Corneliu Florea

Anotimpuri istorice

Coperta, tehnoredactare & prepress: Nicoleta Cristina DOHOTARI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FLOREA, CORNELIU Anotimpuri istorice / Corneliu Florea ; postf.: Cristian I. C. Popescu. - Bistriţa : Aletheia, 2015 ISBN 978-606-8548-04-3 I. Popescu, Cristian I. C. (postf.) 94(498) 821.135.1-32 94(498)(0:82-32)

Editura ALETHEIA, 2013 Bistriţa - 420058 Piaţa Mihai Eminescu nr. 4 – 5 Tel./fax: 0263-233419, 233379

©Toate drepturile sunt rezervate domnului Florin Tudor PĂDEANU e-mail: dumitrupadeanu-cf@shaw.ca

3

Corneliu Florea

Anotimpuri istorice

2015

BISTRIŢA

EDITURA

Dedic această carte generației mele, generației celui de al 2-lea război mondial, la sfârșitul căruia ne-a fost interzisă libertatea timp de 45 de ani.

7

CITITORULE, Iniţial am vrut să intitulez această scriitură istori-

că UN AN ÎN JURUL SOARELUI pentru simplu motiv că într-un an calendaristic facem o călătorie completă, şi gratuită, în jurul Soarelui ce se numeşte an terestru, spre deosebire de anul solar, în care soarele cu toate planetele din jurul lui înconjoară o stea, Alcyon, ce du-rează 25.968 de ani tereştri. E un timp! Dar şi galaxia, în care ne aflăm, are o evoluţie completă în jurul unui centru ce durează un an galactic, calculat la 227 mili-oane de ani solari. Mai mult decât veşnicia biblică şi asta nu e totul, fiindcă astronomii, nu ştiu cum, au cal-culat şi ciclul universului la vreo zece milioane de ani galactici. Am impresia ca mintea omului, alt univers, poate trece şi peste infinit cu imaginaţia, cu raţiunea. Ameţitoare este nemărginire în care existăm şi noi, omenirea micuţei noastre planete, având o uimitoare proprietate de-a cuprinde necuprinsul cu mintea noas-tră, parafrazând poetul.

Ca să nu fac vertij de atâta învârtire universală şi uimirea minţii, rămân, aproape cuminte, la anul nostru calendaristic, ANNO DOMINI 2014, mulţumindu-mă cu călătoria în jurul bunului nostru Soare, povestindu-i, cum mă pricep, câte ceva din istoria noastră.

Primăvara polineziană a fost cadoul fiului meu, pe care mi l-a făcut cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, în 2014. Ştia, după câte am vorbit şi scris despre Polinezia, că este partea de lume care mă atrage cel mai mult, printr-un miraj misterios aparte, faţă de restul lumii pe care am cunoscut-o. Mă impresionează şi pa-sionează cum au cucerit polinezienii cel mai mare ocean terestru cu catamaranele lor cât beţele de chi-

8

brituri şi cu mana, o forţă complexă de energii fizice şi psihice specifică, a marilor cuceriri şi împliniri prin voiinţă. Fascinant, merită a reflecta. Polinezienii trăiesc încă o viaţa naturală şi spirituală unică, bogată în mito-logie şi cultură, încercând să reziste mareei haoles. A fost a treia mea călătorie în Polinezia şi de fiecare dată trăiesc o stare spirituală unică datorită naturii, datorită înrâuriri cu mana polinezienilor.

Vara războaielor mari. Întorcându-mă, din pa-radisul vulcanilor din Oceanului Pacific, în abracada-branta noastră societate, mi-a venit în minte marile răz-boaie din Secolul XX, ceare au început vara. Întâi, în 2014 se împlineau o sută de ani de la izbucnirea Primu-lui Război Mondial. Ce abominabile fapte, plecate de la pretextul unui asasinat ce a dus la un război în care şi-au dat viaţa peste zece milioane de oameni, majoritatea tineri. În acel război şi bunicii mei au fost combatanţi, cel oltean a luptat pentru întregirea naţiuni române, un război just cum am învăţat la marxism, în timp ce buni-cul bănăţean a fost dus să lupte pentru gloria împăratu-lui habsburgic. Ce tragedii, ce memorie scurtă avem, pe care ne-o mai scurtează şi cei ce ne conduc, cel puţin dacă am învăţa ceva din istoria înaintaşilor. Vara celui de-al Doilea Război Mondial a fost în urmă cu 75 de ani, în care Tata şi unchii mei au fost combatanţi şi în Est şi în Vest. A fost un război fără noimă şi cu falşi învingători, toată omenirea normală a fost în pierdere. Marile puteri sunt o ruşine planetară: ruşii au devenit şi mai mujici, americanii au folosit bomba atomică, britani-cii au ajuns nişte duplicitari amărâţi, iar japonezii şi germanii au plătit toată conflagraţia. Omenirea nu a fost lăsată să afle adevărul, nu a învăţat nimic, în timp ce bancherii, politicienii şi militarii modifică genetic semin-ţele de război, le îmbunătăţesc pentru viitoare confla-graţii!

9

Toamna studenţilor protestatari. A venit rândul generaţiei mele să se pregătească de a prelua ştafeta de la părinţii noştri, uzaţi de război şi teroarea comu-nismului. Se spunea: Ei vor fi viitorul ţării, adică noi, şi se adăuga cu mâhnire dar nu ştiu ce ţară le dăm pe mâini. Nu ştiam totul dar trăiam rău, rău pe cartele cu raţii mici şi simţeam că suntem supuşii ruşilor. Am ter-minat, ce-a mai rămas din fala liceelor româneşti, după reforma învăţământului făcută la ordinile comuniştilor. Nu am intrat la facultate, nu am fost suficient pregătit pentru competiţia de zece candidaţi pe un loc. Cu toate greutăţile, părinţii mei au hotărât să-mi dea marea şan-să, un an pregătitor. Am început pregătirea din octom-brie 1956, când studenţimea timişoreană a făcut ma-rele protest antiguvernamental ce a intrat şi va rămâne în Istoria României. Un act de mare curaj împotriva ocupaţiei ruseşti, împotriva mizeriei comuniste. Nu am participat, dar şi pe mine m-a marcat la fel ca pe toţi din generaţia mea timişoreană de atunci. Acum, după mai bine de jumătate de secol de la acele evenimente, scriu şi eu despre acei bravi studenţi. Este un mic omagiu de recunoştinţă pentru toţi, dar mai ales pentru cei ce au suferit cumplit prin exmatriculări şi închisori. Datorită lor, am scăpat de Limba Rusă la admitere în facultăţi, iar în timpul facultăţii am ignorat-o complet, fiind limbă facultativă. Datorită studenţilor protestatari timişoreni, noi cei ce am venit după ei am avut condiţii studenţeşti mult mai bune, începând cu mâncarea din cantine. Le suntem recunoscători.

Iarna Timişoarei libere de comunism. La înce-putul iernii 2014 s-a împlinit un sfert de secol de când s-a năruit comunismul în România. Năruirea lui a înce-put în Timişoara mea natală. Nici de data aceasta nu am participat, eram plecat de un deceniu din România. Atunci am scris un articol Cel mai fericit decembrie

10

din viaţa mea, acum voi scrie veneraţia mea faţă de timişorenii revoluţionari şi martirii lor. Trebuie să-i ono-răm, ne-au descătuşat de comunism.

Corneliu FLOREA,

Echinoxul Primăverii, 2015

11

PRIMĂVARA ÎN POLINEZIA Prin hubloul avionului privesc afară cum dez-

gheaţă aripile avionului înainte de decolare. După ce avionul s-a desprins de conectorul aeroportului a rulat domol pe o pistă separată şi s-a oprit în faţa a unor au-tocisterne uriaşe, care au înaintat spre el, fiecare pe câte o parte şi cu jet puternic de lichid portocaliu au început procesul dezgheţării aripilor. Jetul cu presiune ridică de pe suprafaţa aripilor mici nori portocalii ce se dispersează rapid în aer, unii după alţii. E un divertis-ment de mişcare şi culoare între cerul albastru geros şi albul abundent al zăpezii terestre. Mă amuză şi-l întreb pe Florin, zburam împreună, oare câte grade sunt afa-ră. El îşi consultă telefonul mobil şi-mi răspunde:

„Minus douăzeci şi şapte, tată”, şi continuă să privească atent micul ecran al telefonului „e un mesaj din clinicăˮ, îmi spune sumar, în grabă.

Nu-l întrerup, dar sunt uimit cât de departe a ajuns tele-tehnologia, ar merita sanctificaţi şi cei ce au făcut minunea asta pentru întreaga omenire. Cineva ar trebui să-i scrie Papei o scrisoare în sensul acesta pen-tru că, de la un timp, stau tot mai slab cu sanctificările, ceea ce nu e un semn bun, potrivit.

Dar mai bine să mă întorc la gradele de-a afară. „Nu-i ră”’, mă trezesc io să-mi răspund mie însumi, pri-vind cum se risipesc micii nori portocalii în gerul de afa-ră. Păi nu e rău de loc; în casă este cald constant, în maşină cald, în aeroport şi avion la fel. Afară iarna nor-dică e între două culori hibernale iar noi, într-un incuba-tor confortabil, vom zbura spre vest, peste vreo opt fuse orare din cele douăzeci şi patru, până în Hawaii, unde-i noapte acum.

12

Ce salt a făcut omenirea în ultimii cinci sute de ani; de la rudimentarul telescop a lui Galileo Galilei la multifuncţionalul telefon mobil de astăzi, de la teoria heliocentrică a lui Copernic la zborurile marilor avioane de astăzi, cărora li se dezgheaţă aripile şi coada înainte de decolare pentru siguranţa ridicării în orizonturile înal-te spre care se îndreaptă. Câtă gândire şi muncă titani-că pe care o ştim sau nu, ne uimeşte sau nu ne intere-sează, fiindcă-i trecut istoric, iar acum noi trăim contra cronometrului. Pe cine mai interesează astăzi Revoluţia lui Copernic din Secolul XV când, fără telescop, doar luând în considerare observaţiile anticilor astronomi, la care le-a adăugat pe ale sale, împreună cu idei şi cal-cule, a demolat definitiv geocentrismul aristotelian şi biblic, scoţând micuţa noastră planetă din inerţia teoriei aristoteliene şi a dogmei creştine, în care toate celelalte corpuri cereşti se învârteau în jurul planetei noastre, de parcă ea ar fi fost buricul universului. Copernic a smuls-o din inerţia în care o plasase Aristotel, inerţie menţionată şi în cărţile cu religii monoteiste şi a pus-o în rând cu celelalte planete să se învârtească, cuminte şi ascultătoare, în jurul Soarelui! Şi de parcă uluitoarea veste nu ar fi fost destul de tulburătoare pentru lumea acelor timpuri, a adăugat şi logica deducţie că planeta noastră se învârte şi-n jurul ei, precum câinele ce vrea să-şi prindă coada, câteodată. Ce şoc în înalta proti-pendadă catolică a Sfântului Imperiu Roman (fost de Apus la început), ce sperietură de consecinţele ce vor urma din partea Creatorului biblic când va afla această blasfemie! Alt potop sau chiar sfârşitul lumii, începând, bineînţeles, cu lumea catolică fiindcă Nicolaus Copernicus era catolic, trecut prin patru universităţi ca-tolice, care aflaseră despre ipoteza heliocentrismului său ce contravenea flagrant Sfintei Biblii. Pentru acest motiv, Copernic a şi amânat publicarea teoriei heliocen-

13

trice până la sfârşitul vieţii sale, în 1543. Odată apărut şi răspândit tratatul său despre heliocentrism, deci des-pre rotaţia planetei noastre în jurul Soarelui s-a declan-şat adevărata Revoluţie Coperniceană, între catoli-cismul dogmatic şi ştiinţa în evoluţie. În astrologie şi fizică au urmat, aproximativ în acelaşi timp, italianul catolic Galileo Galilei şi germanul protestant Johannes Kepler, trebuie specificată apartenenţele lor religioase, fiindcă datorită acestora cei doi au avut soartă socială diferită. Kepler, matematician şi astronom, a fost cel ce a mutat planetele de pe orbitele sferice ale lui Copernic pe orbite eliptice cum sunt ele de fapt şi înduioşător a descris armoniile celeste. Apoi, a urmat Isac Newton matematician şi fizician englez, căruia căzându-i un măr în cap a descoperit legile gravitaţiei, inerţiei şi ale acţiunii şi reacţiunii şi toate misterele cosmologice s-au limpezit şi lămurit ştiinţific. Dar cel care a fost adevăra-tul promotor al heliocentrismului copernician a fost Galileo Galilei …

„La ce te gândeşti, tată” - m-a luat prin surprinde-re Florin, acum când eram în înalt zbor în jurul pămân-tului, iar planeta asta, cu noi cu tot şi toate istoriile omenirii, în jurul Soarelui, iar Sistemul Solar pe undeva prin galaxia noastră din nemărginitul univers. E formi-dabilă mintea omenească pe care mulţi o compară cu mic univers în permanenţă rotaţie.

„La vremurile lui Galileio Galilei”. „Oho, ai preocupări serioase”. „Lasă ironia, taică! Nu e o preocupare, aşa sar

gândurile de la una la alta, când nu trebuie să ne con-centrăm la ceva anume. Acum zburăm şi zboară şi gândurile noastre odată cu pământul în jurul Soarelui şi mi-a venit aşa în minte celebrul eppur si move.

„Expresia eppur si move se pare că i-a fost atri-buită ulterior lui Galilei din respect faţă de faima sa şti-

14

inţifică, pe care o merita din plin, pentru că mult după el, ei, astronomii şi amatorii de astronomie, au ajuns la teoria că în univers ce nu se mişcă nu există!ˮ

„Hei, hei, am auzit şi eu că expresia i-a fost atri-buită ulterior de cei ce l-au venerat. Unul dintre elevii pictorului Murillo, urmându-şi maestrul, a făcut o acua-relă ajunsă celebră cu Galileo Galilei în închisoarea Inchiziţiei în care pictorul a şi înscris eppur si move pe unul din pereţii celulei. Dar de aşa zisa teorie ce nu se mişcă nu există în univers nu am auzit, de unde o ştii?”

„Aveai tată o expresie pe vremuri în România, când eu te întrebam pe tine de unde ştii, îmi răspundeai de la fabrica de ştiut! Îţi aminteşti? O singură dată, la început, te-am întrebat unde-i fabrica de ştiut şi mi-ai răspuns în fiecare bibliotecă! Ţi-am reamintit-o în glu-mă, fiindcă mie mi-a rămas definitiv în memorie deşi între timp a mai apărut o mare fabrică de ştiut: Interne-tul! Dar uite, vin fetele cu containerele încărcate cu bu-nătăţi, ce doreşti?”

„Mulţumesc de amintire, o uitasem, reamintindu-mi mă emoţionează. Ce de vreme a trecut de atunci, când în unele dimineţi mergeam împreună o bucată de drum, tu la şcoală iar eu la policlinică, puneai multe în-trebări, semn de inteligenţă zic psihiatri.”

„Ştii ce, să lăsăm noi teoriile psihiatrilor, fiindcă de atâtea teorii au devenit cei mai solicitaţi din toată tagma medicală. Uite au ajuns fetele cu containerul cu bunătăţi, spune-mi ce doreşti. În zborul nostru până la Vancouver numai coffee is free. S-au dus vremurile de odinioară ale abundenţei serviciilor variate şi repetate pe avioanele canadiene.”

„S-au dus de mulţi ani, dar să ştii că nu-mi trebu-ie nici chiar free coffee, serveşte-te tu cu ce doreşti” Am rămas la obiceiul ardelenesc de a mânca dimineaţa pe îndelete ca un cosaş; să mă ţână până sara, de

15

s-o’ntâmpla oarece păstă zâ’. Îl las pe Florin să mănân-ce în tihnă. Bună remarcă cu noua fabrică de ştiut, In-ternetul! De la un timp cumpăr din ce în ce mai puţine cărţi de orice fel de informaţii, fiindcă deschid noua fa-brică de ştiut, Internet-ul, unde pe Wikipedia, cea mai mare enciclopedie electronică a lumii, sunt afişate toate informaţiile. Extraordinar unde am ajuns; am început şcoala primară făcând liniuţe cu condeiul pe tăbliţă şi acum am o tabletă pe care doar prin atingere cu vârful degetelor deschid ce doresc din toată lumea. Sunt co-pleşit de vremurile pe care le trăiesc şi parafrazându-l pe Miron Costin nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om a scăpat toate cârmele sub vremurile cele noi ale tele-tehnologiei, ce te informează şi dezinformează în egala măsură, ce domină prin manipulare. Asta-i soarta omenirii de la începuturile ei, mereu scapă câr-mele vremurilor şi urmează vremuri ce o apasă, o nă-pădesc şi aproape o biruie fără scăpare. Şi totuşi, în această situaţie ce pare fără ieşire, în ultimul moment al ei, întotdeauna apar semeni ce găsesc alte cârme dea-supra vremurilor rele.

Aşa a fost şi cu marea pleiadă a oamenilor de ştiinţă ai universităţilor din Sfântul Imperiu Roman, ce au lansat, cu dovezi incontestabile, revoluţionara teorie a heliocentrismului şi au pus la zid dogmatismul catolic şi Inchiziţia lui. Dacă Giordano Bruno, călugăr domini-can, matematician, filosof şi poet, un reper major în gândirea liberă a omenirii, a fost ars pe rug de către Inchiziţia catolică pentru a intimida, speria şi domina cu dogma, Galileo Galilei a scăpat, ca prin urechile acului, să împărtăşească aceiaşi soartă. Mă întorc şi reîntorc, de multe ori, la Galileo Galilei care, pentru mine, este unul din titanii omenirii ce a definit şi dovedit că tot ce există în univers e în mişcare, ca să-l parafrazez pe Florin şi prietenii lui, personajele din filmul de ficţiune

16

american Star Trek, dar Copernic merită admiraţia noastră şi pentru curajul său de-a rămâne ferm apără-tor al teoriei heliocentrismului în faţa dominantei şi te-mutei Inchiziţii.

Sigur, în vremurile noastre toate acestea par ba-nalităţi ale trecutului, acum e interesant Star Trek (trek = a călători cu carul cu boi, folosit de buri în Africa de Sud), dar atunci, în urmă cu cinci sute de ani, a fost unul dintre cele mai grandioase evenimente ale ştiinţei ce s-a confruntat, pe viaţă şi moarte, cu Inchiziţia cato-lică. Aşa era starea societăţii atunci, în 1616, când Gali-leo Galilei a fost chemat la Roma pentru a da explicaţii. La vremea aceea, el deja îmbunătăţise telescopul ger-manului Hans Lipperchei, având posibilitatea de-a ob-serva chiar şi asperităţile de pe lună, care până atunci era considerată netedă, apoi a urmărit rotaţia planetei Venus, a descoperit patru planete (de fapt sateliţi) în jurul planetei Jupiter, toate în mişcare, şi aşa i-a venit ideea că şi pământul nostru trebuie că se mişcă, se roteşte cum a susţinut Copernic. Cu noi observaţii as-tronomice a scris şi răspândit heliocentrismul, fără să ţină cont de psalmul – 104 * 5 – ce preciza: Domnul a aşezat pământul pe fundaţia sa, din care niciodată nu poate fi mişcat. La această prima confruntare cu Inchi-ziţia, Galileo Galilei, în plină maturitate, a pledat ardent noile descoperiri în astronomie, a fost ascultat cu gura căscată de curiozitate şi neînţelegere, ca la urmă să fie considerat eretic, pentru că venea în contradicţie cu Biblia. Fiind totuşi o personalitate a vremii sale a fost trimis acasă cu interdicţia scrisă să renunţe la ereziile sale, să nu le mai răspândească în scris şi oral de atunci înainte. Ajuns acasă a făcut totul pe dos; a conti-nuat observaţiile astronomice, cercetările fizice şi calcu-le matematice şi le-a scris într-o nouă carte, Dialogurile, pe care a publicat-o în 1632. Atât i-a fost, iar a ajuns pe

17

mâna Inchiziţiei, care de data asta nu a mai ţinut cont nici de prestigiul lui ştiinţific, nici de vârstă, l-a etichetat eretic şi încarcerat, interogat şi forţat să-şi retragă teo-riile ce contraveneau Bibliei sau, altfel, va plăti cu viaţa, precum Giordano Bruno ce nu şi-a retractat ideile sale de gânditor liber. În această situaţie limită, Galileo Galilei a retractat, cu jumătate de gură, în faţa juriului Inchiziţiei scăpând de ardere pe rug fiind doar condam-nat la închisoare pe viaţă şi indexarea tuturor scrierilor sale. După pronunţarea verdictului, cu cealaltă jumătate de gură ar fi spus eppur si move la ieşirea din faţa juriu-lui Inchiziţiei. Că a spus atunci ori mai târziu, sau doar i-a fost atribuit, azi e numai istorie. Cât priveşte soarta lui după condamnare, e de adăugat că şi Inchiziţia avea slăbiciunile ei, ca toate cele făcute de omenire şi deten-ţia pe viaţă a lui Galileo Galilei dintr-o lugubră închisoa-re a Inchiziţiei a fost schimbată cu arestul la domiciliu la vila sa de lângă Florenţa, unde fiica sa cea mare, călu-găriţă, a avut grijă de el până la sfârşitul vieţii…

Semnalele şi anunţurile din difuzoarele avionului îmi întrerup reveriile lumii trecute cu o banalitate meteo-rologică : la Vancouver sunt plus patru grade şi plouă.

„Cu ce altceva ne putea întâmpina cel mai fru-mos oraş canadian afară de ploaie?”

„Pe cât e de pitoresc pe atât e de ud! Mai bine la noi în prerie cu două sezoane de zăpadă abundentă şi două cu cer senin decât la Vancouver ce are patru se-zoane de nori şi ploi! Ce noroc că am ales zăpada în locul ploii, aş fi făcut depresie.”

„Ştii ce, tată, hai sa coborâm, nu mă lua pe mine cu depresia de ploaie. Fiindcă după psihologii şi psihia-trii, ăia pe care-i tot cercetezi şi citezi, am sa-ţi spun eu că nu ai ştofă de depresiv la apa de ploaie, las-o-n-baltă, şi vezi să nu-ţi uiţi reveriile Renaşterii italiene în avion.”

18

„Ce-mi place nu uit şi caut, cât priveşte ploile în prostie mă indispun, vreau cer senin.”

Aeroportul internaţional de azi îmi este de nere-cunoscut. A fost extins cu ocazia Olimpiadei de Iarnă din 2010 care s-a ţinut în Vancouver, unde probele pe gheaţă s-au ţinut în săli închise fiindcă afară ploua tot timpul, iar probele pe zăpadă s-au ţinut la 100 de km depărtare de ploile insistente şi persistente vancou-verene, sus în munţi în minunată staţiune Whistler, pe care cu mulţi ani în urma am admirat-o împreună cu Ica. Acum parcă e un alt aeroport, mult mai spaţios, recalibrat cu gust modern şi funcţional refăcut, îmi place cu toată aglomeraţia lui justificată, fiind trambulina ca-nadiană peste Pacific.

De data aceasta, pentru noi Vancouver este o trambulină de pe care sărim direct în mijlocul oceanului, în Arhipelagul Hawaian unul dintre cele mai frumoase şi visate arhipelaguri ale pământului, descoperit întâmplă-tor de James Cook, cel mai mare navigator şi cartograf al Oceanului Pacific din secolul XVIII-lea. Întâmplarea descoperirii oricum ar fi avut loc mai devreme sau mai târziu, fiindcă navigatorii europeni erau într-o mare competiţie de descoperiri prin toate oceanele planetei. Ori Oceanul Pacific fiind cel mai mare, în burta căruia poate intra tot uscatul planetei, continente, arhipelaguri, insule singuratice şi tot ar mai fi loc, a avut ce cotrobăi prin el până ce a dat peste Arhipelagul Hawaii. Pentru navigatorii lumii a fost o mare descoperire, pentru James Cook un mare ghinion. Aici i-au rămas oasele din cauza unei amărâte de bărcuţe, cutter cum îi ziceau ei, pe care hawaiienii le-au furat-o deşi aveau tot felul de ambarcaţiuni dar aceia avea părţi metalice, fierul fiind pentru hawaiieni o mare descoperire precum arhi-pelagul lor pentru Cook. În acest sens, interesante sunt schimburile dintre hawaiieni şi marinarii lui Cook ce

19

pentru un cui de fier primeau un porc sau sex la discre-ţie, preţul descoperirilor reciproce. Ca să-şi recupereze cutter-ul James Cook a făcut un plan ce i-a fost fatal, a venit în aşezarea hawaiienilor să-l invite pe Alii Nui, aşa se numea conducătorii hawaiienilor, la el pe corabie, Discovery, cu gândul ascuns să-l ţină ostatic până ce va primi cutter-ul înapoi. Cum planurile subversive en-glezeşti, în majoritatea cazurilor, sunt nişte bumeran-guri ce se întorc fatal spre ei (vezi planurile subversive ale lui Churchill în primul şi al doilea război mondial), şi de data asta s-a adeverit; discuţiile contradictorii s-au aprins, au dus la altercaţii, un marinar englez a împuş-cat un băştinaş, ceea ce a declanşat încăierarea totală. Cook şi-a dat seama, că el şi oamenii săi, sunt înconju-raţi de o mare de hawaiieni furioşi, a vrut să se retragă şi în acel moment a fost lovit în cap şi înjunghiat mortal. Altercaţia a lăsat în urma ei morţi şi răniţii de o parte şi alta. Corpul lui James Cook a fost luat de hawaiieni ca-re i-au acordat aceleaşi ritualuri funerare ca şi marilor lor conducători, adică, întâi l-au eviscerat, apoi i-au desprins, cu cuţitele şi topoarele primitive, musculatura de pe oase pe care le-au spălat încheind ritualul funerar rezervat doar marilor căpetenii. Marinarii lui James Cook au cerut corpul căpitanului lor iar hawaiienii au pus într-o canoe mică cea mai rămas din el şi le-au tri-mis. Riposta englezilor, care nu cunoşteau înaltul ritual funerar hawaiian ce i-a fost acordat căpitanului lor au fost revoltaţi, au conchis drept o cruzime şi profanare primitivă a cadavrului şi imediat au contracarat ritualul funerar hawaiian, cu înaltul lor ritual funerar militar pu-nând tunurile celor două corăbii pe aşezarea hawaiiană distrugând-o complet, omorând şi rănind mulţi băşti-naşi. După care nu au mai trecut prin arhipelagul hawaiian şapte ani, mare pagubă-n ciuperci, fiindcă aflând de noul paradis din mijlocul oceanului au sosit

20

alți corăbieri europeni ce au profitat din plin în schimbul cuielor, uneltelor şi armelor ce le-au adus hawaiienilor. Prima întâlnire şi ciocnire cu englezi, ciocnire a culturi-lor dintre europeni şi hawaiieni, a fost doar preludiul, fiindcă cei ce au venit după englezi, în următoarele do-uă secole, au devenit stăpânii arhipelagului hawaiian, ceea ce face parte din marele ritual necivilizat, antide-mocratic al europenilor peste mări şi ţări.

Se apropie ora îmbarcării pe avionul care ne va duce în cel de-al 50-lea stat american şi conform înţe-legerilor dintre americani şi canadieni, controlul vamal dintre cele două state se face pe aeroporturi înaintea îmbarcării. Pe vremuri, când am sosit noi în Nord Ame-rica, această înţelegere era pur şi simplu o formalitate de how are you, era mai mult un fel de salut în treacăt din partea vameşului american decât sensul real al în-trebării. Îi răspundeai cu şablonul cel mai des folosit thank you, how about you. Vameşul american de obicei bonom şi puţin obez îţi răspundea cu un zâmbet amical şi te întreba dacă eşti canadian, întrebare la care te legitimai cu carnetul de şofer!! Este indubitabil, nu poţi fi canadian fără carnet de şofer, mai ales în vestul sălba-tic unde nu sunt metrouri ci doar maşini. Dar ceea ce era de necrezut pentru noi europenii în 1980, carnetele canadiene de şofer nu aveau fotografii! Era doar un cartonaş verzuliu cu un număr plus numele şi adresa. Era suficient, cât despre bagaje, unii vameşi îşi adu-ceau aminte de întrebarea din timpul prohibiţiei ameri-cane şi te întrebau dacă ai alcool, deşi acum preţul al-coolului era la fel de o parte şi alta a frontierei nepăzite, lungă de peste şase mii de kilometri, dintre canadieni şi americani. După această banală procedură absolut de formă erai liber să păşeşti în ţara tuturor libertăţilor, mai mult sau mai puţin egale şi disponibile pentru toţi. Acum, stăm în rând cuminţi şi ne aducem aminte de

21

acele vremuri ce au fost risipite de războaiele din Orientul Apropiat, de când cu teroriştii adevăraţi şi cei împăiaţi ca stafiile de Haloween.

„De necrezut cum s-au schimbat vremurile, în 1984 când am fost cu Ica prima dată în Hawaii, parcă am trecut de pe o partea a străzii pe cealaltă glumind şi râzând. Aşa era, iar acum priveşte cât de crispaţi îs cu toţii în acest rând stând cu paşapoartele şi biletele de zbor în dinţi, cu pantofii şi centura într-o mână şi baga-jul în alta.”

„Păcat că s-a risipit lejeritatea încrederii recipro-ce în ultimii treizeci de ani, urâte consecinţe. Şi primul meu carnet de şofer a fost tot fără fotografie, ştiu, eu vă duceam la aeroport cu maşina mamei. Acum, carnet de şofer fără fotografie e de neconceput în Nord America!”

„Tristeţea pe pământ, cum intri pe un aeroport in-ternaţional eşti întâi de toate considerat un virtual tero-rist. Şi dă-i la întrebări, controale şi scanări de tot felul, de câţiva ani au apărut şi nişte cilindri verticali de sca-nare în care îţi văd şi plombele dentare sau pietrele de la rinichi.”

„E doar începutul unor altor libertăţi în ghilimele, în viitorul apropiat în loc de paşaport vei avea implantat un chip cu toate datele, începând de la Adam şi Eva explicându-se ca aşa nu-l pierzi şi nici nu ţi-l poate fura, omiţând cât de supravegheat şi controlat vei fi tot tim-pul.”

„Chiar aşa? Atunci e bine, mai ales dacă ţi-l im-plantează în suflet, îl ai şi pe lumea cealaltă, să ştie serviciile de urmărirea publicului, şi nu numai, unde ai ajuns: pe pajiştea verde sau în cazanul cu smoală. Mi-nunata lume pământeană ce se învârte în jurul Soare-lui! De ce oare?”

Am trecut cu bine, printre maşinile de scanat te-rorişti, având buzunarele golite, desculţ, fără ceas şi

22

curea, pe aşa zisul teritoriu virtual al Statelor Unite ale Americii ce se află tot aici, pe Aeroportul Internaţional Vancouver, de unde cu un avion canadian ticsit, dar terorist free vom zbura fără griji, şase ore, până în Honolulu unde nu plouă ca la Vancouver, iar zăpadă văd doar în filme sau daca vin la Winnipeg. În Hawaii au cea mai ospitalieră climă cu cer senin, albastru ma-rin şi verde cu clorofilă subtropicală, unde toţi vizitatorii sunt primiţi cu zâmbet hawaiian şi cu Aloha, punându-le în jurul gâtului un lei of flowers.

Acest lei of flowers, adică o mica ghirlandă de flori naturale ce ti se pune în jurul gâtului la sosire în Arhipelagul Hawaiian, simbolul de bun venit şi prietenie, este pentru mine momentul cel mai greu, fiindcă sunt copleşit de amintirile primului concediu cu Ica în Hawaii, când ni s-a pus acest lei of flowers în jurul gâtului. Atunci am trăit cel mai frumos paradis terestru de când am plecat din România. Am stat la etajul 23 al unui ho-tel elegant din Waikiki, cu vederea spre ocean. Dimi-neaţa mergeam pe întinsa plajă a oceanului din faţa hotelului iar, după masa în fiecare zi, făceam câte un tur organizat cu autocarul prin insulă Oahu. Aceste tu-ruri foarte confortabil organizate au fost de-a dreptul fascinante, interesante şi instructive, pentru că şoferii autocarelor erau şi ghizii ce le ştiau pe toate şi le expu-neau cu talent. Nu pot uita cât am fost de impresionaţi, când am fost duşi şi la o cultură de ananas şi şoferul ne-a ţinut o prelegere doctă despre aceste fructe, care noi, până atunci, credeam că cresc în copaci ca merele altoite ale lui Miciurin. Seara mergem la un restaurant de pe terasa căruia priveam, ca toţi turiştii apusul Soa-relui. „Unde se duce Soarele după ce apune? Cum un-de, la culcare! Atunci hai şi noi! Nu, să rămânem încă un pic, să privim si stelele, îţi mai aduci aminte...”

23

„Wake-up, tată, a sosit microbuzul pentru hotelul nostru!”

De la aeroport până în Waikiki, unde vom sta următoarele zile, trecem prin Honolulu, capitala hawaiiană, pe care nu o mai recunosc, atât de mult s-a schimbat între timp prin noile şi modernele construcţii pe verticală. Şosele străjuite de reclame cât casa, s-au lărgit ca să aibă loc puhoiul de maşini de toate felurile, feluri scumpe, cât despre oameni, deşi-s de toate rase-le şi naţionalităţile lumii, de cum coboară din avion, se molipsesc imediat de superlativa concordia hawaiiană. Hotelul, aranjamentul lui Florin, de fapt tot turul este cadoul lui cu ocazia împlinirii a şaptezeci şi cinci de ro-taţii pe care le-am făcut în jurul Soarelui pe micuţa noastră planetă.

Hotelul e cât un munte, nou nouţ în standardele confortului Secol XXI, ridicat pe terenul unuia mai mic pe care l-au demolat, care la timpul lui demolase pre-cedentul ce fusese şi mai mic şi ieftin construit. De fapt, în două secole şi jumătate, Honolulu, ce în limba hawaiienilor înseamnă port adăpostit, a fost o mică aşezare hawaiiană pescărească ce într-un secol a ajuns portul tuturor corăbiilor ce traversau Pacificul, apoi a devenit cea mai mare şi puternică bază militară şi navală americană, ca în zilele noastre să ajungă cea mai mare bază turistică din Pacific, cea mai valoroasă perla a Polineziei.

Din toată istoria navigaţiei, care probabil însu-mează câteva biblioteci, nu există ceva mai extraordi-nar, mai îndrăzneţ, mai cutezător şi neînfricat, mai vigu-ros şi nestăvilit decât epopeea polinezienilor ce au cu-cerit jumătate de planetă, atât are Oceanul Pacific, cu ambarcaţiunile lor de lemn cioplit, numite canoea, duble canoe sau catamarane. E minunată Odiseea lui Homer, fascinante sunt istoriile descoperirile corăbierilor euro-

24

peni sau chinezi, impresionantă şi performantă naviga-ţie actuală, dar nici una din ele nu se apropie de temeri-tatea şi performanţele polinezienilor. Să fim convinşi de acest adevăr puţin scos în evidenţă. Nu s-a scris cât ar fi trebuit, cât ar fi fost normal despre cea mai mare epopee a navigaţiei omenirii, în schimb alte evenimente mult mai mici, mărunte ale navigaţiei sunt mult mai mult prezentate, ceea ce este, din nou, încă o dovadă de marginalizare a marilor evenimente ce atestă adevăra-tele valori ale omenirii. În istorie, mereu şi mereu pig-meii, sau cu pigmei, se acoperă giganţii.

Nu ştim exact când au plecat, şi nici nu ştim cu siguranţă de ce au plecat, acei proto-polinezieni în-drăzneţi din Micronezia şi Macronezia în necunoscutul marelui ocean, dar se estimează că în Arhipelagul Fiji au ajuns cu o mie de ani înaintea erei creştine. Cu ace-leaşi ambarcaţiuni de lemn fără hărţi şi fără nici un fel de instrumente de navigaţie au ajuns în Arhipelagurile Samoa şi Tonga din care, apoi în evantai, în altă mie de ani, s-au răspândit în tot Oceanul Pacific formând ma-rele triunghi polinezian între Aotearoa (Noua Zeelan-dă), Hawaii şi Rapa Nui (Insula Paştelui) cea mai în-depărtată insulă de toate celelalte uscate insulare sau continentale. În Arhipelagul Hawaiian, polinezienii au venit cu platforme aşezate pe două canoe, cu căţel şi cu purcel din Arhipelagul Tahiti şi Arhipelagul Marquesas în jurul anului cinci sute al erei creştine, deci de la plecarea proto-polinezienilor din Micronezia până la descoperirea îndepărtatului arhipelag vulcanic au trecut aproape două mii de ani. În aceste două mii de ani de descoperire şi locuire primordială, proto-polinezienii datorită climei şi mediului şi-au modificat anumite trăsături morfologice şi psihice, devenind poli-nezieni distincţi, foarte frumoşi şi viguroşi, învingătorii

25

celui mai mare şi temut ocean planetar. E o faimă glori-oasă neatinsă de alţii.

Eu aşa îi văd şi admir. Au trăit mai mult de o mie de ani fără să fie des-

coperiţi de haoles, aşa ia numit iniţial pe corăbierii en-glezi când i-au văzut prima dată cât sunt de subţiri şi palizi. Nu le venea să creadă că sunt fiinţe vii, atât de decoloraţi erau în comparaţie cu ei, haoles înseamnă acei fără respiraţie. Bine înţeles că englezii, imediat i-au etichetat primitivi înapoiaţi, dar au salivat văzând atâta frumuseţe femeiască topless, adică cu sânii goi. La prima întâlnire cu haoles a corăbierilor sosiţi în arhipe-lag a fost paşnică din curiozitate şi anumită credinţă, asemănător cum au primit şi amerindienii, prima dată, feţele palide. Ce a urmat după aceia a fost infamia şi nelegiuirea noilor descoperitori. Istoria a consemnat, dar cine o mai citeşte. De ce să o mai citim, să o cu-noaştem? Doar aşa de dragul lui Cicero care a spus că istoria este magistra vitae adică îndrumătoarea vieţii! Poate la vremea lui, atunci în trecutul antic, acum avem mari predicatori şi politicieni, psihologi ce ne fac ordine în encefal şi mai ales mass-media ce ne manipulează îndrumarea vieţii după cum le dictează cei ce îi plătesc!

„Hai sa mergem pe plajă, e o zi minunată, nu am venit să stăm în hotel!”

„Chiar aşa, mergem desculţi să simţim cum e ni-sipul cald după atâta zăpadă canadiană.”

Au trecut mai mult de 14 ore de când am plecat din Winnipeg şi e tot zi. Nu ne simţim deloc obosiţi, pentru că le-am luat şi trecut pe toate aşa cum sunt, cu zâmbetul pe faţă. Nimic nu puteam schimba, nimic nu acceptăm să ne schimbe vederile noastre, ne simţim mulţumiţi cum sunt, le verificăm mereu numai cu realita-tea! E minunat pe plajă, mai ales ca acum la Winnipeg e deja noapte geroasă şi avioanele stau îngheţate pe

26

aeroport până mâine dimineaţa, când vin cisternele ce-le mari să le dezgheţe aripile să poată zbura din nou în orizonturile cele înalte, în timp ce noi cu picioarele goa-le în nisipul fierbinte al plajei Waikiki, într-o mare de desculţi şi despuiaţi, privim apusul Soarelui în ocean, unde înoată, subacvatic, până mâine dimineaţă…

***

Honolulu. Toţi îşi petrec vacanţele, concediile

cum vor, măcar în timpul lor să se creadă mai liberi. Noi facem parte dintre cei ce organizează activ şi în acest timp, nu cumva să ieşim din rutina vieţii noastre. Citind ghidul, urmărind harta, consultând ofertele locale ne facem programul, alegem tururile. La început am ales marele tur al capitalei hawaiiene, estimată la aproxima-tiv jumătate de milion de suflete locale şi voiajoare. Au-tocarul soseşte la timp, excepţie în Hawaii, unde turiştii sunt sfătuiţi să nu se grăbească ca la ei acasă, iar ghi-durile locale avertizează că în Hawaii poate fi o mică întârziere în toate cele, cuprinsă între cinci şi cinzeci de minute! Clar de la bun început. Şoferul ghid este un african american ce ne primeşte la bordul autocarului cu braţele deschise, spunându-şi numele mic cu care să-l apelam ori de câte ori vrem fiindcă, zice, noi toţi pe pământul acesta suntem verişori de la facerea lumii. Are dreptate, suntem absolut de acord cu el, nu ne mai împărţim şi judecam după cantitate de pigmenţi din pie-le ci după comportamentul şi contribuţia socială, doar trăim în Secolul XXI. Pornim şi noul nostru verişor, Paul (se pronunţă englezeşte pol cu accentul pe o) începe cu datele oraşului care, absolut, s-a schimbat total de când Hawaii a devenit cel de-al 50-lea stat american, în 1959. Trecând prin Chinatown ne povesteşte cu lux de amănunte cum la sfârşitul secolului XIX-lea, ciuma a

27

sosit şi-n Honolulu, adusă de corbiile venite din China, pline de şobolani în cală ce erau plini de purici ce transmit ciumă. S-a declanşat o mare panică printre locuitori, când s-a aflat că primele cazuri de ciumă bu-bonică au apărut în Chinatown de unde se va răspândi în tot oraşul. Departamentul sănătăţii a instituit imediat o carantină totală, mutând întreaga populaţie din Chinatown, format din case vechi, insalubre şi pline de şobolani şi au hotărât să-i dea foc. S-au pregătit minuţi-os şi au ales o zi calmă, cea mai calmă şi au pus focul sub supravegherea pompierilor şi a sute de voluntari. Când totul părea că este sub control şi conform planului s-a stârnit un vânt puternic ce a întins focul în tot oraşul şi în port. Întreaga comunitate validă a luat parte stinge-rea marelui incendiu şi cu cât mai aprig se îndârjeau ei împotriva focului cu atât mai tare se înteţea vântul ce devenise un adevărat tornado învârtindu-se haotic în toate direcţiile deasupra oraşului. La sfârşitul marelui incendiu, mii de oameni au rămas fără locuinţe, dar, apoi pe cenuşa vechiului oraş locuitorii au pus bazele noului oraş de astăzi, care în ultimii douăzeci şi cinci de ani a luat proporţiile oraşelor continentale, mulţumită vouă dragii verişori ce veniţi din toată lumea.

Într-adevăr turismul este prima industrie în Hawaii, cu peste cinci milioane de verişori ce vin de pe toate continentele, cu precădere din cele doua Americi şi cel asiatic.

„Plus noi, verişorii români!” „Exact, de ce să ne tot ascundem, venim şi noi,

românii aşa cum suntem, de toate felurile ca toţi ceilalţi din pretutindeni. La Universitatea din Honolulu a predat şi un profesor universitar român, un erudit al literaturii sud americane, Ştefan Baciu, recunoscut pe acel conti-nent. În acelaşi timp era recunoscut îi România şi dia-spora românească, atunci i se spunea exil, ca poliglot,

28

poet ce publica Revista „Mele”, de asemenea era un publicist şi scriitor prodigios. Pentru că a colaborat şi la „Cuvântul Românesc” din Hamilton a fost şi el etichetat legionar, la fel ca toţi ceilalţi colaboratorii ai acestei pu-blicaţii naţionale şi anticomunistă. În tinereţe a fost de-mocrat, chiar a sprijinit publicistic democraţia populară în primii ani, ca după aceia să fugă de dictatura comu-nistă, ca dracul de tămâie, până în Argentina, unde erau numai legionari români, cu care s-a întreţinut şi astfel a ajuns verişor legionar deşi mama lui era evreică precum Ana Pauker! În Argentina putea să se alăture comuniştilor de acolo, era plin de ei la Rio de Janiero, dar i se făcuse lehamite de comunism. Era căsătorit cu o farmacistă româncă, sensibilă cu oarece pretenţii lite-rare. Tot prin Honolulu a trecut şi a scris un alt verişor legionar, de-adevăratelea în studenţia lui, care ulterior a fost intens reeducat în închisorile comuniste, poetul, dramaturgul şi scriitorul roman, înaltă faţă bisericească Valeriu Anania, ce şi-a scris o parte din memoriile sale aici, fiind susţinut de patriarhia comunistă de la Bucureşti. Cu această ocazie, ca din întâmplare, tre-cem peste cele ce nu se întâmplă întâmplător, s-a îm-prietenit cu Ştefan Baciu, dar mai ales cu Doamna Mira...”

„Gata tată, cunosc continuarea! Hai să-l ascul-tăm pe verişorul nostru hawaiian.”

Ieşisem de pe autostradă spre munte. Hawaii se poate mândri că are cea mai scurtă autostradă dintre toate Statele Unite, ce a fost făcută pentru că, după prima industrie turistică, a doua industrie de mare venit este armata americană, navală şi aeriană. Arhipelagul Hawaii este şi cel mai mare, puternic şi înaintat bastion militar american în Oceanul Pacific. Ce a fost în anii patruzeci nici nu se mai poate compară cu ce este as-tăzi. Acum verişorii japonezii nu se mai pot furişa până în Pearl Harbor să bombardeze navele de război, sute

29

de avioane, cazărmi, instalaţii militare şi depozite de carburanţi. Aşa o fi, dar încă se tot scotoceşte pe toate feţele, atacul din 7 Decembrie 1941 în baza teoriei, pe fapte şi documente. că verişori japonezi intenţionat au fost lăsaţi să se furişeze şi să-şi facă numărul, pentru ca preşedintele Roosevelt să-şi ţină a doua zi mult, prea mult, mediatizat cu intenţii Infamy Speech! La nici o oră după acest discurs istoric congresul american a declarat război Japoniei, astfel Statele Unite au intrat în cea mai mare nebunie a lumii: al Doilea Războiului Mondial, spre bucuria fără margini a lui Churchill şi Stalin, dar şi al unui segment american: unii politicieni, marii militari, puternicii bancheri.

Autocarul se opreşte la intrarea în National Me-morial Cemetery of Pacific şi în faţa noastră pe o pa-jiştea verde a unui fost crater vulcanic stins de mii de ani stau aliniate 13.000 de plăci de bronz şi la căpătâiul militarilor americani care au murit în războiul din Pacific. O privelişte tulburătoare dacă te gândeşti câţi oameni tineri şi-au sacrificat viaţa pentru că, atunci, conducăto-rii lumii au hotărât război în locul bunelor înţelegeri, în locul păcii. Inteligenţa umană a atins limite şi fapte as-tronomice, dar conducătorii politici ai lumii, marea majo-ritate, refuză şi cea mai simplă raţiune umanistică comportându-se ca nişte primitivi rudimentari dominaţi doar de orgolii meschine. Sunt mai înţelepte, mai uşoa-re şi scurte bunele înţelegeri decât orice război, aşa gândesc idealiştii, naivii ce nu trăiesc cu picioarele în istoria acestei planete, ce face degeaba umbră lunii, zisă eclipsă.

