Cotnari

1

1. Prezentarea generală a zonei

1.1. Istoric Printre renumitele podgorii ale ţării, o poziţie de vârf o ocupă podgoria Cotnari. În

această podgorie există o străveche preocupare a îndeletnicirilor viti – vinicole datând anterior epocii geto – dacice. În cuprinsul podgoriei s-au descoperit străvechi vetre de locuire din neolitic, aşa cum este cea de la Cucuteni (mileniile III – II î.H.). O altă veche vatră de locuire este cetatea traco – getică de pe Dealu Cătălina (secolele V – III î. H.) în care s-au găsit locuinţe de suprafaţă cu vestigii arheologice autohtone.

Primul document scris, cunoscut până în prezent, unde se pomeneşte de viile de la

Hârlău şi din împrejurimile sale, între care se află şi cele de la Cotnari, a fost emis de domnitorul Petru Muşat în secolul al XIV – lea (1384). Începând din secolul al XV-lea, referire despre plantaţiile de vii de la Cotnari apar tot mai des. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), podgoria ia un avânt şi mai important, motiv pentru care tradiţia locală i-a atribuit, în mod eronat, meritul înfiinţării podgoriei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea târgul Cotnari devine nu numai un

important centru de economie viti – vinicolă ci şi un factor de cultură umanistă. Sub domnia lui Despot Vodă (1561 - 1563), un premergător al Unirii Principatelor Române, s-a înfiinţat ,,Schola latina’’ de la Cotnari. Tot acestui domnitor îi revine meritul unui proiect de Academie domnească şi al unei biblioteci de curte.

În secolul al XVII – lea, podgoria Cotnari prosperă, devenind cunoscută şi peste

hotare prin calitatea vinurilor sale. Aprecieri privitoare la calitatea vinurilor apar frecvent în publicaţiile vremii. Într-o carte apărută la Viena, în anul 1810 se arată că,, dintre cele mai bune vinuri moldoveneşti se socoteşte cel de Cotnari’’, iar într-o lucrare apărută în anul 1832 se arată că vinurile de Cotnari sunt ,, printre cele mai bune ale globului’’. În lucrarea Rumania , apărută în anul 1900, autorul G. Bengescu arată că ,,în fruntea podgoriilor cu cele mai bune vinuri se situează cea de la Cotnari. Cu o bună îngrijire, puternicul vin auriu de Cotnari devine într-adevăr un vin nobil, asemănător Tokajului, dar mai generos şi mai uscat. Vechiul Cotnar este complet sănătos, extrem de impetuos, mult aromat şi asemănător cu vinul de Malaga din Spania’’.

În prezent, în cadrul dezvoltării generale a României, merită subliniat faptul că la

Cotnari se continuă modernizarea şi perfecţionarea tehnologiei de cultură a viţei de vie, precum şi a tehnologiilor de vinificare a strugurilor, de păstrare, maturare, stabilizare şi învechire a vinurilor, în condiţiile îmbinării vechilor practici tradiţionale cu tehnologiile moderne.

2

1.2. Poziţia geografică Prin poziţia sa geografică, între 41017’ şi 47035’ latitudine nordică, podgoria Cotnari

se plasează spre limita nordică a podgoriilor de caliatate din ţară şi chiar din Europa. Acest fapt, oarecum surprinzător, se explică printr-un complementarism interacţional al factorilor naturali, sesizat şi de scriitorul M. Sadoveanu, caracterizând zona astfel: ,,o anume combinare a pământului, o anume cumpănă a căldurii, umidităţii şi uscăciunii aerului, o anume adăpostire contra vânturilor’’. Acestui complementarism natural favorabil I s-au asociat şi condiţii social – economice avantajoase, între care tradiţia populaţiei locale de a valorifica oferta mediului încă din cele mai vechi timpuri, existenţa în zonă a oraşelor Târgu Frumos şi Hârlău, sau, în apropiere, Iaşi şi Pşcani, importante centre de desfacere şi consum a produselor, legate între ele prin căi ferate şi drumuri modernizate.

Podgoria Cotnari este alcătuită din patru centre viticole, şi anume: Cucuteni, Cotnari, Hârlău şi Frumuşica.

Centrul viticol Cotnari cuprinde plantaţiile de pe dealurile şi colinele limitrofe localităţii cu acelaşi nume. Plaiurile care au constituit nucleul iniţial al podgoriei sunt: Dealu Paraclis, Dealu Mândrului, Dealu Plaiu Nou la care s-au ataşat în timp Coasta Cătălinei, Cârjoaia, Horodiştea, Lupăria, Dealu Liteanca, Dealu Năslău, Dealu Joleşti, Dealu Drăgan, Dealu lui Vodă, Dealu Baban, Dealu lui Baltă, Zlodica, Buhalniţa, Scobinţi iar la est de Bahlui: Hodora, Arman, Cepleniţa.

1.3. Relieful Relieful, reprezentat îndeosebi prin Coasta Dealului Mare – Hârlău (dintre cursurile

superioare ale Bahluieţului şi Miletinului), separă cele două importante subunităţi geomorfologice ale Podişului Moldovei de Nord: Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei. Podişul Sucevei, reprezentat aici prin partea estică a Dealului Mare – Hârlău, se caracterizează prin predominarea platourilor structurale înalte (350 – 500 m), grefate pe suprafaţa stratelor de greso – calcare, de tipul celor din dealurile Cucuteni, Stroeşti, Cătălina, Basarab, platouri separate de văi transversale adânci, ai căror versanţi sunt puternic afectaţi de procese deluviale. Câmpia Moldovei, cu relieful său colinar, modelat pe marno – argile sarmaţiene, la un nivel evident mai coborât (200 m), se pune în contact cu Dealu Mare-Hârlău prin intermediul unui uluc depresionar, al cărui fund se găseşte la 100 – 200 m altitudine şi în lungul căruia se individualizează prin dimensiunea lor depresiunile Frumuşica şi Hârlău – Cotnari – Hodora.

1.4. Hidrografia Hidrografia este reprezentată printr-o reţea deasă, cu scurgere permanentă,

semipermanentă sau intermitentă, debite modeste şi foarte variabile în timp, mineralizare şi duritate mijlocie până la ridicată. Principalii colectori sunt: Bahluieţul superior în sectorul centrului viticol Cucuteni, având ca afluenţi mai importanţi pâraiele Buncii, Ordei, Valea Oilor; Bahluiul superior în sectorul centrelor viticole Cotnari şi Hârlău, cu pâraiele Cârjoaia, Buhalniţa, Bahlui-Pârcovaci şi Gurguiata; Miletinul superior în sectorul centrului Frumuşica, cu pâraiele Feredeni, Varniţa, Fundoaia.

Apele subterane sunt intercalate la diferite nivele ale sarmaţiului şi cuaternarului, frecvent descărcate sub forma unor izvoare, îndeosebi temporare. Stratele acvifere din zonă sau din apropiere pot fi captate pentru vie şi alte utilizări.

Se poate spune că arealul podgoriei Cotnari este relativ deficitar în ape de calitate, de unde zicala localnicilor că ,,pe cât vinul este de bun pe atât apa este de rea’’

3

1.5. Climatul Datorită poziţiei geografice, climatul prezintă caractere de tranziţie între cel

pronunţat continental est – european al Câmpiei Moldovei de la est şi cel moderat continental central – european al Podişului Sucevei de la vest. Pe planul înclinat al coastei, datorită expoziţiei generale spre est – sud – est şi a înlocuirii antropice a învelişului vegetal iniţial, predominant forestier, limita între cele două tipuri de climat a fost împinsă la peste 250 – 300 m altitudine, încât cea mai mare parte a sa şi a poggoriei Cotnari rămâne sub incidenţa unui accentuat continentalism.

Durata de strălucire a Soarelui se apropie de 2100 ore/an, temperatura medie

anuală este de 90C iar suma temperaturilor medii zilnice ≥ de 00C; 50C şi 100C depăşeşte respectiv 35000C; 32000C şi 30000C. pe suprafeţele cele mai însorite aceste valori cresc cu 200 – 3000C. Radiaţia solară globală însumează o medie anuală ridicată (113 kcal/cm2).

Precipitaţiile medii anuale sunt în jurul valorii de 550 mm, din care 370 mm în

perioada de vegetaţie, dar cu o distribuţie spaţial – altitudinală între 480 – 500 mm în culoarul depresionar şi peste 600 mm pe platourile înalte din vecinătatea coastei. Numărul mediu al zilelor cu zăpadă este de 30 – 35 pe an, cel al duratei stratului de zăpadă fiind de circa 65 de zile. Evapotranspiraţia potenţială, cu o medie de 645 mm, depăşeşte cantitativ precipitaţiile atmosferice cu 100 – 150 mm, deficitul pluviometric fiind resimţit în lunile iulie – septembrie. Efectele negative ale deficitului pluviometric se fac simţite numai în cazul secetelor prelungite, situaţii în care irigaţiile devin necesare.

Vânturile de E şi NE, spre care coasta este larg expusă, au o frecvenţă şi o

intensitate redusă, în schimb vânturile de NV, V şi SE însumează aproape 50% din frecvenţă, benefică prin componenta lor foehnică. Cele de S şi de N se canalizează mai mult în lungul culoarului depresionar. Calmul atmosferic are o valoare redusă, însă manifestă o creştere de 20 – 30 % în august – octombrie, când timpul senin favorizează maturarea deplină a strugurilor şi contribuie la atmosfera plăcută din timpul recoltării.

1.6. Solurile Solurile se etajează în funcţie de zonalitatea fitoclimatică altitudinală, începând cu

cernoziomurile pe forme joase ale reliefului (poale de versanţi, glacisuri, fragmente de terase inferioare), urmate de cernoziomurile cambice şi argiloiluviale (pe dealurile de o parte şi de alta a ulucului depresionar şi pe coasta de tranziţie până la altitudini de 200 – 250 m), continuate cu soluri cenuşii (până la altitudinea de 300 – 350 m) şi terminând cu soluri brune podzolite şi podzolice(pe substrate necalcaroase ale pantelor şi platourilor înalte). Acestor tipuri zonale li se adaugă areale importante de rendzine şi regosoluri.

4

2. Viticultura ecologică

Regiunea Cotnari este una dintre cele mai renumite zone viticole din ţară datorită calităţii deosebite a vinului produs aici.

Calitatea vinului poate fi îmbunătăţită dacă în plantaţiile viticole existente se aplică tehnologii de întreţinere ecologice.

2.1. Soiuri Sortimentul podgoriei Cotnari este constituit, din cele mai vechi timpuri, numai din

soiuri autohtone. Aceste soiuri, menţinute în proporţiile existente şi în prezent de pe vremea Domnitorului Ştefan cel Mare, sunt: Grasă de Cotnari (35%), Fetească albă (35%), Busuioacă de Moldova (10%) şi Frâncuşă (20%). Este unica podgorie din România care nu si-a modificat sortimentul după invazia filoxerei.

2.2. Accidente în plantaţia viticolă Există factori climatici care influenţează în mod negativ creşterea şi fructificarea

viţei de vie, cantitatea şi calitatea recoltelor de struguri. Dintre aceştia se pot aminti grindina, brumele şi îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de toamnă şi valurile de căldură excesivă din timpul verii.

Grindina poate produce ruperea şi rărirea lăstarilor, a frunzelor, inflorescenţelor şi ciorchinilor. Rănile produse pe organele verzi sau lignificate constituie tot atâtea puncte de infecţie pentru atacul de boli şi de diminuare a procesului de fotosinteză, când este vorba de frunze. Prevenirea pagubelor provocate de grindină prin mijloace moderne este costisitoare şi necesită investiţii mari, de cele mai multe ori nejustificate economic. Pentru reducerea infestării cu agenţi patogeni se recomandă stropirea imediat după grindină cu produse cuprice acceptate în agricultura ecologică (zeamă bordeleză, etc).

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, care survin după pornirea în vegetaţie a viţei de vie, pot afecta organele verzi ale butucului în mod diferenţiat, în funcţie de fenofaza când survin şi nivelul de scădere al temperaturilor sub valoarea de 00C.

Valurile de căldură excesivă, de obicei stânjenesc desfăşurarea unor procese fiziologice şi provoacă accidente de natura unor arsuri pe frunze şi struguri, fenomene de veştejire prelungită a frunzelor, de şiştăvire şi cădere a boabelor până la uscarea butucilor. Preîntâmpinarea unor asemenea manifestări se poate asigura prin folosirea irigării, evitarea înfiinţării de plantaţii acolo unde asemenea fenomene au frecvenţă regulată, eliminarea din sortiment a soiurilor sensibile, promovarea practică a unor tehnologii de cultură care să asigure prevenirea unor pierderi de recoltă cantitative şi calitative.

2.3. Întreţinerea plantaţiei viticole în condiţii ecologice Perioada de conversie de la viticultura convenţională la cea ecologică este de 3 ani. Tăierile aplicate viţei de vie, lucrările şi operaţiunile în verde, precum şi lucrările

solului se fac la fel ca în tehnologia de întreţinere a viţei de vie în sistem convenţional. 2.3.1. Fertilizarea în sistem ecologic Creşterea fertilităţii solurilor reprezintă una din pârghiile importante ale complexului

de măsuri tehnologice pentru realizarea de nivele ridicate ale producţiei viticole. Tehnologia de fertilizare a solurilor trebuie să cuprindă aplicarea de îngrăşăminte organice care aduc în sol importante cantităţi de elemente nutritive şi îmbunătăţeşte balanţa conţinutului de humus. Fertilizarea organică joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea vegetativă echilibrată a viţei de vie şi implicit în creşterea cantitativă şi calitativă a

5

producţiei de struguri, precum şi în asigurarea unor condiţii viitoare pentru obţinerea de producţii stabile, eficiente din punct de vedere economic şi ecologic. Îngrăşămintele organice de tipul gunoi de grajd, compost, urina de animale, zeama de gunoi de grajd, sunt recomandate pentru fertilizări în toate ramurile agriculturii ecologice şi prin urmare şi în viticultură. Întrucât îngrăşămintele organice nu sunt suficiente pentru o nutriţie echilibrată a viţei de vie, se pot aduce completări în necesarul de elemente nutritive ale acesteia prin aplicarea de îngrăşăminte minerale naturale. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice solide prezintă o serie de însuşiri şi efecte pozitive, cele mai importante fiind:

� acţiune îndelungată (3 – 4 ani), îmbogăţind solul în azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, bor, zinc, cupru, fier. Prin aplicarea unei cantităţi de o tonă de gunoi de grajd semifermentat se aduc în sol 5 kg N; 2,5 kg P2O5; 6 kg K2O; 0,5 S; 5 kg CaO;

� prin aportul de materie organică pe care-l aduc în sol şi a efectelor de afânare, îngrăşămintele organice contribuie la refacerea şi menţinerea structurii solului;

� contribuie la îmbunătăţirea balanţei humusului în sol; � îmbunătăţeşte indicii hidrofizici ai solului; � îmbunătăţeşte activitatea biologică a microorganismelor şi a microfaunei din sol; � intră în circuitul reciclării deşeurilor organice menţinându-se astfel un echilibru

permanent al mediului înconjurător.

Îngrăşămintele minerale, naturale, care pot fi folosite în viticultura ecologică sunt: Cenuşile sunt recomandate pentru conţinutul ridicat în potasiu. În această categorie

se află: cenuşa de lemne fără amestec de cărbune de mină, cenuşa obţinută din arderea paielor, gunoiului păios, frunzelor uscate, tulpinilor de porumb şi floarea soarelui.

Făina de rocă are o caracteristică importantă prin aceea că cedează elementele nutritive conţinute mai lent în soluţia solului, prelungind astfel perioada de asigurare cu elemente nutritive a viţei de vie, asigurând necesarul de elemente nutritive pentru toate fazele de consum intens. De asemenea, siliciul conţinut în făina de rocă favorizează asimilarea fosforului de către plante şi o recomandă a fi folosită la prepararea composturilor. Făina de rocă este de trei tipuri: calcaro – magneziană, fosfora – silicioasă şi granitico – bazaltică. Fosfaţii naturali calcinaţi, făina de fosforite, făina de oase, zgura lui Thomas, reprezintă importante surse minerale care conţin fosfor, calciu şi siliciu. Îngrăşămintele foliare, obţinute din alge marine. Din alga marină ,,Ascophilum nodosum’’ s-a obţinut un produs numit ,,Micro-Mist’’ folosit în viticultură ca îngrăşământ foliar, bogat în hormoni vegetali, microelemente, vitamine şi aminoacizi. 2.3.2. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor În viticultura ecologică, pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se aplică măsurile specifice combaterii în sistem ecologic. Aceste măsuri sunt prezentate în capitolul Producerea furajelor.

2.4. Particularităţile vinurilor produse la Cotnari Podgoria este profilată în direcţia producerii vinurilor albe, cu denumire de origine

controlată (DOC) şi a celor cu denumire de origine controlată şi trepte de calitate (DOCC). Grasă de Cotnari este un vin alb, în mod natural dulce. La cel cu denumire de

origine controlată şi trepte de calitate (DOCC) există o abundenţă în principalele componente. Gradul alcoolic în majoritatea anilor, depăşeşte 12% volum fără ca zaharurile să scadă sub 50g/l, aciditatea totală este suficient de ridicată pentru a imprima vinului armonie şi echilibru. Extractul sec nereducător are valori medii cuprinse între 20 şi 30g/litru, aşa încât caracterele de corpolenţă şi plinătate sunt bine exprimate. Conţinutul

6

mediu în cenuşă este de asemenea destul de ridicat, dovedind o bună încărcătură a vinului în substanţe minerale.

Fetească albă se obţine frecvent din struguri culeşi la maturitatea de înnobilare, când mustul rezultat din vinificarea lor are o concentraţie în zaharuri de minimum 240g/l. Valorile privind conţinutul de zaharuri, extract, cenuşă şi glicerol sunt mai mici decât la vinul Grasă de Cotnari.

Busuioacă de Moldova, vin alb, singular în gama vinurilor albe româneşti, este un produs original în cel mai bun înţeles al cuvântului. Se obţine din strugurii soiului cu acelaşi nume, recoltaţi târziu, motiv pentru care vinul aparţine celor cu denumire de origine controlată şi trepte de calitate.

Frâncuşa provine din struguri culeşi la maturitatea deplină, când conţinutul lor în zaharuri este de circa 190g/l. În raport cu gradul alcoolic, se încadrează în categoria vinurilor de consum curent dar nu rareori, şi în aceea a vinurilor de calitate superioară şi chiar a celor cu denumire de origine controlată.

7

3. Pomicultura ecologică

3.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii ecologice Pomicultura ecologică reprezintă o parte a agroecologiei, ştiinţă care studiază

influenţa factorilor de mediu şi a tehnologiilor asupra creşterii şi productivităţii plantelor de cultură.

Pomicultura ecologică are ca obiectiv principal prevenirea apariţiei fenomenelor negative din pomicultura de tip industrial, bazată pe mecanizare şi chimizare excesivă. În pomicultura intensivă, 76% din consumul energetic se înregistrează în sfera chimizării. Ţinând cont de faptul că numai 5 – 40% din erbicide intră în contact cu buruienile, că numai 1 – 3% din substanţa activă a pesticidelor este utilizată în protecţia fitosanitară a livezilor şi că numai 30 – 40% din îngrăşămintele chimice sunt utilizate de pomi, realizăm că cealaltă parte din substanţele chimice utilizate poluează solul, aerul, apa şi alimentele. Pe lângă efectul poluării, o parte din substanţele chimice produc dezechilibre în cadrul relaţiilor stabilite în agrosistemul pomicol. Folosirea insecticidelor duce la distrugerea entomofaunei utile şi la crearea unor rase rezistente la insecticide. Mecanizarea excesivă, mai ales în condiţiile întreţinerii solului ca ogor negru, accentuează puternic procesele de eroziune. Prin reducerea numărului de lucrări mecanizate, până la un nivel apreciat ca optim, se reduc corespunzător şi efectele negative ale mecanizării excesive.

Pomicultura ecologică trebuie să – şi aducă contribuţia la menţinerea echilibrului ecologic şi la îmbunătăţirea calităţii fructelor.

