute atât de generaţiile care vin după noi, cât şi de alte popoare, mai ales de cele care, subestimându-le, au ajuns să regrete că nu le-au păstrat cu sfinţenie. Ne mândrim cu faptul că ecoul valorilor româneşti şi-a făcut loc în conştiinţa străinătăţii.

În etapa istorică pe care o traversăm asistăm la fenomenul de globalizare, născut în principal din considerente economice şi politice.

228

Deşi ţara noastră se aliniază la tendinţele actuale, se străduieşte, în acelaşi timp, să-şi păstreze tradiţia şi obiceiurile statornicite în acest spaţiu geografic.

Din tradiţia noastră fac parte valorile culturale cu caracter colectiv şi anonim, momentele memorabile ale istoriei, adică întreg patrimoniul cultural al poporului nostru. Tradiţia noastră cuprinde moştenirea obiceiurilor, datinilor, legendelor, miturilor care s-au transmis prin viu grai din generaţie în generaţie şi reprezintă o trăsătură proprie, specifică neamului românesc.

Se ştie că fiecare naţiune îşi are o identitate a sa. Pe lângă unele elemente comune cu alte popoare, poporul nostru are şi trăsături specifice care-l deosebesc mai mult sau mai puţin pregnant de acestea, mai cu seamă în ce priveşte factura sa psihică încă distinctă, cu toate interferenţele etnice survenite de-a lungul vremii.

Marii corifei ai culturii române spuneau că tradiţia noastră este ca frunza verde a codrului, au scris despre dor şi jale – cuvinte intraductibile în alte limbi. Mulţi i-au închinat stihuri nemuritoare pe care generaţii întregi le-au memorat şi declamat cu emoţie şi încântare.

Veşnicia s-a născut la sat şi s-ar putea adăuga că ea trebuie să dăinuie fără întrerupere în scurgerea necurmată a vremii. După cum vom vedea, Globu Craiovei, un sat mai mic, şi-a arătat de-a lungul vremii vocaţia sa cultural-artistică, dorinţa de a-şi lărgi necontenit orizontul de cunoaştere în care scop s-a apropiat de biserică şi şcoală, adevăratele focare de cultură ale poporului nostru.

Perioada de început a culturii în Glob, ca şi în întreaga Craină trebuie să o privim în strânsă legătură cu evoluţia istorică şi politică a Banatului, ţinut românesc.

Întrucât în perioada secolelor XIII-XV, Banatul de Severin, din care făcea parte şi Globu Craiovei, avea contacte mai mult sau mai puţin numeroase cu românii din estul cetăţii Severin, putem afirma că formele de cultură ce apar în Craina sunt asemănătoare cu cele dezvoltate în Ţara Românească.

În acest timp activităţile culturale gravitau în jurul bisericii, iar şcolile care luaseră naştere pregăteau preoţi şi „cântăreţi de

229

strană” capabili să ajute la desfăşurarea slujbelor religioase prin răspunsurile date la Liturghii şi Vecernii.

Deşi dovezi scrise nu s-au găsit, existenţa acestor activităţi cu caracter cultural nu poate fi pusă la îndoială deoarece ştim că mulţi ani cnezatele româneşti din ţinutul Mehadiei şi Almăjului s-au aflat sub jurisdicţia religioasă a Mitropoliei Severinului, fapt pomenit şi în documentele emise de regele Sigismund al Ungariei în anul 1430.

După ce în anul 1552 stăpânirea turcească se extinde şi asupra Banatului de Severin, reşedinţa acestei formaţiuni politice, adică „Bănia”, se mută la Caransebeş, de unde începe să se resimtă o nouă influenţă culturală asupra satelor din Craina şi Almăj. De acum, din Transilvania încep să se răspândească tot mai multe cărţi bisericeşti traduse în limba română. De la nucleul cultural de aici a ajuns învăţătura dăscălească în limba română şi în satul nostru.

Primele manifestări culturale au fost cele folclorice, ce s-au transmis oral, din generaţie în generaţie. Cea dintâi mărturie despre existenţa cântecelor populare bănăţene, care are şi valoarea primei atestări de folclor la români, se situează la începutul secolului al XI-lea. Este vorba despre „un cântec jalnic” pe care-l intona o roabă din Cenad, pe când învârtea la râşniţă, aşa cum se vorbeşte în Legenda Sfântului Gerard.247 Mărturia este sumară dar sugestivă pentru puterea şi întinderea melosului românesc.

Peste aproape şapte secole Francesco Grisellini, trimis al Curţii imperiale din Viena, călătoreşte prin Banat şi în lucrarea sa „Istoria Banatului Timişan”, publicată la 1780, pe lângă descrierea istoriei locurilor, a bogăţiilor, reţine şi multe şi valoroase mărturii legate de folclorul obiceiurilor din ciclul vieţii şi sărbătorile calendaristice.248 El îşi mărturiseşte nu numai admiraţia faţă de hărnicia românilor bănăţeni şi pentru capacitatea lor de a învăţa noi meşteşuguri, ci şi pentru gustul estetic al ţărăncii din Banat, relevant mai ales în portul său tradiţional.

247 Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964, pag. 13;248 Francesco Grisellini, Istoria Banatului Timişan, Ed. Facla, Timişoara;

230

Cronicarul protopop Nicolae Stoica de Haţeg, trăitor în „Megia noastră” (Mehadia), personalitate remarcabilă, apreciat şi de marele Iorga pentru talentul de povestitor, descriind una dintre vizitele împăratului Iosif al II-lea la Timişoara, la care a fost prezent, afirmă că „jupânesele noastre” interpretau un cântec satiric la ospăţ:249

„Aş mânca pogace,N-are cine-mi face,Că Aniţa-mi zace,Mărie, Nu ştie,Când s-or măritatEu oaspeţi am chemat,Cu lămâi…”

Deşi în Cronică este redat doar un fragment din acest cântec, important este că din el respiră semnificaţia prestigiului de care se bucură cântecul românesc, capabil să fie prezentat şi în faţa unui asemenea personaj, care era instruit în spiritul vechii arte culte germane, viitorul împărat al Imperiului habsburgic.250 Cu aceeaşi nereţinută mândrie, acest mezin Neculce al Banatului descrie minuţios strălucitoarea îmbrăcăminte a bănăţenilor: „La iale mînecele cămeşilor cu aur cusute flori, laibere, copce de argint şi aurite, capu bucle, căpiţe de aur, păpuci nalţi, cu aur cusuţi”.

Dacă până la acea vreme interesul pentru folclorul bănăţean era doar empiric şi nesubstanţial, fenomenul ar putea fi explicat mai ales prin lipsa cărturarilor preocupaţi anume de consumarea creaţiei populare. Însuşi Stoica de Haţeg confirmă în cronica sa acest fapt: „Pe aici scrietori buni nu s-au născut, nici că s-au cerut şi nici nu s-a putut”.

Pe măsură ce ne apropiem de anul 1848, cărturarii bănăţeni precum Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu ş.a. sunt atenţi la valorile spirituale ale poporului român, la întreaga cultură populară tradiţională.

249 Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 192;250 Ce-am în inimă şi-n gând, Timişoara, 1968, pag. 8;

231

Astfel, Eftimie Murgu, revoluţionarul născut în Rudăria Almăjului, într-o lucrare polemică, tipărită în 1830 în limba germană, în care răspunde lui Sava Tokoly, un calomniator al drepturilor noastre, transcrie şi cinci melodii populare româneşti. Acest fapt denotă că el a sesizat importanţa studierii specificului unui popor şi a culturii care însoţeşte întreg destinul său istoric.

Se cuvine să vorbim de ţăranii noştri globeni de odinioară, molcomi, dar harnici, cu inima şi sufletul pline de căldură, în care s-au păstrat nealterate credinţele, obiceiurile, datinile, graiul şi virtuţile neamului nostru şi în care s-au zămislit minunatele noastre doine.

Doina i-a fost soră devotată românului atât în clipele de bucurie şi nădejde, cât şi în încleştarea cu greutăţile care implacabil îl loveau prin cei care au urzit iţele destinului său:

„Ascult-o bine cum adie,Din munţii noştri până-n valeŞi spune de cunoşti vreun cântecMai dulce şi mai plin de jale !”În satul nostru Glob nu putem vorbi de o activitate culturală

în adevăratul sens al cuvântului decât după anul 1900, când prin strădania învăţătorilor de atunci se organizează serbări şcolare şi aşa numitele „conţărturi” cu tineri solişti, dansatori şi cei care recitau poezii.

Începând cu anul 1909 în sat s-a înfiinţat o fanfară şi un cor, deşi acest lucru nu a fost pe placul autorităţilor maghiare. Corul la început era format din elevii şcolii, apoi, între anii 1918-1920, învăţătorul de atunci, Nicolae Domăşneanu, cooptează şi tineri şi adulţi. Atât fanfara, cât şi corul interpretau cântece patriotice şi din folclorul bănăţean. Înainte de desfăşurarea organizată a unor activităţi culturale, de-a lungul vremii manifestări folclorice s-au desfăşurat totuşi în cadrul serbărilor şcolare prilejuite de anumite evenimente şi în şezători, la nunţi, botezuri, nedei, sau la plecarea cătanelor în armată şi război.

În lungile nopţi de iarnă în sat dar şi la colibe, în şezători se cânta, se recitau versuri satirice, se spuneau proverbe şi zicători. Tot aici se povestea despre haiduci, luptele domnitorilor, vitejia şi

232

curajul românilor. Aşa se transmitea din generaţie în generaţie tradiţia, obiceiurile, limba şi istoria poporului nostru şi se formau la tinerii globeni trăsături de caracter şi convingeri morale.

Fanfara din Glob era formată din 9-10 persoane. Instrumentele erau cumpărate de toţi membrii formaţiei şi treptat fiecăruia i se reţinea din plată, până îşi achita costul integral. În fanfară erau incluse instrumente precum: 1 clarinet, 1 taragot, 3 trompete, 1 helicon, 2 bombardoane şi o tobă mare. Primul instructor sau conducător al fanfarei a fost Dumitru Jurescu, care era şi primaşul-trompetist. Apoi ca şef al fanfarei este Mihai Orza, care ştia să cânte şi „pe note”. A învăţat aceasta în timpul satisfacerii stagiului militar la Biserica Albă în Serbia.

Prima fanfară din GlobÎntr-o zi, când sus era un cer înalt, albastru, generos şi jos te

împresurau culorile toamnei, am poposit în faţa cazărmii militare din acest mic, dar cochet orăşel al Serbiei. Vremea era minunată. Frunzişul copacilor seculari se transformase într-o simfonie de culori: verde palid şi auriu, galben aprins şi carmin. Încă nu căzuse nicio frunză. Soarele strălucea peste acoperişurile clădirilor,

233

preschimbându-le parcă în smaralde. Florile toamnei îmbrăcau parcul din faţa cazărmii în haine de sărbătoare şi era o pace atât de adâncă încât văzduhul părea legănat în braţele unui destin calm, dar implacabil.

Fanfara cu primaşii Petru Grozăvescu şi Mitru OrzaPriveam fascinată şi parcă îi vedeam pe tinerii crăinenţi şi

almăjeni înalţi, voinici, frumoşi, sănătoşi, cu mărul roşu-n obraji,

îmbrăcaţi în frumoasele lor costume populare, cu cufărul din lemn mirosind încă a brad, cum veneau la încorporare. Erau tăcuţi, timizi şi temători de necunoscut, cât şi de ce-i aşteaptă în viaţa de „cătană la împărat”. Mă gândeam oare câte doruri, câte griji or fi lăsat acasă şi aşteptam să aud sunetul goarnei care să-i cheme la instrucţie sau la masă, aşa cum îmi istorisise bunicul meu patern, Mihai Orza, că făcea ca gornist al acestei cazărmi militare, în timpul cât a fost soldat. Fanfariştii din Glob erau ca o adevărată familie. Ei au cântat decenii de-a rândul cu drag la vii şi cu durere la morţi, de joc sau de jale. La bucurii, când erau hore, botezuri, nunţi şi nedei, cât şi la

234

necazuri. Le-au cântat şi bucurat sufletele atât bogaţilor, cât şi săracilor.

Satul Glob nu a avut până în anul 1975 Cămin sau Casă culturală, fanfara şi corul (atât cât a fiinţat) îşi desfăşurau repetiţiile în sala de clasă sau la câte un membru al formaţiilor acasă. Taica îmi povestea că de multe ori, când basiştii suflau prea tare în instrumente, se stingea lampa. Deşi cântau în condiţii improprii, membrii fanfarei dovedeau multă pasiune şi dorinţă de afirmare. Ei au cântat la nunţi, botezuri şi nedei de la Mehadica, Cuptoare şi Cruşovăţ până în Almăj în satul Şopotu-Vechi. În micuţul sat almăjan Putna au cântat peste 20 de ani la nedeie şi la zeci de nunţi şi botezuri. La fel au fost tocmiţi şi în satele Pârvova, Lăpuşnicel, Borlovenii Noi, Plugova, Mehadia şi Topleţ.

Fanfara din Glob a participat şi la multe manifestări culturale desfăşurate în diferite oraşe. În anul 1930 participă la un festival organizat la Oraviţa. Aici, deşi au concurat cu fanfare puternice din pusta Oraviţei şi Almăj, au primit menţiune. Deplasarea au făcut-o cu căruţele. De asemenea, au fost invitaţi la inaugurarea liniei ferate Reşiţa-Caransebeş în anul 1933. Atunci când în anul 1935 Maiestatea Sa regele Carol al II-lea împreună cu voievodul Mihai I au poposit la Petnic, în drumul lor spre Bozovici şi Oraviţa, fanfara din Glob reunită cu cea din satul gazdă i-au întâmpinat cu marşuri şi cântece patriotice. Un an mai târziu – 1936 – sunt invitaţi în Valea Almăjului la inaugurarea Casei Culturale „Eftimie Gherman” din Lăpuşnicu Mare sau Lăpuşnicu de sub Codru (cel mai impunător edificiu de cultură din mediul rural al Banatului de atunci).

Apoi a venit războiul al II-lea mondial şi unii fanfarişti au plecat pe front. După război fanfara s-a reîntregit şi şi-a continuat activitatea.

Au participat la festivaluri de folclor raionale, regionale şi judeţene, de unde s-au întors cu diplome. Animatorul fanfarei a fost Zaharia Popovici, Zaică cum îi ziceau globenii în semn de simpatie. Fiind absolvent al Academiei Pedagogice şi Teologice din Caransebeş, avea cunoştinţe muzicale şi aptitudini de dirijor.

235

În şirul atâtor ani, cât s-a menţinut fanfara din Glob, ca instrumentişti au fost: Dumitru Jurescu, Milă Orza, Mihai Ghimboaşă-Braica, Ion Gherescu-Bazăl, Grigore Bratescu, Ion Grozăvescu-Poja, Zaharia Rostescu-Friţ, Zaharia Fişteag, Petru Iliescu-Budan, Nicolae Cristescu Orza, David Ghimboaşă, Mitru Cristescu Orza, Petru Grozăvescu-Poja, Ion Grozăvescu-Poc, Ion Bălan.

Treptat numărul membrilor locali ai fanfarei s-a împuţinat prin plecarea unora la cele veşnice. Doar în două familii tradiţia de a cânta la instrumente a fost dusă mai departe. Aşa a fost în cea a luni Mihai Orza, fiul său Nicolae Cristescu Orza a cântat la început la trompetă, apoi la helicon. Nepotul său, Mitru Cristescu Orza, a fost trompetist-primaş. De asemenea lui Ion Grozăvescu-Poja, care a cântat la bombardon, i-a urmat fiul său, Petru Grozăvescu-Poja, care a fost tot trompetist-primaş. Atât el, cât şi Mitru Orza au fost şi solişti vocali, pentru că aşa era obiceiul fanfarei ca unul sau mai mulţi membri ai fanfarei să cânte solo-voce, iar ceilalţi să acompanieze la instrumente.

Ca fanfara să se menţină au fost integraţi instrumentişti din satele vecine, cum a fost cazul trompetiştilor: Niţu Domăşneanu din Petnic şi Gin Barcu de la Mehadica.

Până prin anii 1960-1962 la toate sărbătorile, nunţile şi botezurile din sat a cântat doar fanfara noastră.

Câte un grup de tineri numiţi „căpăraşi” tocmeau muzica pentru hora satului din zilele de duminică sau de sărbători. Tot ei erau Căpăraşi

236

cei care organizau desfăşurarea horei, stabilind când fiecare dintre ei poartă „jocul înainte”, cine are voie să joace în mijloc şi ordinea melodiilor şi valoarea taxei plătită de băieţi şi fete.

În ansamblul de valori artistice ale Crainei, deci şi ale Globului, jocurile populare ocupă un loc important. Parcurgând de-a lungul vremii un impresionant drum strâns legat de viaţa şi istoria poporului nostru, dansul popular a fost întotdeauna un însoţitor credincios al globeanului, atât în momentele sale de bucurie, cât şi la dureri şi necazuri.

Vitalitatea şi ritmul său viguros şi colectiv a ţinut deseori treaz în trecut spiritul de luptă şi rezistenţă contra celor ce ne-au asuprit. Astfel, acesta s-a dovedit purtător al unor idei înalte şi progresiste.

Păstrate cu grijă de la strămoşi, transmise din generaţie în generaţie, ele nu şi-au pierdut nimic din originalitate şi prospeţime.

Globenii, oameni cu firi deschise, veseli şi petrecăreţi, posedă un bogat şi complex tezaur de dansuri, păstrate în forme artistice valoroase pe care şi le-au etalat nu o dată în şirul fără număr al frumoaselor hore săteşti.251

Hora satului, numită la noi în Glob „joc”, se organiza mai ales duminica, precum şi la toate sărbătorile mari, în afară de perioadele de post. Jocul se desfăşura în faţa şcolii şi a bisericii. În timpul existenţei sale cânta fanfara locală. Doar atunci când membrii fanfarei doreau şi ei să se distreze şi să-şi joace nevestele aduceau un taraf de ţigani din Teregova, care avea ca solistă pe viorista Maria ţiganca. Aduceau chiar şi fanfara din Valea Bolvaşniţa, condusă de renumitul Grigore Blidaru, pentru că între aceste fanfare s-a încetăţenit o bună colaborare, decurgând din prietenia dintre acest trompetist şi Mihai Orza.

La Nigee, Paşti şi sărbătorile de iarnă se organiza şi balul, ca o variantă a horei.

Melodiile de joc se cântau într-o ordine bine stabilită: brâul, hora, sârba, ardeleana şi „de doi”. În Glob, spre deosebire de satele din Almăj, se obişnuieşte ca ardeleana să se joace fără a fi continuarea celorlalte melodii. Perechile se deplasează continuu 251 M. Ţur, Globu Craiovei, monografie, lucrare de licenţă în manuscris, 1972;

237

într-un arc de cerc, apoi în încheiere se joacă învârtita sau jocul de doi. Băiatul care poartă ardeleana în faţă invită fata pe care o îndrăgeşte şi are gânduri serioase în privinţa ei, în felul acesta comunitatea află care-i sunt intenţiile.