Prima înhumare a avut loc aici în 1949, când s-a hotărât să se facă un cimitir memorial al tuturor militari-lor americani ce şi-au pierdut viaţa în operaţiunile milita-re din Pacific. De atunci au început să fie aduşi în acest crater de vulcan, pe care între timp Natura l-a transfor-

30

mat într-un mare căuş verde cu faţa spre cerul cel mare şi senin, rămăşiţele militarilor americani din toate cele-lalte cimitire din zona Pacificului. Opus intrării în cimitir, chiar la capăt există un memorial pe pereţii căreia sunt încrustate numele militarilor ale căror rămăşiţe nu s-au mai găsit dar se ştie unde au căzut la datorie. Din acest punct de vedere, al faptului cum îşi preţuiesc americanii eroii, am o deosebită consideraţie faţă de ei, mai ales că în drumeţiile mele am trecut şi prin cimitirele militare americane din Normandia, Olanda, Luxenburg. Le pri-vesc cu pioşenie şi de fiecare dată îmi vine în minte cum au arat sovieticii peste cimitirele ostaşilor români căzuţi pe câmpurile de luptă în URSS. E drept că osta-şii români erau departe de patria lor, tocmai în Cotul Donului, dar nu au ajuns acolo ca invadatori, cotropitori ci pentru că li s-a spus că trebuie să învingă comunis-mul sovietic cel fără Dumnezeu. Aşa li s-a spus şi or-donat, executând aceste ordine mulţi au rămas pe câmpul de luptă, dar ca ostaşi meritau un loc de veci însemnat. Aşa se obişnuieşte prin lumea mare. Româ-nii nu am arat, şi nu vor ara, cimitirele Armatei Roşii, pentru că creştinismul propovăduieşte pacea şi iubirea. E drept, Dumnezeu nu trebuie apărat de muritorii de rând cu arma în mână. Dumnezeu creându-le pe toate se poate apăra şi singur.

Verişorul hawaiian a vorbit şi despre Operation Glory care mi-a stârnit o curiozitate frapantă prin nouta-tea ei. În armistiţiul încetării războiului din Coreea, din 1953 de la Panmunjom, se prevedea pe lângă schimbul de prizonieri şi exchange of military war dead on both sides dintre americani şi comuniştii nord coreeni şi chinezi. S-au ţinut de această clauză, ambele părţi; din Coreea de sud s-au trimis 13.528 de scrie cu rămă-şiţele militarilor nord coreeni şi chinezi şi au primit 4.023 de sicrie cu rămăşiţe pământeşti, ce au fost aduse şi re

31

înhumate în acest cimitir. Comparând cu ceea ce au făcut sovieticii cu mormintele ostaşilor români, la care trebuie adăugată nepăsarea Regelui Mihai faţă de os-taşii români care nu s-au mai întors în România nicio-dată (dar a fost infatuat de decoraţia primită de la Stalin), dezinteresele totale ale guvernele comuniste frăţeşti, timp de patruzeci şi cinci de ani, care doar au elogiat soldatul sovietic eliberator, iar detestabilele gu-verne Iliescu, Constantinescu, Băsescu nici nu le-a tre-cut prin cap să negocieze aceste nedreptăţi, eu sunt revoltat de toate aceste sacrilegii.

Privind grandiosul monument ce străjuieşte în-treg cimitirul, Lady Columbia – simbolul Statelor Unite, al libertăţii şi justiţiei - îmi vine în faţă fotografia lui Vasi-le Şoimaru pe o pagină întreagă din antologicul său album Românii din jurul României, volumul doi, fo-tografie ce pe mine mă obsedează din multe motive şi raţiuni, una din ele fiind cât de semnificativ dovedeşte cum şi câât dispreţuieşte Rusia naţiunea română, ar-mata ei. E drept, de la un asemenea veşnic cotropitor nu ne putem aştepta la altceva, avem dovezile istorice ale celor 12 (douăsprezece) invazii în patria noastră, cu toată mult trâmbiţata lor cultură şi pravoslavnicia orto-doxă nu au nimic omenesc în ei.

Românul basarabean Vasile Şoimaru din Chişi-nău a realizat prin cele două volume de fotografii cu Românii din jurul României, publicate în condiţii grafice remarcabile, un act de conştiinţă naţională, un act te-merar de dăruire fără precedent, ce trebuie apreciat, onorat şi urmat, pentru că a parcurs cu maşina sa peste 250.000 de kilometri în Euroasia vizitând, intervievând şi fotografiind români din aproape în toate comunităţile din afara României. Fotografia despre care vorbesc este zguduitoare pentru orice român ori unde s-ar afla, a fost făcută în August 2012. Pe o pagină întreagă este

32

o cruce încropită din două crengi uscate, strâmbe şi pe jumătate descojite legate între ele cu o faşă şi Scotch tape având un tricolor cu stema Moldovei, înfiptă unde-va în Cotul Donului, acolo unde în Noiembrie 1942 Ar-mata Româna a suferit cea mai grea înfrângere lăsând în acest pământ peste 100.000 de morţi. Până la cru-cea făcută de Vasile Şoimaru, în 2012, nu a mai fost însemnat acest câmp de oase româneşti. Un an mai târziu, din nou Vasile Şoimaru, de data asta împreună cu preotul Viorel Cojocaru, s-au dus la Cotul Donului cu o cruce de lemn frumos făcută, un tricolor românesc şi o coroană de flori. Preotul a ţinut o slujbă de pomenire în această mare uitare şi singurătate.

Stau şi privesc cât de grandios şi bine întreţinut este acest memorial cimitir militar ce păstrează rămăşi-ţele a treisprezece mii de ostaşi şi, din nou, în mintea îmi revine crucea din două crengi uscate şi un tricolor de hârtie de la Cotul Donului pentru o sută de mii de români. Ce contrast izbitor, dureros, ce diferenţă strigă-toare la cerul mut. Tot atâta este şi uitarea, nepăsarea, indolenţa preşedinţilor şi guvernanţilor după Decembrie 1989, nişte oportunişti fără personalitate, fără caracter, fără rădăcini româneşti. Sub comanda şi ordinile lor, mass-media a devenit o uriaşă maşină de extirparea sentimentelor naţionale şi amputarea tradiţiilor şi istoriei româneşti. Mari părţi din istoria românilor sunt proscrise iar altele contrafăcute. A câta oară de la război? Au apărut false elite dominante în mass-media în frunte cu Patapievici, Tismăneanu, Liiceanu, Pleşu, rescriitori de istorie românească precum Lucian Boia şi Valer Stan, iar scriitorimea, cu mici şi imediat proscrise excepţii, nu se atinge de adevăratele nedreptăţi şi suferinţe ale po-porului românul din trecut. Băgaţii în întunericul tunelu-lui lui Ciorbea, românii au intrat în marasm total, îşi vând votul pe un litru de ulei şi pleacă în străinătate ca

33

salahori, lăsând în urma lor străinii ce cumpără siste-matic toată România

„Acuzaţiile astea le cunosc, le aud de la toţi ro-mânii care vin în cabinet, doar atât.”

„Aşa-i, dar nu uita că nouă ni s-a interzis cu bru-talitate afirmarea identităţii naţionale şi nu am mai avut patrioţi, intelectualitate şi conducători ca alte naţiuni de la război până acuma.”

„Apropo de alte naţiuni, uite ca ungurii tăi iubiţi, după 1990 s-au dus în grupuri mari la Cotul Donului unde au pierdut şi ei o armată întreagă şi au ridicat un cimitir întreg.”

„Vezi, şi asta este o palmă aspră pe care a pri-mit-o poporul român, nu de la ungurii care cu perseve-renţă, curaj şi tenacitate sunt înaintea noastră în pre-tenţiile lor istorice şi naţionale, ci, românii le primesc continuu, din 1990, de la Iliescu şi Năstase, Constanti-nescu şi Severin, de la Băsescu şi MRU, cărora nici nu le pasă de trecutul şi viitorul acestei naţiuni. Pentru ei viaţa înseamnă să prindă un mandat, două sub scutul cărora pot denigra şi jefui poporul cel stăpânesc, spriji-niţi de manipulările mass-media şi de lefegii lor din cul-tură, în timp ce diplomaţii unguri au mers imediat după 1990 la Moscova şi au încheiat un protocol cu ruşii de îngrijirea reciprocă cimitirelor militare. Apoi, pelerini un-guri au început să meargă la Cotul Donului, grupuri du-pă grupuri, tot mai numeroase, bine organizate şi finan-ţate, unde şi ei au pierdut o armată întreagă. Totul a fost bine regizat de naţionaliştii lor, finanţat de ministe-rul educaţiei şi însufleţit şi sprijinit de Viktor Orban. Iar acum, când privim noi pe Lady Columbia în acest cimi-tir, memorial şi naţional, american, ungurii au deja două cimitire extraordinar de expresiv amenajate în Cotul Donului pentru armata lor pierdută acolo, în timp ce crucea din două crengii uscate a lui Vasile Şoimaru, a

34

smuls-o vântul înţelenitei stepei ruseşti şi a aruncat-o în apele Donului.”

„Tată eşti un revoltat patetic, înainte erai doar re-voltat. De unde ştii amănuntele astea?”

„Patetismul vine cu vârsta la cei ce nu-s insensi-bili, iar amănuntele le ştiu de la fabrica de ştiut! Ai uitat că am una proprietate personală, acasă, numită Inter-net. De acolo le-am aflat pe toate astea ce le spun cu amărăciune, comparând realităţile de o parte şi alta. Am văzut şi fotografiile de la cimitirul din Rudkino din zona Voronej, unde s-a prăpădit Armata a 2-a Ungară, formată în mare majoritate din slovaci şi românii ce au ajuns pe mâna ungurilor după cele două arbitraje ale lui Hitler! Fotografii clare, cu un episcop în frunte, cu stea-guri şi coroane aşa cum ar fi trebuit să fie şi pentru os-taşii români. Dar nu avem de la cine să ne aşteptam la asemenea acţiuni de restaurare de drept patriotic şi faptă creştină. Episcopii ortodocşi se plimbă numai pe la mânăstiri să le pupe mâna şi poalele şi să-şi îndoape maţele până plesnesc, militarii noştri îs trimişi în misiuni pe unde nu e urmă de român, poeţii recită versuri fără şir şi noimă, scriitorimea se înscrie la mari premii litera-re cu De ce iubim femeile, marea lor descoperire la an-dropauză, iar tineretul român trebuie să ştie, întâi de toate, istoria Holocastului…”

„Hei, hei, vezi că mergi prea departe cu cinismul, nu-ţi face bine.”

„Ştiu, dar asta mi-a fost ursita, cum se zicea. De curând mi s-a spus că am gene cinice.”

Părăsim impresionantul cimitir, memorial şi naţi-onal american, aşezat în căuşul vulcanului stins. Se stinge şi discuţia noastră, ascultând pe verişorul nostru, un om plăcut şi liber, ce poate spune ce simte şi gân-deşte! Oare le spune?!

35

Da, mulţi le spun direct fără teamă, am întâlnit destui în viaţa mea, câţiva chiar şi aici în Hawaii, atunci de mult, când împreună cu Ica, facem tururile organiza-te prin Oahu (înseamnă loc de adunare). Într-o zi, am avut şofer şi ghid un verişor nativ, hawaiian, frumos şi cu un comportament blajin, prietenos, cu care am făcut un interesant tur pe coastele şi golfurile insulei. A oprit autocarul într-un mic golf în care erau nişte corturi să-răcăcioase şi câteva panouri mari ale unui grup protes-tatar de hawaiieni care revendicau drepturile de primă naţiune independentă în arhipelagul lor. Grupul nostru, format din verişori de peste tot, majoritatea americani, a fost surprins de aceste imagini, de acest protest. Câţiva din grupul protestatar ne-a ieşit în întâmpinare, ne-a salutat cu Aloha iar unul dintre ei, un adult robust cu faţă energică, cu nişte arcade proeminente ce îi susţi-nea o frunte mare, brăzdată adânc de încrâncenare, a început o rostire protestatară: Strămoşii noştri au venit în Hawaii, paradisul plăsmuit de Kane Creatorul pentru noi, în urmă cu vreo mie cinci sute de ani şi de atunci, cinzeci de generaţii am trăit liberi, în felul nostru, în legi-le noastre până ce au venit haoles. Primul lucru pe ca-re l-a făcut căpitanul lor, James CooK, a fost să schim-be numele arhipelagului nostru cu numele unui sandwich, ceea ce a fost un afront adus Creatorului nostru, ce ne-a dat nouă acest paradis şi ne-a călăuzit pe ocean când am venit cu canoele noastre cu platfor-mă aici. Haoles au nesocotit toate legile noastre, kapu, până ce ne-am pierdut vechea credinţă iar misionarii veniţi din America ne-au adus o carte şi ne speriau cu „voi nu-l vedeţi pe Dumnezeu, dar el vă vede pe voiˮ. Dar pe haoles nu i-a văzut că ne-au adus variola, ciu-ma, tuberculoza, sifilisul, depravarea, minciuna şi ne-cinstea, care ne-au decimat, am mai rămas doar vreo zece mii. Nu, Dumnezeu lor îi vedeau numai pe

36

hawaiieni cum mor, în fostul lor paradis în care veneau tot mai mulţi şi mai mulţi haoles. Pe urmă haoles din Statele Unite, în 1893, în mod conspirativ, ilegal şi imo-ral, ne-au distrus identitatea şi monarhia seculară ce o aveam de la Marele Kamehameha, făcându-ne republi-că condusă de ei, de americani. Cinci ani mai târziu, în timpul războiului lor cu spaniolii pentru Filipine, ne-au anexat ca teritoriu american împotriva voinţei noastre, călcând fără ruşine legile internaţionale şi, din nou, nu au ţinut cont de protestul nostru, semnat de toţi havaiienii. După războiul în care au folosit bombe nu-cleare, ne-au asimilat ca stat american, ştergându-ne drepturile istorice de peste cincisprezece secole şi voin-ţa de-a fi o naţiune liberă. Aceasta este adevărata faţă a democraţiei americane. Protestam. Vrem indepen-denţa noastră!

Ica şi cu mine am fost surprinşi, stupefiaţi să au-zim acest protest, aceste fapte de care habar nu aveam, exprimate cu revoltă anti-americană. Dar ceea ce ne-a bulversat de tot a fost când din grupul nostru câţiva l-au aplaudat la sfârşit, erau chiar americani. Ne-am privit nedumeriţi, uluiţi de parcă acum căzuse-răm pe pământ. Cunoşteam tragedia amerindienilor de pe continent, pricinuită de libertatea şi democraţia ame-ricană, acum aflam ceva şi despre instaurarea aceleiaşi libertăţi şi democraţii americane în Hawaii. De necrezut ce similitudine între democraţii americani şi eliberatorii ruşi faţă de naţiunile ce nu au aceiaşi forţă militară. Ne-am urcat în autocar altfel de cum am coborât în acest golf. Cineva din grup, un haoles i-a spus ghidului nostru hawaian că a făcut bine că a oprit aici, fiindcă am aflat şi ce nu ştiam despre Hawaii, ce nu se vede. Mergând mai departe, ghidul ne-a spus că în urmă cu un an, Congresul American a adoptat Apology Resolution semnată imediat de preşedintele Bill Clinton, prin care

37

se recunoaşte că răsturnarea monarhiei din Hawaii a fost ilegală şi imorală din partea agenţilor, cetăţenilor şi militarilor americani prezenţi în Oahu – Honolulu în 1893 şi oficial îşi cer scuze hawaienilor. Pentru un mo-ment s-a făcut linişte, apoi s-au auzit comentarii şoptite: „Atâta tot? Scuzele astea nu-s suficiente! O formalitate goală!ˮ Ghidul, unul dintre oamenii ce au curaj să spună franc, oricui, ce simte şi gândeşte, a comentat că scu-zele congresului vin prea târziu şi degeaba (useless), superficiale şi goale, fiindcă după răsturnarea monarhi-ei la câţiva ani americanii au anexat Arhipelagului Hawaii la Statele Unite prin care noi, autohtonii ne-am pierdut definitiv suveranitatea. Atunci, indignaţi şi revol-taţi, cu toţii au semnat Petition against Annexation pe care au trimis-o la Washington, dar de care preşedinte-le şi Congresul American nu au luat-o în seama şi nici acum nu vor să o facă publică, fiind cel mai acuzator act împotriva lor. Restul turului nu a mai fost ca la înce-put, imaginea protestatarilor hawaieni ne însoţea, pe mulţi dintre noi. Cerule Mare, oare câte feţe ascunse are lumea liberă în care trăim?!

Seara la cină, am comandat şi o sticlă de vin rămânând mult timp de vorbă despre noi şi despre omenirea în care trăim, ca să ajungem la războiul de independenţă a coloniilor americane împotriva imperiu-lui englez. Odată ajunşi independenţi şi prosperi ameri-canii au preluat însuşiri imperiale la fel ca ale englezilor şi a vecinilor noştri ruşi.

A doua zi, am intrat într-o librărie şi am cumpă-rat două cărţi despre istoria hawaienilor.

***

Douăzeci de ani mai târziu, după acele zile pe-

trecute cu Ica în Hawaii, acum merg cu Florin la un re-

38

staurant ales de el unde a comandat un bun meniu şi vin de cursă lungă şi conversaţie, ce au plecat de la cimitirele pe care războiul le-a lăsat în urma lui şi ajun-gem la cea mai lungă pace pe care a avut-o vreodată Europa de la ultima conflagraţie. Pacea adevarata bine-facere pentru omenire. Îmi place când stăm tete-a-tete, fiindcă Florin este un conviv luminos, un observator atent şi judecă pe îndelete, ca ardeleanul de pe Someşul Mare, dar evită critica, la fel ca Ica. Eu, din contră, îmi place să observ, cât de mult pot, ca să co-mentez, persiflez şi să critic, ceea ce este în detrimen-tul proprii mele personalităţii, după ştiinţa psihologilor, dar şi după experienţa mea personală. Apoi, el fiind la o generaţie distanţă de mine, avem multe contradicţii fi-indcă el ia lumea cum o vede el, nu cum o văd eu, ceea ce e normal, are dreptate. Toată lumea are dreptate, dar raţional corect o au numai cei ce pot dovedi prin argumente şi logică că sunt cei mai aproape de realita-te, de adevărul evenimentului în discuţie.

Vom vedea mâine, când va fi o nouă confrunta-re cu istoria, mergem la Pearl Harbor.

Odată început al 2-lea Război Mondial, marile puteri militare şi-au mărit considerabil serviciile de in-formaţii, în acelaşi timp, s-au pus şi la adăpostul unor coduri secrete, sofisticate de comunicare internă. Japonia, o putere militară terestră şi navală deja în ac-ţiune, comunica numai prin coduri. Avea un cod diplo-matic, pe care americanii l-au descifrat încă din toamna anului 1939, aflând că japonezii se interesau de situaţia şi poziţia navelor militare în Pearl Harbor. Mesajele de-codificate au ajuns din rang în rang până în mâna pre-şedintelui FDR, cum îl simplifică americanii pe Roos-velt. Atunci, se crede ca ar fi încolţit în capul lui, sau i-a fost semănat, un plan războinic subversiv şi primul pas a fost să împingă flota navală din San Diego, cu o ane-

39

xă terestră şi aeriană sub nasul japonezilor, în Hawaii, să o miroase mai bine japonezii, motivând că trebuie să fie mai aproape de Filipine unde americanii aveau baze militare. Pe lângă codul diplomatic, japonezii aveau şi un cod naval, mult mai sofisticat, greu de penetrat şi pentru descifrarea căruia americanii au alcătuit o echi-pă ultraspecială şi ultrasecretă, ascunsă într-un tunel ultraamenajat tocmai într-un munte tocmai din Filipine. Echipa formată din câteva zeci de creiere specializate în descifrări de coduri, decodificări, condusă de un co-lonel de informaţii a reuşit să descifreze codul naval japonez la sfârşitul lunii noiembrie 1941, deci au reuşit să obţină informaţii preţioase despre poziţiile flotei mili-tare japoneze, informaţii ce au ajuns pe biroul preşedin-telui FDR. Prin urmare cu două săptămâni înaintea ata-cului de la Pearl Harbor serviciile americane aveau deja certitudinea unui atac japonez eminent şi a faptului că o parte din flota militară japoneză a dispărut în mare tăce-re. De aceste informaţii ştiau Roosevelt, consilierul său personal generalul George Marshall, ce era şi şeful sta-tului major al Armatei Americane, apoi secretarul de stat, de război şi al flotei de război, dar nu le-au difuzat comandanţilor militari din Hawaii. Un radiotelegrafist american, şi nu numai el, au prins mesajele flotei japo-neze pe care au localiza-o în apropierea arhipelagului, la Nord Vest de Insula Oahu şi a raportat urgent supe-riorilor săi, dar fără rezultatul scontat. Mai mult, Was-hingtonul a primit şi din partea serviciilor australiene de informaţii un mesaj despre partea din flota militară ja-poneza ce se îndreaptă cu toată viteza spre Pearl Har-bor. După toate aceste mesaje concrete ale eminentului atac japonez asupra flotei navale staţionară în Hawaii, în data de 27 noiembrie 1941. Washingtonul a trimis un mesaj codificat comandanţilor lor din Pearl Harbor, su-perficial, ambiguu absolut nepotrivit faţă de informaţiile

40

pe care le deţineau, în care doar menţionau că în cazul vreunei ameninţări militare japoneze, Statele Unite vor ca japonezii să comită primul atac. Conducerea milita-ră din Pearl Harbor a rămas perplexă la un asemenea ordin semnat de comandantul suprem al operaţiunilor din Pacific, Generalul George Marshall.

Şi japonezii, aşa cum a dorit Washingtonul, au dat prima lovitură în dimineaţa zilei de 7 Decembrie 1941, era Duminică. O lovitură năprasnică! Afară de militarii americani de serviciu, ceilalţi dormeau visând frumos despre seara precedentă pe care au petrecut-o în pace şi bine. În acele momente de pe portavioanele japoneze ajunse în Nord Vestul Insulei Oahu se ridicau, în primul val: 49 de bombardiere de la înălţime, 51 de bombardiere de joasă înălţime, 40 de avioane cu torpile şi 43 de avioane de vânătoare, fiecare având obiective precise, cunoscând perfect toată baza navală, militară şi aeriană datorită faptului că erau peste 35.000 de ja-ponezi pe insulă, dintre care unora li se urâseră de bi-nele american şi vroiau unul japonez şi în Hawaii.

Pe insulă erau şase staţii de radar mobil, de la una dintre ele s-a raportat superiorilor apropierea unor avioane. Au raportat degeaba, fiindcă s-a considerat o alarmă falsă şi, e drept, se aşteptau bombardierele lor din California. Abia când japonezii erau deasupra portu-lui şi începuseră atacul, americanii şi-au dat seama ca nu-s avioane lor. Atunci au făcut tot ce se mai putea face în panica unui atac neaşteptat foarte puternic. O bombă lansată de la înălţime a perforat puntea crucişă-torului ARIZONA intrând direct în magazia de muniţii, unde se aflau şi 450 de tone de praf de puşcă produ-când o implozie catastrofală, care în primul moment a ridicat nava din apă câţiva metri în sus, ca apoi, într-o altă clipă, să se scufunde ducând în adânc cu ea 1.177 de oameni tineri. În acest moment de pe portavioanele

41

japoneze se ridica al doilea val de avioane format din 54 de bombardiere de la înălţime, 78 de bombardiere de joasă înălţime şi 35 de avioane de vânătoare cu acelaşi obiectiv: distrugerea totala a bazei Pearl Harbor. Şi aşa s-a împlinit, s-a potrivit planul japonezilor de-acasă, în numai două ore! Peal Harbor a devenit mormântul a 2.400 de oameni, a flotei şi aviaţiei militare americane şi un imens spital, în care la triaj mulţi au mai avut parte doar de o ultimă injecţie cu morfină. Ja-ponezii au fost entuziasmaţi de victoria lor, au pierdut doar 29 de avioane dar au spulberat aproape toate avioanele americane din această bază militară. Însufleţi de succesul primei lovituri, au cerut să repete un nou atac, să dea şi a doua lovitură, dar comandantul lor i-a temperat cu „abia am trezit un uriaş adormit, abia a în-ceput războiul”.

Amiralul japonez nu cred că şi-ar fi putut închi-pui ca uriaşul fusese intenţionat adormit de Casa Albă ca să primească prima lovitură ? Cine şi-ar fi putut închipui că o asemenea stratagemă anti-americană vine tocmai de la FDR şi stafful lui ?! Dar asta e realita-tea, pentru că fără un astfel de incident major Congre-sul American nu ar fi aprobat intrarea în război, când 75% dintre cetăţenii americani erau împotriva intrării în război a Statelor Unite ce se desfăşura în Euroasia şi zilnic erau manifestaţii în faţa Casei Albe în acest sens. Americanii vroiau să rămână acasă, ca în week-end să meargă la pescuit sau la golf! Era normal, abia ieşiseră dintr-o cruntă criză economică, nu-i interesau europenii, care de când se ştiu, sunt tot în războaie, sportul lor preferat. Anormalul venea din înaltele sfere financiare şi militare ce dominau la Casa Albă şi FDR şi-a jucat per-fect rolul său în conspiraţiei, culminând cu Infamy Spe-ech după atacul cel aşteptat, pentru care ordonase ce-lor din Hawaii să se lase să primească prima lovitură!

42

Ce lovitură, dar mai ales ce reacţie din partea america-nilor care până ieri erau pacifişti, acum ovaţionau intra-rea Statelor Unite în război, să răzbune infamia! Infa-mia cui?

„Ştii ce tată, conspiraţia asta din care fabrică de ştiut ai mai scos-o, sau este produsul vreunei fabrici de manipulare a opiniei publice?!ˮ

„Ştii ce Florine, experienţa mea de viaţă şi gră-mada lecturilor istorice şi sociale mi-a format un discer-nământ de respingere a distorsiunilor, dezinformărilor, indiferent de izvoarele lor, cât privesc manipulările pe mine nici nu mă ating! E clar, să fim bine înţeleşi, vorba profesorului Nicula. Dar să nu ne îndepărtam, în 1946, după ce Roosevelt s-a ridicat la ceruri pentru unii iar pentru alţii a coborât în iad, Congresul American, timp de doi ani, a dezbătut problema conspiraţiei în jurul atacului de la Pearl Harbor ce sunt înscrise în 40 de volume negru pe alb. Verba volant, scripta manent. În-tre timp, căutătorii de adevăr, există şi asemenea aventurieri îndrăzneţi, vor afla până la urmă adevărul cu care vor demola dezinformările şi manipulările.ˮ

„Şi care este adevărul în cazul acestei căutate conspiraţiei?”

„Dragul meu, la americani ca şi la alţii, sunt ade-văruri ce trebuiesc îngropate. Cu cât unii, în cazul de faţă istorici, publicişti şi scriitori, încearcă să le dez-groape, cu atât mai adânc le îngroapă echipele specia-lizate de gropari ale politicienilor de la putere! Ştiu că răspunsul te nemulţumeşte, nu numai pe tine, ci şi pe cel ce ţi-l dă acum. Congresul American a ajuns la con-cluzia că s-au făcut mari greşeli, dar nu au numit-o conspiraţie, şi a închis dezbaterile, pentru că era prea devreme să se spună tot adevărul până la vârf şi înce-puse un alt război, cel rece!”

43

„Deci tu nu crezi Congresul American, cel mai li-ber şi democrat de pe mapamond?”

„Aşa-i, ironicule, nu-l cred. Congresul American, poate mai mult decât alte instituţii de acelaşi rang din lume, este intens viciat, manipulat de către diferite inte-rese, numit atât de democratic lobbyism. Nici nu-mi vine să intru în subiect, dar îţi amintesc trei cazuri, care mă îndreptăţesc să nu-i mai acord încredere Congresu-lui American. Cazul „Lusitania” din Primul Război Mondial, o conspiraţie anglo-americană, în care au sa-crificat peste o mie de pasageri inocenţi pentru a avea preşedintele american pretext de a cere Congresului American declaraţia de război împotriva germanilor şi cu ochii închişi congresul a votat. Doi, Comisia Waren a Congresului American care a muşamalizat, în mii de pagini, cauzele şi adevăraţii asasini ai preşedintelui Kennedy şi 9/11, adică 11 Septembrie 2001, eveniment după care Congresul American, la cererea preşedinte-lui, a aprobat declaraţia de război, numită foarte mobili-zator US Patriotic Act, împotriva Afganistanului pentru că acolo se afla Osama bin Laden, acum considerat inamicul numărul unu, teroristul responsabilul al atacu-lui din New York şi Washington, după ce pe vremea ocupaţiei sovietice în Afganistan a fost amicul lor numă-rul, să zicem, doi.”

„Atacul asupra centrului comercial Twin Towers a şocat întreaga lume, din multe puncte de vedere, întâi de toate pentru că nu era un obiectiv militar, omorând două mii opt sute de civili ce se aflau în servicii publice. Apoi celelalte consecinţe.”

„Ai dreptate, nimic mai abominabil decât acel atac în care nişte avioane civile au fot transformate în ghiulele împotriva altor civili ce funcţionau în tot felul de servicii publice. Diabolic plan, dar pe timp ce trece apa-re tot mai evident, că teroriştii arătaţi cu degetul, stig-

44

matizaţi şi înfieraţi nu erau, nu sunt capabili de un ase-menea plan strategic, de o asemenea coordonare teh-nologică simultană. Simultanul reuşit din aeroporturi diferite este unul dintre cele mai logice deducţii pentru o conspiraţie mult mai complexă decât toţi teroriştii la olaltă! Ţine minte, e părerea mea. Uite-te bine la ei şi întreabă-te cum se face ca în toţi anii de la acel eveni-ment, nu au mai fost capabili să mai comute un singur avion pe pilot automat, nu patru, ca să devină o mega ghiulea ce se îndreaptă neabătut spre ţinta care-l cheamă, fixată de aceiaşi terorişti dinainte, undeva în obiectivul pe care vor să-l atace, să-l distrugă. Gândi-te, vorba bunici tale.”

„Tată eşti iremediabil, iar vezi şi în acest caz zguduitor o conspiraţie de vârf american.”

„Bineînţeles că este o colosală conspiraţie, şi nu o plăsmuiesc eu, iremediabilul pierdut, o dovedesc deja o seamă întreagă de fapte şi nefapte, ce au fost scrise şi publicate. Amândoi am citit 9/11 The big lie - challenges the entire official version of September 11 attacks. Această provocare care pune sub semnul în-trebări versiunea oficială, deci şi a preşedintelui de la Casa Albă, e scrisă şi de un publicist francez, iar ediţia engleză a apărut la Londra, de unde, eu nu ştiu cum a făcut rost Ica de ea şi mi-a făcut-o cadou de Dumitru în 2004. Citind atent şi reflectând, da m-a convins, cred ca a fost o conspiraţie pentru ca americanii să îmbrăţişeze US Patriotic Act şi să plece la război în Afganistan, unde nu au câştigat războiul nici englezii, nici vitejii eli-beratori sovieticii, iar pentru americani e doar business as usual! Gata, să privim în jurul nostru fiindcă şi Pearl Harbor a fost un 9/11.”

Sunt multe de văzut şi aflat în acest complex centru, cu săli de proiecţie, muzeu în aer liber sau în săli amenajate şi o vastă librărie. Cu un vaporaş am

45

fost şi la Memorialul Arizona, ce este sub forma unei nave stilizate ridicată chiar deasupra navei de război Arizona, ce este cimitirul celor 1.177 de militari ameri-cani…

***

Seara după apusul soarelui, la care nu lipsim de pe plajă, fiindcă este extraordinar ce senzaţie şi satis-facţie binefăcătoare psihică produce, facem o plimbare prin Waikiki, partea din Honolulu care are numai hote-luri de la douăzeci, treizeci de etaje în sus, lanţuri de tot felul de magazine, întrerupte numai de restaurante de obicei pe două nivele. Trotuarele sunt pline de verişori veniţi de prin lume să privească şi în vitrinele din Waikiki după apusul soarelui. Îmi e de nerecunoscut cât si-a schimbat arhitectura şi s-a animat. Plimbându-ne, ne oprim pe margine ca să facem un test; câţi din cei ce vin spre noi sunt feţe palide cum le spunem noi în pre-rie oamenilor albi, cărora hawaiienii, când i-a văzut pri-ma data, le-a spus haoles. Testul e foarte simplu numă-răm aşa cum vin câte zece plimbăreţi şi reţinem din ei câţi sunt feţe palide, repetam testul de câteva ori şi tra-gem concluzia:

„Nu-i rău, nu-i rău deloc, din fiecare eşantion de câte zece se mai văd câte unu, doi albi. Stăm bine, stăm bine, rău va fi când vom vedea doar unu, doi din zece, douăzeci de eşantioane. Trăiască producători de anticoncepţionale şi feminismul feţelor palide şi să în-vingă ideea noii generaţii: cariera întâi pe urmă familia cu copii! Omenirea poate merge înainte şi fără feţe pa-lide sau haoles, doar mai sunt atâtea zone geografice unde natalitatea este coeziune familiară.”

Am întrerupt testul şi concluziile fiindcă erau şi altele de observat: vitrinele! Nu mai văzuserăm vitrine

46

de o veşnicie. Ce frumoase sunt, care mai de care mai luminate, colorate, încărcate şi toate sunt în ieftinire, atât de ieftine încât au devenit muzee: intri, priveşti şi ieşi. Gata, mergem la restaurant, unde o sticlă de vin începe de la 35 de dolari, pentru că o bei în Waikiki - Honolulu, iar o porţie de mâncare, pentru că foamea te cuprinde şi aici, e de la 40 de dolari în sus. Am văzut şi vinuri peste o sută de dolari sticla, o nimica toată, cât o pensie bunicică de la CeAPe, adică cooperativă agrico-lă de producţie, cea mai înaintate agricultură socialistă din lume, pardon, după cea a URSS-ului. Ce discrepan-ţă, principal este că toţi ne naştem egali, după care în-cep inegalităţile, tot mai inegale, dar la sfârşit în faţa morţii devenim din nou egali! Satisfacţia finală. Hai să mai trăim! Privesc în jur toată lumea bea vin de cel pu-ţin 35 de dolari şi consumă calorii de cel puţin 40 de dolari. Să le fie de bine şi hai să mai trăim. Marea ei de lume strâmbă! Pardon, asta-i o concluzie din Maramureş. Şi în Maramureş au făcut CeAPeuri, prin fâneţele dealurilor până sub păduri, au pus pomi de făcut palincă şi coacăze de făcut vin bun pentru sănăta-te, îl recomandam şi io, medicul. Cerule Mare ce salturi am mai făcut şi io pe planeţica asta, ce se-nvârte cu noi cu tot în jurul Soarelui Hai să ne mai învârtim!

Când am plecat, Kalakaua Avenue era la fel de animată, magazinele încă deschise, aşa că am intrat în ritmul promenadei verişorilor noştri. Ne-a atras atenţia două feţe palide, ce stăteau pe o bancă, neîngrijiţi cu o vestimentaţie ponosită având alături de ei tot avutul lor de homeless, dar bine dispuşi cu canuri de bere în mâ-nă şi cerşeau, în gura mare: We ask money for alcoholism research! Făceau cea mai bună impresie de cercetători dedicaţi şi competenţi ai alcoolismului şi muţi trecători se amuzau, se scotoceau după bani ca să-i sprijine să-şi continue cercetare căruia se vedeau

47

că îi sunt consacraţi. Şi noi am făcut acest gest, pe care nu-l obişnuim, dar de data aceasta a fost ceva deose-bit, au fost primi cerşetori sinceri pe care i-am întâlnit în viaţa noastră! Meritau! Mulţumeau politicos tuturor, se vedea că au stofă de cercetători ai alcoolismului de primă clasă: Thank you, thank you, we will send to you all the outcome! Nostim, fiindcă outcome o fi însem-nând el şi rezultatul unei cercetări, dar în jargon se mai înţelege şi ce iasă, ce se elimină…

Spectacolul acesta de un minut ne-a mărit buna dispoziţie a serii

***

Dimineaţa Florin s-a dus să se însorească şi să

se lupte cu valurile de dincolo de marginea plajei, iar eu, pe un şezlong la umbră, am continuat să mă lupt cu lectura unei cărţi recent primite din România, pe care am avut proasta inspiraţie să o iau cu mine. Volumul, excepţional prezentat grafic, cu învelitoare elegantă peste copertele tari ca parbrizele antiglonţ, este de fapt o autobiografie a rasatului culturnic de stânga, care a făcut mare carieră politică datorită acestei apartenenţe, Paul Cornea, membru UTC din 1942 şi membru PCR din 1944. Sigur ca fiind octogenar, poţi umple patru su-te de pagini de autobiografie, începând chiar cu anti-semitismul din România despre care, la pagina 26 al volumului „Ce a fost – cum a fost”, apărut la Editura Polirom în 2013, îi acuză pe români de devastarea lăcaşurilor de cult, scoaterea evreilor în afara legii şi exterminarea propriu-zisă a câtorva sute de mii de oa-meni! Repet, în mod special pentru concitadinii lui, isto-rici şi cărturari români ce au cumva un gram de demni-tate şi curaj să mediteze asupra exterminarea propriu-zisă a câtorva sute de mii de oameni. Două pagini

48

mai jos scrie ca ministru Învăţământului, filosoful Ion Petrovici, a dat şanse elevilor evrei de a-şi continua studiile în licee particulare evreieşti, iar el, Paul Cornea, a început Medicina tot într-o facultate evreiască particu-lară. Dacă mai adăuga şi faptul că, in vremea aceea, numai la Bucureşti exista un teatru evreiesc în toată Europa, era o altă dovadă de antisemitism crunt ce a dus la exterminarea câtorva sute de mii de evrei! Pagini după pagini, aceiaşi placă a suferinţelor evreilor în Ro-mânia până ce au fost eliberaţi de eroica Armată Roşie, care le-a dat lor cuţitul şi pâinea pe mână. Dej şi mai apoi Ceauşescu, când au pus mâna pe putere, au pus mâna şi pe cuţitul şi pâinea culturnicilor evrei ce o pri-miseră din partea Moscovei odată cu sarcina precisă să ne îndoctrineze intensiv cu marxism-leninismul, varian-ta Stalin.

Să atingă o asemenea vârstă, trecând prin atâ-tea evenimente istorice, din care intenţionat a selectat numai ce a vrut, avantajându-se pe sine şi coreligionarii săi, fără a face analize complexe şi comparative cum se pretinde de la un intelectual corect, deşi intelectual se susţine că era în standarde normale, înseamnă a ajunge total devalorizat moral, devenind un banal caz de patologie geriatrică. Mă opresc aici cu diagnosticul diferenţial, mă opresc şi cu lectura aceste maculaturi subiective, părtinitoare, cu mare tam-tam semitic şi anti-semitic, pe care o voi arunca la primul coş de gunoi întâlnit pe plaja Waikiki. Îmi cer scuze celui ce mi-a tri-mis volumul, cu „să-l cunoşti şi tu pe marele profesor şi culturnic bucureştean Paul Cornea, ce cu râvnă comu-nistă a uneltit la înlocuirea adevăraţilor cărturari români din Învăţământ şi Academie cu tovarăşi de nădejde, sfertodocţi, ai partidului impus.” Are dreptate şi exemplu cel mai concludent este însuşi Ion Petrovici, academi-cian, doctor în filozofie recunoscut în Europa între cele

49

două războaie, scriitor, memorialist, o personalitate de primă mărime a culturii noastre, care a facilitat tineretu-lui evreu continuarea educaţia în timpul războiului, cum nu a mai făcut altcineva în Europa, e drept cu avizul tacit a lui Ion Antonescu. Asta nu se spune fiindcă devii imediat antisemit şi consecinţa va fi, vorba lui badea Grigore, apăi dracu’ ţi-a fi nănaş! După eliberarea ro-mânilor de români de către glorioasa Armată Roşie, Ion Petrovici, pentru omenia lui faţă de evrei a fost răs-plătit de noul regim, din care făcea parte şi Paul Cor-nea, cu şaptesprezece ani de puşcărie comunistă! Şap-tesprezece ani deţinut politic fiindcă a semnat decretul cu numerus clausus pentru că aşa a fost atunci la în-ceputul războiului ordinea prin Europa, dar la Bucureşti a fost doar de formă, o cortină în spatele căreia elevii şi studenţii evrei din Bucureşti îşi urmau mai departe stu-diile. Recunoaşte acest adevăr şi tovarăşul Paul Cor-nea în autobiografia lui şi care în 1953 a fost numit, de sus, director general în Ministerul Culturii, având doar 31 de ani şi studii serioase de marxism-leninism, vari-anta Stalin. Paul Cornea, fraţii Oigenstein şi alţi fraţi şi surori trebuiau să înlocuiască vechile cadre reacţionare, adică adevărata intelectualitate română, temeinic edu-cată în România şi Europa, ce era prin puşcării sau la canal. Niciodată, în cei şaptesprezece ani de detenţie neomenoasă a lui Ion Petrovici, Paul Cornea nu şi-a adus aminte de marea omenie a cărturarului român din trecut, niciodată nu a schiţat faţă de el un gest ome-nesc, o uşurare, fie şi simbolică pentru ceea ce a făcut ministrul culturii româneşti pentru elevii şi studenţii evrei în acei patru ani de război. Din contră, tacit, direct sau indirect, a admis şi încuviinţat distrugerea oamenilor de cultură românească, ca acum să fie indiferent, neutru sau prefăcut chiar compătimitor faţă de victimele lor. Ce personalitate echivocă, un comunist culturnic ajuns în

50

carcasă geriatrică, ce nu scrie adevărul cum a fost ci şterge dezastrul anti-românesc pe care ni l-au produs din 1944 până la plecarea lor masivă în Israel (după Judaica Decennial Yearbook şi Encyclopedia Judaică din România, în acest interval, au plecat 350.000 de evrei, rămânând numai cei ce au vrut, prin-tre care şi acest tovarăş scriitor). În noul mileniu, evreii plecaţi din România îşi aranjează un sanctuar de salva-re în caz nefericit în Israel! Ce paradox, să se întoarcă tocmai în ţara unde, după scrisele lui Paul Cornea, au fost exterminaţii sute de mii de oameni! Are dreptate cel ce a remarcat că, scriind oameni şi nu evrei, lasă de înţeles că se referă la sutele de mii de români extermi-nate la instalarea victorioasă a comunismului în România, la care au pus umărul din greu şi evreii co-munişti, ca Paul Cornea.

***

M-am uitat la ceas, trebuia să vină Florin de la

plajă, să mergem într-un tur, într-o lume fabuloasă în care ni se prezintă o replică la scară redusă a arhipela-gurilor polineziene din Oceanul Pacific, care sunt cele mai frumoase arhipelaguri din lume, de unde polinezie-nii privesc cum la orizont oceanul cel mare se îmbrăţi-şează cu cerul universului.

POLYNESIAN CULTURAL CENTER este dia-

metral opus resortului Waikiki, aşa că traversăm coloa-na vertebrală a insulei, formată dintr-un şir de vulcani stinşi de mult şi împăduriţi acum, despre care şoferul ghid ne vorbeşte ca un adevărat vulcanolog în timp ce noi urmărim peisajul tranchilizant, pentru că aglomera-ţia Honolului a rămas în urmă, jos şi departe. Trecem prin două tunele şi coborâm pe coasta Nord Estică a

51

insulei care are o cu totul şi totul o altă înfăţişare decât ce-a pe care am părăsit-o, fiind mult mai puţin locuită, e mult mai naturală. Privim din autocar orizontul unde într-adevăr cerul coboară să îmbrăţişeze oceanul, în timp ce verişorul nostru de la volan acum ne vorbeşte despre surfing, sportul naţional al hawaiienilor.

