C. Negruzzi (III)

Reputatia lui Costache Negruzzi vine, desigur, de la proza lui istorica („Alexandru Lapusneanul“, „Sobieski si românii“), dar si de la unele adaptari reusite cum este „Toderica“ si „Au mai patit-o si altii“. Cea dintâi pleaca de la însemnarile cronicarilor (Ureche, Cantemir, Nicolae Costin) sau de la unele istorii apocrife, iar cele din urma sunt, repet, localizari în care putem pretui simtul limbii si

scenografia prozatorului. „Pacatele tineretilor“ încep, cu toate acestea, cu un mic eseu epic („Cum am învatat româneste“) care si-ar avea locul mai degraba în „Negru si alb“. Este o satira a sistemului de

învatare a limbii române, acela care exaspera si pe Creanga („cumplit mestesug de tâmpenie“). Copilul Costache, de 13 ani, stie sa citeasca „Ecuba“, dar nu stie sa citeasca româneste. Rusine mare pentru

boierii „ruginiti în românism“, cum este tatal sau. I se aduce un dascal specialist în glasnice, neglasnice si glasnico-neglasnice, dar tânarul învatacel este speriat si nu poate retine nimic. Învata singur citind pe Petru Maior. Autorul face cu aceasta ocazie o lista a cartilor din biblioteca (lada) familiei si, printre ele, gasim „Moartea lui Avel“(poem de Gesner), romantul lui Florian („Numa

Pompilius“), alte romanturi de Madame de Genlis („Cavalerii Lebedei“) sau Madame Cottin („Matilda“), în fine „Manon Lesco“ (sic!), „Cugetari“ de Oxenstern, letopisetul lui Nicolai Costin si

„Despre începutul românilor“ de Petru Maior. Sunt cartile pe care tânarul Negruzzi le citeste, facându-si, astfel, educatia literara. Gustul lui începe cu naratiunea romantica („Zoe“), scrisa în 1829 si tiparita

în 1837 în „Curier de ambe sexe“ si se încheie, cum am semnalat deja, cu fictionarea istoriei („Alexandru Lapusneanul“). Ce se vede întâi în naratiunea „Zoe“ este însa pictura realista a mediului si, cum observa bine G. Calinescu si, dupa el, mai toti comentatorii lui Costache Negruzzi, „amestecul de occident si orient“, „învalmasala de tonuri“. Este mâna unui prozator care si-a învatat deja meseria

si stie ca, pentru a aduce în prim plan eroii naratiunii, trebuie sa înfatisezi întâi spatiul (mediul, atmosfera) în care ei se desfasoara. Asa procedeaza, de pilda, Balzac. Negruzzi începe si el, pentru a

ajunge la „fetisoara“ Zoe si la pozitia ei cea „lenoasa“ din camera, cu descrierea ulitei pustii, a fanaragiilor, masalagiilor si potlogarilor ascunsi printre râsipuri, trece apoi la tânarul (Iancu) ce

coboara din caleasca si se pregateste sa patrunda în încaperea în care asteapta gânditoare eroina. Un scenariu cunoscut în romanul de la începutul secolului XIX. Portretul tânarului Iancu este, de

asemenea, bine executat (vesmintele orientale, apoi chipul care-i tradeaza starea de spirit si, în genere, caracterul individului), cu referiri la specialistii în fizionomie. Prezenta referintelor intelectuale, aici si

in mai toate naratiunile, indica faptul ca proza româneasca începe bine. Naratorul lui Negruzzi este, oricum, un om cult si stie sa puna un personaj sau o scena de viata într-un context literar. Iata debutul

discursului sau epic în „Zoe“:„De abia înserase, ulitile era însa pustii. Din când în când si foarte rar se auzea pe pod duruitul unei calesce, în care era vreun boier ce se ducea la o partida de carti, sau un fiacru ce trecea ca sageata si

lasa sa se zareasca nise bonete femeiesti. Nici un pedestru nu era pe uliti, afara de fanaragiii care striga regulat raita; pentru ca la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliti, dupa ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefacuse în cenusa mai mult de jumatate a orasului Iasii, si fanaragiii,

masalagiii, potlogarii de care gemea orasul, sazând ascunsi pintre râsipuri, pândeau pe nesocotitul pedestru care zabovise a se întoarce acasa, si adeseori, el perdea împreuna cu punga si viata sau cel putin sanatatea. În zadar îmbiau streji de arnauti si de simeni; nu puteau stârpi aceste înrautatiri, nici descoperi bandele vagabonzilor. O caleasca trecu în fuga cailor pe ulita mare, apuca ulita Sf. Ilie, si facând în stânga, lua la deal pe lânga zidul Sf. Spiridon, si tot suindu-se pana-n mahalaua Sarariei, statu la portita unei casuti cu doua ferestre cu perdele verzi. Din trasura se coborî un tânar elegant