Brâul şi hora exprimă dansul în sine „poate chiar însemnele unui cult solar”, 252 dar pregătesc şi secvenţa cercului, dând senzaţia de nesfârşit, de veşnic repetabil. Câte un căpăraş mai „zmăos” cerea să se cânte şi alte jocuri: iedera, ţandăra şi poşovaica.

Fanfara din Glob, în afara cântecelor de joc şi marşuri, a interpretat doine, cântece de dor (cântări) care sunt nemuritoare. Cântate pe o melodie dulce şi tărăgănată, doinele de dragoste sunt pătrunse de melancolie şi uşoară tristeţe, provocate de singurătate şi urât. Cu multă măiestri soliştii fanfarei au cântat doine precum: Bună dimineaţa, nană; Gherghină, Gherghină; Cine m-aude cântând; Pe poienile lui Ion; Amărât ca mine nu-i; Ană, Ană; Sărăcie, sărăcie; Balada Oilor; Cine bate la fereastră.

Dintre melodiile cu ritm de joc amintim: Pavele, Pavele; Mărie poale ciurate; Vecină dragă, vecină; Măi, nevastă ş.a.

În prezent în Glob nu mai există fanfară. Se simt parcă şi se aud doar cântece de jale, cu intonaţii de dor şi despărţire de cei care au fost şi au mângâiat decenii de-a rândul sufletul celor iubitori de frumos. Oamenii de aici au uitat cântecele fanfarei, dar pentru vârstnici au rămas amintirile despre cei ce le-au interpretat, acestea sunt încă prea puternice pentru a putea fi uitate. Ei nu pot uita nopţile în care fanfara se întorcea de la „cântat” şi în dealul Scămnel sau Crac interpreta câteva doine. În liniştea nopţii ţi se părea că sunetele instrumentelor sunt dumnezeieşti. Eu nutresc speranţa că poate cineva, într-o zi, va reînfiinţa fanfara, ca tradiţia să meargă mai departe, să nu se stingă.

În sat a activat şi o formaţie de „căluşari”, jocul fiind adus aici de către unii tineri care şi-au satisfăcut stagiul militar în alte zone folclorice ale ţării. „Vătaful” formaţiei a fost multă vreme Petru Velţănescu-Bogă, care executa cu multă măiestrie figurile jocului. Echipa de căluşari a fost alcătuită din: Vartolomei 252 Pavel Ciobanu – Hora satului, studiu monografic în Caiete de cultură etnografică;

238

Lăzărescu, Ştefan Iliescu-Gepa, Nicolae Periş-Stoican, Gligore Bălan-Boboc, Ilie Brânzan, Ion Gherescu, Moise Panduru, Pavel Vrancuţa, Petru Canea. Ei au participat la concursuri şi festivaluri folclorice.

După inaugurarea Căminului cultural în anul 1975, activitatea culturală din satul Glob a cunoscut noi coordonate.

Prin modul cum au fost organizate activităţile culturale au răspuns necesităţilor de cultură şi cunoaştere a tuturor categoriilor de oameni, ţinând seama de: varietatea preocupărilor lor profesionale, de nivelul de cultură al globenilor, de vârstă şi particularităţile lor psihologice.

Devenind centrul cultural al satului, Căminul cultural a permis desfăşurarea unui vast proces de instrucţie şi educaţie în rândul adulţilor, fiind astfel o continuare a activităţii promovate în şcoală de către cadrele didactice.

Profesorii şi învăţătorii şcolii din Glob, concomitent cu acţiunile de răspândire în rândul sătenilor a realizărilor ştiinţifice şi a artei culte, au fost preocupaţi să promoveze creaţia populară, să păstreze şi să îmbogăţească tradiţiile folclorice, valorificând continuu cântecul, poezia epică şi lirică populară, dansul şi portul, stimulând în felul acesta toate formele creaţiei artistice locale.

Au fost valorificate dansurile moştenite din bătrâni prin mijlocirea echipei coregrafice locale, într-o formă de spectacol care, păstrând autenticul folcloric, îl situează la o ţinută scenică menită să satisfacă gustul oamenilor pentru arta populară, pentru frumos.253

Formaţiile artistice de dansuri, instruite de profesorul Gheorghe Rusu, s-au bucurat de un frumos bilanţ pe scara competitivă la diferite niveluri.

În cadrul Căminului cultural din Glob a activat ani de zile o formaţie de dansuri, organizate pe generaţii, care a participat la diferite concursuri de-a lungul anilor, cucerind aproape de fiecare dată un binemeritat loc întâi.

Formaţiile muzicale în repertoriul lor au inclus mereu cântecul popular din folclorul local vechi şi nou. O atenţie deosebită a fost acordată în repertoriul soliştilor vocali ai cântecelor 253 Mircea Ţur, lucrare citată, pag. 28;

239

populare autentice locale, în interpretarea acestora fiind antrenaţi rapsozi ai tuturor generaţiilor, de la copii până la cei mai în vârstă.

În vatra folclorică a Globului au existat şi se mai păstrează încă o gamă variată de stiluri ale cântecului liric, brodat pe teme dintre cele mai variate, ce definesc creatorul anonim ca pe un adevărat îndrăgostit de viaţă, uitând parcă înadins condiţia existenţei sale, dintr-o vreme nedrept alcătuită:

„Hai, mândro, să trăim bine,Că nu ştii moarcea când vine:Moarcea-i bună, nu mă iaSă mai şăd cu mândra mea.De sara pân’dimineaţa,Ca să-mi mai petrec viaţa.”254

În cadrul colectivităţii din Glob s-a păstrat – ca un sfânt jurământ lăsat din tată în fiu – un întreg univers spiritual de idei, etern valabile, de trăiri cu acorduri de orgă, iscate din arderi lăuntrice ale unor cumplite dureri şi deznădejdi, ori ale unor depline bucurii şi încrederi în multiplele rosturi ale vieţii.

În „cântările” din Glob, badea şi mândra sunt protagoniştii, cu dragostea lor plină de speranţă:

–Floare albă de pe câmp,Să şcii, mândro, ţi-am pus gând.Mult mă mir cum să ce prind !–Tu mă pringe, badeo, uşor.Fă-ţi fântână în obor,Ca să vin eu după apă,Să mă iei frumos în braţă,Să mă săruţi cu dulşeaţă.”255

Unele doine scurte din Glob cântă însuşirile iubitei, precum buzele, ochii. O arie mare de răspândire, întâlnită şi în satele din vecinătate: Iablaniţa, Petnic, Mehadica, o are o asemenea doină:

„Frunză verde de cireş,Am o mândră pe ales.Cu buzele subţirele,

254 Culeasă de prof. Mircea Ţur;255 Ibidem;

240

De-mi pun capu dup ele.Cu ochi mândri, căpriori, Când îi văd mă iau fiori !”

sau:„Ană, Ană, dragă Ană,Eşti frumoasă ca şi-o pană,Ca o pană de bujor,După cine, dragă, mor !”În unele cântece sunt satirizate anumite trăsături negative de

comportament, ca în versurile următoare:„Fecele din satu mieuToace vor s-aibă liceu,Şe păcat c-au capu greu.Nu le trebuie oi la stână,Umblă doar cu zeanta-n mână.Nu le trebuie boi cu coarne,Numai ca să fie doamne.”Codrul, cel ce a fost întotdeauna frate şi ocrotitor al omului

sărac, este invocat în multe cântece din Glob:„Mult îmi eşti, codrule, drag,Pentru dorul care-l trag.Că la cine cânʼ privescDe toate îmi amintesc.Şi de zile-ntunecaceTu ne-ai fost, codrule, frace.Când barbarii au năvălit Pe noi ne-ai adăpostit.”256

Bogată şi reprezentativă în cântecele din Glob este lirica înstrăinării, de la fata măritată în „strini” (străini), a băiatului sărac ajuns ginere într-o casă bogată şi a copilului străin, până la tânărul dus „cătană” sau soldatul plecat în război prin ţările străine:

„Frunzuliţă foaie latăCând ieram la mama fatăPurtam chita după poartă.După ce mă măritai

256 Ibidem;241

Socri răi îmi căpătai.Iar bărbatu-i ca un câineNu are milă de mineCă mila de la bărbatÎi ca propta de la gard.Propta gardul şi-l propteşteBărbatu nu ce iubeşce.Propta gardu-l ţine bineBărbatu nu-i neam cu cine.”

sau:”Toace-n lume să le faci,Ginere să nu te bagi.Că ginere la socrie,Îi ca ruda la coşie.Coşia stă la scuceală,Ruda stă-n ploaie afară.Când e soacra mânioasă, Te mai scoace şi din casă.Când e socru mâniat,Te mai bagă şi sub pat.”Despărţirea recruţilor sau a celor plecaţi în concentrări şi la

războaie departe de casă, de familie şi colectivitatea satului a fost mereu evocată în cântecele din Glob:

„Foaie verde foi de nuc,Veni vremea să mă duc.Să mă duc din satul mieuŞi zâua bună să-mi iau.De la frunza de pe munţiDe la iubiţii părinţi;De la frunza de pe brazi,De la iubiţii miei fraţi.De la flori de busuioc,De la fece, de la joc.”Poeţii-soldaţi îşi cântau şi amarul anilor lungi şi grei de

concentrări şi război, cu luptele fără sfârşit departe de casă şi de cei dragi:

242

„Rău mamă m-ai blăstămatSă n-am Paşce şi CrăciunSă le fac mergâmd pe drum.Să n-am Paşce şi RusaleSă le fac în concentrare.Frunză verge iasomieSăracă copilărieCum mi-a fost ursâtă mieS-o petrec în cătănie.C-am plecat cinăr copilM-oi întoarce om bătrân.”257

Din folclorul local nu lipsesc nici cântecele de haiducie:„Foaie verde de bujorVoi, voinicii codrilor,Nu vă daţi somnuluiCă somnu ie-nşelătorLa haiducu călătorCă vă prinde poteraŞi vă spânzură ge gâtŞi vă bagă în pământ.Şi e păcat de voiSă muriţi de cinerei.Să luptaţi cu toţi, mă fracePentru sfânta de dreptace.Şi a ţării libertate.258

Astăzi, din punct de vedere al valorilor conţinutului, o trăsătură esenţială a folclorului nou este aceea a continuităţii unor motive clasice ale tematicii sociale din folclorul tradiţional. Contemporaneitatea preia din tradiţie ceea ce corespunde vieţii, gândurilor, sentimentelor şi năzuinţelor locuitorilor de astăzi ai Globului.

257 Culeasă de la ţăranul-cărturar Gheorghe Răduţa, mai 2004;258 Ibidem;

243

Alături de creaţiile tradiţionale apar, mai ales în domeniul cântecului, al poeziei, creaţii populare noi, ca o „expresie a unor manifestaţiuni proprii de viaţă”.259

1. Portul popularZămislit în această străveche tradiţie şi conceput fiind nu

numai ca obiect de uz casnic, dar şi ca o nevoie de frumos, costumul popular este şi o materializare a talentului şi a iubirii pentru frumos.

Cine a avut ocazia să participe la hora satului în Glob, în zilele de sărbătoare, a observat cu câtă măiestrie se găteau sătencele şi sătenii noştri.

Portul nostru strămoşesc, fie lucrat simplu de tot sau cum nu se poate mai combinat, păstrat sau evoluat, ne-a desfătat ochii, după cum doina ne mângâie urechea. Ancorat în viaţa satului, portul a avut peste timp bogate semnificaţii: starea materială, starea civilă, vârstă, anotimp, sex, cât şi apartenenţa la o anumită comunitate.

Port popular din 1915

Portul popular este o parte importantă a specificului naţional 259 Ovid Densuşianu, Folclorul. Cum trebuie înţeles, Ed. II, Bucureşti, 1937, pag. 13

244

românesc, una dintre cele mai frumoase creaţii, strălucită mărturie a geniului cultural autohton. Portul naţional românesc este unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos şi poetic, unul dintre cele mai distinse şi decorative dintre porturi-le populare ale popoa-relor civilizate.

Împodobirea brode-riilor şi varietatea culorilor indică sursa de inspiraţie: frunzele şi florile câmpului, păsările, oamenii, animalele; ele sunt prezentate totdeauna în aşa fel încât redau, cu o mare puritate de expresie, viaţa şi lumea înconjurătoare. În acelaşi timp ilustrează, în chip magic, ingeniozitatea, măiestria şi hărnicia ţărăncii române. Port popular din 1925

La prima vedere, s-ar părea că preocupările privind soarta costumului tradiţional şi a culturii populare în genere, în care portul este inclus ca parte componentă, nu ar avea decât un interes dacă nu periferic, în orice caz limitat la pasiunea unor singuratici iubitori ai frumosului şi a unor îndrăgostiţi de lucruri şi întâmplări vechi. În realitate însă, pentru satul nostru aceste piese de port popular alcătuiesc nepreţuite şi în acelaşi timp documente reale, ce vorbesc într-un limbaj propriu despre trecutul său, pentru lungi perioade de timp. În marea serie a obiectelor care formează un uriaş şi grăitor alfabet, alături de unelte, vase, construcţii şi podoabe, portul popular deţine un loc însemnat. Iar istoria portului popular din satul nostru, ca şi a întregii zone Craina, este împletită într-un chip inseparabil cu viaţa şi activitatea locuitorilor săi, a tuturor celor ce au trăit pe aceste meleaguri cu mii de ani înainte.

Materia primă folosită atât pentru costumul purtat în zilele de lucru, cât şi pentru cel de sărbătoare, atât la bărbaţi, cât şi la femei, a fost lâna, cânepa, mai puţin inul, apoi bumbacul.

Italianul Gromo, într-o descriere din anii 1566-1567 spune despre români că poartă „mai multe straie ţesute de ei înşişi din lână grosolană şi păr de capră”.260

Nota dominantă a costumului popular românesc în ce priveşte culoarea este utilizarea ţesăturilor albe, fie că sunt din fibre animale sau vegetale. Păstrarea culorii albe a ţesăturilor din care se confecţionau cojoacele, şubele, cămăşile femeieşti şi bărbăteşti, 260 Vasile V. Munteanu, op. citată, pag. 99;

245

adică piesele de bază ale costumului lasă impresia de calm, putere, curăţenie fizică şi morală, fiind în acelaşi timp o tradiţie dacică străveche.

Croiul costumului avea ca lege de bază tăietura în foi drepte, fără răscroituri; folosindu-se tăietura simplă, se puteau întrebuinţa integral toate bucăţile rezultate din fragmentarea materialului.

În urmă cu 100-120 de ani, costumul popular din Glob arăta astfel:

Bărbaţii purtau pe cap căciulă miţoasă din piele de miel, albă sau neagră. Căciula aceasta cu pielea în afară era de formă identică cu boneta purtată de nobilii daci „tarabostes”. Cămaşa şi izmenele erau din pânză albă de cânepă, peste ea se încingeau cu praştie lată din piele. Bucăţile de pânză ale cămăşii erau unite printr-o lucrătură cu acul, în fir de aţă, numită „cheie”. Cămaşa era lungă, coborând mult sub genunchi, cu gulerul drept şi înalt, deschisă în faţă până la brâu şi mâneci drepte. Pe deasupra purtau laibăr din cioarec negru, vopsit în coajă de anin; acesta era frumos ornat cu bârnaş (suitaş) de altă culoare. Iarna, laibărul era înlocuit cu „pieptarul înfundat”, închis într-o parte, confecţionat din piei de oaie. Tot iarna se purta cojocul din blană de oaie, lung şi greu, cu guler de culoare albă, apoi maro sau neagră. Tot pentru zilele friguroase, din cioarec a fost confecţionat „căputul” (paltonul), care ajungea până la genunchi. Era frumos ornat cu „somot” (catifea) şi bârnaşi, cu guler cu rever, buzunare aplicate sau în tăietură şi două rânduri de nasturi.

Picioarele erau învelite în obiele groase ţesute în casă, din fir de păr de lână în alb şi negru. Cele pentru sărbători erau ţesute cu „vrâste”, adică în culori ca: roşu, alb, negru, „vânăt” (albastru), în „coţche” (carouri). Ele se înfăşurau pe picior şi erau legate cu aţă răsucită într-un anumit sens, cu un popic pentru fiecare picior. Obielele se purtau cu opinci din piele tăbăcită de porc sau vită, prevăzute cu nojiţe şi gurgui.

Femeile la rândul lor purtau pe cap cârpă neagră, doar fetele nemăritate aveau cârpe în culori deschise, în tonuri tinereşti. În sărbători purtau ceapsă.

246

Cămaşa era confecţionată tot din pânză de cânepă, croită din întreg, forma o singură piesă, ciupagul era întruna cu poalele şi se numea „câlţan”. La spate purtau opregul cu petic şi ciucuri din lână. În faţă se punea cotrenţa foarte simplu decorată. Cămaşa era strânsă la mijloc cu brâu lat de 10 cm, peste care se înfăşura o brăciră de 3-4 cm, ţesută în 4 iţe.

Picioarele erau ocrotite ca şi la bărbaţi de obiele şi opinci din piele de porc. Iarna purtau pieptar înfundat, căput de cioarec sau cojoc. O haină specifică şi nelipsită în sărbători a fost „şuba” albă din cioareci subţiri trecuţi la văială şi decorată cu bârnaş negru şi unele bucăţi de stofă de postav roşu sau verde. Decorul era deosebit de frumos şi de bun gust, cu motive florale stilizate, aplicat la extremităţile mânecilor, pe marginile deschizăturii din faţă, pe poale şi la buzunare. Era o haină lungă şi croită în clini şi uşor evazată, marcând talia şi lăsând să se întrevadă, prin deschizătura din faţă, cotrenţa.

În portul popular din Glob diferenţa dintre sexe este marcată mai ales prin piesele de bază, adică la femei cămaşă, cotrenţă şi opreg, iar la bărbaţi cămaşa şi izmenele şi într-o anumită măsură de acoperământul capului. Hainele lungi de tipul şubelor, cojoacelor, pieptarelor şi încălţămintea erau aceleaşi pentru femei şi bărbaţi.

La Expoziţia agricolă de la Viena din anul 1866, la care era prezentată o gamă largă de produse ale agricultorilor din imperiu, de la seminţe de grâu şi porumb, produse din carne, băuturi agricole (ţuică, vin), până la ţesături şi articole de îmbrăcăminte, au expus şi ţăranii din Craina Bănăţeană şi satele limitrofe.

Compania militară din Petnic a fost reprezentată prin produsele expuse de:

- Irina Dobrescu din Iablaniţa, cu ceapsă (acoperământ de cap), cusută cu motive naţionale româneşti;

- Iosif Dobrescu din Iablaniţa, cu un opreg cu franjuri;- Petria Fulga din Iablaniţa, cu o brăciră din lână;- Nicolae Spuză din Iablaniţa, cu piei de oaie şi obiele din

lână;- Dumitru Urechiatu din Mehadica, cu un costum bărbătesc, o

şubă şi o brăciră de lână;

247

- Petria Orza din Globu Craiovei, cu o brăciră din lână.261

Participarea Petriei Orza la o expoziţie de o asemenea anvergură ne demonstrează, dacă mai era nevoie, hărnicia şi simţul pentru frumos al ţărăncilor din Glob.

După Unirea cu Ţara, ca urmare a dezvoltării economice a Banatului, portul ţărănesc cunoaşte modificări importante.