Ajunşi în parcare, ne dăm seama câtă lume vine să vadă acest centru cultural polinezian, despre care verişorul nostru ne spune că este cel mai vizitat obiectiv dintre toate câte sunt în Oahu, fiind un living museum aşezat pe 42 de acri – aproximativ 20 de hectare – prin care au trecut peste patruzeci de milioane de verişori din toată lumea. Ne expune programul şi timpii lui, ne dă biletele de intrare şi ne precizează timpul reîntâlnirii la autocar, după originalul spectacol polinezian din ma-rele amfiteatru. De la intrarea principală îţi dai seama că intri într-o altă lume, într-o oază de vegetaţie tropica-lă şi subtropicală plină de flori, în care sunt amenajate în stil tradiţional edificii specifice arhipelagurilor poline-ziene, unde eşti întâmpinat cu multă bunăvoinţă de am-fitrioni; bărbaţii robuşti cu torsul dezvelit şi femei fru-moase cu flori în păr, ce prezintă exponate din insulele lor şi scurte programe folclorice. Acest centru cultural este de fapt o Mică Polinezie în care ţi se spune că mana este spiritul poporului nostru (polinezian). Pe mijlocul centrului este un canal care la început este foarte larg fiind o scenă pe care trec, într-o adevărată paradă, canoei cu platforme pe care polinezienii prezin-tă dansurilor din diferite arhipelaguri: hula, haka, titi torea, otea, tamure, meke-meke ce sunt intens aplau-date şi fotografiate de spectatorii de pe ambele maluri ce stau în tribune amenajate. După această paradă pe canal, vizităm aşezările lor tradiţionale, începem cu SAMOA, un stat independent astăzi, după ce îşi pier-duse independenţa odată cu apariţia omului alb. Primi

52

au fost corăbierii francezi, apoi misionarii englezi, colo-nialiştii germani până la Primul Război Mondial, după care a fost anexată Noii Zeelande de sub care şi-a câş-tigat independenţa, dar rămânând ataşată Common-wealth-ului. Florin, împreună cu alţi vizitatori, s-a anga-jat într-un joc cu beţe demonstrat de samoani, într-o bună dispoziţie a tuturor celor de faţă. Am trecut în AOTEAROA ce este numele polinezian al Noii Zeelan-de, pe care a descoperit-o exploratorul danez Abel Tasman dându-i numele după regiunea zeeland din Danemarca, dar pe rând a fost colonie şi dominion en-glez, azi are acelaşi statut ca şi Canada; cu Regina Eli-sabeta a II-a în frunte, reprezentată de un guvernator general şi făcând parte din Commonwealth. Aici, intra-rea în pavilion s-a făcut cu tradiţionalul ritual al maori-lor, aşa se numesc nativii din Aotearoa, şi am asistat la un scurt program folcloric interesant, dar păcat ca nu au prezentat şi tradiţionalul dans războinic haka, dans cu strigături războinice cu care în zilele noastre îşi îmbăr-bătează recunoscuta lor echipă de rugbi creând frene-zie şi aplauze îndelungate în tribune. Următorul a fost arhipelagul cu trei sute de insule al republicii de astăzi FIJI care, înaintea descoperitorilor, a fost regat inde-pendent după care a devenit colonie engleză. Impresi-onează prin templul cu un acoperiş ascuţit şi foarte înalt, parcă ar fi gotic, parcă ar fi ca cel al bisericilor de lemn din Maramureş. Fijienii că şi ceilalţi polinezieni au o mitologie extraordinară, pe care eu îmi permit să o asemăn cu cea greacă, romană şi celtică fiind la fel de bogată în zeităţii şi mituri analoage celor amintite, deşi le despart o jumătate de glob pământesc. Din Iles de la Societe, partea franceză a Polineziei, în acest centru polinezian este prezentat şi arhipelagul de 15 insule MARQUESAS. Nu ştiu cum s-a numit înainte de des-coperirea arhipelagului de către spanioli ce l-au numit

53

aşa, iar americanii când au ajuns şi ei pe aici le-au nu-mit Insulele lui Washington, dar francezii îl stăpânesc ca Territoire d’outre-mer… liberte, fratenite, egalite! Tot din lles de la Societe face parte şi Republica TAHITI, un mic arhipelag ce se numea Otahite şi unde am fost întâmpinaţi cu Iorana similarul lui Aloha, dar care pe mine m-a copleşit fiindcă aşa am fost întâmpi-nat şi pe Rapa Nui cu ani în urmă. După Hawaii care a fost prima mea intrare în fabuloasa lume polineziană, după călătoria în Rapa Nui a căror autohtoni m-au cu-cerit definitiv cu înţelepciunea şi forţa lor numită mana, cu monoliţii lor tulburători numiţi moai şi cu alfabetul lor original şi misterios, rongo-rongo, unic în Polinezia, dinaintea sosirii descoperitorilor, Tahiti rămâne pentru mine un ţel, aşa cum l-a avut Darwin, Gauguin şi mili-oane de călători. În Tahiti atrage exoticul tropical al Oceaniei, dar pe unii îi interesează şi societatea poline-zienilor de aici peste care au trecut toate calamităţile europenilor dar au rămas, câţi au mai rămas, autohtoni ca la început, probabil în urmă cu vreo două mii de ani, fiindcă de aici, unii au plecat pe canoei cu platforme în spre Nord până ce au ajuns în Hawaii. Cei ce au rămas s-au confruntat cu europenii care i-au descoperit la în-ceputul secolului XVII-lea, întâi au fost spaniolii şi apoi englezii. Vânătorii de balene le-au adus alcoolul şi boli-le venerice, misionarii creştini au venit să-i salveze de păgânism şi francezii să-i domine cu sabia şi muschete-le la început. În secolul XX, francezii, în frunte cu Charles de Gaulle şi Jacques Chirac, le-au adus aproape două sute de experienţe şi explozii nucleare în atolii din împrejurimi. În 1966, Charles de Gaulle avea 76 de ani şi a venit, într-un suflet, până în Tahiti să asiste la explozia primei bombei franceze cu plutoniu în Atolul Moruroa, să-şi vadă visul împlinit cu ochii, ca Franţa să devină a patra putere nucleară, după Statele

54

Unite, Uniunea Sovietică şi Anglia. Atunci a plouat cu peşti şi moluşte moarte, a fost un tsunami ce a distrus o parte din atol iar radiaţiile radioactive au ajuns până în Noua Zeelandă şi Peru. Charles de Gaulle a urmărit explozia de la distanţă printr-o cameră de luat vederi specială, instalată pe un balon, pe urmă a ciocnit cupa de şampanie la care a adăugat: „De acum suntem pute-re nucleară, putem vorbi de la egal cu americanii şi ru-şii. Vive la France!” Peste toate protestele internaţiona-le care au fost înregistrate, francezii şi-au continuat ex-perienţele nucleare până în 1995, când tahitienii s-au dezlănţuit într-o revoltă cumplită ce a dus la mari pagu-be în capitala Papeete, inclusiv demolând practic şi ae-roportul, singurul aeroport internaţional din Polinezia Franceză. Peste Tahiti s-a lăsat un fel de pustiu ani de zile. Acum protestele şi daunele nucleare sunt uitate iar viaţa autohtonilor şi turismul internaţional a reînviat. Pavilionul TONGA ne primeşte cu steagul desfăşurat în vânt, steag unic în felul său având în stânga părţii supe-rioare, steagul crucii roşii în rest e roşu. Tongolezii sunt foarte mândri fiind singurul arhipelag din Polinezia care nu şi-a pierdut niciodată suveranitatea. Este o excepţie şi în Polinezia sau Oceania cum o mai numesc unii. Este un arhipelag cu peste o sută cincizeci de insule, dintre care o treime sunt nelocuite, având o populaţie ce abia trece peste o sută de mii de locuitori şi este o monarhie constituţionala, de când un misionar creştin a sprijinit cu sfaturi un tânăr luptător autohton să unească toate insulele într-o monarhie, după stilul celor europe-ne cu o constituţie adecvată. Tongolezii invită prin re-clame şi broşuri să fie vizitată pentru frumuseţea tran-chilizantă şi ospitalitate, iar ca specific prezintă timbrele sale, foarte căutate şi apreciate de filatelişti din toată lumea, pentru că au lansat timbre foarte frumoase, chi-ar în forme de inimă şi de banane. Originalitate poline-

55

ziană. Trecem o punte peste canalul ce se află pe mij-locul centrului polinezian si ajungem în RAPA NUI, nu-mită Insula Paştelui, fiindcă de Paşti, în 1722 a fost ză-rită şi acostată de danezii. Este incontestabil cea mai uimitoare şi misterioasă insulă din lume, este cel mai mare atelier şi expoziţie de artă monolitică sub cerul liber din toată lumea. Este spaţiul polinezian unde toţi călătorii sunt cuprinşi de prosternare în faţa moailor şi rămân pe gânduri când autohtonii aceste-i micuţe insu-le le dezvăluie istoria lor în care au fost călăuziţi de mana, o forţă interioară de origine astrală. Dintre toţi polinezienii sunt singurii care înaintea descoperitorilor lor au avut un alfabet, şi-au scris istoria şi gândirea, deci, într-un fel sunt îndreptăţiţi să-şi numească insula te pito o te hena, adică buricul pământului, aici e sem-nul desprinderii planetei noastre la facerea lumii în uni-vers! Aici, în acest centru polinezian, ne întâmpină doar nişte replici de moai. Mă răscolesc cu emoţii fiindcă originalul lor le-am văzut în Rapa Nui, în micuţul golf Anakena, sunt cei mai frumoşi dintre toţi monoliţii insu-lei.

„Dintre toate călătoriile tale prin lume, de cele din Santiago de Chile şi Rapa Nui eşti cel mai mult legat şi le aminteşti cel mai des.”

„Le şi visez, mă şi visez, din când în când din nou acolo. Privesc fotografiile, răsfoiesc albumele şi-mi recitesc notele, meditez cât mă duce mintea şi mă tot întreb de ce acea săptămână din Rapa Nui mă domină atât de mult, mă incită să gândesc mai departe ca până atunci. A gândi mai departe şi mai departe este extra-ordinar fiindcă te desprinde de banalităţile zilei, a lumii haotic agitate. Sigur, pot pleda cu argumente, moaii sunt numai rezultatul acelei forţe lăuntrice numită mana pe care polinezienii au descoperit-o în înfruntările lor cu oceanul cel mare. Din Rapa Nui am început să văd mai

56

departe să cred că noi, toţii oamenii pământului am fost creaţi şi cu mana în noi; numai că în unii dintre noi a rămas în formă primară, pentru că nu ne-am dat seama de inestimabila ei valoare, am neglijat-o în favoarea banalităţilor şi inepţilor, în timp ce alţii dintre noi o sim-ţim, o cultivăm şi credem în ea mult decât în altele mi-turi şi forţe, o deificăm să ne călăuzească în realizarea ţelurilor noastre frumoase şi să supravieţuim în condiţii-le grele ale vieţii noastre.”

„Asta-i chiar filosofic!” „E filozofia polinezienilor în general şi a celor din

Rapa Nui în special, fără o astfel de filozofie nu s-ar fi avântat atât de departe în Pacific. Rapa Nui este cea mai îndepărtată insulă de toate celelalte insule şi conti-nente şi-n acea mare izolare şi-au dezvoltat mitologia şi filozofia lor, au trecut de la semnele simple la alfabet concis, au supravieţuit descoperitorilor ce le-au adus boli şi stăpânire până la treapta cumplită a sclavagis-mului. Trebuie să mergi în Rapa Nui să vezi şi să te convingi singur, nici o altă călătorie, de cunoaştere, nu-ţi va incita gândirea la mai mult.”

„Mă gândesc şi eu să merg, pentru cunoaştere, cum precizezi, fiindcă de când ai fost în Rapa Nui nu-mai de ea îmi vorbeşti cu atâta stăruinţă, de parcă nu ai mai fi călătorit în atâtea şi atâtea locuri numai pentru cunoaştere. Hai să-ţi fac şi eu o poză cu replicile aces-tor mohai.”

„Ce acăţător eşti, vorba bunici tale ardeleancă. Da, călătorim ca să cunoaştem dacă avem mana în noi, nu să stăm prin staţiuni pe bănci, prin hoteluri somptuoase şi scumpe sau doar să ne prăjim, tot timpul la soare, ca reptilele create fără termogeneză proprie şi nici mană.”

Am avut o neuitată după-masă în această Mică Polinezie ce s-a încheiat cu un program polinezian foar-

57

te bine conceput şi interpretat, o feerie a vieţii în Polinezia. Un program ce stârneşte în fiecare aduceri aminte.

***

E târziu, s-a înnoptat când ne întoarcem la Wikiki

şi în tot autocarul se aude numai motorul şi roţile, iar eu sunt undeva în mijlocul oceanului pe o insulă mică, pe care dacă o compar cu imensitatea Pacificului nu e de-cât o picătură de lavă: Rapa Nui – Insula Paştelui. Cu ani în urmă, într-un muzeu din Oslo am văzut un mono-lit din această insulă şi ne-am propus să călătorim aco-lo, să-i vedem şi să-i atingem. Soarta ne-a fost potrivni-că, eu am fost cel pedepsit să rămân singur şi să merg cu Ica numai în minte şi suflet. Am călătorit întracolo pentru noi doi, era dorinţa noastră, dar de la un timp al singurătăţii mă urmăreau nişte gânduri ca nişte stranii chemări să o văd şi să aflu altfel de trăiri şi gândirii despre lume, în care oricât de efemeri suntem avem şi ceva astral în noi.

Atunci, în urmă cu cinci ani, Florin m-a dus la ae-roport, ne-am despărţit greu cu vechile noastre ziceri „să mergi cu bine, să te întorci şi mai bineˮ, „să ne re-vedem cu bucurieˮ. Mă apucă durerea de suflet, dar nu am încotro, o duc şi pe ea cu mine în zborul acesta transecuatoreal Winnipeg – Toronto – Santiago de Chi-le, 15 ore de zbor plus 6 ore în primele două aeropor-turi. Citesc cotidianul winnipighez: „Obama premiul No-bel pentru paceˮ, ce ridicol, când de fapt a preluat ştafe-ta războaielor lui Bush, ce vexaţiune adusă idealului de pace sau poate acum premiul ăsta se dă pentru pacea de apoi. Gata cu ziarul trec la ghidul despre Rapa Nui, căruia strămoşii strămoşilor autohtonilor de astăzi îi spuneau Te Pito o Te Henua, frumos, adică buricul lu-

58

mii noastre. Dintr-un anumit punct de vedere este, fiind cel mai mare şi fascinant muzeu în aer liber al monoliţi-lor misterioşi, numiţi moai, sunt în jur de o mie pe toată insula, căruia chilienii îi spun Isla de Pascua, pentru că au pus mâna pe ea în secolul XIX-lea deşi e la patru mii de kilometri, dar asta nu contează când ai tunuri pe co-răbii, puşti şi săbii şi autohtonii sunt goi, neînarmaţi.

De la Toronto la Santiago de Chile zbor direct, nocturn de 12 ore într-un Boeing mijlociu, 767 – 300, plin plinuţ cu nord americani şi sud americani, nici un loc liber. Privesc harta zborului de pe micul ecran insta-lat pe spătarul scaunului din faţă. Am trecut peste ecua-tor în emisfera sudică, suntem deasupra Boliviei nume luat de la Simon Bolivar supranumit El Libertador! O figură istorică de excepţie educat universitar la Madrid şi Paris, fascinat de Jean Jacques Rousseau şi entuzi-asmat de cea mai mare personalitate istorică dintre toţi eliberatorii continentelor americane: Toussaint L’Ouverture – africanul, sclav eliberat, care apoi i-a eliberat pe haitieni de dominaţia coloniala, bătîndu-se în razboaie de gherilă şi învingind armatele celor trei im-perii coloniale din acea vreme: englez, francez şi spa-niol! Un mare erou, căruia în secolul lui, i s-au dedicat eseuri şi studii istorice, poeme şi romane. A fost com-parat cu Spartacus şi considerat strateg superior lui Napoleon, corect raportat la diferenţa de forţe şi spaţiu. Toussaint L’Ouverture a eliberat Haiti de dominaţia co-lonială şi a fost primul din cele două Americi care a abolit sclavagismul. Napoleon a trimis împotriva lui, în Haiti, pe cumnatul său, Generalul Leclere în fruntea a 20.000 de soldaţi, ca să restabilească dominaţia şi sclavagismul. Nu au putut face faţă rezistenţei de gheri-lă a sclavilor eliberaţi, şi atunci a mai trimis alte mii de soldaţi în sprijinul cumnatului său. Nu am cunoscut acest război de gherilă din Haiti în care s-a ales praful

59

şi pulberea din toată campanie transatlantică a lui Napoleon. Toussaint L’Ouverture a avut o soartă tristă, a fost trădat francezilor care l-au răpit şi dus in Franţa, unde a murit în închisoare. Napoleon şi-a umbrit mai rău strălucirea în Haiti decât la Moscova şi nu numai atît. După înfrângerea din Haiti, s-a văzut în situaţia să vândă Louisiana franceză americanilor, fiindcă a lăsat-o descoperită în faţa lor! Cu acele zeci de mii de soldați francezi trimişi în Haiti, Napoleon ar fi putut să apere şi să păstreze Louisiana, dacă îi trimetea acolo, unde co-loniştii francezi îi aşteptau ca pe nişte salvatori, în timp ce sclavii eliberaţi de Toussaint L’Ouverture nu-i aştep-tau! Istoria lumii nu este făcută de conducătorii ei, care odată ajunşi în fruntea puterii îşi pierd raţiunea şi sunt năpădiţi de megalomanie nefastă, istoria lumii e făcut de eroii ei, aşa cum au hotărât zeii! Toussaint L’Ouverture este un erou al lumii libere.

Nu pot dormii, sunt surescitat de această călăto-rie, pe care în lagărul comunist nici nu am fi visat-o, aşa că mă las purtat de gânduri şi de la Simon Bolivar, la Toussaint L’Ouverture ajung la Che Guevara, inclus de istorici în prima sută a celor mai proeminente perso-nalităţi ale secolului XX! Un mare erou: Guerrillero Heroico al Americii Latine. Amintirile se împing unele pe altele. Ica a citit The Motorecycle Diaries şi însufleţită mi-a povestit, câteva zile în şir, despre studentul medi-cinist, Ernesto Guevara, care şi-a întrerupt pentru un timp studiile ca să traverseze America Latină cu moto-cicleta, împreuna cu un prieten. Motocicleta şi-a dat mecanicul sfârşit nu mult după ce a trecut Anzii Cordilieni, în Chile şi de acolo începe adevărata odisee transcontinentală, ce a avut un impact puternic, deter-minant asupra vieţii şi destinului său. Sărăcia văzută şi trăită de-a lungul călătoriei l-a copleşit şi răzvrătit. Che Guevara era, atunci, un tânăr sportiv viguros dotat cu

60

inteligenţă şi cultură, era un cititor asidiuu, care a dorit să schimbe starea sociala a Americii Latine, dorea o uniune latină americană, considerând frontierele din-tre state o ficţiune grotescă pe lângă realitatea istorică. Se alătură fraţilor Castro - Roul si Fidel – şi împreună cu alţi 80 de companeros pleacă în Cuba ca să-l răs-toarne pe dictatorul Batista. Şi au reuşit printr-un război de gherilă, în care Che din medic a devenit un luptător de temut, prin acţiuni cutezătoare dincolo de orice limi-tă, prin austeritate şi disciplină cumplită. A urcat treptele victoriei spre popularitate, ale accesiunii sociale şi poli-tice, dar la zenit a început să-l caute braţul lung al CIA-ului, apoi l-a dezamăgit laşitatea lui Hrusciov în faţa imperialismului american, când şi-a retras rachete-le din Cuba, lăsându-i descoperiţi! I-a criticat dur în pu-blic, la ONU, atât pe americani cât şi pe sovietici. Se apropie de chinezi şi aşa se produce despărţirea de fraţii Castro. Che Guevara s-a afundat în Congo să du-că un alt război de gherilă. A fost un fiasco total, au mai scăpat doar câţiva. Şi după un timp a ajuns în Bolivia. Che Guevara nu a renunţat niciodată la idealul său cu toată experienţa pe care a trăit-o, cu toate înfrângerile avute. Adeseori îşi spunea: dacă am reuşit în Cuba, am sa reuşesc şi-n altă parte! O extraordinară personalita-te, înzestrat fizic şi intelectual să fie reformator revoluţi-onar. În Bolivia este încolţit, prins şi împuşcat din ordi-nul preşedintelui bolivian, la sugestia Washington-ului. Ceea ce ne-a şocat, pe Ica şi pe mine, a fost faptul că, mort fiind, i-au tăiat amândouă mâinile ca să le trimită la Buenos Aires, unde poliţia îi avea amprentele lui digita-le, pentru confirmarea identităţii. Barbarie din ordinul CIA în secolul XX! Normal, în asemenea cazuri, era suficient să-i ia amprentele pe hârtie şi să le compare, nu să taie mâinile unui cadavru pentru identificare. Du-pă identificare şi mare publicitate, oficialităţile argentini-

61

ene trimite mâinile lui Che Guevara cubanezilor, direct lui Fidel Castro, avertisment ameninţător, ideea CIA. Corpul lui Che Guevara, împreuna cu a altor şase ca-marazi împușcaţi tot atunci, au fost aruncate într-o groapă comună ascunsă, cunoscută doar de câţiva înalţi militari bolivieni. Târziu, după aproape treizeci de ani, la insistenţele unor publicişti şi scriitori sud ameri-cani s-a indicat locul şi s-a permis deshumarea. Printre scheletele, era unul fără mâini…

A trecut lunga noapte trans-ecuatorială şi prin hublou văd Anzii Cordilieni pe care îi salut. Aterizăm după douăsprezece ore de zbor continuu pe Aeroportul din Santiago de Chile, unde ne aşteaptă formalităţile locale. Întâi, plătim un levy de 132 de dolari americani, un fel de taxă de intrare în Chile, numai pentru nord-americanii anglofoni! Statut special, ce drăguţ! Trecem apoi la alt rând, la poliţia de frontieră ca să te întrebe ce vor ei, e dreptul lor în ţara lor, sunt joviali şi pac încă o ştampila în paşaport şi trec la al treilea rând, pe româ-neşte coadă, cea a vameşilor, coadă serioasă şi asta cu câini detectori de alimente, droguri şi mai ştiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriaşa maşină de scanare, să vadă tot, sa ştie cu ce intrăm în ţara lor. Sunt OKey! Mi-a plăcut asta cu scanarea bagajelor la ieşire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi, pare a fi o vamă de viitor şi prin alte aeroporturi.

De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încăpător, fără mare risipă de spaţiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, ţinuta lor vestimentară îngrijită, călcată. În locul tenişilor de tot felul - sneakers - au apărut pantofii lustruiţi, iar în locul bluejeans ieftini, uzaţi, zdrenţuroşi au apărut pan-talonii călcaţi la dungă. Femeile, ehei femeile, ştiu să meargă frumos pe toace de-ţi fură privirea, au corp şi ţinuta tonică, atrăgător coordonată, îmbrăcate ordonat.

62

Senini şi deschişi, te privesc cu lumina din fiinţa lor, omenească, nu cea de serviciu a nord-americanilor. Peste tot auzi acelaşi refren cu por favor şi muchas gracias. Timpul mă cheamă spre noua îmbarcare, în cea de-a treia corabie zburătoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insulă atât de mică?

Deloc, pentru că se umple repede şi în faţa mea s-a oprit o doamnă între doua vârste, cele de la urmă, care zâmbind, cum altfel, îmi arată că are locul de la geam. Îi zâmbesc, mă ridic, o ajut să-şi pună bagajul deasupra şi ea zice: Muchas gracias, caballero! Să cad pe jos de caballero ce sunt şi îngân un my pleajure!

O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romania!?! Îmi trage o măsurătoare pe verticală

şi adaugă deschis: what a pleasure! Am avut o compa-nie de zbor deosebit de plăcută, interesantă şi instructi-vă cu această doamnă între două vârste, cele de la urmă, pe care le-a decorat cu ruj şi fard discret, cercei, lănțişor şi inele, cu îmbrăcăminte aleasă. Dar astea ţin de aspectul exterior, când vorbea, şi a vorbit tot timpul, se impunea şi predomina toate subiectele atinse. Tot ştia, era o enciclopedie rujată şi bineînţeles vroia să ştie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo două-trei sute de întrebări şi la orice răspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebări. Mă amuza, parcă eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-socială, ajungând să-mi spună ca e socialistă. În Argentina, ea venea de la Buenos Aires şi mergea în Tahiti, toţi lucră-torii sunt de stânga, comunişti, intelectualii cu discer-nământ social sunt socialişti, cei bogaţi sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu ştie altceva decât să urzească hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi,

63

din primul război mondial, are mulţi şi adevăraţi comu-nişti. Şi dintr-odată trece la: voi românii nu aţi avut co-munişti adevăraţi, la voi comunismul l-au adus ruşii ca dominaţie şi tiranie! Comunismul argentinian înseamnă cu totul şi cu totul altceva. Visează frumos; egalitate în drepturi şi bunăstare socială, libertate cu respectarea îndatorărilor sociale, randament şi justiţie. Ruşii nu au avut comunism adevărat, iar pe voi v-au nenorocit din nou! Mi-a vorbit despre ocupaţia României de către ruşi şi de trădarea americanilor, pentru că americanii tră-dează întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii şi ruşii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam şi zâmbeam aprobativ, eu am trăit patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totuşi, Senora nu a fost mulţumită de atitudinea mea faţa de comentariul ei. Ca să mă convingă a adăugat că ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires des-pre comunismul din Romania, fiind prietenă bună cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar la Bucureşti. Nu m-am arătat uimit, bănuiam cine-i priete-nul, aşa că m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce părere am despre legionari. Simplu, i-am răspuns că respect mult generaţia lor sa-crificată, că la vremea aceia au format cea mai valoroa-sa mişcare naţională românească şi ar fi putut face mai mult dacă ar fi fost mai bine înţeleşi, mai puţin mistici si mai mult realişti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generaţie atât de devotată şi nici nu va mai avea. Se vede că aştepta altceva de la mine după efortul ei, nu să mă leg de conduita lor creştină. Imediat m-a întrebat eu ce religie am. Ce-a primită de la părinţi; sunt creştin ortodox. S-a liniştit, intrase în panică. A continuat cu interogatoriul ca la poliţia politică, întrebându-mă de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodată nu am făcut parte din vre-

64

un partid, încerc sa fiu un om liber, fără lideri şi idoli, fără stăpâni şi partide! M-a încolţit, spunându-mi în faţă că asta-i mai mult decât o naivitate. Tăios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am răspuns că ştiu, îi dau dreptate şi asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipă, pentru că imediat a to-cat şi spulberat fantezia omului liber în actuala societa-te umană, direct, drastic, argumentat, ajungând până la ideea că cei ce nu se implică în starea şi mişcarea so-cietăţii, deşi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori gene-raţiei lor ce se implică în îndreptări, ameliorări, schim-bări pozitive. Excepţional, iată-mă văzut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generaţiei mele şi ce să zic: că întreaga mea generaţie română e dezertoare într-un fel sau altul! Din întreg întotdeauna lipsesc excepţiile, care nu pot contrabalansa direcţia stării sociale. Sunt con-vins că cunoaşte axioma, dar tocmai pentru asta o în-treb dacă ea s-a implicat în îndreptări, ameliorări şi schimbări sociale. Mă priveşte pătrunzător, superior şi afirmă cu mândrie! Felicitări şi unde ai ajuns cu îndrep-tările, ameliorările şi schimbările? De data asta, privirea şi fizionomia feţei sale se schimbă în una tristă, a dez-amăgirilor. Îmi pare rău, cred că am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima dată îşi ia pri-virea de la mine şi se uită pe hubloul pe care intră tiptil o noapte. O noapte şi din noaptea trecutului. Schimb discuţia, întreb dacă a mai fost în Tahiti. Se întremează, ea s-a născut în otahiti, aşa pronunţă ea Tahiti, s-a măritat cu un argentinian şi au trăit la Buenos Aires, acum s-au retras în otahiti, în Argentina au rămas doar copiii. Din poşetă scoate şi-mi arată un mic album de familie si, aşa discuţia continuă pe altă făgaş, lăsând în urmă istoria şi starea politică a lumii…

Pe neaşteptate, suntem anunţaţi să ne punem centurile de siguranţă, începe coborârea în vederea

65

aterizării în RAPA NUI. Am şi ajuns! Când au trecut şi aceşti 3.700 kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut oda-tă cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau greşi-te, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru alţii, dar ce bine te poţi simţi în compania unei persoane luminate şi predispuse discuţiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispoziţie, amuzant, nu credeam că în această călătoria, cineva, cu totul necunoscut, să-mi vorbească cu atâta patos de legionarii români. Senora îşi deschide poşeta şi se caută în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârşit, eu mă întorc la sfârşitul fabulaţiei mele: Cică, polinezienii rapanui văd mai bine şi mai departe decât noi, continentalii, văd până în mie-zul universului de unde marea forţa – mana - le trans-mite dacă de insula lor se apropie un avion cu oameni paşnici, prietenoşi sau nu. Dacă sunt călători paşnici, atunci ei fac un foc mare să vadă piloţii insula, să ateri-zeze lângă foc unde vor fi aşteptaţi cu bunăvoinţă. Da-că nu-s de treabă, nu fac focul, spre bucuria rechinilor! Văd focul! Aterizăm cu bine. Ne luăm rămas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce trăim în aceiaşi timp dar în societăţi diferite, în care suntem prelucraţi şi fasonaţi mai mult cum vrea ea, so-cietatea, decât am vrea noi sa o amelioram, să o în-dreptăm! Îi doresc drum bun în continuare. După escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui încă şase ore până în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oraş din Polinezia Franceză şi unul dintre cele mai frumoase din lume, mi-l prezintă senora, şi va fi o frumoasa dimi-neaţă otahitiană, când va ajunge.

Eu cobor într-o lume necunoscută, îndepărtă dar unică pe acest pământ, misterioasa RAPA NUI. Sunt la capătul unei călătorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer şi zece în aeroporturi. Nu simt oboseală, fiind-că o ciudata bucurie a necunoscutului dorit mă stăpâ-

66

neşte, îmi dă energie. Aeroportul e mic, cochet, animat şi primitor faţă de cei veniţi de departe, de pe alte con-tinente, la această ora târzie. Toţi sunt aşteptaţi şi în-tâmpinaţi cu ospitalitate şi ghirlande de flori naturale pentru ale pune în jurul gâtului celor sosiţi. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agenţia turistica „Gateways Internationalˮ. Îl văd pe cel ce ţine cartonaşul în mână cu numele agenţiei. Facem cunoştinţa, îmi adresează cuvintele de bun venit, aşteptăm să vină şi ceilalţi, fa-cem cunoştinţă şi plecăm la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleză înaltă. La recepţie suntem primiţi cu zâmbet polinezian – ce e foarte diferit de cel nord American - totul e ştiut şi aran-jat. Mi se înmânează un plic adresat personal cu „Iorana, welcome to Rapa Nuiˮ, din partea agenţiei tu-ristice cu tot programul şederii mele pe insulă. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui şi tot aşa se numeşte şi hotelul, care e înşirat sub forma unui imens motel pe o faleză înaltă, între o curte cu floră polinezia-na exotică, abundentă şi un gazon verde din care se aud greieri cântând. Greieri! Greieri în Rapa Nui? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri, ca acasă în România sau ca cei din grădina noastră din preria canadiană. E miezul nopţii, am deschis uşa de la terasă să aud greieri din gazon şi câte un câine din depărtare. Deodată aud Boeing-ul ce şi-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatură de lavă, ce măsoară doar şaisprezece kilo-metri lungime pe zece kilometri lăţime, dar ce istorie şi ce artă s-a dezvoltat pe ea, am citit că este fără ase-mănare în lume, de mâine am să o trăiesc!

Telefonul sună deşteptarea după care aud valuri-le oceanului, ies pe terasă şi le văd. Polinezienii de demult ştiau să le citească, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele şi semnele de pe

67

ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o erudiţie de milenii, ştiinţele au întrecut-o, într-o zi şi şti-inţele de astăzi vor fi întrecute. Lasă dom’le meditaţia matinală, intră în program, îndată va începe turul cel mare al micuţei insule magnifice.

Soseşte un microbus din care coboară un tânăr cu faţă frumoasă, senină, cu trăsături caracteristice po-linezienilor pe care le-am văzut în Hawaii, e ghidul. Fa-cem cunoştinţă, apoi cu cei din microbus veniţi din de-părtări ca să admiram moaii insulei, numită şi buricul lumii de locuitorii ei. Dacă ei zic, o fi, deşi mulţi locuitorii din alte părţi ale lumii îl pretind la ei in ţară. Unii români spun că este Muntele Retezat, doar să vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost tăiat, zâc haţeganii.

Acum văd insula ziua, e verde polinezian cu mul-ta vegetaţie. Trecem prin Hanga Roa, singura localitate de pe toată insulă, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obişnuiţi în Nord America sau aievea. Străzile bine pavate aglome-rate cu tot felul de maşini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu feţe plăcute, calme, amestecaţi printre călători, peregrini de tot felul şi câini de toate corciturile. Free and friendly dogs, spune ghidul, adău-gând ca ei merg numai pe trotuare şi nu deranjează pietonii fiindcă ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de ştiut că ziua au comportament uman iar noapte unul canin. Trotuarele sunt străjuite de case cu un singur nivel, modest întreţinute, înconjurate de vegetație luxuriantă crescută în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agăţate în glastre sau prin grădiniţe de flori lăsate tot în grija Mamei Natura. Când ieşim din Hanga Roa peisajul se schimba, e ondulat din vremea formări insulei din lava eruptă din trei vulcani în urmă cu vreo trei milioane de ani, după aprecierea specialiştilor. Toa-tă Polinezia este formată din insule vulcanice vechi şi

68

trebuie să fi fost un spectacol atrăgător pentru cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dădea semnale luminoase că zămisleşte o lume unică în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba şi acum din când în când. Vegetaţia insulei e mult redusă, aspect pastoral cu pâlcuri de pomii. Drumul de-a lungul ţărmu-lui insular, aproape paralel e asfaltat doar un timp după care nu e rău, dar parcă altfel ar trebui sa fie la un asemenea mare trafic turistic internaţional ce aduce un venit considerabil, iar insula este sub patronajul UNESCO, fără să mai menţionam statul chilian.

Atrăgător este să asculţi istoria lumii sub formă de povestiri, nu de lecţii seci de ore de istorie. Am să povestesc şi eu din cele citite despre Rapa Nui, dar adăugând idei şi imagini din capul meu, dintr-un punct de vedere personal, pentru a combate vechea teorie, exclusă de cercetările genetice recente, că strămoşii strămoşilor autohtonilor ar fi venit pe insulă de pe conti-nent şi nu din Polinezia propriu zisă:

A fost odată, de mult de tot, un strop de insulă într-un ocean de valuri fără de sfârşit, numită Rapa Iti (iti înseamnă mic). După ce că a fost atât de mică, într-o zi s-a zguduit năprasnic şi s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu ştie cât de adânc. Astfel, insula a rămas şi mai mică pentru locuitorii ei, ai căror strămoşi veniseră de pe o altă insulă, dar nici unul nu mai ştia de unde. Cei rămaşi, strâmtoraţi de griji şi temeri, au hotărât că trebuie să caute insula de unde au venit strămoşi lor, să vadă dacă se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreună cu Tanga-ta Honui (bătrânii înţelepţi) au ales şapte bărbaţi, cei mai înzestraţi cu mana, puternici şi hotărâţi ca să plece cu un catamaran, să caute insula strămoşilor. Şi au plecat. S-a făcut de patru ori lună plină şi catamaranul

69

încă nu s-a întors. Cei ce îi aşteptau cu răbdare şi în-credere îşi ziceau doar că, de tare departe trebuie să fi venit strămoşii lor dacă de atâtea ori a fost lună plină şi încă nu s-au întors. Abia când s-a făcut a cincea oară lună plină s-au întors cei şapte căutători trimişi. Erau obosiţi dar bucuroşi. „Am fost departe nu ne-am găsit strămoşii, dar am găsit o altă insulă, mai mare, un pa-radis nelocuit pe care am numit-o Rapa Nui (nui în-seamnă mare), a zi Matato’a (conducătorul catamara-nului).

„Dacă e aşa de departe, poate e chiar buricul lumiiˮ, şi-au dat cu părerea unii dintre cei ce i-au aştep-tat „şi cum e acolo?ˮ

„E tare frumos, plin de păduri şi păsări, dar fără oameni.ˮ

„Atunci e bine pentru noiˮ, a zis Ariki Hotu Matu’A şi a hotărât ca partea ce-a mare din ei să se strămuta acolo, pe buricul lumii. „Vom face două cata-marane mari, mai mari ca niciodată şi ne vom pregăti de drum lung, ce va ţine pîna ce luna va fi plină de do-uă ori.ˮ

Eu cred că povestea mea este mai apropiată de adevăr decât teoria, cu intenţii de stăpânire, că cei din Rapa Nui ar fi venit de pe continent. Da, chiar există în Polinezia o Rapa Iti adică Rapa Mică, care fotografiată din stelit are o mare lipsă din ea, sub forma unui golf adânc, în rest şi imaginaţie: Din mica insulă vulcanică, Rapa Iti, ce a suferit un mare cutremur ce a dus la pră-buşirea unei părţi din ea, au plecat două catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre foarte îndepărtatul buric al lumii, adică Te pito o te Henua, în primele se-cole ale primului mileniu, după cum socotesc europenii timpul. Această călătorie sunt convins că a existat, a fost doar una din sutele de sute ale polinezienilor în două mii de ani prin nemărginitul Pacific. Atunci îndrăz-

70

neţilor le-a trebuit luni de zile de navigare pe catamara-nele lor fără nici un instrument de navigare, de orienta-re, doar după aştrii, eventual păsări şi semne pe valuri. Încerc să-mi imaginez cum a fost acea călătorie de zile şi nopţi nesfârşite, când legănaţi pe orizonturile fără orizont ale oceanului, când izbiţi de valuri şi vânturi nă-prasnice, îngrămădiţi claie peste grămadă cu toţii, uzi sau arşi de soare cu resurse de supravieţuire minime, trăind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de un-deva, din pretutindenea universului au fost ajutaţi cu toţii de acea forţă considerată supranaturală dar pe ca-re o are fiecare, mai mult sau mai puţin, numită mana, să poată rezista, să învingă oceanul şi să ajungă cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeşte întruna despre o forţă spirituală şi fizică extraordinară ce dă voinţa şi puterea, supravieţuire în cele mai vitrege con-diţii În memoria şi cinstirea predecesorilor lor îndepăr-taţi au cioplit şi ridicat moaii, totodată poate este şi un semn sau semnal ale înaltului şi misteriosului univers pentru că i-a înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeşte şi se crede în mana, noi pentru prima dată am auzit despre ea în Hawaii, de la un polinezian hawaiian ce ne-a vorbit de această forţă sacră din uni-vers pe care au avut-o predecesorii lor ca să ajungă în acest arhipelag plutind pe valuri mii de kilometri pe ca-tamarane sau pe canoei cu platforme, învingând stihiile oceanului. Nu este numai o forţă fizică ci şi acea putere spirituală ce dă tărie corpului ca să nu se lase înfrânt în faţa marilor greutăţi, dificultăţi, privaţiuni.

Dacă în Polinezia mana este parte esenţială a culturii lor, concepţii asemănătoare se întâlnesc şi la unii amerindieni. Ore’na sau Orenda la triburile Iroquois este o forţă spirituală prin care ei realizează lucruri şi fapte peste măsura puterilor lor obişnuite, în acelaşi timp amerindieni Sioux numesc aceiaşi forţă

71

spirituală wakan din observaţii şi reflecţii independente, ba merg şi mai departe şi susţin că tot ce ne înconjoa-ră, fiinţe şi nefiinţe, dau dovadă ca ar dispune de ea. E un subiect ce pasionează pe mulţi şi eu sunt unul dintre ei, s-au scris o mulţime de eseuri şi cărţi începând de la savanţi până la scriitorii de ficţiuni ştiinţifice, s-au lansat ipoteze şi teorii, pro şi contra, observaţiile şi cercetările continuă pentru că s-a ajuns numai în punctul în care se acceptă că există nişte intensităţi energetice neuro-psihice extraordinare ascunse, neperceptibile ca func-ţie, dar sunt atâtea exemple, evenimente, fenomene sociale pe care înclinăm să le justificăm prin mana, ore’na, wakan! Prin mana s-au creat, transportat şi ridi-cat moaii.

Cei mai mulţi moaii, un număr de 397 ne spune ghidul, sunt la RANO RARAKU, vulcanul din a cărui tuf, adică o cenuşă vulcanică supra presată, s-au cio-plit-sculptat aceşti monoliţi unici în lume. Aici se afla cel mai vechi şi mare atelier de sculptură al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au finisat aproa-pe o mie de moaii (inventariaţi 887) şi au fost apoi transportaţi în toată insula, majoritatea în apropierea ţărmurilor şi înălţaţi pe nişte platforme sacre numite aku. Specialiştii, antropologi şi arheologi, încă dezbat metodele de transport şi înălţare, având în vedere că unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tracţiune, necunoscută fiindu-le şi roata. În această carieră de tuf vulcanic, în acest imens atelier de sculptură fiecare clan îşi avea un spaţiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, şase oameni timp de un an la un moai sub conducerea unui maori - sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindcă se făcea cu dălţi şi ciocane de piatra, din bazalt, iar şlefuitul se făcea cu piatra ponce, iar transportul la locul ales şi înălţarea pe aku dura un alt an. Cu toată această tehni-

72

că rudimentară, ce a rămas aceiaşi de-a lungul secole-lor, se observă o evoluţie artistică continuă, până într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odată. Din nefericire tuful vulcanic este o roca fragilă în faţa timpului, ceea ce a dus şi duce la degradarea neîn-treruptă a moailor, în special a capului şi încă nu există un program adecvat de restaurare şi conservarea mo-noliţilor pentru viitor, spre ruşinea forurilor internaţionale care pretind că le patronează! În acest inegalabil în lu-me atelier şi muzeu de monoliţi nu toţi sunt în poziţie verticală, unii sunt culcaţi pe spate ori pe o dungă, alţii sunt îngropaţi până la umeri ori până-n gât. Plimbându-mă pe aleile dintre ei sunt cuprins de o înfrigurare emo-ţională puternică, având impresia că mă aflu într-o altă lume şi, adevărat, mă aflu în lumea feţelor de piatră ce exprima atât de mult mister, de parcă toate necunoscu-tele universului şi forţa spirituală a celor ce i-a creat sunt pe feţele lor. Toată tainica istorie a genezei şi re-prezentărilor lor pentru noi e împietrite în ei. Consterna-re!

Plecăm mai departe, la Ahu Tongariki, unde la marginea oceanului se află cea mai mare şi impresio-nantă galerie de moai, de mărimi şi expresii diferite, fixaţi vertical pe o impozantă platformă sacră. Trebuie să folosim toate superlativele când vedem, admirăm şi vorbim despre această grandoare de artă rapanui fără asemănare pe insulă. Ce dă inegalabilă grandiozitate acestui exponat este înşiruirea pe o singură linie a cincisprezece moai, toţi privind spre interiorul insulei având feţe diferite, toate de nepătruns, solemn misteri-oase, pe care privindu-i rămâi în extaz şocant, cum nu ai mai avut în faţa altor statui ce te-au impresionat prin galeriile lumii. Te cuprinde o stare psihică tulburătoare, dacă te dai înapoi cu spatele şi să te laşi privit de moai, vei simţi cum te cuprinde Sindromul Stendhal. Ne reve-

73

nim la vocea ghidului care ne spune că toţii aceşti moai ce au cerut o imensă mana de zeci de ani, au fost dă-râmaţi în câteva zile în timpul războiului civil dintre cla-nuri de pe insulă, a cărui cauze nu se cunosc precis, multe ipoteze şi teorii, dar aproape cu certitudine des-coperitorii europeni au fost cauza discordiei şi a neno-rocirilor lor. În secolul XX, moaii au fost din nou restau-raţi pe platforma cea sacră, cu truda şi migala de spe-cialişti, arheologi şi antropologi, ca nu mult după restau-rare, această parte a insulei să fie izbită de un puternic val mareic devastator, un tsunami, ce a doborât toţi moaii, ca pe nişte popice, aşa forţă a avut. Reconstruc-ția, pe care o admirăm azi, se datorează studenţilor şi cadrelor didactice ale Universităţii din Santiago de Chile. Privesc din nou, de aproape, fiecare moai în par-te, aşa ne-a sfătuit ghidul, şi observ că aceste statui monolitice fără picioare, asemănătoare unor popice uriaşe, au capul o treime din toata înălţimea statuii cu priviri şi mimici ce nu pot fi exprimate de feţele ome-neşti. De unde asemenea discrepanţe, mister. Sprân-cene puternice deasupra unor ochi ce privesc parcă peste toate orizonturile, poate până în Rapa Iti, poate până în univers, fiindcă universul nu-i numai deasupra capului nostru ci împrejurul nostru, ne-a explicat filoso-fic ghidul nostru, de faţa cu moaii. Dreptu-i! Nasul me-dian şi puternic cu nari mari şi largi deschise, deasupra unor buze subţiri şi botoase, ciudat, pară exprimă orgo-liu în faţa timpurilor rele ce vor veni să-i macine, să ne macine. Câţiva dintre ei deja au trăsăturile feţei estom-pate de timp şi licheni inferiori ce s-au întins ca nişte eczeme. Trei dintre ei mi s-au părut bine conservaţi, par nişte nobili din univers cu lobii urechilor prelungiţi până la gât iar unul are pe cap un pukao, din zgură roşie vulcanică. Nimeni nu e sigur ce reprezintă acest pukao fiindcă rapanuii nu purtau pălării, dar purtau părul

74

strâns în coc înalt şi decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogăţeau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoraţie adăugată din cine știe ce raţiuni moailor pe care-i îi venerau. Altă necunoscută.

Plecăm, luându-i cu noi, în memoria noastră şi a aparatelor de fotografiat, spre Te Pito Kura unde se află Te pito o Te Henua - buricul lumii. Din parcare coborâm o pantă lină spre ţărm, unde în mijlocul unui zid circular din roci vulcanice, nu mai înalt de un metru, se află o piatră mare sferică înconjurată de alte patru pietre sferice dar mai mici, acest aranjament destul de rudimentar este buricul lumii din Rapa Nui! Stârneşte interes general şi mie amintiri din Grecia, de la Delfi, unde cu Ica ne-am pozat cu buricul lumii grecesc sub formă de trunchi de con. Ghidul mă smulge din amintiri-le mele, când precizează că pe toată insula nu există pietre rotunde, vulcanii nu aruncă pietre rotunde, aces-tea au fost cioplite şi şlefuite de strămoşi lor, iar cea mare din mijloc este buricul lumii, ce emite mana – pu-terea supranaturala – sub forma unor unde calde, să punem mâna să simţim puterea universului! Punând mâna pe buricul lumii de aici, zic evrica, am mai pus mâna pe un alt buric al lumii!! Grecii antici, cei luminaţi şi luminatori ai gândirii omeneşti, l-au fixat la Delfi, iar când, romanii au devenit imperiu l-au aşezat sub cupola Panteonului. Pe urmă, care cum au ajuns mari puteri, mari cuceritori l-au mutat în capitalele lor. Habsburgii la Viena, Napoleon la Paris, Victoria la Londra, Hitler la Berlin. La Moscova nu am fost şi nu mă duc, numai da-că îmi dă Tezaurul Românesc, să-l aduc în ţară! La Washington am fost, când maramureşenii mei dragi au ridicat acolo o biserică de-a lor, de lemn, falnică pe National Mall, între US Capitol (buricul american) şi Washington Monument, în cadrul expoziţiei Smith-sonian Folklife Festival. În curând vom afla ca buricul

75

lumii e în drum spre China! Până atunci, mai pun odată mâna pe aceasta din Rapa Nui şi cred ca îi simt undele calde ale universului, în această minunată zi străluci-toare de vară a emisferei sudice.

O, fermecătoare amăgire ce bine îmi poţi face sufletului dacă închid ochii!

Dar cât pot sta cu ei închişi?! Următoarea platformă sacră Ahu Nau Nau se

află în golful Anakena, ce are o plajă largă la ocean, cu nisip fin alb-gălbui sclipitor înconjurată de un pâlc rar de palmieri. Pe o platformă sacră, înaltă şi bine consolida-tă, se află moaii ce reprezintă cel mai avansat nivel ar-tistic la care au ajuns insularii. Mie mi se par perfecţiu-nea artistică din acest spaţiu polinezian, sunt cei mai frumoşi de pe toată insula! Monolitici, dintr-un tuf vulca-nic mai deschis la culoare, spre gălbui şi au pukao din zgură vulcanică roşu-cărămiziu, bine proporţionaţi în dimensiuni şi forme, captivează uimindu-te Privindu-i, observi trăsăturile feţelor mai apropiate de cele ale oa-menilor obişnuiţi de pretutindeni, iar formatul buzelor nu mai e sunt atât de subţiri şi botos sculptat. Cel puţin, la unul sau doi, ai impresia buzelor clasice văzute la statu-ile lui Michelangelo, cu bunăvoinţă, bineînţeles. Aici, explică ghidul, în 1955, antropologul norvegianul Thor Heyerdahl, împreună cu echipa sa, i-au reaşezat verti-cal pe platforma, după vechile metode ale insularilor, fiindcă erau răsturnaţi din timpul războiului civil... Este întrerupt de o întrebare:

De ce sunt numai moai masculi? Da, chiar aşa, îi ţine isonul o altă voce feminină.

Ghidul râde degajat, se opreşte şi spune: Întrebarea asta întotdeauna mi-o pun femeile! E rândul bărbaţilor să zâmbească discret şi să nu comenteze, ghidul răs-punde defensiv: sunt şi moai ce reprezintă sexul cel frumos, au o faţa mai rotundă, feminină, sâni şi chiar o

76

schiţa de vulvă, dar nu sunt mai mult de zece în total! Interesant să aflam acest amănunt, care a creat şi mai mare nemulţumire celei ce a pus întrebarea: de ce dintr-o mie numai zece? Ghidul face o mimică de re-semnare, zâmbind! Paie pe foc, fiindcă, de data asta, toate femeile îşi exprimă nemulţumirea de parcă am fi la o întâlnire feministă, la vârf. Sexul cel opus frumuseţii feminine tace şi ascultă, până ce ghidul ne spune să ne luăm rămas bun de la AnaKena. Din parcare mai privim odată întreg ansamblu format din plaja cea mare ce pătrunde larg între doua pante, una cu un pâlc dens şi viguros de palmieri şi alta străjuita de un mare şi singu-ratic moai, cu mult mai mare peste media obişnuită a moailor. Ahu Nau Nau este fascinantă, este emblema Insulei Rapa Nui pe care o găsim în toate cărţile, revis-tele, reclamele despre ea, fiindcă aceşti moai sunt cei mai fotogenici dintre toţi!

Întorcându-ne spre Hanga Roa, la sfârşitul unei zile pe care muţi dintre noi o trăim numai odată în viaţa, ghidul nostru ne face tabloul insulei cum l-au găsit strămoşii lui îndepărtaţi, de parcă ar fi venit odată cu ei sub forma de reporter tv! În locul colinelor depravate de vegetaţia, el aşează păduri dese de palmieri şi alţi co-pacii exotici, o vegetaţie luxuriantă ce nu o poţi străbate cu vederea mai mult de câţiva metri, plină de flori şi păsări ce se întrec în culori. Paradisul rapanui! Dus de mult, datorită capriciilor vremurilor aride sau ciclonice, datorită insularilor ce au devastat după necesităţile lor arborii, datorită descoperitorilor europeni care a iscat discordia dintre clanuri, războaie ce au cuprins şi habi-tatul, a răpitorilor de sclavi din Peru. Datorită variolei, tuberculozei, masacrelor. Datorită aventurierului ex-ploatator Jean-Baptiste Dutrou-Bornier şi a Companiei Williamson-Balfour ce a transformat întreaga insulă în păşune pentru miile de oi ce le aveau, deteriorând-o.