3.2. Conversia de la pomicultura convenţională la pomicultura ecologică Tehnologizarea intensivă a sectorului pomicol pe baza mecanizării şi chimizării se

constituie ca o etapă de dezvoltare vertiginoasă a producţiei la hectar, demonstrată în toate ţările dezvoltate. Pe măsura trecerii timpului s-a ajuns la o triplare a trecerilor agregatelor pe sol şi a numărului tratamentelor fitosanitare în livezi, ceea ce a făcut să se observe nu numai efectele pozitive ci şi cele negative ale etapei intensivizării pomiculturii.

Pomicultura intensivă convenţională utilizează din plin un arsenal chimic extrem de bogat, dar se îngrijeşte mai puţin de repercursiunile pe care acesta le are asupra mediului, asupra păstrării nealterate a calităţii produselor şi asupra menţinerii fertilităţii solului. Efectele intensivizării pomiculturii, precum şi consecinţele ecologice ale acesteia sunt percepute mai ales prin scăderea capacităţii pomilor de a face faţă factorilor de stres, cum ar fi: seceta, frigul, insectele, agenţii patogeni.

Pomicultura ecologică are drept scop o producţie suficientă, sănătoasă şi de înaltă valoare nutritivă, obţinută prin metode blânde faţă de natură; de asemenea, ea îşi propune să păstreze fertilitatea solului.

Trecerea de la o exploatare convenţională la una ecologică trebuie să fie foarte bine gândită şi pregătită, apoi pusă în practică progresiv, în mai mulţi ani. Perioada de conversie este de minim 3 ani, perioada în care se aplică principiile pomiculturii ecologice.

3.3. Accidente climatice produse în plantaţia pomicolă Poleiul este o pojghiţă de gheaţă care se formează pe sol şi pe tulpinile pomilor,

când în cursul iernii cad ploi însoţite de vânturi reci. Apa căzută pe plante îngheaţă brusc, înainte de a se putea scurge, iar pojghiţa de gheaţă se îngroaşă încetul cu încetul. Dacă ploaia şi vântul însoţită de temperatură negativă nu durează prea mult, pojghiţa de gheaţă formată pe pomi este subţire ca o unghie şi aşezată de regulă pe partea din care bate vântul. Dacă dimpotrivă plouă mult iar vântul suflă puternic ore în şir trunchiurile şi ramurile pomilor se îmbracă cu o carapace de gheaţă groasă de câţiva milimetri, iar în unele situaţii

8

de 2 – 3 cm sau chiar mai mult. Într-o astfel de situaţie greutatea gheţii depăşeşte limita de rezistenţă a ramurilor, care se frâng în cea mai mare parte, pomii putând fi mutilaţi. În plus poleiul mai poate produce asfixierea mugurilor sau chiar a pomului întreg. De aceea scuturarea poleiului gros de pe pomi este o lucrare necesară şi foarte urgentă. Poleiul trebuie scuturat în prima zi cu soare care urmează după formarea lui. Lucrarea se începe la câteva ore după apariţia soarelui, când poleiul începe să se desprindă singur de ramuri. Cu o prăjină despicată la capăt se sprijină fiecare şarpantă pe dedesubt, în locul unde are greutatea maximă şi se mişcă la început foarte uşor pentru a nu se frânge. Se va avea grijă ca odată cu poleiul să nu se desprindă şi mugurii prinşi în gheaţă. Dacă poleiul se desprinde greu de ramuri se aşteaptă până se mai încălzeşte aerul. Această lucrare nu trebuie grăbită şi forţată, dar să nu se piardă timpul favorabil pentru efectuarea ei deoarece în ambele cazuri se înregistrează pagube. Dacă poleiul este lăsat să se desprindă singur, el mai atârnă câtva timp pe ramuri putând frânge pe cele de rod, cu lemn mai fragil mai ales la prun. În al doilea rând, dacă poleiul continuă să rămână pe pomi mai multe zile, pericolul de asfixiere al mugurilor creşte.

Brumele când cad în perioada înfloritului pot produce pierderea totală a recoltei, dacă nu s-au luat măsuri pentru combaterea lor. Semnele care arată că este posibilă căderea brumelor sunt: timp liniştit şi cer senin spre apusul soarelui şi scăderea bruscă a temperaturii aerului, în jur de 4 – 5 0C, începând de la ora 21. Când cerul este înnourat sau când suflă vântul nu cade bruma. Cea mai utilizată metodă de combatere a brumelor şi la îndemâna oricui este fumigaţia. Fumul produs în strat gros împiedică pierderea căldurii de către pământ (aerul fiind mai rece decât pământul) şi deci menţine mai cald aerul din imediata vecinătate a coroanei pomilor.

Grindina produce pagube variabile în funcţie de mărimea şi de intensitatea ei, de durată şi de momentul când cade. Dacă bobiţele de grindină nu depăşesc mărimea unui bob de mazăre sau a unei gămălii de ac, iar fenomenul este de scurtă durată pagubele sunt neînsemnate. Grindina produce pagube foarte mari, deoarece sfâşiind frunzele micşorează fotosinteza. În plus ea provoacă răni pe fructe, lăstari şi tulpini, care constituie porţi de infecţie pentru boli. Rănile produse de grindină pe fructe, chiar dacă se cicatrizează, depreciază aspectul comercial şi calitatea producţiei. Combaterea grindinei se poate realiza prin mai multe metode, dintre care cea mai eficientă constă în lansarea de proiectile şi rachete antigrindină. O altă metodă de prevenire a formării grindinei o constituie dispersarea în nori a iodurii de argint (care împiedică cristalizarea moleculelor de apă), cu ajutorul avioanelor sau a unor instalaţii de lansare montate pe sol. Plasele antigrindină folosite în unele plantaţii de mici dimensiuni sunt confecţionate din materiale plastice. O plasă acoperă un singur rând de pomi. După atacul de grindină se recomandă stropirea pomilor cu Orthocid (Captan) 0,25% sau cu zeamă bordeleză 0,75 – 1%, produse care previn infecţiile şi favorizează cicatrizarea rănilor.

3.4. Lucrările tehnologice în pomicultura ecologică

3.4.1. Sisteme ecologice de întreţinere a solului Ca regulă generală în pomicultura ecologică trebuie practicate numai sistemele de

întreţinere şi de lucrare a solului care menţin sau îmbunătăţesc structura şi fertilitatea acestuia, previn procesele de eroziune şi au efect poluant cât mai redus. Aceste sisteme trebuie diferenţiate zonal. Sub raport ecologic şi economic cele mai indicate sisteme de întreţinere şi de lucrare a solului în plantaţiile pomicole sunt:

Cultura intercalată de plante agroalimentare în livezile tinere se poate practica cu rezultate economice foarte bune în toate zonele pomicole şi pe toate formele de relief, în primii 4 – 5 ani de la plantare, în livezile semiintensive şi intensive cu distanţe de peste

9

4 m între rânduri care să permită trecerea nestânjenită a agregatelor şi pătrunderea luminii solare până la baza coroanelor. În zonele secetoase devine necessară aplicarea irigării. Se pot cultiva intercalat plante agroalimentare cu talie joasă şi cu partea comestibilă în sol (rădăcinoase, cartofi, ceapă, usturoi) sau protejate de o coajă (dovlecei, pepeni, castraveţi), sau păstaie (fasole pitică, mazăre). Pentru reuşita deplină a culturilor intercalate, trebuie respectate următoarele reguli:

� solul din livadă să fie întreţinut grădinăreşte (cu deosebire în cazul plantelor prăşitoare);

� schemele şi distanţele de plantare trebuie astfel concepute şi aplicate, încât să permită trecerea agrgatelor.

Se pot cultiva toate intervalele sau ½ din ele, alternativ. Când se cultivă bostănoase (pepeni, dovlecei, castraveţi), vrejii acestora (când sunt încă mici) trebuie dirijaţi pe intervale tot alternativ, pentru a permite efectuarea praşilelor.

Înierbarea artificială a intervalelor dintre rânduri este sistemul de întreţinere a solului cel mai indicat pe terenurile în pantă din zonele suficient de umede, deoarece are o serie de avantaje:

� protejează solul împotriva eroziunii; � menţine şi reface structura glomerulară a solului; � permite deplasarea agregatelor printre rândurile de pomi şi în sezoanele umede; � asigură iarba pentru animale sau material pentru mulcire; � favorizează obţinerea de fructe cu pulpă mai densă, intens colorate şi cu

perioadă mai lungă de păstrare. În acest sistem se lucrează numai fâşiile de pe rânduri (0,75 – 1 m de fiecare parte

a rândului). În acest mod se îmbină avantajele înerbării cu ale ogorului lucrat. Pentru înierbarea intervalului dintre rânduri se pot folosi, fie amestecuri de ierburi

formate numai din graminee, fie amestecuri de graminee şi leguminoase. Înierbarea naturală (ţelină permanentă) a fost şi este încă practicată în livezile

clasice şi semiintensive, situate în zone umede. Înţelenirea permanentă este suportată bine de unele specii pomicole (prun, cireş, vişin, nuc). Avantajele acestui sistem de întreţinere sunt practic aceleaşi ca şi la înerbarea artificială, dar cheltuielile materiale şi cu forţa de muncă sunt minime.

Alte avantaje ale menţinerii solului din livezi înerbat natural sau artificial sunt: � asigurarea unei temperaturi mai reduse în sol, în perioadele secetoase

comparativ cu ogorul negru; � îmbogăţirea solului în microorganisme; � favorizarea înmulţirii râmelor care aerează solul contribuind la îmbunătăţirea

structurii acestuia; � creşterea proporţiei de agregate stabile în stratul de sol de la 0 – 10 cm şi a

conţinutului în humus; � reducerea spălării (deplasării spre adâncime a calciului şi magneziului). Ogorul negru constă în afânarea repetată a solului: o arătură de toamnă şi 3 – 4 (6)

praşile mecanice sau manuale, în primăvara şi vara anului următor, fără a cultiva o altă plantă printre rândurile de pomi.

În livezile tinere, deşi este destul de mult folosit ogorul negru nu este indicat pentru că este defavorabil sub raport ecologic, tehnologic şi economic. Pe terenurile în pantă favorizează eroziunea solului. Prin lucrările repetate şi prin tasare de către roţile agregatelor se produce compactarea solului şi producerea hardpanului, cu implicaţii negative asupra structurii solului şi a microorganismelor din sol; intensifică descompunerea materiei organice, reducând cantitatea acesteia în sol, îngreunează

10

circulaţia agregatelor în plantaţie în perioadele ploioase, necesită consumuri mari de energie şi manoperă.

Pentru a înlătura aceste neajunsuri, se folosesc mai multe variante ale ogorului negru şi anume: ogorul negru întrerupt şi ogorul negru combinat cu îngrăşăminte verzi.

Avantajele ogorului negru sunt: favorizează pătrunderea apei şi a aerului în sol, distruge buruienile, menţine sistemul radicular al pomilor ceva mai profund (sub adâncimea de lucrare a solului), împiedică drajonarea (prun, vişin), reduce daunele provocate de şoareci. Dacă nu este întreţinut la timp prin praşile solul întreţinut ca ogor negru formează crustă, care măreşte pierderea apei din sol prin evaporare.

Ogorul negru întrerupt se foloseşte în zone şi în anii cu exces de umiditate spre sfârşitul verii şi toamna. Solul de lucrează numai până în ultima decadă a lunii iunie apoi se lasă nelucrat, cu scopul ca buruienile ce apar să consume apa în exces şi să apere solul împotriva eroziunii. Acest sistem favorizează o coacere mai bună a lemnului lăstarilor comparativ cu ogorul negru obişnuit.

Ogorul cu îngrăşăminte verzi se recomandă în plantaţii intensive din zone cu peste 700 mm precipitaţii anual. În perioada când pomii au cerinţe mari pentru hrană şi apă (când lăstarii şi fructele cresc intens), terenul se întreţine ca ogor negru, iar după accea se cultivă cu plante ce cresc rapid.

3.4.2. Nutriţia şi fertilizarea pomilor fructiferi în sistem ecologic 3.4.2.1. Nutriţia pomilor fructiferi Particularitatea pomilor fructiferi o constituie aceea că spre deosebire de plantele

anuale, elemente cum ar fi: azotul, fosforul, potasiul, calciul şi magneziul sunt necesare în cantităţi mai mari, de ordinul zecilor de kilograme la hectar iar microelemente cum ar fi: fierul, cuprul, manganul, molibdenul, borul şi clorul sunt utilizate în cantităţi mai mici, de ordinul zecilor de grame la hectar, deşi acestea joacă un rol important în metabolismul pomilor.

Nivelul consumului de elemente minerale este determinat de: � particularităţile biologice ale speciei, soiului şi portaltoiului; � vârsta pomilor; � condiţiile ecopedologice; � sistemul de cultură, sortimentul şi tehnologia aplicată. Azotul, fosforul şi potasiul sunt macroelemente cu rol primordial în procesele de

creştere, dezvoltare şi fructificare. Azotul are un rol major în procesele de creştere ale pomilor. Azotul măreşte

rezistenţa la ger şi la atacul agenţilor patogeni a pomilor, grăbeşte intrarea pe rod a pomilor, accelerează formarea mugurilor de rod. Nutriţia cu azot trebuie menţinută într-un echilibru evitându-se atât excesul de azot cât şi deficitul acestuia din sol. Excesul de azot are consecinţe negative inducând o rezistenţă scăzută la ger şi la agenţii patogeni infuenţând negativ coloraţia şi gustul fructelor precum şi capacitatea de păstrare a acestora. Carenţa de azot are efecte negative ce determină încetarea proceselor de creştere, căderea prematură a frunzelor, necorelarea legării fructelor cu înflorirea abundentă şi precoce, căderea prematură a fructelor.

Fosforul este macroelementul care intervine pozitiv în procesele înfloririi, legării şi coacerii fructelor. Excesul de fosfor poate produce carenţe de microelemente în principal zinc şi cupru şi diminuează absorbţia azotului. Carenţa de fosfor inhibă procesele de creştere a ramurilor, acestea devenind alungite şi de culoare roşiatică. Lipsa fosforului inhibă creşterea rădăcinilor.

11

Potasiul este macroelementul care intervine ca activator al matabolismului pomilor cu rol în diviziunea celulară, în transferul asimilatelor ca urmare a activării enzimelor. Excesul de potasiu este mai rar întâlnit fiind datorat antagonismului între potasiu şi magneziu, fier, calciu, bor. Cu toate acestea un exces de potasiu poate imprima fructelor o aciditate crescută şi o scădere a capacităţii de păstrare. Carenţa de potasiu imprimă pomilor o înflorire abundentă, răsucirea în sus a frunzelor şi necrozarea marginilor acestora.

Fierul, manganul, cuprul, zincul şi borul sunt microelemente cu rol esenţial în procesele de creştere şi rodire la pomii fructiferi.

3.4.2.2. Fertilizarea pomilor în sistem ecologic Creşterea fertilităţii solurilor reprezintă una din pârghiile importante ale complexului

de măsuri tehnologice pentru realizarea de nivele ridicate ale producţiei plantelor pomicole. Tehnologia de fertilizare a solurilor trebuie să cuprindă aplicarea de îngrăşăminte organice care aduc în sol importante cantităţi de elemente nutritive şi îmbunătăţeşte balanţa conţinutului de humus. Fertilizarea organică joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea vegetativă echilibrată a plantelor pomicole şi implicit în creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei de fructe, precum şi în asigurarea unor condiţii viitoare pentru obţinerea de producţii stabile, eficiente din punct de vedere economic şi ecologic. Îngrăşămintele organice de tipul gunoi de grajd, compost, urina de animale, zeama de gunoi de grajd, sunt recomandate pentru fertilizări în toate ramurile agrculturii ecologice şi prin urmare şi în pomicultură. Întrucât îngrăşămintele organice nu sunt suficiente pentru o nutriţie echilibrată a pomilor, se pot aduce completări în necesarul de elemente nutritive ale acestora prin aplicarea de îngrăşăminte minerale naturale. Sistemele de fertilizare în pomicultura ecologică nu exclud folosirea îngrăşămintelor minerale chimice, numai că acestea se recomandă a fi folosite numai în completarea necesarului de nutriţie după epuizarea tuturor resurselor naturale, organice, de elemente nutritive, iar aplicarea lor să se facă în normele stricte prevăzute şi să se evite supradozarea lor. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice solide prezintă o serie de însuşiri şi efecte pozitive, cele mai importante fiind:

� acţiune îndelungată (3 – 4 ani), îmbogăţind solul în azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, bor, zinc, cupru, fier. Prin aplicarea unei cantităţi de o tonă de gunoi de grajd semifermentat se aduc în sol 5 kg N; 2,5 kg P2O5; 6 kg K2O; 0,5 S; 5 kg CaO;

� prin aportul de materie organică pe care-l aduc în sol şi a efectelor de afânare, îngrăşămintele organice contribuie la refacerea şi menţinerea structurii solului;

� contribuie la îmbunătăţirea balanţei humusului în sol; � îmbunătăţeşte indicii hidrofizici ai solului; � îmbunătăţeşte activitatea biologică a microorganismelor şi a microfaunei din sol; � intră în circuitul reciclării deşeurilor organice menţinându-se astfel un echilibru

permanent al mediului înconjurător.

Îngrăşămintele minerale, naturale, care pot fi folosite în pomicultura ecologică sunt: Cenuşile sunt recomandate pentru conţinutul ridicat în potasiu. În această categorie

se află: cenuşa de lemne fără amestec de cărbune de mină, cenuşa obţinută din arderea paielor, gunoiului păios, frunzelor uscate, tulpinilor de porumb şi floarea soarelui.

Făina de rocă are o caracteristică importantă prin aceea că cedează elementele nutritive conţinute mai lent în soluţia solului, prelungind astfel perioada de asigurare cu elemente nutritive a pomilor, asigurând necesarul de elemente nutritive pentru toate fazele de consum intens. De asemenea, siliciul conţinut în făina de rocă favorizează asimilarea

12

fosforului de către plante şi o recomandă a fi folosită la prepararea composturilor. Făina de rocă este de trei tipuri: calcaro – magneziană, fosfora – silicioasă şi granitico – bazaltică. Fosfaţii naturali calcinaţi, făina de fosforite, făina de oase, zgura lui Thomas, reprezintă importante surse minerale care conţin fosfor, calciu şi siliciu. Îngrăşămintele foliare, obţinute din alge marine. Din alga marină ,,Ascophilum nodosum’’ s-a obţinut un produs numit ,,Micro-Mist’’ folosit în pomicultură ca îngrăşământ foliar, bogat în hormoni vegetali, microelemente, vitamine şi aminoacizi.

3.4.3. Combaterea buruienilor în pomicultura ecologică Prin concurenţa pe care buruienile o manifestă în valorificarea tuturor factorilor şi

condiţiilor de vegetaţie (hrană, umiditate, temperatură), ele contribuie la diminuarea recoltelor obţinute. În plantaţia pomicolă anumite buruieni sunt gazde foarte favorabile pentru unii agenţi patogeni. În contextul unei pomiculturi ecologice eliminarea acestui neajuns se realizează printr-o combatere integrată a buruienilor. Aceasta constă în aplicarea unui complex de măsuri în care sunt cuprinse toate lucrările agrotehnice care reprezintă de fapt fondul pe care se aplică celelalte măsuri de combatere a buruienilor. Sistemul de menţinere a plantaţiilor curate de buruieni i se acordă o atenţie mai mare în condiţii de irigare deoarece, în aceste condiţii, buruienile se dezvoltă mai intens.

Combaterea buruienilor se face prin metode preventive şi prin metode curative. Evitarea îmburuienării plantaţiei pomicole se poate realiza prin:

� aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat; � evitarea contaminării cu seminţe de buruieni prin apa de irigat, prin maşinile

agricole; � distrugerea buruienilor înainte de înflorit; � cultivaţie totală; � folosirea îngrăşămintelor verzi; � cosit; � mulcit; � distrugerea buruienilor cu ajutorul vaporilor de apă.

3.5.Tehnologii ecologice de întreţinere a pomilor fructiferi

3.5.1. Tehnologia cultivării cireşului Denumirea ştiinţifică: Cerasus avium 3.5.1.1. Accidente în plantaţia de cireş În iernile cu oscilaţii mari de temperatură de la zi la noapte, scoarţa şi cambiul

degeră, fenomen în urma căruia pe trunchiul pomilor apar ,,arsuri de iarnă’’. Uneori degeră numai cambiul şi, în acest caz, scoarţa crapă şi se desprinde de pe lemn, rezultând plăgi deschise, care trebuie tratate imediat, altfel se vindecă foarte lent şi numai parţial. Acest fenomen este mai frecvent la pomii plantaţi în văi, pe versanţi sau pe platouri bântuite de vânturi reci, precum şi în terenuri mai grele.