Alături de cămaşa şi izmenele din sărbători, peste săptămână se purtau „nădragii” (pantaloni) din cioarec subţire, apoi din stofă groasă-postav. Cămaşa era strânsă în talie cu brâu lat, ţesut în război cu modele diferite.

Opincile şi obielele se purtau numai în zilele lucrătoare, duminica şi în sărbători se încălţau cu filieri şi bocanci. Treptat s-a renunţat la obiele, ele fiind înlocuite cu ciorapii (ştrimfii) tricotaţi din lână (canură). Ciorapii erau lungi până la genunchi sau scurţi. Cei lungi aveau sus o bandă pe care erau puse dungi de diferite culori. Cei scurţi, folosiţi mai ales iarna peste cei lungi, aveau ca ornament un mic model, o zală sau bete de altă culoare.

261 L. Groza, Contribuţii la istoria regimentului de graniţă româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002, pag. 96;

248

Şi în portul femeilor apar unele schimbări. Ciupagul este detaşat de poale şi sunt croite ca şi cămăşile bărbaţilor din pânză de bumbac urzit şi bătut fir de cânepă. În faţă purtau tot cotrenţa, pe care aplicau cusături cu „mustră” de mătase, cu model floral şi multe culori. Introducerea ulterioară a florilor în ornamentarea costumelor se datorează influenţei germane. Însă femeile globene nu le-au folosit la întâmplare, ci cu gust, echilibru şi măsură. La spate se purta opregul cu petecul ţesut într-o bogată gamă policromă. Motivele ornamentale sunt geometrice, în aceleaşi construcţii liniare de cruci, stele şi „meandru”. Ţesătura era în tehnici diferite: pui tunşi, alesătura cu sârmă, pui cu acu, pui cu punct de goblen sau „pe scrisoare”. Ciucurii în general erau coloraţi sobru, culoarea dominantă era albastru închis sau „vânăt afumat”, mult negru, roşu închis, verde şters şi puţin galben. Alături de opreg a apărut „targa”, o cotrenţă îngustă de 25-40 cm, de formă dreptunghiulară. Era croită din acelaşi material cu cotrenţa şi decorată cu model identic. La sărbători se purtau pantofi. Femeile îşi acopereau capul cu o cârpă din mătase groasă numită „dublă”, care avea pe margini un chenar, iar în interior flori aruncate la anumite distanţe, fie în aceeaşi nuanţă sau de altă culoare. Port popular din 1935

În perioada interbelică, mai ales după al II-lea război mondial, costumul popular din Glob este confecţionat din materiale mai fine

249

şi ornat mai bogat cu accesorii pretenţioase: fir metalic, mărgele, fluturi (paiete) şi mătase.

Bărbaţii pe cap purtau, după anotimp, pălării sau căciuli. Pentru sărbători a apărut pălăria de pluş şi căciula de astrahan. Cămăşile şi izmenele erau numai din pânză de bumbac, ţesută în casă sau cumpărată din „vig”, la prăvălii. Se încingeau cu brăciri, ţesute în multe culori din fire subţiri de păr de lână sau bumbac. La sărbători aveau brâu din catifea frumos ornat cu mătase şi mărgele. Peste izmene se purtau ciorapi tricotaţi din lână de diverse culori, fără talpă, numiţi „tureacuri”. Erau lungi până sub genunchi, unde aveau manşete (întorsuri) din catifea, pe care era aplicat acelaşi model ca la brâu. Ei se purtau cu bocanci. Ulterior au apărut pantofii numiţi şi „jumătăţi” peste care izmenele se purtau slobozite.

Laiberele acum erau croite pentru sărbători din stofă-postav de culoare neagră, maro, verde şi chiar albastru închis, decorate din belşug cu catifea neagră, panglică de mătase, bârnaş şi nasturi.

Femeile îşi acopereau capul cu cârpe din diferite tipuri de mătase, catifea cu franjuri şi model floral în colţul din spate, pluş (pliş) maro, verde, negru, gri şi albastru, de caşmir şi delin.

Ciupagul şi poalele erau croite din pânză de bumbac tot mai fină cum a fost „pargalul” şi „grenadi-rul”.

Pe peticul opregu-lui se cos flori de mustră, cu acelaşi model ca la cotrenţă. Ciucurii erau din fire foarte fine de păr de lână şi fir metalic argintiu sau auriu. Cotrenţa, targa şi laibărul erau din mătase

250

groasă „crepdeşin” sau catifea, cu motive diferite. Costume populare

În picioare se purtau ciorapi negri sau maro de bumbac (patent), apoi de mătase şi pantofi de piele sau lac.

Locul şubei a fost luat de cojocul trei sferturi numit „mânicari” frumos decorat cu „rais” roşu, alb sau verde pe fond maro. O haină elegantă, pe care şi-au permis-o doar femeile din familii înstărite, a fost „scurceica” sau „bunda”, o haină confecţionată din piei de miel, dublată în afară cu pluş presat (ţiclon) şi cu guler şi bordură pe margini şi la manşete din blană de dihor, jder sau vulpe vopsită maro sau negru. Au început să se poarte, atât la femei cât şi la bărbaţi, tot mai multe pulovere (sfetăre) tricotate în casă din lână cu diferite modele din lucrătură sau aplicate ulterior.

Ornamentaţia costumului popular din satul nostru, ca de altfel cea a întregii zone, a evoluat de-a lungul vremii. Ea se caracterizează, în ceea ce priveşte compoziţia, cât şi plasamentul în ansamblul costumului, prin dispoziţia ei foarte măsurată, ceea ce duce la stabilirea unui echilibru al valorilor decorative. Ornamentaţia este discretă, dar în acelaşi timp de mare efect, iar pe de altă parte pune în valoare înseşi motivele decorative.

Costumul popular femeiesc cât şi cel bărbătesc, din Glob, are mari spaţii albe rezervate fondului, care dau întregului ansamblu o notă de distincţie. Decorul este dispus pe porţiunile vizibile care, în acelaşi timp, nu sunt supuse uzurii, ornamentaţia se află plasată în jurul gâtului, pe umeri, pe mâneci, la piept, pe manşete şi la poale. Spatele rar este împodobit, pentru că acesta este acoperit cu laibărul sau cu pieptarul din piele. Cotrenţă bogat împodobită

251

La cotrenţă, alesăturile au fost la început mai accentuate la capătul de jos, care este vizibil, chiar dacă femeia purta peste o haină mai lungă,şuba ori mânecariul.

Talentul, îndemânarea creatoare, imaginaţia suplinesc simplitatea uneltelor avute la îndemână de femeile românce de-a lungul atâtor sute de ani.262

Ornamentarea costumelor se realiza la început prin ţesătură cu cele două tehnici ale sale: alesătura şi neveditura mai ales pentru peticele opregelor, cotrenţelor, iar mai târziu ale tărgilor.

Alături de ţesătură se folosea şi cusătura, care, prin cheiţele, tighelele, brăţările, pumnaşii, aparent neînsemnate, devin adevărate creaţii artistice prin măiestria cu care au fost executate.

Există însă pe piesele de îmbrăcăminte din Glob şi cusătura artistică, folosită mai ales în ornamentarea cămăşilor şi izmenelor bărbăteşti, a ciupegelor şi poalelor, atingând o frumuseţe şi o perfecţiune tehnică de excepţie, fie că este realizată cruciu, toegiu, alburiu, în ciurătură, pui prorupţi, sabac, pe fir, broderie spartă (ciur), broderie plină sau decupată (tăietură), mustriu sau punct de goblen. Atât în ţesătură, cât şi în cusătură, motivele decorative sunt mai ales geometrice, dispuse fie după regula repetiţiei, alternanţei sau a simetriei. Atunci când sursa de inspiraţie sunt florile, păsările, fructele sau diverse obiecte, ele sunt în special stilizate.

Modelele, indiferent în ce tehnică erau lucrate, se aplicau pe gulerul, piepţii, manşetele şi jos la izmenele costumului bărbătesc. La costumul femeilor, pe guler, piepţi, bogat pe mâneci, la pumnaşul de la „fodorul” (volanu) mânecii şi jos la poale. La guler, fodor, pe marginea cotrenţei, la poale jos, se adaugă şi cipca (dantela), care era un factor decorativ nelipsit în Glob.

Coloritul. Atât costumul popular cât şi celelalte textile folosite în casele din Glob se caracterizează prin sobrietatea coloritului, prospeţimea şi armonia culorilor folosite. Vopsitul firului folosit la cusături se realiza la început cu ajutorul zemurilor vegetale obţinute din flori şi coajă de copaci, cu ajutorul cărora se obţineau tonuri profunde, calde sau estompate, care dădeau farmec 262 Elena Secoşan, Paul Petrescu, Portul popular, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984;

252

atât vechilor ornamente ale pieselor de îmbrăcăminte (brâuri, brăcire, obiele), cât şi procoviţelor, traistelor şi desagilor.

Culorile cele mai des folosite în cusăturile de pe costumul din Glob au fost negrul, roşul, galbenul, verdele, la care se adăuga albastrul, atât cât să diversifice armonia celorlalte. Chiar şi atunci când se foloseau pentru costumele tinerelor tonuri mai vii, prin armonizarea nuanţelor, făcută cu multă fineţe, se obţineau combinaţii de culori de mare rafinament.

La sfârşitul secolului al XIX-lea în satele noastre încep să apară produse industriale precum arniciul, ogrincile din bumbac lucitor-mercerizat şi lâniţa, într-o diversitate de culori. La acestea s-a adăugat treptat, aşa cum arătam mai înainte, firul de mătase, cel metalic aurit sau argintat, mărgelele şi fluturii, care au dat costumelor o strălucire şi o somptuozitate deosebită.

Poetul-filozof Lucian Blaga, referindu-se la „barocul etnografiei” bănăţene, arăta că sunt identificate caracteristicile acestuia în podoaba şi culoarea portului popular, în decorul interior şi exterior al caselor, în variantele numeroase ale aceluiaşi cântec sau în spontaneitatea fără margini a creaţiei folclorice, în structurile ritmice ale jocului, în datini, în proverbe şi în tot ce ţine în sens larg de etnografie. Totodată el îşi exprimă poetic admiraţia faţă de „bogăţia pământului bănăţean care îşi trimite reflexele în banii de aur din salbe, în argintul ţesut fără zgârcenie pe şolduri şi în strigătul roşu al mătăsurilor topite în zăpada cămăşilor.”263

În funcţie de decorul mânecii se detaşează mai multe forme de ornamentare a cămăşii, care se succed în mod cronologic astfel:

1. blana compactă având coloritul dominant în negru;2. blana cu tăietură cu motive perforate în alb printre

cusătura compactă tot cu alb;3. „ciurătura”, trei rânduri de cusătură perforată realizată în

culoare albă;4. „blană de rânduri”, compusă din două-trei rânduri

verticale dispuse pe mâneci şi pe poale (pe şolduri).

263 Pantelimon Cristescu, Lucian Blaga şi fenomenul cultural bănăţean, apud N. D. Petniceanu, A sosit domnul Eminescu, Ed. Gordian, Timişoara, 2010, pag. 319;

253

În aranjatul părului era deosebire între fete şi femeile măritate.

Fetele purtau părul „chică” (coadă), împletită din frunte în 10-11 viţe, care se duceau peste creştet până la ceafă, unde se împleteau cu coada din spate. Cozile erau legate la capăt cu panglici colorate.

Femeia măritată se pieptăna cu „cormi”. Părul era strâns într-o coadă împletită în trei viţe, ce pornea din dreptul urechilor împreună cu cormii (trei „viţe” din lână îmbrăcate în pânză neagră) care erau acoperiţi de păr în timpul împletitului.264 Cozile astfel îngroşate se fixau în formă de „moţ” (coc) pe creştetul capului, unde erau fixate cu „arnoage” (nişte agrafe mari din sârmă de cupru în formă de u). peste moţ se aşeza „ceapsa” sau cârpa, iar pe frunte se punea o panglică. La Glob nu am primit informaţii că fetele bogate şi-ar fi cusut pe panglică galbeni de aur ca în zona Caransebeş sau Lugoj.

Ceapsa era croită din pânză groasă, în formă de triunghi şi ornamentată pe margini prin cusături cu lâniţă în motive geometrice în diferite culori, era purtată doar în duminici şi la sărbători. În celelalte zile femeile, indiferent de vârstă purtau baticuri. Treptat ceapsa a fost înlocuită de cârpele croite din materiale tot mai pretenţioase. Baticul are formă pătrată şi se poartă înduplecat în formă de triunghi şi întors în partea din faţă de două degete. Se leagă sub bărbie cu un nod, dar mai ales cu două, după cum este de cochetă cea care-l poartă. Mireasa, luni la nuntă, cât şi femeile tinere la sărbătorile mari îşi legau baticul cu franjuri după ceafă şi îl încreţeau într-un mod foarte sofisticat. Pe frunte şi la tâmple şuviţele de păr erau pieptănate cu coturi prinse cu agrafe. Ca să stea coturile aşa cum doreau ele, umezeau şuviţele de păr cu apă îndulcită cu zahăr.

Izvoadele (modelele) pentru împodobirea frumosului costum popular din Glob au fost create de femeile noastre, scoase din sufletul lor şi lucrate cu multă măiestrie de mâinile lor atât de trudite. Unele izvoade erau aduse din satele vecine, femeile se întreceau care să-şi facă cel mai frumos costum, de aceea lucrau „pe 264 Informaţie primită de la Cătălina Gherescu în vârstă de 78 de ani;

254

furiş” ca să nu se afle noul model, el să fie o surpriză când îl îmbracă la sărbători. Era şi obiceiul ca două sau mai multe fete sau femei să-şi lucreze acelaşi model, ele se numeau „ortace”.

Schimbările survenite în viaţa economică şi socială a satului, care s-a modernizat treptat, s-au reflectat şi în evoluţia costumului popular, atât în ceea ce priveşte forma, materialul folosit, podoabele, cromatica, lungimea pieselor cât şi timpul când este purtat. Cu foarte multă uşurinţă fetele şi femeile tinere din Glob au acceptat modelul costumului popular din zona Caransebeşului, lucrat cu broderie făcută la maşină, pe materiale din nylon şi împodobit din abundenţă cu fir lucitor, mărgele şi fluturi. Modificări importante s-au produs Modele din zona Caransebeşşi în lungimea părţii inferioare a costumului femeiesc, el fiind scurtat, dar în limita bunului gust. Câte un băiat mai „afurisit” în timpul jocului striga:

„Nu purta, mândro, purtaAşa scurtă, poala ta.Că ce râde lumea-n satŞi tu eşti de măritat.”sau:„Poartă, mândro, ce-ai purta,Cum purta şi mama taPortu mândru bătrânesc,Obiceiul românesc.”

Cămaşa bărbătească a fost şi ea scurtată până deasupra genunchiului, dând celui care o poartă un aer de eleganţă şi rafinament.

255

Şi în portul mireselor s-au înregistrat schimbări, nu se mai îmbracă cu ciupege, poale şi cotrenţă ornate numai cu fir alb, ci în rochii de mătase, lamé sau alte materiale luxoase.

Din păcate portul popular a fost părăsit în totalitate de către bărbaţi şi femei, el fiind înlocuit chiar şi în zilele de sărbătoare de hainele orăşeneşti; chiar şi de către cei în vârstă. O greşeală de neiertat au făcut unele femei din sat, care au dat piese ale costumului popular de o autentică valoare pe lucruri de nimic, ţiganilor, care le-au valorificat în străinătate pe sume mari.

Astăzi portul nostru tradiţional se mai îmbracă doar cu ocazia manifestărilor culturale şi atunci când se desfăşoară unele obiceiuri obşteşti. Costum pentru fete

Toate schimbările survenite în portul zilelor noastre faţă de cel tradiţional sunt urmarea firească a procesului de urbanizare care a cuprins satele româneşti, este rezultatul firesc, obiectiv şi logic al noului mod de trai al locuitorilor satului nostru Globu Craiovei.

2. Datini şi obiceiuriOmul, ca individ, la orice nivel s-ar afla, are o seamă de

obligaţii şi norme de îndeplinit faţă de societatea căreia îi aparţine.

256

În felul acesta au apărut obiceiurile legate de anumite momente ale vieţii şi de activităţile desfăşurate de colectivitatea unui sat.

În satul nostru Globu Craiovei, ca şi în întreaga Craină bănăţeană şi Valea Almăjului, s-au conservat cu deosebită acurateţe până acum două-trei decenii, forme tradiţionale de cultură populară precum obiceiurile calendaristice, cele din ciclul vieţii, cele legate de activităţile oamenilor, cât şi cele care vizau fenomenele meteorologice.

Dacă în perioade mai îndepărtate tradiţiile şi obiceiurile acestea erau strâns legate de viaţa de fiecare zi a globenilor, astăzi puţinele tradiţii ce se mai păstrează nu mai transmit emoţii ca altădată, ele sunt golite de sentimente şi conţinut deoarece se desfăşoară oarecum în mod festiv. Aceasta este urmarea firească a schimbărilor ce s-au petrecut în viaţa satului, a noilor preocupări şi idealuri ale tinerilor.

a) Obiceiurile calendaristiceÎn sat se desfăşoară obiceiurile calendaristice începând cu

cele de iarnă, în perioada celor 12 zile dintre Ajun şi Sf. Ion, simbolizând cele 12 luni ale anului, perioadă denumită şi Anul Mic.

CrăciunulOdată cu apropierea Crăciunului, prindeau viaţă o serie de

obiceiuri şi practici dintre cele mai interesante. Aşa bunăoară, exista în Globu Craiovei îndătinat ca până la Ajun fetele să termine de tors ultima motcă de fuior sau lână, pentru că, potrivit unei credinţe, dacă n-au respectat această cerinţă Moş Crăciun le va agăţa cu „moţul” în cui. Păstrarea unei asemenea credinţe evidenţiază cultul fetelor de la ţară pentru hărnicie, ceea ce le ridica în ochii colectivităţii şi le mărea şansa de a realiza o căsătorie cu un băiat dintr-o familie înstărită.

Apoi, era aşteptată cu nerăbdare venirea preotului cu „Crăciunul” împreună cu un grup de copii şi crâsnicul. Fetele de măritat aşezau lângă pragul camerei sub preş un şirag de mărgele, care peste noapte au fost ţinute sub pernă. În felul acesta sperau să afle cui vor fi sortite de nevastă.

257

Seara de Ajun este cea în care vin cu colindul doar cetele de copii, colindătorii maturi lipsesc în satul nostru. La colindat participă toţi copiii, de la vârsta când încep să vorbească bine (aceştia sunt însoţiţi de părinţi sau bunici) până la cei de 12-13 ani.