77

Iar acum, cu tot tam-tamul ecologic, pe această insulă muzeu al lumii, nu se face mai nimic pentru reîntoarce-rea paradisului pierdut.

Seara, tot grupul am cinat împreună şi a fost foarte plăcut, toţii eram călătorii de cursă lungă cu mul-te impresii despre ele. Când ne-am despărţit era târziu, greierii dormeau duşi, doar în depărtare un câine mai vorbea în somn.

A doua zi când am reînceput turul, am urcat, cu microbusul bineînţeles, panta vulcanului Rano Kau spre Orongo ce este rămăşiţa, bine păstrată şi întreţi-nută, a unei aşezări ceremoniale, unde anual se alegea Tangata Manu, adică omul pasăre. Ajunşi în acest spaţiu pătrundem în detaliile credinţelor polinezienilor. Şi ei, ca toţi pământenii pământului, şi-au imaginat un mare creator, în jurul căruia au adăugat, de la caz la caz şi-n timp, un anturaj pe măsura lui, nu numai ca o continuare a imaginaţiei lor creatoare, dar şi din senti-mentalism uman faţa de creatorul lor, să nu-l lase în singurătate fiindcă, singurătatea este foarte grea şi tris-tă…

Marele spirit creator al polinezienilor este Tane, care după ce le-a făcut pe toate care le percepem noi până acum, a pus din infinita sa mană un strop în toate, dar nu egal. Aici în Rapa Nui, polinezienii i-au zis acestui creator Make-Make şi sute de ani a fost singura divinitate în Rapa Nui, până într-o zi, când şi aici s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat în toate credinţele ima-ginate de pământeni: abateri, schisme, culte. Astfel a apărut aici un al doilea cult, Tangata Manu – Omul Pasare, având corp uman şi cap de pasăre cu mem-brele superioare mari, puternice parcă făcute şi pentru zbor şi înot: simbol al cerului şi oceanului. Acest cult a provenit dintr-un vechi şi nevinovat obicei competitiv, ce se organiza odată pe an, când cel mai puternic, înde-

78

mânatic şi norocos dintre competitori era numit Omul Pasăre pentru că a adus primul ou din una dintre cele două micuţe insuliţe din apropiere, Motu Iti şi Motu Nui, unde veneau păsări călătoare ca să-şi continue perpetuarea speciei. Din simplu erou, Omul Pasărea a fost transformat de către ceilalţi în divinitate în jurul că-ruia s-a ţesut o nouă credinţă religioasă, motiv clasic de discordie.

Programul se termină cu vizitarea Muzeului An-tropologic Padre Sebastian Englert. Sosind aici am avut senzaţia trecerii dintr-un muzeu în altul; din marele muzeu exterior, insular, în unul interior, mic, în care sunt încorsetate obiecte şi colecţii ce completează in-formaţiile şi cunoştinţele despre marele muzeu exterior al moailor. Interesant şi binevenită această idee, dar la fel am fost captivat sa aflu cine a fost Padre Sebastian Englert, cel ce a venit cu ideea şi fapta acestui muzeu. Un om minunat, un exemplu de urmat. S-a născut în Bavaria în 1888 şi a fost botezat cu numele de Anton Franz, cum altfel, Sebastian a devenit după ce a termi-nat studiile de filozofie şi teologie într-un institut capu-cin. În timpul Primului Război Mondial a fost capelan, preot militar în Armata Germană. Războaiele lasă urme adânci, uneori definitive şi declanşează modificări psi-hice, de personalitate în foşti combatanţi. Aşa se face ca după război Sebastian Englert, la cerere, pleacă misionar în Chile, în sud la indigenii Mapuche, unde devine Padre Sebastian iubit şi respectat de ei. Pe lângă obligaţiile sale duhovniceşti, pe lingă sfaturi şi sprijin practic acordat, el începe să facă studii şi cerce-tări etnologice şi lingvistice, este foarte interesat de obi-ceiurile şi folclorul Mapuche. Începe să publice, să fie cunoscut şi recunoscut. În permanenţa trăia dorinţa de-a se dedica mai mult celor năpăstuiţi de izolare, neştiin-ţă şi sărăcie, astfel a ajuns în Rapa Nui, unde erau doar

79

câteva sute de polinezieni, de acum sub steag chilian, într-o aşezare arhaică şi o colonie separată de leproşi. Treizeci şi cinci de ani, până la sfârşitul vieţii sale, Padre Sebastian a rămas printre rapanui. Le-a învăţat limba, le-a tradus rugăciuni şi cărţi creştine din latină şi germana în rapanui, le-a împărtăşit multe din cultura şi practica germană, a fost de mare sprijin expediţiei an-tropologice şi arheologice norvegiene din 1955, a pus bazele acestui muzeu pe care l-a îmbogăţit cu relicve şi colecţii. Thor Heyerdahl, binecunoscutul cercetător nor-vegian l-a apreciat foarte mult în lucrările lui, numindu-l ne încoronatul rege al insulei. A scris câteva cărţi, zeci de articole publicate în revistele lumii, a conferenţiat în cele doua Americi, a cerut sprijin şi recunoştinţa pentru ei. Se pare că Padre Sebastian a fost însufleţit şi lumi-nat de o mana cerească să facă tot ce trebuia să se facă pentru aceşti oameni atât de izolaţi şi împovăraţi, descendenţi a celor ce au înălţat cea mai înaltă pagina din toată cultura monolitică a lumii, au făurit un original complex artistic de mare valoare în culturii lumii. Padre Sebastian a devenit un înţelept recunoscut în Statele Unite, onorat în Germania, mai puţin apreciat de guver-nul chilian!! La 81 de ani se afla într-un tur de conferinţe despre Rapa Nui, când la New Orleans a murit subit. Este adus, îngropat şi venerat în Rapa Nui.

Ceea ce reţine mai mult atenţia, în acest muzeu interior, sunt plăcuţele şi obiectele ce au încrustate pe ele o scriere nemaiîntâlnită, curioasă numită generic Rongo-Rongo şi este cel cea mai enigmatic, misterios aspect al culturii rapanui, fiind una dintre cele mai origi-nale scrieri din lume. Ceea ce măreşte şi mai mult inte-resul şi valoarea acestor plăcuţe şi obiecte scrise în rongo-rongo nu este numai răspândirea lor mai mult prin muzeele lumii decât aici ci faptul că descifrarea lor este încă o taină în zilele noastre. Şi nu ar fi fost o tai-

80

nă, un mister dacă nu ar fi intervenit spaniolii peruvieni, răpitori şi neguţători de sclavi din secolul XIX-lea, care au cotropit insula în repetate rânduri, între 1862 şi 1864, nimicind o mare parte a populaţiei iar alta a luat-o ca sclavi în minele din Peru şi exploatările de guano. Printre cei luaţi sclavi se aflau şi Maori Rongo Rongo adică acei oamenii învăţaţi care cunoşteau această scriere în care au consemnat evenimente, tradiţii, cân-tece, genealogii de clanuri pe tăbliţe şi pietre plate. Din nefericire pentru cultura umanităţii, maori sau prăpădit în sclavie în Peru, ducând cu ei o secretele scrierii rongo-rongo despre Rapa Nui.

După două zile în care am făcut marele şi im-portantul tur circular al insulei, fiindcă pe ţărmurile ei se află mare majoritate a platformelor ahu şi moaii, azi mergem în interiorul insulei, la cel mai importantă plat-formă interioară pe care se află aşezaţi şapte moai reprezentându-i pe cei şapte polinezieni ce au venit prima dată pe această insulă în urmă cu aproximativ cincisprezece secole ne spune ghidul, care se numeşte Ahu-Akivi. De la această înălţime, ei sunt singurii moai din toată insula care privesc spre ocean de pe care au venit, privesc spre îndepărtata lor insula natală. Ei îi reprezintă pe cei şapte strămoşi îndepărtaţi pe care Ariki Hotu’A Motu ia trimis în căutarea unei noi insulei de locuit.

Îmi revine în minte istoria mea despre originea lor, plăsmuită din supoziţii şi ipoteze: După ce o bună parte din insula Rapa Iti s-a rupt, scufundându-se în adâncul oceanului, neliniştea şi îngrijorarea celor ra-maşi a crescut şi mai mult, când unul din înţelepţi cei bătrâni, Tangata Honui, a venit cu bănuiala ca şi cea mai rămas din insulă se poate scufunda în altă zi. Toţi, în frunte cu Ariki Hotu’A Motu, au rămas năuciţi de groază. Şi Tangata Honui nu s-a oprit aici i-a tulburat

81

de tot, arătându-le cum din univers se prăbuşesc şi ste-lele în ocean! Acesta comparaţie a fost hotărâtoare în voinţa şi fermitatea lui Ariki Hotu’A Motu ca să trimită pe cei şapte bărbaţi, cei mai voinici, iscusiţi în conduce-rea catamaranelor şi pescuit, să plece degrabă în cău-tarea unei insule salvatoare. La o zi după ce s-au des-prins de ţărmul insulei Rapa Iti, cât mai rămăsese din ea, care se putea scufunda oricând precum stelele uni-versului ce cad în ocean, şi pe care cu toţii le-au văzut, cei şapte bărbaţi navigatori s-au trezit in mijlocul unui nesfârşit orizont de valuri. Unde să fie insula strămoşi-lor? Unde să găsească o altă insulă? Trebuie să caute după ce zicea cerul zilei şi universul stelelor noaptea, să urmărească zborul păsărilor şi urmele de pe valuri, valurile poartă pe ele semne ale uscatului, ale insulelor! Să asculte bine vântul, să se lase purtaţi de curenţi cei marii ai valurilor ce merg întotdeauna spre uscat. Au trecut multe zile până ce au găsit curenţii cei mari care i-a purtat spre Te Pito o Te Henua. O insulă mult mai mare, frumoasă şi bogată cu vulcani adormiţi de mult. Au cerceta-o zile întregi, apoi s-au reîntors în Rapa Iti, ştiau de acum bine drumul întoarcerii. Au fost aşteptaţi şi ascultaţi, au fost puşi să spună totul de mai multe ori, să nu le scape nici un amănunt, după care Ariki Hotu’A Motu a hotărât plecarea spre insula cea mare pe care a numit-o Rapa Nui…

Ghidul nostru drag revine însufleţit, cu amănun-te despre cinstirea celor şapte moai ce au fost ciopliţi şi şlefuiţi ani de zile la Rano Raraku de unde au fost aşe-zaţi pe bile de lemn şi traşi de ei peste dealuri şi văi până ce au ajuns la această înălţime şi pe toate aces-tea au reuşit să le realizeze datorită faptului că erau înzestraţi cu multă mana. Mana este crezul lui, a celor din Polinezia, la fel cum alţi oameni au alte crezuri. Mai avem multe de observat, gândit şi cercetat până la

82

adevărul absolut al genezei omenirii, pentru că ori unde se află ei toţi au acelaşi numitor comun la origine.

Puna Pau! Undeva în mijlocul insulei, cu sute de mii de ani în urma, pe un crater a erupt o lavă aparte conţinând mai mult fier in diferite compoziţi şi astfel s-a format un tuful vulcanic roşu, din care rapanuii au cioplit şi şlefuit pukao, acea parte decorativă de pe capetele unor moai, despre care specialiştii – antropologii şi ar-heologii – încă nu au ajuns la o părere comună. Unii dintre antropologii înclină spre ideea ca reprezintă ide-ea coafurii polinezienilor, mai ales a şefilor de clanuri care la ceremonii îşi făceau un coc înalt împodobit cu pene roşii, unii arheologi le-au numit pur şi simplu pălă-rii, deşi polinezienii nu au purtat pălării, erau perfect adaptaţi mediului. Maori – înţelepţii ce se pricepeau şi în artă – maeştri sculptori au hotărât să împodobeas-că anumiţi moai cu pukao. Astfel, aici s-a deschis un mare atelier în aer liber de sculptură, cu voia dumnea-voastră, o fabrică de pălării! Arheologic sunt inventaria-te aproape o sută de pukao din tuf vulcanic roşu de dimensiuni şi greutăţi diferite, pe toată insula. Pentru că aveau o greutate de câteva tone s-a pus şi problema transportului spre periferiile insulei, unde se afla majori-tatea moailor cu pukao. Şi cum de obicei în arheologie şi antropologie se merge pe tot felul de ipoteze şi teorii, e mai bine in acest caz să nu ne afundăm în ele, pentru că unele sunt de-a dreptul hilare. În Rapa Nui, cel mai bine este ca în locul supoziţiilor de tot felul să împărtă-şim conceptul ghidului nostru: mana! Mana care în-seamnă raţiune, voinţa, putere, realizabil. Grozav, nu?! Ca mic amănunt anecdotic; ghidul a pus ochii pe mine că nu sunt prea atent tot timpul, cum ar trebui şi odată, pe neaşteptate, mă întreabă cum se face de eu nu pun niciodată întrebări. Ceilalţi din grup care tot timpul pun întrebări, mă privesc aşteptând să răspund. De unde

83

dracul să iau la repezeală un răspuns fără adevăr, dar convenabil pentru noi toţi! Evrica! Întreb: cine şi de ce a adus greieri în Rapa Nui, ei nici nu înoată, nici nu pot sări aşa departe ? Râsete, cu o excepţie, a ghidului. Oare, l-am supărat ? Nu, a zis că o asemenea întrebare nimeni nu i-a mai pus,”silly but not so silly”, nu ştiu! Râ-sul a încetat, nu pentru că ghidul nu avea un răspuns ci probabil s-au întrebat şi ei. Atunci am zis, vezi eu ştiu. Am citit şi am învăţat şi de la tine ceva foarte important: mana!

De aici, de la înălţimea Puna Pau se deschide una dintre cele mai cuprinzătoare panorame spre Hanga Roa, capitala unei insule minuscule în Poline-zia, în acelaşi timp este şi capitala celui mai mare mu-zeu de artă şi cultură in aer liber. Şi cei ce au înfăptuit acest tezaur universal au atins în decursul istoriei lor etape dezastroase până la limita dispariţiei. În urmă cu un secol nu mai era decât vreo de două sute cincizeci de suflete, acum are, aproximativ, patru mii dintre care marea majoritate sunt descendenţi ai celor rămaşi după toate trecerile şi dezastrele aduse de civilizatul şi creş-tinul european în secolul XVIII-lea! De aici de sus, de pe punctul panoramic amenajat cu bănci, singurul pe toată insula, grupul nostru s-a aşezat şi priveşte cu nos-talgie, având simţământul apropiatei despărţirii. Sunt clipele în care, fiecare în felul lui îşi ia rămas bun de la ceea ce a cunoscut nou într-o călătorie neasemuită, mâine plecăm.

Sunt la fel de emoţionat acum la plecare ca şi la sosire, tot timpul am avut o stare psihică ne mai trăită în alte părţi ale lumii, nu sunt mistic nici criptic, dar ceva cu totul deosebit a fost peste puterea mea de raţiune şi reţinere. Poate mana, mai ştii, aici o simt, o au şi gre-ieri! Am fost foarte bucuros că am văzut şi admirat cu un interes imens, ciudat, cu pietate pot spune, monoli-

84

tici moai. Îmi pare rău că majoritatea nu sunt ridicaţi pe platforme cum desigur a fost ideea pentru care au fost creaţi şi am fost trist să-i vad îmbătrâniţi, geriatrici. Am fost mâhnit să aflu prin câta suferinţa au trecut polinezi-enii rapanui care, pentru ceea ce au făcut în cultura omenirii, merita, cel puţin acum, o altă soartă, un deo-sebit respect şi sprijin internaţional, merită independen-ţă fiind o naţiune distinsă.

Acum, la plecare, oricât am devenit de rezistent la singurătate, îmi vine să plâng, şi plâng, după acea mână de cenuşă sacră pe care am adus-o cu mine să o las pe acest strop de lavă însemnată a universului ne-cuprins şi ne dezlegat…

***

Aloha Waikiki, Honolulu, Oahu! Ne-am luat ră-

mas bun de la plajă, oraş, insulă înainte de-a ne urca în al treilea zbor al acestei călătorii. E o dimineaţă foarte frumoasă iar zborul e unul scurt, neobișnuit de scurt pentru noi, vom face numai 45 de minute până la Kona, unul din cele două aeroporturi internaţionale din BIG ISLAND – Insula Mare, cum i se spune Insulei Hawaii, cea care dă numele arhipelagului şi în acelaşi timp este şi cea mai mare insulă, cu vulcani încă activi. Această insulă a fost alegerea lui Florin, surpriză pentru mine şi bucurie.

„Nu putem să mergem în Hawaii fără să nu tre-cem şi prin parcul naţional al vulcanilor, vreau să văd cum fumegă Kilauea Caldera, poate prindem şi-o erup-ţie.”

„Oauuu, ar fi ceva de neuitat! Oricum, pentru că există posibilitatea erupţiei, să ne cumpărăm o umbrelă anti-lavă! Cred că americanii au inventat-o şi pe asta!”

85

„Nu trebuie să o cumpăram, o primim gratuit la sosire. E bună şi împotriva arsurilor solare, apoi ne ră-mâne de amintire.”

Zburam la propriu şi figurat, între un ocean brăz-dat de un portavion scăpat de la Pearl Harbor şi un cer plin de sateliţi americani pentru tot felul de observaţii ce se unesc la orizont cu portavionul pentru un schimb de informaţii despre rezervele de petrolul din Irak şi pro-ducţia de opium din Afganistan. Nici nu ştim cum au trecut cele 45 de minute şi suntem anunţaţi să ne pre-gătim de aterizare, parcă nici nu a fost un zbor, doar aşa un salt dintr-o parte în alta şi gata, am şi aterizat. Privind prin hublouri rămânem perplecşi, cu gura căsca-tă, fiindcă nu vedem decât lavă neagră ca smoala până la orizont. Neobişnuită şi neliniştitoare privelişte de ae-roport ce ne alarmează pe moment, să nu fi fost cumva teleportaţi pe cine ştie ce planetă cum se tot arată prin filme, de la tehnologia din zilele noastre te poţi aştepta la orice bazaconii fantastice. În acel moment de mare uluire, auzim în difuzoare o voce de lavă fierbinte ce ne spune Aloha şi un bun venit pe Aeroportul Internaţio-nal Kona şi ne doreşte o şedere plăcută în Big Island, ceea ce îmi readuce bătăile inimii la normal, dar ce fa-cem cu lava, dacă e proaspătă. O asemenea situaţie tahicardică nu am mai trăit decât atunci când am ateri-zat pe Aeroportul „Schiphol” din Amsterdam şi din difu-zoare ni s-a spus că aeroportul e sub nivelul Mării Nor-dului!! Atât ne-a fost, la toţi ce aterizam pentru prima dată pe un aeroport sub nivelul mării, am şi avut impre-sia ca tocmai acum marea a sărit digul şi se îndreaptă către noi, altă tahicardie să ne căutăm colacul de salva-re. Aici la Kona, privim cu suspiciune lava strălucitor de neagă ce pare proaspătă de ne întrebăm dacă s-a răcit sau încă e caldă. Noroc ca a început să ploaie şi cobo-râm cu speranţa că ploaia o va răci, iar când vedem în

86

jurul nostru numai seninătate şi zâmbete ce ne transmit Aloha suntem eliberaţi de angoasele vulcanilor activi, suntem bucuroşi. Aeroportul este şi el unic în felul lui precum lava cea neagră fără nici un pic de vegetaţie pe ea ce chiar face impresia că e de azi noapte.

Florin a făcut din timp rezervare de maşină, toţi au rezervare, aşa că stăm la rând relaxaţi precum la cafenea la un expresso. Nimeni nu se impacientează de lentoarea formalităţilor, aici este Polinezia, nu Nord America sau Europa, nu există grabă şi agitaţie. Ultimile oaze de fericire. Afară, ploaia a trecut la arun-catul apei cu găleata, ceea ce e bine venit fiindcă în mod sigur răceşte lava mai repede. Ne vine rândul şi când dăm cu ochii de cele două bunicuţe polineziene de la ghişeu, atât de drăguţe, înţelegem de ce cei dina-intea noastră nu se mai despărţeau de ele. Formalităţile erau gata, maşinile pregătite dar ele erau aşa de curi-oase să afle cât mai multe de unde venim, cum am că-lătorit încât începeau cu fiecare a small chat. Când au aflat că suntem din Canada, parcă le-am fi spus ca sun-tem din Martie, atât s-au mai impresionat, deşi înaintea noastră mai fuseseră canadieni, dar nu din Winnipeg, de care ele ştiau de la alţii ca e polul frigului canadian. Imediat ne-au întrebat cu multă compasiune cum putem rezista în frig şi zăpadă, de parcă am locui în iglu. La răspunsul nostru de complezenţă au tras concluzia ca suntem‚ „brave peopleˮ şi le-am mulţumit sincer. Eu nu-mi aduc aminte ca în toata viaţa mea cineva să mă fi considerat brav. Ultima întrebare a fost cât de mare e zăpada şi nu ştiu ce mi-a venit să spun că e cât lava pe la voi. Reacţia a fost neaşteptată de încurajatoare „That’s not so bad!ˮ Ne venea să le pupăm la plecare, pentru firea lor atât de apropiată, de plăcută de îmi vine să cred că adevărata omenie s-a născut de mult, de foarte mult, odată cu cultivarea plantelor, iar acum, cei

87

ce se zbat să tot avanseze de la o zi la alta, o sugrumă inconştient. Între timp ploaia a stat aşa că ne-am dus să ne luăm maşina dintr-o parcare imensă, am găsit-o uşor. Noutate, aici la Kona, este că primeşti maşina cu rezervorul plin plinuţ şi poţi să o înapoiezi cu rezervorul gol, goluţ! Aşa ceva nu ni s-a mai întâmplat, nu am mai auzit, nici nu ne venea să credem, şi suntem convinşi că nici în Emiratele Arabe nu se obişnuieşte aşa ceva.

„Merită sa venim din Canada pentru un aseme-nea chilipir!”

„Atunci, să venim săptămânal. Hawaiienii scot benzina din lavă, deci au mari resurse.”

Kona se află pe coasta vestică, cea intens însori-tă a marii insule şi este uscată, aridă unde vegetaţia se prinde greu în lavă, dar la Kailua Village unde avem rezervaţia de hotel este o oază bogată de verdeaţă formată de Natură şi îngrijită şi înfrumuseţată de oame-nii ei. La hotel altă primire ca la porţile raiului turistic, după care cu multe scuze ni se spune: „Camerele sunt disponibile numai de la ora 3PM. Sorry.” Respectăm fără discuţii regulile casei, pentru noi hotelul este numai de seara până dimineaţa, în rest vulcanii şi oceanul. Întrebăm dacă este vreunul activ acum? Îşi cer scuze că ne dezamăgesc, dar acum doar fumegă, dar în câ-teva zile am putea fi norocoşi. Dacă totuşi în câteva zile nici unul nu erupe, să le lăsam numărul de telefon, ne vor chema ei urgent în Canada la prima erupţie. Ce drăguţi hawaiieni!! Hotelul e mare şi modern cu toate facilităţile începând cu un centru comercial propriu, de la coafor şi banca, la sală de sport şi restaurant şi tera-să ce se întinde până la plaja oceanului. Ne aducem aminte că nici nu am dejunat în dimineaţa aceasta, aşa ca ne comandam nişte calorii şi deschidem harta. Ne aflăm la jumătatea distanţei dintre cel mai nordic punct al insulei – Upolu – şi cel mai sudic punct – Ka Lae –

88

ce sunt unite prin şoseaua de coastă. Privim ceasul, număram kilometri şi alegem să mergem până la cel mai nordic punct al insulei, unde se află o plajă neagră, renumită pentru nisipul ei fin şi negru, negru de Hawaii. Şoseaua este foarte bună, cu porţiuni de autostradă, ce s-a construit peste câmpuri întinse de lavă şi după ve-getaţia care s-a încăpăţânat să se instaleze ne dăm seama ca au fost erupţii repetate şi de fiecare dată lava şi-a ales alte făgaşe spre ocean. Privind acest peisaj ne reamintim de Craters of the Moon Naţional Monu-ment din Idaho a cărui panoramă vulcanică este ase-mănătoare şi dintr-odată ne întoarcem în timp.

„Cerule Mare, oare cât e de atunci, când am fă-cut acel mare tur al Canadei şi Statele Unite de peste opt mii de kilometri?!ˮ

„E tare mult, abia începusem studenţia, dar îmi aduc aminte bine. Eram în trei, a fost un tur grozav, ne-am simţit tare bine. Ne-am plimbat o după masă prin acea necuprindere de lavă, ici şi colo se vedeau nişte vulcani mici şi amărâţi, stinşi de mii de ani. Niciodată până atunci nu am mai văzut lavă, prin care treceam pe trasee foarte bine amenajate. Am făcut multe fotografii împreună în acel peisaj asemănător cu cel pe care-l străbatem acum.”

În partea nord-vestică a insulei numită Kohala, peisajul este cu totul şi totul diferit, schimbat datorită unei vegetaţii luxuriante extrem de bogată, care la şo-sea este întreruptă de un şir de ranchuri de o parte şi alta, pe kilometri întregi. Din loc în loc sunt centre co-merciale cu iz rural şi tot felul de restaurante şi cafenele cu terase până în trotuare. Oprim în Kohala la o cafe-nea pentru o cafea, pentru plăcerea de a privi o altă lume. Şi este foarte diferită de a noastră din vestul săl-batic care acum nu se plimbă, nu stau afară la o cafea, palavre şi ţigară, fiindcă e minus 24 C şi zăpadă până-n

89

genunchi după cu am aflat astăzi prin telefon de acasă. Aici, în schimb, localnicii-s sumar îmbrăcaţi, ca de vară, cu treburile lor, schimbă repede câteva amabilităţi şi informaţii între ei şi se despart, pe când străinii se plim-bă agale privesc în toate vitrinele sau stau comod la discuţii pe terasele din jur. Orăşelul este plin de galerii de artă cu vânzare, fiind un cunoscut loc de întâlnire a artiştilor tineri de pretutindeni pentru un timp de priete-nie, relaxare, creaţie. Se cunosc după vestimentaţia fistichie, aranjat artistic să bată la ochi de departe, vor-besc degajat gesticulând ca la teatru, auzim franceză, germană şi australiană. Ce plăcuţi, ce divertisment spontan, neintenţionat realizează în jurul lor, pentru că aşa sunt firile artistice. Plecăm la plaja cea neagră, ce se află chiar la capătul nordic al insulei, fiind înconjurat de înalţi pereţi stâncoşi şi o pădure în mare pantă până în plajă. O vedem de sus, e neagră ca smoala şi valuri-le mici îndată ce o ating se înnegresc imediat. E de ne-asemuit. Nu se poate coborî la ea cu maşina, doar pe jos prin pădurea cea abruptă, timpul nu ne permite, aşa că ne mulţumim cu cât am văzut şi fotografiat.

La întoarcere intrăm la Pu’ukohola Heiau ce es-te un National Historical Park. Cel mai mare şi impor-tant parc istoric naţional din Hawaii legat de numele unificatorului arhipelagului într-o singură monarhie: Kamehameha cel Mare în 1810. Când s-a născut Kamehameha în 1758, aici în partea nordică a acestei insule, pe cer a apărut o stea stralucitoare cu coadă ca să vestească hawaiienilor că s-a născut un marele lor conducător, unificatorul ce le va aduce pacea cea binefăcătoare. Aceasta este istoria hawaiienilor, nu un fragment plagiat, ala Ponta, din biblia creştinilor. Este doar o altă simplă coincidenţă, ca atâtea şi atâtea din toate timpurile, ce ne demonstrează că oamenii, inde-pendent unii de alţii, despărţiţi de mari distanţe, pot

90

plăsmui naraţiuni asemănătoare despre personalităţile lor. Chiar a fost la naşterea lui Kamehameha – înseam-nă Singuraticul - o cometă pe cer, care după astronomi ar fi fost Cometa lui Halley, şi chiar le-a adus pacea cea binefăcătoare, pentru că unindu-i sub conducerea lui şi a urmaşilor săi au încetat războaiele fratricide de-a lun-gul monarhiei hawaiiene ce a durat până în 1893, când americanii cei democraţi au anexat prin forţă arhipela-gul Hawaii Statelor Unite. Kamehameha, fiu al unui ma-re şef, a început de mic educaţia de a deveni conducă-torul luptătorilor, dezvoltându-se foarte bine fizic, deve-nind curajos, rezistent şi învingător în toate luptele şi războaiele de unificare pe care le-a dus. În 1779, îm-preună cu unchiul său, ce era conducătorul şi proprieta-rul părţi de sud a Marii Insule, au fost în Golful Kealakekua unde au ancorat cele două corăbii ale că-pitanului Cook. Tânărul Singuratic a observat cu multă atenţie pe aceşti haoles, a fost acolo şi la acea încăie-rarea dintre hawaaiieni şi marinarii englezi, ce s-a în-cheiat atât de tragic de ambele părţi. În urma acestei înfruntări, în care a fost omorât şi căpitanul Cook, băş-tinaşii au constatat, spre marea lor surprindere, că haoles sunt la fel de muritori ca ei şi astfel mitul nemuri-rii lor a luat sfârşit, iar următorii corăbieri ce se pripă-şeau prin golfurile lor au fost priviţi şi primiţi cu suspici-uni, considerându-i de la început nişte intruşi primejdi-oşi. Kamehameha a primit din partea unchiului său par-tea nordică a Insulei Mari şi organizându-şi cu pricepe-re luptători şi războaiele a reuşit să cucerească şi să unească, sub conducerea sa, insulă după insulă din arhipelag cu excepţia insulei Oahu şi părţii de sud a Insulei Mari. Primul război insular cu cei din sud a fost nedecisiv, dar Kamehameha nu a renunţat la ideea uni-ficări întregului arhipelag, pregătindu-se de un nou răz-boi a consultat şi un recunoscut înţelept profet, care i-a

91

spus: vei învinge, dar mai înainte trebuie să ridici un mare heiau (templu) zeului Ku – zeul războaielor, ca acesta să fie de partea ta. Kamehameha a primit sfatul iar înţeleptul profet a devenit arhitectul marelui templu, cel mai mare din tot arhipelagul Hawaii. Acum îl privim, este într-adevăr impunător ca mărime, formă şi con-strucţie. Aşezat pe o culme înaltă, are o lungime de 75 de metri şi o lăţime pe jumătatea lungimii, înconjurat din trei părţi de un zid, tot din lavă, înalt de şapte metri. Partea dinspre ocean e deschisă şi coboară în trei tera-se largi. Dimensiunile şi formele sale se armonizează perfect, fiind o structură arhitectonică unică şi uimitoare a întregii Polineziei din secolul XVIII-lea. Trebuie nea-părat adăugat ca la construcţia lui au lucrat un an de zile mii de băştinaşi, ce formau un lanţ de kilometri în-tregi pentru a trece bucăţile de lavă din mână în mână de la marginea oceanului până pe această culme. Ce măreaţă realizare pentru un anumit scop, pe care Kamehameha l-a atins. Când grandiosul heiau a fost terminat, Kamehameha a avut un plan, a invitat condu-cătorul părţii sudice a Insulei Mari, care îi era verişor, că împreună cu tot anturajul său să vină la un mare cere-monial religios la noul templu. A fost un gest frumos, dar într-o cursă fatală, istoria civilizaţilor, şi necivilizaţi-lor, europeni e plină de asemenea cazuri. După ce falşii amfitrioni au măcelărit aproape pe toţi invitaţi lor, corpul verişorului a fost dus în templu şi a fost oferit ca princi-pal sacrificiu zeului Ku. Toţi zeii din mitologia hawaiiană au fost alături de Kamehameha şi i-au sfătuit pe cei rămaşi în viaţă, din sudul insulei, să pună armele lor la picioarele celui, căruia la naştere pe cer a apărut o stea strălucitoare cu coadă fiindcă numai aşa vor rămâne în viaţă şi pacea se va instala definitiv pe Insula Mare. Şi a fost bine că au ascultat zei. Pe cei din Oahu i-a în-frânt printr-o strategie demnă de mare conducător, du-

92

pă care a şi fost numit Napoleonul din Hawaii, iar cei din Insula Kauai au renunţat la opoziţie, la război şi prin tratative s-au alăturat noii monarhii în care pacea a domnit pe toată perioada descendenţilor din Kamehameha cel Mare. Zeul Ku a devenit zeu paşnic, patron al bunăstării şi pădurilor în care umbla de unul singur, de plăcere.

Pu’ukohola Heiau, considerat şi amenajat ca National Historical Park, ne-a înfăţişat o pagină deo-sebită din istoria hawaiienilor, cu foarte multe puncte comune din istoria europenilor de care nici nu au auzit până în secolul XVIII-lea, dar putem deduce că omeni-rea, acum răspândită pe toată planeta, are gene comu-ne de la începutul speciei sale. Polinezienii au venit din Melanezia şi Micronezia iar cei de acolo din Indonezia, care la rândul lor plecaseră de pe marele continent Euro-Asiatic cine mai ştie de când. O fi uitat şi creatorul când a făcut-o şi pe pe a noastră, printre atâtea şi atâ-tea altele pe alte planete din univers. Noi, doar cu uimi-re, zicem aşa într-o doară ce de timp, ce de generaţii şi totuşi au păstrat genele începutului

Pe lângă aceste repetate uimiri şi întrebări, ne impresionează cu câtă grijă păstrează americanii rezer-vaţiile naturale şi vestigiile istorice de-a lungul teritoriilor lor ce formează Statele Unite, acum. Cele mai grozave rezervaţii naturale le numesc National Monument, du-pă care urmează National Park iar locurile cu trecut istoric deosebit sunt National Historical Park sau dacă sunt mai mici numai National Historical Site. Toată consideraţia faţă de ei, un exemplu este şi acest loc pe care ne aflăm, ce are parcare marcată şi grup sanitar întreţinut în exigente norme igienice, un centru de pre-zentare cu pliante, cărţi şi ghizi. Afară toate traseele sunt bine amenajate, asfaltate, indicatoare şi panouri explicative, bănci.

93

Fără să vreau îmi vine în minte cele din România, ce se află într-o neglijenţă cumplită, atât din indolenţă cât şi din rele intenţii, anti-româneşti. Sunt lăsate în de-gradare totală de către nepăsarea guvernelor post de-cembriste ce se împing unele pe altele să ajungă la guvernare doar să apuce ciolanele ţării.

„Tată, tată, gata, nu umbri captivanta ambianţa

în care ne aflăm! Noi ştim, ei ştiu, se spune, se scrie, ai scris şi tu, dar pe oportuniştii de la putere îi doare în olecran de România ca naţiune, ei sunt puşi pe căpătu-ială şi minciună, sunt vrăjmaşii patriei. Am văzut cum arată şi cum e prezentată Sarmizegetuza Ulpia Traiana, nici nu vreau să-mi amintesc, să compar cu ce am vă-zut noi prin alte ţări. Au desfiinţat ministerul turismului iar cultura românească au dat-o pe mâna unui veterinar ungur, care o tranşează la abator! Nu e de vină ungu-rul, el profită de laşitate şi josnicia aşa ziselor elite cul-turale de după decembrie 1989, a scriitorimii române care nu protestează că sunt conduşi de alogeni! Dă-i în sărăcie, hai ş-om mere.”

***

Dimineaţa ne-a îmbrăţişat caldă şi strălucitoare

pe terasa hotelului, unde am luat micul dejun şi am con-tinuat să vorbim de planul zilei de astăzi, în care vom merge în Hawaii Volcanoes National Park, unul din cele mai uimitoare şi atrăgătoare rezervaţii naturale ale Polineziei, având cel mai înalt lanţ vulcanic din Oceanul Pacific, fiind şi cea mai mare bază ştiinţifică de vulcano-logie. În mitologia polineziană, una dintre cele mai fru-moase mitologii ale omenirii, brodată cu multă înţelep-ciune, aici, în Kilauea Caldera se află rezidenţa per-manentă a stăpânitoarei tuturor vulcanilor Tutu Pele, o

94

zeiţă cu personalitate vulcanică sau blândă plină de afecţiune după împrejurări. Câteodată îşi ia o înfăţişare tânără şi frumoasă fiind şi zeiţa iubirii şi-a dansului, al-teori a unei bătrâne nevoiaşe ce iese în calea oameni-lor să vadă cum o înţeleg şi ajută şi după cum le este comportamentul faţă de ea aşa-i şi răsplăteşte. Este permanentă în conştiinţa hawaiienilor pentru că poate distruge şi în acelaşi timp să mărească insula sau să creeze alte insule. Timpul mitologiilor a apus, păcat, fiindcă ele ne duc la începuturile gândirii despre creaţia universului, a oamenilor, aşa cum peste sute de ani şi concepţiile noastre despre creator şi creaţie vor apune, vor fi doar nişte foste mitologii, unele chiar mai paupere în idei înţelepte, viabile decât cele din mitologia poline-ziană.

La început a fost numai întuneric, o infinitate fără formă, reproduc din memorie din cele citite în Geneza Polineziană, o adevărată comoară a gândirii omeneşti, şi din acest nimic fără formă a apărut ideea imensităţii timpului şi spaţiului, ce trebuiau cunoscute şi măsurate. Atunci, ideea din întuneric a format uterul universului şi lumina cu care s-a împreunat şi au dat naştere univer-sului şi vieţii. Pe cât de simplu pe atât de posibil. Şi numai după această geneză a universului, pământului şi a vieţii marii zei au fost născuţi! Kane cel mai mare dintre zei a fost primul născut, după aceia pe rând s-au născut zeul oceanului - Kanaloa, al muncii oamenilor – Ku, al agriculturii şi vindecării - Lono. Apoi au apărut marile spirite ale femeilor, Hina zeiţa fertilităţii şi a fe-meilor muncii, care a avut mai mulţi copii, printre care şi Pele (tutu este un mare apelativ de politeţe pe care i l-au acordat hawaiienii). Încet, în timp, din geneza poli-neziană a răsărit, ca un copac puternic cu multe crengi, mitologia lor. Şi nu greşim dacă o asemuim cu celelalte mitologii, în mod special cu cele europene, ce ne sunt

95

mai cunoscute, întrebându-ne de unde atâtea şi atâtea similitudini când au fost create la asemenea distanţe de timp şi spaţiu?! Să ne oprim numai la Pele, zeiţa fulge-relor şi-a vulcanilor, ce avea o soră mai mare Namaka, zeiţa oceanului, cu care a intrat în conflict pentru că i-a sedus bărbatul. Aceasta a fost Intrigă, conflictul ce a continuat cu desfăşurarea unei acţiunii impresionante, o confruntare pe măsura puterii dintre apă şi foc, aceasta este ideea de fond! Namaka a stins toate fulgerele şi vulcanii surorii sale, ba şi mai mult, a izgonit-o din insu-la lor natală. Pele s-a refugiat în Tahiti, dar furioasa sa soră, zeiţa oceanului a urmărit-o şi a stins lava şi focul ei. Învinsă şi de data aceasta, Pele s-a preschimbat în simplă polineziană şi a plecat cu o canoe spre Hawaii. Namaka urând-o de moarte pentru că i-a sedus bărba-tul, a continuat să o caute cu aprigă vrăjmăşie şi era pe urmele ei şi ar fi prins-o, dacă fratele lor mai mare, Kamoho, zeul vieţuitoarelor din ocean, nu ar fi ajuta-o pe mezină să ajungă mai repede în Insula Mare şi să se refugieze în Kilauea Caldera ce arunca cu toată puterea foc şi lavă de care Namaka nu a putut să se apropie, să le stingă şi s-a lăsat păgubaşă. De data aceasta a învins fulgerele, focul şi lava topită. O adevă-rată odisee în Polinezia!

De la hotel până Hawaii Volcanoes Naţional Park este doar o aruncătură de băţ de o sută de kilometri, pe şosea foarte bună, ce străbate un câmp de lavă, cu care ne-am obişnuit cum ne-am obişnuit cu preeria noastră iarna, apoi un şir de localităţi mici alternând cu plantaţii mari, bine îngrijite, de cafea, renumita cafea hawaiiană cu aroma de lavă polineziană! De aseme-nea, vedem pentru prima oară arbori de macademia nuts ale căror fructe arată ca nişte alune dar miezul are un gust cu totul şi totul diferit, foarte plăcut. Originari din Australia au fost aduşi în Hawaii în urmă cu o sută de

96

ani, după cum am aflat. Trecem pe lângă ferme mici cu tot felul de rumegătoare, printre care am văzut şi câteva zebre şi chiar un dromader, probabil, aşa de dragul di-versităţii. Ne îndepărtam de coastă şi şoseaua începe a urca printr-o vegetaţie luxuriantă întreruptă de câmpuri-le mai recente de lavă până ce indicatoarele ne anunţă ca am intrat în parc.

Oprim într-un vast câmp de lavă scursă, cândva, din erupţia vulcanului Mauna Loa ce are o înălţime de patru mii de metri şi, pentru că fumegă, este cu capul în nori aproape tot timpul. Sunt mulţi turişti pe acest câmp de lavă, se plimbă şi admiră cum din crăpăturile lavei, ce are duritate comparabilă cu a betonului, încolţesc seminţele de tot felul de flori şi plante, aduse de vânt. Răsar şi cresc cu cutezanţă şi ajutorul lui Kamapua, zeul ploilor şi al florei hawaiene, ce a fost în opoziţie cu Pele, dar asta nu i-a împiedecat să se iubească cu… foc după cum aflăm din mitologia hawaienilor. O, ce minunată sagă mitologică, aievea celor din vremurile noastre, când mulţi din cei ce se deosebesc şi se vrăj-măşesc ajung să se iubească cu patos!

După plimbarea pe câmpul de lavă ce te face să gândeşti altfel decât o faci în viaţa citadină, a urmat mare uimire vizitând Lava Tube – Nahuku, un tub lung de 125 de metri cu un diametru de 4-5 metri în interiorul lavei scurse din vulcanul Kilauea Iki. Are aproximativ dimensiunile unui tunel rutier, în pantă şi în curbă, cu intrare şi ieşire ce trece printr-o masă de lavă solidifica-tă, amenajat şi electrificat acum, când îl străbatem curi-oşi şi ne întrebăm oare ce forţe mecanice şi calorice au acţionat, şi cum oare au acţionat ca dintr-o revărsare mare de lavă să se formeze şi să rămână o asemenea formaţiune tubulară vulcanică. Nu ne putem da seama, rămâne să aflăm altădată explicaţiile de la vreun vulca-nolog. După un scurt drum ajungem la Kilauea Caldera

97

împlinindu-ne un vechi obiectiv de călătorii. Este gran-dioasă şi toate superlativele celor ce o privesc prima dată sunt insuficiente, rămânem inerţi în faţa imensului crater vulcanic ce fumegă abundent făcându-ne impre-sia unui coş de fum ce vine din centrul pământului, un-de un foc mare arde încă de la începutul planetei. Oahuuu!

„Cât e până în centrul pământului?” „E ceva, ceva mai mult de şase mii de kilometri!” „Atâta tot? Aşa-i de mică planeţica noastră, şi

atâtea minuni pe suprafaţa ei, plus fumul asta sulfuros ce vine pe un coş din miezul ei! Oare de ce o fi făcut creatorul vulcanii ăştia?”

„Ştii ce tată, las-o baltă, pune întrebarea asta de laic maliţios celor de specialitate. Hai să facem ceva fotografii şi pe urmă să facem Crater Rim Drive, arată interesant pe hartă.”

Am făcut multe poze cu aparatele cele mari cu teleobiective, dar când ne-am pornit pe circuitul căldării bariera drumului era lăsată şi încuiată, preventiv. Canti-tatea de gaze sulfuroase era ridicată. Ce ghinion, a tre-buit să renunţăm, ne-am întors şi am luat drumul ce coboară de la Visitor Center până jos la marginea oceanului, o diferenţă de peste o mie de metri, un drum colosal, un adevărat slalom printre cratere de vulcani stinşi de mult, doar vreo două mai fumegau muribunde, mai la distanţă. Să străbat acest drum atât de frecven-tat de călători din toată lumea, Chain of Craters Road, a fost o veche dorinţa a mea, din 1984, când aici a fost un mare cutremur urmat de puternice erupţii, de câteva zile, a doi vulcani deodată, premieră a secolului, pe ca-re am urmărit-o câteva zile la rând la televizor color în Canada. A fost ceva extraordinar, o cantitate imensă de lavă ce s-a scurs în evantai spre ocean, acoperind şi o întreagă aşezare, nefiind victime fiindcă misiunea de

98

salvare a fost excepţional de promptă şi eficientă. Lavă a trecut peste şoseaua asfaltată şi s-a vărsat în ocean ce a început să fiarbă. Priveam fascinat atunci ecranul şi nu-mi venea să cred că e posibil un asemenea spec-tacol de forţe între lava incandescentă şi valurile ocea-nului. Acum mi-am împlinit şi această dorinţă de pere-grin; stau pe acea şosea în faţa barierei de lavă rece, care la picioarele mele e de vreo treizeci de centimetri, dar în continuare, treptat, urcă până la vreo doi metri înălţime, obstruând definitiv şoseaua şi devenind un mare punct turistic. Localitatea nu s-a mai refăcut, e prea devreme, nu mai este acel mediu din trecut. Fa-cem fotografii, toţi turiştii fac fotografii, pentru că aceas-tă amprentă definitivă de lavă a devenit un punct turistic de mare atracţie în Hawaii.

La întoarcere ne mai oprim încă odată la Kilauea Caldera să privim şi să ne luam rămas bun de la Tutu Pele. Această măreţie vulcanică, copleşitoare şi ame-ninţătoare, a dat naştere unei mitologii originală, iar mie îmi plac mitologiile pentru că sunt interesante forme de gândire şi plăsmuire a lumii cu mult, mult înaintea lumii noastre de astăzi, în care vieţuim haotic într-o aglome-raţie şi acceleraţie cumplită ce ne răpesc timpul şi multe din sensurile firii libere. Aici, în acest parc, în care pla-neta încă se formează şi deformează după capriciile zeiţei vulcanilor, e un sanctuar în care te regăseşti, trăind altceva decât zilnicul din care venim, aici eşti parcă la porţile universului în formare. Ne întoarcem, fără grabă, să luam cât mai multe imagini cu noi. Stop! Oprim să treacă o gâscă autohtonă cu trei boboci, e Nene, gâscă emblemă a Insulei Mari, descendentă dintr-un cârd de gâşte migratoare, rătăcite sau purtate de nişte vânturi puternice pe această insulă cu mii de ani în urmă şi de atunci şi-a pierdut instinctul migrator. Nu mai zboară, nu o mai interesează mediul acvatic, e

99

absolut o terestră liniştită ştiindu-se protejată ca em-blemă a arhipelagului, merită. O privim prin parbriz cum trece liniştită şi ne dăm seama cât de mult seamănă cu gâştele canadiene din multe punte de vedere, ornitolo-gii chiar susţin această teorie. Toate maşinile din ambe-le sensuri s-au oprit, trece Nene cu trei boboci! Avem senzaţia că suntem în paradisul Naturii, mai frumos, bogat şi real decât cel de prin cărţi. Veniţi şi vă veţi convinge. Ce clipă ancestrală, trecătoare odată cu Ne-ne, după care toţi calcă acceleraţia, la asta trebuie să ne pricepem de vrem să supravieţuim în civilizatul nos-tru infern…

Am mai oprit, când şi cum am dorit, ajungând abia seara la hotel şi, după ce parcăm, intrăm direct în restaurant. Lume multă din toate părţile, de toate feluri-le, bea, mănâncă şi discută degajat, fără cea mai mică senzaţie de incomodare sau disconfort, un local de bu-nă dispoziţie cu zâmbete, râs şi note de plată. Este tipic babilon nord american, îl ştim şi ne-am acomodat de mult şi bine cu el. Dar de data asta, după ziua de as-tăzi, curios ne vine în minte vremea când vechea religie a hawaiienilor, Kapu, nu permitea ca femeile să mă-nânce împreună cu bărbaţii! E scris, se ştie, femeile nu mâncau cu bărbaţii, cu ei doar trăiau şi se culcau îm-preună, se mulţumeau cu această minimă dar esenţială libertate naturală. Kapu or taboo era mai mult decât o mitologică religie, care ne-a însoţit întreaga zi printre vulcani, era un sistem sacru, foarte rigid prin interdicţiile sale: cei ce nu le respectau plăteau cu viaţa. Adevărat. Nici nu bănuim, nici nu vrem să ştim, în atmosfera acestui restaurant, câte victime a făcut Kapu prin inter-dicţiile sale de-a lungul sutelor de ani. Alt taboo: femei-le nu aveau voie să mănânce banane sau porc, pentru o gură de banană îşi pierdea viaţa. Şi acum în jurul nostru bărbaţii şi femeile la mese mănâncă împreună,

100

orice de la porc la banane. Să le fie de bine, dar în ur-mă cu două sute de ani, noi toţi de aici am fi sacrificaţi pe altarul lui Kane, zeul suprem, de către marii preoţi, Kahuna. Sacrificiul se desfăşura ca un mare ceremoni-al al morţii, pe care marele preot Kahuna şi ajutoarele lui îl făceau într-un ritual de chinuri şi groază ce se în-tindea pe o jumătate de zi şi toate astea pentru o amă-râtă de banană, pe care şi cimpanzeii le împărţeau cu cimpanziţele lor, aşa din simpla afecţiune, bineînţeles nu în Hawaii ci în junglă, dar tot pe această planetă.