Crăparea cireşelor se datorează excesului de umiditate din sol şi atmosferă în perioada când fructele intră în pârgă şi ,mai ales, când se află în perioada de coacere. Cantitatea de apă absorbită de fructe este proporţională cu presiunea osmotică a sucului celular. Pe parcursul procesului de maturare a fructelor sporeşte conţinutul de zahăr al sucului celular, respectiv presiunea osmotică şi, ca atare, fructele absorb mai multă apă, care determină crăparea pieliţei şi a pulpei. Crăparea cireşelor este mai accentuată pe terenurile întreţinute ca ogor negru şi mai slabă pe cele înierbate, deoarece ierburile consumă din excesul de apă. Cireşele crapă cu atât mai puternic cu cât sporeşte

13

cantitatea de precipitaţii, iar apa rămâne mai mult timp pe ele. Rezistenţa fructelor la crăpare trebuie avută în vedere atât la zonarea culturii cireşului, cât şi la efectuarea irigaţiilor.

3.5.1.2. Soiuri recomandate în cultura ecologică Roşii de Bistriţa. Pomul are vigoare mijlocie şi fructifică pe buchete şi ramuri

mijlocii. Este tolerant la monilioză şi dispune de o mare plasticitate ecologică. Fructele sunt mijlocii ca mărime (5,2 – 5,5 g), ovoide şi de culoare roşie închisă. Pulpa este semipietroasă.

Iva. Pom de vigoare mijlocie şi fructificare pe buchete de mai. Are o bună capacitate de adaptare ecologică şi este tolerant la antracnoză şi monilioză. Începe să rodească din anul IV – V de la plantare. Fructele sunt de mărime mijlocie (6,5 – 7 g), roşii – purpurii, uşor aplatizate şi cu pulpa semipietroasă.

Boambe de Cotnari. Este un soi autohton care rodeşte abundent şi foarte constant. Fructele sunt mari (7 – 8 g), cordiforme, galbene – aurii, acoperite cu roşu corai. Pulpa este pietroasă, suculentă şi cu gust excelent.

Armonia. Pomul este viguros, rezistent la ger, secetă şi boli şi foarte productiv. Fructul este mare (6,5 – 7,5 g), asemănător soiului Boambe de Cotnari, dar mai intens colorat. Pulpa este fermă, dulce şi armonios acidulată.

Jubileu 30. Pom de vigoare mijlocie cu fructificare pe buchete şi ramuri mijlocii. Se adaptează foarte uşor în toate zonele de cultură şi este tolerant la monilioză şi antracnoză. Fructul este mare (peste 7,5 g), sferic şi colorat în roşu închis. Pulpa este semipietroasă şi are gustul foarte plăcut.

Severin. Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete şi este tolerant la Cocomyces şi monilinia. Fructul este mare (8 – 10 g), colorat în roşu – purpuriu, are pulpa pietroasă, suculentă şi gustul dulce plăcut.

3.5.1.3. Întreţinerea plantaţiei A. Formarea coroanelor Conducerea coroanelor la soiurile cu creştere globuloasă şi dezvoltare mai slabă a

axului tulpinii, se realizează sub formă de vas ameliorat, uşor aplatizat. Palmeta se recomandă la soiurile de vigoare mijlocie şi mică. Pentru formarea gardurilor fructifere se practică palmeta liberă, cu braţele dirijate spre orizontală, realizată prin tăierea în cepi scurţi, în primul an de formare.

B. Tăierile Tăierile de formare ale coroanei contribuie la ramificarea elementelor de schelet,

dar întârzie apariţia şi evoluţia formaţiunilor de rod. Tăierile se execută spre sfârşitul primăverii sau după recoltarea fructelor pentru a favoriza calusarea rănilor. La soiurile cu ramificare slabă se recomandă scurtarea ramurilor anuale de prelungire a elementelor de schelet pentru a obţine o mai bună garnisire a lor. Când în coroana pomilor apar creşteri reduse sunt necesare tăieri de reducţie pe lemn de 3 – 4 ani asupra tuturor elementelor de schelet şi semischelet.

C. Lucrările solului În zonele cu precipitaţii reduse (sub 550 mm anual) intervalul dintre rânduri se

menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale. În zonele unde precipitaţiile medii anuale depăşesc valoarea de 550 mm se recomandă cultivarea intervalului dintre rânduri cu specii legumicole, cu îngrăţăminte verzi sau chiar înierbarea cu plante perene.

14

D. Fertilizarea fazială În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul Folpan

231 sau Folpan 141, astfel: � după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în

concentraţie de 1,5 – 2 %; � la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în

concentraţie de 1,5 – 2 %; � după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, Folpan 231 sau 141, în

concentraţie de 1 – 2 %. E. Combaterea bolilor Principalele boli întâlnite în plantaţiile de cireş sunt: monilioza, antracnoza şi

ciuruirea frunzelor. Monilioza (Monilinia laxa) este o boală foarte păgubitoare deoarece atacă florile,

lăstarii şi fructele în perioada coacerii. Infecţiile sunt favorizate de precipitaţiile abundente din perioada înfloritului şi al maturării fructelor. Primul simptom al bolii este ofilirea bruscă a inflorescenţelor şi a ramurilor tinere spre sfârşitul perioadei de scuturare a petalelor. Pe fruct la început apare o pată brună, circulară care se extinde apoi pe toată suprafaţa. Monilioza se poate combate prin:

� măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate; � măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor. Antracnoza (Cocomyces hiemalis) este o boală care atacă în mod sever cireşul în

toate zonele de cultură. Se manifestă pe frunze devenind vizibilă la sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie. Pe faţa superioară a limbului apar pete mici de 2 – 3 mm diametru de formă circulară, în dreptul cărora ţesuturile capătă o culoare roşie purpurie. Antracnoza se poate combate prin metode chimice cu produsul Captadin 0,2% la apariţia primelor pete pe frunze.

Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii) această boală atacă frunzele, fructele şi ramurile. La început boala apare pe frunze , sub forma unor pete mici, circulare, cu diametrul de 2 – 3 mm, de culoare brun deschis, cu un cerc de culoare maron roşiatică în jur. Mai târziu partea din mijlocul petei se usucă, se rupe şi cade dând un aspect de ciuruire. Frunzele se îngălbenesc şi cad prematur. Lăstarii atacaţi se usucă în cursul perioadei de vegetaţie sau în timpul iernii datorită rezistenţei slabe la ger. Ciuruirea frunzelor se poate combate prin:

� măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate; � măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor. F. Combaterea dăunătorilor Principalii dăunători care atacă livezile de cireş sunt: acarienii, gărgăriţa fructelor,

musca cireşelor, afidele, păduchele din San-Jose, graurii. În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi anume: � instalarea capcanelor cu feromoni; � combaterea dăunătorilor cu ajutorul instalaţiilor cu aer comprimat (aceste

instalaţii produc zgomote care îndepărtează dăunătorii, în special graurii); � folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită); � folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit XL,

Biotrol VHZ, Vitex R; � combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.

15

3.5.1.4. Recoltarea În perioada de pârgă şi, mai ales, în ultimele zile înainte de cules, cireşele cresc

considerabil în volum (respectiv greutate), îşi intensifică coloritul şi devin mai dulci. Având pieliţa elastică şi rezistentă, ele suportă bine transportul chiar la un grad avansat de coacere. Cireşele se recoltează manual iar sortarea se face concomitent cu recolattul. Cireşele recoltate prematur sunt insuficient dezvoltate, au gust amărui şi se veştejesc în scurt timp. Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează cu peduncul, iar cele pentru industrializare fără peduncul. Pedunculii menţin fructele mai afânate în ambalaj, permiţând circulaţia aerului şi prevenind procesele de alterare. Recoltarea trebuie începută după ce se ridică roua de pe fructe, deoarece dacă se pun umede în ambalaje, cireşele se alterează repede sau se pătează. Cireşele intră în grupa fructelor uşor alterabile, care trebuie livrate în ziua recoltării sau în dimineaţa zilei următoare.

3.5.2. Tehnologia cultivării vişinului Denumirea ştiinţifică: Prunus cerasus 3.5.2.1. Accidente în plantaţia de vişin La vişin, condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului (ploi dese, indiferent de

cantitatea precipitaţiilor, nebulozitate accentuată, temperaturi medii zilnice sub 10 – 120C sau temperaturi medii zilnice sub +40C) au o influenţă puternic negativă asupra legării fructelor. Polenizarea la vişin trebuie să aibă loc în primele 40 de ore de la deschiderea florilor, pentru că, altfel, stigmatul îmbătrâneşte. Pe timp nefavorabil albinele nu zboară şi, deci, polenizarea nu are loc. Excesul de umiditate din sol şi aer, cu deosebire în fenofaza înfloritului, este dăunător vişinului, putând provoca avortarea în masă a florilor sau a ovarelor abia fecundate. Pentru a obţine o recoltă normală de vişine este necesar să fie fecundate cel puţin 20 – 25% din flori, iar căderea fiziologică să nu afecteze peste 20 – 25% din fructe.

3.5.2.2. Soiuri recomandate în cultura ecologică Nana. Pomul are vigoare mică, fructifică pe ramuri plete şi se comportă bine în

densităţi mari (1900 – 2500 pomi/ha) asigurând producţii medii de 15 – 25 t/ha. Fructul este mare, sferic, de culoare roşu-închis. Epoca de recoltare 15 – 25 iunie.

Vrâncean. Pomul are vigoare mică, este precoce şi foarte productiv. Rodeşte pe

ramuri plete. Fructul este mic, de culoare roşie-vişinie, pretabil la industrializare. Se recoltează în decada a doua a lunii iulie.

Ilva. Pomul are vigoare mică şi fructifică pe plete şi buchete. Fructul este sferic,

mijlociu ca mărime, de culoare roşie-vişinie. Se recoltează între 10 – 15 iulie, pretabil la industrializare.

Morella neagră târzie. Pom de vigoare mijlocie, precoce şi cu fructificarea pe

ramuri plete. Fructul este sferic, mijlociu sau mare de culoare roşu închis, pretabil la industrializare. Epoca de recoltare – decada a III-a a lunii iunie.

Scuturător. Pom de vigoare mijlocie cu fructificare pe buchete. Fructul este mare,

sferic, de culoare vişinie şi se detaşează uşor de peduncul la recoltare. Se recoltează în prima decadă a lunii iunie.

16

3.5.2.3. Întreţinerea plantaţiei A. Formarea coroanelor Conducerea coroanelor la soiurile de vişin se realizează sub formă de vas aplatizat,

palmetă cu braţe oblice, drapel Marchad, tufă cu trunchi foarte scurt. B. Tăierile Pentru întreţinerea coroanelor vişinului la un nivel productiv ridicat se fac tăieri de

producţie prin care se limitează extinderea şarpantelor şi subşarpantelor în afara cadrului proiectat, se reînnoieşte scmischeletul epuizat, traumatizat sau uscat şi se fortifică formaţiunile fructifere tinere. Reducţiile axului, şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi a o repartiza uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere. Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramure anuale vegetative sau de rod, cu un potenţial mare de creştere şi de fructificare. Semischeletul îmbătrânit şi degarnisit prematur, cu puţine şanse de refacere se suprimă, iar cel format prin evoluţia pletelor se poate reface tăindu-l deasupra unei formaţiuni de rod (buchet de mai, ramuri mijlocii).

Pentru normarea încărcăturii pomilor cu rod se fac tăieri de reducţie a semischeletului şi de rărire a pletelor şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15 – 25 cm una de alta.

Tăierile de producţie se pot face vara, după recoltarea fructelor, cu rezultate foarte bune. La aceste tăieri sunt respectate aceleaşi principii şi norme recomandate pentru tăierile din timpul repausului vegetativ. Avantajul tăierii de vară constă în aceea că îmbunătăţeşte regimul de lumină din interiorul coroanei, fortifică mugurii diferenţiaţi şi limitează apariţia gomelor pe secţiunile tăiate ale ramurilor.

C. Lucrările solului În zonele cu precipitaţii reduse (sub 550 mm anual) intervalul dintre rânduri se

menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale. În zonele unde precipitaţiile medii anuale depăşesc valoarea de 550 mm se recomandă cultivarea intervalului dintre rânduri cu specii legumicole, cu îngrăşăminte verzi sau chiar înierbarea cu plante perene.



concentraţie de 1,5 – 2 %; � la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în

concentraţie de 1,5 – 2 %; � după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan

231 sau 141, în concentraţie de 1 – 2 %. E. Combaterea bolilor Principalele boli întâlnite în plantaţiile de vişin sunt: monilioza, antracnoza şi

ciuruirea frunzelor. Monilioza (Monilinia laxa) este o boală foarte păgubitoare deoarece atacă florile,

lăstarii şi fructele în perioada coacerii. Infecţiile sunt favorizate de precipitaţiile abundente din perioada înfloritului şi al maturării fructelor. Primul simptom al bolii este ofilirea bruscă a inflorescenţelor şi a ramurilor tinere spre sfârşitul perioadei de scuturare a petalelor. Pe fruct la început apare o pată brună, circulară care se extinde apoi pe toată suprafaţa. Monilioza se poate combate prin:

� măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate; � măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.

17

Antracnoza (Cocomyces hiemalis) este o boală care atacă în mod sever cireşul în toate zonele de cultură. Se manifestă pe frunze devenind vizibilă la sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie. Pe faţa superioară a limbului apar pete mici de 2 – 3 mm diametru de formă circulară, în dreptul cărora ţesuturile capătă o culoare roşie purpurie. Antracnoza se poate combate prin metode chimice cu produsul Captadin 0,2% la apariţia primelor pete pe frunze.

Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii). Această boală atacă frunzele, fructele şi ramurile. La început boala apare pe frunze , sub forma unor pete mici, circulare, cu diametrul de 2 – 3 mm, de culoare brun deschis, cu un cerc de culoare maron roşiatică în jur. Mai târziu partea din mijlocul petei se usucă, se rupe şi cade dând un aspect de ciuruire. Frunzele se îngălbenesc şi cad prematur. Lăstarii atacaţi se usucă în cursul perioadei de vegetaţie sau în timpul iernii datorită rezistenţei slabe la ger. Ciuruirea frunzelor se poate combate prin:

� măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate; � măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor. F. Combaterea dăunătorilor Principalii dăunători care atacă livezile de vişin sunt: acarienii, gărgăriţa fructelor,

musca cireşelor, afidele, păduchele din San-Jose, graurii. În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi anume: � instalarea capcanelor cu feromoni; � combaterea dăunătorilor cu ajutorul instalaţiilor cu aer comprimat (aceste

instalaţii produc zgomote care îndepărtează dăunătorii, în special graurii); � folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită); � folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit XL,

Biotrol VHZ, Vitex R; � combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale. 3.5.2.4. Recoltarea Culesul este operaţia cea mai delicată şi mai costisitoare din cultura vişinului.

Fructele vişinului sunt foarte fine, sensibile la transport şi cu o perioadă scurtă de păstrare (3, 4 şi rar 7 – 8 zile). Vişinele trebuie culese în momentul coacerii, când acestea au cea mai mare valoare alimentară şi gustul cel mai bun. Vişinele destinate pentru transport pot fi culese cu 2 – 3 zile până la coacerea deplină. Vişinele se culeg în momentul când fructele au căpătat culoarea specifică soiului, pulpa se înmoaie, pedunculul se desprinde uşor de pe ramură, sâmburii devin galbeni – bruni. Detaşarea fructelor de pe ramură se va face prin prinderea de codiţă care se răsuceşte într-o parte, fără a rupe buchetul de mai (ramura) pe care se află. Nu se recomandă culesul dimineaţa devreme când fructele sunt încă acoperite de rouă sau imediat după ploaie, deoarece perioada de păstrare este mult redusă de asemenea în perioada cea mai călduroasă din zi culesul este întrerupt. Culesul începe de jos în sus şi se recoltează numai fructele coapte, urmând ca operaţia să se repete de 2 – 3 ori, pe măsură ce fructele se maturizează. Vişinele destinate industrializării se pot culege mecanic folosind în acest scop maşini speciale care acţionează asupra pomului şi prin vibrare (scuturare) fructele cad pe prelate de unde sunt trecute în lădiţe. Pentru a uşura culesul şi a feri ramurile buchet de rupere se pot folosi foarfece pentru tăierea codiţelor fructelor cu o lungime de 3/4 din lungimea peduncului.

18

3.5.3. Tehnologia cultivării prunului Denumirea ştiinţifică: Prunus domestica

3.5.3.1. Soiuri recomandate în cultura ecologică Timpurie Rivers. Este un soi precoce de vigoare mijlocie care rodeşte pe buchete.

Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime globulos, vânăt violaceu, acoperit de o pruină grosieră albastră. Pulpa este semiaderentă, dulce acidulată şi slab aromată. Maturarea fructelor se realizează la începutul lunii iulie.

Carpatin. Pomul are o vigoare mijlocie spre mică şi un schelet puternic, garnisit uniform, cu buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este de mărime medie, sferic alungit, albastru închis acoperit cu o pruină cenuşie. Pulpa este neaderentă, galben-verzuie cu un gust echilibrat. Maturarea fructelor la sfârşitul lunii iulie.

Minerva. Pomii au vigoarea mică mijlocie, coroana piramidală şi fructificarea pe buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ovoid uşor asimetric de culoare vânătă violacee şi pruină grosieră albăstruie. Pulpa este neaderentă, galben-verzuie, consistentă şi suculentă. Maturarea fructelor la 6 – 8 zile după coacerea fructelor din soiul Tuleu timpuriu.

Tuleu gras. Pomii sunt viguroşi şi formează coroane piramidale. Fructifică pe ramuri mijlocii. Are lemnul fragil şi este incompatibil cu corcoduşul. Fructul este mijlociu sau mare, elipsoidal şi colorat în violet închis cu pruina albastră. Pulpa este neaderentă, dulce şi armonios acidulată. Maturarea fructelor între 15 – 30 august.

Gras ameliorat. Pomii cresc viguros şi rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi. Fructul este mijlociu de mare, sferic, de culoare vânăt – roşcată, cu o pruină groasă, violacee. Pulpa este neaderentă, galben – verzuie, dulce, slab acidulată şi cu aromă fină. Maturarea fructelor în prima jumătate a lunii septembrie.

Gras românesc. Pomul este viguros şi formează o coroană elipsoidală. Ramurile de schelet sunt puternice şi garnisite uniform cu buchete şi ramuri mijlocii subţiri şi elastice. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime, sferic, mov închis, acoperit cu o pruină albăstrui – albicioasă. Pulpa este aderentă, verzui – gălbuie, dulce sau foarte dulce, lipsite de aromă şi aciditate. Maturarea fructelor începe spre sfârşitul lunii septembrie şi continua în tot cursul lunii actombrie.

Record. Pomul este de vigoare mijlocie, coroana invers – conică şi cu fructificarea pe buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare şi foarte mare, sferic – alungit, vânăt închis la culoare şi cu pruină albăstruie. Pulpa este neaderentă, galben – verzuie, crocantă şi cu gust echilibrat. Maturarea fructelor are loc la câteva zile după soiul Tuleu gras.

3.5.3.2. Întreţinerea plantaţiei A. Formarea coroanelor Conducerea coroanelor la soiurile de prun se realizează sub formă de vas

ameliorat, palmete şi fus subţire. B.Tăierile În perioada de tinereţe, unele soiuri de prun lăstăresc puternic şi îndesesc coroana

cu ramuri lungi şi subţiri, încărcate supranumeric cu muguri de rod, altele formează lăstari puternici şi fertili, care pot evolua în buchete ramificate mici, mijlocii sau mari. Structura permanentă a coroanei este formată din şarpante arcuite scurte şi groase, scurte şi subţiri, mijlocii – dresate, lungi şi viguroase. Existenţa acestor structuri, atât de diverse ca vigoare, rezistenţă şi unghi de inserţie, impune aplicarea unor tăieri adecvate prin care pomii să valorifice eficient întregul potenţial de rodire al soiului şi să asigure coroanei o structură

19

solidă. Astfel, la soiurile cu ramurile de schelet dresate şi fragile, curbate şi subţiri se fac tăieri de reducţie în lemn de 3 – 4 ani, pentru fortificare şi ramificare, evidenţiindu-se astfel dezbinările şi frângerile ramurilor.