coconas, a carui costum era dupa moda curtii. El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un sal rosu cu flori, din care o poala i se slobozea pe coapsa stinga, iar capetile, alcatuind un fiong dinainte,

cadeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blanita cu samur, purta una dintr-acele scurte cataveici, numite fermenele, broderia caria, cu fir si cu tertei, îi acoperea tot

peptul. În cap avea un slic de o circoferenta cel putin de sapte palme. Într-un cuvânt, orice dama l-ar fi vazut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa si de a zice în jargonul vremii de

atunci: ah, psihimu, uita-te cât e de nostim! Chipul sau era, de nu frumos, dar placut. Lafater, din cea întâi vedere, l-ar fi judecat dupa fruntea lui strimta, buzile groase si sprincenile radicate disproportie dasupra ochilor; dar si nefiind cineva fizionomist putea, fara a se gresi, sa-l boteze de natarau, dupa

cautatura cea speriata si neclintirea figurei sale.“Intriga ce urmeaza se petrece la Iasi, în 1827, si are caracteristicile cunoscute ale melodramei

romantice. Zoe este fiica unui „boierinas„ care, prin slujbele sale, se ridicase la o treapta sociala onorabila (are o mosie). Ramasa orfana, la 15 ani, fata vine la oras si aici cade prada „magulirilor desfrânatilor“. Iubeste întâi pe Iliescu, apoi pe Iancu B., tânarul ce poarta anteriu de suvaia alb si

încins cu sal rosu cu flori... E parasita si, cu un prunc în pântece, merge în casa înselatorului Iancu (cel cu „urât haracter“) si se sinucide... Scena finala înfatiseaza un alai domnesc si un sicriu în care trupul unei femei tinere, acoperit cu o rogojina, este dus spre cimitir. Întâlnire simbolica, deseori înfatisata în melodramele epocii. Un tânar cu sprâncene negre (în care cercetatorii lui Negruzzi cred ca se ascunde

chiar prozatorul) face aceste reflectii amare despre desertaciunile lumii: „ce veac, ce lume!“... Seducatorul cinic Iancu B. primeste pedeapsa divina (moare de o inflamatie a creierului), iar Iliescu –

cel dintâi seducator al copilei Zoe – are remuscari. În felul acesta, naratiunea romantica în varianta melodramei însumeaza toate elementele geniului: pasiune, tradare, pocainta, „mâhniciune“

(melancolie) si sentimentul staruitor al zadarniciei... Negruzzi citeaza din Victor Hugo („oh!, n'insultez jamais une femme qui tombe“) si, parasind obiectivitatea din prologul naratiunii, îsi admonesteaza inabil personajele si, în genere, stilul epic îsi pierde din expresivitate. Se vede limpede ca nu aici se

reveleaza talentul adevarat al prozatorului. Scenariul din „O alergare de cai“ cuprinde, tot asa, intrigi complicate de amor, tradari, sinucideri,

iubiri fulgeratoare si meditatii amare despre fiinta omeneasca. Prozatorul începe, ca si în „Zoe“, cu o prezentare panoramica a orasului (de data aceasta Chisinaul!), cu o lume amestecata: un guvernator

general, un ambasador, un guvernator civil, apoi prostimea („canalia“), functionarii civili si militari – „toti înmundirati“, în fine, damele chisineence... Naratorul – numit aici „un luator-aminte“ – fixeaza bine acest tablou de epoca pe care, cu câteva elemente în plus, îl aflam mai târziu în primul tom din

romanul-memorialistic al lui Constantin Stere („În preajma revolutiei“). Negruzzi este într-o oarecare masura deschizator de drumuri si în acest tip de proza de atmosfera sociala si de observatie a 

moravurilor locale. Numai ca el lucreaza pe spatii mici si, aflat într-o epoca în care literatura româna îsi cauta înca temele si mijloacele (începând cu limba literara), el trebuie sa-si fabrice singur

instrumentele epice. „Luatorul-aminte“ are o privire patrunzatoare si o capacitate remarcabila de sinteza: 

„Tot orasul Chisinaului se adunase ca sa priveasca alergarea de cai, ce se prelungise pan-în luna lui septemvrie cu asteptarea d. conte Vororitov, guvernatorul general a Nuorusiei si a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lînga curtea Petersburgului, pe la Odesa,