Doar în ultimele două sute de ani, două sute de rotaţii în jurul soarelui, s-a trecut, cu hopuri, de la taboo-ul hawaiian la cel global, la globalizare! Sistemul Kapu s-a perpetuat fără abateri sute de ani în Hawaii până la sosirea străinilor, haoles, ce or fi arătat ei palizi şi fără respiraţie dar nu respectau nici o interdicţie sacra din Kapu şi culmea, zeii nu-i pedepseau în nici-un fel. Această constatare a hawaiienilor a fost începutul sfâr-şitului ancestralei lor religii. Sub Kamehameha cel Mare, care respecta cu stricteţe Kapu, nimeni din supu-şii lui sau din străini nu ar fi îndrăznit nici cea mai mică aluzie la religia arhipelagului condus de el. Nu trebuie să argumentam de ce, doar să continuam ce s-a în-tâmplat după moartea sa. Kamehameha, care a avut douăzeci şi una de femei-soţii, probabil pentru aşa ceva nu era nici un fel de taboo, dintre care două sunt reţinu-te în istorie pentru că au iniţiat renunţarea la Kapu. Una era mama unuia dintre fiii lui, Liholiho, ce a fost lăsat de Kamehameha pe tronul regatului, numindu-l Kamehameha al II-lea, iar cea de a doua avea o mare influenţă asupra noului rege şi împreună au hotărât să renunţe, să nu mai ţină cont de Kapu, să poată mânca şi ele împreună cu bărbaţii lor, ceea ce mâncau şi ei. Şi într-o bună zi, devenită istorică, a anului 1820, Liholiho împreună cu soţia, mama şi anturajul lui au dat o mare

101

masă, în care femeile cu bărbaţii au mâncat împreună, pentru prima dată, porc cu banane! De la acest eveni-ment şi până la renunţarea totală la sacra lor religie nu a mai fost decât un pas pe care l-au făcut foarte repe-de. Au fost şi câteva opoziţii, dar fără succes în faţa reginei şi a soacră-si.

Femeile au învins, ele sunt întotdeauna învingă-toare fără să meargă cu armele-n mâini pe câmpurile războaielor, a luptelor, ele au alte arme, alte câmpuri. Ridicăm paharele.

Mergem la culcare, fără să mai povestim ce a urmat, doar concluzia: au sărit din lac în puţ, adică dintr-o dogmă religioasă în alta. Din ancestralul Kapu care te sacrifica pe loc dacă nu respectai cu obedienţă tot ce era tabu, în religia adusă de haoles cu care în-spăimântau pe toată lumea, o viaţă întreagă, cu judeca-ta de apoi în care erai aruncat în lavă dacă păcătuiai. Plus câte şi mai câte, de exemplu, dacă sub preoţii reli-giei Kapu, femeile puteau umbla topless, sub protes-tanţii misionari au trebuit să-şi ia rochii lungi şi închise la gât. Dar şi de data aceasta femeile au rămas învin-gătoare, oricât de lungii le erau rochile şi oricâţi nasturi încheiaţi aveau la gât, toţi nasturii au butoniere!

***

Sigur, am coborât şi până la cel mai sudic punct

al Insulei Mari, la Ka Lae, aşa de dragul palmaresului turistic din Hawaii, dar peisajul e exprimat doar de o vegetaţie arsă de Soare şi nişte pâlcuri de copaci mici şi torsionaţi, încăpăţânaţi împotriva vânturilor continue ce vin în forţă de pe ocean. Ţărmul e înalt şi dantelat în care valurile trosnindu-se se sparg asurzitor. În afară de acest tablou cu natură moartă şi valuri sinucigaşe şi o şosea bine asfaltată ce se termină cu parcări de o parte

102

şi alta, mai există o pădure metalică de mori eoliene pe care vânturile la învârtesc serios. Bună treabă, eu le admir şi le fotografiez pe care le văd, prin Danemarca şi California, prin Canada şi Suedia să le arăt conaţionali-lor mei, doar, doar le sună clopoţelul, fiindcă avem şi noi vânturi cu duiumul din Dobrogea până-n Carpaţi, plus şomeri ce se anchilozează de lene în loc să ridice mori eoliene şi la noi în ţară. Două ajutoare de şomaj ar putea fi un salariu pentru un constructor de eoliene, al căror produs aduc un venit naţional ce poate genera alte salarii, scăzând numărul de şomeri într-o ţară ca a noastră unde sunt atâtea încă nefăcute.. „La guvernele corecte, puse pe gospodărie şi bunăstare socială, vân-tul poate fi o mare sursă de venit în vremurile noastre!ˮ Florin mă claxonează, are dreptate îmi răcesc gura de-geaba, dar aşa-i place gurii mele, la temperaturi joase! Începe el alt subiect cu morile de vânt, de data aceasta cu cele ale lui Don Quijote. Mă prind imediat ce vrea să ţintească şi îl parez, degeaba, totul degenerează într-o confruntare de replici, ce ne ţin gura rece până în Honaunau.

PUUHONUA O HONAUNAU – NATIONAL

HISTORICAL PARK. Se află într-o zonă bogată în ve-getaţie de la cea florală, foarte diversificată şi nuanţat colorată, până la tot felul de arbori specifici acestui ar-hipelag, dar sunt şi plantaţii de bananieri, cafea şi macademia. E o zonă prosperă şi aşa a fost de la sosi-rea celui de-al doilea val de polinezieni în Hawaii pe canoe cu platforme, în urmă cu vreo şapte sute de ani, venind la propriu cu căţel şi purcel, cu trestie de zahăr şi banane, cu dovleci şi nuci de cocos. Erau mai vigu-roşi, activi şi agresivi impunându-se şi rămânând aici. Puuhonua înseamnă loc de refugiu şi de aici începe toată istoria. Acest nou val credeau mai mult în mana,

103

spirit al gândirii şi puterii, iar Kahuna – marele lor preot - avea cea mai multă mana şi a hotărât ca în acest golf, numit Honaunau, să fie un loc sacru, dar în acelaşi timp şi unul de refugiu pentru cei ce au încălcat canoa-nele religiei Kapu. La început, părea numai o mică re-formă a unei neclintite religii de sute de ani, dar în timp a dus la implicaţii majore, la sfârşitul ei. Preotul cu cea mai multă mana a reuşit să convingă şefii şi preoţii ce-lorlalte clanuri că dacă se vor atinge de acest golf şi refugiu vor fi pedepsiţi de zei cu erupţi vulcanice, lavă peste ei, cicloane şi tsunami. Prăpăduri înfricoşătoare care, oricum, erau la ordinea zilei în Hawaii la vremea aceia. Şi aşa au scăpat mulţi şi multe de-a fi sacrificaţi, pentru care preotul cu multă mana oficia rituale de ab-solvire a celor ce au nesocotit şi încălcat Kapu. Intere-sant şi semnificativ în istoria religiilor, pentru că un poli-nezian dotat cu multă mana a fost reformator de religie înaintea celor europeni, din anumite puncte de vedere. Din nou am fost cucerit de mana polinezienilor, pe care în acest caz o pot numi un exemplu de mare înţelep-ciune reformatoare.

Astăzi golful este reamenajat după cum au cre-zut istoricii şi arheologii că ar fi fost în urmă cu sute de ani când era Puuhonua, adică un fel te purgatoriu te-restru, de tip hawaiian. Este foarte frumos refăcut, o reală aşezare polineziană cu tot ce trebuia pentru con-ducătorii polinezienilor nou veniţi, templu pentru marele preot, locuinţele lor şi a refugiaţilor în golf străjuit de palmieri viguroşi. Ceea ce a rămas din acele vremuri sunt numai două vestigii. Întâi, este un zid de lavă înalt de trei metri, gros de cinci metri şi lung de peste trei sute de metri. O mică capodoperă arhitectonică care de sute de ani nu s-a degradat deloc, pentru că la con-strucţia lui au folosit o tehnică proprie de-a şlefui bucăţi-le de lavă pentru a se îmbina perfect. Toată lumea îl

104

atinge, admiră şi se fotografiază cu el în diferite poziţii, fiind un unicat printre marile ziduri construite de omeni-re. Al doilea, este templul lui Keawe, unde se păstrează oasele marilor şefi rămase neatinse în acest refugiu de-a lungul timpului, chiar şi atunci când au renunţat la religia Kapu şi au distrus statuile şi unele temple. Am petrecut mult timp aici şi datorită unei surprize. Noi doi acum, şi trei de la început, am vorbit între noi numai româneşte oriunde ne-am fi aflat şi astfel aici, sub pal-mierii golfului hawaiian, ne-a auzit o familie de români, din Iaşi, am făcut cunoştinţă şi ne-am întins la întrebări şi răspunsuri caracteristice în asemenea situaţie. O în-tâlnire întâmplătoare plăcută.

Înainte de-a părăsi acest refugiu istoric, fiindcă nu degeaba se numeşte naţional historical parc sau refuge, pentru cei ce au nesocotit tabuurile, am aflat că Queen Kaahumanu, soţia favorită a lui Kamehameha the Great, a fost o refugiată aici înainte de-a fi regină. Evrika, simple sunt explicaţiile evenimentelor dacă se cunosc adevăratele lor date! Încă odată se adevereşte că femeile inteligente, hotărâte, obstinate sunt întot-deauna învingătoare Hai la cină şi o sticlă de vin bun, avem pentru cine închina.

***

De acasă avem veşti bune, mai puţin cele des-

pre vreme. Nu comentăm, ştim şi unii şi alţii contrastul iernii de acolo cu al vremii frumoase de aici. În curând ne vom revedea bucuroşi. După telefon, tăcere, linişte, timp necesar minţii sa facă ordine în revolta gândurilor ce sunt supuse timpului altfel decât ar vrea ele.

„Mai avem două zile şi noapte înainte de-a pleca acasă. Cât de repede ne-au mai fugit frumoasele zilele polineziene.”

105

„Să ne dăm optimişti, mai avem două zile!! Mâi-ne mergem pe coasta estică a insulei, cea care impre-sionează prin vegetaţia ei tropicală, până în parcul Cascadei Akaka, în jurul căreia este o adevărată, gră-dina botanică naturală, omul turnând numai betoanele aleilor şi scările. Un alt paradis floral. Iar în ultima zi, dimineaţa, vom merge în Sate Park Kekaha Kai unde se face baie şi plajă, iar mai încolo în ocean se văd ba-lene ce fac tumbe de capul lor. Atât mai putem.”

Atât am si făcut. Coasta estică a insulei se deo-sebeşte total de cea vestică, parcă nici nu ar fi vulcani-că, cu toate ca cel mai mare vulcan din arhipelag Mauna Kea, de patru mii două sute de metri, nu s-ar afla doar la treizeci de kilometri de coastă. E o zonă mult mai populată, ce se ocupă de mică agricultură şi horticultura fructelor exotice, am gustat din toate. Cât priveşte plaja cu fundal oceanic a fost un adevărat ta-blou cu natură vie cu balene. A fost multă lume cu tot felul de ocheane, care le dădeau şi celor ce nu aveau ca să privească spectacolul balenelor. Ce apropiere şi simpatie spontană, pe care în acest cadru, le datorăm influenţei Naturii din Big Island, ce s-a ridicat din cen-trul planetei spre univers de la care a primit mana în toate.

Aşa gândim până la micuţul aeroport aşezat pe lavă, unde revenim la habitatul societăţii continentale. Zborurile spre Nord America, adică Statele Unite, Ca-nada, Mexic, pleacă seara aşa că se aglomerează pâ-nă la limitele agitaţiilor haotice. Sunt cu totul şi cu totul alte tablouri, cu natură moartă de bagaje cu etichete, paşapoarte şi bilete de tot felul. Apoi trecem la scanare, totul merge după tipicul cunoscut, până ce una dintre cele două linii de scanat călătorii devine out of work! Adică defect, dar exprimat în american slang, deşi dacă te uiţi prin dicţionare găseşti: defect = defect şi jargon=

106

jargon, cărora americanii preferă a-i spune slang, se pronunţă cum se citeşte, dar asta nu are importanţă acum, când tot procesul de control s-a redus la jumăta-te. Stăm liniştiţi în continuare la rând fiindcă am fost temperaţi prin megafoane că nici un avion nu pleacă până nu-şi ia toţi călători, avem o noapte întreagă la dispoziţie. Mai au rost comentarii irascibile? Deloc şi după trei ore de stat în picioare la rând iată-ne legaţi de scaunul avionului. Nu mai este nici-un loc liber în avio-nul spre Vancouver. Căpitanul avionului, în numele echipajului, ne urează un welcome la bordul avionului îşi cere scuze pentru inconvenience, adică inconveni-enţă, şi ne asigură că va scoate întârzierea până la Vancouver, chiar dacă e noapte, totul este să fie stele pe cer să aibă după ce să se orienteze, el fiind descen-dent polinezian. Mai mult decât o asemenea garanţie nu mai avem nevoie decât de fiecare cu steaua lui.

Aloha Big Island, şi închidem ochii. Când am aterizat la Vacouver ploua cu stropitoa-

rea, inima mi s-a făcut cât un purice, cum o fi pilotat avionul fără urme de sclipiri stelare de orientare? La ieşirea din avion, căpitanul cu frumoase trăsături de polinezian, îşi lua jovial la revedere de la călători. M-am oprit şi l-am întrebat cum ajuns la Vancouver fără să aibă stele după care să se orienteze.

A fost astral: „După ploaie, numai la Vancouver ploua tot timpul! Have a nice day.”

Ne-am anunţat la Winnipeg că am ajuns intacţi pe continent şi am întrebat cum e vremea acolo. Răs-punsul a fost tipic de prerie canadiană: „OK, o să ve-deţi, vă aşteptam cu hanoracele cele groase.” Era clar.

Decolăm, e a cincea decolare a acestei călătorii. Ajunşi deasupra plafonului de nori, plutim lin printre ra-zele soarelui spre preeria canadiană acoperită de un strat gros de zăpadă. Între unde am fost şi unde ne în-

107

toarcem este o mare diferenţă de climă. Venim încăr-caţi de energii pozitive, poate şi cu mai multă mană. Ne simţim relaxaţi şi mulţumiţi, până ce căpitanul ne strică beatitudinea cu starea vremii la Winterpeg cum i se mai spune oraşului nostru de rezidenţă.

La Winterpeg e frig, bate vântul şi ninge. Acolo vom ateriza.

De fapt am aterizat în mijlocul unei furtuni de ză-padă după cum ne-a scuturat avionul ale cărui aripi pur şi simplu fluturau dându-ne fiori.

Respect căpitanilor de avioane ce aterizează şi decolează iarna la Winnipeg.

108

VARA RĂZBOAIELOR MARI Eram la volan, când la radio am auzit un comen-

tariu despre împlinirea a o sută de ani de la începutul Primului Război Mondial. Era un comentariu plat, o um-plutură a zilei de 28 Iulie 1914, când Austro-Ungaria a tras prima salvă de tunuri a începutului unui război cum nu a mai fost, unul mondial. Crainica citea cu o voce dezinteresată, monotonă ca roţile neunse a unui car cu boi pe un drum cu praf de vară de o palmă. O auzeam tot mai slab şi îndepărtată, la fel ca pe un car hodorogit ce se pierdea de-a lungul drumului, pentru că în mintea mea se auzeau tot mai tare tobele evenimentelor acelui război.

Eu nu am trăit acel război, bunicii mei l-au făcut şi a rămas încrustat în ei pentru tot restul vieţii lor. Bu-nicu’ Aurel, tatăl Mamei, era cătană la împăratul Franz Iosiph şi, îndată ce italienii au declarat război Austro-Ungariei, a plecat cu divizia lor pe front tocmai în Slo-venia unde s-a desfăşurat Soska Fronta, cum l-au nu-mit slovenii, majoritari acolo, dar parte a Austro-Ungariei, cunoscut în istorie ca Isonzo Front ce a durat continuu trei ani având ca singur rezultat o jumătate de milion de morţi şi răniţi în total. Un iad în tranşee, spu-nea Bunicul Aurel, din care a scăpat ca s-a rugat tot timpul, spre deosebire de celălalt bunic, tata Tatei, care a scăpat „că avusei zâle”. A scăpat cu viaţa, dar a fost grav rănit, pierzându-şi un ochi. El povestea mult mai mult despre război; despre ofiţeri şi soldaţi, despre cum trecură ei Carpaţii şi cum îi bătură ei pe boanghine, la început, că pe urmă îl răniră şi-l lăsară la vatră. Eram copil şi când îl ascultam cum povestea aveam impresia că de aia ne-au bătut, la urmă, nemţii, pentru că nu mai

110

era el în faţa lor. Pe urmă m-am luat cu şcoala, cu car-telele de pâine şi ulei, cu învăţatul limbii ruse cântând, cu istoria şi geografia URSS-ului, adică uniunea repu-blicilor socialiste sovietice, învăţând toate realizările şi biruinţele lor. Noi doar aplaudam puternic, scandam lozinci şi manifestam pentru ei. E drept că între timp am aflat cum ne-au luat ruşii Basarabia, ungurii s-au crezut stăpâni pe Ardeal, austriecii au luat o parte din Moldova lui Ştefan cel Mare şi i-au zis Bucovina, dar noi tăceam, aplaudam, scandam şi manifestam, în frunte cu Dej, Ana Pauker şi Laszlo Luka. Pe urmă am aflat tot mai multe despre istoria noastră cea de toate zilele, cea adevărată, dar numai prin grai viu, în şoapte.

Abia în 1980, când am ajuns aici, în vestul sălba-tic al Canadei, am început să citesc pagini din istoria românilor ce ne-au fost ascunse, interzise în România. În 1984, A.R.A. (Academia Româno-Americană, al că-rei membru asociat eram) a editat la Davis - California Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre – de Vlad Georgescu şi mi-am comandat şi eu volumul. Am fost bucuros când l-am primit şi l-am citit cu încor-dare şi nesaţ. Îl răsfoiesc şi acum, când memoria nu mai poate duce pe toate pe care i le-am pus în cârcă, dar ştiu că în această istorie toate sunt clare şi la locul lor. Pe urmă am citit şi alte cărţi de istorie, pentru că le scria într-un stil personal, reuşind să sistematizeze esenţialul în aşa fel încât evenimentele decurgeau con-tinuu pe o albie logică. Pentru mine, cititorul de istorii, Vlad Georgescu rămâne un foarte bun istoric român şi nu m-au interesat ţesăturile împletite, două pe faţă, do-uă pe dos, în jurul carierei sale, de la cercetător istoric al Muzeului de Istorie Româno-Rus din Bucureşti până la director al secţiei române de la Postul de Radio Europa Liberă din Munchen. Regret că a sfârşit atât de tragic, cunosc semnele şi evoluţia unei tumori cerebra-

111

le, este o tortură a minţii şi sufletului, iar în ultimile luni rămâne doar o inimă care mai bate într-un corp decapi-tat de percepţie, inteligenţă şi cultură, în cazul lui de o vastă cultură. Se consideră, de către apropiaţii săi, că acest sfârşit a fost indus de braţul lung al revoluţiei. Se prea poate, având în vedere că de peste patruzeci de ani dictatura comunistă, instalată cu forţa în România, se preocupa intens şi criminal de anihilarea inteligenţei şi culturii naţionale româneşti.

Vlad Georgescu, în istoria sa, scriind despre România în Primul Război Mondial, face un sistemati-zat şi edificator preambul al dorinţei românilor de între-gire pe vechea lor vatră dacică. Începutul acestui pre-ambul, numit elocvent naşterea conştiinţei naţionale, îl atribuie munteanului de origine transilvăneană Naum Râmniceanu la începutul Secolului XIX –lea, la care s-a alăturat imediat transilvăneanul bucovinizat I. Budai Deleanu. După un sfert de veac au vorbit şi scris des-pre unirea celor trei principate A.C. Golescu-Albu şi Ion Câmpineanu. Apoi a urmat valul revoluţionarilor paşoptişti, care în Mai 1848, la Blaj, au proclamat, prin-tre voinţele lor, şi noi vrem să ne unim cu ţara! Ter-menul de România Mare a fost creat de Dinu Brătianu în 1852 şi de atunci s-a răsfrânt continuu şi tot mai pu-ternic în mintea şi sufletul românilor, fiind absolut firesc din punct de vedere istoric, geografic, demografic. În 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, Xenopol a ţinut un însufleţit discurs despre marea şi inevitabila unire. Apoi la Bucureşti a apărut Liga Culturală ce a sprijinit ideile unirii ale ardelenilor români, la care s-a alăturat şi Partidul Liberal, chiar şi unii conservatori, cu excepţia unora care nici nu mai trebuie menţionaţi. În timpul ce-lor doi ani de neutralitate, liberalii au avut întâlniri cu reprezentanţi ai Antantei care le-au promis sprijin militar şi satisfacerea cerinţelor de unire după încheierea răz-

112

boiului. Războiul românesc pentru unire a pornit cu mult elan şi succese împotriva Austro-Ungariei până la apa-riţia celor două armate germane şi a încă două armate inamice: turcă şi bulgară. Vlad Georgescu subliniază buna ţinută combatantă a Armatei Române, nerespec-tarea promisiunilor făcute de aliaţi la începutul războiu-lui şi mai ales dezastrul bolşevic, când ruşii din aliaţi devin inamici, şi astfel Moldova la sfârşitul Anului 1917 era încercuită numai de armate duşmane, ofensive.

Într-o istorie a românilor „de la origini până în zi-lele noastre” de numai patru sute de pagini, Vlad Geor-gescu a trebuit să se limiteze la numai opt pagini des-pre marele război, aşa că am cercetat şi alte surse en-glezeşti, la vremea aceia, încă, citeam cu dicţionarul lângă mine.

***

Este adevărat că în zilele noastre omenirea e din

ce în ce mai puţin interesată de istorie, datorită preocu-părilor societăţi noastre avansate (?!!) suprasolicitată în aglomeraţia ei, de competiţia ei, reală sau fabricată, nu prea ne mai lasă timp să privim înapoi prin istoriile tre-cute. Şi totuşi, cu cât ne trece timpul fiecăruia, mulţi dintre noi ne oprim din vâltoarea zilnică şi ne aducem aminte de istoriile străbunicilor şi bunicilor, ale neamului nostru şi ale altora, ce s-a schimbat de atunci, întrebându-se cum şi de ce, şi aşa se trezesc că pun mâna pe o istorie sau alta. Pe lângă această cale spre istorie, mai sunt destui ce ştiu şi cred că, într-adevăr, citind istorie trăiesc şi anii ei, ceea ce e mult mai mult decât viaţa lor de toate zilele.

Citind istorie trăiesc şi anii ei. Trăiesc anii bunici-lor mei, ce au fost soldaţi ai Primului Război Mondial început dintr-o scânteie (!?!). Tot timpul sar scântei,

113

dar numai unele sunt alese de cei ce conduc lumea să declanşeze un război, şi odată cu începutul Secolului XX puterile europene căutau cu luminarea aprinsă o scânteie ca să mai înceapă un război mare, nu doar încăierări balcanice. Şi au ales-o pe cea din 28 Iunie 1914 din Saraievo, Bosnia-Herţegovina, ce făcea parte din Austo-Ungaria la acea vreme.

Gavrilo Princip, un tânăr sârb de 19 ani, a reuşit să-l asasineze pe prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, şi pe soţia lui, Prinţesa Sophia. Aceată scânteie a fost pretextul războiului mondial. Tot de prin istoria, auzită şi citită, ştim că după Revolu-ţia din 1848, atentatele la capetele încoronate sau la cele ce urmau să fie încoronate erau la ordinea zilei, o modalitate de încercare de rezolvare a marilor nedrep-tăţi sociale. Să nu dăm o lista întreagă, să menţionam doar atentatul asupra Împăratului Franz Iosiph şi asasi-narea soţiei sale, Sisi, sau adevărul despre sinuciderea fiului lor, Rudolf.

Cine a fost Gavrilo Princip şi de ce a făcut parte din conspiraţia împotriva viitorului moştenitor al tronului Austro-Ungar? Cel mai bine îl caracterizează propria sa declaraţie de la proces: „Eu sunt un naţionalist yugoslav, ce năzuiesc la unificarea tuturor yugoslavilor şi nu-mi pasă ce formă de stat va fi, dar trebuie elibera-tă de Austria”. Acesta a fost ţelul vieţii sale din moment ce Bosnia şi Herţegovina au fost anexate Austro-Ungariei, în 1909. Era elev la un gimnaziu din Saraievo când, în 1912, a fost exmatriculat pentru că a manifes-tat împotriva autorităţilor austro-ungare. A plecat pe jos la Belgrad, un drum de aproape 300 de kilometri, ca să se alăture Mâinii Negre, cea mai conspirativă organiza-ţie sârbă anti-otomană şi anti-habsburgică, ungurii fiind consideraţi numai jandarmii josnici ai habsburgilor. Iniţi-al, Gavrilo Princip a fost respins din punct de vedere

114

fizic, dar văzându-l atât de determinat a fost acceptat şi trimis într-un centru naţional secret de pregătire parami-litară.

Când s-a anunţat în Saraievo vizita înaltului cu-plu habsburgic, cei şapte tineri naţionalişti erau deja pregătiţi şi i-au aşteptat de-a lungul traseului ca să-i asasineze. Pe cât de mare era misiunea la care se an-gajaseră voluntar, tot pe atât de puternică era tensiu-nea şi emoţiile care îi stăpânea. Aşa se face că primul conspirator nici nu a mai avut tăria să apese pe trăgaci, şi coloana celor şase maşini a trecut mai departe. Al doilea a aruncat o grenadă asupra maşinii în care se afla Franz Ferdinand şi soţia sa, şoferul a sesizat şi a accelerat aşa încât grenada a explodat în următoarea maşină, rănind ocupanţii şi câţiva privitori din schijele grenadei. Panică totală, tânărul atacator a înghiţit o capsulă de cianură şi a sărit în râu în ideea de-a se sinucide ca să nu cadă în mâinile poliţiei. Destinul nu a fost de partea vreri sale, capsula de cianură era expira-tă, deci fără efect, iar apa râului era foarte mică aşa că a fost imediat prins. Ceilalţi cinci nu au mai putut să acţioneze datorita vitezei convoiului şi panicii de pe tra-seu. S-au retras decepţionaţi. Părea un atentat eşuat şi, să zicem din nou, că destinul a vrut altceva. După re-cepţia, care de fapt nu a mai avut nimic din ceea ce fusese pregătit, Franz Ferdinand a hotărât să meargă la spital să se intereseze de stare celor răniţi din anturajul lui. Ideea sa a fost imediat interpretată ca un gest de înaltă ţinută monarhică, s-a pregătit un traseu ocolitor şi au pornit spre spital. Ce trist e când o hotărâre este învinsă de o întâmplare - Publilius Syirus. La o intersec-ţie, şoferul a luat un viraj greşit, a realizat, a oprit ca să întoarcă, dar exact acolo, absolut din întâmplare se afla Gavrilo Princip, care automat a scos pistolul şi de la nici doi metri i-a împuşcat mortal pe amândoi viitori mo-

115

narhi. Imediat a luat pastila de cianură, dar şi a lui a fost expirată, atunci a vrut să se împuşte, dar cineva i-a prins puternic mâna, a ameţit. Totul a fost o clipă de clipă, surprinzătoare, încât pe Gavrilo Princip nici emoţi-ile nu au mai avut timp să-l cuprindă, abia pe urmă şi de altă natură. A fost Duminică, 28 Iunie 1914.

În 28 Iulie Austro-Ungaria, având pretextul mult aşteptat, a dat un ultimatum formal şi a început războiul de pedepsire a Serbiei. Ce nesocotinţă de cap senil încoronat, ce nenorocire mondială, când prinţi moşteni-tori de tron imperial se găseau pe toate drumurile Austriei! Ce de capete încoronate şi-au declarat război unii altora, în câteva zile, de parcă dăduse strechia în ele. Dăduse de mult, acum îi mânca pielea şi-i lovise nebunia de-a mai împărţi încă odată lumea, în care fie-care să apuce o halcă mai mare. După patru ani de strechie, a celor mai încoronate capete imperiale, satu-raţia de război mondial şi epuizarea a adus sfârşitul, în care cei ce se credeau mari învingători de la început au fost învinşi. Nu e de vină Gavrilo Princip, el a fost doar scânteia aleasă de capetele încoronate ca să înceapă marele război.

Gavrilo Princip fiind numai de 19 ani, după legile imperiului habsburgice nu putea fi condamnat la moar-te, doar la închisoare pe viaţă. Ştim, tot din istorie, că sunt mari diferenţe de condamnări, unele se termină în sala de judecată şi altele continuă în închisori, mai ales cele politice. Gavrilo Princip a fost încarcerat în Boemia, în condiţii bestiale, a făcut o tuberculoză cu evoluţie rapidă, pulmonară şi osoasă, o formă galopan-tă cum se numea la vremea aceia. Într-un moment avansat i-au amputat şi un braţ, degeaba. Era braţul cu care a comis asasinatul şi bineînţeles s-a interpretat prin prismele credinţei creştine. Când a murit înainte de-a se termina războiul, mai avea doar 40 de kilogra-

116

me atât de mult l-au denutrit. L-au înmormântat într-un loc ascuns. Mult mai târziu, unul din gardieni, un ceh, a dezvăluit locul şi a fost deshumat, era de acum doar un schelet friabil căruia îi lipsea mâna şi antebraţul. L-au reînhumat la Saraievo.

Şi acum o altă pagină care ne demonstrează de ce suntem în stare noi, cei de pe cel mai civilizat şi avansat continent, cum ne luptăm noi şi cu morţii, nu numai cu viii. În timpul războiului, al cărui pretext, nu cauza, a fost Gavrilo Princip, casa în care a locuit în Saraievo a fost distrusă de către cei rămaşi fără de acel prinţ moştenitor, cu toate că după ce a murit împăratul s-a găsit alt împărat. Împăratul e mort, trăiască împăra-tul! După război, într-adevăr yugoslavii s-au unit cu toţii într-un singur stat aşa cum năzuise Gavrilo Princip şi, imediat, i-au reconstruit casa şi au făcut-o muzeu. În 194, Germania a invadat Yugoslavia iar Saraievo a de-venit parte a Croaţiei, stat independent, şi fiind croaţii mai catolici, superiori ortodoxului Gavrilo Princip, i-au dărâmat casa, să se şteargă ceva din Istorie, necunos-când axioma că din istorie poţi ascunde, pentru un timp, evenimente sau personalităţi, dar nu le poţi şterge. Du-pă terminarea şi celui de-al Doilea Război Mondial, Croaţia a reintrat ispăşită sub dictatură comunistă a lui Tito iar casa lui Gavrilo Princip a fost din nou refăcută în muzeu, un timp. Acum, recent, în războiul pentru scindarea Yugoslaviei în părţile de dinaintea primului război, era de aşteptat ca să nu mai rămână nici casa lui întreagă. Jos cu ea, doar la proces Gavrilo Princip a spus: „năzuinţa mea este ca toţii yogoslavii să fie uniţi într-un stat”, ceea ce nu mai era politicaly correct după 1990. Acum, datorită grijii militare a Statelor Unite au ajuns şase state mititele, dar fericit de democratice, la fel cum a fost şi prima femeie secretară de stat, Made-leine Albright.

117

***

Proprietarul editurii Coresi domnul Nicolae

Constantinescu, un om deosebit şi recunoscut în Exi-lul Romanesc, aşa se numeau atunci, între 1940 şi 1989, românii care au scăpat, cum au scăpat, din lagă-rul comunist şi au continuat să se manifeste împotriva dictaturii comuniste, puternic anti-românească în primul deceniu de după război, când ne-au distrus întreaga suprastructură naţională. Era legionar, codrenist, ce a plecat din România doar cu haina de pe el, dar fiind un spirit întreprinzător a făcut o bună avere în Europa apu-seană. Din averea făcută a cumpărat o tipografie, la Freiburg in Br. - Germania, pe care a pus-o la dispoziţia românilor, editându-le scrierile, editând cărţile culturii româneşti ce erau interzise în RPR (Republica Popula-ră Romînă, adjectiv cu î din i!) ce a devenit, odată cu Ceauşescu, RSR (Republica Socialistă România, sub-stantiv cu â din a!).

Nicolae Constantinescu a fost un mare patriot şi un binefăcător al românilor care doreau să citească ceea ce era interzis în ţară. Dânsul mi-a oferit Războiul de întregirea Neamului scrisă de Mircea Vulcănescu, interzisă în Ţară, pe care a editat-o în 1985 la Freiburg in Br. Locuia în Elveţia la Viganello, venea foarte des la Freiburg, unde ne-am şi cunoscut. Era foarte activ în exil, şi-a cheltuit o mare parte din avere pentru a da cărţi românilor, mai ales celor din generaţia mea, ce aveam un minim de cunoştinţe istorice, politice şi cultu-rale româneşti în bagaj. Un timp am fost şi în cores-pondenţă, pe vremea aceia eram cu toţii epistolari. Era un generos distinct, un Badea Cârţan cu un secol mai târziu, urmărit, ameninţat şi hărţuit de securişti prin oa-menii lor, fiindcă multe uscături erau şi-n exilul româ-

118

nesc. Târziu, când am aflat că s-a dus, mi-a părut rău şi din nou mi-a venit în minte, ceea ce îl mai rugasem, de mai multe ori, în trecut, pe Dumnezeul Nostru, al creşti-nilor, că nu trebuia să accepte ideea judecaţii de apoi, cândva în ceruri, ci trebuia făcută la sfârşitul fiecăruia aici, pe pământ, în faţa noastră a muritorilor de rând, să aflăm totul unii despre alţii, astfel am fi devenit mai buni creştini, cum a fost Nicolae Constantinescu.

Mircea Vulcănescu a fost o minte şi un caracter marcant al Secolului XX Românesc. În RPR şi RSR nu se vorbea în public despre el, nici în universitate sau academie, era un proscris, deci a fost omorât cu zile iar opera lui distrusă, interzisă. Abia, aici, în străinătate am aflat cine a fost Mircea Vulcanescu de la poetul, eseis-tul, scriitorul Horia Stamatu, care i-a făcut o prezentare academică autorului istoriei Războiului de Întregirea Neamului, binevenită pentru generaţia noastră, pentru posteritate. Mircea Vulcănescu a fost superior dotat intelectual şi şi-a însumat o vastă cultură de la cea lite-rară la cea sociologică şi filosofică. Cultura şi-a mani-festat-o oral fiind un remarcabil orator, conferenţiar, cadru didactic universitar, iar prin scris a lăsat o vastă operă de la poezie şi eseuri la studii religioase şi filozo-fice. A fost filosof, a avut sistemul lui filosofic pe care-l prezintă în scrierile sale „Despre spiritul românesc”, despre „Ethosul nostru” sau „Omenia ce presupune în primul rând incoruptibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului”. Originală şi superioară definiţie a omeniei. Ho-ria Stamatu scrie că era un creştin convins şi adânc iniţiat, dar respingea categoric amestecul creştinismului cu politica. Îmbrăţişez ideea, fiindcă amestecul uneia cu alta duce la imoralitate. Dar ceea am notat separat, pentru că trebuie reţinut şi transmis mai departe româ-nilor şi preoţimii sale, este: „Fără să fie mistic sau me-sianic, poporul nostru este însă un popor pios, cu

119

adânc simţ religios”. Cea mai frumoasă caracterizare făcută vreodată poporului român, aşa este, aşa ar tre-bui să rămână. Din nefericire, destrămarea acestei în-suşiri divine pleacă de la comportamentul unor prelaţi ce şi-au pierdut din pioşenie.

Mircea Vulcănescu, ca înalt funcţionar de stat, Director General al Vămilor, a fost destoinic, competent şi corect. Pentru aceste calităţi a fost demis din funcţie dând dovadă de incoruptibilitatea raţiunii: a dezvăluit contrabanda cu ţigări şi alcool făcută de un ministru. Pentru aceiaşi incoruptibilitate a raţiunii, cel mai înalt dar al omului, Ion Antonescu l-a numit secretar de stat în Ministerul de Finanţe al guvernului său. Mircea Vul-cănescu s-a achitat corect de această funcţie, fiind unul dintre negociatorii comerciali cu Reich-ul lui Hitler, care pe produsele noastre ne-a înzestrat militar Armata a IV-a, plus 8 (opt) vagoane de aur, pe care URSS-ul le-a confiscat imediat ce a ajuns la Bucureşti în August 1944, preţul eliberării de sub faşişti! Nimeni de la mo-narhie sau guvern nu a avut curajul să întrebe în baza căror legi internaţionale au avut acest drept de tâlhărie. După doi ani, Mircea Vulcănescu a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat la 8 (opt) ani temniţă grea. Dar, ştim de acum, condamnaţii politici sunt condamnaţi de două ori: întâi de justiţia obedientă şi a doua oară în închisoare, unde subordonaţii execută a doua condamnare, prin condiţiile de detenţie. Lui Mircea Vulcănescu i s-au aplicat condiţiile de moarte şi a murit, cerând: Să nu ne răzbunaţi. Nu e vorba de răzbunare, nu suntem nici ruşii pravoslavnici, nici sovieticii eliberatori, dar o jude-cată dreaptă trebuie făcută. Acest popor pios, Doam-ne, are si el dreptul la dreptate pe acest pământ.

***

120

Când în Iulie 1914, s-a pornit războiul de pedep-sire a Serbiei, nimeni nu credea că va avea o aseme-nea amploare şi durată, dar odată intrate în el marile imperii - german, britanic, rusesc şi otoman - războiul şi-a schimbat motivaţia iniţială în scopuri de dominaţie şi reîmpărţire a lumii. Regatul Român a rămas neutru, neutru doar în fapt pentru că politic era un adevărat război între antantofili ce optau pentru unirea cu Ar-dealul şi Banatul şi germanofili care vedeau calea spre dezrobirea Basarabiei. Antantofilii aveau în faţă un ma-re obstacol: tratatul regelui Carol Întâi cu Imperiul Austro-Ungar prin care eram legaţi de a fi de partea lui în caz de război. Trebuie adăugat şi reţinut ceea ce istoricii de trei parale omit, nu şi autorul acestei istorii, că acest tratat Carol Întâi l-a semnat după ce a fost ameninţat de Bismark cu războiul! Din fericire pentru români, în tratat se preciza numai dacă imperiul va fi atacat, ori imperiul a fost atacatorul. Şi astfel am rămas noi în neutralitate timp de doi ani, în care Regele Carol Întâiul a murit iar antantofilii, liberalii purtau stindardul, negociau cu aliaţii doleanţele de întregirea neamului, aceştia promiţându-le satisfacerea dezideratelor dacă luptă alături de ei împotriva Puterilor Centrale.

SÂRŞITUL NEUTRALITĂŢII, ÎNCEPUTUL

REÎNTREGII NAŢIONALE. Mircea Vulcănescu detalia-ză, ca un istoric profund documentat, starea de spirit a naţiunii noastre care, înclina, pe zi ce trece, tot mai mult spre unirea cu Antanta şi declararea război Puterilor Centrale. În România şi Ardeal idealul unirii devenea tot mai puternic iar dinafară, Antanta, prinsă într-un război de uzură şi durată, făcea tot mai mult presiuni asupra României ca să se hotărască. În acest sens Coman-damentul Suprem Francez trimite o notă categorică guvernului român. În 19 Iulie 1916, Ionel Brătianu a

121

primit nota franceză care, printr-un categoric acum, ori niciodată, cerea ferm României să intre în război ală-turi de aliaţi, asigurându-i îndeplinirea promisiunilor de întregire naţională în caz de izbândă comună. În acest moment, fixat acum, trebuia luată hotărârea cea mare, una a destinului naţional. Brătianu îi expune nota şi si-tuaţia războiului Regelui Ferdinand, acesta convoacă consiliu de coroană. Amănunţit se mai analizează situa-ţia şi variantele, iar în concluzie Regele Ferdinad sem-nează un tratat cu Aliaţii în 17 August 1916 şi dă ordin de mobilizarea totală ce însumează un milion de ro-mâni, în Patru Armate, cu un total de 31 de divizii, din-tre care numai zece erau bine instruite şi echipate, cinci slab dotate şi opt în pregătire.

În data de 27 August 1916 Romania declară război Austro-Ungariei în vederea unirii cu Ardealul şi trupele române pornesc spre trecători. A doua zi, Ger-mania declară război României, era de aşteptat din par-tea Kaiserului Wilhelm al Doilea, ce visa la un imperiu mai mare decât cel britanic. Germanii, naţiune organi-zată în orişice, dar mai ales în ale războaielor, scot din Der Vaterland – la ei patria e de gen masculin - două Armate, pregătite gata, ca din cutie, şi le trimit spre România. Armata a IX-a, sub conducerea generalului Falkenhyn, perfect instruită şi echipată ca să facă jonc-ţiune cu Armata Întâia austro-ungară în Ardeal. La Sud de Dunăre, Armata a III-a germană, unită cu divizii tur-ceşti şi bulgăreşti, care între timp ne-au declarat şi ele război, doar nu era să piardă o asemenea ocazie, toate sub comanda generalului Makensen zis şi „spărgătorul de fronturi”, ce va ataca din Bulgaria, prin Dobrogea, spre Bucureşti. Raportul era de 5 naţiuni, din care trei imperiale, împotriva micului nostru regat, în comparaţie cu cel al celor cinci inamici. Armata ţaristă ni se alătură, în dorul lelii, ca să ne acopere spatele frontului.

122

PRIMA CAMPANIE. Înaintând spre Ardeal cu

determinare şi elan au reuşit ca în primele trei zile să depăşească trecătorile şi să intre în Ardealul Românesc, acum sub ocupaţie austro-ungară.

Armata Întâia sub comanda precautului General Culceru, a fost împărţită de Înaltul Comandament în trei grupe. Grupul Cerna în cel mai greu sector, între Dună-re şi munţi, grei, înalţi şi păduroşi, ştiind că vor fi aştep-taţi şi atacaţi de austro-ungari. Al doilea, Grupul Jiul, sub comanda Generalului Muică, din care făcea parte şi bunicul meu, pătrunde foarte curajos în defileul Jiului, pune pe fugă Brigada 144 austro-ungară, trece în bazi-nul Petroşani şi înaintează pe Valea Streiului spre Defileul Merisor, unde primeşte ordin de la Generalul Culceru să rămână pe poziţie deşi ei aveau drum aproape liber, până în Haţeg, unde erau aşteptaţi cu braţele deschise de masa compactă a românilor haţe-gani. Oprirea pe poziţie a fost o frânare a elanului olte-nesc. Al treilea grup Oltul, condus de Generalul Popo-vici, are o foarte bună înaintare până în jurul Sibiului ajungând la Răşinari, Orlat şi Avrig întâlnind divizia 51 Honvezi ce acoperea debarcarea Armatei a IX-a Ger-mane, la Sebeş.

Armata a Doua de asemenea face un progres rapid prin trecători. Divizia a 3-a prin Pasul Bran ajunge în Ţara Bârsei, înfrângând rezistenţa Diviziei 71 austro-ungare şi continuă spre Valea Oltului. Divizile 4 şi 5 urcă şi trec în Ardeal prin pasul Bratocei ajungând până la Feldioara şi Sângeorz, unde sunt oprite pe poziţie, din ordinul Marele Cartier, altă greşeală.

Armata a Treia, amplasată în Moldova, este sub comanda Generalul Prezan, se divide în două, Divizia 7-a depăşeşte Trecătorile Ghimeşului, Trotuşului, Bicazului şi ajunge în Secuime fără prea mare opoziţie.

123

Divizia a 8-a condusă de Generalul Pătraşcu deschide calea Oituzului şi ocupă Târgul Secuiesc şi apoi Miercurea Ciuc. În acest moment, Armata Română a depăşit toate trecătorile Carpaţilor şi înainta victorioasă în Ardealul Românesc pe care-l vroia unit cu Muntenia şi Moldova, primul ei moment de glorie.

În această fază, Bulgaria, care a fost împinsă de Germania să declare război României, deschide front şi în frunte cu generalul Mackensen atacă Dobrogea…

Armata a Patra, întinsă de-a lungul frontierei de Sud din Porţile de Fier până la Marea Neagră, se afla sub comanda Generalul Arghirescu, un şovăitor – sovăiala e mama greselilor – în faţă forţelor germano-turco-bulgare şi pierde, apoi urmează marele dezastru de la Turtucaia ce va declanşa panică la Marele Carti-er Militar Român şi de acolo a radiat în toată armata. Despre acest dezastru un istoric militar a scris că Turtucaia „a fost un cap de pod fără pod”, un adevăr la care se adaugă şi superioritatea numerică a inamicului şi forţa lor mare de foc. A fost un prăpăd cu foarte mari pierderi, răniţi, morţi, prizonieri, cu înecaţi în Dunăre dintre cei ce au încercat să o treacă. S-a scris mult despre această bătălie fatală, datorită estimării greşite a situaţiei şi lipsei deciziei de retragere în momentul în care erau copleşiţi. A fost o singură excepţie, Regimen-tul 84, al cărui colonel l-a scos afară din încercuire, prin dibăcie şi riposte bine calculate, ajungând cu pierderi minime la Silistra, ceea ce trebuia şi putea să facă în-treaga garnizoană.