Organizaţi în cete, purtând în mână colinda şi trăistuţa la şold, merg din casă în casă cântând „Naşterea ta Doamne”, vestind astfel că s-a născut Cristos. Apoi sunt invitaţi în casă unde recită în cor „Bună ziua lu Ajun”:

„Bună ziua lu Ajun,Că-i mai bună-a lui Crăcin.Dă-mi colacu cu cârnatu,Să mă duc la altu.Dă-mi fuşiaCu răchia,Să mă duc de-aşia.Dă-mi alune,Că-s mai bune,Dă-mi nuci,Că-s mai dulci.Câce cune pe casăAtâţia bani pe masă”265

Colindul acesta practicat la noi în Glob nu are nimic spectaculos în el ca în alte părţi ale Banatului sau mai ales în Moldova şi Maramureş, unde colindătorii aduc versuri şi melodii de mare frumuseţe care vestesc sărbătoarea Crăciunului, bucuria Anului nou, urează belşug. Doar începutul anunţă sărbătoarea Crăciunului, restul ne arată ce îşi doresc colindătorii să ofere gazda, căreia îi fac o palidă urare. Înainte colindătorii primeau colaci, cârnaţi, nuci şi mere deoarece era credinţa că aceşti colaci daţi aveau rolul de a atrage bunăstarea asupra casei şi familiei, colacul simbolizând în acelaşi timp grâul, expresia rodniciei, dintr-un bob se naşte un spic, dar şi „trupul Domnului”. Nucile, prin miezul lor, întruchipează crucea Domnului, iar merele amintesc de păcatul originar, dar şi de frumuseţea care învinge timpul (mărul rămâne frumos până la o nouă recoltă).265 Colind cules de la Bratescu Pavel în anul 2008;

258

În timpuri mai vechi gazda casei arunca pe jos seminţe de grâu, porumb, cânepă, fasole, iar colindătorii spuneau:

„Să creascăSă înmulţeascăLa mulţi ani ea să înfloreascăCâte cuie pe casăAtâţia galbeni pe masăLa anul şi la mulţi ani.”266

Astăzi colindătorii primesc dulciuri, bani, fructe şi mai rar colaci şi cârnaţi.

Colinda se făcea dintr-un băţ de alun, decojit în romburi şi afumat cu lumânarea pentru a se obţine un model în spirală. Apoi se înlătură toată coaja şi colinda rămâne în alb şi negru.

Anul nouDe Anul nou în satul nostru nu s-au desfăşurat obiceiuri de

colindat precum pluguşorul, buhaiul, steaua sau sorcova. Un obicei, o practică cu substrat de magie populară, se desfăşura totuşi la Sânʼ Vasâi, când fetele şi flăcăii organizau un joc enigmatic al norocului prin care încercau să-şi ghicească viitorul. Şi astăzi tinerele şi tinerii îl mai practică, în special pentru momentul de amuzament.

Este un joc de grup, la care iau parte mai mulţi băieţi şi fete. Ei aşează pe masă pentru fiecare câte o farfurie cu gura în jos. Sub farfurii se pune câte un obiect care semnifică o valoare morală sau materială. După ridicarea farfuriei fiecăruia îi este prefigurat soţul sau soţia pe care îl raportează obiectului ascuns: inel (va fi credincios), oglindă (va fi frumos şi cinstit), cărbune (va fi negricios), bani (va fi bogat), lână (are oi multe) etc.

În dimineaţa Anului Nou mai era şi obiceiul ca fetele să măture prin casă şi să meargă apoi cu gunoiul în grădină şi să aştepte până când va auzi un nume de băiat, aşa îl va chema pe viitorul soţ.

La aceste sărbători de iarnă oamenii sunt cuprinşi de bucurie, iar când se bucură sunt mai buni, mai darnici cu ei şi cu cei din jur. Atunci îşi dăruiesc unii altora urări de belşug şi sănătate.

266 Informaţie primită de la Nasta Şandru de 93 de ani (anul 2008);259

De bobotează era obiceiul ca după ce familia se întorcea de la Biserică cu „Molidva” (Agheasma), toţi să bea şi să se stropească pe faţă ca să fie feriţi de boli. După masă fiecare membru matur lua într-un vas puţină molidvă, busuioc şi o bucată din colinda pe care o purtau cu fală cei mici în Ajun şi mergeau în ţarină la locurile familiei. Acolo cântau „În Iordan botezându-te, tu Doamne” şi stropeau cu busuiocul, apoi înfigeau colinda în pământ sau o puneau într-un pom. Toate acestea erau săvârşite în ideea că pot influenţa desfăşurarea ciclului naturii, pentru a şi-l face mai favorabil şi recolta să fie ferită de mană, insecte, secetă, grindină etc.

Ziua ursuluiZiua de 2 februarie se sărbătoreşte îndeosebi de către femei.

În această zi nu se lucrează de teamă că ursul va mânca oile la stânele din Munţii Cernei sau la Poiana Bruscanului în pădurea Sfârdinului. Ziua ursului ca şi Floriile au fost sute de ani şi elemente de prognoză a vremii (meteorologică). Potrivit credinţei, că dacă ursul îşi vede umbra, intră în vizuină unde doarme şase săptămâni, semn că vremea va fi friguroasă, dacă nu şi-a văzut umbra vremea se va îndrepta şi frigul se va domoli.

Anul nou arhaicÎnceputul anului arhaic este legat de debutul anotimpului

călduros. În satul Globu Craiovei sunt mai multe obiceiuri ce se desfăşoară în această perioadă şi anume: Moşii de piftii, SânʼToaderii, Moşi cu babe, Floriile, Joimari, Paştele, Mătcălău, Sânzienele.

Moşii de piftiiMoşii de piftii nu au o dată fixă, când se ţin, ei au loc sâmbătă

înainte de Zăpostâtul Mic (Lăsatul Secului la Brânză), în funcţie de calculul pascal.

În această zi celor morţi li se dă de pomană piftii cu „coleşă” caldă şi răchie.

SânʼToaderiiAlte zile de interdicţie a lucrului sunt cele ale SânʼToaderilor,

când exista credinţa, azi nemailuată în seamă, că 8 zile nu este voie ca femeile să lucreze lâna. Dacă nu respectau această cerinţă erau

260

tăiate în bucăţi de SânʼToaderi. În gândirea poporului aceştia nu erau altceva decât nişte cai uriaşi care se prefac în feciori, cărora le rămâne o bucată de coadă, ieşită din tureacul cizmei.

Când femeia care a lucrat îi vede şi îi recunoaşte după coadă, trebuie să fugă în casă, să încuie uşa şi să întoarcă toate vasele (oale, sticle, linguri) cu gura în jos.

Atunci când ajung SânʼToaderii care sunt în grup de 7, strigă vasele pe nume ca să le deschidă uşa. Cele aşezate cu gura în jos le răspund: „Nu pot că mi-s cu gura la vale”.

Dacă din întâmplare un vas a rămas neîntors, el sare şi le deschide uşa. Ei taie femeia şi-i înşiră maţele pe gard. Joia se considera că era „SânʼToaderul şchiop”, el era cel mai de temut. Deşi era şchiop, el putea pune un picior pe dealul Scămnel şi unul pe Baria, şi putea vedea în fiecare casă dacă fetele şi nevestele au fost harnice şi au terminat de lucrat lâna şi de cusut pentru că începeau muncile agricole de primăvară.

Sâmbăta, în ziua când era SânʼToaderul cel Mare, se obişnuia ca fetele să-şi spele părul cu leşie în care a fost pusă „unghia caprei” şi mugur de plută. Apoi se ungeau cu unt, în credinţa că părul va creşte bogat.

Moşi cu babeCu un deceniu şi jumătate în urmă, marţi după Zăpostâtul

Mare (Lăsatul Secului la Carne), tinerii se mascau. Măştile se confecţionau în Postul Crăciunului la colibe, din piele de miel, capră sau iepure şi erau împodobite cu găitane şi ciucuri din lână colorată. Toţi cei mascaţi se adunau în taină pe o stradă de la marginea satului numită şi astăzi Blojarca (bloj în slavă înseamnă persoană mascată, îmbrăcată caraghios) unde discutau modul cum să se desfăşoare întregul ceremonial. De aici plecau încolonaţi şi ocoleau satul, alaiul se repezea după copii, iar fetele şi nevestele tinere erau sărutate. Acum băieţii mai timizi care simpatizau o anumită fată aveau prilejul să-şi declare sentimentele. Cât mergeau simulau că fac rele, iar bărbaţii maturi îi alungau simbolizând că alungă spiritele rele, adunate în timpul iernii în sat. După aceea se adunau în faţa bisericii şi acolo satirizau pe cei care săvârşeau abateri de la normele morale. Obiceiul de a satiriza încălcarea

261

conduitei corecte de convieţuire îşi are originea în obiceiul străvechi al scaunului de judecată al oamenilor, „buni şi bătrâni” ai satului. Câte doi-trei tineri se mascau şi în unele duminici din Postul Paştelui.

Acum, datorită faptului că majoritatea tinerilor din sat, marţi după Zăpostât, sunt plecaţi la şcoli şi la serviciu la oraş, mascatul se mai desfăşoară doar luni la nuntă cu semnificaţia de a alunga răul din preajma noii familii, cât şi de a atrage belşugul, energiile pozitive, norocul asupra casei. Mascatul luni la nuntă este de dată mai recentă. Măştile acum sunt cumpărate din comerţ, ele creează o bună dispoziţie în rândul nuntaşilor şi dârzarilor.

Moş şi babă

Anul pastoral începe cu sărbătoarea creştină a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie) care, în satul Globu Craiovei, se numesc „Sâmţii”, denumire ce vine probabil de la sfinţi. Apoi este obiceiul de răscucăit din ziua de Sf. Gheorghe, Floriile, Joimari, Vinerea Neagră, Noaptea Învierii, iar în prima duminică după Paşti, numită cea a Tomii sau Paştele Mic are loc Mătcălăul.

De sărbătoarea Sâmţilor se face curat în curte şi în grădină, iar gunoiului adunat i se dă foc. Cârpa folosită la spălatul vaselor la Marţeaîncuiată se aprinde şi cu ea se ocoleşte grădina ca să fie alungaţi şerpii, şoarecii şi gândacii. În timpuri mai vechi din aluat de pâine, obligatoriu de post, se coceau covrigei în formă de cerc. Apoi se ungeau cu miere şi se dădeau prin nucă măcinată. Erau daţi de pomană mai ales bărbaţilor, împreună cu ţuică şi mere. Se

262

socotea că aşa pot fi cinstiţi cei 40 de mucenici care bat cu buzduganele în pământ ca să scoată primăvara şi să îngroape iarna şi frigul. Astăzi, puţine gospodine mai păstrează obiceiul de a afuma grădina în ziua Sâmţilor; cât despre coacerea „pupilor” (aşa cum erau numiţi covrigeii) nu se mai practică.

RăscucăitulGlobenii au manifestat în permanenţă o grijă deosebită faţă de

sănătatea şi fertilitatea animalelor, exteriorizată prin practici şi ritualuri diverse.

Aşa, bunăoară primăvara, la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) se obişnuieşte ca mulsul să se facă într-un anumit fel.

Oile şi vacile sunt mulse într-o găleată, anume pregătită, împodobită cu flori şi leuştean, iar pe fund se pune o monedă. Când se începe mulsoarea, se trece pe sub animal de trei ori o coroniţă împletită din flori de câmp, urându-se ca animalele să fie sănătoase şi să dea lapte mult şi bun.

La terminarea mulsului, un copil şi gospodina casei trec pe sub ugerul animalului un colac frumos împletit în trei şi unul zice cucu, celălalt răspunde răscucu, apoi colacul se rupe şi se mănâncă cu laptele proaspăt muls. Copilul participant la răscucăit primeşte şi moneda din găleată. Uşa grajdului este unsă cu untură amestecată cu leuştean tăiat mărunt, ca duhurile rele să nu fure laptele animalelor.

Floriile.Se sărbătoresc cu o duminică înaintea Paştelui. Se obişnuieşte

şi astăzi ca sâmbăta după amiază copiii împreună cu preotul satului să meargă la malul râului Craiova şi să taie rămurele de salcie care sunt aduse la biserică. A doua zi, duminică, ele sunt sfinţite în biserică şi se împart credincioşilor prezenţi la Liturghie. Fiecare când ajunge acasă, îi bate în mod simbolic pe spate pe cei din familie cu ele, ca să-i ferească tot anul de dureri.

Se obişnuieşte şi ca la porţile caselor sau la ferestre să se aşeze ramuri de salcie. Obiceiul arborării crengilor de salcie la porţi sau la geamuri are o semnificaţie majoră, aceea de simbol al vieţii veşnice, al tinereţii, al prospeţimii cu care viaţa reintră în circuitul

263

normal, al reînnodării vieţii pe scara treptelor temporale (în ani) prin intermediul mugurilor.

Joimari.Miercuri femeile merg la Ogaşul Belecânii şi adună ramuri de

alun numite „joimărele”. Joi cât mai de dimineaţă în cimitir se aprind focuri pentru cei plecaţi în lumea cealaltă. Este ziua când morţii sunt aşteptaţi de lumea noastră cum se cuvine, fără teamă. Acum se dă de pomană copiilor dulciuri, fructe şi colaci.

Fetele sunt frecate pe faţă cu o ciupercă mică, roşie ce creşte pe bucăţi de lemn uscat, numită „urechea babei”, ca să aibă un ten frumos şi rumen în obraji.

Cei care nu merg la cimitir (morminţie) aprind focuri în pragul casei şi dau de pomană morţilor, împărţind apoi colaci, fructe, dulciuri copiilor şi vecinilor.

Tot la Joimari în avlia bisericii se aprinde focul, care nu se mai stinge până duminică dimineaţa în ziua de Paşti. Tinerii care întreţin focul în aceste zile şi nopţi sunt consideraţi străjerii lui Cristos, aflat în aceste zile în situaţia de a fi furat. Ca să sperie pe intruşi ei pun în foc bucăţi de rocă ce conţin cuarţ (de la Ogaşul lui Bălan) şi când se încălzesc puternic pocnesc tare.

Vinerea neagrăÎn această zi în biserică se aranjează Mormântul lui Isus şi se

oficiază slujbe de înmormântare. De dimineaţă femeile vopsesc ouăle folosind culori naturale din coji de ceapă, flori de păpădie sau rădăcină de roibă, cât şi culori chimice din magazine.

În noaptea Învierii toată suflarea satului vine la biserică pentru a lua lumină după ce preotul cheamă „Veniţi de luaţi lumină!”. Când s-a terminat ceremonia religioasă, se ciocnesc ouă purtându-se obişnuitul dialog: „– Cristos a înviat”

– Adevărat a înviat”.MătcălăulÎn prima duminică după Paşti, numită duminica Tomii sau

Paştele Mic, se desfăşura acum 50-60 de ani un frumos obicei care astăzi a dispărut complet şi anume „înfrăţitul” pentru băieţi şi „prinderea văruchii” la fete. La poarta unde erau tineri şi tinere se puneau rămurele de foionfiu, pe sub care ei ieşeau pe mală (uliţă).

264

Atât băieţii cât şi fetele aveau ouă roşii, coroniţe de flori şi crenguţe de măr înmugurit sau înflorit. Băieţii mai aveau o bucată din lemn de gorun pe care au făcut o crestătură cu briceagul. Toţi se adunau în faţa bisericii unde se desfăşura ceremonialul. Întâi se aşezau băieţii în cerc şi unul întreba pe cel cu care dorea să se înfrăţească dacă vrea să-i fie „frate de cruce” şi să se ajute atât la bine, cât şi la greu. Cel întrebat, dacă accepta, spunea: Jur să-ţi fiu frate până la moarte. Ei schimbau oul şi bucăţile de lemn între ei şi fiecare mai făcea încă o crestătură, semn că înfrăţirea s-a pecetluit. Aceste bucăţi erau păstrate de fiecare dintre ei. În timp s-a dovedit că unele înfrăţiri au fost mai trainice decât cele de sânge. Dacă după o vreme s-a constatat că unul dintre cei înfrăţiţi nu şi-a respectat jurământul, cel trădat îi înapoia răbojul cu crestături, semn că frăţia s-a anulat.

Fetele la rândul lor îşi alegeau verişoara sau văruica cu care schimbau oul, petrecându-l prin coroniţa din flori, apoi se sărutau şi făceau legământ să se ajute una pe alta până la moarte. Ritualul consfinţea legământul sufletesc al tinerilor şi semnifica în acelaşi timp despărţirea de copilărie şi trecerea la maturitate, când tinerii trebuiau să-şi asume anumite sarcini în gospodărie.

Obiceiuri ocazionaleLa Vinerea Mare sau Cuvioasa Parascheva, Sf. Arhangheli

Mihail şi Gavril, Sf. Alimpie, Sf. Nicolae, Sf. Marie Mare se fac praznice. Fiecare casă are un sfânt ocrotitor, un hram al casei pe care-l prăznuieşte. Cu o zi înainte vine preotul care sfinţeşte praznicul. Cei ai casei îl aşteaptă cu o farfurie cu apă, lumânări şi bani. Înainte, pe masă se punea în castroane (scăfi): grâu, porumb şi fasole, ca recolta să fie bogată. Praznicul se desfăşura pe durata a trei zile. În prima zi invitaţii erau chemaţi la cină, care se numea „cinişoară”. A doua zi era ziua mare în care toate bucatele se „dădeau în sănătatea familiei şi a mărvurilor”. Cea de-a treia zi este cea a morţilor, când tot ce s-a gătit se dă de pomană morţilor de la casă. În dimineaţa zilei a doua se obişnuieşte ca un membru al familiei să meargă la biserică, unde duce prescura (un colac în formă de cruce), fructe şi dulciuri. Acum preotul îi pomeneşte pe toţi cei vii şi cei plecaţi în lumea fără dor, ai casei, rugându-se pentru ei.

265

La praznic sunt chemate rudele apropiate, vecinii şi prietenii. Acum praznicul se desfăşoară doar în ziua mare.267

Nedeia sau RugaNedeia este o manifestare populară, de destindere şi delectare

sufletească, încadrată în datinile şi obiceiurile poporului nostru. În cele mai multe cazuri Nedeia a fost fixată în ziua hramului bisericii. Pentru că biserica din satul Globu Craiovei are hramul Sf. Ierarh Nicolae, ce se celebrează la 6 decembrie în postul Crăciunului, s-a convenit ca Nedeia să se desfăşoare la Sf. Dumitru, în zilele de 26 şi 27 octombrie, luna belşugului deplin.

Nedeia este o manifestare străveche de origine dacică. Rolul nedeilor în viaţa culturală a poporului nostru a fost întotdeauna de o mare importanţă. ”În condiţiile unui relief atât de diferit şi a unor împărţiri politico-administrative nedrepte, aceste sărbători tradiţionale au contribuit în mare măsură la unitatea de limbă, obiceiuri şi aspiraţii ale poporului român.”268

În Glob Nedeia se desfăşoară într-o atmosferă de mare sărbătoare. Ea a fost şi este şi acum sărbătoarea întregului sat, a tuturor celor ce iau parte la ea, din satele vecine cât şi din depărtare. Acum vin toţi: copii, tineri şi bătrâni îmbrăcaţi în hainele cele mai noi şi mai frumoase. Înainte nedeia era un prilej pentru păstrarea şi afirmarea portului popular şi a jocului din Glob. Dar în acelaşi timp şi un prilej de întâlnire a tuturor fiilor satului. În orice colţ de ţară s-ar afla, îndepărtat sau apropiat, fiecare îşi doreşte cu ardoare să fie în satul lui măcar o dată în an. Nedeia este un prilej de bucurie, de întâlnire cu cei dragi, de distracţie, de petrecere, de a juca sau de a privi la joc, de a schimba un cuvânt cu familia, neamurile şi prietenii, chiar de etalare, mai nou, a bunăstării printr-o ţinută pretenţioasă şi o maşină pe măsură. Este în acelaşi timp un minunat prilej de întâlnire a tinerilor, de legare a unor simpatii, care nu o dată s-au finalizat prin căsătorii.