La soiurile cu ramuri viguroase, garnisite cu buchete ramificate, tăierile sunt mai uşoare şi constau în scurtarea prelungirilor şarpantelor cu 1/3, 1/2 din lungime pentru stimularea ramificării. Cu această ocazie se reduce semischeletul care s-a degarnisit în timpul fructificării, se suprimă ramurile care au rodit slab şi prezintă zone mari neproductive, precum şi a celor epuizate de recolte. Ramificaţiile complicate se simplifică prin tăieri de rărire, înlăturându-se ramurile subţiri situate spre vârf nepurtătoare de muguri fructiferi.

La pomii viguroşi cu creşteri normale se fac tăieri în fiecare an pentru normarea încărcăturii pomilor cu rod, care constau în întinerirea semischeletului care a depăşit vârsta de 4 – 6 ani, scurtarea semischeletului tânăr alungit, garnisit cu numeroase buchete şi ramuri mijlocii. Sunt eliminate totodată ramurile frânte şi dezbinate, uscăturile şi ramurile lacome de pe punctele de curbură ale şarpantelor.

La pomii aflaţi în plină rodire, cu creşteri mai reduse şi poziţia şarpantelor arcuită şi orizontală, se fac tăieri în lemn de 4 – 5 ani, deasupra unei ramuri viguroase, lacomă sau de semischelet şi se scurtează ramurile mijlocii cu 1/3 – ½ din lungime, pentru ramificare şi fortificare, iar ramurile debile şi epuizate se suprimă.

C. Lucrările solului Întreţinerea solului în livezile de prun nu a constituit o preocupare constantă pentru

marea majoritate a pomicultorilor. Prunii se pot găsi în cele mai diferite situaţii: în ţelină permanentă, în ţelină cu lucrarea solului în jurul trunchiului pe o porţiune mai mare sau mai mică, pe terase cultivate cu diferite plante anuale (culturi intercalate), în livezi cu sol lucrat permanent (ogor negru).

În livezile vechi de prun, înfiinţate pe terenuri în pantă mare, se poate menţine ţelina permanentă cu condiţia ca în fiecare primăvară să se grăpeze iarba şi să se niveleze muşuroaiele.

În livezile tinere de prun, aşezate în zone cu precipitaţii bogate (minim 700 mm) se pot cultiva intercalat diferite plante anuale, prăşitoare. Este bine însă ca în cazul culturilor intercalate porţiunea de teren menţinută ca ogor negru de o parte şi de alta a trunchiurilor să se extindă an de an cu cel puţin 0,5 m pentru a se crea condiţii optime de creştere a pomilor. O cultură intercalată printre pomii tineri, deosebit de rentabilă o constituie arbuştii fructiferi, coacăzul negru. Trebuie de reţinut că culturile intercalate sunt rentabile şi nu influenţează prea mult creşterea şi rodirea pomilor, numai până în anii 8 – 10 de la plantare, adică atât timp cât rădăcinile şi partea aeriană a pomilor nu au ocupat întreaga suprafaţă rezervată prin distanţele de plantare, fixate de la început. Odată cu intrarea deplină pe rod a pomilor, culturile intercalate au influenţă negativă asupra recoltei de prune şi la rândul lor dau producţii scăzute, datorită mai ales umbririi, dar şi concurenţei mari din partea sistemului radicular al pomilor. După intrarea pe rod însă, ogorul negru s-a dovedit cel mai eficace, atât în ceea ce priveşte preţul de cost al fructelor, cât şi creşterea şi rodirea pomilor. Arătura de toamnă la 14 – 16 cm adâncime trebuie să fie obligatorie, iar lucrările cu discul sau cultivatorul să se facă ori de câte ori este nevoie pentru menţinerea solului curat de buruieni, în cazul ogorului negru sau întreţinerea culturilor intercalate.



concentraţie de 1,5 – 2 %;

20

� la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în concentraţie de 1,5 – 2 %;

� după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231 sau 141, în concentraţie de 1 – 2 %.

E. Combaterea bolilor Principalele boli întâlnite în plantaţiile de prun sunt: ciuruirea bacteriană şi micotică a

frunzelor (Pseudomonas syringae), monilioza (Monilinia laxa), pătarea roşie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum) şi vărsatul prunului (Plum-pox).

Ciuruirea bacteriană şi micotică a frunzelor (Pseudomonas syringae): bacteria atacă ramurile, tulpina, frunzele şi fructele. Pe ramuri şi tulpini apar ulceraţii deschise, profunde, cu scurgeri cleioase şi cu tendinţa de extindere a atacului de jur împrejur. Simptomul general al bolii constă în îngălbenirea frunzelor şi piticirea lăstarilor urmat de veştejirea frunzişului în timpul verii. Pe frunzele tinere apar puncte mici, gălbui, care contrastează cu fondul verde. Pe fructe atacul este mai rar şi constă în pete mici circulare cu suprafaţa rugoasă. Combaterea se poate realiza prin:

� măsuri de igienă culturală: strângerea şi arderea organelor afectate; � măsuri chimice: tratamente chimice ce constau în 2 – 3 tratamente începând de

la dezmugurit cu zeamă bordeleză 0,75% sau cu Champion 0,2%. Pătarea roşie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum): boala este frecventă în

plantaţiile neîngrijite unde frunzele atacate căzute rămân pe suprafaţa solului. Pe frunze apar la început pete verzi – gălbui de 1 – 5 mm diametru, care cu timpul se extind ajungând până la 10 mm, devin portocalii, apoi roşii iar spre sfârşitul perioadei de vegetaţie devin brune negricioase. Ţesuturile din dreptul petelor se îngroaşă, devin tari şi se bombează puţin spre partea inferioară. Frunzele puternic atacate cad prematur. Combaterea se poate realiza prin:

� măsuri de igienă culturală: îndepărtarea frunzelor uscate şi arderea lor; � măsuri chimice: tratamente chimice la căderea frunzelor cu produse pe bază de

cupru (zeamă bordeleză 0,5% sau cu Champion 0,2%). Monilioza (Monilinia laxa): atacul se manifestă pe flori, frunze, lăstari şi fructe. Atât

florile cât şi frunzele atacate rămân pe lăstari. Veştejirea florilor şi a lăstarilor se produce foarte rapid. Infecţiile sunt favorizate de vremea ploioasă şi temperatura scăzută, precum şi de leziunile provocate de insecte sau grindină. Combaterea se poate realiza prin:

� măsuri de igienă culturală: strângerea fructelor atacat şi a lăstarilor uscaţi şi arderea acestora;

� măsuri chimice: tratamente chimice în perioada de repaus vegetativ cu zeamă bordeleză 3%.

Vărsatul prunului (Plum-pox): este cea mai periculoasă viroză la prun. Pomii atacaţi produc puţin, fructele cad în masă înainte de maturare cu 2 – 3 săptămâni. Vărsatul se poate recunoaşte după simptomele produse pe frunze, fructe şi sâmburi. Pe frunze apar pete inelare clorotice sau benzi, fără margini bine definite, însoţite uneori şi de îngălbenirea ţesuturilor pe nervuri. Combaterea se poate realiza prin:

� folosirea la plantare numai a materialului săditor certificat; � asigurarea carantinei sanitare; � distrugerea pomilor infectaţi; � combaterea vectorilor, buruienilor; � extinderea în cultură a soiurilor tolerante. F. Combaterea dăunătorilor Principalii dăunători care atacă livezile de prun sunt: viespea prunului, viermele

prunelor, nălbarul, păduchele ţestos, păduchele cenuşiu.

21

În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi anume: � instalarea capcanelor cu feromoni; � folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită); � folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit XL,

Biotrol VHZ, Vitex R; � combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale. 3.5.3.3. Recoltarea Pentru ca prunele să întrunească maximum de calităţi gustative este necesar să fie

recoltate la maturitatea deplină. Momentul optim pentru cules este atunci când fructele au atins forma, mărimea şi coloraţia tipică soiului respectiv, dar totodată şi nivelul cel mai înalt de acumulare a diferitelor substanţe nutritive şi aromatice ceea ce se exprimă prin calităţi gustative superioare. Prunele recoltate în pârgă sau înainte de pârgă, nu-şi mai continuă coacerea în depozit, deci nu ating calităţile gustative specifice soiului. Ele conţin mai puţine substanţe nutritive, se zbârcesc mai uşor şi nu se păstrează aşa de mult ca cele recoltate la momentul optim. În afară de acestea, recoltarea prea timpurie are ca efect scăderea producţiei la hectar, deoarece fructele nu au atins mărimea şi greutatea lor normală. Numai dacă prunele urmează a fi transportate la distanţă mare, pot fi culese cu 2 – 5 zile înainte de momentul optim de recoltare, deoarece în acest caz rezistă mai bine la transport. Tot atât de dăunător este şi recoltatul cu întârziere, nu numai prin efectele negative asupra producţiei din anul următor dar şi prin faptul că fructele se păstrează mai puţin şi nu rezistă la transport. Prunele destinate consumului în stare proaspătă, ca şi cele pemtru deshidratare, se culeg numai cu mâna. Recoltatul trebuie făcut pe timp răcoros, după ce fructele sunt uscate. Culesul se face de jos în sus şi de la vârful spre baza ramurilor.

22

4. Creşterea animalelor în sistem ecologic 4.1. Creşterea bovinelor

4.1.1. Material biologic utilizat pentru producţia de lapte şi de carne ecologic Animalele exploatate trebuie să provină din gospodării care practică agricultura

ecologică. Introducerea animalelor (vaci, junici) din exploataţiile convenţionale nu poate depăşi 10% din efectiv. Taurii de reproducţie pot fi procuraţi din gospodării convenţionale dacă după cumpărare sunt furajaţi conform regulilor ecologice.

4.1.2. Conversia Perioada de conversie este de 12 luni pentru bovinele de carne, 6 luni pentru vacile

de lapte. 4.1.3. Caracteristici morfofiziologice Materialul biologic apt pentru fermele zootehnice ecologice trebuie să fie, de

preferinţă autohton, cu rezistenţă crescută la factorii naturali de mediu, pretabili la creşterea extensivă sau cel mult semiintensivă, cu constituţie robustă, indici de reproducţie foarte buni, fecunditate şi prolificitate ridicată, o bună vitabilitate şi viabilitate a nou – născuţilor.

Animalele utilizate trebuie să poată asimila o furajare variată, să nu aibă exigenţe crescute faţă de unii factori limitativi ai producţiei (furaje proteice de origine animală, aminoacizi sintetici, vitamine de sinteză), să răspundă favorabil la condiţiile extensive (apropiată de natură) de creştere.

Gradul de ameliorare al animalelor şi sistemul de reproducţie Zootehnia ecologică nu agrează materialul biologic excesiv de modelat genetic,

specializat şi orientat spre producţii epuizante. Se promovează rasele şi metişii autohtoni, cu mare rezistenţă naturală, indici buni de reproducţie, vitalitate şi producţii mixte. Se acordă importanţă maximă însuşirilor calitative ale producţiei şi nu celor cantitative. Este interzisă orice manipulare genetică, ca transplantul de embrioni sau clonarea. Reproducţia animalelor în zootehnia ecologică este de regulă cea naturală dirijată, cu utilizarea celor mai buni reproducători din rasă, hibrid sau populaţie. Este admisă însămânţarea artificială la vaci, dar nu se admit metode biotehnologice avansate cum ar fi: transferul de embrioni, clonarea ori animale obţinute prin inginerie genetică (OMG).

Rezistenţa la factorii de mediu Zootehnia ecologică presupune legarea animalelor de pământ, acces liber în

exterior obligatoriu, păşune sau administrare de nutreţuri verzi, respectarea confortului şi a bunăstării animalelor, controlul densităţii animalelor, respectarea ritmului de creştere, furajarea extensivă sau semiintensivă. În aceste condiţii rasele, hibrizii, populaţiile de animale utilizate trebuie să fie rezistente la condiţiile naturale de mediu (variaţii termice, precipitaţii limitate, curenţi de aer, insolaţie şi degerări), cât şi la unii factori artificiali (stand tare, legare, muls mecanic, unele zgomote, dereglări ale condiţiilor de odihnă). Animalele utilizate trebuie să fie rezistente la îmbolnăviri, avându-se în vedere că în zootehnia ecologică nu sunt admise, de regulă, remediile terapeutice alopate cu medicamente de sinteză. Baza menţinerii sănătăţii o constituie întărirea rezistenţei generale, prevenirea bolilor, crearea condiţiilor optime de creştere.

23

Rase de bovine utilizate în zootehnia ecologică: A. Bălţată Românească: este rezultatul unor încrucişări între populaţia locală

,, Sura de stepă’’ cu rasa ,,Simenthal’’. Cu o dezvoltare mijlocie, e bună producătoare de lapte şi de carne.

B. Brună de Maramureş: rasă locală bine adaptată la condiţii ami vitrege de viaţă. Provine din rasa ,, Brună elveţiană’’ şi populaţia locală ,, Sura de stepă’’.

C. Pinzgau de Transilvania, Pinzgau de Dorna: sunt rase provenite din încrucişarea rasei ,,Pinzgau’’ cu rase locale. Au lapte şi carne de calitate şi sunt adaptate condiţiilor montane.

D. Holstein – Friză: varietatea neagră are originea în partea nordică a Europei, vită de şes, care în SUA şi Canada a fost specializată pentru producţia de lapte (produce lapte cu un conţinut de grăsime mediu 3,5 – 4,5%), producţia de lapte este foarte bună iar cea de carne redusă. Producţia epuizantă conduce la uzura timpurie. Ajunge repede la maturitate şi pretinde condiţii excelente.

E. Charolais: rasă franceză de carne, cu o culoare uniformă gri – albui, este un partener excelent pentru încrucişare.

F. Limousin: rasă franceză cu o culoare roşcată uniformă cu un temperament vioi. E o vită bună de carne.

G. Blonde d’Aquitane: rasă franceză original folosită pentru muncă, creşterea ei a avut loc mai târziu decât celelalte vite din Franţa. Are culoare brună gălbui deschis, cu corp mare. Se pretează pentru încrucişări în producţia de carne.

Din rasele enumerate sunt recomandate următoarele: � Pentru lapte: Bălţată Românească, Brună de Maramureş, Pinzgau de

Transilvania, Pinzgau de Dorna, Holstein – Friză. � Pentru carne: Bălţată Românească, Brună de Maramureş, Pinzgau de

Transilvania, Pinzgau de Dorna, Limousin, Blonde d’Aquitane. 4.1.4. Exigenţe generale Creşterea animalelor în fermele ecologice se realizează în regim extensiv, cu acces

obligatoriu la păşune, întreţinere în sistem nelegat. Mărimea fermei depinde de resursele furajere, dar nu se poate admite o încărcătură mai mare de 2 UVM/ha. Pe baza reglementărilor UE şi ale Guvernului României, sunt clare cerinţele impuse de agricultura ecologică faţă de zootehnie. În procesul de realizare a condiţiilor necesare se disting două faze: faza de conversie şi faza propriuzisă de producţie ecologică. Problema este divizată şi de direcţia în care se îndreaptă producţia (lapte, carne, mixt).

Adăpostirea şi confortul animalelor Principiul de bază în zootehnia ecologică este apropierea animalelor de mediul

natural, aplicarea de netode şi tehnici care respectă etologia normală a animalelor. Adăposturile trebuie să corespundă cerinţelor fiziologice, igienice şi de producţie. Se vor respecta normele de suprafaţă (6 mp/cap la vaci, 1,5 – 5 mp/cap la tineret, 10 mp/cap la tauri) şi de volum (25 m3/cap) şi animalele trebuie să aibă acces la padoc; se preferă întreţinerea nelegată iar priponitul la păşune este interzis. Pardoseala să fie întreagă cu aşternut bogat; se admite şi grătar pe zone limitate de depunerea dejecţiilor.

Microclimatul adăposturilor trebuie să fie de confort: temperatura 5 – 250C, umiditate 55 – 75%, curenţii de aer 0,1 – 0,5m/s, gazele nocive în limite admise, lumina 60 – 70 lucşi cu o durată maximă de 16 ore/zi, aeromicroflora redusă. Ventilaţia naturală trebuie să asigure schimbul normal de aer curat, circa 120 – 250 m3/cap de vacă şi oră. La păşune animalele trebuie ferite de insolaţie, ploi reci cu vânt puternic, grindină.

24

4.1.5. Furajarea animalelor Baza furajeră trebuie asigurată numai din producţia ecologică. Adaosurile,

suplimentările de furaje pot fi numai cele permise. Problema principală este rezolvarea sarcinilor legate de furajare în timpul celor patru anotimpuri: iarna, primăvara, vara şi toamna. Iarna este perioada cea mai grea pentru asigurarea confortului în adăpost, scoaterea în padocuri pentru plimbare, eventual pe păşune. Pe timp de iarnă animalele pot fi furajate cu: furaje însilozate, raţii furajere (amestec uruială, porumb), furaje suculente, produse secundare (coceni, paie), furaje fibroase (fân, lucernă), adaosuri permise. În perioadele de vară, primăvară, toamnă se practică păşunatul permanent + suplimentări cu masă verde sau fibroase.

Principiile păşunatului: � parcelarea păşunii; � asigurarea cu apă pentru adăpat în permanenţă; � asigurarea locului de odihnă în umbră; � densitatea corespunzătoare a animalelor.

Întreţinerea păşunii: curăţarea de vegetaţie necorespunzătoare, defrişare, cosire, reânsămânţarea în cazurile în care acest procedeu se impune, îndepărtarea plantelor otrăvitoare, a paraziţilor şi a plantelor purtătoare de paraziţi. Adăpatul are o importanţă deosebită. Trebuie realizată în timbul păşunatului şi pe parcele. Atenţie la calitatea corespunzătoare a apei, la temperatură, la curăţenia împrejurimii locului de adăpat, la frontul şi raza de adăpare. Apele naturale, apele curgătoare, în general nu sunt bune şi recomandate pentru adăpat. Metode posibile de adăpare: fântână + jgheab, apă adusă cu cisternă, adăpător cu plutitor.

4.1.6. Igiena laptelui ecologic Recoltarea laptelui se va face în perfecte condiţii de igienă, incluzând sănătatea şi

igiena glandei mamare, igiena mulgătorilor, a aparatelor şi vaselor de muls, păstrarea laptelui muls, răcirea lui imediată. La igienizare se vor folosi numai mijloace şi procedee admise în zootehnia ecologică.

Calitatea laptelui Laptele ecologic trebuie să corespundă pe deplin tuturor criteriilor de calitate:

nutriţională, sanitară, bacteriologică, tehnologică, senzorială şi psiho – socială. Laptele bio trebuie obţinut în condiţiile tehnice ale agriculturii ecologice şi să prezinte următoarele însuşiri de calitate:

� substanţe utile: 7% (grăsime 3,8% + proteine 3,2%); � NTG/ml: sub 50000 de germeni; � germeni patogeni: absenţi; � spori butirici: < 1000/l; � număr celule somatice: sub 250 000/ml; � lipoliza: sub 0,18%; � inhibitori: absenţi; � pesticide: absente; � metale grele: absente; � micotoxine: absente; � radionuclizi: în STAS; � condiţii senzoriale: normale; � calitate comercială: optimă.

25

4.1.7. Obţinerea laptelui liber de germeni patogeni şi cu un număr redus de germeni nepatogeni în fermele de vaci

În ţările civilizate laptele este considerat produs alimentar strategic. Popoarele care nu consumă suficient lapte consumă excesiv de mult alcool.