SE PORNESC ARMATELE GERMANE. În Oc-

tombrie 1916 situaţia pe fronturi s-a schimbat radical, Regatul Roman se afla în cleştele celor două armate germane. Pe frontul din Ardeal a început debarcarea şi înaintarea Armatei a IX-a condusă de generalul

124

Falkenhayn iar în Sud la Dunăre şi Dobrogea se insta-lase Armata III-a, condusă de Makensen. Fiecare divi-zie germană era formată din trei regimente bine instrui-te şi echipate, cu serviciile auxiliare dotate corespunză-tor şi dispunând de o înzecită forţă de foc. Trebuie menţionată această dotare înzecită de foc pentru că este hotărâtoare în război, de exemplu, fiecare regi-ment german era dotat cu 54 de mitraliere, ceea în-semna 18 mitraliere pe companie, deci 6 mitraliere pe pluton, comparând cu una sau două cât avea plutonul românesc! Să adăugăm şi numărul mare de piese de artilerie şi mai ales calibrul lor ce ajunsese la 300 mm faţă de ale noastre ce nu depăşeau 100 mm, deci forţa şi distanţa pe un singur obuz era de trei la unu, plus aprovizionarea cu obuze în care eram în deficit. În con-cluzie, în acest prim război mondial, dotarea cu tehnica militară depăşeşte net numărul şi vitejia combatanţilor. În faţa acestor armate bine instruite, dotate cu o ase-menea forţă tehnică de luptă, Marele Cartier Militar Român începe să şovăie şi şovăind greşeşte, oprind ofensiva din Ardeal pe poziţii şi concentrând-se asupra flancului sudic, asupra Armatei a III-a germane a lui Makensen, dând posibilitate Armatei a IX-a germane să debarce, să organizeze şi pornească ofensivele împo-triva celor trei Armate româneşti care avansaseră atât de rapid în Ardeal, unde ardelenii români le-au primit cu bucurie şi pâine cu sare în sens de ospitalitate şi tot ajutorul necesar dat din suflet.

Oprind ofensiva Armatei Româneşti în Ardeal, a fost absolut în favoare armatei germane, care nefiind atacată în faza de debarcare a putut să se organizeze şi deplaseze spre poziţiile româneşti defensive. Astfel, Armata Întâia este prima care ia contactul cu forţele armate germane. Primul este Grupul Cerna, încercat deja din greu anterior de austo-ungari, acum de o for-

125

maţiune a corpului alpin bavarez, luptă cât poate, apoi scapă de decimare prin retragere. Grupul Jiul, ce era pe poziţie în Defileul Merişor din care făcea parte şi bunicul meu, Ştefan Pădeanu, a luat contactul cu o pu-ternică coloană germană ce intra în defileu. S-a deschis focul de ambele părţi, al germanilor era mult mai puter-nic şi necontenit. Germanii i-au copleşit şi au început o retragere treptată, organizată, în care ariergarda lupta până ce termina muniţia apoi se retrăgea rapid în spa-tele altei formaţiuni ce se pregătise de întâmpinarea inamicilor şi asta a durat continuu pe tot parcursul defi-leului până la Bumbeşti unde diferite coloane româneşti se unesc, contra-atacă, stăvilesc inamicii şi reuşesc să apere podul de la Târgul Jiu, aici bunicul meu a fost grav rănit pierzându-şi un ochi. A avut noroc ca a fost scos imediat din câmpul de luptă şi vorba lui avusei zâle.

Armata a Doua dominată de superioritatea arti-leriei şi armelor de foc automate este forţată să se re-tragă în trecători. Ultima rezistenţă eroică o depun la menţinerea Braşovului, timp de trei zile, după care cu tot ajutorul primit sunt copleşiţi de pierderi şi trebuie să se retragă. O iniţiativa personală a îndrăzneţului Colo-nel Toma Popescu, care împinge Corpul Alpin înapoi este un act eroic de rezistenţă menţionat de istoricii militari pe întreaga Armata a Doua.

Armata a Treia este singura care se ţine pe po-ziţii, dintre care Divizia a 7-a atacă şi reuşeşte să-i scoată pe secui din poziţie şi a doua zi ocupă Odorheiul Secuiesc. În joncţiune cu Divizia 8-a împing pe austro-ungari până la ieşirea din Defileul Mureşului spre Deda.

Armata a Patra, după dezastrul de la Turtucaia nu şi-a mai revenit deloc, şi din şase divizi au mai ră-mas doar trei, în retragere. Mă repet, aşa după Mircea Vulcănescu, înfrângerea de la Turtucaia a avut un efect

126

moral devastator, cea mai tragică înfrângere din tot războiul.

Concluzia campaniei din Ardeal este că linia Făgăraş – Sighişoara – Târgul Mureş – Reghinul Săsesc, atinsă în primele săptămâni, rămâne în istorie ca fapte militare de avânt. Acum, nu mai au importanţă consideraţiile specialiştilor militari făcute ulterior despre greşelile acestei campanii şi cu atât mai puţin ale celor ce vor să se afle şi ei în treabă cu vorba. Eu închid ochii şi văd doar sfânta dorinţă de unire a ostaşilor români care s-au jertfit.

MAREA ÎNCLEŞTARE DIN TRECĂTORILE

CARPAŢILOR. În Octombrie 1916, Regatul Român mai avea doar 18 divizii capabile de confruntări cu inamicul care între timp şi-a organizat şi desfăşurat 32 de divizii, formate din cele cinci naţiuni ce ne-au declarat război: germană, austriacă, ungară, turcă, bulgară.

Armata I-a austo-ungară atacă poziţiile româ-neşti ce au pătruns prin trecătoriile Carpaţilor de Răsărit dar românii rămân stăpâni pe trecătorii. La bătăliile de la Oituz vină să asiste, plin de mândrie şi trufie, prim-ministrul Ungariei, Contele Istvan Tisza ce îşi vedea deja vitejii lui intrând victorioşi în Moldova, lucru care nu s-a întâmplat datorită rezistenţei române condusă stra-tegic de Generalul Grigorescu. Şi astfel mândrul ungur a trebuit să se întoarcă pleoştit la Budapesta. În acest timp, Falkenhayn e foarte ofensiv dorind din toată ambi-ţia lui să ajungă la Bucureşti, înaintea lui Makensen, şi reuşeşte să pătrundă prin lupte de uzură şi pierderi mari în defileurile Munteniei, trecătoriile fiind scuturi naturale pentru combatanţii aflaţi de ambele părţi. Dar tehnica de foc şi eficienta ei aprovizionare decide şi astfel după bătălii de mare rezistenţă românească de la Târgu Jiu, Bran şi Dragoslavele, Predeal şi Valea Pra-

127

hovei, armata română este copleşită de numeroasele divizii inamice, are mari pierderi, se demoralizează, se retrage.

În această situaţie critică, şi prin lipsă de arma-ment şi muniţii, soseşte din partea Franţei şi Angliei un ajutor de război substanţial de arme de foc (150.000) şi mitraliere (2.000), grenade peste un milion şi 350 piese de artilerie, atât de necesare şi totodată un încurajator sprijin moral, că nu am fost uitaţi. Apoi soseşte Misiu-nea Franceză formată din 1.600 de militari conduşi ge-neralul Henri Berthelot, un militar de carieră superioară, ce devine repede un prieten devotat al armatei române, pe care soldaţii, şi nu numai, cu afecţiune îl numeau taica Bertălău. A fost consolant şi benefic să ai alături, în asemenea critice momente, un general francez atât de brav şi devotat românilor, deşi nici Armata Franceză, în al treilea an de război nu o ducea prea bine, măcinându-şi tineretul militar la Verdun în acelaşi ritm ca şi Germania.

Mircea Vulcănescu scrie despre lovitura de cio-can pe care patru divizii germane o dau, singurele divi-zii româneşti ce au ţinut frontul în Defileul Jiului şi astfel deschid drumul spre ocuparea Olteniei şi în Noiembrie 1916 germanii ocupă Craiova şi zoresc spre Olt. Când Falkenhayn a ocupat Oltenia, Mackensen trece Dună-rea pe ceaţă la Zimnicea, urmat de trupele bulgăreşti, înfrânge rezistenţa rămăşiţelor din Armata a IV-a şi se grăbeşte spre Bucureşti ca să ajungă acolo înaintea concurentului sau, Falkenhayn.

Cu toţi inamicii în Câmpia Munteană, Marele Cartier mai încearcă tot felul de tactici pentru a amâna cât mai mult ocuparea capitalei, poate se ivea un mira-col. Ultima rezistenţă sunt bătăliile de pe Argeş, bine concepute de către generalul Prezan, acum, în ceasul al 12-lea numit comandantul tuturor forţelor militare ro-

128

mâne şi eroic executate de militari şi comandanţii lor, Lambru şi Scărişoreanu. Apare şi aliata armata ruseas-că pe două cărări, în ajutor, dar refuză să lupte ofensiv, doar defensiv, semn rău. De la bravii imperiali englezi, românii au primit doar îndrumarea expresă de-a distru-ge toată regiunea petroliferă, pentru a nu pune mâna germanii pe ea. Succes and sincerely. Germanii au pus imediat mâna pe ea, chiar aşa distrusă de români în retragerea, dar în câteva săptămâni au refăcut-o mai bine şi exploatau din greu ţiţei.

Încet toată rezistenţa este destrămată de către forţe inamice superioare şi în urmă rămân doar morţii, răniţii, mizeria, deznădejdea iar în faţă incertitudinea neagră. În 23 Noiembrie 1916 Bucureştiul este ocupat de către germani, austrieci, turci şi bulgari fără lupte, pentru că s-a hotărât, înţelept de către Coroana regală şi Marele Cartier Militar Român să se cruţe oraşul şi locuitorii ei civili. În acele zile ce păreau de sfârşitul războiului pentru întregirea neamului, un convoi inesti-mabil de refugiaţi civili şi armata luau calea Moldovei ca simplu act de supravieţuire în ultimul colţ de regat neo-cupat, datorită vitejiei armatei la trecătorile spre ea.

PAX GERMANICA. La sfârşitul anului 1916, la

doi ani şi jumătate de la începutul războiului mondial, au apărut foarte multe, şi din diferite cauze, saturaţia de război, aşa îl numesc eu şi aşa este pentru cei ce îl duc, soldaţii din tranşee, la fiecare nou atac se gândesc că poate fi ultimul pentru fiecare, familiile lor trăiesc cu strângere de inimă în fiecare zi ca să nu vină poştaşul cu o scrisoare de nenorocire. Saturarea de tot felul de restricţii, de continua scumpire a vieţii, de lipsurile ce apar continuu, de nesiguranţa zilelor ce vin. Saturaţi până peste cap, marea majoritate vor pace, excepţiile sunt numai printre conducătorii politici şi militari şi bine-

129

înţeles bancherii lumii. În acest sfârşit de an, Puterile Centrale se grăbesc să facă un cadou de sărbători Alia-ţilor, printre care ne numărăm şi noi, o pace germană cu condiţii, de prea bine înţeles, în care ei să nu piardă aproape nimic. Cităm pe Prinţul Sixt de Burbon care a expus: Franţa ar primi Alsacia, Belgia ar fi refăcută, Austro-Ungaria menţinută, Serbia satisfăcută, pretenţii-le Italiei reduse, ale României sacrificate cu totul. Cen-tralii ar primi compensaţii în Răsărit. România este în Răsărit şi după anumiţi învingători virtuali, i-ar fi sufici-ent Delta Dunării, iar poporul român va fi dat sub stă-pâniri străine pentru muncă şi deznaţionalizare totală!

Aliaţii refuză, simt în aer că această pace este de fapt o expresia de slăbiciune în care au intrat centra-lii. Poporul român a fost indignat de la opincă la vlădică, dar politicienii lui încep să se certe şi să facă planuri aberante. Citesc din Războiul de întregirea Neamului a lui Mircea Vulcănescu, ediţia 1985 a Editurii CORESI din Freiburg in Br: „Carp şi Stere, în dezacord cu Mar-ghiloman şi Maiorescu, uneltesc pentru detronarea Re-gelui şi aducerea pe tron a unui fiu al Împăratului ger-man, socotind că astfel vom putea recupera greşeala pe care o constituia, după ei, intrarea României în răz-boi, salvând astfel, după credinţa lor, integritatea terito-rială a României”. Rămân stupefiat, îmi revin pentru că politicienii noştri sunt, majoritatea, doar nişte cozi de topor. Dar am avut noroc, destinul nostru a intrat pe mâini bune, pricepute, devotate.

RENAŞTEREA NAŢIONALĂ ÎN MOLDOVA.

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului roman, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit

130

de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Sta-tului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, inte-lectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie, au mai rămas numai 15, dispunea de un regiment de vâ-nători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară, Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Do-vedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.

De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ar-deleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din ne-fericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-a a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşe-vic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

MĂRĂŞEŞTI – MĂRĂŞTI. Au fost zilele de glo-

rie militară românească în Primul Război Mondial. Des-pre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitori-mea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fi-indcă mi se par cardinale: Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcini-lor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar în Iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucu-

131

reşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgăto-rul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandiloc-venţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pen-tru că Generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

ÎNTRE BOLŞEVICI ŞI GERMANI. Saturaţia de

război în Rusia Imperială pe de o parte şi intereselor străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi insta-lat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propa-ganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face drep-tate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi devenise-ră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exante-matic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşe-vic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat mo-tiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipo-crizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri pâ-nă în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt pol-

132

troni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.

Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului roman: ori pace cum doresc Puterile Centrale, ori redu-cerea României la doar o expresie geografică. Ce în-semna o simplă expresie geografică venită din vocabu-larul diplomatic al Ministrului de Externe al Austro-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunăriiˮ. Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adre-sa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paran-teză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eretic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost minis-trul austriac în Regatul Român între 1913 – 1916, cu-noştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în gu-vernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mă-nânce unguri cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpăna, sub ameninţare, au semnat,

133

pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 Mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armi-stiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

VÂNTURILE AUTODETERMINĂRILOR. Trebu-

ie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodetermi-nărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte pertur-bări cât un război civil, acolo. În Decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvi-toare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile auto-determinării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării, noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătă-lii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 Ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 Martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceiaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii isto-rice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporu-lui român într-un singur stat.

Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Sta-tele Unite în Ianuarie 1918 prin faimoasele Paispreze-ce Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wil-

134

son, specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Im-periul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comen-tate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din Aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţării, războaie, naţiuni care, acum încep să pre-tindă pace şi autodeterminare. Dintre partea românilor ardeleni deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţi-lor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu ca-re aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât sunt de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales Ardealul.

PRĂBUŞIREA PUTERILOR CENTRALE VINE

DIN BALCANI. Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să prea conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizea-ză într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sâr-beşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului brita-nic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia, Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul

135

ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătieanu, să fie gata pentru că la momentul opor-tun, armata română să poată cădea în spatele lui Mac-kensen”.

Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgător de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apa în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numă-rul unu a întregului război, se poticneşte atât din interi-or, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripă dreaptă a fron-tului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatu-lui şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii ro-mâneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Arma-ta Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ulti-mele picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.

După această dată, pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii încon-jurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă oda-tă observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a po-poarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Ar-

136

mata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburări-lor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întru-nită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform refor-mei agrare regale.

MARELE RĂZBOI A ÎNCETAT ÎN 1918, BELA

KUN ÎNCEPE ALTUL ÎN 1919. Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei un-gureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pen-tru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei condu-cător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.

Bela Kun s-a născut la Lelei în Nordul Ardealului în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protes-tantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a conti-nuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea du-alismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiari-zarea totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţio-nar Petöfi, apoi a plecat la război cu armata austro-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizo-nierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât

137

de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în ami-cul comunismului şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta ca să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o insta-ureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În pa-ranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică, în Martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sa-crificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire, Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea ro-şie, cum este cunoscută în istoria lor şi care, după mo-delul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o ma-re parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie, pâ-nă la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării

138

de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei”, Armata Română i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în August 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămă-ligari, sau invers, l-au urmărit pe până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşi săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opin-carii fură, ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opinca pe Parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pa-ce şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.

Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului”, descrie în amănunt cum evreii din guver-nul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii un-gureşti!” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce îi laudă ca să-i instige la rele.

Deocamdată să ne Întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovieti-că, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că

139

le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kunˮ. Apoi Le-nin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţa, a fost judecat şi după masa era deja în-gropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Da-că în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.

Această ultima campanie a Armatei Române, condusă magistral de Generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Par-lamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noas-tră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatura comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o fă-cut la Ip şi Trazne, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâni-at pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”.

140

Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie con-tracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-socială a acelui moment eu-ropean. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război, nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: răz-boaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamu-lui sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Romane în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armatei Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exempli-ficăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

DETAŞAMENTUL DE MERCENARI A LUI

NANDOR URMANCZY. Janos Urmanczy era proprie-tarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţii nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înaintea de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi-a aparţinut neamului lui Urmănaş.

141

În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o ma-re exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa lor într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb, a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depo-zite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia au plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy, grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţia creată şi îngrijoraţi de viitorul Unga-riei Mari. După plecarea lor, prizonieri au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să ple-ce acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi din-tre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beliş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revan-şa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Par-lamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşa-ment de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub co-manda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.

După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un va-gon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat aco-lo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost

142

primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori, cu muzi-că, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe româ-nii luaţi ostatici de la Bologa şi dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorita unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, care între timp a dispă-rut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bă-tuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rân-dul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungureas-că, doi români au murit după aceste bătăi. Când au vă-zut cum ştiu honvezi să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţe-le, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.

În seara zilei de 7 Noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţi-lor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţa-rea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această

143

atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţio-nat în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era procla-mată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragere lor de la Beliş, în gara Poeni, au prins pe sub-locotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus să-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili ne-înarmaţi, în secolul XX, a făcut ocolul Europei şi a in-dignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit moti-vul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desface-rea totală de ungurime.

PACEA ŞI REÎNTREGIREA FIRILOR ROMÂEŞTI

DIFERITE. Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o do-rinţă de veacuri a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroa-nei carpatine, având ca margini râurilor ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregi-

144

rea realizată, au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferi-te. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modi-ficări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea, şi mai puţin, iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagan-dă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficul reîntregirii, ce ar fi dus mai repede la o uni-formizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie, de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub dispu-ta belicoasă de acaparare din partea ruşilor şi-a otoma-nilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comporta-mente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici au încercat, şi în mare măsură au reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se conto-pească progresiv şi armonios în reîntregire.

ÎNCORONAREA REÎNTREGIRII DE LA

ALBA IULIA. Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constitu-ţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia, cetatea care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a Gemina, s-a ri-dicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de

145

doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Eve-nimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, con-dus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.

Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei An-gliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împre-ună cu întregul Tezaur al României, semnalment carac-teristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoro-narea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independen-ţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Rege-lui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroa-nă de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunos-cut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiunii într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane, cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi

146

primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI ÎNTREGITE DIN

1923. Această Constituţie, promulgată de Regele Fer-dinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este conti-nuarea Constituţiei Regelui Carol I, din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Între-gite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4, cu: „Teritoriul României din punct de vedere administra-tiv se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât pri-vesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertate învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi. (Articolul 5): Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul liber-tăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.

Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constitu-ţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, în-zestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoqueˮ vremurile au în-

147

ceput să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei, şi au apărut semnele crizei econo-mice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatarea financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războa-ie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcută rapid după războiul mondial da-torită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infesta-rea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă, ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propagandă nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţării. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de nea-gresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţi-lor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roa-ge pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei, şi revanşarzii nazişti au dat câştig revan-şarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică, din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură nicio-dată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două: una monarhică şi a doua politică.

148

„CĂRLUŢĂˮ ŞI „LUPEASCOCRAŢIAˮ. Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că ex-primă esenţialul despre cele mai nefaste personaje isto-rice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicia-nului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Isto-ria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româ-neşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.

Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh, a văzut lumina zilei, cu ochi lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie milita-ră la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar, la 15 ani era sublocotenent, iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregi-re naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioa-na Lambrino, zisă Zizi, printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tă-mâiaţi, era sfârşit de August 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se nu-meşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. PUNCT. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie de pe front, dar fiind prinţ moşteni-tor, guvernul şi marele stat major a decis că numai re-gele are dreptul să hotărască pedeapsa fiului lui. Ce

149

păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuiau să se respecte regulamentele, şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calita-tea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, ca-re nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morga-natică. Cu această ocazie, Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau!” Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30, ar fi fost exact, dar şi aşa, ne-fasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Meri-ta viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! În-tors în ţară, nu a renunţat la Zizi, deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Re-gele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, că Cărluţă a refuzat, fiind o mă-năstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front, în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat. Atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între execu-tarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se termi-nase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufle-teşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin ca-re: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renun-ţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în

150

care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor, pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea re-numitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Mar-tini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar Colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continu-are de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă ca să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris, cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat, sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe us-cat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în bas-me; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde, ca din întâm-plare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut

151

au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsăto-rit în 10 Martie 1921 şi în 25 Octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată atât de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capita-lei: gura lumii slobodă / să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pă-durii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de as-tăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă, care era în per-manentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creşti-nism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază: cel mai bine se păstrează iudais-mul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorita cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris des-pre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft

152

mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „…aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare teh-nică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vi-cleşugurile de alcov…” Nu e timp de mai multe, cert este că odată ce la prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru Ro-mânia, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca - întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului sau Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris, în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhi-că şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, pro-babil, aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.

Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească? După canoanele nedreptăţilor lumeşti! MAREA CRIZĂ POLITICĂ, SFÂRŞITUL

MOARHIEI CONSTITUŢIONALE. Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana, a hotărât Regele

153

Ferdinand şi Adunare Naţională Constituantă la desmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Re-genţa pentru el. Era Ianuarie 1926 şi, noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king, cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns, altele i-au cântat: Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun / Că frânghia o ai de-a cum / Drum bun! De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.

Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un prof, imatură la fel ca baby king, iar politicie-nii români au găsit un bun motiv de discordie, de inter-minabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realitate ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el, a murit şi adevărata monar-hie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a tre-cut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregi-rii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordi-ei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberali se opunea aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi

154

mereu renunţător la tronul regatului, tronul pentru el contând mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.

În această atmosferă viciată, dăunătoare viitoru-lui ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice sau scris sute de mii de pagini, în articole, ese-uri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei ca-tegorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de către cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a ob-struat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idea-lurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Miscării Legio-nare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman-Neulander, imediat şi-au demonstrat disres-pectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legio-nari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine aţi pro-cedat tovarăşi paleocomunişti, şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretu-lui legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le este frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.

Mergem mai departe cu istoria noastră. Principe-sa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel o petiţie

155

prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate, Curtea de Apel pro-nunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului, fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divor-ţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furi-os pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg, plimbându-se pe malul parizian al Senei, au o revelaţie: să se întoarcă în România, el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, ca să cucerească de tronul, pe care stătea fiu-său, cu avi-onul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcere punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început, în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când numele tău este Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic, lipsit de caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 Iunie 1930, Mihăiţă detronat de către tătic, dar compensator, i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început. Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache

156

de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefas-te, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de par-tea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şofe-rul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oboru-lui, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mare-şal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România!” Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto-exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic, unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce imperti-nent, să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amin-tim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membri familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.

Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu mani-festări de satrap trecut la metoda divide et impera!

GENOCIDUL LEGIONARILOR. Regele a creat

un haos politic, la umbra căruia corupţia a fost cataliza-tă din anturajul Elenei de Grumberg, despre care Iuliu

157

Maniu le-a spus vinţenilor, în 1936: „Elena Lupescu a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acapa-rat conducerea ţării şi şoptesc regelui vise dictatoriale”. Aşa era şi aşa va fi! Alegerile din 1937 au demonstrat în ce confuzie a adus regele şi camarila lui electoratul: liberali 35%, ţărănişti 20% şi legionarii 15%. În situaţia acesta, Regele a fost de fapt câştigătorul alegerile, pu-tând numi la guvernare pe cine dorea şi dorea numai supuşi docili. Corneliu Zelea Codreanu l-a refuzat ca-tegoric, legionarismul său, ordonat şi determinat, era în ascendenţă, impunându-se ca fenomen spiritual speci-fic, reprezentativ românesc, dispreţuind şi acuzând Lupeascocraţia. Carol nu vroia prim-ministru nici liberal, nici ţărănist, deci l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui partid câştigase numai 9% din voturi! Deja făcea ce vroia. În Februarie 1938 a suspendat Constituţia lui Ferdinand, cea mai democrată Constitu-ţie din toată istoria României, venind el cu una în care îşi aroga prerogative executive şi legislative, cât putea căra, mirându-ne cum de nu a pus-o şi pe metresa lui în vreo douăzeci de înalte poziţii în stat. În Martie 1938, printr-o lege-decret dizolvă asociaţiile, grupările şi parti-dele, instalând dictatura regală printr-un Consiliu de Coroană ales de el. Toate s-au desfăşurat halucinant pentru poporul român care s-a văzut la discreţia unui dictator. Spusele lui Iuliu Maniu vinţenilor s-au adeverit.

În Aprilie 1938, se aranjează o arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru o scrisoare conside-rată ofensatoare la adresa lui Nicolae Iorga şi i se dă o condamnare de şase luni, pentru calomnie. În timpul executării acestei pedepse i se deschide un al doilea proces pentru trădare, învinuit fiind de deţinerea şi publicarea de acte secrete interesând Siguranţa Statu-lui! O înscenare odioasă ce este respinsă cu argumente de Căpitan şi avocaţii săi din lipsa de probe reale ale

158

procurorului. Degeaba, dictatura regală tronează, pro-curorul militar e pus la treabă şi justiţia care nu mai e justiţie, îl condamnă la zece ani de muncă silnică. Opi-nia publică protestează, se fac şi alte arestări politice, ameninţări. Regelui dictator nici nu-i pasă, dă ordin lui Armand Câlinescu, ministru de interne, să-l lichideze pe Căpitan. Armand Călinescu îşi foloseşte şi de data aceasta inteligenţa într-un plan mârşav, regizând o evadare de sub escortă în timpul transferului de la o închisoare la alta. În noaptea Sfântului Andrei 1938, treisprezece legionari sunt urcaţi în două maşini des-chise, unde sunt legaţi de mâini şi de picioare de bănci-le pe care stăteau, fiecare legionar având în spate câte un jandarm instruit să-i ştranguleze cu nişte laţuri în momentul când li se va ordona. În plină noapte, cu 30 de kilometri înainte de Bucureşti, în dreptul Pădurii Tâncăbeşti, maşinile se opresc, comandanţii jandarmi-lor cu pistoalele în mână au strigat executarea şi jan-darmii i-au strangulat pe cei treisprezece legionari ce erau strâns legaţi de bănci. Amin. S-au tras nişte focuri în aer pentru a simula fuga de sub escortă şi au plecat spre închisoarea Jilava. Aici erau deja o groapă comu-nă săpată, cadavrele au fost date jos, puse cu faţa în jos şi împuşcate de la spate, apoi aruncate în groapă şi turnat vitriol şi pământ peste ei. Acesta a fost sfârşitul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi-a Decemvrilor: ştrangulaţi şi cadavrele lor împuşcate de la spate, să fie dovadă de evadare de sub escortă. Din Comunicatul oficial din 30 Noiembrie 1938, spicuim: „În noaptea de 29-30 Noiembrie s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti - Jilava. În dreptul pădurii... automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi…, transfe-raţii profitând că transportul se făcea în automobile Brek deschise… că era noapte cu ceaţă deasă…, au

159

sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de-a disparea în pădure. Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de arme…, parchetul militar şi civil a fost înştiinţate”. Se dau numele celor treisprezece legionari executaţi, începând cu Corneliu Zelea Codreanu. Fals comunicat, praf în ochii lumii, dar în mintea multora lu-crurile erau clare: de când se transportă asemenea de-ţinuţi importanţi noaptea cu automobile deschise, fără să fie încătuşaţi sau legaţi..., iar dacă era aşa o noapte neagră şi ceţoasă cum de nu a scăpat nici un deţinut?... toţi au fost împuşcaţi mortal în noaptea cu ceaţa dea-să..., necunoscuţii nu au ripostat în apărarea legionari-lor..., nici un semn, nici o urmă din partea lor..., totul e cusut cu aţă albă. Regele şi Lupeascocraţia au jubilat pentru că au decapitat Mişcarea Legionară, iar Armand Călinescu a fost răsplătit cu postul de prim-ministru. Ticăloşii înving numai prin mârşăvii, opinia publică cea lucidă a fost şi mai dezamăgită de rege şi anturajul său iar Mişcarea Legionară, profund rănită şi îndurerată, fiind scoasă în afara legii, ca şi celelalte partide, s-a retras, mulţi legionari au luat calea Germaniei. Ideea răzbunării Căpitanului era serios dezbătură în mijlocul legionarilor. Judecând situaţia, a trebuit să pună în ba-lanţa hotărârii şi faptul că închisorile şi lagărele dictaturii regale erau pline de legionari, care în cazul unui atentat ar fi fost exterminaţi în revanşă, deci momentul nu era oportun, numai în cazul lichidării deodată atât a regelui cât şi a lui Armand Călinescu. Ori amândoi deodată, ori niciunul deocamdată. În plus, peste legionari s-a abătut pacostea de Horia Sima, care a luat locul lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Mişcarea Legionară erau foar-te multe personalităţi mult superioare acestui ins, ce nu a ţinut seama de sfatul înţelepţilor legionari, ci de sfatu-rile Gestapoului, organizând comandoul care l-a ucis pe Armand Călinescu şi dezastrul cel mare pentru legiune

160

s-a produs, a fost decimată. Acum se ştie precis că Armand Călinescu era omul serviciilor britanice de spi-onaj, iar Gestapoul a aflat acest fapt şi, conform inteli-genţei şi metodelor serviciilor de spionaj ultrarafinate, în cazul lui Armand Călinescu, s-a folosit scosul castane-lor din foc cu mâna altuia, ceea ce se pare să fi fost, de asemenea, şi în cazul lui Nicolae Iorga, din partea ma-şinaţiunile NKVD-ului. Cei ce acceptă să scoată casta-nele din foc pentru alţii se ard. În cazul lui Nicolae Iorga opinia publică a condamnat Mişcarea Legionară şi de atunci este unul dintre asasinatele cu care e pusă la stâlpul infamiei tot timpul. Cât priveşte consecinţele ce au urmat după asasinarea lui Admand Călinescu, Re-gele Carol şi-a găsit imediat oamenii represiunilor mur-dare. Prim-ministru a devenit Ghiţă ostaşul (generalul Argeşeanu), iar ca ministru de interne, devenit instru-ment al represiunilor dictatoriale a treburilor mur-dare, l-a numit pe Gavrilă Marinescu. De data aceasta furibunzii defăimători ai Mişcării Legionare, ce nu mai conteneau să-i acuze de toate păcatele lumii, au trecut cu nepăsare, poate chiar cu bucurie, peste genocidul legionarilor fără cea mai mică sinchisire omenească, când în alte cazuri, să zicem asemănătoare, vărsau ură şi condamnări la adresa legionarilor, fără cea mai mică decenţă de etică profesională de jurnalişti sau scriitori, fără să prezinte cadrul social care a determinat asasi-narea în masă a legionarilor, acoperind totul cu detrac-tări numai la adresa legionarilor. Această ştafetă con-trafăcută, preluată de la trepăduşii malignului triumvi-rat: duduia, murdăreanu, dictatorul, se poartă la fel de atunci şi până în zilele noastre, spre ruşinea majori-tăţii istoricilor, jurnaliştilor şi-a scriitorilor. Trebuie ca şi acest genocid, în care au fost asasinaţi în masă legio-narii, să fie cunoscut aşa cum a fost, determinat de dic-tatura lui Carol al 2-lea, care în fapt era o troică de

161

scandaluri, jaf naţional şi nelegiuiri. Cunoscând întreg tabloul istoric, cu toate personajele şi acţiunile lor, abia atunci, fiecare va fi liber să interpreteze cum îi dictează raţiunea şi sufletul.

Să desfăşurăm datele: întâi, executarea echipei de 9 persoane care au asasinat pe Armand Călinescu ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, echipa fiind condusă de Miti Dumitrescu, ce avea 20 de ani şi era student la drept. Au fost bestial maltrataţi, împuşcaţi imediat fără judecată şi lăsaţi trei zile în stradă sub o placardă: „Aşa se pedepsesc trădă-torii de ţară”. Care trădare de ţară? Tot la Bucureşti, cu această ocazie, a fost ars de viu în crematoriu inginerul Victor Dragomirescu, şeful corpului studenţesc legionar, Nicoleta Nicolaescu, ce nu a avut nici o legătură cu echipa lui Miti Dumitrescu, licenţiată în matematică, şefa Cetăţuilor, a fost maltratată bestial şi arsă în cre-matoriu, iar profesorul universitar Vasile Cristescu a fost împuşcat, fiind comandant legionar. Alţi trei. În închisoarea de la Râmnicul Sărat dintre condamnaţii legionari au fost împuşcaţi treisprezece legionari, toţi licenţiaţi universitari, comandanţi legionari. La Spitalul Militar Braşov erau şapte legionari internaţi pentru tra-tamente, au fost luaţi de pe paturile de spital şi împuş-caţi, doar pentru că erau legionari. În lagărul de con-centrare de la Miercurea Ciuc au fot împuşcaţi patru-zeci şi patru de legionari, o adevărată elită tânără de studenţi, licenţiaţi, artişti, muncitori, ofiţeri. În lagărul de concentrare de la Vaslui, acelaşi genocid a treizeci şi doi de studenţi, licenţiaţi, muncitori legionari. Pe dea-supra s-a dat ordin ca în fiecare reşedinţă de judeţ, cincizeci şi patru la număr în acea vreme, să fie îm-puşcaţi câte trei legionari, apoi expuşi în piaţa publică trei zile, iar fiecare şcoală trebuia să-şi ducă elevii să vadă ce se întâmplă cu trădătorii de ţară, să le fie de

162

învăţătură. În total, legat numai de asasinarea lui Ar-mand Călinescu au plătit cu viaţa 257 de legionari. Oa-re, genocidul celor 257 de legionari din Sptembrie 1939 nu trebuie cunoscut, aşa cum a fost, discutat şi interpretat liber, precum altele de atunci, până în zilele noastre, când se trâmbiţă de la ONU până în Parlamen-tul României, drepturile libertăţii de a avea idei şi opinii pe care să le exprimăm în public, fără ca cineva, de undeva, să intervină sau să împiedice comunicarea lor, direct sau prin mass-media, regardless of frontieres. Drepturile acestea există şi nu pot fi negate sau abro-gate prin ordonanţe de urgenţă în ţările ce sunt, sau se consideră, democratice, numai în dictaturile lumii se folosesc metode de dezinformare, frânare, manipulare în dezbaterea şi judecarea unor fapte antiumane comi-se. Conducători incorecţi şi abuzivi, dictatori de orice speţă, prin lefegiii lor, pot defăima, încorseta şi oprima pe cei ce au curajul să dezbată anumite adevăruri. Din nefericire, raportul între curajoşi şi poltroni nu este în favoarea dreptăţi sociale, fiindcă încă ne aflăm sub ace-iaşi dominantă maximă a lui Baruch Spinoza: fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Deci, puterea se situează deasupra dreptului, nimic mai adevărat în vremurile noastre, când puterea se măsoară numai în bani, bombe şi rachete nucleare

Era septembrie 1939, când dictatorul Carol al 2-lea, contrazicând legile internaţionale în vigoare, a dat ordin de represalii maxime împotriva legionarilor, prim-ministrului „Ghiţă ostaşul” care, după nouă zile de re-presalii sălbatice împotriva tineretului român, a rămas în istorie drept „Ghiţă Sângerosul”, dictatorul schim-bându-l ca pe un ciorap murdar, cu tot cu ministrul tre-burilor murdare. Dar, e clar, prin acest ordin Carol al Doilea a devenit un criminal împotriva umanităţii! Citiţi şi comparaţi şi veţi afla că actul criminal se ia în conside-

163

rare după fapte, întâi de toate, în judecarea crimelor împotriva umanităţii. Să ne amintim, ca exemplu, Gavrilo Princip a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinad, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dar asemenea măsuri barbarie habsburgii nu au comis împotriva slavi-lor anti-monarhici. S-a judecat, s-a condamnat, dar nu s-au împuşcat oameni nevinovaţi în pieţele publice. S-a iscat un război mondial, dar nu se compară cu fărăde-legea la care a împins dictatorul Carol. Vorbind de răz-boi, s-a găsit o altă scânteie pentru începutul altui răz-boi, ce va deveni la fel de repede mondial, ca primul. Acum, în această lună în care dictatorul Carol era preo-cupat numai de lichidarea Mişcării Legionare, sacrifi-cându-şi concetăţenii pe altare străine, în Polonia, veci-na noastră, începuse Al Doilea Război Mondial.

ULTIMATUL RUSESC ŞI SFÂRŞITUL

ÎNTRGIRII NEAMULUI ROMÂNESC. M-am născut în acelaşi an în care a început al Doilea Război Mondial, cea mai cumplită alienare umană de la începutul ome-nirii până la Hitler, Stalin, Churchill, Rosevellt, aceşti nebuni care ne guvernează, cum i-a numit avocatul şi scriitorul român Nicolae Baciu, după ce a trăit războiul, i-a văzut consecinţele, a cercetat documentele războiu-lui în marile biblioteci din Londra şi Washington. Sunt motive, prin deducţie logică a evenimentelor, că ultimii trei nu s-au diferit prea mult de primul, de Adolf Hitler. La urmă, când s-a încheiat pacea marilor învingători, şi ei au sfâşiat lumea cum au vrut ei, luând modelul lui Hitler, deci au fost la fel. Cât priveşte învinşii, nimic nou sub Soare, au fost singurii vinovaţi de toate relele aces-tui abominabil război, început, tot dintr-o scânteie, nici nu se putea altfel, cu arme cunoscute deja din primul război mondial şi sfârşit cu rachete germane şi bombe atomice americane.

164

Poate cititorul vrea să afle şi altceva despre scânteia acestui război năprasnic, în care conducătorii marilor puteri, vulturi cum sunt ei afişaţi pe heraldica şi stemele din ţările lor, de data aceasta şi-au tras pe deasupra un penaj de camuflaj, de porumbei ai păcii, gungurind numai pace pe acoperişul lumii, când un vul-turel nemţesc, făcând pe pasarea Phenix a Primului Război Mondial, a dat iama în ei! Atât i-a fost, de când îl aşteptau ei să-l mănânce prăjit cu tot cu marele lui Reich. E şi asta o interpretare după război, dar atunci, la sfârşitul verii lui 1939, s-a vorbit şi scris, cât încăpea în propaganda nazistă a timpului, că polonezii, da polo-nezii, îi tot atacau pe paşnicii germanii din zonele de frontieră în pregătirea lor de-a invada Germania. Deci de scântei nu se ducea lipsă, urma doar ca la momen-tul potrivit să se aleagă scânteia care să declanşeze începutul unui nou război mondial. Momentul potrivit s-a ivit imediat după semnarea protocolului de neagre-siune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, care de fapt a fost o împărţire a ţărilor mici ce se aflau între ele, iar ca scânteie s-a ales Incidentul de la Gleiwitz, un oraş german, la acea vreme, acum nu mai e, la frontie-ra cu Polonia.

În noaptea de 31 August 1939 un grup de co-mando înarmat şi îmbrăcat în noi, frumoase uniforme poloneze a intrat pe teritoriul german, a atacat şi ocupat staţia de radio din Gleiwitz, de unde au dat un comuni-cat agresiv anti-german, bineînţeles în frumoasă limbă poloneză. Între timp au fost atacaţi s-a făcut uz de ar-mament şi în urma atacatorilor postului de radio ger-man au rămas câţiva morţi în uniforme poloneze, ce aveau asupra lor acte poloneze, de identitate poloneză. A fost un fals atac regizat a la carte de Gestapo ce pro-ducea scântei de provocat un război, prin false inciden-te la frontiera atribuite polonezilor. Aceste incidente

165

plăsmuite făceau parte dintr-un vast plan a lui Heinrich Himmler, Operation Konserve, şi erau preluate de propagandă nazistă pentru largă difuzare în aşa fel în-cât să demonstreze europenilor cât de agresivi au de-venit polonezii împotriva paşnicilor germani. Konserve, adică conservele, erau deţinuţi selectaţi din Lagărul de la Dachau şi ucişi cu injecţii letale, îmbrăcaţi în unifor-me poloneze, cu acte poloneze în regulă şi apoi duşi, gata morţi, la locul incidentelor de frontieră unde era împuşcaţi ca să devină dovezi concludente de polonezi ce produceau sabotaje şi incidente în cel mai paşnic Reich din lume. Conducătorii Reichului vroiau să facă bună impresie în conducătorilor europenilor, care prin Acordul de la Munchen le-a dat pe tavă de argint Sude-tul, lângă care le-a fost îngăduit să adauge Moravia şi Boemia ca protectorat german, iar Slovacia o mica re-publică asevită, din care ungurii s-au repezit să ia şi ei o parte. E clar, urma Polonia, dar prin metodele inci-dentelor de frontieră. Este cutremurător să afli că pro-paganda nazistă se baza pe asemenea acte sinistre, diabolice, fabricate de Gestapo, este odiosul la superla-tivul funestului. Din nefericire, dar de dragul adevărului, trebuie adăugat că toate marile servicii de informaţii, spionaj şi manipularea lumii folosesc aceleaşi metode şi altele mai moderne. Update!

După noaptea incidentului de la staţia de radio, la Întâi Septembrie 1939, Hitler din Reichstag a decla-rat: „…pentru prima dată soldaţi ai armatei poloneze au atacat Germania, ceea ce este un casus belli”, şi a hotărât să întrerupă convorbirile cu oficialităţile polone-ze, ce declaraseră mobilizare totală, adăugând: „va continua să lupte, cu oricine, până ce siguranţa şi drep-turile Reich-ului vor fi asigurate”, Heil Hitler şi războiul pentru siguranţa celui de al treilea imperiului a început invadând republica polonă. Nu au trecut decât 21de ani

166

de la sfârşitul Primului Război Mondial şi Germania s-a refăcut complet, ba mai mult era gata pregătită de un alt război mondial, în care avea şi o nouă tactică de luptă bazată pe binomul tanc-avion. Această tactică bazată pe puternică forţă şi viteză numită Blitzkrieg – războiul fulger – a demonstrat-o în Polonia, pe care a învins-o într-o lună, cu toată apărarea îndârjită a arma-tei poloneze.

În acest Septembrie 1939, situaţia statelor euro-penilor s-a schimbat radical, călcându-se pacea în pi-cioare şi luând războiul în piept. Franţa şi Anglia, aliate-le Poloniei, au declarat război Germaniei. Rusia a intrat şi ea în Polonia să o elibereze de fascism şi să o ajute să se sovietizeze Aşa au fost declaraţiile, faptele ne arată că nu au tras nici un glonţ împotriva germanilor, doar în ofiţerii polonezi luaţi prizonieri, pe care i-au se-parat de ostaşi, i-au dus în Pădurea Katyn unde i-au împuşcat. Cifrele sunt cutremurătoare, peste 11.000 de ofiţeri militari, de poliţie, de intelectuali! Aceasta este cea mai avansată metodă de eliberare sovietică a celor ce nu se lasă eliberaţi de Moscova! Tot în 1939, la um-bra pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov, Uniu-nea Sovietică invadează cele trei mici Ţări Baltice şi nordica Finlandă, ca să le elibereze de exploatarea capitalistă şi să prospere prin comunism, cum au pros-perat ei, sovieticii. Câtă ipocrizie, ce propagandă perfi-dă, naziştii nu mai aveau spaţiu vital iar comuniştii nu mai ştiau unde să-şi reverse excesul de comunism bi-nefăcător. Cea mai mare ipocrizie din mijlocul secolului XX! Cei ce nu acceptau propagandele naziste sau co-muniste şi se manifestau în acest sens, erau indexaţi anti-naziştii şi mergeau în lagăre de muncă, germanii au cultul muncii, cei de pe partea sovietică erau de-mascaţi ca anti-comuniştii şi luau drumul Siberiei sau al glonţului, ruşii au cultul oprimării vecinilor.

167

Toată Europa era în maximă alertă, marea majo-ritate a populaţiei era pe bună dreptate îngrijorată, dar şi serios dezinformată, trăind sub influenţa propagande-lor se lăsa dusă de ele, fiindcă le vorbea numai de vic-toria asupra duşmanului. Biserica ca biserica o dădea cu rugăciunile înainte, adăugând-le şi pe cele ale con-ducătorilor, luminaţi de sus, în timp ce cârciumarii îi în-demnau pe toţi să bea şi să se veselească, că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine. La altă extremă, conducă-torii erau preocupaţi de împărţirea lumii, bancherii de bani, marii ofiţeri îşi calculau cu câte grade şi decoraţii pot ieşi din acest război. La Bucureşti, dictatorul regal era bine dispus după doliul naţional pe care l-a adus în ţară prin crima săvârşită împotriva tineretului român, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu de a că-rui critică deschisă şi acuzaţii întemeiate se vedea scă-pat. Era în bună dispoziţie, deşi războiul bătea la hota-rul României, el bea şampanie franţuzească şi juca po-cher cu marii bancheri ai României pe sume grase de bani, făcând politică de fanfaron, de doi bani, şi spu-nând bancuri militare, care întotdeauna sunt deocheate şi erau preferinţa inteligentului suveran. De curând afla-se că Franţa capitulase în faţa lui Hitler, iar englezii, câţi au apucat, au trecut Canalul la ei pe insulă. Carol a primind ştirile la fel ca şi cum Duduia i-ar fi spus că şi-a mai luat o bijuterie şi îşi arăta interesul de complezenţă, de cinci minute. Nu realiza, şi mulţi ajunseseră la con-cluzia că îi era indiferentă soarta României „doar el e dezertor de meserie, când e vorba de războiˮ, şi fără sprijinul franco-englez, eram la discreţia lui Stalin şi Hitler, pe lângă ultimul se gudura şi Horthy pentru Ardeal. Patru nopţi mai târziu, la ora două noaptea, Murdăreanu l-a trezit, sosise Ultimatumul sovietic, era 26 Iunie 1940. O mare nenorocire, pe care şi Corneliu Zelea Codreanu o prevăzuse, dar regele dictator era

168

interesat de uniforme de gală cu pelerine şi dorinţele duduii, nu de soarta ţării, de alianţele tradiţionale.

Reuniunea Consiliului de Coroană a fost de ma-re tristeţe, nu-i mai amintim vorbele şi discursurile in-terminabile, contradictorii. Spicuim numai din prezenta-rea situaţiei făcută de Şeful Statului Major, Generalul Ţenescu:

Nu e numai Rusia, toţii vecini noştri aşteaptă acest moment de când Hitler a dezmembrat complet Cehoslovacia în 1938, de atunci trebuia să ne frământe situaţia României Întregite. Astăzi Rusia are peste 100 de divizii, Bulgaria care vrea Cadrilaterul 20 de divizii, Ungaria care deja a luat o parte din Slovacia, e gata cu alte 20 de divizii să intre în România. Şi noi avem nu-mai 30 de divizii, pe care va trebuie să le împărţim pe trei fronturi. Să luam în serios şi nota Colonelului Gh. Popescu, ataşatul nostru militar de la Belgrad, din care citez din memorie: „sârbi vor tot Banatul, cum l-au vrut şi în 1919, s-au şi apropiat militar de frontiera Banatului Românescˮ Acesta este situaţia noastră, în aceste cli-pe, Maiestate şi stimaţi domni.

Noi trebuie să ne luptăm, Basarabia şi Bucovina este pământ românesc, nu stau toate diviziile astea în jurul României, ale ruşilor se întind din Finlanda, şi fin-landezii s-au bătut, până în Polonia, plus cele ce stau în faţa japonezilor.

Parţial aveţi dreptate, domnule profesor, nu uitaţi însă că ele sunt patru state ce se unesc împotriva noastră, iar noi nu avem nici un aliat sigur în acest mo-ment.

Dar Germania, domnule general? Domnule profesor, Germania are un tratat de

neagresiune cu Rusia, Ribbentrop – Molotov din 1939 şi aţi văzut cum şi-au împărţit Polonia pe din două fără conflict.