împedecându-l, alergarea ramase a se face numai în fiinta d. guvernator civil, generalul Fedorov. Locul alergarii este zece minute afara de oras, unde este gatita o galerie de scânduri în felul chinezesc,

pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratica, canalia, sede împrastiata pe câmp, sau însirata pe marginea unui odgon întins ce n-o lasa sa se gramadeasca. Slaba stavila, daca n-ar fi

sprijinita de jandarmii politiei! Piata se întinde ovala pe un neted ses într-o cercoferinta de trei verste,  însemnata cu stâlpusori de lemn de 3-4 stânjini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera

de unde pleaca alergatorii, carii, într-o fuga, sunt datori a face giurul pietii de patru ori, adeca o cale de douasprezece verste  (ca jumatate posta);  si doi,  care întrec pe ceilalti, ajungând mai nainte tinta,

priimesc, cel întâi un vas de argint pretuit 1 500 ruble asignatii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi da vistieria împarateasca. Alergari de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin

aceasta încurajare sa se îmbunatateasca soiul hergheliilor si e foarte nemerit, pentru ca acum toata calarimea se îndestuleaza din tara, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpara cai din staturile

vecine. Am uitat sa spui ca numai armasari si iepe sunt priimiti sa alerge; cai nu, si nu de alt soi decât de loc. Fiinta functionarilor civili si militari, toti îmmundirati, da acestei privelisti o pompa solenela ce

aduce aminte de turnerile cavalerilor vrâstei de mijloc, cu aceasta deosebire ca aceia se luptau ca sa capete o ochire de la dama inimei lor, si acestia alearga ca sa câstige 1 500 de ruble. Galeria era ticsita

de dame frumoase, frumusele si mai slutisoare, toate cu deosebite capele si mode de contrabanda, pentru ca Odesa, fiind port franc, se însarcineaza a îmbraca pe chisineence; si e curios a le vedea pe toate cu toalete racoroase si frumoase si stofele englezesti si franteze cum fosnesc trecând cu despret pe sub barba vamisilor, care le privesc strâmbându-se si strângând din umeri. Un frumos landau de

Viena venea înhamat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc, cu barba lunga, îi mâna cu haturi coperite cu tinte de argint, pazind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luator-aminte

îndata ar fi cunoscut ca acel atelagiu, desi rusesc, avea o forma cu totul moldoveneasca; adeca era mai elegant si covârsind masurile obiceiului, caci caii de la roate era cel putin de trei stânjini departati de

naintasii pe care-i mâna un frumos baiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce

rasuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.“Naratiunea are mai multe paliere si cel putin doua trasee: este, întâi, istoria unei femei (Olga) povestita

naratorului („tânarul om smolit“) de Doamna B, femeie de lume atragatoare si înselatoare. Ea are, totusi, o calitate indiscutabila, aceea de bun narator. De ea este îndragostit tânarul smolit care are

inteligenta si stapânirea de sine pentru a relata, la rândul lui, cu obiectivitate drama pe care o asculta si drama prin care trece el însusi. Stilul, asadar, al prozei balzaciene, la 1840 (povestirea a fost tiparita în „Dacia literara“, mai-iunie 1840). De altfel, numele lui Balzac apare în text, semn ca tânarul moldav îl citise. E vorba, dar, de „istoria unei femei spusa de o femeie“ copiata de narator în albumul (Jurnalul?) sau si reprodusa, apoi, în naratiunea propriu-zisa. O naratiune în naratiune. Un personaj (Doamna B.) povesteste istoria altui personaj (Olga si, implicit, Ipolit) naratorului care, la rândul lui, este eroul unei istorii sentimentale. Combinatie bine articulata epic. Olga, o tânara poloneza, este o alta Zoe retrasa

din motive necunoscute la Chisinau... Este singuratica si sufera de „urâtul monotoniei“, boala predilect romantica. Prozatorul îi face prin intermediul naratorului martor (Doamna B.) un portret romantic: „figura nobila si melancolica“, delicatete în gesturi, „cautatura tânjitoare“, fata alba, amprenta unei suferinte adânci. De ea se îndragosteste Ipolit care, dupa o vreme, se satura de amorul ei exaltat si „necajicios“ si o paraseste. Când afla ca nestatornicul Ipolit se casatoreste cu colonela D., Olga se