La nedeie sunt invitaţi rudele şi prietenii din afara satului. Înainte globenii petreceau trei zile la nedeie, deoarece toate muncile agricole erau terminate, recolta era adunată şi depozitată.267 Informaţie primită de la Maria Cristescu în vârstă de 74 de ani;268 Vasile Cărăbiş, Nedeile, Craiova, 1965, pag. 4;

266

A doua zi de nedeie la fiecare intersecţie se fierbea răchie în căldarea mare.

267

b) Datini şi obiceiuri din ciclul vieţiiNaştereaO însuşire proprie vieţii femeii este maternitatea, din care

decurg o serie de calităţi ce dau farmec înseşi feminităţii. Actul naşterii copiilor implică însă şi răspunderi morale şi sociale pe care doar cuvântul MAMA le cuprinde deopotrivă.

Din clipa în care viitoarea mamă are confirmarea sarcinii, conştientă de marile răspunderi pe care le implică noua sa condiţie, se supune unui nou regim de muncă şi viaţă care să asigure o evoluţie normală a sarcinii şi să prevină orice complicaţie. Grija viitoarei mare pentru sănătatea şi frumuseţea copilului ei începe încă înainte de a naşte.

În rândul femeilor din Glob era concepţia că orice femeie însărcinată trebuie să se ferească de răceală, să nu ridice greu, să nu se sperie brusc şi să nu se forţeze la lucru greu şi la mers, mai ales în ultimele luni.

De asemenea, pe tot parcursul sarcinii nu trebuie să fure nimic, că altfel copilul se va naşte cu semne, să nu vadă spurcăciuni, lucruri urâte şi mai cu seamă morţii. În acelaşi timp nu are voie să pună mâna pe pisic sau să-l lase să se gudure la picioare, că va naşte un copil păros, n-are voie nici să dea cu piciorul în câine, că cel născut va fi rău la suflet. Aşijderea, nu trebuie să ascundă că este însărcinată că atunci copilul va rămâne mut.

Pe tot parcursul sarcinii gravida se îngrijeşte să-i pregătească trusoul celui ce va veni pe lume.

Înainte, din clipa în care se ştia că femeia este gravidă, soţii îşi puneau tot mai des întrebarea: oare ce va fi, băiat sau fată ? Astăzi, datorită tehnicii avansate, se află sexul copilului după doar câteva luni de sarcină. În Glob, ca de altfel în fiecare sat, era mai mare bucurie când se năştea un băiat, decât o fată. Fericiţii taţi cinsteau momentul ca pe un eveniment de seamă.

Odinioară, naşterea avea loc acasă, în condiţiile unei asistenţe empirice, care era asigurată de una dintre cele mai pricepute femei ale satului. Dar nu o dată s-a întâmplat ca o astfel de naştere să aibă consecinţe nefaste; de aici şi concepţia potrivit căreia „la naştere

268

femeia vede moartea cu ochii, e cu un picior în groapă şi celălalt afară”.

După tăierea cordonului ombilical (buricului) moaşa, ajutată de alte femei, îi făcea prima scaldă (baie) noului născut. De momentul primei băi erau legate multe credinţe pe care femeile bătrâne ale casei, mai ales în asemenea momente, ţineau cu tot dinadinsul să le îndeplinească cu mare grijă.

În apa din „scăldăriţă” se adăuga:- busuioc – pentru ca cel venit pe lume să fie curat, iubit şi

atrăgător ca el;- bani – să fie bănos, scump şi nepătat ca argintul;- agheasmă – să fie ferit de lucruri rele;- flori – să fie drăgălaş ca florile;- pene – să fie cald la suflet.După ce s-au pus toate acestea în apă, moaşa ia copilul, îl

ridică şi îi urează: să fie sănătos, norocos, voios şi frumos sau frumoasă. Apa din scăldăriţă se aruncă într-un loc curat, de obicei la tulpina unui pom tânăr.

Urma apoi înfăşarea, tot de către moaşă. Faşa pe vremuri era confecţionată din lână colorată, împletită în trei viţe, una fiind roşie, care potrivit credinţei îl ferea pe cel mic de deochi.

La unul dintre capetele faşei moaşa cosea un petic de pânză nouă în care punea tămâie, sare, usturoi şi un ban, tot pentru a feri copilul de spiritele rele sau „necuratul”.

După naştere, aşa cum este şi normal, întreaga familie îl protejează pe cel nou venit pe lume. De aici au apărut mai multe credinţe, unele, cu toată modernizarea de astăzi, încă mai persistă. Aşa de exemplu femeile din Glob cred că din ziua naşterii şi până la botez copilul nu trebuie lăsat singur în casă, deoarece poate fi furat de duhul cel rău. Când totuşi mamele sunt nevoite să-l lase singur, trebuie să-i aşeze la căpătâi o bucată de fier prin care, credeau ele, stricau planurile demonului. Copilul nu era ţinut la întuneric şi nu-l treceau peste hotar.

La trei zile de la naşterea pruncului se desfăşura un ritual menit să îmbuneze ursitoarele. Pe masă, în camera în care se află mama cu copilul, se aşează seara: 3 farfurii cu 3 colăcei din aluat

269

„nepornit”, 3 mere, 3 monede, 3 căni cu apă şi 3 coţche de zahăr, înlocuite astăzi cu diverse dulciuri. Noaptea vin cele trei ursitoare, întâi urseşte cea Mare, apoi cea Mijlocie şi la urmă cea Mică.

Mama copilului trebuie să fie foarte atentă la ce a visat în noaptea aceea, pentru că în funcţie de cele arătate în vis va fi viitorul noului născut.

În Glob mai este înrădăcinată şi credinţa potrivit căreia fiecare, la naştere, primeşte o stea, care va fi steaua lui norocoasă sau mai puţin norocoasă. De aceea când pe cer se văd stele căzătoare, se spune că a murit cineva pentru că i s-a stins steaua.

Botezul copilului de credinţă ortodoxă se face la biserică, după care urmează petrecerea.

De acasă până la biserică copilul este dus de moaşă, naşă şi rudele apropiate, însoţiţi de muzică. La terminarea serviciului religios, naşa trage de trei ori „argul” mic, pentru ca cel botezat să cânte frumos.

Cu un deceniu în urmă mama şi tatăl copilului nu mergeau la biserică când era botezat. Acasă, mama se îndeletnicea cu lucruri specifice sexului căruia îi aparţinea copilul. Umbla cu coasa, toporul, biciul, plugul (dacă era băiat) şi cu furca de tors, acul, mătura, oglinda, pieptenul (dacă era fată).

Ajunşi acasă, moaşa îl ridică pe copil şi-l dă mamei pe geam. În casă naşa ridică pe cel mic până la tavan (cerime), unde stinge şi lumânarea de botez, urându-i:

„Să trăiască,Să stăpâneascăLa mulţi şi fericiţi ani.”269

În desfăşurarea petrecerii organizate în cinstea celui botezat, moaşa are rolul principal. După ce s-a servit supa, moaşa cu cel mic în braţe bate la uşă şi intră în încăpere, adresând mesenilor următoarea pretenţie: „Dacă vreţi să aflaţi numele celui botezat trebuie să-l plătiţi şi să-l dăruiţi”. Cel ce ghiceşte numele va arăta primul „cinstea”, apoi naşul, moaşa.

Desigur că în Globu Craiovei ghicitul numelui nu era un lucru prea greu de realizat, deoarece în cele mai multe cazuri ei purtau 269 Informaţii primite de la Cătălina Gherescu în vârstă de 78 de ani;

270

numele bunicilor sau ale părinţilor, fapt ce ne confirmă încă o dată grija globenilor pentru urmaşul moştenitor. În zilele noastre şi acest frumos obicei a fost abandonat aproape complet, deoarece acum ne-au invadat prenumele venite de la alte popoare. Păcat, deoarece numele noastre româneşti de flori, sfinţi, domnitori sunt foarte frumoase şi ne reprezintă.

Urmează apoi oferirea banilor şi a darurilor în cinstea celui botezat.

Pentru că viaţa femeii-mamă din Glob era obositoare şi se desfăşura mai mult în grabă, între drumurile la colibă, munca grea a câmpului, îngrijirea animalelor, a furcii de tors şi a războiului de ţesut, îşi purta copilul în leagăn în spate. El adormea în legănatul provocat de mişcările mamei. Mama rareori avea răgazul să-şi adoarmă copilul cu cântece. Totuşi în zilele de sărbătoare ori în serile lungi de iarnă, când avea timp să-şi răsfeţe puişorul, după ce-l scălda şi îl sătura pe cel mic, începea să-i cânte în timp ce-l legăna.

Cântecele de leagăn pe care le cânta globeana copilului său, sunt mai mult nişte dorinţe ale inimii ei, nişte acorduri duioase şi tainice greu de cules pentru a fi valorificate:

„Nani, nani, copilaşDragul mamei, îngeraş,Taci şi dormi încetişorSufletul meu, drag puişor.Până ziua ce-o treziPe-al meu braţ ce-i hodini.”sau:„Nani, nani, puişorCe frumos eu ce adorm.Că ce leagăn uşurelCa să creşti tu voinicelDormi cu mama, puişorPuişorul mamii,Micucel şi frumuşelCulcă-ce şi-adoarmeCa să creşti măricelPuiul mamii, puişor.”

271

Copiii din Glob, înainte de a intra în viaţa noastră radioul, televizorul, dar mai ales calculatorul şi internetul, îşi petreceau timpul jucându-se, consumându-şi în felul acesta energia specifică vârstei. Jocurile se desfăşurau în grup, afară în aer liber, cum erau: Cacica, De-a şcoala, De-a caii, Pitulicul, Capra sau în timp de iarnă şi când era vremea urâtă, în casă: Moara, Pietricelele, Firizul din aţe, Baba-Oarba.

Copiii din Glob pe vremuri aveau jucării confecţionate în casă, rareori cumpărate din prăvălie, cum erau: păpuşa din cârpe, păpuşa din cucuruz cu chică, fluierul din salcie, ţâşnitoarea din lemn de soc, cacica, felinarul din dovleac (dulece), zbârnelul, arcul cu săgeţi, praştia, morişca, puşcoiul sau boabe de fasole.

În prezent copiii din Glob navighează pe internet şi se bucură de cele mai frumoase jucării.

CăsătoriaAm văzut în descrierea unor obiceiuri calendaristice că fetele

de măritat şi junii din satul nostru se găseau sub vraja unor practici de natură magică prin care încercau să-şi prevadă viitorul: pe cine-i va aduce soarta de soţ sau soţie, va fi frumos sau urât, bogat sau sărac, harnic sau leneş ?

Căsătoria constituie un moment foarte important şi hotărâtor în viaţa fiecăruia dintre noi, dar şi a colectivului din care facem parte, nunta fiind un fenomen folcloric complex.

În cadrul nunţii intră în acţiune jocul şi cântecul, gesturi şi scenete comice, datini şi credinţe dintre cele mai diverse.

După ce tinerii şi-au dat seama că se plac reciproc şi se potrivesc, se înţeleg să le comunice părinţilor hotărârea lor de a se căsători. Părinţii amândurora meditează la propunerea celor tineri şi dacă le este pe plac stabilesc o seară când să se întâlnească şi să discute.

În seara hotărâtă, băiatul împreună cu părinţii, naşii şi rudele apropiate (printre care neapărat să fie unul bun de gură) merg la părinţii fetei „în peţit”. Intră întâi băiatul, apoi şi restul peţitorilor.

Fata care este la curent cu „povasta” îi întâmpină frumos gătită şi sfioasă pentru a face impresie bună viitorilor socri şi le

272

sărută mâna. Oaspeţii sunt trataţi cu prăjituri, ţuică fiartă şi alte bunătăţi.

După un timp în care s-au discutat noutăţile din sat, s-a glumit şi s-au prefăcut că nu au venit cu un anumit scop, tatăl băiatului „sparge gheaţa” şi spune viitorilor cuscri că au venit să le ceară fata de noră. Tatăl fetei se declară de acord cu propunerea făcută de băiat şi de familia sa.

La rândul ei, fata întinde peţitorilor o tavă cu prăjituri, din care trebuie să servească toţi cei prezenţi în semn că sunt de acord cu hotărârea luată.

Tot cu această ocazie se stabileşte data nunţii, iar tatăl fetei anunţă ce „parce” (zestre) îi dă fetei: pământ, animale, mobilă, haine. Băiatul în replică le spune: „noi n-am venit să cerem zestre, am venit pentru fata dumneavoastră”. Viitorii cuscri, împreună cu naşul şi mirele se consultă şi asupra muzicii pe care să o „căpărască”.

Perioada cuprinsă între peţit şi nuntă este cea a „îmbunatului” sau „căpara”, adică fata este promisă unui anume băiat.

Înainte nunţile aveau loc mai ales toamna, după încheierea lucrărilor agricole, când oamenii aveau mai mult timp liber. Aceasta deoarece nunta într-un sat este aşteptată nu numai de cele două familii şi rudele lor, ci de întreaga colectivitate a localităţii. Satul nu este indiferent faţă de cei care se căsătoresc, se comentează valoarea muzicii, gesturile mirilor, ale socrilor, modul de comportare al naşilor, cumnatului de mână, oberdârzarului, dar mai ales „cinstea” dată în bani şi obiecte.

Cu o săptămână înainte de nuntă încep să umble prin sat „chemătorii”; cumnatul de mână pentru băiat şi oberdârzarul pentru fată, care au sarcina să poftească lumea la nuntă. Ei au plosca cu răchie cu care îi „îmbie” pe cei chemaţi, frumos împodobită cu flori şi în diagonală peste umăr un prosop frumos cusut cu pui. Prosoapele erau date de fată celor doi ca să vadă cei din sat cât de harnică şi pricepută este.

Între timp băiatul îşi alege „stagariul”, un băiat care-i este rudă apropiată. Steagul este cel al ţării noastre, tricolorul, împodobit cu o cunună de foiofiu, panglici tricolore, iar în vârf are un clopoţel.

273

În săptămâna dinaintea nunţii soacra mare pregăteşte cinstea pe care o duce naşului împreună cu o anumită sumă de bani. Tot acum ducea şi la mireasă costumul ţărănesc (azi înlocuit cu rochie) pe care mireasa îl îmbrăca luni la nuntă. „Cinstea” se aranjează într-un coş frumos împodobit şi constă din: torturi, prăjituri, colaci ouă roşii, vin, ţuică. Soacrele se întrec care să ducă mai multe rochii, pantofi şi bijuterii în cinste. Chematul la nuntă

Sâmbătă seara ajunge muzica şi se prezintă la naşi. Aici se joacă puţin, apoi se duc la casa băiatului şi în cele din urmă la fată unde se joacă până la miezul nopţii.

Duminică dimineaţa, naşul aduce muzica la casa mirelui, unde aşteaptă venirea invitaţilor. După ce s-au adunat toţi invitaţii, se serveşte „fruştiucul” şi apoi alaiul pleacă la casa miresei.

În frunte merge „stagariul” însoţit de două fete care duc lumânările de cununie, naşii, cumnatul de mână, socrii, după care urmează invitaţii şi muzica, aceasta cântând tot timpul marşuri, doine, cântece de joc.

Când se apropie de casa miresei, nuntaşii mirelui sunt opriţi de baricade ridicate de oastea zgomotoasă a miresei îmbrăcată cât mai caraghios. Aceştia sunt aranjaţi ca într-un veritabil dispozitiv de apărare care îşi apără fiecare bucată de uliţă cu armamentul din dotare compus din: „tunuri” confecţionate din căruţele de la plug pe care au montat bucăţi de burlan umplute cu paie, cărora le dau foc,

274

puşti improvizate din lemn, oale şi căni sparte, ce ţin loc de grenade.

Desigur că rezistenţa este formală, ea este învinsă treptat de alaiul mirelui, până ajung în apropierea porţii de la casa miresei. Aici însă îi aşteaptă alt obstacol: poarta este încuiată. Trimişii mirelui bat însă cu insistenţă, fac mare zarvă, ameninţă că dacă nu li se va deschide vor aduce forţe noi. Într-un sfârşit poarta se deschide şi între combatanţi începe următorul dialog:

” –Cine sunteţi de umblaţi şi ce căutaţi ?”Răspunsul este cel tradiţional, întâlnit în toate satele din

Craina şi Almăj:„–Suntem vânători şi căutăm o căprioară, iar urmele ei ne-au

adus la poarta aceasta.–Dar unde vă sunt armele ?”Nuntaşii băiatului scot repede la vedere ploştile şi sticlele

frumos aranjate cu flori şi panglici, pline cu răchie bătrână de mai multe toamne.

Celor de afară li se permite să intre în curte să caute căprioara.

Tot căutând şi întrebând li se aduce o babă năstruşnică şi urât îmbrăcată. Ei o refuză şi spun că cea pe care o caută este tânără şi frumoasă. Apoi „vânătorilor” le aduc o fetiţă mică, „govia mică” gătită ca o mireasă; aceştia o dăruiesc cu bani pentru că „e frumuşică, dar e mică, trebuie să mai crească, apoi să se peţească” sau „e frumoasă tare, dar mirele n-are răbdare până o creşte mare”. În cele din urmă este prezentată mireasa, la vederea căreia toată asistenţa strigă: „ura !”. Mireasa este urcată pe masă, de unde stropeşte nuntaşii, în mod simbolic, cu busuiocul muiat în molidvă.

De la casa miresei se pleacă la biserică pentru cununia religioasă. Pe drumul parcurs sunt iarăşi câteva obiceiuri de îndeplinit: dacă mireasa nu doreşte să aibă copii imediat, ea trebuie să numere „îndărăt” atâtea coşuri de la case câţi ani doreşte să aibă acest răgaz. Mirii trebuie să nu se lase călcaţi pe picior unul de către celălalt că atunci acesta va conduce căsnicia.

275

După săvârşirea slujbei religioase, cu momentele specifice de schimbare a inelelor şi ocolul bisericii, prezentarea felicitărilor şi urărilor pentru noua familie, se iese în faţa bisericii. Aici se desfăşoară jocul, primul e al naşului care poartă mireasa înainte. Apoi, pe rând, hora e purtată de mire, cumnatul de mână şi rudele apropiate. După un timp nunta se îndreaptă spre casa miresei unde se servea masa. Acum nunţile sunt organizate cu mult fast şi se desfăşoară în Căminul cultural.

Cu nunta spre bisericăDe cum se intră la masă şi până noapte târziu, uneori până la

ziuă, veselia, cântecul, vorbele de duh şi jocul îi însoţesc pe nuntaşi.Toate acestea se săvârşesc sub semnul norocului în viaţă, al

rodniciei în gospodărie şi câmp, al iubirii şi credinţei unuia faţă de celălalt, al dorinţei de a avea copii.