Calitatea bacteriologică a laptelui este un criteriu principal în cadrul calităţii globale a laptelui pentru consum în stare proaspătă, ca şi pentru cel supus procesării. Sub aspect bacteriologic laptele obţinut în ferme trebuie să prezinte:

� absenţa germenilor patogeni; � grad redus de contaminare globală cu germeni nedoriţi, de origine internă şi

externă; � prezenţa microorganismelor dorite (utile). Condiţii pentru obţinerea laptelui liber de germeni patogeni: � animale sănătoase, libere de boli transmisibile prin lapte: tuberculoză,

salmoneloză, leptospiroză, bruceloză, febră aftoasă; � glanda mamară sănătoasă, fără mamită streptococică, stafilococică sau de altă

natură; � mulgători sănătoşi, fără boli infecţioase cronice, afecţiuni respiratorii acute sau

furunculoză. Microorganisme nedorite în lapte cu origine internă şi mai ales externă: � bacterii coliforme: E coli, Aerobacter aerogenes; � bacterii proteolitice: B. fluorescens liquefaciens, B. vulgaris, B. subtilis,

B. mezentericus; � bacterii butirice: Clostridium butiricum, Cl. Thyrobutiricum; � drojdii: Torrula cremonis, Saccharomyces lactic; � mucegaiuri: Oidium lactis, Penicillium glaucum, Aspergillus niger, Mucor

mucedo. Condiţii pentru obţinerea laptelui cu un grad redus de continuitate cu

microorganisme nedorite: � igiena glandei mamare înainte şi după muls; � igiena mulgătorilor; � igiena aparatelor şi a vaselor de muls; � igiena vaselor de păstrare a laptelui; � evitarea silozului cu fermentaţie butirică; � microclimatul din adăposturi; � filtrarea laptelui; � răcirea laptelui imediat după muls. Microorganismele utile şi condiţii de promovare a acestora în lapte: � bacterii lactice: lactobacili termofili şi mezofili, streptococi lactici; � bacterii propionice; � bifidobacterii. Pentru promovarea acestor microorganisme utile, se impun măsuri tehnologice şi

de igienă pe filiera lapte, între care: � furajarea corespunzătoare a vacilor, pentru obţinerea unui lapte de calitate

nutritivă excepţională, mai ales bogat în lactoză, vitamina B, aminoacizi; � evitarea prin reguli de igienă a contaminării masive a laptelui cu germeni de

origine exogenă; � combaterea mamitelor; � micoorganismele utile sunt defavorizate în laptele provenit de la vacile bătrâne,

vaci nimfomane, vaci recent vaccinate.

26

4.1.8. Obţinerea cărnii ecologice Sortimentele de carne utilizate au următoarea provenienţă: carne de vacă –

obţinută de la femelele în vârstă de peste 3 ani şi care au realizat cel puţin un produs; carnea de viţel – de la animale hrănite în special cu lapte; carnea de tip baby – beef de la tăuraşi şi viţei în vârstă de 12 – 18 luni.

Pentru obţinerea unor produse ecologice trebuie respectate anumite condiţii sistematizate astfel:

Întreţinerea. Principiul de bază al întreţinerii animalelor este acela de a respecta riguros cerinţele speciei, asigurându-se o bune sănătate şi o carne naturală de primă calitate şi sigură. Animalele trebuie ţinute în grup fără să aibă restricţii de întreţinere inutile comportamentelor specifice (confort, hrănire, contacte, linişte). Întreţinerea liberă a animalelor face parte integrantă din condiţiile de exploatare şi trebuie să se ţină seama de cerinţele foarte diferite ale speciilor de animale. Omul trebuie să se comporte blând cu animalele, să le imprime încredere. Aminalele trebuie să beneficieze de mişcări în libertate, aşternut, aer şi lumină corespunzătoare, asigurându-le condiţii de exploatare optime.

Hrănire. Aceasta trebuie să se realizeze din nutreţuri naturale produse în fermă (fân, iarbă, paie, cereale, subproduse lactate), preparate prin metode fizice şi biologice. Raţia trebuie să fie echilibrată în nutrienţi, în special în proteine, săruri minerale şi vitamine. De asemenea, animalele trebuie să aibă la dispoziţie apă proaspătă şi curată. Sunt interzise a se folosi în hrana animalelor următoarele: stimulatori de creştere sau substanţe chimice vizând sporirea performanţelor (hormoni, antibiotice); nutreţuri pe bază de proteină animală (făină de carne, sânge); organismele modificate genetic (OMG); utilizarea medicamentelor fără prescripţie veterinară.

Transportul. Omul trebuie să aibă o atitudine responsabilă faţă de animalele destinate valorificării pentru carne. Astfel, din punct de vedere etic nu numai întreţinerea ci şi transportul animalelor angajează fiecare persoană care obţine profit la o datorie morală consecventă. În scopul evitării la animale a suferinţelor inutile în timpul ultimului transport, trebuie să se respecte legislaţia privind protecţia animalelor, incubând responsabilităţi clare pentru persoanele angajate în acest scop. Acestea trebuie să manifeste un comportament corect, blând şi prudent deoarece transportul constituie pentru animale un stres fizic şi psihic şi ca urmare trebuie să li se asigure confortul necesar la îmbarcarea în mijlocul de transport, pe perioada transportului şi la descărcare. Durata transportului se cere să nu depăşească 3 ore.

Procesarea. Asigurarea securităţii produselor din carne este o prioritate absolută şi ca urmare în fiecare fază a prelucrării trebuie să se respecte riguros criteriile de calitate în interesul consumatorului de carne şi de produse derivate. Fiecare verigă din filiera cărnii (abatorizare, procesare, distribuire, comercializare) trebuia să respecte sistemul HACCP (analiza riscurilor şi punctelor critice de igienă). La aceste verigi, şi în special la procesare, trebuie să existe un sistem de supraveghere care să definească cu precizie operaţiile cu riscuri, jalonând procedeele de producţie şi maniera în care trebuie controlate punctele critice.

4.1.9. Sănătatea animalelor Lupta împotriva bolilor se face în principal prin metode fitoterapeutice şi

homeopatice. Medicamentele de sinteză sunt limitate numai pentru a salva animalele sau pentru a evita suferinţele lor. Sunt interzise mutilările de orice fel, dar pot fi aprobate castrarea, ecornarea şi tăierea cozilor.

27

4.2. Creşterea suinelor Creşterea şi exploatarea porcinelor în sistem ecologic se supune integral

recomandărilor CEE 2092/91, nr. 1804/1999 şi OUG 34/2000. 4.2.1. Mărimea fermei Este o problemă delicată şi depinde de mulţi factori. Factorii limitativi sunt: terenul

(densitatea admisă 6,5 scroafe/ha sau 75 purcei înţărcaţi/ha sau 14 porci graşi/ha), posibilităţile de adăpostire şi puterea economică a fermierului. Un întreprinzător în agro – eco – turism, care-şi valorifică produsele în unitatea proprie, va creşte 10 – 20 porci/an.

4.2.2. Conversia Conversia la porcine este de 6 luni. 4.2.3. Procurarea animalelor Porcinele se aduc din fermele ecologice dar pot fi achiziţionaţi şi din ferme

convenţionale vieri de reproducţie şi purcei în vârstă de maxim 40 de zile, cu o greutate de sub 25 kg.

4.2.4. Materialul biologic Pentru creşterea în sistem ecologic se pretează metişi autohtoni, rezistenţi la

factorii de mediu şi la boli, uşor adaptabili, cu mare vitalitate şi viabilitate. Rasele utilizate trebuie să se preteze la prelucrare artizanală şi nu neapărat la industrializare. Pentru obţinerea cărnii se pretează atât rasele mixte de carne – grăsime, cât şi cele pentru carne. Suinele trebuie să îndeplinească condiţiile pentru preparate artizanale, specifice zonei de creştere. Merg bine rasele autohtone adaptate la condiţiile de creştere extensivă, cu acces la păşune, cum ar fi: Bazna, Alb de Banat, Roşu de Marghita, Porcul de Ruşeţu, Marele Alb, Nagru de Strei, Porcul de Munte, dar şi metişi diverşi cu rase specializate (Duroc, Landrace, Hampshire). Deşi foarte productivă, linia sintetică Periş, ca şi alţi hibrizi din import, se pretează mai puţin la creşterea în ferme ecologice, fiind foarte sensibili la factorii mediului ambiant. Rasele indigene de porcine din ţară reprezintă o valoare ce trebuie neapărat exploatată în economia ecologică. Pentru acest scop dintre rasele indigene din ţară baza cea mai potrivită o constituie rasa Mangaliţa, care pe lângă locul ei în banca genetică şi valoarea estetică, joacă un rol din ce în ce mai mare, fiind potrivită şi pentru creşterea ecologică. Rasa Pietrain face parte din grupul aşa numit ,, porci cu patru şunci’’. Această rasă este recomandată pentru creşterea în sistem ecologic numai dacă există condiţii foarte favorabile. Rasa Hampshire se remarcă printr-o soliditate excelentă a organismului, motiv pentru care se recomandă ca partener de încrucişare în linie de tată în creşterea porcinelor pe baze ecologice.

4.2.5. Adăpostirea şi confortul animalelor Principiul de bază este apropierea animalelor de mediul natural, creşterea în

adăposturi cu pardoseala întreagă, cu aşternut de paie, acces la padoc şi la păşune. Se interzice creşterea porcilor în baterii. Trebuie respectate cerinţele minimale ale protecţiei animalelor (grupe potrivite, evitarea singurătăţii, tratament atent, evitarea bruscărilor, a bătăilor şi maltratărilor, evitarea oboselii). Trebuie respectate normele de suprafaţă şi de volum (în m2/cap: porci la îngrăşat 0,8 – 1,5 în funcţie de greutate; purcei înţărcaţi 0,6; scroafe cu purcei 7,5; vieri 6; plus aceleaşi suprafeţe în padoc şi acces la păşune). Porcii trebuie feriţi de frig şi de căldură excesivă, de radiaţii solare prea intense, de grindină, gaze nocive, curenţi mari de aer. Ventilaţia şi lumina trebuie conduse atent şi se vor evita zgomotele excesive.

28

Pentru asigurarea calităţii cărnii de porc castrarea fizică este permisă numai cu condiţia ca purcelul să sufere cât mai puţin, intervenţia să fie executată cu competenţă şi cu respectarea normelor de igienă. Întreţinerea purceilor între scroafe este interzisă. Porcul agreează creşterea în grupuri. În acest caz mărimea grupului depinde de vârsta porcilor şi de dimensiunile clădirilor folosite pentru întreţinere. Încăperea trebuie să asigure în fiecare caz locul necesar al fiecărui porc pentru hrănire, adăpat şi odihnă.

Igiena clădirilor destinate întreţinerii ecologice a porcinelor poate fi asigurată cu o grijă adecvată. Pentru dezinfectarea şi curăţarea clădirilor şi a utilajelor aferente sunt admise folosirea următoarelor produse: apă şi aburi fierbinţi, var şi lapte de var, hidroxid de natriu şi de potasiu, peroxid de hidrogen, extrase vegetale naturale, acizi organici, alcool, carbonat de natriu.

În adăposturile pentru scroafe şi porci la îngrăşat trebuie asigurată aerisirea naturală. Cea mai mare neplăcere o constituie canicula de vară, pentru contrabalansarea căreia este acceptat un curent de aer de 0,1 m/s, este de dorit şi duşul pentru porci. Încălzirea artificială a adăposturilor nu este posibilă în întreţinerea ecologică, motiv pentru care se vor evita fătările în timpul iernii.

4.2.6. Alimentaţia Animalele se hrănesc cu furaje obţinute din agricultura ecologică, primind raţii

extensive sau semiintensive, cu excluderea aditivilor interzişi. Purceii sugari se înţarcă la vârsta de 40 zile.

Toate categoriile de porcine trebuie alimentate cu furaj din producţia ecologică. În perioada de conversie la producţia ecologică, 60% din furajele din producţia proprie şi 30% din cele cumpărate pot fi furaje din conversie. Restul furajelor trebuie să fie numai dintr-o producţie care corespunde cerinţelor ecologice. Cu excepţia îngrăşatului, furajarea porcinelor trebuie să fie bazată pe păşune. În lipsa acesteia, în furajarea zilnică a porcilor trebuie asigurat furaj fibros, masă verde, uscat sau siloz. Furajele de origine animală, cele minerale şi vitaminice pot fi folosite numai dacă corespund cerinţelor de bază ale producţiei ecologice.

Hrănirea cu furaje de calitate bună este condiţia prevenirii bolilor. Administrarea furajelor boabe mucegăite este interzisă datorită problemelor cauzate de micotoxicoze. Mişcarea permanentă la păşune întăreşte rezistenţa naturală a porcului. Trebuie avută în vedere îndepărtarea plantelor care poluează solul şi au efect dăunător asupra sănătăţii porcului.

4.2.7. Igiena păşunilor Prin eliminarea curentă a plantelor nedorite (toxice) şi prin aplicarea unei rotaţii se

poate asigura ca în timpul păşunatului şi râmatului, porcii să nu sufere leziuni fizice şi mecanice, de intoxicaţii şi infestaţii parazitare. Deoarece porcului sătul îi place să scormonească, pentru menţinerea stării bune a păşunii este indicat păşunatul raţional pe tarlale, dimineaţa şi seara. Este indicată alegerea unui loc aparte pentru odihnă. Pe păşune trebuie asigurat adăpatul şi posibilitatea de refugiu de la adversităţile vremii. În acest scop sunt foarte convenabile coteţele mobile.

4.2.8. Metode de creştere Creşterea ecologică a porcinelor permite ca animalul să-şi petreacă ultimele trei luni

de îngrăşat într-un adăpost închis. Dintre metodele prin care se asigură confortul şi curăţenia animalelor şi care respectă prevederile privind protecţia mediului, cele mai cunoscute pe plan mondial sunt grajdurile cu aşternut adânc, în care animalele, alcătuind loturi de 30 – 50 capete într-o încăpere de 1,2 – 1,5 m2/cap şi cu un aşternut de 0,1 – 1kg

29

paie pe zi, suportă bine gerurile mari de iarnă, sub căldura aşternutului şi la temperaturi foarte scăzute, datorită temperaturii emanate de aşternutul foarte gros. Este cunoscută şi aşa numita metodă cu pardoseală înclinată, care este o rezolvare de economisire a aşternutului. Înclinaţia de 7 – 8% a pardoselii lângă margini ajută alunecarea aşternutului uscat către grilajul de paie de pe lângă aleea de tratament, de unde aşternutul se poate îndepărta cu uşurinţă. Asigură o economisire de energie metoda de îngrăşat cu cuşti de odihnă. În timp de iarnă în cuştile închise, amenajate în boxele de îngrăşat se asigură încălzirea şi odihna comodă. Primăvara cuştile pot fi deschise şi agăţate pe pereţii clădirii. Starea de igienă internă a cuştilor este greu de controlat. În unele ţări s-a răspândit îngrăşatul porcinelor în aer liber. În adăposturi pentru odihnă porcul îşi face cuib, pregătirea aşternutului nu necesită multă grijă deoarece porcul desface baloţii de paie şi îi împrăştie cu plăcere. Pentru scărpinare la păşune şi la rampa de ieşire trebuie aşezate suprafeţe aspre sau lemne de scărpinat.

Modalitatea de hrănire şi adăpare depinde de amenajarea grajdului. Cel mai frecvent este hrănirea din jgheab, în care furajul se poate administra sub formă uscată, umezită sau lichidă.

Pentru furajarea porcului ecologic se pot folosi toate produsele principale şi produsele secundare, industriale, agricole, silvice, care sunt oferite de posibilităţile locale şi care nu sunt interzise în practicile ecologice (ghindă, făină de peşte, făini vegetale, extrase de proteine vegetale pentru tineret, condimente, plante medicinale, lapte şi produse lactate, peşte şi fructe de mare, produsele principale şi secundare ale acestora, ca uleiul de peşte, suplimente furajere de origine minerală, vitamine sintetice identice cu cele naturale, microorganisme, materiale conservante dintre care numai cele permise în agricultura ecologică).

4.2.9. Sănătatea animalelor Starea generală bună a porcului poate fi apreciată după cum umblă după alimente,

comportamentul de căutare şi de curiozitate, mişcare, comportament social, igienă, căutarea confortului, exigenţă faţă de teritoriu şi odihnă.

Se pune accent pe profilaxia bolilor, stimularea rezistenţei generale şi a imunităţii, evitarea supraaglomerării, controlul circulaţiei animalelor. Tratamentele se bazează pe mijloace fitoterapeutice şi homeopatice. Sunt interzise substanţele de sinteză pentru stimularea creşterii şi reproducţiei (hormoni). Sănătatea veterinară se bazează înainte de toate, pe prevenire, în special recurgând la rase rustice, la o alimentaţie echilibrată şi un mediu înconjurător favorabil.

În caz de probleme sanitare se vor utiliza de preferinţă produse şi tratamente fitofarmaceutice şi homeopatice. Medicamentele chimice de sinteză (alopatice) sau antibioticele vor putea fi utilizate astfel:

� pentru porcii de reproducţie sunt autorizate trei tratamente alopate din care maxim două antiparazitare;

� pentru porcii destinaţi sacrificării maxim un tratament alopat antiparazitar şi un tratament alopat neparazitar;

� pentru purceii de lapte nici un taratament alopat nu este autorizat. Perioada de aşteptare înainte de comercializare în circuitul ecologic al animalelor

tratate sau a produselor obţinute de la astfel de animale este dublă faţă de cea legală, iar dacă nu există nici o menţiune cu privire la acest aspect se vor asigura minim 48 de ore.

30

4.3. Creşterea păsărilor Creşterea şi exploatarea păsărilor în sistem ecologic se supune integral

recomandărilor CEE 2092/91, nr. 1804/1999 şi OUG 34/2000. 4.3.1. Mărimea fermei Este o problemă delicată şi depinde de mulţi factori. Factorii limitativi sunt: terenul

(densitatea admisă 580 găini pentru carne/ha sau 230 găini outoare/ha), suprafaţa adăpostului (6 m2/cap pentru găini outoare, 10 m2/cap pentru găini de carne), asigurarea locului de cocoţat (18 cm3/animal), mărimea cuibarului pentru găinile outoare (8 găini outoare/cuibar sau în cazul cuibarului comun 120cm2/pasăre).

4.3.2. Conversia Conversia este de 10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne,

achiziţionate înainte de a avea vârsta de 3 zile şi de 6 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de ouă.

4.3.3. Materialul biologic Pentru creşterea în sistem ecologic se pretează păsări din populaţii de provenienţă

rustică: Gât – Golş varietatea albă, varietatea neagră, varietatea barat; Rustic 99 variatatea carne-ouă; Rustic 2000 variatatea carne-ouă, Sussex.

4.3.4. Adăpostirea şi confortul animalelor Păsările trebuie crescute pe sol, creşterea lor în cuşti fiind interzisă. Adăposturile

pentru păsări trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime: � minim o treime din suprafaţa podelei trebuie să fie solidă şi nu trebuie să fie

alcătuită din stinghii sau tip grătar. Podelele se acoperă cu un aşternut din paie, talaş, nisip sau rumeguş;

� în adăposturile avicole pentru găini ouătoare o parte suficientă a suprafeţei necesare găinilor trebuie să fie destinată colectării dejecţiilor;

� trebuie să fie prevăzute cu locuri de cocoţat; � trebuie să dispună de trape de intrare – ieşire de mărime adecvată; � pentru găinile ouătoare lumina naturală se completează cu lumină artificială

pentru a se asigura zilnic un maxim de 16 ore de luminozitate, cu o perioadă continuă de odihnă nocturnă de cel puţin 8 ore;

� păsările trebuie să aibă acces la trasee exterioare de fiecare dată când vremea permite şi de câte ori este posibil, pentru cel puţin o treime din durata vieţii lor. Aceste suprafeţe de alergare în aer liber trebuie să fie acoperite cu vegetaţie, să fie prevăzute cu instalaţii de protecţie şi să permită păsărilor acces liber la un număr corespunzător de jgheaburi cu apă şi hrană;

� din motive de sănătate adăposturile trebuie să fie total golite între fiecare ciclu de creştere. În timpul acestei perioade adăposturile şi instalaţiile trebuie să fie curăţate şi dezinfectate. La sfârşitul fiecărui ciclu de creştere a unui grup de păsări suprafeţele de alergare trebuie să rămână goale pentru a permite refacerea vegetaţiei. Aceste cerinţe nu se aplică grupurilor mici de păsări care nu sunt ţinute în ţarcuri şi care sunt libere.

31

4.3.5. Alimentaţia Păsările se hrănesc cu furaje obţinute din agricultura ecologică, primind raţii

extensive sau semiintensive, cu excluderea aditivilor interzişi. Nutriţia păsărilor se bazează pe: porumb, grâu, tărâţe de grâu, şroturi de soia şi floarea soarelui, mazăre, ulei vegetal presat la rece. Produsele interzise în nutriţia păsărilor în sistem ecologic sunt:

� furaje obţinute din plante modificate genetic; � conservanţi, hormoni de creştere, stimulatori pentru creşterea apetitului, agenţi

coloranţi sintetici, ureea, preparate proteice aminaliere, resturi de la abatoare, produse obţinute pe baza unor solvenţi organici;

� ingrediente sintetice, precum: concentrate de vitamine, adaosuri de microelemente, aminoacizi puri.