înfurie ca legendara Didona, apoi se omoara. Nici Ipolit, seducatorul si tradatorul, n-o duce mai bine: dupa patru luni începe sa orbeasca si, acum, când istoria acestei iubiri nefericite este relatata, Ipolit

este de-a binelea orb, purtat de tânara si nefericita lui colonela... Schema epica din „Zoe“ este reprodusa întocmai. Inedit este, aici, naratorul-martor (Doamna B.) care, se va vedea de-ndata, reintra pe scena sub alta masca, mai putin seducatoare. Este începutul celei de-a doua istorii de amor în acest fragment de roman balzacian. Intriga se repeta, aici, cu alte fete. Tânarul smolit este iubit de o juna ieseanca, însa el iubeste pe nestatornica, fugitiva si, cum se dovedeste mai

târziu, duplicitara Doamna B. care-i fagaduieste totul si-l duce mereu cu vorba. Eroul se simte „prigonit“ si pentru a scapa de fantasmele sale citeste din Tucidid si Xenofan, dupa ce încercase sa-si striveasca suferinta citind pe Balzac si Walter Scott, apoi pe Doamna de Sévigné. Retras o vreme la

tara, eroul iremediabil îndragostit primeste o scrisoare de la un prieten care îl pune la curent cu aventurile, deloc sublime, ale Doamnei B. ... Voieste atunci sa intre în sihastrie, se razgândeste si paraseste Basarabia. Dupa 22 de ani revine si face o vizita Doamnei B. Afla „o babuta zbârcita, încungiurata de catei si de motani“ care, în plus, trage tabac... Ajunsi la vârsta canonica, eroii se

consoleaza rememorând „poznajele ispravi ale timpului“... Ce se retine din aceasta naratiune din care ironia nu lipseste (Witz-ul vizibil mai ales în eseurile din „Negru pe alb“; G. Calinescu remarca întâi aceasta dimensiune a stilului negruzzian) este pictura sugestiva a unei lumi aflate la frontiera dintre

doua culturi. Prozatorul vede aceasta amestecatura de rase si o fixeaza pe o pânza redusa ca dimensiune. Are, totusi, materie pentru un roman. Câteva personaje se retin, în primul rând aceasta Doamna B. care, atunci când este vorba de morala barbatilor, se arata a fi vehementa si justitiara: „Ah!  oameni, oameni înrautatiti!  Vedeti  o  biata  femeie  nevinovata,  tânara, cu inima simpla si linistita. O urmariti, va tineti ca niste duhuri     necurate de ea, pâna ce prin ademenirele voastre o faceti de-si calca datoriile sale de femeie, uita  virtutea, leapada cinstea ca sa s-arunce în bratele

voastre si apoi, spre rasplata tuturor acestor jertfe, o azvârliti cu despret, zicând: atâta e tot!...  cruzi,  nesimtitori,  infami,  nelegiuiti!“... dar când în joc sunt propriile sentimente nu ezita sa

uneasca seductia cu duplicitatea. Ipolit intra în categoria seducatorilor nestatornici, un Don Juan de provincie care nu ramâne nepedepsit, iar Olga sporeste numarul femeilor victime – personaje

predilecte în proza romantica. Negruzzi este la curent cu aceasta tipologie si încearca sa-i dea o identitate locala, fara a reusi prea mult din punct de vedere estetic.

„De o frumusete fioroasa“, Olga reprezinta ca si Zoe, imaginea pasiunii irationale, distrugatoare, jertfa predestinata. A fost o data înselata în amor, iar acum dragostea oarba pentru Ipolit o duce la moarte. Îi lipseste, pentru a se impune ca personaj, viata interioara. Ramâne doar copia indistincta a unui model

literar, ca si Ipolit...O proba de vocatie epica si de modernitate a stilului (pentru epoca lui) este în naratiunea lui Negruzzi

încercarea de a defini tipologia si situatiile de existenta prin referiri la autori si personaje deja intrate în literatura. L-am citat mai înainte pe Balzac. În alt rând e luat în râs Florian cu pastoralele sale.

Pot fi date si alte exemple. „Tablitele“ pe care le pierde Olga si le gaseste vicleanul Ipolit contin citate din Rousseau, Petrarca si Schiller. Suferinta naratorului este comparata cu aceea a lui Werther, iar

„sarlota“ lui, cum îi scrie un prieten din Iasi, s-a resemnat în bratele unui tânar ofiter de lanceri. Olga este prezentata de prozator ca o statuie de