La masă persoanele invitate sunt aşezate într-o anumită ordine, după importanţa şi gradul de rudenie. Mirii sunt încadraţi la masă de naşi, apoi urmează cumnatul de mână, oberdârzarul şi rudele apropiate. Întreaga ceremonie este condusă de naş, el comandă când să se servească felurile de mâncare, cântecele muzicanţilor, ordinea jocurilor, într-un cuvânt nimic nu se face fără aprobarea lui.

276

După ce se serveşte supa, începe strigatul cinstei şi a darurilor pentru fată tot într-o ordine prestabilită, începând cu naşul, oberdârzarul, neamurile şi restul invitaţilor. Cinstea aşteptată cu cel mai mare interes este cea a soacrei; mai ales femeile vor să vadă cu ce haine şi bijuterii este dăruită mireasa.

Înainte cu 30-40 de ani, cinstea era „strigată” de către unul din muzicanţii fanfarei (pe atunci nu era adusă muzică din afara satului). El se adresa în felul următor: „Ia vedeţi dumneavoastră naşule şi <<chemaţi>> cu ce cinste frumoasă se arată soacra ca să dăruiască mireasa”. Fiecare familie aducea pe lângă bani şi daruri, un coş cu două urechi, frumos îmbrăcat în „pânzăici” cu dantelă, în care era un colac mare cu împletituri, prăjituri, ouă roşii, brânză, ţuică şi un tort. Între femeile din Glob era o adevărată competiţie care să aibă cea mai frumoasă cinste, cel mai gustos şi arătos tort. Strigarea cinstei era însoţită de vorbe de duh cu privire la posesorul ei, ceea sporea veselia şi buna dispoziţie a mesenilor. Câte o femeie mai şugubeaţă făcea o coleşă şi o orna cât mai sofisticat, apoi o oferea în dar naşului. Când acesta o tăia ca să-i servească pe cei din jur şi constata că e o farsă, amuzamentul era mare.

Odată cu modernizarea vieţii satului nostru s-a renunţat la acest frumos obicei al „cinstei cu cotăriţa”.

Desigur că toată această desfăşurare este întregită de acte şi gesturi ce stârnesc hazul dar şi de adânci semnificaţii grave, pentru că acum se produce şi despărţirea fetei de casa părintească, de fete şi băieţi, de o întreagă lume a ei pentru a intra într-o nouă viaţă plină de răspunderi.

Unul dintre muzicanţi cânta solo deosebit de duios cântecul miresei, acompaniat în surdină de ceilalţi:

„Frunză verde foaie latăSănătate mamă, dragăPân-acuma ţi-am fost fatăŞi la lucru şi la jocŞi la apă şi la foc, Acuma, măicuţă plec, Plec, mamă de la tineTu rămâi fără de mine.

277

Rămas bun şi de la voiDragii mei fraţi şi surori.Căci eu plec, mă-ndepărtez, Rămas bun, vecinilor,Căci eu plec, vă las cu dorŞi pe voi şi cunoscuţiŞi neamuri şi pe părinţi.”În ultima vreme acest cântec a fost înlocuit cu unul mai nou,

adus în sat de către soliştii ce însoţesc muzica venită din jurul Caransebeşului:

„Maică, măiculiţa mea,Mă duc de la dumneata.Îţi mulţumesc că m-ai făcut,De-mbrăcat şi de crescut.Ţucu-ce, tăicuţul meu,Ce rog din sufletuʼ meuDacă ţi-am greşit vreodată,Ce rog din suflet mă iartă.Am să iau şi ziua bunăDe la sora mea cea bunăC-am lăsat-o singurea, Să nu mă poată uita.”După terminarea petrecerii mirii împreună cu naşul, părinţii

fetei, cumnatul de mână, oberdârzarul şi rudele cele mai apropiate pornesc spre casa mirelui, însoţiţi de muzică. Legat de acest moment sunt iarăşi câteva obiceiuri şi credinţă.

Mama miresei o strigă pe nume, dacă ea „se răspunde” sau întoarce capul, se crede că nu va sta mult cu soţul ei.

Acasă la mire îi aşteaptă soacra mare cu brăcirile şi cu sare în palmă, din care le dă să guste. Apoi îi înfăşoară după gât cu brăcira şi îi trage uşor pe amândoi până în camera în care vor locui, ca ei să rămână unul lângă altul toată viaţa. Aici mireasa este aşezată pe un scaun, iar mirele îi pune pe genunchi un copil, ca şi ei să aibă noroc de prunci.

Luni dimineaţa oberdârzarul trece din nou pe la invitaţi să-i cheme la nuntă, pentru a aduce zestrea la noua ei familie. Ca acest

278

moment să fie cât mai festiv, naşul lasă jumătate din muzică să cânte la casa fetei. Toţi dârzarii servesc fruştiucul compus din ciorbă (zeamă) şi prăjituri, după care pregătesc lucrurile ce trebuiesc duse la mire.

Naşul, la rândul său, împreună cu invitaţii băiatului, servesc la casa sa o gustare şi urcă steagul pe acoperişul casei, încercând în felul acesta să-l protejeze de dârzarii fetei care vor să-l fure. Invitaţii fetei vin acum la naşi jucând şi chiuind, arătând sătenilor frumoasa zestre a miresei. Ajunşi aici, se joacă 2-3 jocuri, după care merg la casa băiatului. Aici sunt aşteptaţi de un grup de mascaţi care sporesc buna dispoziţie.

Stegarul şi cumnatul de mână stau ascunşi pentru a nu fi prinşi de dârzari. Dacă totuşi sunt găsiţi şi prinşi (desigur ei se ascund în mod formal), sunt puşi pe grapă şi plimbaţi prin sat. Dacă şi steagul este furat, stegarul este obligat să plătească o găină şi ţuică pentru a fi răscumpărat.

În timpul mesei de luni se fac cadouri în obiecte şi bani pentru mire, după care petrecerea continuă până la ziuă.

Marţi e ziua a treia, ziua cuscrilor,când se duce şi cinstea la naş. Socrii mari cu neamurile „din scurt” merg la cuscri. Aici, într-o deplină veselie şi mulţumire că totul a fost bine şi aşa cum şi-au dorit cele două familii, se organizează „periniţa”.

Miercuri, merg socrii mici la cuscri unde petrecerea se continuă cu mare bucurie până noaptea târziu, când se încheie nunta, însă ecourile ei mai rămân câteva săptămâni în conştiinţa sătenilor. Babele, mai ales, urmăresc tânăra pereche ca să nu le scape nimic.

Dacă tineretul din satul Globu Craiovei s-a detaşat de unele practici învechite ale ceremonialului căsătoriei (alegerea perechii de către părinţi, pretenţii legate de zestrea fetei, sau renunţarea la costumul popular), nu înseamnă neapărat că s-a renunţat la frumoasele obiceiuri ce se desfăşoară pe parcurs. Acestea încă se menţin şi au darul de a transforma această ceremonie într-un fastuos spectacol.

279

Moartea şi înmormântareaObiceiurile legate de momentul morţii şi al înmormântării

sunt cele mai numeroase dintre toate celelalte din ciclul vieţii.Aceasta deoarece poporul crede că prin gesturi, cuvinte şi

bocete se poate acţiona şi în acest caz asupra forţelor binevoitoare sau cele potrivnice, şi omul se poate pregăti pentru marea trecere.

Trebuie să înţelegem însă că ansamblul de practici şi ritualuri menite să asigure mortului călătoria spre lumea de dincolo şi să-i ferească pe cei vii de revenirea lui într-un mod care ar putea să le pricinuiască anumite pagube, nu se înscrie în aşa numitul cult al morţilor cunoscut popoarelor antice sau orientale. Marea despărţire este un moment de jale, de durere, atât pentru familie, cât şi pentru comunitate. La înmormântare ia parte întregul sat, participarea este dictată de criterii ale bunei cuviinţe, legăturile de familie, cât şi de starea socială a celui mort. Vârsta, alături de cauza morţii, determină afluenţa celor ce însoţesc pe cel decedat.

Atunci când este înmormântat un tânăr necăsătorit sau o fată de măritat, ceremonialul înmormântării se organizează sub formă de nuntă. Unii dintre săteni au un rol bine stabilit în timpul înmormântării, aşa fiind: groparii, stegarii, femeile care bocesc, sau cei ce fac jocurile de priveghi.

În credinţa oamenilor din Glob, ca a tuturor românilor, moartea nu vine decât rareori pe neaşteptate, ea este vestită prin anumite semne.

Semnele prevestitoare după care globenii pretind că îşi dau seama că le moare cineva apropiat sunt:

- cântecul cucuvelei, ziua, pe casă sau în apropiere;- căderea pe neaşteptate a unor icoane şi oglinzi din cui;- pocnirea meselor, scaunelor, grinzilor casei;- cântarea cocoşească a găinilor;- săpatul pământului cu labele şi urlatul câinelui;- bătutul ochilor, la care se adaugă şi visele (apă tulbure,

morminte proaspete, căderea dinţilor etc.).Un obicei plin de duioşie, care mai rar se întâlneşte în Glob,

este cel al „iertării”. Când un bărbat sau o femeie în vârstă simţeau că se apropie sfârşitul, cereau să fie chemat preotul pentru a se

280

mărturisi şi a primi cuminecătura (împărtăşania). După aceasta, simţindu-se curat şi demn de a fi primit de Dumnezeu în împărăţia sa, îi chema în jurul său pe toţi cei apropiaţi: soţia, copiii, nepoţii, fraţii, vecinii, precum şi pe aceia de care bolnavul îşi aducea aminte că i-a supărat cu ceva în viaţă. De la fiecare îşi lua rămas bun şi le cerea iertare, apoi „le cricea” (le sugera) cum să-şi împartă moştenirea, să se ajute între ei şi să trăiască în bună înţelegere ca şi până acum. De asemenea, îşi exprima ultimele dorinţe, chiar şi cele legate de înmormântarea sa, fapt ce poate fi răstălmăcit ca un fel de a privi moartea cu linişte, cu tărie, ca pe un fenomen inevitabil, acceptat cu stoicism. Credem că obiceiul datează de pe vremea când şi Globul, ca întreg sudul Banatului, era militarizat şi baza societăţii o forma comunionul sau familia grănicerească ce reunea în aceeaşi avere fraţii, copiii lor şi toate rudele apropiate şi buna lor convieţuire era asigurată de capul familiei (pater familias).

Sunt în Glob bătrâni care-şi pregătesc cu minuţiozitate uimitoare tot ceea ce le trebuie pentru înmormântare, de la haine, lumânări şi tămâie până la făina de colaci, ţuica şi chiar sicriul.

Când se apropie „ceasul”, se pregătesc hainele curate, „luminile” pentru ieşirea sufletului, cele ce vor străjui până în ziua înmormântării. Femeile casei spală rufele murdare din casă, întrucât în timpul cât este mortul în casă şi încă 9 zile după aceea, spălatul este interzis cu desăvârşire.

Femeile care veghează pe cel ce trage să moară au mare grijă ca în clipa cea din urmă acesta să aibă câte o lumânare aprinsă în mână şi la cap. În satul nostru se crede că cel ce a murit fără lumină umblă pe lumea cealaltă rătăcind prin locuri pustii şi întunecoase, din care nu poate ieşi până ce nu primeşte de pomană câte o lumânare de ceară, cu care călătoreşte pe calea cea lungă, până la locul de odihnă veşnică.

După deces, mortul este spălat şi bărbierit (dacă este bărbat). Se deschid uşile şi ferestrele casei, se acoperă oglinzile şi se opreşte ceasul.

Spălatul mortului la ieşirea din viaţă, ca şi prima baie a nou-născutului la intrarea în viaţă, are în concepţia globenilor harul

281

curăţeniei spirituale, omul trebuie să păşească în viaţă neprihănit şi tot astfel trebuie să plece.

După ce se termină spălatul, cel mort este îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase. Atunci când din nefericire se stinge din viaţă o fată mare sau un june, aceştia sunt îmbrăcaţi ca mireasă sau mire.

Apoi mortul este aşezat pe masă cu faţa în sus, cu capul spre răsărit, iar cu picioarele spre apus, semn că este pregătit de drumul fără întoarcere.

Masa este aranjată de către femei cu: pânzăici cu şipcă la margine, procoviţi (mai nou cuverturi pluşate), două trei măsaie la cap cu dantelă şi pui şi o pernă dantelată sub cap.

Picioarele se leagă cu o sfoară roşie; mâinile se aşează cruciş pe piept, totdeauna dreapta peste stânga. În mâna dreaptă i se pune o lumânare, iar pe piept o turtiţă din ceară. Apoi într-un buzunar sau în sân se pun nouă monede cu care să plătească cele nouă vămi prin care trece, pentru a-şi putea răscumpăra păcatele.

Prin tragerea „argelor” se anunţă decesul, întregului sat şi începe perioada de doliu. Începând chiar cu prima seară, rude, vecini, prieteni şi alţi săteni de aceeaşi vârstă cu cel dispărut vin la priveghi. Cu decenii în urmă, ca să alunge somnul celor prezenţi şi ca să marcheze momentul despărţirii de cel mort, se desfăşurau jocuri ce stârneau hazul; dintre acestea amintim: Capra, Calul, Cu ursul, Stupul.

În timpul cât stă mortul pe masă femeile vin şi aduc lumânări, flori şi „se cântă”, adică bocesc. Foarte interesante sunt bocetele cântate de femeile din Glob, care le improvizează pe loc:

„Mitre, o nu mă auziLa mine să ce răspunziNuma o vorbă să-mi vorbeşciDoru să mi-l potoleşci.Aşa rău ce-ai supăratDe pe masă ce-ai culcat.Pe masă între fereşciŞi cu mine nu vorbeşci.”

282

În bocetele globenilor e cântată, la modul descriptiv, viaţa satului, de care cel mort se desparte, munca câmpului, pământul, soarele, câmpul cu flori:

„Ioane, de şe nu ce-ai rugatMoarcea când s-o apropiatSă ce lase să trăieşciCopilaşii să ţî-i creşci.C-o nu şcii, tu, Ioane, bineC-o fi rău făr-cineCă, Ioane, cât ai trăitNişi un bine n-ai avut.Pe doda, să faşi bineS-o ierţiCă, Ioane, nu ce-o grijat,Ioane, ce-o şi năcăjât,Că, Ioane, nu o putut,C-o avut lucru prea mult.C-o nu şcii tu, Ioane, bineCă săracu-i numit răuMâncă mult şi rupe rău.Unge şăge mult cupringeCare treşe mi-l împingeŞi-l mână din cot în cotCă săracu n-are loc.Da, Ioane, unge ai plecatDe-aşa mândru ce-o-mbrăcat ?”270

Unele femei în bocetul improvizat ad-hoc roagă pe cel mort, atunci când va ajunge dincolo şi se va întâlni cu rudele lor, să le ducă veşti despre copiii care au crescut, despre cum s-au descurcat singure cu întreţinerea casei şi lucrul câmpului etc.

Atunci când moare o fată sau un fecior, în bocetul lor femeile cele mai pricepute folosesc simboluri arhaice: bradul drept logodnic, înmormântarea ca nuntă. Ele îşi iau asupra lor rolul de mediator între lumea părăsită de tânără sau tânăr şi lumea de dincolo, pentru care se pregăteşte de plecare. Versurile din 270 Bocete culese de profesor Mircea Ţur;

283

ceremonialul de înmormântare din zona Globului „concretizează imagini minunate, credinţe şi practici, o serie întreagă de ritualuri prilejuite de acest important eveniment”.

Cântecul zorilorStrigarea zorilor se face foarte devreme, când se îngână ziua

cu noaptea şi satul este încă adormit, e cufundat în tăcerea nopţii.Cântecul este oarecum strident, dar are un efect profund,

pentru că drama unei familii, căreia i-a murit cineva drag, este o realitate dureroasă, la care participă întregul sat.

De îndată ce mortul a fost aşezat pe masă, sunt chemate bocitoarele care oficiază o datină foarte veche. Aşezate la fereastră, cu faţa către răsărit ele „se cântă” mai mult strigat:

„Scoală, Ioane, de pe masăUice, zorile se varsăŞi cocoşii or cântatŞi tu nu ce-ai mai sculat.Cred că moarcea ce-o înşelatŞi altă casă ţi-o aflat,De la copii ce-o luvat.Da de şe nu ce-ai rugatMoarcea când s-o apropiatSă ce lase să trăieşciCopilaşii să ţi-i creşci.C-o nu şcii tu, Ioane, bineC-o să fie rău fără cine.Că săracu-i numit răuMâncă mult şi rupe rău.Unde şade mult cuprindeCare trece mi-l împingeŞi-l mână din cot în cotCă săracu n-are loc.C-aşa-i săracu între străiniCa şi pomu între spini.Spinu creşce-n lung şi-n latIar pomu rămâne uscat.”

284

Această variantă de bocet „se cântă” femeilor sau bărbaţilor morţi de timpuriu şi care au copii de crescut, plecarea lor lăsând în urmă multă durere.

După ce zorile sunt strigate de trei ori, femeile se prind de braţ şi ocolesc satul rostind aceleaşi versuri.

La întoarcere ele intră în casă, rostind o altă variantă, prin care încearcă să scoale mortul:

„Mitre, zorile se varsăIa scoală-ce de pe masă.Că noi mulce ne vorbim,Satu ca să-l ocolimCrezând că ce găsâm.Ocolirăm satu roatăDe să miră lumea toată.Ne întoarcem iar acasăŞi tu, Mitre, îşi tot pe masă.Scoală-ce doar un minutCă un ceas ţ-o fi prea mult.Dar n-ai grai, nu mai vorbeştiDe mâine ne părăseşti.”271

Văzând că nu-l pot scula de pe masă, bocitoarele îi dau sfaturi ce să facă, pe ce cale să meargă ca să ajungă în rai.

Atunci când din nefericire se stinge din viaţă o fată necăsătorită sau un june, bocitoarele „se cântă” astfel:

„Zorilor, surorilorŞe-aţi grăbit voi, să ieşiţi,Că Floarea nu s-o trezât.Toată lumea s-o sculatŞi la lucru o plecat.Dar tu, Floareo, şe-ai păţâtDe nu ce-ai mai pomenit ?Ori moarcea ce-o oprit ?Floareo, mami, nu ţî milăDe florile din grădină,De floarea de liliac

271 Ibidem;285

Şi de junii tăi din sat ?Or n-ar fi fost mai bineS-auzâm că peţâtori îţ vine.S-auzâm arzele trăgândCununia ta vestând.Da, auzâ-le cum tragAu, Floareo, stăuri ele facŞi toată lumea şcie,Că-i moarce, nu-i cununie.Ele dau vestea în satCă e vremea de plecat.”În Globu Craiovei, ca de altfel în toată Craina bănăţeană,

Almăj şi aproape în tot Banatul, se păstrează şi astăzi un străvechi obicei, ca ceremonialul de înmormântare pentru tinerii necăsătoriţi să fie organizat ca o nuntă. La capul lor se pune un brad, chiar şi atunci când sunt tineri căsătoriţi, numit „suliţă”.

Când moare cineva tânăr, un grup de feciori pleacă la pădure şi taie un brad tânăr, lung de patru-cinci metri.