4.3.6. Sănătatea păsărilor Controlul bolilor la păsările din fermele ecologice se bazează pe o strategie

specifică, incluzând: X Alegerea – selectarea corespunzătoare a animalelor pentru constituirea

efectivelor din fermele ecologice. Animalele trebuie să aparţină raselor şi populaţiilor locale, foarte rezistente la boli, adaptabile.

X Aplicarea unor tehnologii de creştere adecvate, realizarea bunăstării animalelor pentru favorizarea rezistenţei generale şi prevenirea infecţiilor.

X Alimentaţia de calitate , adăpat igienic, asociate cu mişcarea liberă au efect favorabil asupra stării de sănătate a animalelor.

X Respectarea cu stricteţe a normelor de volum şi suprafaţă, asigurarea unei densităţi optime, evitarea supraaglomerării, pentru crearea unei ambianţe propice sănătăţii şi prevenirea unor tulburări de comportament.

X Acordarea unei atenţii deosebite la introducerea unor animale noi în efectivele fermei.

X Evitarea stressurilor accidentale (alimentar, de adăpat, de bioclimat, parazitar, infecţios, toxic).

X Atenuarea stressurilor inevitabile (de transport, manipulare, lotizare, vaccinal, medicamentos).

X Prevenirea introducerii bolilor în fermă prin: izolarea fermei, controlul circulaţiei, dezinfector la intrare, controlul vectorilor.

X Prevenirea multiplicării agenţilor biotici patogeni în fermă prin: izolarea animalelor bolnave, igiena aşternutului, dezinfecţii, dezinsecţii, deratizări.

Mijloace profilactice admise în avicultura ecologică: � vaccinări profilactice când este cazul; � vitaminizări cu resurse naturale de vitamine; � premix mineral de origine vegetală eco; � preparate biotice cu bacterii pentru fermentaţii lactice; � preparate fitobiotice stimulatoare a rezistenţei generale şi a imunităţii naturale; � propolis în extracte alcoolice sau apoase. Mijloace profilactice interzise în avicultura ecologică: � antibiotice; � medicamente alopate chimice de sinteză; � aminoacizi de sinteză (D-lizina, DL-metionina); � produse pe bază de organisme modificate genetic (OMG); � hormoni de creştere şi stimulare; � antioxidanţi sintetici.

32

Medicaţia alopată cu medicamente chimice de sinteză sau cu antibiotice este admisă dacă viaţa animalelor este în pericol. Dacă un animal sau un lot de animale primeşte într-un an sau într-un ciclu de producţie mai mult de 2 – 3 tratamente alopate cu medicamente chimice de sinteză sau cu antibiotice, cu excepţia vaccinurilor şi planurilor de eradicare obligatorii, aceste animale sau produsele lor nu se pot vinde ca produse ecologice. Ele vor parcurge perioada de conversie stabilită prin norme.

4.3.7. Măsuri speciale pentru transport Transportul păsărilor se admite numai la populare şi sacrificare, nefiind permis

transferul acestora în perioada de exploatare. Se iau toate măsurile pentru evitarea stressului, iar distanţa admisă pentru transportul la abator nu trebuie să depăşească 30 de km. Se stabileşte o perioadă de odihnă înainte de sacrificare.

33

5. Producerea furajelor

5.1. Principii generale

Tehnologiile de cultivare cuprind următoarele componente:

1. asolamentul şi rotaţia culturilor; 2. lucrările solului; 3. fertilizarea; 4. sămânţa şi semănatul sau plantatul; 5. combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor; 5.1.1. Asolamentul şi rotaţia culturilor Prin asolament se înţelege împărţirea terenului cultivat în parcele (sole) şi

repartizarea raţională a plantelor ce urmează a fi cultivate pe aceste sole. În timp ce prin asolament se înţelege noţiunea de spaţiu, prin rotaţie trebuie înţeles modul cum se succed legumele în decursul timpului pe aceeaşi solă, deci rotaţia se referă la timp.

Rotaţiile raţionale combinate cu aplicarea chibzuită a îngrăşămintelor organice şi asociate cu o lucrare raţională a solului, asigură nu numai sporirea fertilităţii acestuia ci contribuie, în acelaşi timp, la distrugerea sau împuţinarea buruienilor, bolilor sau dăunătorilor, ajutând la dezvoltarea în sol a microorganismelor folositoare.

Asolamentul şi rotaţia culturilor se stabilesc ţinând cont de următoarele principii: � împărţirea terenului cultivabil în mai multe parcele relativ uniforme ca orografie

şi însuşiri fizico-chimice; � prevenirea cultivării speciilor şi varietăţilor improprii zonei şi solului respectiv,

precum şi a celor sensibile la infestarea cu buruieni, boli şi dăunători; � alegerea culturilor ale căror produse sunt indispensabile microfermei şi/sau au

efecte favorabile asupra solului; � folosirea drept cap de asolament a păşunilor sau a fâneţelor; � cultivarea leguminoaselor anuale sau perene; � alternarea cultivării plantelor cu înrădăcinare adâncă cu cele cu înrădăcinare

superficială; � cultivarea plantelor pentru îngrăşăminte verzi. Aceste reguli sunt respectate în cadrul următoarelor exemple de asolamante şi

rotaţii cu plante anuale şi perene: Asolament agricol şi rotaţie de 7 ani

1. lucernă; 2. lucernă; 3. grâu + îngrăşământ verde; 4. orz; 5. trifoi; 6. grâu + îngrăşământ verde; 7. orz sau ovăz.

34

Asolament agricol şi rotaţie de 10 ani 1. trifoi; 2. trifoi; 3. cartofi; 4. grâu + îngrăşământ verde; 5. sfeclă furajieră; 6. grâu + îngrăşământ verde; 7. porumb + îngrăşământ verde; 8. bob + îngrăşământ verde; 9. grâu + îngrăşământ verde; 10. orz + trifoi de sămânţă.

Asolament agricol şi rotaţie de 8 ani 1. amestec de plante furajere perene; 2. amestec de plante furajere perene; 3. amestec de plante furajere perene; 4. amestec de plante furajere perene; 5. grâu + îngrăşământ verde; 6. porumb; 7. floarea soarelui; 8. mazăre, fasole, năut.

În cadrul rotaţiilor se pot cultiva şi plante asociate. În cazul culturilor asociate, plantele trebuie să aibă aceleaşi pretenţii pentru modelarea solului şi aceleaşi pretenţii faţă de factorii de vegetaţie. Perioada lor de vegetaţie trebuie să fie diferită, astfel, cultura secundară trebuie să ajungă repede la maturitatea de consum şi să fie recoltată înainte de a ajunge să stânjenească cultura de bază. În cultura ecologică plantele cultivate asociat nu numai că nu trebuie să se stânjenească, ci trebuie chiar să se protejeze. Asocierile pot fi: favorabile (ar trebui să fie folosite cât mai mult) sau nefavorabile (aceste asocieri creează probleme şi trebuie evitate).

Asocieri favorabile: � porumb cu dovleac, bostan, fasole; � grâu cu bob, trifoi; � golomăţ cu lucernă, raigras, trifoi de Alexandria; � lucernă cu raigras, trifoi de Alexandria, golomăţ; � raigras cu lucernă, trifoi de Alexandria, golomăţ. Asocieri nefavorabile: � cartof cu dovleac, bostan, floarea soarelui; � gulie cu tomate; � usturoi cu bob, fasole, linte, mazăre. 5.1.2. Lucrările solului

Obiectivul general al lucrărilor solului este crearea de condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură, precum şi menţinerea, sau chiar îmbunătăţirea, stării fizice şi de fertilitate a acestuia. Prin sistem de lucrare a solului se înţelege totalitatea lucrărilor aplicate solului şi succesiunea lor, pe culturi şi sole, în cadrul unui asolament. La stabilirea sistemului de lucrare se va ţine seama de condiţiile specifice de climă şi sol, cerinţele fiecărei plante, specificul fiecărei sole, mijloacele mecanice disponibile, lucrările mecanice

35

aplicate în ultimii 2-3 ani. Lucrările solului includ operaţiuni de tăiere, scormonire, răsturnare, afânare şi mărunţire a stratului superficial de sol, precum şi nivelarea, tasarea şi modelarea solului. Executarea corectă a lucrărilor solului prezintă influenţe pozitive asupra:

� procesului de infiltrare a apei în sol (apa provenită din irigaţii sau precipitaţii); � capacităţii de reţinere a apei în sol; � proceselor tehnologice de semănat; � răsăririi şi pornirii în vegetaţie a plantelor; � creşterii şi dezvoltării rădăcinilor şi a altor organe subterane; � combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor; � acumulării materiei organice în sol. Lucrările solului pot avea şi efecte negative, astfel, lucrările adânci diminuează

conţinutul de humus al solului, pot provoca eroziuni, compactări, acidifiere. Pentru evitarea acestor fenomene se pot lua o serie de măsuri, ca de exemplu: � respectarea perioadei optime de execuţie a lucrărilor; � scăderea frecvenţei arăturilor, o dată la 3-5 ani; � scăderea adâncimii de arat şi alternarea acesteia; � arăturile adânci (23-32 cm) să se execute cu maşini agricole care nu răstoarnă

brazda (arătura cu paraplaw-ul sau cizel-ul); � alegerea corectă a maşinii agricole ce urmează a fi folosită; � reglarea corespunzătoare a agregatelor de lucru. Pregătirea terenului necesită o serie de lucrări care se execută în mod diferit, în

funcţie de sistemul de cultură practicat, de însuşirile terenului şi de pretenţiile plantelor cultivate. Tehnologia modernă pevede desfăşurarea în ordine cronologică a următoarelor lucrări:

� Fertilizarea de bază – este constituită din aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat, mraniţa, composturi, gunoi de pasăre, must, cenuşă, în doze conform cerinţelor plantelor cultivate. Administrarea se poate face manual prin împrăştiere sau mecanic cu utilajul MIG-2,2 cu condiţia ca materia organică să fie distribuită uniform pe toată suprafaţa.

� Arătura este lucrarea de bază care se efectuează la 20 – 30 cm adâncime.

Pentru unele specii, arătura se face mai adânc, 30 – 35 cm (rădăcinoase), sau chiar 35 – 30 cm, o dată la 4 – 5 ani, fără întoarcerea brazdei. Arătura de toamnă este obligatorie şi numai în cazuri excepţionale trebuie efectuată în ferestrele iernii. Arăturile din timpul anului, dinaintea culturilor succesive, pot fi înlocuite printr-o mobilizare a solului cu cultivatorul pe adâncimea de 18 – 25 cm, sau mobilizarea cu plugul fără cormană.

� Nivelarea se execută primăvara, concomitent cu pregătirea patului germinativ. � Pregătirea patului germinativ se face în preziua sau în ziua semănatului.

Lucrarea constă în afânarea şi mărunţirea solului pe adâncimea de semănat/plantat cu următoarele maşini: – freză pentru mărunţirea solului; – grapa cu dinţi reglabili; – grapa cu discuri grele; – cultivatorul; – combinatorul; – tăvălug inelar.

36

Aceste utilaje pot fi folosite şi în agregat ţinându-se cont de: umiditatea solului, gradul de tasare şi de gradul de îmburuienare.

� Tăvălugitul – este o lucrare întrebuinţată destul de des în legumicultură.Dacă pământul este prea afânat înainte de semănat se face o tasare a solului cu tăvălugul. De asemenea se aplică tăvălugitul şi în cazul semănării seminţelor mici pentru a se stabili un contact intim între acestea şi solul umed.

� Modelarea terenului cuprinde lucrările cu ajutorul cărora se dă terenului forma de rigole, straturi adânci sau straturi înălţate, cu scopul de a permite circulaţia apei de irigaţii şi intrarea utilajelor pentru executarea lucrărilor de îngrijire.

5.1.3. Sămânţa şi semănatul sau plantatul Marea majoritate a plantelor cultivate se înmulţesc prin seminţe, iar restul vegetativ

prin tuberculi, bulbi, stoloni, butaşi, frunze. Conform standardelor internaţionale (IFUAM şi UE), sămânţa şi materialul de plantat se produc în gospodării, ferme, asociaţii şi societăţi agricole ecologice. Aceste unităţi agricole trebuie să respecte şi să aplice atât legislaţia seminţelor şi materialului săditor, cât şi tehnologiile ecologice de cultivare a terenurilor, de recoltare şi depozitare a recoltelor şi de pregătire a seminţelor şi materialelor de plantat pentru semănat/plantat. Sămânţa şi materialele de plantat sunt o sursă importantă de infestare a solului cu bacterii şi ciuperci dăunătoare. Pentru a curăţa microbii de pe aceste materiale de înmulţire se recomandă tratarea lor cu soluţii obţinute din preparate biologice, lichide sau solide, de Pseudomonas fluorescens (TC 10, PS 112, PS 97, PS 41), Pseudomonas chlororaphis (MA 342) sau Pseudomonas putida, bacterii care se găsesc frecvent în sol, în zona rădăcinilor. Aceste tratamente se pot face cu excepţia seminţelor de leguminoase la toate plantele cultivate. Seminţele de leguminoase (fasole, mazăre) se tratează cu preparate specifice tip Nitragin. Densitatea, epoca, adâncimea şi metoda de semănat este specifică pentru fiecare specie şi este tratată la tehnologiile respectivelor culturi.

5.1.4. Fertilizarea Unul dintre principiile cultivării eclogice este ca nutriţia plantelor să nu se facă cu

săruri fertilizante uşor solubile, ci să se faciliteze utilizarea acestora prin intermediul organismelor vii din sol (fungi, bacterii, insecte şi viermi). Cu cât un teren este mai bogat în organisme vii, cu atât este mai fertil, iar plantele vor fi mai rezistente la atacul paraziţilor. Producerea de plante cu valoare nutritiv-biologică mai ridicată este în relaţie directă cu menţinerea activităţii vitale în sol. O plantă cu sistemul radicular foarte dezvoltat lasă în sol un material organic care serveşte ca sursă de energie pentru microorganisme şi prin aceasta, contribuie la formarea solului. În agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale pregătite după o tehnică specială şi îngrăşăminte minerale greu solubile cu folosire lentă (făină de fosforite, silicaţi, săruri potasice naturale). În afară de dejecţiile animale provenite din zootehnie, agricultura ecologică se bazează şi pe reciclarea materiei organice, a producţiei secundare formată din resturile vegetale care rezultă din grădini, vii, livezi, garduri vii, parcuri şi spaţii verzi. Materialele organice (gunoiul de grajd, paiele, frunzele, vrejurile) introduse în sol în stare proaspătă şi în cantităţi mari pot să aibă urmări nefavorabile asupra creşterii plantelor prin blocarea azotului solubil folosit de microorganisme în procesul de descompunere, fenomen cunoscut sub denumirea de ,, foame de azot ‘’.

37

Pentru menţinerea fertilităţii solului se vor aplica doze moderate aplicate fracţionat şi nu doze mari care pot inhiba germinaţia seminţelor, favorizează creşterea luxuriantă în detrimentul fructificării şi sensibilizează plantele faţă de atacul bolilor şi dăunătorilor. De asemenea, introducerea materiilor organice la adâncime duce la descompunerea lor anaerobă, cu producere de compuşi toxici pentru plante. Subatanţele nutritive trebuie puse la dispoziţia plantelor în mod treptat şi în raporturi armonioase corespunzătoare fazelor de vegetaţie, ţinând cont că, prin descompunerea materiei organice, unele substanţe sunt utilizate direct de plante (azotul), altele ca fosforul şi magneziul sunt mai întâi folosite de microorganisme şi apoi, prin descompunerea materiei organice, revin în soluţia solului. Avantajul descompunerii materiei organice constă şi în degajarea de bioxid de carbon care are efecte pozitive atât asupra sistemului radicular, cât şi asupra fotosintezei. Gunoiul de grajd este considerat un îngrăşământ complet, deoarece conţine în cantităţi apreciabile atât azot cât şi fosfor, potasiu şi calciu. Cantităţile de gunoi de grajd care se aplică în agricultură diferă cu tipul solului, cu starea de fertilitate naturală a acestuia, cu specia cultivată. Gunoiul de grajd se aplică de regulă toamna, sub arătură adâncă în special pe terenurile mai argiloase, ca îngrăşământ de bază. Mraniţa provine din descompunerea avansată a bălegarului şi conţine o cantitate destul de mare de substanţe nutritive uşor accesibile plantelor şi, datorită acestui fapt, se aplică în cantităţi de 1-2 ori mai reduse decât bălegarul obişnuit. Compostul este un îngrăşământ organic, provenit din descompunerea lentă a diferitelor resturi organice din gospodărie (frunze, buruieni, pleavă). În comparaţie cu gunoiul de grajd, compostul ca şi mraniţa, este mai sărac în azot dar mai bogat în celelalte elemente fertilizante (P2O5, K2O, CaO). Se foloseşte mai frecvent la îngrăşarea locală precum şi la pregătirea diferitelor amestecuri de pământ. Composturile provenite din descompunerea buruienilor conţin multe seminţe care-şi păstrează puterea de încolţire chiar după fermentare. Turba este un amestec de resturi vegetale semidescompuse. Se extrage din turbăriile care se formează în regiunile cu umiditate mare – în zonele înalte turbării înalte sau în zonele joase – turbării joase sau de mlaştină. Gunoiul de păsări este foarte bogat în azot, fosfor şi potasiu; este de aproximativ de 3 ori mai bogat ca gunoiul de grajd. Se utilizează în formă diluată, prin adăugarea la o parte de gunoi de păsări fermentat a 10 – 15 părţi apă. Din această soluţie se administrează 2 – 3 litri/m2. Urina constituie de asemenea un îngrăşământ lichid valoros care se aplică sub formă de soluţie diluată cu 3 – 4 părţi de apă. Se administrează 2 – 3 litri/m2, de regulă în cursul perioadei de vegetaţie, ca îngrăşare suplimentară, având un efect rapid. Îngrăşămintele verzi provin din descompunerea plantelor verzi care sunt încorporate în sol şi care-l îmbogăţesc în materie organică şi substanţe nutritive. Cele mai indicate în acest scop sunt leguminoasele: măzăriche, trifoi, mazăre, iar pe terenuri nisipoase lupinul şi sulfina, mai pot fi folosite şi rapiţa şi muştarul. Îngrăşămintele verzi se aplică independent sau ca o cultură succesivă, semănându-se după recoltarea unei plante cu perioadă scurtă de vegetaţie. Se încorporează sub brazdă când plantele sunt în stadiul de boboc, după ce au fost în prealabil tăvălugite sau chiar cosite şi împrăştiate uniform pe teren. Din cercetările agrochimice reiese că elementele din îngrăşăminte au un rol foarte important în creşterea şi dezvoltarea plantelor, astfel: Azotul controlează ansamblul proceselor de metabolism, reglează raportul dintre sistemul radicular şi foliar, sporeşte numărul şi greutatea fructelor, măreşte conţinutul plantelor în proteină, prelungeşte perioada de vegetaţie. Excesul de azot provoacă

38

scăderea rezistenţei plantelor la ger şi la atacul agenţilor patogeni. Azotul în exces înrăutăţeşte calitatea solurilor precum şi a apelor de suprafaţă şi de adâncime. Fosforul participă la formarea organelor generative, la formarea seminţelor, favorizează creşterea în profunzime a sistemului radicular, sporeşte rezistenţa plantelor la cădere şi la boli, îmbunătăţeşte calitatea recoltelor, sporeşte rezistenţa la păstrare. Contrabalansează efectul excesului de azot. Potasiul contribuie la sinteza citoplasmei, participă la sinteza şi transportul glucidelor, la sinteza clorofilei. Creşte rezistenţa plantelor la ger, secetă şi la atacul de boli.