Canova si, furioasa, este comparata, s-a vazut, cu antica Didona... Personajele lui Negruzzi, în frunte cu naratorul principal, fac apoi speculatii de ordin moral, iar unul dintre ei (rautacioasa si nestatornica Doamna B.) face speculatii despre „zabava“ în amor si, cum am semnalat deja, are pareri cât se poate

de sceptice despre morala virila. În rezumat, eroii din „O alergare de cai“ au un început de viata intelectuala si naratorul însusi are o complexitate intelectuala pe care o foloseste în chip iscusit în

aceste fragmente de roman de moravuri rasaritene. Un început de stil epic pe care romanul românesc le-a reluat, mai târziu, prin Camil Petrescu si G. Calinescu. Costache Negruzzi este – si sub acest

aspect – un întemeietor. „Toderica“ este o traducere libera dupa Mérimée („Fédérco“) fara ca autorul sa indice sursa atunci când o publica în „Propasirea“. Acest fapt i-a adus  mai târziu lui Negruzzi acuzatia de plagiat (I. Nadejde)x). Aparitia povestirii a constituit si un pretext pentru cenzura de a desfiinta revista si a-l

surghiuni pe autor la mosia de la Trifesti, ceea ce pare bizar pentru ca textul în sine nu contine nimic subversiv. Motivul real este însa Kogalniceanu, autorul (traducatorul) lui „Toderica“. Negruzzi –

localizatorul – e doar tapul ispasitor. Naratiunea ca atare este localizarea unui basm pe care Mérimée însusi îl luase din folclorul napolitan, dupa cum a dovedit E. Lovinescu. La Negruzzi e vorba de Statu-Palma-Barba-Cot, de Academia din Podul-Iloaiei, de tinutul Hertei, de molitfe, de Elenci si Catinci – frumuseti locale – evocate, toate, în stil desigur umoristic. În drum spre Iad, Toderica ajunge la Târgu Ocna si, acolo, coboara în ocna parasita pentru a ajunge la Scaraotchi în vederea unei partide de carti...

Scenariul si verva naratorului (traducatorului, localizatorului) anunta din nou pe Creanga, cel din „Ivan Turbinca“. Toderica, boiernasul desfrânat, dar cu inima buna, pacaleste moartea asa cum face si

Ivan, personajul lui Creanga. Oricum, culoarea locala este puternica în traducere (adaptare).„Au mai patit-o si altii“ este o istorie pe o tema clasica de comedie de moravuri (un punct de referinta poate fi „L'Ecole des femmes“ de Molière, citat de altfel în text). Postelnicul Andronache Zimbolici se

casatoreste cu Agapita, abia iesita din pension, si lauda virtutile tinerei în cercul de prieteni. Naratiunea este un fel de divan în care se discuta despre placerile „însuraciunii“ si se elogiaza calitatile

femeii. Una este muzicanta si cânta capriturile lui Paganini, alta este pagâna ca Lord Byron si are ca autor favorit pe Victor Hugo, Agapita iubeste frumusetile naturii, citeste „Emile“ de Rousseau si se întreaba daca nu cumva copiii se fac prin ureche. Ca sa-si convinga amicii mai sceptici, postelnicul Zimbolici îi cheama într-o camera vecina pentru a observa miscarile nestiutoarei, gingasei Agapita.

Acolo, stupoare, postelnicul si amicii sai descopera pe incestuoasa Agapita în bratele unui tânar frumos si, dupa cât se pare, viguros. Boierii fug îngroziti spre casele lor, iar postelnicul Zimbolici

spune, întelept si resemnat în privinta moralei tinerelor inocente si a sotilor creduli: „Au mai patit-o si altii“. Naratiunea este bine construita, în stilul pe care Negruzzi îl utilizeaza si în scrisori: consideratii la început despre starea moravurilor la Iasi si despre temele de discutie în adunarile semieuropenesti, cum le spune el, o caracterizare globala, apoi, a personajului central (Andronache Zimbolici) trecut în

tagma „adevaratilor cameleoni ai societatii“, adica aceia care se adapteaza împrejurarilor si îsi schimba portul dupa interes. Îsi rade întâi barba orientala, se îmbraca, apoi, europeneste, iar când e nevoie revine la islic... Naratiunea este, în fond, un scurt eseu epic în care personajele si situatiile de viata

sunt scoase sau raportate mereu, serios sau comic, la literatura. Eseul epic încheie seria acestor „amintiri de junete“ care reveleaza un posibil mare prozator în linie

balzaciana: încercare de a crea o tipologie specifica grupata în jurul fiziologiei provincialului (modelul clasic), câteva umbre de tinere robite de o pasiune nimicitoare (modelul romantic), stil obiectiv, uneori

ironic, pictura moravurilor si tabloul de epoca, în fine, faptul poate cel mai important: penetratia literaturii în interiorul naratiunii sub forma de mici eseuri morale si comentarii în marginea cartilor.

Costache Negruzzi intuieste la 1840 ca un personaj (un caracter) se poate defini si prin ceea ce citeste. Chiar si atunci (cazul demoazelelor din povestirile sale) când lectura este mai degraba o mondenitate.