La marginea satului tinerii sunt aşteptaţi de un grup de femei care îi însoţesc şi „se cântă” astfel:

„Bradule, brăduţ cu jaleUnită-ce prin crenzi la valeDe-astă noapce de la un şiasTrei ficiori mi s-or sculatŞi la pădure or plecat.Pădurea s-o ocoleascăBradule, să ce găsască.Înalt, brade şi frumosCa să ne fii de folos.Ce-or tăiat şi ce-or legatŞi ce-or coborât în sat.Să ce ducă până acasăMuierile să ce-ocoleascăŞi mândru să ne chicească. Să ce ducă la mormântLu Măria să-i ţâni de urât.

286

Că pe lume nu i-o fost datSă aibă un alt ortac.”Pe drum, bradul este udat cu apă de către femeile ieşite la

porţi, iar băieţii sunt cinstiţi cu „răchie”, dată de pomană.Ajunşi acasă, bradul este împodobit cu flori, panglici colorate,

iar în vârf se pune o batistă. Astfel aranjat, el se aşează lângă casă până în ziua înmormântării. În cortegiul funerar bradul este purtat de către tineri şi însoţit de femeile care „se cântă” (bocitoare):

„Uice, Ioane, pe fereastrăŞi vezi ce-i la cine-n casăŞi fă, Ioane, un ocolŞi vezi şe-i în obor.Multă lume adunatăAşceaptă să ce petreacă.Ioane, de cine m-aş rugaPringe rău şi nu pleca.Ieşişi, Ioane, din oborPlecaşi pe drum fără dor.Roagă-ce de căişoriŞi de purtătorul lorCa să dea, Ioane, ocolSă ce-ntoarcă înapoi.Că de-acas când ai plecatUşile ţi s-or încuiat.Cheile ţ-or rugini,Acas nu vei mai veni.Copilaşii ce-or căutaÎn zadar tata or striga.Şi tu, Ioane, ai plecatPe un drum nemaiumblat.Pe un drum nepetruitDe dincolo de mormânt.”La Glob se obişnuieşte ca să „se cânte” pe o melodie jalnică

tot timpul, din momentul morţii până la întoarcerea de la cimitir. Toate femeile care vin cu lumânări şi flori încep să bocească de

287

cum au intrat în casă şi în general de la răsăritul până la apusul soarelui.

În ziua înmormântării, după ce preotul „a citit” mortul în cameră, acesta este scos în faţa porţii, unde urmează slujba de pomenire. Cei ai casei rămân câteva minute înăuntru, în ideea ca niciunul dintre ei să nu-l urmeze pe cel mort.

De la casa mortului şi până la cimitir, întregul cortegiu funerar face mai multe popasuri, prilej cu care rudele decedatului, prietenii şi vecinii îi cinstesc memoria dăruind câte o molidvă. În felul acesta cel dispărut trăieşte încă în memoria vie a colectivităţii.

La groapă, preotul este cel care oficiază înhumarea. După ce se citeşte şi se cere îndurare divinităţii pentru iertarea păcatelor, preotul stropeşte cu vin groapa şi mortul, apoi aruncă peste sicriu o mână de pământ. În fine, groparii care au săpat groapa o acoperă la loc şi aranjează frumos crucea şi bradul, atunci când e cazul.

La ieşirea din cimitir toţi cei prezenţi sunt trataţi cu un pahar de ţuică.

Întorşi de la cimitir, cei poftiţi la pomană se aşează la masă. Locul care ar trebui ocupat de cel dispărut rămâne gol, de scaunul acesta se sprijină un băţ, frumos împodobit cu flori, pe care se încolăceşte o lumânare de ceară galbenă, care va sta aprinsă cât ţine rugăciunea făcută pentru masă.

La Glob, pomenile pentru pomenirea mortului sunt impresionante prin bogăţia bucatelor ce se servesc cu atâta generozitate de către urmaşii săi.

Cum este şi firesc, încet-încet, despre cel mort se vorbeşte tot mai puţin, pentru că apar alte evenimente ce captează atenţia locuitorilor satului.

Totuşi există o ritmicitate descrescândă, nişte date fixe când morţii sunt pomeniţi şi readuşi în memoria celor vii pentru câtva timp. Pomenirea morţilor în satul nostru Globu Craiovei se face la următoarele termene:

- în ziua înmormântării;- la nouă zile (când cel mai adesea se dă pomană copiilor);- la patruzeci de zile (şase săptămâni);- la şase luni;

288

- la şapte ani;- la praznic.Credulitatea din antichitate în setea decedatului este oglindită

în unele ceremonii funerare. Slobozirea apei – a doua zi, la nouă zile, când se dau şi haine de pomană şi la şase săptămâni. Un grup de femei şi copii merg pe Cheile Globului, unde apa este curată, şi aranjează pe mal colaci cu lumânări aprinse. Pe o piatră se aşează un prosop, iar fiecare femeie ia cu cana apă şi pun de 24 de ori, câte vămi are de trecut cel decedat.

Într-o coajă de dovleac bine copt se pun 24 de boabe de grâu şi o lumânare aprinsă, iarăşi pentru a fi plătite vămile. Celor prezenţi li se împart: colaci, bani, fructe şi dulciuri.

Tot legat de pomenirea celui plecat în lumea cealaltă, trebuie să amintim obiceiul ducerii pomenii la primul mort care-i succede.

În dimineaţa înmormântării, pe la ora 10, trei femei dintre cele mai apropiate rude ale ultimului înmormântat vin cu un coş frumos împodobit în care au un colac mare împletit, cu lumânări aprinse, ouă roşii, dulciuri şi fructe, la casa celui ce se află pe masă.

Femeile ridică coşul până în faţa mortului şi rostesc cuvintele:„Am venit la cine Cu colac şi cu luminăSchimbul pe o săptămânăSă-i duşi lu Mitru…”După aceasta colacul se taie în bucăţi şi se împarte celor

prezenţi. Prin bocet femeile îl roagă pe cel mort ce veşti să-i ducă celui decedat înaintea lui.

În Globu Craiovei se mai păstrează un foarte frumos obicei tot pentru pomenirea morţilor şi anume acela că la horele din sat cel ce joacă înainte dă de pomană unui mort drag lui „jocuri şi cântece” îndrăgite cândva de acesta.

Se joacă brâul şi hora, apoi un muzicant anunţă ofranda astfel: „Aceste jocuri şi cele ce vor urma să fie de pomană lu cutare”. Se păstrează câteva momente de reculegere, după care se cântă o doină, apoi jocul „chiocitul” şi buna dispoziţie se instalează din nou.

289

Doliul, ca un simbol al legăturii temporare între cei vii şi cei morţi, se respectă cu sfinţenie şi la Glob.

Vreme de cel puţin un an, familia decedatului se supune unor norme restrictive precum: petrecerile, jocul şi cântecul. Femeile îmbracă haine cernite, unele chiar pentru întreaga viaţă. La bărbaţi, doliul este exprimat prin păstrarea bărbii timp de şase săptămâni şi purtarea unei panglici negre la căciulă sau pălărie.

Cântecul zorilor, jelitul în casă, pomenile şi funeraliile cuprind concepţii şi credinţe în „viaţa de dincolo”.

Ceremonialul de înmormântare mai are şi menirea de a umple pentru cei vii golul ce s-a produs prin plecarea unuia drag lor, de a restabili echilibrul social stricat prin moarte şi acceptarea noii stări create.

c) Obiceiuri care însoţesc viaţa pastoralăMăsuratul oilor sau nunta oilorPăstoritul reprezintă una dintre cele mai vechi ocupaţii ale

oamenilor din satul nostru. Cu toată importanţa majoră ce a revenit creşterii animalelor în trecut, ea nu a fost nicicând singura ocupaţie a globenilor. Întotdeauna s-a îmbinat în mod armonios cu cultura plantelor şi a pomilor fructiferi. Acestea au fost ocupaţiile de bază ale oamenilor din satul nostru şi nu doar una din ele.

Păstoritul şi creşterea bovinelor a fost de-a lungul vremii o sursă importantă pentru câştigarea mijloacelor de trai ale locuitorilor, de aceea ei au manifestat o grijă deosebită pentru sănătatea şi protecţia animalelor.

Practicile de protejare a animalelor s-au manifestat sub diverse forme în cadrul vieţii pastorale din Globu Craiovei: împărţitul „corastei”, răscucăitul, măsuratul oilor sau nunta oilor şi răznitul oilor.

Până în zilele noastre s-a păstrat obiceiul de a împărţi „corastă”, adică brânză dulce obţinută din laptele „crud”, muls în primele zile după fătare. Acest obicei se făcea din dorinţa de a influenţa cantitatea de lapte pe care o dădeau vacile sau oile. Femeia care primeşte corasta pune în vasul gol sare, făină sau tărâţe, cu urarea: „aşa cum curge ploaia din cer, aşa să meargă

290

laptele în <<şofei>>” (vas din lemn uşor în care se mulgeau animalele).

Dar obiceiul cu cel mai mare impact în viaţa crescătorilor de animale este „măsuratul oilor sau nunta oilor”.

În funcţie de numărul oilor crescute, văratul lor se face de către fiecare familie sau prin „ortăcire” la stânele de la Trogaşă, Cioaca, Trestie, Vârul Înalt, Poiana Bruscanu sau în Munţii Cernei. Pe unele hărţi, teritoriul stăpânit de satul nostru în aceşti munţi este trecut cu numele de „Groapa lui Fişteag”, după numele primarului aflat în funcţie atunci când satul nostru a fost înzestrat cu acest teritoriu, la constituirea Comunităţii de Avere.

Pâlcurile de oi erau formate din 200-250 de capete, ortăcirea făcându-se după rudenie, vecinătate sau prietenie. Înainte şi după Sfântul Gheorghe (23 aprilie), este perioada de organizare a „pâlcului” şi a pregătirii „săciurilor” şi a colibei de la stână. Cei ortăciţi merg şi fac reparaţiile de rigoare, curăţă totul în jurul colibei şi apoi cel mai bătrân dintre ei arde gunoiul ca să alunge spiritele rele din jurul turmei şi să o ferească de „joaveni” (animale sălbatice).

Până la sorocul urcării la stână, fiecare familie se străduieşte să îngrijească oile cât mai bine, ca să obţină o cantitate cît mai mare de lapte la măsurătoare.

Tot în perioada aceasta se stabileşte cu câţi bani trebuie să contribuie fiecare pentru sarea oilor şi plata păcurarilor de „uric” pe întreaga vară.

Aşa cum am văzut, la Sfântul Gheorghe, oile sunt mulse aidoma ca la măsurătoare, ca stăpânul să vadă cam ce producţie va obţine în vara respectivă.

Măsuratul oilor se derulează pentru stânele din apropierea satului în mod festiv de aproape întreaga comunitate a satului, pentru că şi cei care nu cresc oi sunt invitaţi.

De obicei, oile sunt urcate la pâlcuri vineri după „năprăor” pentru a fi păstorite împreună. Vineri seara nu îşi mulge fiecare oile, ci la comun, ca ele să nu rămână cu lapte în uger.

Sâmbătă dimineaţa oile merg la păşune, iar la amiază începe mulsul pentru măsuratul laptelui. Fiecare stăpân îşi mulge oile lui,

291

pentru că el doreşte să obţină o cantitate cât mai mare de lapte. În satul Globu Craiovei, aşa cum arătam mai sus, laptele se cântăreşte pentru a se stabili câtă grăsime conţine şi ce cantitate revine fiecăruia pe timpul verii. De asemenea, se practică obiceiul ca de Sfinţii Petru şi Pavel să se facă o a doua măsurătoare, deoarece unele oi sunt slab productive şi după câteva săptămâni se „înţarcă”, nemaiavând lapte.

Ortacul cu cea mai mare cantitate de lapte este declarat „baci” şi va lua primul caşul de la oi. Nu întotdeauna stăpânul cu cele mai multe oi avea şi cel mai mult lapte. Cantitatea de lapte obţinută pentru fiecare oaie demonstrează cum au fost îngrijite oile şi este mândria fiecăruia.

La stână, în ziua măsuratului, în căldarea mare, se prepară „zeama”, un fel de papricaş foarte delicios la gust. De acasă fiecare familie aduce miei fripţi, umpluţi cu drob, prăjituri şi ţuică.

După ce s-a terminat mulsul şi măsuratul, baciul anunţă: cantitatea de lapte obţinută de fiecare, ordinea în care se ia laptele şi „se umblă”, adică se păzesc oile. Urmează ospăţul şi jocul în sunetul muzicii. Spre seară alaiul coboară în sat cu caşii puşi pe prăjină, păcurarii „chiciţi” cu frunză verde, iar femeile cu „brenta” acoperită cu frumoase măsaie cusute cu pui; petrecerea continuă la casa baciului.

Din laptele de la stâne se prepară doar caş şi urdă.Pâlcurile de la Poiana Bruscanu şi Vârul Înalt, la 1 iulie,

urcau oile în Munţii Cernei, ei practicînd o semitranshumanţă.În urmă cu 100-120 de ani, unii locuitori din Glob, care au

colibele situate la Micşapadinii şi Croul cu Aluni, situate la hotarul cu Mehadica, obişnuiau să se ortăcească cu vecinii lor din acest sat şi să urce oile la stână în Munţii Semenic. Aşa s-a născut în Glob „balada oilor pierdute”.

Bunica şi mama mea, care au crescut la colibele situate pe dealurile amintite, mi-au povestit următorul episod: „Într-o vară păcurarii plătiţi să păzească oile ortăcite ale megincanilor şi globenilor, în timpul unei ploi torenţiale, au pierdut pâlcul, oile au fugit speriate de fulgere şi trăsnete. Le-au căutat ei singuri zile în şir, dar fără niciun rezultat. Le-au venit în ajutor şi stăpânii oilor,

292

dar nu au dat de turmă, decât după şase săptămâni, când au găsit oile sătule, odihnindu-se într-o poiană însorită, păzite de câini. Aceştia erau slabi şi înfometaţi, nefiind hrăniţi de atâtea zile.

Stăpânii, de bucurie că turma era întreagă şi pentru devotamentul câinilor, au tăiat două oi şi le-au dat să mănânce pe săturate. Aceştia au făcut indigestie şi au murit aproape toţi. De părere de rău, păstorii au cântat cu jale <<balada oilor pierdute>>”.

Unele tratamente de medicină veterinară populară practicate de globeni erau însoţite de rostirea câtorva versuri, într-o anumită manieră şi dublate de o mimică aparte, adică erau descântate.

Astăzi în satul nostru au dispărut aceste tratamente terapeutice ale descântatului.

Răznitul oilor sau despărţitul pâlculuiÎn 7 septembrie toate pâlcurile coboară cu oile în sat, acest

obicei străvechi şi-a păstrat acelaşi fast, în ciuda trecerii anilor.Păcurarii, cei care se ortăcesc în primăvară, unindu-şi oile în

pâlcuri, spre sfârşitul verii (Sfânta Marie Mică, 8 septembrie), hotărăsc să răznească oile, ca fiecare să le păstorească singuri sau în turme mai mici de 30-40 de oi. În această zi, de dimineaţă, baciul şi ceilalţi ortaci însoţiţi de muzică merg la locul unde se află oile. Aici în căldarea mare se fierbe „zeamă”de oaie. Până e gata mâncarea ei joacă câteva hore şi ardelene, plini de voie bună. După joc, baciul alege cel mai frumos berbec al turmei. Femeile îl împodobesc cu flori şi ciucuri coloraţi. Odată împodobit, berbecul este luat de un copil care, după ce-l sărută între coarne, este „slobozit” simbolic în turmă, cu urarea că la primăvară să aibă şi mai mulţi miei.

După care baciul le spune celor prezenţi: „Apăi, dragii mei, să petrecem cu bine în continuare, că anu o fost bun, n-am avut pierderi de oi şi nici năcazuri cu pâlcul, iar alt an, să ne întâlnim din nou sănătoşi, cu toţii la alt răznit”.

Cântă muzica, se cinstesc din sticlele cu răchie nouă, se mai joacă, în timp ce femeile împart „zama” şi aştern bunătăţile aduse gata preparate de acasă.

Când ospăţul s-a terminat fiecare ortac îşi ia oile şi le duce fie la colibă, fie le păstoreşte în jurul satului.

293

Din păcate, aceste frumoase obiceiuri legate de creşterea oilor vor dispărea cât de curând, deoarece numărul acestora a scăzut dramatic în satul nostru, rămânând doar două pâlcuri.

Tradiţii şi obiceiuri legate de fenomenele meteorologiceUnele fenomene meteorologice precum: ploile în averse,

tunetele şi fulgerele, secetele prelungite, au generat teamă şi, în timp, unele obiceiuri.

Săgeata trasă de către daci în cerul înnourat şi ameninţător, credem că are o corespondenţă în datină următoare din Glob: când era ploaie mare, urmată de grindină, se aşeza în curte un topor cu tăişul în sus, ca să înceteze cât mai curând, sau se aruncau tăciuni aprinşi.

În verile cu secete prelungite, când recoltele erau ameninţate, preotul înălţa şi mai înalţă şi astăzi rugăciuni în biserică către Sfântul Ilie ca să se îndure şi să ne trimită ploi. De Sfânta Marina (17 iulie) nu se lucrează, pentru că ea este cea care ne ocroteşte de fulgere şi trăsnete.

Tot vara, în timpul secetelor, oamenii obişnuiau să organizeze paparuda. O femeie gravidă este înconjurată cu frunze de boj şi plimbată prin sat, împreună cu un grup de copii, care cântau ca să atragă femeile la porţi. Acestea aduceau apă în găleţi şi stropeau paparuda. În acelaşi timp îi dăruiau atât ei cât şi celor ce o însoţeau: brânză, făină, răchie, slănină şi bani.

Femeia gravidă este simbolul rodniciei, iar verdeaţa, simbolul vegetaţiei bogate.

Astăzi, când satul nostru a intrat într-un amplu proces de modernizare, trebuie să ne străduim să păstrăm aceste obiceiuri şi tradiţii, chiar şi numai în mod festiv, pentru că ele sunt ca un izvor cu apă puţină, ce picură în stropi din ce în ce mai mici, fiind aşa cum zicea savantul patriot B.P. Haşdeu „suveniri naţionale”, menite să ne menţină în istorie.