Microelementele ca magneziu, calciu, sulf, fier, mangan, cupru, bor, zinc, molibden, participă la metabolismul plantelor şi au un rol important, lipsa unuia putând provoca dezechilibre în creşterea, dezvoltarea şi fructificarea plantelor. În tabelul nr. 1 sunt prezentate produsele şi mijloacele de ridicare a fertilităţii solului în sistem ecologic prevăzute în reglementările U.E. Produse şi mijloace de ridicare a fertilităţii solului

Tabelul nr. 1

Utilităţi Recomandate Permise Interzise

Asigurarea azotului

Îngrăşăminte verzi, composturi, gunoi de grajd, materiii organice şi reziduuri casnice din gospodăriile certificate

Must, bălegar şi urină aerisită şi diluată cu apă, preparate pe bază de bacterii nitrificatoare, produse de origine animală sau industrială (făină de carne, de peşte, sânge), compost de ciuperci autorizat

Toate produsele sintetice

Asigurarea cu fosfor

Făină de oase, gunoi mineral cu conţinut de P măcinate

Săpunuri de fosfat, zgura lui Thomas

Toate produsele sintetice sau concentrate industriale

Asigurarea cu potasiu

Cenuşă de lemn, sulfat de calciu, granit, feldspat, sulfuri vulcanice, zeolit, olginat,

Orice substanţe chimice sinteti-ce şi cele tratate

Asigurarea cu calciu

Piatra de var, dolomit, alginit, ipsos, oxid de calciu, carbonat de calciu, clorură de calciu

Toate produsele sintetice cu calciu

Asigurarea cu magneziu Dolomită, magnezită, algenită, Sulfat de magneziu hidratat Toate produsele

sintetice

Asigurarea cu microelemente

Făină de alge minerale, sare de bucătărie, composturi sau extrase din composturi

Toate produsele sintetice şi supradozarea acestora

39

5.1.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor În agricultură buruienile, bolile şi dăunătorii provoacă o diminuare a producţiei cu

aproximativ 30%, astfel, buruienile reduc producţia cu 8,9%, bolile cu 10,1% iar dăunătorii cu 8,7%. Pentru ca pierderile de recoltă să fie minime plantele trebuie ajutate prin anumite măsuri de protecţie, specifice fiecărei culturi.

5.1.5.1.Combaterea buruienilor Prin buruieni se înţelege totalitatea plantelor nedorite într-o cultură. Pe de o parte

ele reprezintă concurenţi ai plantelor de cultură, dar multe sunt plante medicinale sau cu valoare furajeră, sau constituie o componentă esenţială care permite structurarea ecosistemului natural în cadrul unei comunităţi de plante.

Ţinând seama de principiile agriculturii ecologice, trebuie renunţat la aplicarea erbicidelor în combaterea buruienilor. Principala măsură de combatere a buruienilor în sistem ecologic o constituie folosirea îngrăşămintelor verzi, acoperirea (mulcirea) şi aerarea solului fără întoarcerea brazdelor, cosirea – tăierea – smulgerea buruienilor înainte de a forma seminţe şi utilizarea acestora ca mulci şi la compostare, fără a mai afecta grav viaţa organismelor din sol cu substanţe chimice, dar şi a consumatorilor umani şi animali.

Combaterea buruienilor se poate realiza prin măsuri preventive şi măsuri curative. a) Măsuri preventive – măsură sau succesiune de măsuri care au drept scop

împiedicarea apariţiei sau răspândirii buruienilor. Pentru prevenirea apariţiei buruienilor pot fi luate o serie de măsuri preventive,

după cum urmează: carantina fitosanitară, respectarea asolamentelor, practicarea de rotaţii lungi, alternarea adâncimii de lucrare a solului, curăţirea materialului de semănat, semănatul în epoca optimă, asigurarea densităţii plantelor, respectarea adâncimii de semănat, ocuparea neîntreruptă a terenului prin introducerea culturilor succesive şi a îngrăşămintelor verzi, asigurarea raportului optim între substanţele nutritive, înlăturarea excesului de apă, fertilizarea cu compost fermentat, distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafeţele necultivate, curăţirea maşinilor agricole înainte de semănat, folosirea la irigat a apei libere de seminţe de buruieni, efectuarea la timp a lucrărilor agricole.

b) Măsuri curative – procedee prin care se urmăreşte distrugerea buruienilor apărute în cultură.

Pentru distrugerea buruienilor apărute în cultură pot fi folosite mai multe metode, asfel:

� metode fizico – mecanice: - combatere manuală: plivit, prăşit cu sapa, cosit; - combatere mecanică: plivit mecanic, prăşit

mecanic, lucrări adânci, discuiri repetate; - combatere termică; - combatere hidrică (inundare);

� metode biotehnice: mulcirea, pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite, forţarea germinaţiei seminţelor;

� metode biologice: combatere alelopatică, entomofagă, fungică; � metode biodinamice: reproducerea noilor buruieni este inhibată de

introducerea în sol a cenuşii obţinută prin arderea propriilor seminţe.

40

În tabelul nr. 2 sunt prezentate modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-problemă din culturile agricole.

Modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-problemă

Tabel nr. 2 Denumire populară Danumire ştiinţifică Modalităţi de combatere

Muştar alb Sinapis arvensis � măsuri mai energice în anii umezi; � combatere până în momentul formării silicvelor.

Ştir Amaranthus retroflexus � distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate, până în momentul înfloririi, apoi fiind foarte greu de smuls sau tăiat.

Căpriţa Chenopodium album � distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate, până în momentul înfloririi apoi fiind foarte greu de smuls sau tăiat

Zârnă Solanum nigrum � lucrări de întreţinere permanente şi în faze tinere (la maturitate sunt greu de distrus, iar pagubele sunt mari)

Cornuţi Xanthium italicum � plantele mature au rădăcini adânci de 1-1,2 metri şi întinse lateral pe o rază de 1,5-2 metri, prăşit sau plivit repetat, când plantele sunt încă tinere.

Torţel Cuscuta spp.

� pe terenurile puternic infestate, se vor cultiva cereale păioase; � într-o fază mai avansată se poate distruge şi prin cosire, nu numai prin răzuire; � strângerea resturilor vegetale şi îngroparea lor la 20 cm adâncime sau arderea lor este obligatorie.

Pir târâtor Agropyron repens

� arături superficiale vara, urmate de arături mai adânci după apariţia plantelor din rizom; � arături adânci (30 cm) toamna; � praşilele dese şi culturile înăbuşitoare(dar nu de ovăz epuizează rizomii.

Susai Sonchus spp. � praşile cât mai adănci, iar materialul vegetal tăiat să nu rămână în contact cu solul.

Costrei Sorghum halepense

� expunerea rizomilor la soare şi ger; � praşile la adâncimi mai mari, cu mobilizarea solului şi lateral, de o parte şi de alta a tufei; � opt praşile executate la interval de 14 zile duce la înlăturarea completă a îmburuienării.

Pălămidă Cirsium arvense

� pentru plantele tinere se recomandă plivitul, nu prăşitul deoarece se smulg mai de jos şi cu mai mulţi muguri; � declanşarea praşilelor cât mai devreme, cu tăierea tuturor plantelor, oricât de mici ar fi; � praşile mai adânci, repetate cu mobilizarea solului lateral; � combatere mai energică în anii ploioşi.

Pir gros Cynodon dactilon � arătura adâncă de toamnă; � praşile dese, adânci de epuizare.

Volbură Convolvulus arvense

� arătura adâncă de toamnă; � prăşirea plantelor tinere cât mai devreme şi la adâncime cât mai mare; � combatere mai energică în anii ploioşi; � monocultura de sorg (2 ani) sau de soia (2 ani) combate 70-100% din plante.

41

5.1.5.2. Combaterea bolilor

Bolile pot diminua recoltele, atât cantitativ cât şi calitativ, în proporţie de 10%, dar se poate ajunge până la compromiterea totală a culturii. Pentru diminuarea pierderilor produse de boli se pot lua o serie de măsuri preventive şi/sau curative.

A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, condiţionarea materialului săditor, distrugerea buruienilor problemă, prognoza şi avertizarea.

B. Masuri curative – plantele ,,bolnave’’ se pot trata prin mai multe metode ecologice, în funcţie de specie, stadiu de dezvoltare, natura agentului patogen, astfel, prin:

1. Metode fizico – mecanice: termosterilizarea (arderea părţilor vegetale puternic infestate; tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor, solarizarea, văruirea (măsură de igienă).

2. Metode biotehnice: folosirea soiei ca îngrăşământ verde pentru combaterea râiei negre a cartofului (Synchytrium endobioticum). 3. Metode biologice: pentru combaterea bolilor se pot face tratamente cu diferite produse: Trichodermin (pentru combaterea ciupercilor Fusarium, Rhizoctonia), Fitobacteromicina (efect complex asupra bolilor la fasole), Imanin (eficace în combaterea mozaicului, stolburului), Trichodex 25 WP şi Trichosemin 25 PTS pentru combaterea putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea). 4. Metode genetice: ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăţi noi, cu calităţi superioare, inclusiv cu rezistenţă sporită la atacul agenţilor patogeni. 5. Metode biochimice: combaterea bolilor se poate realiza cu preparate minerale şi/sau cu fungicide vegetale. Preparate minerale:

� permanganat de potasiu – se foloseşte în concentraţie de 0,01-0,03% pentru tratarea seminţelor;

� hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP, KOCIDE 101) se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană şi în concentraţie de 0,2-0,3% împotriva arsurilor la fasole;

� oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se foloseşte în concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană.

Fungicide vegetale: Unele plante cultivate sau din flora spontană conţin unele substanţe biologic active cu

acţiune antimicrobiană. Pentru combaterrea bolilor se folosesc preparate (infuzie, decoct, macerat,extract, tinctură, purin) obţinute din diferite organe ale plantelor.

a) decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense) Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă/10 litri de apă. Se pune la macerat timp

de 24 de ore, amestecând din când în când, apoi se fierbe timp de 15-20 de minute, se strecoară şi se lasă la răcit.

Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor criptogamice (mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot timpul anului pentru însănătoşirea populaţieie de microorganisme utile şi combaterea celor patogene.

b) purinul de urzică vie (Urtica diotica) Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă sau 200 g plantă uscată/10 litri de apă. Se

lasă la macerat la soare, timp de 12-14 zile după care se filtrează. Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte pentru stimularea creşterii plantelor şi

preventiv împotriva manei (Phytophtora). Se foloseşte o soluţie de purin diluat de 20 de ori cu apă (de ploaie sau de fântână).

c) infuzia de muşeţel (Matricaria chamomilla) Mod de preparare: se prepară din 250g flori crude sau 50g flori uscate la 1 litru de

apă de ploaie.

42

Utilizare: tratamente la sămânţă, infuzia se foloseşte nediluată pentru stimularea germinaţiei şi distrugerea unor boli la fasole, mazăre. Seminţele se pun într-un săculeţ permeabil şi se scufundă în soluţie timp de 10 – 15 minute după care se zvântă şi se seamănă în aceeaşi zi sau în ziua următoare.

d) infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum) Mod de preparare: infuzie din 75g de bulbili/10 litri de apă; macerat în apă timp de 1

oră din 100g bulbili tocaţi la 10 litri de apă; se poate folosi şi sucul plantei în diluţie de 1:5. Utilizare: se folosesc nediluate la tratarea seminţelor, iar în caz de atac puternic

direct la plante împotriva unor boli bacteriene. 5.1.5.3. Combaterea dăunătorilor

Combaterea dăunătorilor se poate realiza prin măsuri preventive şi/sau măsuri curative.

A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, prognoza şi avertizarea, condiţionarea

materialului semincer, distrugerea ,,buruienilor gazdă’’, depozitarea producţiei în condiţii optime de igienă.

B. Măsuri curative: distrugerea sau îndepărtarea dăunătorilor plantelor agricole se

poate face prin mai multe metode: Metode fizico – mecanice: termoterapia, helioterapia, radioterapia, inundarea,

metode sonore, metode atractante. Metode biotehnice: instalarea de capcane alimentare, instalarea de capcane cu

feromoni. Metode biologice: combaterea biologică este o metodă de tip ,,viu contra viu’’: a) prădători naturali (fauna utilă): broaşte, guşteri, şerpi, păsări insectivore şi

răpitoare – piţigoi, ciocănitoare, cucu, pupăza, graurul, cucuveaua, striga şi mamifere insectivore – lilieci arici, cârtiţă, bursuc, nevăstuică;

b) prădători entomofagi: principalele specii de insecte folosite în combaterea ecologică a dăunătorilor sunt prezentate în tabelul nr. 3.

Insecte folosite în combaterea ecologică a dăunătorilor Tabel nr. 3

Specii de insecte folositoare Denumire populară Denumire ştiinţifică

Dăunători combătuţi

Ţânţarul Aphidoletes aphidimyza Păduchi de frunze Ochi de aur Crysopa carneea Păduchi de frunze, tripşi Viespea parazită Dacnusa sibirica Musca minieră Buburuza Coccinella septempunctata Păduchi cenuşii, gândacul

ovăzului, tripşii grâului Viespea parazită Trichogramma sp. Sfredelitorul porumbului,

c) plante contra insecte – metoda se bazează pe însuşirea unor plante de a

secreta unele substanţe repelente sau distrugătoare pentru dăunători (tab nr. 4),

43

Combaterea dăunătorilor cu ajutorul plantelor Tabel nr. 4

Plante cu acţiune repelentă sau distrugătoare

Denumire populară Denumire ştiinţifică Dăunători combătuţi

Coada şoricelului Achillea millefolium Afide, acarieni, omizi Omag Aconititum spp Larve de coleoptere, omizi Vinariţă/ vineţică Ajuga reptans Diverse insecte Ceapă Allium cepa Acarieni, furnici Lemnul domnului Artemisia abrotanum Diverse insecte, efect repelent Pelin Artemisia absinthium Nematozi, omizi, purici Năfurică Artemisia annua Afide

Pelin negru Artemisia vulgaris Afide, purici, gândacul din Colorado, furnici, răţişoara

Muştar negru Brassica nugra Nematozi Căpriţa Chenopodium album Gândacul din Colorado

Coriandru Coriandrum sativum Afide, păianjeni, gândacul din Colorado

Nemţişor de câmp Delphinium consolida Afide, larve de coleoptere, diverse lepidoptere, tripşi

Fenicol Feniculum vulgare Nematozi Nuc Junglans regia Diverse insecte Levănţică Lavandula angustifolia Afide, lăcuste, nematozi Păduchelniţa Lepidium ruderale Diverse insecte, afide, muşte

Tomate Licopersicum esculentum Omizi, gândacul din Ccolorado, afide, nematozi, purici

Sulfina albă Melilotus albus Gândacul din Colorado Mentă Mentha spp Gândacul din Colorado

Tutun Nicotiana tabacum Afide, acarieni, omizi, tripşi, Gândacul din Colorado

Busuioc Ocimum basilicum Afide, muşte, nematozi Ricin Ricinus communis Afide, nematozi Zârnă Solanum nigrum Afide, gândacul din Colorado Păpădie Taraxacum oficinalis Gândacul din Colorado, lăcuste Tisa Taxus bacata Diverse insecte Urzică vie Urtica dioica Afide, acarieni Lumânărică Verbascum phlomoides Gândacul din Colorado, rozătoare Laptele câinelui Euphorbia spp Rozătoare Schinduf Trigonela foenumgrecum Rozătoare (induce infertilitatea) d) combatere microbiologică: constă în folosirea unor preparate pe bază de microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci) care parazitează şi omoară unii dăunători. Preparate care conţin: - ciuperci: MUSCARDIN M 45, BEAUVERIA SPORES, BOVERIN, MITECIDIN – cu acţiune împotriva gândacului de Colorado; - bacterii: AGRITOL, DIPEL, THURICIDE, THURINGINE, ENTOBAKTERIN, THIBACTUR, BAKFUKOL, THURINTOX, EKOTECH, FORAY – cu acţiune împotriva omizilor;

- virusuri: BIOTROL VHZ şi VSE, VITEX R – combat omizile.

44

Metode genetice: prin ameliorare se urmăreşte obţinerea de soiuri şi/sau hibrizi care să prezinte rezistenţă la anumiţi dăunători. Metode biochimice: în funcţie de materia primă folosită, preparatele utilizate în protecţia ecologică împotriva dăunătorilor se pot împărţi în două categorii: insecticide minerale şi insecticide vegetale.

Insecticide minerale:

ALAUN (piatra acră) Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 0,4% cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi a omizilor, de asemenea prin stropirea solului se previne atacul melcilor fără cochilie. Soluţia de stropit se prepară prin dizolvarea a 40g ALAUN în puţină apă fierbinte, care apoi se completează cu apă rece până la 10 litri.

FĂINĂ DE BAZALT Întrebuinţare: principala metodă de administrare este prăfuirea, dar se poate aplica şi sub formă de soluţie (suspensie fină) în concentraţie de 1-3%. Preparatul are o capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul organelor aeriene, inclusiv dăunătorii sugători. Acţiunea de prevenire şi combatere a dăunătorilor manifestată de făina de bazalt se explică prin: schimbarea pH-ului de la suprafaţa organelor vegetative aeriene, de la slab acid la slab alcalin; acţiunea directă mecanică a cristalelor de cuarţ asupra corpului, ochilor şi traheelor insectelor.

SĂPUN DE POTASIU Întrebuinţare: împotriva omizilor, păianjenului roşu şi a larvelor gândacului din Colorado: 100-300g săpun de potasiu + 0,5 litri alcool alimentar + o lingură de var şi una de sare de bucătărie la 10 litri apă.

SĂPUN DE POTASIU CONCENTRAT

Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 2%, cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.

Insecticide vegetale obţinute din următoarele plante:

URZICA VIE (Urtica dioica) Întrebuinţare: purinul se diluează de 50 de ori, se agită circular timp de 20 de minute apoi se tratează plantele pentru întărirea sistemului imunitar şi împotriva atacului de afide şi de acarieni.

FERIGA (Dryopters filix - mas ) Întrebuinţare: purinul de frunze şi decoctul, nediluate se folosesc împotriva melcilor fără cochilie.

PELINUL (Artemisia absinthium) Întrebuinţare: purinele se folosesc nediluate prin aplicare directă pe plante, primăvara sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de evoluţia dăunătorilor, împotriva furnicilor, omizilor, păduchilor. Extractul la rece se diluează de 2 ori şi se tratează solanaceele împotriva larvelor gândacului din Colorado.

45

VETRICEA (Tanacetum vulgare) Întrebuinţare: infuzia de vertice se foloseşte nediluată împotriva furnicilor, afidelor,

acarienlor, purricilor şi altor insecte; decoctul se foloseşte nediluat în perioada de zbor a muştei verzei şi a carpocaspei.

LEURDA / USTUROIŢA (Allium ursinum) Întrebuinţare: infuzia de leurdă se foloseşte nediluată prin stropirea repetată a

plantelor la intervale de trei zile împotriva acarienilor şi a afidelor. USTUROIUL (Allium sativum) Întrebuinţare: tratamentul cu preparate pe bază de usturoi se face la sămânţă şi în

caz de atac direct la plante. Biopreparatele se pot folosi şi pentru stropirea unor composturi, iar usturoiul ca atare, eventual cultivat în benzi are efect nematocid şi alungă şobolanii de câmp.

ROTENONA (Derris spp) Întrebuinţare: se adresează unui număr mare de afide, acarieni, nematozi, muşte,

tripşi şi insecte cu atât mai vulnerabile cu cât capacitatea lor de ingestie este mai mare. Toxicitatea este practic nulă pentru animalele cu sânge cald, dar se manifestă pentru celelalte, mai ales prin ingestie, toxicitatea fiind ireversibilă.

NEEM (Azadirachta indica)

Întrebuinţare: preparatele din Neem îndepărtează sau distrug ouăle, larvele şi adulţii a peste 200 de specii de dăunători din cele mai diverse clase: nematozi, furnici, termite, pirale, ploşniţe, lăcuste. Tratamentele cu Neem se aplică pe sol şi/sau pe plante prin stropiri cu emulsii de diferite concentraţii.

46

5.2. Tehnologia de cultură a porumbului

5.2.1. Cerinţe faţă de sol Porumbul se dezvoltă bine pe solurile bogate în humus şi elemente nutritive. Se pot

realiza producţii bune aproape pe toate tipurile de sol, excepţie făcând solurile sărăturoase şi foarte umede.

5.2.2. Asolamentul Porumbul se poate amplasa uşor în asolament pentru că nu este pretenţios faţă de

planta premergătoare. Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, urmând cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea soarelui. Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarba de Sudan. În agricultura ecologică monocultura este interzisă.

Porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă (când se cultivă hibrizi cu perioadă de vegetaţie scurtă).

5.2.3. Fertilizarea Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea

unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului foliar de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân firave cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea este luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă şi boli şi întârzie maturitatea.

Fosforul joacă un rol important în creşterea şi fructificarea porumbului. Insuficienţa lui se manifestă prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.

Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la vârf spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.

Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd este indicat pe toate tipurile de sol aplicat în doză de 20 – 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe soluri erodate, luvisoluri. Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei iar pentru culturi duble (în mirişte) se recomandă lupinul alb.

5.2.4. Lucrările solului Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi vizează

pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea de rezerve cât mai mari de apă în sol. După premergătoare care eliberează terenul devreme se execută arătura de bază la 20 – 25 cm adâncime pe terenuri uşoare şi la 25 – 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă terenul se ţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri. Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea porumbului şi se execută în ziua sau preziua semănatului.

5.2.5. Sămânţa şi semănatul Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia minimă de

90%. Pentru a se obţine un lan uniform se va semăna sămânţă calibrată, uniformă ca mărime şi calitate. La alegerea hibrizilor ce urmează a fi cultivaţi trebuie să se urmărească următoarele:

� să fie adaptaţi condiţiilor zonei;

47

� să ajungă la maturitate înainte de apariţia brumelor de toamnă; � să fie rezistenţi la boli, dăunători şi la secetă; � să aibă o rezistenţă bună la frângere şi cădere; � să nu aparţină OMG – urilor. În condiţiile climatice de la Cotnari se recomandă cultivarea hibrizilor din grupa FAO

100 – 200: Montana, Bucovina, Podu Iloaiei 101, Podu Iloaiei 110, Turda 167, Doina. Semănatul porumbului se realizează atunci când în sol la adâncimea de 10 cm se

înregistrează 80C iar vremea este în curs de încălzire. Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin când se seamănă între 15 şi 30 aprilie.

Densitatea În tehnologia ecologică numărul plantelor la unitatea de suprafaţă constituie factorul

tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element decât alte prăşitoare. Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului. Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de frunze, lăţimea frunzelor şi rezistenţa tulpinilor la frângere şi cădere. Hibrizii timpurii (FAO 100 – 200) care au talie mai joasă şi un număr de frunze mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva la o densitate mai mare. Densitatea optimă este de 45 – 60 000 plante recoltabile/ha.

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 – 30 kg, în funcţie de puritate, germinaţie şi MMB. În cazul în care germinaţia este de 80 – 85 % cantitatea de sămânţă se măreşte cu 25 – 30%. Distanţa dintre rânduri este de 70 cm. Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se realizează la 5 –6 cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6 – 8 cm.

5.2.6. Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire. Buruienile se pot

controla eficient prin rotaţia culturilor şi executarea corectă şi la timp a lucrărilor mecanice, precum şi prin aplicarea măsurilor prezentate la cap. 5.1.5.1.Combaterea buruienilor .

Principalele operaţiuni care se execută în cadrul lucrărilor mecanice sunt: � prima praşilă mecanică între rânduri la adâncimea de 8 – 12 cm cu viteza de 4 –

5 km/h pentru a nu acoperi plantele; � praşila a doua se execută după 10 – 14 zile la adâncimea de 7 – 8 cm cu viteza

de 8 – 10 km/h. � praşila a treia după 15 – 20 de zile de la a doua la adâncimea de 5 – 6 cm cu

viteza de 10 – 12 km/h. Praşile mecanice se pot realiza şi cu prăşitoarele tractate de animale. Lucrările

mecanice vor fi urmate de praşile manuale. Combaterea dăunătorilor În perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară combaterea dăunătorilor,

dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă (cu substanţe permise sau tratament termic la 52 –560C), când porumbul este amplasat pe ternuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene (care menţin solul reavăn) este posibil să apară în masă şi atacul viermilor sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate pentru cultura porumbului.

5.2.7. Recoltarea Recoltarea porumbului se face manual, prin strângerea ştiuleţilor şi tăierea

ulterioară a cocenilor. Ştiuleţii se depozitează în pătule iar cocenii se păstrează în glugi sau în şire şi vor fi folosiţi la furajarea animalelor pe timp de iarnă.

48

5.3. Tehnologia de cultură a orzului 5.3.1. Cerinţe faţă de sol Orzul reuşeşte pe soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH – 6, 5 – 7,5 şi fertile.

Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile şi solurile aluviale solificate. Sunt contraindicate pentru orz solurile sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau prea grele (argiloase).

5.3.2. Asolamentul Pentru a intra în condiţii bune în iarnă, orzul trebuie să revină după plante care

eliberează terenul timpuriu. Cele mai bune premergătoare pentru orzul de toamnă sunt: leguminoasele anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. După orz se pot semăna culturi duble pentru furaj de porumb sau de sorg. Succesul acestor culturi este asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate suficientă. În cultura de orz se obişnuieşte să se semene trifoi în cultură ascunsă.

5.3.3. Fertilizarea Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie , nu este valorificat

economic de orz, de aceea se recomandă fertilizarea cu gunoi de grajd a plantei premergătoare. Orzul de toamnă valorifică cu succes efectul remanent al gunoiului de grajd aplicat plantei premergătoare. Dacă orzul urmează în asolament după o leguminoasă cantitatea de elemente nutritive pe care aceasta o lasă în sol este suficientă pentru obţinerea unor producţii de orz satisfăcătoare.

5.3.4. Lucrările solului Calitatea pregătirii patului germinativ influenţează direct buna dezvoltare a plantelor

şi buna rezistenţă la iernare a acestora. Orzul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită,

dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale, pentru a permite semănatul în bune condiţii. După recoltarea plantei premergătoare se recomandă o lucrare de dezmiriştit. Orzul nu necesită arături prea adânci, de aceea adâncimea arăturii se stabileşte în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale şi fără a scoate bulgări.

Arătura este lucrarea de bază şi la efectuarea ei se au în vedere o serie de reguli a căror respectare asigură calitatea lucrării şi efectul agrotehnic favorabil acesteia. Este foarte important ca arătura să se execute la un anumit conţinut de umiditate, încât solul să se poată revărsa cu uşurinţă după plug, brazda mărunţindu-se în bune condiţii. Când solul este prea umed rezultă curele, felii, iar în condiţiile unui deficit excesiv al umidităţii din sol rezultă bulgări, a căror mărunţire ulterioară necesită lucrări suplimentare ce solicită cheltuieli de combustibil. În toate aceste situaţii se produce o degradare a structurii solului şi de aceea nu se recomandă aratul solului în astfel de condiţii.

Până la semănat arătura se întreţine curată de buruieni prin treceri repetate cu grapa cu discuri grele.

Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori arătura poate fi înlocuită prin două treceri cu grapa cu discuri grele, această lucrare permiţând mobilizarea solului până la adâncimea de 12 – 16 cm, realizându-se şi încorporarea resturilor vegetale. Pregătirea terenului prin discuit, uneori, este preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul.

49

5.3.5. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate : puritate peste 98%, germinaţie

peste 90% şi MMB specifică. Soiurile recomandate sunt: Mădălin, Adi, Andrei, Orizont. Epoca de semănat a orzului de toamnă este între 15 septembrie şi 10 octombrie,

pentru ca plantele să intre în iarnă bine călite şi înrădăcinate. Semănatul mai timpuriu determnă o dezvoltare prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză, făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.

Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 400 – 500 boabe germinabile/mp. Distanţa între rânduri este de 12,5 cm. reducerea distanţei între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi foarte bine pregătite. Adâncimea de semănat este de 3 – 5 cm în funcţie de textură şi umiditatea solului. Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crustă. Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor.

Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 160 – 200 kg/ha, în funcţie de puritate, germinaţie şi MMB. În cazul în care orzul se seamănă ca plantă protectoare pentru trifoi, se poate dubla distanţa dintre rânduri şi scădea la jumătate cantitatea de sămânţă la unitatea de suprafaţă.

5.3.6. Lucrările de îngrijire La orzul de toamnă se efectuează controlul semănăturilor toamna şi iarna,

eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară. Dacă se manifestă fenomenul de descălţare al plantelor, în primăvară se execută tăvălugitul culturii. Combaterea buruienilor se realizează prin rotaţia culturilor şi prin măsurile prezentate în cap. 5.1.5.1.Combaterea buruienilor . datorită faptului că orzul este foarte des nu se recomandă grăparea culturii pentru distrugerea buruienilor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează prin măsuri preventive.

5.3.7. Recoltarea Recoltarea orzului se face cu combina reglată corespunzător. Recoltarea începe la

coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi scuturării boabelor. Orzul trece foarte repede în răscoacere, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este foarte mare. Raportul boabe/paie este, la orz, de 1/1,5. Boabele sunt folosite în furajarea animalelor iar paiele ca aşternut.

5.4. Tehnologia de cultură a lucernei 5.4.1. Cerinţe faţă de climă şi sol

Lucerna preferă climatul cald şi arid moderat. Creşte oriunde dacă solul este corespunzător. Lucerna preferă solurile adânci, calcaroase, cu pH neutru sau uşor alcalin, bogat în elemente nutritive. Succesul culturii depinde de grosimea stratului fertil şi dacă apa freatică se află la adâncimea de 4 – 5 m.

5.4.2. Rotaţia Lucerna nu se autosuportă, deci nu se poate cultiva pe aceeaşi parcelă mai des de 4 – 5 ani, deoarece apare oboseala terenului. În cazul semănatului de primăvară, dacă este posibil, premergătoarele lucernei trebuie să fie prăşitoare fertilizate cu îngrăşăminte

50

naturale bine fermentate. Astfel, se poate asigura un sol corespunzător pentru nevoile plantei, un sol liber de buruieni şi bogat în elemente nutritive. Dacă se seamănă la sfârşitul verii, lucerna poate succeda numai o premergătoare cu recoltare timpurie. În această situaţie cele mai frecvente premergătoare sunt cerealele păioase.

5.4.3. Lucrările solului Lucerna necesită un sol aflat într-o bună stare culturală, eliberat de buruieni. Patul germinativ trebuie să fie cu granule mărunte şi bine aşezat, pentru ca sămânţa să aibă o răsărire rapidă şi sigură. Dacă lucerna este semănată după prăşitoare, arătura de toamnă se poate executa mai adânc, de preferinţă cu scormonitor. Arătura adâncă contribuie la distrugerea buruienilor perene, acestea fiind cele mai periculoase pentru lucernă. În cazul semănatului în vară, lucrările de pregătire a solului încep tot cu dezmiriştitul, şi dacă starea de umiditate a solului permite, trebuie efectuat aratul, ca solul să se aşeze până la semănat. De regulă, este nevoie de cel puţin 2 – 4 săptămâni până la semănat. Lucerna nu agrează aratul recent. Arătura trebuie prelucrată imediat cu combinatorul, tăvălugul şi eventual cu grapa cu discuri. Dacă în condiţiile unei veri secetoase nu s-a reuşit asigurarea unui pat germinativ de bună calitate, este indicată amânarea semănatului pentru primăvară. Patul germinativ se poate pregăti cu grapa cu discuri, combinatorul şi cultivatorul. Deseori este necesară şi folosirea tăvălugului. Înaintea semănatului solul nu trebuie să fie afânat mai adânc decât adâncimea planificată de încorporare a seminţelor.

5.4.4. Semănatul Sămânţa de lucernă trebuie selectată cu grijă. Buruiana cea mai periculoasă a lucernei este cuscuta care se răspândeşte odată cu sămânţa. Lucerna se poate semăna primăvara şi la sfârşitul verii. Avantajul semănatului de primăvară constă în pregătirea mai uşoară a patului germinativ, deoarece solul arat toamna se afânează în cursul iernii. Cantitatea de sămânţă La semănatul de primăvară se calculează 25 kg sămânţă la ha, cu puritatea de 98% şi cu o capacitate de germinaţie de 89%; se asigură 150 seminţe la metrul liniar. Adâncimea de semănat corespunzătoare pe un sol greu este de 1,5 – 2 cm, pe un sol afânat sau nisipos este de 2 – 2,5 cm. Primăvara, când patul germinativ este umed se seamănă la o adâncime mai mică. Înainte şi după semănat este nevoie de tăvălug. Cu cât este mai uscat patul germinativ, cu atât este mai indicat tăvălugitul.

5.4.5. Lucrări de îngrijire Dacă după semănat apare crusta, în condiţii de secetă răsărirea este prea lentă, fiind nevoie de tăvălugire. Afânarea suprafeţei solului într-o cultură cu densitate bună nu este necesară. Eventual primăvara, pe un sol neîngheţat se poate folosi ţesala de buruieni.

5.4.6. Recoltatul Semănată primăvara fără plantă protectoare lucerna dă 1 – 2 recolte în primul an,

iar cea semănată cu plantă protectoare dă o recoltă. La o cultură semănată vara în anul următor se pot obţine 2 – 3 recolte. În următorii ani în funcţie de sol şi de climă se recoltează de 2 – 4 ori.

51

5.5. Tehnologia de cultură a pajiştilor semănate

5.5.1. Rotaţia culturilor Cele mai bune premergătoare pentru pajiştile temporare sunt considerate culturile

agricole, care, după recoltare, lasă terenul liber de buruieni şi asigură pregătirea corespunzătoare a terenului la timp. Sunt considerate ca bune premergătoare: plantele prăşitoare timpurii, fertilizate cu gunoi de grajd şi plantele furajere recoltate până la începutul toamnei. Cerealele de toamnă şi culturile care eliberează terenul până la începutul lunii august, sunt recomandate ca premergătoare, dacă semănatul se execută la sfârşitul verii.

După desţelenirea pajiştilor, în anul I, se recomandă cultivarea plantelor cu o perioadă relativ scurtă de vegetaţie şi care manifestă cerinţe mari pentru azot. În următorii ani, se recomandă porumbul pentru boabe, sfecla de zahăr şi furaferă.

5.5.2. Fertilizarea Îngrăşămintele organice şi/sau minerale admise în agricultura ecologică asigură: � refacerea şi creşterea fertilităţii solului; � creşterea şi dezvoltarea optimă a speciilor de graminee şi leguminoase

semănate şi menţinerea unui raport optim între acestea; � obţinerea unor producţii ridicate şi de calitate de furaj. Îngrăşămintele sunt considerate cele mai valoroase, accesibile şi bogate în

elemente nutritive. Pentru fertilizarea de bază se recomandă aplicarea uniformă a unei cantităţi de 20 – 30 t de gunoi de grajd/ha. După fertilizarea de bază se recomandă încorporarea îngrăşămintelor în timp scurt prin executarea arăturii. Sunt recomandate şi alte îngrăşăminte organice ca: urine, compost, îngrăşăminte verzi. După înfiinţarea culturii se pot administra îngrăşăminte organice solide şi lichide, primăvara devreme sau toamna.

Gramineele şi leguminoasele perene valorifică bine îngrăşămintele organice şi în cazul aplicării lor la plantele premergătoare. În acest caz, doza de îngrăşăminte minerale acceptate se reduce cu 50 – 60 % în primii doi ani şi cu 30 – 40 % în anii următori.

Eficienţa îngrăşămintelor organice creşte dacă se administrează şi îngrăşăminte minerale.

Fertilizarea cu fosfor. Se recomandă: fosfaşi naturali, zgură de fosfaţi pe solurile care au un conţinut sub 8 mg fosfor mobil/100g.

Fertilizarea cu potasiu. Se recomandă săruri brute de potasiu, sulfat de potasiu şi magneziu pe solurile a căror conţinut în potasiu mobil este sub 16 mg/100g.

Fertilizarea cu azot. Azotul este asigurat din îngrăşăminte organice, pe cale simbiotică de către leguminoase şi din rezerva existentă în sol. Administrarea îngrăşămintelor minerale de azot este excclusă în condiţiile practicării agriculturii ecologice.

5.5.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului se face luându-se în considerare: planta premergătoare, gradul de acoperire cu buruieni şi resturi vegetale, profunzimea solului, gradul de nivelare a terenului, speciile de plante folosite la semănat, epoca de însămânţare, modul de valorificare a furajului. Pentru pajiştile care se însămânţează primăvara, lucrările solului ce se execută sunt:

� nivelarea terenului recomandată a se executa de regulă toamna pentru culturile premergătoare;

� arat cu plugul pe solurile profunde la sfârşitul verii – mijlocul toamnei şi la adâncimea de 22 – 25 cm.

52

Se recomandă pe parcursul toamnei grăpatul perpendicular pe direcţia arăturii cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

La desprimăvărare înainte de semănat se recomandă pregătirea patului germinativ cu combinatorul sau cu grapa cu colţi reglabili prevăzută cu bară nivelatoare.

ATENŢIE !!! Solul trebuie pregătit grădinăreşte, uşor tasat, pentru a asigura condiţii optime pentru germinarea şi răsărirea uniformă a seminţelor mici. Înainte de semănat se execută tăvălugirea terenului.

5.5.4. Sămânţa şi semănatul

Se recomandă folosirea numai a seminţelor certificate, de calitate şi de provenienţă sigură. Seminţele de leguminoase trebuie să fie libere de cuscută (Cuscuta sp.), buruiană parazită extrem de periculoasă. Pentru înfiinţarea unei pajişti temporare în regiunea Cotnari se recomandă folosirea următorului amestec de graminee şi leguminoase perene specific zonei de silvostepă (tabel nr.5).

Amestec de specii de graminee şi leguminoase perne recomandat pentru zona Cotnari

tabel nr. 5 Cantitatea de sămânţă (kg/ha) Denumire ştiinţifică Denumire populară

Păşunat Fâneaţă Mixt Dactylis glomerata Golomăţ 12 6 8 Festuca pratensis Păiuş de livadă 8 - 10 Phleum pratense Timoftică 5 - - Poa pratensis Firuţa 2 - - Bromus inermis Obsigă nearistată - - 10 Lotus corniculatus Ghizdei 5 - 4 Medicago sativa Lucernă - 15 - Onobrychis viciifolia Sparcetă - - 30

Epoca de semănat: primăvara în prima urgenţă când umiditatea solului permite şi

se realizează 1 – 30C în sol. Distanţa între rânduri: 12,5 cm. Adâncimea de semănat: 2 – 2,5 cm.

5.5.5. Lucrările de întreţinere

Se recomandă: � tăvălugitul solului imediat după semănat în mod deosebit dacă se înregistrează

perioade secetoase; � combaterea buruienilor se face după răsărirea plantelor semănate cosit mecanic

sau manual numai pe timp uscat, pentru a evita dezrădăcinarea. În anii următori, vor fi cosite pâlcurile de buruieni, în primele faze de vegetaţie, până la înflorire.

Atenţie!!! În primul an, până la o înţelenire corespunzătoare, pajiştea semănată va fi valorificată numai prin cosire.

5.5.6. Valorificarea pajiştelor semănate Valorificarea prin păşunat. Se recomandă practicarea sistemelor de păşunat liber sau raţionat pe parcele, fiind

mai avantajoase din punct de vedere economic sistemele de păşunat raţionat.

53

Începutul păşunatului se recomandă să se facă la momentul optim pentru a preîntâmpina pierderile.

Acest moment se stabileşte după unul sau mai multe criterii cum ar fi: � temperatura medie diurnă este mai mare de 5 – 60C; � producţia păşunii este de 1 – 1,5 t SU/ha (5 –8 tone masă verde/ha); � înălţimea inflorescenţei la graminee este de 6 – 10 cm; � înălţimea plantelor este de maximum 15 – 20 cm; � înfloreşte păpădia (Taraxacum officinale). Ciclurile următoare se valorifică la interval de 25 (28) – 30 (35) de zile în funcţie de

zonă şi evoluţia precipitaţiilor şi a temperaturii.

Valorificarea prin cosit Intervalul optim de recoltare pentru fân sau siloz este considerat între începutul şi

mijlocul fazei de înflorire a leguminoaselor sau în faza de burduf – începutul înspicării gramineelor. Cositul se poate face manual sau mecanizat.

54

CUPRINS Capitolul 1 Prezentarea generală a zonei 1 Capitolul 2 Viticultura ecologică 4 Capitolul 3 Pomicultura ecologică 7 Capitolul 4 Creşterea animalelor în sistem ecologic 22 Capitolul 5 Producerea furajelor 33

Cotnari

Documents

Transcript of Cotnari