169

Şi ce propui dumneata, domnule general, şef de stat major cu 30 de divizii ce stau în repaus cu arma la picior?

Cu toată durerea în inimă, domnule profesor, să ne retragem până la Prut, războiul e numai la început, aţi văzut cum a fost şi cu celălalt.

Hitler nu-i cum a fost Der kaiser! Cu tot respectul faţă de dumneavoastră, domnu-

le prim-ministru, eu mi-am prezentat situaţia şi propune-rea. Conform statului Consiliului de Coroană, Majesta-tea Sa are dreptul să hotărască. Maiestate Sa se poate consulta şi cu Der Fuhrer. A încheiat Şeful Statului Ma-jor.

Şi dictatorul s-a adresat conducătorului german, care a fost sec şi lapidar: fiţi de acord! După fulgerul lui Hitler a urmat trăznetul sovietic, printr-o altă notă ultimativă nocturnă: evacuaţi Basarabia şi Nordul Bucovinei până în 28 iunie, ora 12. Ce nelegiuire, în urmă cu 20 ani, Sfatul Ţării din Basarabia, fiindcă ro-mâni bucovineni a cerut să se reunească cu Moldova, din care fusese smulsă de către imperiul ţarist, fără nici un drept istoric, geografic sau demografic, ca acum să vină cu ultimatele sovietice ameninţătoare, pe care isto-ricul Florin Constantiniu le-a catalogat Dictatul de la Moscova. Eram singuri în faţă celui mai inuman cotro-pitor european şi prin răspunsul primit din partea lui Hitler „fiţi de acordˮ era clar că era de partea lui Stalin, conform actului secret adiţional al protocolului lor de neagresiune.

***

Să nu vă imaginaţi cum a fost acea evacuare for-

ţată, să nu vă imaginaţi ce a rămas şi ce s-a întâmplat în urmă evacuării, ci citiţi. Eu vă recomand eseul lui

170

PAUL GOMA apărut în 2003 la Chişinău. Sunt uimit de curajul celor ce l-au tipărit, pentru că scrierea autorului basarabean cuprinde adevăruri încă interzise. Între cele două coperte ale eseului intitulat Săptămâna Roşie – 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, ce este al doilea titlu dat de autor, se citeşte adevărul. Am primit acest eseu cu autograf din partea autorului, drept mul-ţumire pentru prezentarea pe care am făcut-o romanu-lui său Basarabia în presa diasporei. Ne cunoşteam din lecturi, corespondam sporadic, avem aproximativ aceleaşi idei despre ruşi şi comunişti deşi aveam expe-rienţe de viaţă şi firi foarte diferite. Sincer şi deschis îl admir pentru personalitatea sa puternică, curajoasă şi luptătoare pentru adevăr şi dreptate socială, pentru toa-te acestea el plătind cu vârf şi îndesat. Este singurul disident exilat în adevăratul sens al cuvântului, ce con-tinuă să fie nedreptăţit, criticat şi marginalizat de către elitele culturale post-decembriste. Pentru adevărurile pe care le scrie a devenit un proscris în România iar în urma acestui eseu, o adevărată mărturie de adevăr is-toric, este trecut la index ca antisemit. Detractare. Paul Goma este un vehement scriitor critic, dar îşi bazează acuzaţiile critice pe dovezi şi argumente. Riguros logic şi istoric, a scrie adevărul despre comportamentul NKVD-ist al evreilor faţă de românii basarabeni după ocupaţia din iulie 1940, este un act de justiţie şi nicide-cum vreo formă de antisemitism, lipsind probele anti! Citiţi şi judecaţi liber şi limpede, Paul Goma aduce doar mărturii cutremurătoare despre acţiunile anti-româ-neşti ale evreilor în prima săptămână a intrării trupelor ruseşti de ocupaţie, numită Săptămâna roşie şi apoi a întregului an de ocupaţie căruia i-a fost dat cel de-al doilea titlu Basarabia şi evreii, în care vine cu lista evreilor reali care au ocupat funcţii în aparatul sovietic de represiune a românilor basarabeni în acel an de

171

groază antiumană cu detenţii şi tortură, cu ucideri fără judecată şi deportări a sute de mii de români basara-beni, în care femeile şi copiii erau despărţiţi de bărbaţii trimişi în alte lagăre de muncă forţată. Diabolic sistem, dar propaganda sovietică l-a numit ‚„eliberarea norodu-lui moldovean de sub exploatarea românilor”. Redăm de la pagina 45 : „…evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi jefuiască. Aşa se întâmplă, sunt ataca-te cu pietre, cu oale de apă clocotită, cu conţinutul oale-lor de noapte convoaiele militare în retragere. Ofiţerilor li se smulg tresele...” Pagina 46: „La Cernăuţi, evreii au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi le-au jefuit. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evreii tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore...” Mai departe, aceiaşi pagină: „La Soroca evreii conduşi de avocatul Flexer (Fluchser?) au ocupat primăria şi au asasinat pe comisarul Murafa şi ajutorul său, Eustaţiu Gabriel”. Mai jos: „Neculai spune că a văzut cu ochii lui, atât în gară la Chişinău, cât şi în cele-lalte, până la Ungheni, bande de evrei, înarmaţi cu re-volvere şi bâte, care încercau să oprească populaţia românească să urce în tren”. Pagina 48: „Toţi călătorii îi înjură pe Carol şi complicii săi, dar şi pe evrei, pe care-i consideră trădători în slujba sovietelor...” Pagina 49: „Ce-am văzut am să spun şi la morţi. Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi cu arme, ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tresele, scuipaţi, dezbrăcaţi. Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi cu ciomege, ne dezbrăcau, ne bat-jocoreau, mai ales femeile parcă erau turbate”. Aceste situaţii reale de umilinţă, batjocură şi asalt verbal şi fizic nu mai trebuie comentate pentru că şi atât dă naştere

172

unor profunde resentimente faţă de cei ce le-au săvâr-şit. Pentru înţelegerea obiectivă a acestor resentimente, e suficient ca evreii să se pună în situaţia românilor ce se refugiau şi a militarilor ce evacuau Basarabia, care primiseră ordin strict să nu răspundă provocărilor, pen-tru că asta aşteptau sovieticii, caz în care aveau motiv de război şi să depăşească Prutul. Dacă nu înţeleg nici aşa, nu înţeleg pentru că nu pot sau nu vor, dar cel pu-ţin să nu se creadă absolviţi de urmări, de judecata ce-lor cărora le-au provocat nedreptăţi şi durere. Concluzia vine de la un militar român în retragere, trecut prin aceste violenţe evreieşti: „Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne întoarcem – atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor”. Putem să-l acuzăm de antisemitism pe acest militar român care invocă ajutorul lui Dumnezeu, ce le judecă pe toate după capul lui, de exemplu comiterea holocaustului, căruia pur şi simplu i-a întors spatele, deci evreii au tot dreptul să-l considere şi pe Dumnezeu mare antisemit şi să-L indexeze şi să-L judece.

***

Presa din România, aservită camarilei, cenzurá

marile crime ale aparatului sovietic de represiune insta-lat la Chişinău, plin, plinuţ de evrei basarabeni. La Bucureşti, se cenzurau şi criticile aduse la adresa lui Carol al 2-lea şi a Duduii, care-şi vedeau în continuare de traiul lor deşănţat şi corupt. Cât priveşte intelectuali-tatea, chiar şi politicienii şi unii guvernanţii au fost uluiţi şi confuzi, când au auzit şi citit că la instalarea puterii sovietice la Chişinău în tribuna oficială, alături de Hruşciov şi Timoşenko, de evreul Mehlis (considerat călăul suprem al Basarabiei) şi de celelalte noi notabili-tăţi eliberatoare, se afla şi un ofiţer superior german SS, ce conducea un batalion SS, înşirat în faţa tribunei

173

oficiale şi de-a lungul traseului defilării, împreună cu cel al unei unităţi NKVD, alternativ: un SS-ist în uniformă Mausfarbe, un enkavedist în uniformă lor, ceea ce era un semn clar că există o înţelegere secretă între Stalin şi Hitler de sacrificare şi a Basarabiei, precum a fost a Ţărilor Baltice şi Poloniei. Mai mult, acest batalion SS venise şi pentru repatrierea germanilor din Basarabia, ce dădea naştere altor şi altor discuţii aprinse pe tot felul de supoziţii. Germanii din Sudul Basarabiei fusese-ră colonizaţi în 1816 pe locurile de pe care noua stăpâ-nire ţaristă i-a alungat pe băştinaşii basarabeni înce-pând cu 1812. Germanii colonizaţi, deveniţi cetăţeni români după 1918, erau în jur de 100.000 şi şi-au văzut de treburile lor, până a venit SS-ul după ei să-i repatrie-ze exact pe teritoriul Poloniei împărţite cu Uniunea Sovietică. Treaba lor, după cum îi ducea mintea puterii lor militare, numai că la nici patru ani aceşti germani repatriaţi în Polonia, au avut una dintre cele mai tragice sorţi, trebuind să lase totul şi să se refugieze din Polonia în Reich-ul lui Hitler, fără ca vreun înalt ofiţer SS sau NKVD să se mai preocupe de soarta lor. Au avut o soartă asemănătoare cu cea a basarabenilor în vara anului 1940. Nici soarta României nu a fost mai bună după ce regele dictator a aliat-o Axei.

„Mai bine rămânea România singură, în bătaia furtunii, decât alături de Germania lui Hitler”, s-a spus după Dictatul de la Viena, ce a urmat celui de la Mos-cova, din 26 Iulie 1940. De ce dictat, şi nu arbitraj cum ceruseră românii, în problemele teritoriale pretinse de Ungaria? Foarte simplu, pentru că înaintea semnării arbitrajului de la Viena în data de 30 August 1940, Ribbentrop şi Ciano, aliaţii şi arbitrii noştri, ne-au dictat: semnaţi arbitrajul nostru sau ţara voastră va fi in-vadată şi ştearsă de pe harta Europei. PUNCT Carol al Doilea a convocat Consiliul de coroană şi după dis-

174

cuţii pro şi contra i-a pus să scoată castanele din foc cu mâna lor: 19 membri au votat pentru acceptarea cedării de teritoriu, 10 membri au fost contra şi o abţinere, iar a doua zi la Viena, România a pierdut Nord-Vestul Transilvaniei, 44.000 Km pătraţi cu majoritate populaţie românească. În numai două luni de zile, iulie şi august, monarhul dictator şi guvernele sale au aliat România Germaniei în speranţa asigurărilor teritoriale, iar Hitler ce avea o simpatie aleasă faţă de Ungaria, „aliatul nos-tru din primul război mondial”, cu mâna lui a trasat pe harta României o nouă frontieră, ca lama unui pumnal adânc înfipt, prin care dăruia Ungariei mai mult de ju-mătate din Ardealul Românesc, în care erau peste 50% români şi numai 37% unguri, restul, celelalte etnii. A fost cel mai mare şoc naţional de data aceasta venit din partea noilor aliaţi. Vechii aliaţi nu ne-au abandonat, erau şi ei învinşi de prima furtuna Blitzkrieg, iar monar-hul dictator şi guvernele lui s-a şi agăţat de poala Fuhrer-ului, care l-a tratat ca pe un josnic slugarnic, hotărând şi a doua dezmembrare a României în favoa-rea „aliatului din primul război mondial”, fără nici un considerent faţă de români şi România. De a lungul ţării au fost vehemente proteste împotriva Dictatului de la Viena. Era târziu, era zadarnic şi Generalul Ţenescu, fostul Şef al Statului Major, a tras cea mai dură şi ade-vărată concluzie: o putere străină nu poate fi mai română decât românii, adică să se bată pentru ro-mâni, dacă românii nu sunt hotărâţi să se bată pentru ţara lor. Românii, la fel ca finlandezii şi polonii, s-ar fi bătut pentru Ardeal, dar se aflau sub deciziile nefaste a unui triumvirat, format dintr-un fost dezertor ajuns dic-tator, o curvă cu înaltă calificare şi un escroc patentat, care a hotărât să nu ne batem. Să nu o tot lungim cu hotărârea Consiliului de Coroană, cu voturile de acolo, când ştim că peste aceste voturi regele avea hotărârea

175

supremă, intangibilă, conform legii. Deci, Carol al Doi-lea, neexersându-şi drepturile pe care le avea în Consi-liul de Coroană, a trădat interesele poporului român, a devenit trădătorul naţiunii, trebuia să plece, naţiunea i-a strigat să plece. Şi el cu duduia şi murdăreanu îşi fă-ceau deja bagajele, pentru care a trebuit un tren special cu douăsprezece vagoane, scrie presa, în care a în-grămădit obiecte de valoare din patrimoniul Coroanei, tablouri de Tizian, Rubens, Rembrandt, goblenuri şi armuri de pe pereţii palatelor regale, vase scumpe şi bijuterii, numismatică şi aur, clasoare de timbre valo-roase, a luat tot ce a vrut el, duduia şi murdăreanu. În-tre timp a făcut şi ultimele sale aranjamente regale; aducându-l pe Generalul Ion Antonescu de la Mânăs-tirea Bistriţa, unde-l trimisese cu domiciliu obligatoriu, şi însărcinându-l cu formarea noului guvern, fiindcă la Bucureşti schimbarea guvernelor ajunseseră la fel ca şi schimbarea tramvaielor de la un capăt la altul al Capita-lei. Din poziţia de şef al noului guvern, Ion Antonescu a trebuit să-i ceară regelui abdicarea, pentru a da impre-sia ca regele dictator a fost forţat la acest act în favoa-rea fiului său Mihăiţă. Era un alt subterfugiu de impostor ordinar, prin care vroia să şteargă, cât mai repede şi onorabil, putina regală pe care o împuţise timp de zece ani. Generalul Ion Antonescu i-a acceptat acest aran-jament de culise din marea lui repulsie faţă de Carol, ce dezerta din nou din faţa vremurilor grele de război, ca pe vremuri cu Zizi Lambrino, când ţara era dezmembra-tă şi cu viitor necunoscut. Generalul era sigur că după război, când se va face pace şi posibil să fie vremuri favorabile, Carol va încerca să revină pe tronul ţării. Deocamdată, acum, în 5 Septembrie 1940, Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului, prin decret regal. O zi mai târziu, când i s-a cerut abdicarea, Carol a jucat circ cu lacrimi

176

de crocodil isteric, încercând să formeze un complot împotriva lui Ion Antonescu. După ce a terminat spec-tacolul de circ s-a urcat în trenul burduşit cu averi ro-mâneşti, împreună cu duduia şi murdăreanu şi pe aici ţi-e drumul. Nu mai are rost să spunem că a fost şi un simulacru de atac legionar, asupra trenului cu trădători regali. A fost un simulacru de paradă teatrală, pentru că dacă ar fi fost o adevărată intenţie să-l lichideze, de la Bucureşti şi până la Timişoara erau cel puţin zece puncte strategice unde adevăraţii legionari puteau să dea acest tren peste cap, nu să tragă cu puşca în tren. Să fim serioşi, când analizăm acest moment de trasul cu puşca în tren, cu mecanicii de locomotivă ce au ac-celerat şi Carol a scăpat trecând în Yugoslavia deve-nind emigrant rătăcitor prin lume până ce a murit cu Duduia şi Murdăreanu lângă el, în 1953. În acelaşi an în care murea şi Stalin pe lângă care se gudurase, de la distanţă, tocmai din Mexic prin ambasadorul sovietic de acolo, să-l urce pe tron din nou.

Prima lor oprire a fost în Elveţia, să mai lase din bagaje prin băncile de acolo, apoi a trecut în Spania lui Franco căruia Caroş îi era antipatic şi a plecat mai de-parte în Portugalia. Când războiul s-a înteţit în Europa, a trecut în Cuba, aveau cubanezii nişte cazinouri cele-bre la vremea aceia, apoi a ajuns în Mexic, în Brazilia. În Argentina s-a căsătorit cu Duduia, care i-a tras cea mai mare cacealma, care, făcând pe muribunda, şi-a exprimat ultima dorinţă pe patul de moarte, să ajungă în faţa lui Dumnezeu ca soţia lui legitimă. Impresionant, cu lacrimi ca în Romeo şi Julieta. După căsătorie, Lupeas-ca care era doar anemică, şi-a revenit miraculos, a în-florit ca o nimfă în trei zile. Acest miracol a fost cercetat şi astrologic, după cum stătea Venus în poziţie cu Mar-tie, şi s-a ajuns la constatarea că Dumnezeu nu vroia să o vadă, pe acolo pe sus, nici ca femeie măritată pen-

177

tru dotă regală! Murdăreanu, de 47 de ani, s-a căsătorit cu Monique Cook de 18 ani şi Carol cu Duduia le-au dorit casă de piatră, pe care le-au şi făcut-o alături de vila lor din Estoril, Portugalia. În paranteză, Estoril este un orăşel unic în felul său, cosmopolit ce a fost între războaie şi după aceia, un adevărat centru internaţional de spioni şi diplomaţi, aparent retraşi şi inocenţi, o oază pentru refugiaţii avuţi de peste tot, din tot felul de moti-ve, printre care şi nişte mari abdicaţi: un Juan al Spani-ei, Umberto II al Iatliei, Horthy regentul Ungariei, printre care şi Carol cu Duduia, care, după căsătorie, devenise principesă de Hohenzollern, fără comentarii, deşi ar trebui multe comentarii, dar sila mă face să renunţ.

Carol nu a mai ajuns rege după război şi a murit cu speranţa că pe lumea cealaltă va fi tot rege, conform marelui învăţat tibetan Milarepa: ce suntem pe lumea aceasta om fi şi pe cealaltă. Pare logic, dacă pe lumea aceasta ai fost ticălos, ce altceva să fii apoi. Mihăiţa, unul dintre fiii lui, care între timp abdicase, accentuând atunci: consider că instituţia monarhică nu mai co-respunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat (mărturia scrisă a lui Emilian Ionescu în volumul În uniformă pentru totdeauna, fiind prezent la semnarea abdicării), nici nu s-a deplasat la înmormântarea tatălui său, pentru că tocmai atunci repara automobilul primit cadou de la Stalin. Duduia, pardon, principesa de Hohenzollern, a plâns ce-a plâns, de ochii lumii alese din Estoril, apoi a trăit înconjurată cu dragostea urdărenilor şi a averii rămasă de la rege, din care a tre-buit să dea o mână doamnei Lambrino şi fiului ei, ce era rodul natural a lui Carol (pe vremea aceia nu se făceau însămânţări artificiale), şi s-a sfârşit în 1977, fără să poată cheltui tot ce a rămas de la Hohenzollerul de Sigmaringen, ce păcat. Murdăreanu, ajungând ma-reşal şomer, a devenit tot mai nefolositor în toate cele,

178

până ce a murit de tot în 1985. De Monique Cook se spune că a rămas văduvă bogată şi veselă, primise atâtea şi atâtea daruri de la principesă printre care şi valoroasele timbre ale Hohenzollerului de Singmaringen, dar se plângea că i-au fost furate din vilă, odată când a fost la coafor. Se bănuiesc legionarii, securiştii, hoţii de timbre, de ce nu şi Mihăiţă. S-au dus cu toţii, de fapt nu au fost decât o mână de praf pe drumul Ţării.

HORTHISMUL BARBAR DUPĂ DICTATUL DE

LA VIENA. Celor ce li se va lua libertatea, toate li se vor lua.

După Acordul de la Munchen, Septembrie 1938, prin care Hitler a promis pace în schimbul Cehoslovaciei sacrificate pentru el, totul a intrat într-un vârtej periculos pentru România. A fost momentul în care Ungaria horthistă, făcând mare caz că au fost alia-ţii loiali ai Germaniei în primul Război Mondial, au pre-tins şi ei o bucată, mai mărişoară, din Slovacia şi Rutenia, şi prin Arbitrajul de la Viena, din Noiembrie 1938, Germania, în amintirea războiului pierdut, le-a dat o bucată şi i-a mângâiat pe cap. Miklos Horthy şi-a scos armăsarul bălan din grajd şi a defilat gonflat de îngâm-fare prin Kosice, după care a pus jandarmii săi pe slo-vaci ca să-i maghiarizeze. Atunci monarhul dictator şi guvernanţii lui trebuiau să deschidă larg ochii şi să-şi dea seama că ungurii nu se vor mulţumi cu atât. Nu şi-au deschis ochii şi mintea, deci Mircea Eliade a avut dreptate când i-a numit piloţii orbi într-un articol din ‚”Vremea”, din 19 septembrie 1937, acuzându-i de pier-derea instinctului statal, totală incapacitate politică ce poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului ro-mânesc. În Iulie 1940, după ultimatul sovietic, de fapt Dictatul de la Moscova, poate că piloţii orbi au simţit

179

ceva, dar era târziu, ungurii între timp insistaseră serios pe lângă Hitler ca să obţină Ardealul Românesc şi pri-miseră undă verde să înceapă tatonările în aşa fel încât să ajungă şi cu românii la un arbitraj la Viena, unde AXA va fi de partea lor. Astfel, au început convorbirile româno-ungare la Turnu Severin, în care ungurii au venit frontal cu un memoriu prin care pretindeau 69.000 Km. pătraţi din Ardeal pe care, demografic se afla o populaţie de 3.900.000 de locuitori din care peste 2.200.000 erau români şi numai 1.300.000 de unguri, restul alte grupuri etnice. Raoul V. Bossy, ministru ro-mân plenipotenţiar la Roma, în memoriile sale, scrie cât de absurdă este pretenţia ungurească din acest memo-riu în care Budapesta, pentru cei 1.300.000 unguri pre-tinde un teritoriu pe care trăiesc 2.200.000 de români! Un nonsens din toate punctele de vedere, pentru ca 1.300.000 de unguri să devină cetăţeni unguri, vor să supună, să subjuge 2.200.000 de români statului ungar! Se ştie că absurdul unguresc domină raţiunea şi logica atunci când ei fabulează şi visează o Ungarie Mare, ce este utopic atât istoric, cât şi geografic şi demografic în această parte de Europa. Deci memoriul unguresc a fost categoric respins, delegaţia română aducând în discuţie formula schimbului de populaţie pe care dele-gaţia ungară o refuză şi astfel se ajunge la ideea mută-rii negocierilor la Viena sub arbitrajul miniştrilor de ex-terne ai Axei. Delegaţia română, condusă de Ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi de Valer Pop, a fost primită cu formalul protocol diplomatic, după care totul a devenit sumbru pentru români. De la început li se spune că nu vor fi negocieri, ci doar formalitatea sem-nării Arbitrajului făcut deja de miniştrii Axei, adică Ribbentrop pentru Germania şi Ciano pentru Italia, arbi-traj deja avizat de Fuhrer şi Duce, adică conducătorii Axei. Mihail Manoilescu face cunoscut interlocutorilor

180

săi că delegaţia română a fost trimisă pentru negocieri şi nu pentru un arbitraj, cum se specifică în preambulul documentului care i s-a prezentat. La această replică, Ribbentrop a fost ameninţător categoric: „Tot ce spu-nem noi se împlineşte”, iar Ciano i-a ţinut isonul neamţului cu spusele Ducelui: „În caz că România nu acceptă arbitrajul, Axa consideră că a trecut de par-tea duşmanilor noştri”. Ribbentrop imediat a adăugat că şi lui i-a spus Fuhrer-ul acelaşi lucru. Apoi, împreună au repetat tot timpul celor din delegaţia română: ”…daca refuzaţi să semnaţi arbitrajul nostru, statul român va fi desfiinţat”. Această presiune psihologică practic a transformat pe cei din delegaţia română în prizonieri în Palatul Belvedere, de unde au fost eliberaţi după ce au semnat, pentru că aşa au primit ordinul de la Consiliul de Coroană, întorcându-se la Bucureşti cu un Dictat şi o nouă hartă a Ardealului. Valer Pop a spus cu adâncă mâhnire „voi fi blestemat de toţi ţăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult”. Nu ştiu, nu cred că ţăranii români l-au blestemat pe Valer Pop pen-tru toate suferinţele lor sub ocupaţia hortistă a Ardealu-lui Românesc, dar ştiu că Fuhrerul a dispărut, sinucigându-se cu Reich-ul lui de o mie de ani, Ducele a fost capturat când vroia să fugă din Italia, împuşcat şi apoi spânzurat cu capul în jos, Ciano a fost terminat în faţa unui pluton de execuţie iar Ribbentrop spânzurat cu funie din cânepă românească.

De faţă, la „arbitrajul” de la Palatul Belvedere a fost şi Raoul V. Bossy care a consemnat amănunţit evenimentul în memoriile sale, din care cităm un pasaj din care reiese făţărnicia ereditară a ungurilor: „Vreau, în faţa domnului Istvan Csaky (ministrul de externe ungar – n.a.) să declar că problema naţiunii române ce va trece acum la Ungaria priveşte direct Germania şi Italia, a precizat Ribbentrop de faţă fiind delegatul nos-

181

tru şi Ciano. Ungurul s-a înclinat, spunând: „Iau act şi garantez că nu va fi nici o plângere”. De fapt, nu era doar o aprobare verbală ci şi una scrisă în protocol semnată de Istvan Csaky în numele lui şi a guvernului ungar. Arbitrajul de la Viena din 30 August 1940, la Ar-ticolul 5, spune: „Guvernul ungar îşi ia obligaţia so-lemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câştigă cetăţenia ungară, însă aparţin poporului român, să fie consideraţi egali în fiecare caz cu cei-lalţi cetăţeni unguri”. Şi viteaza armată ungară, echi-pată până-n dinţi de război, deşi nu era război doar „ar-bitrajˮ, a intrat în Nord Vestul Ardealului, urmată de jan-darmerie, administraţie, guvernanţi, tot felul de grofi, mici şi mari, iar la urmă, Mikloş Horthy, amiralul călăreţ, a galopat până la Cluj ca să fie ovaţionat de semenii săi, cât priveşte semnăturile de pe protocolul „arbitraju-luiˮ acelea erau pe hârtie, uitate prin sertare. Cât de solemn s-a ţinut de obligaţiile luate la Viena ne arată faptele şi adevăratul bilanţ al ocupaţiei horthiste.

Dar soarta României după război, timp de aproape patru decenii, nu a permis să se prezinte acest bilanţ al masacrelor horthiste asupra populaţiei civile româneşti, nu s-a vorbit oficial şi cu atât mai puţin s-a scris şi publicat despre teroarea şi crimele săvârşite între 1940 – 1944 în Transilvania ocupată de unguri. La un moment dat, au sărit nişte scântei cu ocazia vizi-telor oficiale ale lui Nicolae Ceauşescu în Statele Unite, unde a fost de două ori invitatul preşedintelui Richard Nixon, urmând invitaţiile preşedinţilor Gerald Ford şi Jimmy Carter, după care au început să se des-chidă arhivele cu documentele din acea neagră perioa-dă şi adevărul a început să iasă la suprafaţă, să se facă cunoscut. Pentru aceasta trebuie să le mulţumim, întâi de toate, ungurilor din Statele Unite, care de fiecare dată când Nicolae Ceauşescu era în Statele Unite ei

182

protestau vehement, prin mass-media şi prin manifesta-ţiuni organizate împotriva lui, împotriva României. Ceauşescu era caricaturizat precum Dracula, vampir cu canini sfârtecători, în jurul căreia erau lozinci: „Give back the Rights to 2.5 Million Hungarians in Rumania”, „Rumanians are fascistic-comunist opressor of all minorities”, „Self-Goverment to the Hungarians in Transylvania” ş.a.m.d. Paşnice, dar iredentiste manifes-taţii, fotografiate de oricine şi trimise de fiecare unde a vrut. Când le-a văzut şi Ceauşescu, s-a trezit la realita-te: adicătelea eu îi dau cu frăţia poporului ungar şi ei în America mă fac vampir şi faşist, şi a devenit foarte atent la iredentismul lor, prin oamenii lui, care au înce-put şi contracararea propagandei anti-româneşti, con-dusă de la Budapesta, via New-York, Londra. Printre căile de contracarare, au fost şi editarea unor lucrări, care pe baze documentate prezintă cititorului adevărul despre ocupaţia horthistă. Eu, aici în Canada, am primit la început lucrarea istoricilor Gh.I. Bodea şi Vasile T. Suciu Moisei, editată în 1982 la Editura Revistei „Vatraˮ din Târgu Mureş, în care se descrie amănunţit masacrul a 31 de ţărani români de către faşişti, fiindcă ţăranii români luptau, cu arma în mână, ca partizani împotriva lor, aşa s-a spus şi scris despre ei la început. Acum, aflam adevărul că în toamna lui 1944, nu era urmă de faşişti pe acolo, au fost împuşcaţi de tabori csendor – jandarmii trupelor ungureşti aflaţi în retrage-re. Nici vorbă să fie partizani anti-faşişti, erau ţărani ardeleni ce făceau parte dintr-o companie de muncă forţată dusă în Munţii Maramureşului, la construcţia unui drum strategic militar şi, cum militarii unguri care-i păzeau s-au retras, i-au lăsat acolo de capul lor. În această situaţie, au plecat şi ei spre casele lor, dar au fost prinşi de ariergarda trupelor ungureşti şi împuşcaţi ca trădători de ţară. Mârşăvie. Dar acest volum de două

183

sute de pagini este numai despre o nelegiuire ungu-rească, cel mai cuprinzător volum, format mare, de 335 pagini, editat în 1985 la „Casa Scânteiiˮ – Bucureşti, este „Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul Transilvaniaˮ şi ne dă imaginea de amploare a ceea ce au săvârşit cotropitorii horthişti de când au făcut primul pas (septembrie 1940) în Ardeal şi până la ulti-mul pas al retragerii (octombrie 1944), lăsând în urma lor cel mai mare bilanţ de crime împotriva umanităţii din al Doilea Război Mondial. Pentru această afirmaţie vă rog să ţineţi seama că Horthy a intrat cu două armate ungureşti în Ardeal: Armata Întâia cu un efectiv de 208.000 şi Armata a Doua cu un efectiv de 102.000 pe care le-a asmuţit asupra românilor civili, optzeci la sută din ei fiind ţărani obedienţi noii stăpâniri, deci un soldat înarmat la patru români lipsiţi de arme, neapăraţi de nimeni, fiindcă armata română se retrăsese complet. Marea laşitate regală. Al doilea, nu uitaţi ce au spus şi ce au semnat reprezentanţii lui Horthy la Viena în 30 August 1940. Şi acum, la ora adevărului, pentru care, încă odată, mulţumim ungurilor iredentişti din Statele Unite, care protestând împotriva lui Nicolae Ceauşescu l-au determinat să deschidă arhivele acelor ani şi să fie cercetate şi publicate, ca să se afle şi partea faşistă a ungurilor.

Nici nu au intrat bine în Bihor şi armata ungară în lipsă de inamici înarmaţi s-a apucat de omorât ţărani pe unde apuca. În comuna Mihai Bravu au împuşcat pe câmp 22 de români printre care şi doi copii, era 7 Sep-tembrie 1940, seara au fost felicitaţi, decoraţi şi au băut pentru vitejia de-a împuşca oameni nevinovaţi, neînar-maţi. În 8 Septembrie, la Nuşfalău au fost omorâţi un-sprezece români, două femei şi nouă bărbaţi, veniseră de la Bucureşti şi mergeau spre casele lor. Au fost per-cheziţionaţi, nu aveau decât săracele lor lucruri şi pită

184

de drum. Bărbaţii au fost bătuţi, apoi duşi înafara co-munei şi omorâţi cu baionetele înfipte în inimă, şi femei-le au avut aceiaşi soartă dar înainte au fost batjocorite. Alt chef, alte decoraţii. Dar în data de 9 Septembrie 1940, în comuna Trăznea, masacrul românilor a înce-put de la intrarea în comună când au împuşcat nişte copii ce erau cu vitele la păscut, era o vânătoare ungu-rească de copiii de români. Pe urmă a fost prăpădul, au fost masacraţi în total 93 de persoane: 87 de români şi 6 evrei. Peste noapte s-au incendiat numai casele ro-mânilor indicate de ungurii din comună. A doua zi s-au adunat restul românilor şi li se pregătea aceiaşi soartă de schingiuiri şi moarte, dar în ultimul moment trecând pe acolo un înalt ofiţer ungur a oprit execuţiile. La Budapesta s-a explicat cum fiica preotului ortodox ro-mân, şi numai ştim cu cine, a deschis focul împotriva paşnicei armate ungare. Bineînţeles că nu s-au găsit armele atacatorilor, numai cadavrele lor. Cel mai mare masacru împotriva ţăranilor români în prima lună a in-trării armatei lui Horthy în Ardeal l-au săvârşit în comu-na Ip, în zilele de 13 şi 14 Septembrie, unde ungurii, militari şi localnicii, şi-au exibat adâncile trăsături barba-re împotriva celor ce nu erau ca ei, prin odioase crime. Bineînţeles, militarii unguri au motivat ca au fost atacaţi. Nu au fost atacaţi, s-a produs o explozie într-o căruţă ce transporta muniţie şi au murit doi soldaţi unguri pen-tru care ungurii au omorât bestial 157 de români nevi-novaţi. În satul Cerişa, în data de 15 septembrie 1940, ungurii au împuşcat 8 români şi 4 evrei, adunaseră mult mai mulţi, dar făcând un exerciţiu militar, vânătoare de valahi, le-au dat şansa să scape prin fugă şi au început să tragă în ei. Ce ordinari amărâţi, de ce nu le-au dat arme şi muniţii şi românilor şi pe urmă să înceapă exer-ciţiul militar?! În Marca, tot din judeţul Sălaj, în data de 16 Septembrie 1940, ungurii, militari şi localnici, au în-

185

ceput răfuiala etnică, încheiată cu 11 morţi: doi evrei, trei slovaci şi şase romani. Şi au trecut mai departe în judeţul Cluj, la Mureşenii de Câmpie unde cu bestialita-te au omorât în casa preotului Andrei Bujor trei familii printre care era şi o fetiţă de 5 ani şi servitoarea, o un-guroaică tânără. Masacrul a fost comis la îndemnul Contelui Albert Wass pentru că îl ura pe preotul român. Tot în aceeaşi zi, dar în Sălaj, la Cosniciu de Sus, în baza unor false denunţuri, au fost scoşi din case şi îm-puşcaţi 11 români şi omorurile şi schingiuirile continuă. Mă opresc, aducându-vă aminte de Articolul 5 al arbi-trajului de la Viena semnat de ministru de externe un-gur, care, verbal, aplecându-se în faţa lui Ribbentrop a spus: Iau act şi garantez că nu va fi nici o plângere. Nu a fost o plângere, în toate satele româneşti s-a plâns şi suferit în aceşti patru ani, numai în Judeţul Sălaj au fost omorâţi 436 de români în prima lună. În acest volum documentar, care sub Iliescu – Năstase şi Băsescu - Ponta a dispărut din librării, din bibliotecile publice, iar cei ce îl recomandă pentru învăţătură şi ţi-nere de minte, sunt etichetaţi naţionalişti-ceauşişti, con-ţine şi un raport statistic, al primelor trei luni ale ocu-paţiei horthiste ce prezintă cifrele tragediei românilor ardeleni: 919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 11.957 expulzaţi cărora li s-au confis-cat averile şi 109. 532 de refugiaţi. Numărul refugiaţilor, peste 90% români, până la sfârşitul ocupaţiei se ridică la o jumătate de milion! Sigur că pentru iredentiştii un-guri de pretutindeni aceste cifre îi fac fericiţi în sinea lor, gândindu-se că dacă faşiştii ar fi câştigat războiul, ar-mata horthistă ar fi curăţat Ardealul de valahi. La cifrele acestea sunt alte multe de adăugat, de exemplu când au ocupat horthiştii această parte de Ardeal românii aveau 1.666 de şcoli elementare şi 67 de şcoli profesi-onale, licee şi o universitate, după un an, rămânând

186

doar 792 şcoli elementare şi un singur liceu, un singur liceu românesc în tot Ardealul ocupat, la Năsăud. Des-pre soarta culturii româneşti în timpul terorii horthiste am citit şi recomand „Românii şi Maghiarii de-a lun-gul veacurilor” a scriitorului ardelean Francisc Păcurariu, apărut în 1988 la editura Minerva din Bucureşti, ce este o documentaţie istorică de mare va-loare, prin date şi corectitudine, scriitorul fiind fiul unei familii mixte din Teaca, tata român şi mama unguroai-că. Tot pentru prezentarea suprimării culturii româneşti în această perioadă, recomand şi volumul „Invazie de stafiiˮ, primit cu autograf din partea autorului, Raoul Şorban, care face una dintre cele mai clare şi profunde descrieri a desfiinţării brutale a culturii româneşti în Clu-jul acelor ani şi ai primilor ani după război. Autorul, care a trăit acele vremuri ca pictor şi ziarist, recrutat în arma-ta ungară şi încarcerat în închisorile horthiste, ne pre-zintă şi contextul prin care ungurii iredentişti din fostul Partid Maghiar Ardelean (100% horthist) care nu s-au refugiat în anyaorszag, adică mama patrie, s-au came-leonizat în cei mai zeloşi comunişti, schimbând, de conjunctură şi auto-protecţie, cultul lui Horthy cu cel a lui Stalin, într-un nou partid, doar cu numele, Sfatul Ma-ghiar Ardelean (100% cameleoni roşii).

De la început, prea credincioşii creştini unguri şi secui au trecut la profanarea bisericilor şi cimitirelor româneşti. Mai ales în Secuime, unde preoţii şi pastorii lor primiseră undă verde de la Budapesta cum trebuie să-şi manifeste iubirea faţă de aproapelui valah prin: „…înlăturarea bisericilor zidite în stil bizantin…” (Magyarorszag - 12 octombrie 1940 din Budapesta), printre cei ce au depus zel în dărâmarea şi profanarea bisericilor româneşti se află udemeriştii iredentişti de astăzi şi fiii lor care, în Parlamentul României, ne acuză de discriminare şi neacordarea drepturilor de autode-

187

terminare. Guvernul şi parlamentarii români nu au repli-că din trei motive: nu cunosc tragedia ardelenilor ro-mâni sub ocupaţia ungurească, nu-i interesează pentru că sunt indolenţi şi poltroni, ei fiind acolo pentru imuni-tate la adăpostul căreia jefuiesc poporul şi ţara româ-nească, împreună cu liderii udemerişti şi iredentişti. Acestora din urmă nu mai trebuie să le reamintim istoria fiindcă ei o ştiu, numai să nu creadă că chiar toţi româ-nii nu ştiu crimele ascunse în spatele promisiunii: Iau act şi garantez că nu va fi nici o plângere - Istvan Csaky!

Nu putem să nu menţionăm închisorile şi lagăre-le pline de români unde erau insultaţi grosolan, înjosiţi prin tot felul de corvezi barbare şi bătuţi tot timpul, nu-mai fiindcă erau români. Ardealul ocupat şi Ungaria s-au umplut de taberele şi companiile forţate de muncă româneşti, al căror efectiv, în Mai 1943, cuprindeau 25.000 de oameni, mare majoritate ţărani. La care se adăuga şi trimiterea în Germania în 1942 a 5.000 de români ardeleni la munci agricole şi forestiere. O masi-vă depopulare românească, supravieţuind numai cei ce acceptau supunere totală în tăcere, maghiarizarea şi schimbarea religiei. În aceste cumplite zile, în Ardeal, familia soţiei mele, din comuna Medieşul Aurit, a fost dezmembrată la fel ca celelalte familii de ţărani români. Bunicul Icăi, care făcuse Primul Război Mondial, cătană la împărat, trecut de cincizeci de ani, a fost dus, împre-ună cu alţi veterani de război în Boemia la muncă pe o moşie, tatăl Icăi a fost luat în companiile de muncă for-ţată, acasă rămânând numai o bunică bolnavă pe pat şi Ica cu mama ei. Deşi avea numai câţiva ani, o asculta şi ajuta, cât putea, pe mama ei în gospodăria lor. Să nu uităm şi să nu acceptăm lecţii de democraţie europeană de la urmaşii horthiştilor revanşarzi, care în toamna 1945, au trecut din Partidul Maghiar Ardelean (absolut

188

horthist) în Sfatul Maghiar Ardelean (modelul sfaturilor lui Bela Kun), iar acum au format iredentista uniune democratică maghiară.

Pentru nefericiţii guvernanţi iliscieni şi băsişti în-frăţiţi cu UDMR-ul, pentru voturile lor, foarte scump plă-tite de români, trebuie să le spunem, pentru că nu ştiu şi să nu spună în faţa istoriei că nu li s-a spus: NU a existat, tovarăşi comunişti Iliescu-Năstase şi Băsescu-(Ponta)-Boc, în toată România Întregită o singură fami-lie ungurească, care numai pentru că era ungurească, să fi trecut prin suferinţele, spolierile şi dezmembrările prin care au trecut sute de mii de familii româneşti în vremea ocupaţia horthiste, ajutată cu zel de majoritatea ungurilor ardeleni. Astăzi, aceiaşi sau fiii lor, sunt zeloşi iredentişti în ţară sau/şi în străinătate ce vă dau lecţii de democraţie europeană, pe care le ascultaţi cu gura căscată, democraţie europeană care exista şi în 1940, când au semnat democraticul Articol 5 din Arbitrajul de la Viena, pe care nu numai că nu l-au respectat, dar cu o furie barbară s-au apucat să extermine tot ce era ro-mânesc sub ocupaţia lor. Ardelenii români de atunci şi urmaşii lor de astăzi le ştiu, şi mai ştiu ce se va întâm-pla cu românii din fosta Secuime dacă udemeriştii ire-dentişti vor primi autonomie acolo. Voi, ignoranţi şi in-fami guvernanţi, nu ştiţi, nu vă preocupă şi veţi deveni trădători de neam.

STATUL NAŢIONAL – LEGIONAR. DA, Carol al

Doilea, la plecare nu a folosit cuvântul abdic, ci încre-dinţarea tronului fiului său, Mihai, de 19 ani, care în primul decret regal a semnat formarea Statului Naţio-nal-Legionar, ca să ştim de unde pornim şi unde vom ajunge. Consemnăm data: 13 Septembrie 1940, zi fără noroc. Generalul Ion Antonescu, care până la începutul lunii a avut domiciliu obligatoriu, acum este numit Şeful

189

statului român şi preşedintele Consiliului de Mi-niştri având în faţă toate muncile lui Hercule, începând cu curăţenia Grajdurilor lui Augeas, aşa a lăsat Carol al Doilea ţara în urma lui, un adevărat grajd plin de toa-te mizerii posibile. Dacă Hercule a fost liber să cureţe grajdurile lui Augeas, Ion Antonescu le privea cu multă tristeţe pe cele din faţa lui, pentru că era un şef de stat prins şi împiedecat de multe, nu putea să acţioneze cum ar fi vrut. Întâi de toate, Carol al Doilea renunţase la garanţiile tradiţionalilor aliaţi anglo-francezi (1 iulie 1940), România a părăsit, la insistenţele lui Hitler, Liga Naţiunilor (10 iulie 1940), după care adusese în ţară o misiune militară germană şi făcuse contracte de aservi-rea a economiei româneşti Germaniei. Mai mult, schim-base guvernanţii şi oamenii politici francofoni cu ger-manofili, printre care inclusese şi ce mai rămăsese din adevărata legiune a lui Corneliu Zelea Codreanu, acum o legiune decimată condusă prost de ambiţiosul Horia Sima, care o refăcea cu elemente slabe, oportuniste. România era singură şi dezmembrată de vecinii care doreau şi mai mult din ea, în timp ce Ion Antonescu era singur în toate aceste strânsori. Partidele istorice, libe-rali şi ţărănişti credincioşi aliaţilor din Primul Război Mondial, au refuzat să intre la guvernare. Alt mare ghi-nion, să fii lipsit de sfetnici loiali, iubitori de Patrie mai presus de orişice. În această situaţie, Ion Antonescu face prima greşeală, spun istoricii – băgată pe gât de Hitler, adaug şi io, cititorul de istorie – numindu-l vice prim-ministru pe Horia Sima şi de aici o lungă serie de necazuri. Întâi de toate pentru că acest stat naţional-legionar avea două poliţii, două justiţii, două principii de judecată, era un stat bicefalic perfect conceput de Hitler pentru divide et impera. Apoi, cei doi erau la poli opuşi, iată cum îi fixează, diametral opus, istoricul Vlad Georgescu: despre Ion Antonescu scrie: „Patriot, om al

190

ordinei, cu rădăcini de fapt în lumea veche româneas-că, anglofil din convingere, filo-german numai datorită conjuncturiiˮ, cât priveşte pe Horia Sima nu are ce cali-tăţi să-i enumere, doar scrie despre zbaterea lui de-a transfera realul cult al personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu asupra lui, şi dă o serie de exemple, unul dintre ele: „Horia zilelor noastre, firav ca pământescul fiinţei sale, e mai uriaş decât munţii. Are înfăţişare de înger şi spadă de arhanghel”, erau şi la vremea aceia Păuneşti şi Vadimi. De la aceste diferenţe au pornit di-vergenţele chiar de la început, dar s-au accentuat când poliţia legionară ce făcea garda interioară a închisorii militare Jilava, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, au ucis pe cei 64 de deţinuţi ce erau sub anchetă pentru genocidul legionarilor din vremea dictaturii regale (1938 – 1940). Iniţiativa şi arestarea celor vinovaţi de acele crime a fost ideea şi ordinul Ion Antonescu care vroia ca justiţia să facă dreptate în acest caz. Legiona-rii, de capul lor (?) şi-au făcut dreptate singuri, ceea i-a displăcut şi l-a intrigat pe şeful statului. Astfel, falia din-tre el şi Horia Sima s-a lărgit şi adâncit, aşteptându-se scânteia care să ducă la o confruntare directă pentru conducere. Ştim deja, scântei sar tot timpul, astfel a fost aleasă cea din 18 ianuarie 1941 când un ataşat militar german, Maiorul Helmut Doring, a fost împuşcat mortal de un necunoscut în faţa Hotelului Ambasador din Bucureşti. Cum asasinul nu a fost găsit în primele zece ore, seful statului s-a grăbit să-l demită din funcţie pe ministrul de interne, pe generalul Constantin Petrovicescu, un militar deosebit de capabil şi corect, dar ministru legionar. Asasinul a fost prins ulterior, era un agent străin englez, de naţionalitate greacă, trimis să-l asasineze pe şeful misiunii militare germane, dar a greşit ţinta. Mai uriaşul decât munţii, Horia Sima, a con-siderat această demitere un afront la adresa Mişcării

191

Legionare şi a ripostat, jucându-şi ultima carte de ar-hanghel cu spadă. Întâi verbal, apoi în fapt, punându-l pe Viorel Trifa, şeful studenţilor legionari din Bucureşti, să scrie şi răspândească o scrisoare, în care să se pre-zinte că tot dezastrul României este din cauza străinilor, masoneriei, evreilor şi, în acest caz, legionarii trebuie să preia puterea, pe orice cale, să schimbe soarta ţării. Nimic nou de când lumea, toţii ce vor să ia puterea o fac pentru binele ţării, poporului. Viorel Trifa şi-a înde-plinit cu energie şi însufleţire misiunea de mobilizare a legionarilor din Bucureşti şi de prin ţară care, la rândul lor, au organizat mari manifestaţiuni scandând: „Vrem guvern legionarˮ‚ „Vrem Românie legionarăˮ, apoi au trecut la ocuparea instituţiilor publice. La Bucureşti, au ocupat radiodifuziunea, comisariate de poliţie, instituţii publice, clădirea Siguranţei statului, facultatea de drept şi câte şi mai câte. După ce şi-au ocupat poziţiile de luptă, au început negocierile cu Ion Antonescu, căruia i-au cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât să formeze un guvern numai din legionari al cărui prim-ministru să fie Horia Sima. Ion Antonescu a refuzat şi le-a cerut legionarilor să-şi revină la normal, să restabilească or-dinea publică. Horia Sima a refuzat şi a continuat cu propaganda victoriei legionare, în timp ce N. Pătraşcu, secretarul general al legiunii, a declarat întreruperea convorbirilor şi a lansat ameninţarea: „se va trage de la fiecare fereastră”. Văleu! A doua zi, Ion Antonescu a considerat că Horia Sima şi ai săi au mers prea departe şi atunci a dat ordin armatei să restabilească ordinea în Bucureşti şi în întreaga ţară. Şi ordine s-a făcut, cu mul-te pierderi de vieţi omeneşti. Pentru că legionarii au tras primii, dintr-o clădire ce se afla vis-a-vis de clădirea preşedinţiei, unde se află Ion Antonescu, s-a numit re-beliunea legionară, altfel s-ar fi numit rebeliunea anto-nesciană, pentru că şi acum se mai discută cine poartă

192

vina principală. Deznodământul rebeliunii, ce putea de-genera într-un război civil şi ar fi fost ultimul lucru care mai lipsea României la începutul anului 1941, a fost imediata desfiinţarea a statului naţional-legionar. Amin, dar cu multe urmări şi consecinţe. Perfidul Hitler, imedi-at a acordat azil politic legionarilor rebeli considerându-i un capital politic împotriva lui Ion Antonescu, în caz de neascultare, nesupunere. În fruntea capitalului politic era însăşi îngerul cu spadă de arhanghel, adică Horia Sima, care, repede a luat-o la fugă când a auzit din spate glasul lui Ion Antonescu: „am să vă spânzur pe toţi!”. Nu a spânzurat pe nimeni, mai mult, în primul consiliu de miniştri ţinut după rebeliune şi-a făcut mea culpa pentru că a acceptat statul naţional-legionar, pe care l-a abrogat imediat, formând un guvern militar. Pentru că Ion Antonescu a considerat rebeliunea legio-nară ilegală şi criminală a dat ordin de urmărire a vino-vaţilor ceea ce a dus la arestarea a câtorva mii de legi-onari. Astfel s-a format curentul de opinie publică că s-a trecut de la dictatura regală la o dictatură militară anto-nesciană, a câinelui roşu, aşa a fost poreclit Ion Anto-nescu, datorită asprimii sale cazone şi a părului rar dar roşu. Războiul prin el însăşi instalează dictatura, dicta-tura de război, sub care conducătorii statelor trebuie să funcţioneze, iar democraţia nu prea are loc la masa războinicilor. Inter arma silent leges, e de la începutul lumii.