Dalboşeţ, 9 iulie 2010

294

GLOSAR

Aarge = clopote bisericeşti;aretul Globului = ţinutul Globului;avlie = curtea bisericii;(a) acera = a pândi;arminţie = taxă la intrarea în piaţă;acou = butoi de 50 l;(a) astruca = a acoperi;

Bbobonţ = bomboană;bumb = nasture, pastilă;beşait = act oficial de înştiinţare;buzumenit = buimac, năuc;(a) bogicăi = a căuta, a sonda;bobic = sferă, bilă;(a) boscorogi = a cicăli;biantăr = funcţionar;blid = farfurie;boată = băţ;burduş = sac confecţionat din piele de viţel;buriu = butoi pentru ţuică;(a) bucta = a nu reuşi la un examen;bagice = clopote pentru cai;biceag = bolnav;băşcăşit = despărţit de cineva apropiat;(a) băia = a mângâia;bătaie = război;băceală = bătătură la ţesutul pânzei;(a se) boboci = a se umfla, a se inflama;briptă = briceag;bunari = fântână;(a se) burduşi = a se cotonogi, a se ticsi;băni = băi;

295

brădâne = butoi de 2 cazane pentru fermentat prune;buiezi = buruieni;bucliuc = gunoi de grajd;baieră = şnur împletit la traistă;băgic = fontă, tuci;

Cciuciur = izvor;cătană = soldat, militar;chită = buchet de flori, legătură;crumpei = cartofi;cumpanie = companie militară;cune = cuie;costâş = în diagonală;coşie = căruţă;cinăr = mire tânăr;căput = palton;chimeşă = cămaşă;(a) clătări = a limpezi vasele sau rufele;(a) crici = a atenţiona;(a) cuştului = a costa, a avea valoare;cuină = bucătărie;cindă = pridvor;căpară = acont;(a se) cigori = a se subnutri, a nu se alimenta din zgârcenie;(a) căpărî = a tocmi;covei = curbă;cerime = tavan;corcel = locuinţă închiriată;(a) căsăpi = a măcelări;calendăr = calendar;ches = pungă;chilăviţă = târnăcop;chindie = timp al zilei spre asfinţit;(a se) chici = a se aranja, a se găti, a repara;ciopor = turmă de animale;

296

(a) cârni = a tăia vârful lăstarilor;coleăşă = mămăligă;colaină = decoraţie;cotăriţă = coş de nuiele;cuneri = cuier;covaci = fierar;cineri = farfurie;celigă = căruţă cu două roţi;cabuz = jar;cotun = grup de case;ciupag = cămaşă femeiască;cigane = tigaie;

Ddărap = bucată;deloc = imediat;dudă = ţeavă;dârzar = cumnatul de mână al mirelui;dudău = buruieni;doan = tutun;dugheană = prăvălie;dâmp = ridicătură mică de pământ;drod = sârmă;dulece = dovleac;deschilinit = desluşit, înţeles;

Ffeştilă = fitil de lampă;funtazuri = izbucniri nervoase;fărbuice = vopsite;furtai = sfert;fruştiuc = dejun;făşâi = bărbaţi care ţin în căsătorie două surori;fişăg = cartuş;foale = pântec, burtă;frai = liber;

297

fuspod = pardoseală din scânduri;fodor = volan (la îmbrăcăminte);fuior = cânepă pieptănată;

G(a) ghicica = a nu-ţi da pace cel rău;ghinţi = dinţi;gătat = terminat;govie = mireasă;ghijă = foile în care este învelit porumbul;gavăt = mulţime de oameni;geanţ = cleanţ de stâcă;gârgă = spate;gloată = copil;(a) glodi = a roade;goşti = oaspeţi;găitană = pompon din fire colorate;gurgui = vârful opincii;

Hhârţi = şoareci;hală = fiară din pădure (lup, urs); un om mâncăcios;

I(a se) izda = a apărea;imală = noroi;iagod = dud;istănă = adevărat;(a) izăfla = a descoperi, a dibui;

Î(a) încheptura = a se încheia la haină;(a) încelui = a înşela;împelugit = slăbănog;împărţit = repartizat;(a) îmbuna = a făgădui, a promite;

298

(a) împănjăni = a mucegăi;(a) încinge = a înconjura;(a) încinta = a înfierbânta;

Jjumărăce = bucată de slănină prăjită;joardă = nuia;

Llumini = lumânări;luvat = luat;laibăr = vestă;limpaş = felinar;lomit = încurcat, încâlcit;(a se) lovi = a se potrivi;luft = aer;lăstăviţă = covor pentru leagănul copilului;

Mmăgrin = salcâm;miluţână = medicament;măsai = ştergar, faţă de masă;(a) mâna = a trimite;muiere = soţie, femeie;mosor = papiotă de aţă;mală = uliţă, stradă;(a) mâzgăi = a se murdări;muzâcă = fanfară, taraf;mau = avânt, elan, răgaz;măreţ = încrezut, mândru;(a se) meltui = a se denunţa, a ieşi la raport;mereu = încet;mondir = echipament;morminţie = cimitir;moroni = strigoi;

299

Nnărod = nebunatic;năimit = a lucra contra cost pe pământul altuia;nădragi = pantaloni;(a se) nădăi = a înţelege;a năpusti = a părăsi;nedodat = neobişnuit, neînvăţat;

Ooţâră = puţin;oberdârzar = cumnat de mână din partea miresei;ortac = tovarăş, soţ/soţie;ochece = geam;obadă = cerc gros de fontă ce acoperă roata carului;

Ppoiată = colibă din lemn cu o încăpere;pricină = ceartă;paradaisă = roşie;părage = paradă militară;pită = pâine;pălurat = pripit;potruz = ţinută, alură;ponevos = individ cu vedere slabă;papuci = ghete, pantofi;pânzaică = cearşaf;păsui = fasole;pătron = cartuş;piparcă = ardei;plai = creion;pleu = tablă metalică;pociumb = par mic şi gros;pogace = pâine fără drojdie;porţâie = impozit;prau = praf de puşcă;postavă = albie din lemn;

300

picină = stog mic din snop de grâu;

Rronţ = cartilaj;răgăment = regiment;răiperţuri = chibrituri;răchie = ţuică;(a) râncheza = a necheza;rânios = râios;rumejână = ploaie slabă de scurtă durată;

S(a se) schimonosi = a se maimuţări;strini = străini;sâmbrie = plată;streaz = butoi mare pentru prune;(a se) sudumi = a se surpa;sobă = încăpere de locuit;strujac = saltea umplută cu păpuşoi de porumb;(a) scorbili = a scormoni, a deranja;schimoşat = schimonosit;scucială = adăpost;sâmcea = cuţit mic cu vârful ascuţit;(a) sminci = a greşi;smidă = desiş;socoată = calcul;(a se) spăimânta = a se speria;(a) sprânji = a alunga;(a) storî = a distruge, a nimici;(a) stucni = a înfrâna;straf = pedeapsă;sobori = pari rari în gard;saină = sanie;samă = grijă;sucnă = rochie;

301

Şşcarpie = canal de scurgere a apei de ploaie;şumar = pădurar;şoatăr = balastru;şiureşe = cireşe;ştrimfi = ciorapi;şlag = paralizie;şnaidăr = croitor;şol = cană;şpaţâr = plimbare;şagârt = ucenic;şlaier = voal de mireasă;(a) ştimui = la fel, a corespunde;şiuvani = vas lunguieţ din lemn;

Ttârcălici = mic, jugărit;trâmbiţă = trompetă;torogoată = taragot;(a) tuna = a intra în cameră, a bubui;topilă = crou pentru murat cânepa;tolceăr = pâlnie;târban = stomacul vitelor;târş = arac la fasolea urcătoare;(a) trăcni = a tresări;tramă = seamă;tovar = greutate;truş = buştean de lemn;

Ţţujână = sculă;ţâdulă = bon, chitanţă;ţăpligă = bucată de lemn lungă de circa 1 m;ţoale = haine;ţug = curent de aer;ţomp = bulgăre de pământ uscat;

302

Uuiagă = sticlă;urc = vânătoare;(a) ugi = a rămâne;uică = unchi;

Vvânăt = albastru;(a) vrăvi = a certa;vine = vie;vracniţă = poartă, uşă;viorint = albastru voilet;

Z(a se) zoita = a uita;(se) zdrâmboane = simulează plânsul;zorzoline = caise;zgaibă = bubă mică, rană cu coajă;znoabă = prostioară;(a se) zvidui = a se vindeca;zob = grăunţe date cailor;zăcupit = prins;zălog = garanţie;(a) zgogi = a nimeri;zămişcă = chiflă;zătoni = stăvilar;zbor = discuţie;znamăn = piatră de hotar;zăicin = ulei de floarea-soarelui.

303

Ţărani-grăniceri

Post de pază la cordonul dunărean

304

Cazarma regimentului de graniţă româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş

Protopopiatul Mehadia, 1939(din arhiva personală a lui N. D. Petniceanu)

305

Cărămidă pregătită pentru clădirea casei

Cărămidă crudă Scaune de lemn clădită pentru ars

306

Dealul Crac

Vedere spre Dealul Strenia

307

Cheile Globului

308

Căminul cultural

Casă nouă

309

Au renunţat la portul popular

Surori

310

Mireasa cu „stagariul”

Cumnatul de mână

311

Costume populare din anii 1953-1960

312

Sunt atente la orice detaliu

Legatul cârpei cu

două noduri la Glob

313

Port popular pentru fete

314

Costume populare pentru copii

315

Tinerii continuă tradiţia

316

Port popular pentru copii

317

Mala principală

Arhitectură modernă

318

Interiorul Bisericii Creştine Baptiste

Orchestra Bisericii creştine Baptiste

319

BIBLIOGRAFIE

1. Albert, Carmen Documentele Institutului Social 2003 Banat-Crişana, Ed. Mirton, Timişoara2. Antonescu, Dinu Originea dacică a arhitecturii1978 bisericilor transilvănene din lemn,

Îndrumător pastoral, Alba-Iulia.3. Bartolomeu, Ioan Schiţe istorice şi culturale despre 1892 teritoriul fostului Regiment

grăniceresc nr. 13 Româno-Bănăţean (1866-1872) Caransebeş.

4. Băcilă, Ion Monografia localităţii Mehadia.5. Binder, Pavel Contribuţii la geografia istorică a 1968 Banatului de Severin, Revista de

istorie, nr. 4.6. Birăescu, Traian Banatul sub turci, Anexe, Conscripţia

Districtum.7. Birăescu, Traian Aspectul reformei agrare a jud. 1944 Severin, 1923, în Banatul de altădată,

Timişoara.8. Bizeria, Marius, Consideraţii istorico-geograficeRudneanu, C. asupra districtului autonom al 1969 Caransebeşului în evul mediu,

Timişoara.9. Borovsky, Samu Temesmegyeis Temesvar tortenete.10. Borza, Alexandru Banatul în timpul romanilor, 1943 Timişoara.11. Botoşăneanu şi colab. Drumeţind prin Munţii Banatului, Ed. 1970 CNEFS.12. Bozu, Ovidiu şi colab. Cercetările arheologice din punctul1977 „Cetate”, com. Lăpuşnicel, jud. Caraş-

Severin, Banatica IV, Reşiţa.13. Buracu, Coriolan Cronica istorică a Almăjului, Revista 1941 Inst. Banat-Crişana, Timişoara.14. Buzan, Stelian Revista Almăjana, Ed. Tim, Reşiţa.2006

320

15. Cărăbiş, Vasile Nedeile, Craiova.196516. Ciobanu, Pavel Hora satului, studiu monografic,1970 Turnu-Severin.17. Cotoşman, Gheorghe Canonizarea Mitropolitului Iosif cel 1956 Nou, Mitropolia Banatului.18. Cristescu, Pantelimon Lucian Blaga şi fenomenul cultural 2010 bănăţean, Timişoara19. ***Ce-am în inimă şi-n gând, Timişoara.196820. Demetrescu, G. Mil. Originile şi vechimea oraşului Craiova, 1927 Arhivele Olteniei, Anul VI.21. Densuşianu, Ovid Folclorul. Cum trebuie înţeles, 1937 Bucureşti.22. Diaconovici Loga, C. Viaţa Domnului nostru Isus Hristos 1831 pentru îndreptarea creşterii tinerilor

către faptele cele bune, Buda.23. Dragalina, Patriciu Din istoria Banatului Severin, 1899 Caransebeş.24. Dragomir, Silviu Vechimea elementului românesc şi

colonizările străine în Banat, în Analele Inst. de Istorie, Univ. din Cluj.

25. Fişteag, Nicolae Monografia satului Globu Craiovei, 1939 manuscris.26. Frygyes, Pesty Istoria Banatului Severin şi a judeţului 1874 Severin, Budapesta.27. Gaga, Ligia Zona etnografică Almăj, Ed. Sport-1984 Turism, Bucureşti.28. Ghidiu, A., Bălan, I. Monografia oraşului Caransebeş, Ed. 1909 Autorilor, Caransebeş.29. Goian, Viorica Din istoria şcolilor grănicereşti 1969 bănăţene în Studii de istorie a

Banatului, Timişoara.30. Grisellini, Francesco Istoria Banatului Timişan, Ed. Facla,

Timişoara.31. Groza, Liviu Contribuţii la istoria Regimentului de

321

2002 graniţă româno-bănăţean, Nr.13 din Caransebeş, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj.

32. Groza, Liviu Grănicerii bănăţeni, Ed. Militară.198333. ***Geografia României, Bucureşti.198334. Hammer von Anton Istoria ciumei care de la 1738 până la 1839 1740 a bântuit Banatul Timişan,

Timişoara.35. Ilieşu, Nicolae Chestionar pentru Istoria Banatului.193036. Ioniţă, Vasile Glosar toponimic, Caraş-Severin, 1972 Reşiţa.37. Iorga, Nicolae Observaţii şi probleme bănăţene, Ed. 1940 Academiei Române, Bucureşti.38. ***Istoria României, Ed. Academiei, 1964 Bucureşti.39. ***Istoria literaturii române, vol. I, Ed. 1964 Academiei RPR, Bucureşti.40. Leu, Valeriu Cartea veche românească din Bisericile 1996 Eparhiei Caransebeş, Ed. Banatica.41. Luca, A. Sabin Repertoriul arheologic al jud. Caraş-2004 Severin, Ed. Economică, Bucureşti.42. Marchescu, Antoniu Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de 1941 Avere, Caransebeş.43. Martinovici, C. Dicţionarul Transilvaniei şi Banatului Istrati, N. şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj.192144. Măran, Trinţu, Documente vieneze referitoare la Groza, Liviu Banatul grăniceresc, vol. III, Ed. 2005 Nagrad, Lugoj, 2005.45. Munteanu, V. Vasile Contribuţii la istoria Banatului,

Timişoara.46. Nemiş, Vasile Despre satul lui Eftimie Murgu, Ed. 1981 Litera, Bucureşti.

322

47. Nemoianu, Petru Valea Almăjului, în Analele Banatului, 1929 Anul II.48. Nouzille, Jean Histoire de frontieres dʼAutriche et 1991 lʼEmpire ottoman, Paris.49. Oberşterescu, Dănilă Monografia comunei Lăpuşnicu Mare, 2009 Ed. Tim, Reşiţa.50. Oţetea, A. Obştea ţărănească în Ţara

Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Ed. Academiei, Bucureşti.

51. Pascu, Ştefan Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. 1971 Dacia, Cluj.52. Pârvan, Vasile Contribuţii epigrafice la istoria 1911 creştinismului daco-roman, Bucureşti.53. Petniceanu, Danciu Mehadia – vatră istorică milenară, Ed. Nicolae Gordian, Timişoara.200754. Petniceanu, Danciu Lumina de la Vărădia, Ed. Gordian, Nicolae Timişoara.200855. Popiţi, Grigore Date şi documente bănăţene (1728-1939 1887).56. Popovici, Gheorghe Istoria românilor bănăţeni, Tipografia 1904 Poporului Român, Budapesta.57. Popovici, Grigore Cronica parohială a satului Globu 1949 Craiovei, manuscris.58. Porţeanu, Al. Lupta revoluţionară a maselor 1977 populare din jud. Caraş-Severin, pentru

unirea cu România, Banatica, Reşiţa.59. Rancu, Gheorghe Istoria bisericilor ortodoxe din Almăj, Bodrog Ed. Neutrino.200760. Rugină, F. Ana Monografia şcolii din Petnic, jud. 2007 Caraş-Severin, Ed. Tim, Reşiţa.61. Dr. Sabin, Manuilă Datele recensământului general din 6 1947 aprilie 194162. Savu, I. şi colab. Notă explicativă la „Harta geologică”,

323

1968 Foaia Reşiţa (scara 1/200000)63. Scheuşan, C. Ioan Depresiunea Domaşnea – Mehadia, Ed. 1997 Banatica, Reşiţa.64. Secoşan, Elena, Portul popular, Ed. Meridiane, Petrescu, Paul Bucureşti.198465. Sima, Traian Drumuri şi cetăţi romane în Banat, Ed. 1924 Tipografia Naţională, Lugoj.66. Smeu, Liviu Almăjul în cadrul Banatului de Severin,

în manuscris.67. Smeu, Liviu Contribuţii la istoria Almăjului, Ed. 1977 Litera, Bucureşti.68. Stoica, Nicolae de Cronica Banatului, Ed. Academiei, Haţeg Bucureşti.196969. Suciu, Coriolan Dicţionar istoric al localităţilor din 1940 Transilvania, Bucureşti.70. Suciu, D. I. Documente privitoare la istoria 1968 Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropoliei,

Timişoara.71. Suciu, D. I. Revoluţia de la 1848-1849 în 1968 Banat, Bucureşti.72. Surdu, Bujor Răscoala antihabsburgică din Banat 1957 (1737-1739), Studii şi materiale de

istorie medie, Ed. Academiei.73. Szentklary, Ieno Krasso varmegye, oshajdama.74. Terfaloagă, Dumitru Monografia satului Iablaniţa din jud. 1997 Caraş-Severin, Ed. Marineasa,

Timişoara.75. Turchany, Tihamer Krayso-Szoreny Megué Törtenétte 1906 (Istoria jud. Caraş-Severin), Lugoj.76. Ţârcovnicu, Victor Istoria învăţământului din Banat până 1978 la anul 1800, Ed. Did. şi Pedagogică,

Bucureşti.77. Ţundrea, Rodica Monografia satului Petnic în 1974 manuscris.

324

78. Ţundrea, Victor Monografia satului Globu Craiovei în 1974 manuscris.79. Ţur, Mircea Globu Craiovei monografie, manuscris.197280. Udrea Stoia, I. Banatul în prima jumătate a mileniului 1943 nostru, Studii şi documente bănăţene,

Timişoara.81. Vela, Tincu N. Istoria politico-naţională, Sibiu.186582. Zaberca, M. Vasile Satul bănăţean, Ed. Timpul, Reşiţa.199283. ***Ziarul Drapelul, Lugoj, nr. 44, 1914.84. ***Observaţii ale postului meteorologic

Petnic.85. ***Arhivele de Stat Timişoara, fond. N.

Ilieşiu.86. ***Arhiva Şcolii cu clasele I-VIII Globu

Craiovei.87. ***Arhiva Primăriei Iablaniţa.88. ***Prefectura jud. Caraş-Severin pe

anul 1924, Tipografia Lugoj89. ***Adresă a Direcţiunii Regionale a

Securităţii Poporului, Timişoara, din 8 februarie 1949, Revista Vestea, nr. 4, anul 2008.

90. ***Protocolul conscripţiunii Bisericii Ortodoxe din Globu Craiovei, anul 1852.

91. ***Magyar statistikai közlemenyek 1910, Budapest, Athenaemu, 1912.

92. ***Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. I-X.

93. ***Dosarul de sistematizare al com. Iablaniţa, întocmit de Institutul de

325

Proiectări, Reşiţa, anul 1974.94. ***Istoria răspândirii credinţei baptiste

în Globu Craiovei, manuscris.

326

cred ca e foarte buna partea ta de teorie , daca vrei sa o ... Web viewICOANA CRISTESCU BUDESCU....

Documents

Transcript of cred ca e foarte buna partea ta de teorie , daca vrei sa o ... Web viewICOANA CRISTESCU BUDESCU....