Este ştiut ce a urmat, şi cine nu ştie se poate in-forma, din cât mai multe surse, chiar contradictorii, fi-indcă s-au scris rafturi întregi de biblioteci despre statul naţional-legionar şi rebeliunea legionară, ale căror eve-nimente sunt aproape necunoscute generaţilor de ro-mâni din multe motive. Din nefericire, ceea ce s-a făcut cunoscut de către politica de stat şi partid, de la eli-berare românilor de sub români de către armata sovie-

193

tică, până în zilele politicii corecte a guvernanţilor de azi, strânşi-uniţi de Bruxelles, este mult distorsionat în favoarea politicului corect, cea mai nouă formă de auto-cenzură a exprimării libere, fiindcă totul trebuie să treacă prin grila impusă de noua ordine economică, globalizărea, grilă ce contravine flagrant drepturilor de liberă exprimare a ideilor individuale sau colective. Prin urmare, e bine să ne întoarcem şi la transmisiile orale ale legionarilor despre aceste evenimente. Şi în familia mea, la fel ca în marea majoritate a familiilor din acea perioadă, au fost legionari, i-am cunoscut şi ascultat. Din 1980 când am devenit refugiat politic, acesta fiind statutul pe care l-am primit în Lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen din Austria, statut pe care-l păstrez fiindcă mă caracterizează, am cunoscut alţi mulţi legionari; codrenişti, adevăraţi legionari şi simişti, cuprinzând un larg evantai, puţini din cei adevăraţi, continuatorii liniei şi caracterul căpitanului, au mai rămas alături de foarte mulţi second class legionari, nişte diluaţi, intraţi în Mişcarea Legiunea când aceasta a ajuns la putere, oportunişti. E drept, au suferit, au plătit şi ei cu vârf şi îndesat din cauza uriaşului cât munţii, arhanghel cu spadă. Dintre codreniştii din exil, cea mai camarade-rească relaţie am avut-o cu Traian Golea, pe care eu îl consider şi îl numesc Ultimul Mare Legionar. De la el ştiu că „Vrem guvern legionarˮ, „Vrem Românie legio-narăˮ a avut un singur moment istoric în care se putea împlini, în 1937. Şi Traian Golea a adus argumentele: După alegeri, noi, legionarii, ne-am plasat pe locul trei, aveau o elită culturală şi naţională cum celelalte partide nu aveau, eram serioşi şi determinaţi să ne sacrificăm pentru România Întregită, aveam tinereţe şi forţă. Cor-neliu Zelea Codreanu avea o mare popularitate, era admirat pentru caracterul şi comportamentul său, stră-lucea pe cerul politic românesc ca o stea puternică,

194

cele două mari partide naţionale îl simpatizau, era în bună înţelegere şi încredere cu Ion Antonescu. Crede-mă, 1937 a fost anul nostru, anul României legionare. Un moment de vârf, de învingători pentru România atunci, nu în 1941, când în jurul României crucificate erau numai războaie şi duşmani. Atunci, în 1937, când îl aveam pe Căpitan şi toată elita intelectuală şi politică, toată legiunea era pregătită, se putea, nu s-a împlinit pentru că anturajul lui Carol al Doilea l-a împins să ne distrugă prin forţă brută, îşi vedea periclitată situaţia în faţa justiţiei legionare. Toate ni se trag de la Elena Lupescu care-l domina şi noaptea-n pat pe rege. Şi el a declanşat odiosul masacru al legiunii, începând cu su-primarea Căpitanului, apoi a întregii elite legionare, continuând să toace restul legiunii, era monstruos, îl sălbăticiseră de tot masonii şi jidanii. Datorită crimelor împotriva legionarilor, Ion Antonescu şi-a dat demisia din guvern şi a scris un protest vehement lui Carol, care l-a pedepsit cu domiciliu forţat la mănăstire. Ion Antonescu avea deosebită consideraţie faţă de Corneliu Zelea Codreanu şi îl preţuia, împreună puteau realiza cu adevărat un stat naţional-legionar. După asa-sinarea Căpitanului toate s-au schimbat din rău în mai rău spre un nou război, întâi acordul de la Munchen, apoi pactul dintre Hitler şi Stalin, începutul războiului, dezmembrarea României de ambele părţi, plecarea monarhului dictator cu metresa lui şi bogăţiile din patri-moniul românesc. Dar mai înainte de plecare, l-a adus pe Generalul Ion Antonescu de la mănăstire la Bucu-reşti ordonându-i să preia conducerea ţării, ce ajunsese o adevărată corabie fantomă fără pânze, cu cârma stri-cată, cu fund spart ce lua apă, cu un echipaj ca mort, nepăsător, iar din faţă se apropia furtuna războiului, cum nu a mai fost. Îţi spun, doctore, şi arhanghelilor din cer le-ar fi fost greu să conducă şi să învingă! Şi în

195

acest moment de pierzanie, vine Horia Sima cu „Vrem Românie legionarăˮ. Ce nechibzuit, şi mulţi dintre noi eram la fel, eram tineri şi năvalnici. Ce tragedie am trăit, cum ne-au distrus, închis, cum ne condamnă de atunci fără încetare, fără să putem să atestăm dăruirea noas-tră leală României, a cărei tragedie ne doare şi mai mult.

ION ANTONESCU. Sunt mari personalităţi, în

toate naţiunile lumii, cărora şi fără să le adaugi titulatura sau calificativele dobândite, numai auzindu-le numele declanşează o stare psihică aparte, diferită. Aceeaşi stare psihică de exaltare distinctă o are marea majorita-te a generaţiei părinţilor noştri şi de la ei şi noi, când auzim sau pronunţăm Ion Antonescu. Nu mai e nevoie de rangul de general, conducător, mareşal, e suficient să-i auzi numele şi dintr-odată îl vedem în centrul răz-boiului, prea mare şi nedrept pentru o naţiune aşa de mică şi paşnică precum a noastră, în care nu am vrut decât să ne reluăm ceea ce ni s-a luat prin rapt de către Hitler şi Stalin. Aceştia l-au pironit pe Ion Antonescu în acei ani. Hitler, văzându-l un om de onoare, a reuşit să-l atragă după el în Rusia cu Două Armate, ce însumau douăzeci de divizii, din care aproape o jumătate nu s-au mai întors în România, iar Stalin l-a primit Ion Antones-cu legat, din partea Regelui Mihai, în schimbul unui au-tomobil şi-a unei decoraţii cu diamante, şi după doi ani de detenţie şi interogatorii, Stalin l-a înapoiat regelui de la Bucureşti cu ordinul criminal de război împotriva po-poarelor sovietice, lichidează-l. Regele Mihai, un om de nimic ca ta-su, a transmis mai departe ordinul de exe-cuţie şi Ion Antonescu a fost crucificat în istoria români-lor. Detractorii lui străini împreună cu slugile lor din ţară,

196

îl ţin legat la stâlpul infamiei, de atunci şi până acum. Ce guvernanţi filistini avem!

Ion Antonescu nu a dorit să fie nici şeful statului naţional-legionar, nici conducător ca Fuhrer-ul sau Du-ce ca Musslini (Fuhrer = conducător, Duce = conducă-tor, era moda Axei în acei ani), el avea o personalitate patriotică distinctă, dreaptă şi curajoasă. Pentru scri-soarea sa de protest adresată regelui, Ion Antonescu a fost trimis la Mânâstirea Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, cu domiciliu forţat şi permanentă observaţie. Când regele şi metresa lui şi-au dat seama în ce situa-ţie se află şi ce s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat cu ei, l-au adus pe Ion Antonescu la Bucureşti: Genera-le, am hotărât să te pedepsesc pentru protestele tale împotriva mea, în aşa fel să mă ţii minte câte zile mai ai, te las în locul meu ca şef al statului, iar Marele Voievod de Alba Iulia rămâne rege. Ai înţeles? Execu-tarea! Aşa a fost, poate cu alte cuvinte, Carol al Doilea i-a pus în spate raniţa puterii de stat, fără baston de mareşal, în cele mai crunte momentele ale tragediei naţionale, drept pedeapsă. Atunci, ca şi acum, ne între-băm cum nu a pus şef al statului pe cineva din prea plecata lui camarilă, de ce l-a ales pe Ion Antonescu, un puritan, corect, modest, care-l detesta pe el şi toată lupeasco-craţia? Vroia să-l pedepsească ştiindu-l că se va sacrifica pentru România, ştia că îl împinge în faţa unui pluton de execuţie, ca pe legionari! Atunci, nimeni nu ştia ce soartă va avea Ion Antonescu şi România. Oricum, nici dracu’, cu toţi dracii lui, nu ar fi luat în spa-te raniţa de conducător pe care a pus-o Carol în spatele lui Ion Antonescu, care, ca un adevărat oştean român, a zis „am înţeles, să trăiţi!ˮ şi s-a apucat de ce a crezut el că trebuie să facă: ordine, disciplină, programe de muncă şi rezistenţă. Şi, spre deosebire de ceilalţi con-ducători ai Axei, el nu şi-a făcut un partid, de reţinut în

197

apărarea lui, deci nu putem să-l acuzăm de vreo doctri-nă politică, nu l-a interesat nici nazismul, nici fascismul, pe el l-a interesat doar soarta României, pentru care nu poate fi condamnat, el nu vorbea despre sine decât la persoana treia singular: „Generalul Antonescu nu ame-ninţă pe nimeni, dar nici nu şovăie”. Era clar, cât priveş-te ideologia sa avea esenţa în „De două mii de ani suntem aici, aici trebuie să rezistăm şi să rămâ-nemˮ. El vroia o reînviere morală şi spirituală româ-nească la care credea ca va ajunge prin folosirea unor reguli militare în viaţa civilă. Era aspru şi dur, dar mai ales loial şi corect. Acesta era comportamentul lui, pe care românii îl simţeau şi îl trăiau, în timp ce străinii, de atunci şi de acum, îl răstălmăcesc în interesele lor ne-cinstite faţă de România. Loialitatea faţă de Hitler ne-a costat cel mai mult, iar el a suferit cumplit. La fiecare întâlnire cu Hitler îi amintea: Arbitrajul de la Viena e nedrept şi aşteptăm revocarea lui, şi Hitler, camara-dereşte, îl tot amăgea cu: „Ceea ce s-a decis la Viena nu este ultima pagină a istoriei”. Subţire zis, fiindcă ul-tima pagină de istorie se scrie în fiecare zi la sfârşitul ei, dar ceea ce urmează să scriu este despre adevărata faţă a lui Hitler şi a personalului său, poziţia faţă de Ion Antonescu, faţă de România. Din cronologia publicată în volumul Românii la Stalingrad, Editura Militară, 1992: 29 decembrie 1941 - într-o scrisoare adresată mareşalului Ion Antonescu, Adolf Hitler pune pentru prima oară problema participării româneşti la campania Wehmachtului din 1942 în Rusia; 5 ianuarie 1942 - Ion Antonescu răspunde afirmativ cererii formulate de fuhrer, condiţionând echiparea armatei române de către Berlin în această campanie. Şi acum, după răspunsul lui Ion Antonescu, judecaţi ce urmează la 8 ianuarie 1942. La Budapesta, Ribbentrop declară oficialităţilor maghiare Graniţele fixate prin Arbitrajul de la Viena,

198

din august 1940, sunt definitive. O întrebare, vă pu-teţi imagina şi simţi, cel puţin a zecea parte din ce a fost în mintea şi sufletul lui Ion Antonescu care, pe deoparte era informat de toate crimele şi tragedia românilor arde-leni de sub ocupaţia ungurilor, iar pe alta, trăia marea dezamăgire produsă de ipocrizia lui Hitler. A fost o ade-vărată traumă psihică, o lovitură dată loialităţii sale. De comentat, ar fi să ţinem seama şi să contracarăm când vreun şvab, sas, neamţ ne spune voi, românii ne-aţi trădat. Să le răspundeţi cu o întrebare: cine a început trădările? Şi pe lângă acest episod cronologic, să adă-ugaţi şi pactul Ribbentrop-Molotov. Ce ticăloşi, după ce au primit asigurarea din partea lui Ion Antonescu că îl va urma pe Hitler, istoric pe urmele şi soarta lui Napoleon, ştiindu-l de cuvânt, au uitat că hotărârea de la Viena nu e ultima pagină de istorie. Fără să ştim care va fi ultima pagină a istoriei, obişnuim să zicem: numai Dumnezeu ştie cum va fi ultima pagină a istoriei, cum va hotărî El. Vorba bunicului meu, alde Bâtu, cum îl ştiam cu toţii, invalid din primul război mondial, când vorbea de pedepsirea nedreptăţilor omeneşti: Dumnezeu nu dă cu boată, dă cu ce apucă mai repede la mână, când se mânie!

Pentru că veni vorba de noi şi-ai noştri, eu, în 5 ianuarie 1942, împlineam trei ani şi tata, subofiţer într-un regiment de geniu, Regimentul 7 Pionieri, era deja pe front iar mama mă ducea la biserică să ne rugăm pentru tata ca să se întoarcă acasă. Fratele tatei, Staricu fierarul, era şi el plecat cu fierăria lui, pusă în căruţă, spre Cotul Donului, Nea’ Niţă a Gicăi şi alde Florea din Deal o luaseră pe jos, cu regimentele lor, spre Răsărit. Unchiu’ Ionel, alt frate de-al tatei, fiind jandar, stătea la umbră şi tăia frunze la câini, vorba lui alde Bâtu. La Timişoara, unchiul Lazăr, fratele Bunicii Sofica, legionar codrenist, făcea închisoare de pe vre-

199

mea lui Carol, iar unchiul Emil, legionar simist, a înce-put închisoarea sub câinele roşu. În Ardealul cotropit, Ica din Medieşul Aurit, avea doi ani, când într-o zi ma-ma ei a luat-o în braţe şi cu o traistă mare în spate, îm-preună cu alte femei cu copii din comună s-au dus să-şi vadă bărbaţii, duşi într-o companie de muncă forţată. Drum lung, greu şi cu mare temere de unguri, pe care-i salutau frumos, pe ungureşte, dar nu primeau răspuns la bineţe, ci înjurături şi batjocuri murdare. Le apucau ruşinea şi plânsul, câteodată revolta şi ura firească când erau insultate de unul pe care-l cunoşteau dinain-tea cedării Ardealului, şi atunci ştia să se poarte ome-neşte.

BARBAROSSA. A fost odată, în urmă cu aproa-

pe o mie de ani, undeva în lumea germanică un duce, de Schwabia, Frederick, care era mai mare, mai ambi-ţios, mai iscusit în toate decât ceilalţi duci ai lumii ger-manice, împărţită în peste o mie de state şi stătuleţe. Aşa era la vremea aceia lumea germanică; în care era câte un duce la fiecare stat, şi fiecare stat avea cel pu-ţin un duce. Ducele Frederick era şi un bun organizator, fiindcă în dezvoltarea societăţii umane întâi au fost pro-curarea hranei, apoi bătăile şi luptele din te miri ce şi, la urmă, a venit munca şi cea mai mare împlinire prin muncă o aveau cei mai organizaţi în ea. Acum ştie toa-tă lumea, care a vrut să afle, că germanicii au fost în-zestraţi cu ochi albaştri, albaştri, şi cu organizarea muncii sau a războaielor, când vroiau să mai facă câte o schimbare, variaţie între unelte şi arme. Ducele de Schwabia a vrut să organizeze puzderia de state într-un stat mai mare şi muncind din greu cu propaganda şi sabia, la 30 de ani a devenit regele Germaniei, recu-noscut şi cunoscut fiind drept Kaiser Rotbart, adică barbă roşie. Atât a fost de isteţ, iscusit şi organizat încât

200

la 33 de ani a ajuns împăratul sacrului imperiu roman după ce s-a tot bătut cu italienii din Liga Lombardă care l-au numit BARBAROSSA, şi aşa-l găsim în istorie, drept unul dintre cei mai destoinici împăraţi ai Imperiului Roman de Apus. În culmea gloriei, a organizat - el tot timpul trebuia să organizeze câte ceva - de data asta o cruciadă, cronologic era a treia. O mare cruciadă, după unii de vreo sută de mii de suflete creştine, după alţii mai puţin de jumătate din aceasta. Nu mai are impor-tanţă, important e ca au plecat pe jos, călare şi cu care grele spre Jerusalim, să elibereze mormântul sfânt, ideea eliberării o împrumutaseră de la slavii ruşi, că ei cu asta au fost înzestraţi. A făcut un popas la Constan-tinopol, pe urmă a bătut un sultan şi câţiva califi în drum spre mormântul sfânt şi, când mai avea doar câţiva paşi până la ţintă, Barbarossa s-a înecat într-un râu, Salef îi zicea la vremea aceia. Extraordinar, de necrezut! Şi peste râu era un pod, toată cruciada lui trecea pe el, în ordine germană, numai el, cu armura pe el a vrut să treacă călare prin apă. La tras aţa, zice rumânu, aşa i-a fost scris, scrie învăţatul! Cine i-a scris? El plecase să elibereze mormântul sfânt, nu s-a ţinut cont de asta acolo sus? Câtă nerecunoştinţă! L-au găsit pe fundul râului cu armură cu tot. I-au făcut slujbă religioasă îm-părătească şi au pregătit un mare butoi cu oţet, ca să-l conserve până acasă. Au pus oţetul concentrat să fie siguri de conservare şi când s-au întors acasă, care au mai întors, că s-au certat şi bătut între ei pe şefie, şi au deschis butoiul, îl cam macerase acidul acetic de i se vedeau şi oasele. În istorie, germanicii îl păstrează viu în memorie, pe bună dreptate naţională. Nici Hitler nu a scăpat ocazia, şi a numit planul său de eliberarea a lumii de comunism şi câştigare de spaţiu vital: Barbarossa.

201

După ce pe i-a pus la colţ pe francezi şi englezi, după ce ţările europene din jurul Germaniei le-a ocupat cum a vrut, schimbându-le frontierele după bunul lui plac, Hitler a făcut o formă gravă de grandomanie cu paranoie, fiind obsedat de nevoia spaţiului vital, spaţii care erau cu carul în republicile sovietice ale lui Stalin, alt megaloman paranoic preocupat şi-n somn de duş-manii din jurul lui şi de eliberarea popoarelor din jurul marii Uniuni Sovietice. Cum Barbarossa a fost un mare organizator, nici Hitler nu s-a lăsat mai prejos şi a orga-nizat, împreună cu experţi şi strategi militari, cea mai mare operaţiune militară din al Doilea Război Mondial, practic cea mai mare din toate războaiele lumii din toate timpurile. Incontestabil, să vedem cifrele:

În data de 22 iunie 1941, la ora patru dimineaţa s-a declanşat un atac împotriva Uniunii Sovietice pe un front larg de 2.900 (doua mii nouă sute) kilometri, din nordica Finlandă până în Delta Dunării, cu participarea unei coaliţii multinaţionale a peste patru milioane de militari pe jos, călări sau în căruţe dispunând 625.000 de cai, transportaţi de 600.000 de autovehicule şi 4.500 de tancuri. Nu există comparaţie, mai ales că trebuie adăugate şi milioanele de inamici sovietici, pe jos, pe cai, pe tunuri, pe 15.000 de tancuri, care, e drept, au fost luaţi prin surprindere în acele zori de duminică, de iunie, fiindcă Hitler nici nu a declarat război aliatului său Stalin, cu care avea un pact de neagresiune între ei, dar de agresiune faţă de alţii, fiecare pe ce vrea să apuce din Europa. În schimb, Hitler a vorbit despre spa-ţiu vital, nevoie de materii prime, despre invincibilul Wehrmacht care în 40 de zile a fost la Paris şi de data aceasta printr-un Blitzkrieg, în câteva luni va fi la Moscova. Referindu-se la Uniunea Sovietică, pe care o compara cu un uriaş cu picioare de lut, virtualul lui spa-ţiu vital, a încheiat cu: „Nu avem decât să dăm cu picio-

202

rul în uşă şi întreaga şandrama se va prăbuşi”. Gran-domania îl orbise. Goebbels îl trăgea de mânecă pe Dumnezeu cu: ajută-ne, în special în această luptă. Stalin a rămas ca la dentist, care i-a scos măseaua cea bună cu o parte din mandibulă. El care abia terminase cu paranoia duşmanilor săi interni, prin marea epurare în care împuşcase 90 de generali şi 30.000 de ofiţeri sovietici, acum trebuindu-i şi gloanţe pentru milioane de inamici. Acest larg atac, prin care s-a trecut frontiera sovietică, era împărţit în trei mari fronturi: Nord ce avea în vedere Leningradul, frontul de Centru ce avea obiec-tivul principal cucerirea şi supunerea Moscovei şi frontul de Sud ca obiectiv Ucraina cerealieră şi Caucazul pe-trolier. Din acest grup făcea parte şi Armata Româna care avea ca obiectiv eliberarea pământului strămo-şesc, cum a afirmat Ion Antonescu, când a ordonat trecerea Prutului. Adevărat, românii niciodată nu au avut nevoie de spaţiul vital al altora, se mulţumeau cu pământul strămoşesc pe care trăiau şi vorbeau aceiaşi limbă din vremea marilor regi daci. Până să-şi revină Stalin, ofiţerii şi armata Blitzkrieg-ului a făcut progrese în imensitatea rusă, diluându-se şi în această parte de lume, precum un litru de vin pus într-o damigeană de apă. Revenind la frontul nostru, cel din Sud, unde acţionau Armata 3-a şi a 4-a alături de Armata 6-a Germană au reuşit, după lupte grele, să elibereze Bucovina şi Basarabia de armata rusă şi de NKVD, ce au lăsat în urma lor cel mai mare rapt, tâlhărie şi crime împotriva românilor bucovineni şi basarabeni. Ar trebui la istoria românilor să se predea şi Basarabia şi evreii a lui Paul Goma, aşa cum se predă şi Holocaust, fiind paralele ale crimelor împotriva umanităţii.

Trebuie cunoscute în lume şi deportările români-lor civili în lagărele siberiene, nu numai hotărârea lui Ion Antonescu de a deporta pe evrei în Transnistria, pentru

203

a nu lăsa duşmanii comunişti în spatele frontului. O ge-neralizare drastică, dură, exact cum a făcut şi guvernul american si cel canadian cu japonezii civili de pe conti-nent după atacul militarilor japonezi de la Perl Harbour din Hawaii. Din nefericire pentru omenire, Inter arma silent leges din antichitatea lui Cicero până la bombe-le şi rachetele nucleare de astăzi.

Dintre cele trei fronturi, cel mai urmărit în întrea-ga lume a fost cel de Centru, cel ce avea ca obiectiv Moscova, în care Blitzkrieg-ul a fost stopat pentru o lună în bătăliile de la Smolensk în urma cărora Wehrmacht-ul s-a pricopsit cu peste o jumătate de mili-on de prizonieri şi şi-a luat avânt din nou spre Moscova. La începutul lui Octombrie au început ploile şi a plouat de a transformat toate drumurile spre Moscova în râuri de noroi în care Blitzkrieg-ul a devenit din fulger doar o coloană plouată ce abia se târa cu 3 până la 5 kilometri pe zi şi până la Moscova mai erau 150 de kilometri. În Noiembrie, au început îngheţurile şi pentru un moment s-au mişcat mai repede, însă frigul s-a înteţit, Wehrmacht-ul era echipat de vară, Hitler nu a aprobat îmbrăcămintea de iarnă şi gerul s-a năpustit năprasnic asupra militarilor şi-a armamentului lor, îngheţându-i pe loc. Decembrie a început cu furtuni de zăpadă, dar cu toate acestea Divizia 258 de infanterie germană şi alte câteva formaţiuni militare de avangardă ajunseseră aproape de Moscova, de vedeau turnurile Kremlinului cu binoclul, fiind ca împăratul Barbarossa, aproape la mal! Mal pe care, Stalin îi aştepta cu 50 de divizii, dintre care 30 erau siberiene, aduse proaspete de la frontiera pacifică, ascultându-l de data aceasta pe marele spion, Richard Sorge, care l-a asigurat pe Stalin că japonezii nu au intenţia să-i atace. Formaţiunile germane de re-cunoaştere se infiltraseră până în marginea Moscovei, erau la 8 (opt) kilometri de Kremlin. „Dacă am fi avut

204

haine ruseşti pe noi, am fi mirosit a mohorcă şi votcă, ajungeam până în Piaţa Roşie. Ne-am întors cu infor-maţii ce nu au mai fost folosite”.

„Dintr-odată s-a făcut linişte, s-a contramandat orice atac şi frontul s-a prăbuşit. Păcat, dacă-l nimi-ceam pe Stalin atunci, toată Europa de Est scăpa de dominaţia comunismului, iar restul Europei de costisi-torul război rece”, mi-a scris Rene Al. de Flers, unul din ofiţerii de informaţie al Diviziei „Charlemagne”, formată din voluntari francezi, care au luptat alături de Wehrmacht de la începutul războiului până la sfârşit, când dintr-o divizie de aproape zece mii de voluntari au mai rămas mai puţin de o sută după căderea Berlinului. Rene Al. de Flers, jumătate francez şi jumătate român, educat în România şi Franţa, o minte liberă şi inteligen-tă, poliglot, a ales să fie ofiţer de informaţii voluntar în LVF – Legiunea Voluntarilor Francezi, ce a atins peri-feriile Moscovei. Ulterior legiunea voluntarilor a devenit celebra Divizia Charlemagne.

Nu ştiu dacă puteam face faţă siberienilor, pe ge-rul care ne-a îngheţat cu tot cu armament, apoi era o mare disproporţie, de unu la zece, în care ne aflam faţă de siberienii odihniţi, noi fiind de acum după o continuă campanie de cinci luni de zile. Ajunşi totuşi până în aici, mai puteam încerca o pătrundere, dar un ordin ne-a oprit, ordin care, nici acum nu-mi este clar cum de s-a dat. Am stat pe loc până ce ne-au atacat siberienii şi ne-au împins înapoi două sute de kilometri şi „Barbarossa s-a înecatˮ din cauza lui Mussolini şi a lui Richard Sorge. Mussolini a fost un fanfaron italian de la înce-put până la sfârşit, tipic italian, mari în vorbe multe, mici în fapte mărunte, care a pornit să cucerească Peninsu-la Balcanică în 1941, dar „marile lui legiuniˮ abia trecute de Albania, s-au şi împotmolit de tot. Hitler a sărit în ajutorul lui, să-i spele ruşinea neputinţei, dar asta a în-

205

târziat declanşare Operaţiuni Barbarossa, ce fusese programată pentru 8 mai 1941, exact cu şase săptă-mâni mai devreme, ce ar fi scăpat Wehrmachtul de ploi şi noroaie până-n gât, de zăpezi şi geruri, ar fi ajuns în timp, pe timp bun, la Moscova. Această retragere din porţile Moscovei, a schimbat soarta războiului, a Germaniei. Toate operaţiunile şi ordinele venite ulterior de la Berlin pentru campania din Rusia au fost în defa-voarea germanilor. Aşa o fi vrut Providenţa, să dilueze şi să slăbească Wehrmachtul, să-i plătească o poliţă lui Hitler.

Târziu l-am cunoscut pe Rene Al. de Flers, prin scriitorul Titu Popescu ce locuia în acelaşi oraş cu Rene Al. de Flers, la Műnchen şi l-a ajutat la publicarea volumului Radio Europa Liberă şi exilul românesc, cea mai bună istorie despre acest post de radio scrisă de cineva. Târziu, a apărut o ediţie şi în România, la Editura Vestala, căruia nu i s-a dat, nu i se dă importan-ţa cuvenită nici de către istorici şi cu atât mai puţin de mass-media din ţară. Singurul care i-a dat importanţa cuvenită a fost regretatul, istoric şi critic literar, Nicolae Florescu, de la Jurnalul Literar. Păcat, românilor le es-te marginalizată o personalitate excepţională, care a spus şi scris mai multe adevăruri despre acele vremuri decât toată elita scriitoricească post-decembristă. Rene Al. de Flers a fost în porţile Moscovei, apoi s-a tot retras cu divizia sa, a făcut o incursiune de informaţie în România şi a fost arestat, după un timp a reuşit să eva-deze şi pe jos a trecut în Ungaria şi de acolo în Austria. La Szalburg au pus mâna pe el americanii, sau invers, destul este că au rămas împreună până la sfârşit. Întâi a lucrat în celebrul Consulat American din Salzburg, iar apoi, când s-a înfiinţat Radio Europa Liberă, în 1950, a fost trimis la departamentul românesc al postului de radio, secţia de documentare, unde s-a documentat şi informat, peste 30 de ani. Titu Popescu l-a ajutat foarte

206

mult la redactarea unor materiale documentare, se îm-prieteniseră. Rene Al. de Flers era o adevărată enciclo-pedie analitică a războiului, cald şi rece, ştia să poves-tească clar, să prezinte raţional, din toate punctele de vedere, evenimentele şi oamenii lor, avea o formare profesională, începută în 1941 cu germanii şi continua-tă cu americanii din 1946, care l-a fascinat pe Titu Popescu şi prin el şi pe mine. Amândoi şi nu numai noi, cu cele mai cinstite intenţii, după apariţia istoriei postu-lui de radio, insistam să scrie mai mult, despre războiul cald şi rece, mai multe despre el, autobiografic, şi dato-rită interesantei şi bogatei experienţe de viaţă, să îm-părtăşească liber cu noile generaţii ideile şi concepţiile sale personale. În mod fin ne-a refuzat. De fiecare dată, când insistam asupra biografiei sale, ne refuza în mod ales. Am înţeles şi am încetat să mai insistăm. Se do-molise în dezgust de tot războiul rece, vedea cu altă minte nebunia războiul mondial, îl apucau nostalgiile risipirii tinereţii în război şi tristeţile după camarazii săi din Divizia Charlemagne ce s-au luptat eroic până la Moscova şi, înapoi, până la Berlin, după cei ce s-au pierdut pe câmpurile de luptă, după cei ce s-au împrăş-tiat după război, după cei ce au fost împuşcaţi ca „tră-dători” din ordinul lui Charles de Gaulle, el însuşi fiind condamnat la moarte în Franţa, şi niciodată nu a mai revăzut-o.

VĂ RUGĂM, NU TRECEŢI NISTRUL. „Vă ru-

găm, nu treceţi Nistrul, noi nu avem nevoie de spaţiu-vital, noi am avut nevoie numai de ce ni s-a răpit mâr-şav din spaţiul nostru istoric şi naţional.”

„Atât doresc, şi partea de Ardeal răpită prin Arbi-trajul injust de la Viena, dar suntem în plin război, ina-micul rus nu este învins, nici nu are intenţii să ceară pace, e la hotarul României, în orice moment gata de

207

contraatac. Trebuie să-l îndepărtăm, să-l învingem şi atunci la sfârşit, după tratatul de pace, noi ne vom în-toarce pe vatra pământului strămoşesc.” Aşa gândea şi judeca milităreşte Ion Antonescu care credea în victoria Germaniei asupra Rusiei bolşevice, aşa vroia să-şi ara-te loialitatea faţă de Hitler pentru a-l determina să fie şi el loial faţă de drepturile istorice, geografice şi demo-grafice ale României Întregite. Ion Atonescu era la cu-rent cu politica duplicitară a lui Hitler în problema Ardealului şi simţise din plin, de două ori până atunci, infidelitatea Axei faţă de România, dar nimeni nu l-a putut abate de la continuarea războiului sfânt împotriva bolşevismului agresor şi cotropitor al fiinţei noastre na-ţionale. În felul lui avea dreptate, dar mulţi dintre inte-lectuali, militari şi politicieni erau sceptici, iar unii i-au arătat şi cealaltă faţă a dreptăţii sale, faţă cu alte idei şi adevăruri. Cei mai insistenţi au fost Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu, care au refuzat să i se alăture la guvernare în cele mai grele momente, când a preluat conducerea României, ruinată de Carol şi Lupeascocraţie, dar acum nu se sfiiau să-l tot critice. Iuliu Maniu direct i-a spus: „NU este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare…” Ion Antonescu i-a răspuns printr-o scrisoare şi a trecut Nistrul cu două armate. Era un mare epistolar, scria mult şi bine, raţional condensat cu idei şi argumente şi i-a reamintit ardeleanului de cele zece invazii de supu-nere şi jaf ale armatelor ruseşti în principatele Româ-neşti, cauzele care explică rămânerea în urmă, a sără-ciei şi supuşeniei: 1711- Petru cel Mare a încheiat un tratat cu Dimitrie Cantemir care, la Articolul al XI-lea scria: Frontiera Principatului Moldovei este determinată după drepturile sale din vechime de către Nistru, Cameniţa, Bender, inclusiv teritoriul Bugeacului, Dunăre, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei. Acest

208

tratat, acest articol a fost semnat în luna aprilie, iar în luna iulie, acelaşi an, armatele ruseşti au găsit primul pretext de-a invada Moldova. 1736 – 1739, în războiul ruso-turc, la care se alătură ruşilor şi habsburgii, arma-tele ruseşti intră în Moldova pe teritoriul căreia se des-făşoară bătăliile de pe urma cărora principatele nu au decât de pierdut. 1768 – alt război ruso-turc pe teritoriul principatelor române, ruşii sunt învingători şi, de data aceasta, vor să anexe Principatele Române. Intervenţia austro-prusacă a împiedecat anexarea lor. 1787 – turcii declară război ruşilor, iar Moldova este teatrul luptelor ce o pustiesc din nou, pacea dă câştig ruşilor ce pri-mesc şi teritoriul dintre Bug şi Nistru, deci ruşii, pentru prima dată, devin vecinii noştri la Nistru. 1806 – 1812, una din cele mai negre perioade ale principatelor româ-ne în care ruşii cer direct celorlalte imperii frontieră la Dunare, înglobând Moldova şi Muntenia. După războiul ruso-turc din 1808, Kutuzov este învingător şi ruşii îşi mută graniţa la Prut înglobând, pentru prima dată, naţi-unea noastră latină, absolut diferită de cea slavă. 1828 – 1834 ruşii au găsit din nou pretextul apărării ortodo-xismului nostru şi au ocupat principatele române, impunându-ne regulamentele şi conducătorii lor. 1848 – 1849, Revoluţia progresiştilor români din principate de-vine un bun motiv de o nouă intervenţia rusească, mili-tară bineînţeles. 1853 – 1854, a opta invazie rusească a fost motivată ca o chestiune de onoare (?!) şi de cu-cernicie. Marile puteri europene au protestat împotriva încălcării suveranităţii Principatelor Române şi le-a tre-buit un an jumătate până ce ruşii s-au retras. 1877–1878, trupele ruseşti, de data aceasta aliatele Regatului Român s-au comportat ca şi înainte, ca invadatoare. Între 1916 – 1920 trupele ruseşti iniţial au fost „aliate”, comportându-se defensiv şi parazitar, iar mai apoi, bol-şevizându-se, au devenit inamice, agresoare, jefuitoare.

209

Ion Antonescu s-a angajat în campania din Rusia cu două armate, însumând aproape o jumătate de mili-on de militari, în timp ce Ungaria venise doar cu o sin-gură armată, a 2-a, formată din 200.000 de militari, ma-rea majoritate nemaghiari şi cu un corp auxiliar de muncă de 25.000 de evrei neînarmaţi, ce purtau o ban-derolă galbenă, comparaţie pe care Ion Antonescu a folosit-o la prima întâlnirea cu Hitler, fiindcă întotdeauna revenea la Arbitrajul de la Viena. Cele două armate ro-mâneşti au avut direcţii diferite. Armata 3-a a ajuns în Cotul Donului unde nu a putut ţine frontul fiind insufici-ent dotată cu material de război pentru un front atât de larg ce i-a revenit, având în faţă un inamic copleşitor ca număr şi tehnică de luptă, a fost decimată. Armata 4-a prin Stepa Calmucă a ajuns până la Stalingrad unde a căzut în încercuirea din care numai o parte a scăpat. După încercuirea de la Stalingrad, cel mai mare dezas-tru al Wehrmachtului, din cauza ordinelor dictatoriale ale lui Hitler, Armata Română pierzând mai mult de o treime din militarii, Ion Antonescu şi-a dat seama de realitate situaţiei, de pierderea acestei campanii şi a început să caute căile spre armistiţiu, retrăgându-se abătut spre Nistru.

JOSNICIA REGELUI MIHAI. În toate împrejură-

rile, particulare sau publice, Ion Antonescu l-a tratat cu deferenţă pe Regele Mihai conform protocolului, se în-tâlneau numai în ocazii festive sau cele strict de dato-rie, când era politicos şi laconic, se încadra în principiul constituţional Regele domneşte, nu guvernează. Ace-iaşi atitudine reverenţioasă o avea şi faţă de regina, Elena de Grecia. Ion Antonescu stătea cât mai departe de curtea regală dar era informat de tot ce se întâmplă acolo, nu comenta şi nu se amesteca, dar de departe se vedeau relaţiile reci dintre ei datorate unei antipatii

210

ce se instalase definitiv. Un amănunt semnificativ era şi faptul că Mihăiţă crescuse cu Regele Carol, care se infatuase fiind înconjurat de un anturaj de mare servili-tate, pe care şi-l arogase şi el, devenind rege a doua oară, simţindu-se vexat că Ion Antonescu nu-l trata la fel ca şi ceilalţi, având permanenta senzaţie că conside-ră un imatur şi îl priveşte la fel ca pe un recrut oarecare. Labil şi complexat bănuia că SSI, adică serviciul special de informaţii, ţinea la curent cu mersul curţii regale. Era adevărat, Ion Antonescu aflase şi despre iubitele, cu şi fără ghilimele, ale tânărului rege dar nu-l interesau. Printre ele era o excepţie, Dolly Chrissoleghos, care prin bărbatul ei mult mai în vârsta, afacerist grec, avea legături comuniste, ceea ce la vremea aceia pentru SSI era un motiv serios de urmărire. Regele Mihai a insta-lat-o luxos undeva pe lângă Parcul Filipescu unde o vizita frecvent după ce, în prealabil a aranjat ca amantul ei, un ofiţer, să fie trimis pe front. Conexiunea comunis-tă rămăsese de observat pentru că Mihaiţă, fiind o per-soană labilă şi cu femeile, putea să cadă în plasa co-muniştilor. Şi a căzut, fiindcă Dolly Chrissoleghos era în legătura cu Bodnăraş, iar mai târziu, după 23 august 1944, cu Ana Pauker. Legătura dintre Dolly şi Bodnăraş a fost consecinţa tragică pentru Ion Antonescu. Nici cu Elena de Grecia, numită în protocol Regina Mamă, tre-burile nu mergeau altfel. Ion Antonescu, după plecarea din ţară a lui Carol cu Lupeasca, a dus-o imediat în ţa-ră, cu mare protocol de regină mamă, aceasta începu-se să-l urască după ce, din motive ce vuiau în tot Obo-rul, câinele roşu a hotărât să-i trimită prietenul intim, locotenentul Vergoti, instructor de echitaţie, pe front, să facă şi acolo călărie.

În această atmosferă bucureşteană s-a adăugat, pe lângă dezastrul Wehrmachtului, cel al Armatelor Române din Cotul Donului şi Stalingrad, la curtea lui

211

Mihăiţă a început să se ţeasă un complot împotriva lui Ion Antonescu. Dacă partidele naţionale căutau pe căi diplomatice ieşirea Armatei Române din Război, dacă însuşi Ion Antonescu, prin ambasadorul român din Stockholm, făcuse legătură cu Ambasada Sovietica de acolo în vederea unui armistiţiu, curtea regală începuse un proces invers, de răzbunare împotriva mareşalului, încercând să-l anihileze complet, pe urmă, după mintea lor, totul rezolvându-se favorabil. Dolly Chrissoleghos l-a încurajat pe Mihăiţă. Şi planul lor mârşav împotriva lui Ion Antonescu a împlinit, după care au urmat cele mai crunte consecinţe pe care România le-a pătimit patruzeci şi cinci de ani de ani grei şi negri, fără să se însenineze cu adevărat nici până acum.

În 1985, fiind cetăţeni canadieni, ne-am petrecut concediul în Germania Federală şi la Munchen m-am întâlnit şi cu Ion Dumitru ce avea un săptămânal ro-mânesc şi o editură în care tocmai editase două volume În serviciul mareşalului - Mareşalul Ion Antonescu văzut de un ofiţer din cabinetul său militar ca urmare a întrevederilor avute cu Larry Watts (L.W., tânăr istoric american a beneficiat de o bursa Fulbright în România timp de doi ani, 1982 – 1984, documentându-se despre România în al Doilea Război Mondial, aflând întreaga ei tragedie şi descoperindu-i marele martir care l-a fasci-nat.) Eu am fost entuziasmat de apariţia acestor volu-me, ajungând în sfârşit şi la adevărul scris despre Ion Antonescu. Scrierea lui Larry Watts nu au apărut în România, ceea ce, la vremea aceia, era un indiciu în plus de valoarea istorică a lucrării. Am citit, am scris, am prezentat şi răspândit apariţia acestor documente istorice nefalsificate de cenzura comunistă. După un an am primit de la Iosif Constantin Dragan din Italia alte două lucrări Antonescu - mărturii şi documente – im-presionantele tomuri totalizând 1.150 de pagini de isto-

212

rie românească şi mi-au făcut o imagine clară despre devotamentul şi dăruirea patriotică a lui Ion Antonescu în cel mai crunt război mondial, în care marile puteri jucau cărţi pe soarta naţiunilor mici. Toţi au greşit, toţi am fi greşit în locul lor, dar după atâtea informaţii cred că în Romania, cel mai josnic comportament l-a avut Regele Mihai şi anturajul lui regal în modul cum l-au arestat pe Ion Antonescu. E adevărat că s-a încăpăţâ-nat să treacă Nistrul, e adevărat că a acceptat să de-porteze evrei: „nu putem lăsa inamici în spatele frontu-lui” – dar la Bucureşti evreii nu au purtat banderole şi semne, aveau şcoli particulare de toate gradele, aveau, ce nu mai era în toată Europa, un teatru în idiş, Baraşeum! Nu au fost trimişi în lagăre de exterminare, multor le-a fost învoită şi ajutată plecarea în Palestina din portul Constanţa. Toate acestea nu se mai dezvălu-ie, nu se aşează în întregul cadru istoric al acelui răz-boi, nu se mai iau în considerare, l-au crucificat şi acolo îl ţin. Crucificarea a început-o Regele Mihai, atrăgându-l la Palatul de la Snagov, arestându-l şi încarcerându-l, dând apoi un comunicat regal în care a vorbit de un armistiţiu cu Naţiunile Unite şi primiţi cu încredere soldaţii Uniunii Sovietice. Naţiunile Unite au garan-tat independenţa noastră şi neintervenţia în afaceri-le interne. Dezinformare absolută, cu nişte consecinţe extrem de grave şi de lungă durată. NU a fost nici un fel de armistiţiu încheiat, ci a fost cum îl consideră istoricii o capitulare fără condiţii, care a luat prin surprindere toate Naţiunile Unite iar soldaţii Uniunii Sovietice văzându-i pe soldaţii români cu arma la picior şi cu câtă încredere îi privesc, i-au dezarmat i-au urcat în vagoa-ne şi pohodna na Sibir. Până când ofiţerii români au luat legătura cu cei sovietici, care habar nu aveau de armistiţiul lui Mihai, dar au întrebat Moscova şi Stalin s-a făcut ca nu ştie, un timp suficient ca 130.000 ofiţeri şi

213

soldaţi români au fost luaţi prizonieri şi trimişi în adân-cimea Rusiei. Ce nenorocire, dar lanţul lor abia acum începe. Viteazul rege Mihaiţă după promulgarea capi-tulaţiei la radio s-a urcat la volanul maşinii, Alfa Romeo, şi a şters putina în Nordul Gorjului, ascunzându-se în conacul unui colonel în satul Dobriţa, unde a venit şi mămica regină, nu ştiu daca era şi in-structorul de echitaţie Vergoti prezent, dar când familia regală a trebuit să plece din ţară, cu un tren încărcat, printre bagaje era şi călăreţul. La Bucureşti germanii dezmeticiţi au bombardat degeaba palatul regal, Bodnăraş a sosit cu o dubă la Snagov şi i-a luat pe Antoneşti ascunzându-i undeva pe undeva până ce au sosit eliberatorii, pe două cărări, pentru că ei numai cu Regele Mihai erau aliaţi, pentru poporul român erau eliberatori şi aşa au rămas până în zilele lui Ion Marcel Iliescu. Pe la mijlocul lunii septembrie a venit şi regele şi mămica să-şi dea mâna cu eliberatorii şi să toasteze şi să bea pentru victoria împotriva fascismului. Amărâţii de ei, habar nu aveau cum îi vor ajunge blestemele celor 130.000 de ofiţeri şi soldaţi romani ce au primit cu încredere soldaţii Uniunii Sovietice, de soarta acestora regele niciodată nu s-a interesat, deşi ar fi fost datoria lui. Ar fi avut prilejul când a primit decoraţia lui Stalin sau când l-a decorat şi preşedintele Truman, dar nu are personalitate, e un josnic poltron. Bodnăraş a predat, fără proces verbal, eliberatorilor pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Pantazi, generalul Piky Vasiliu şi colonelul Eleftărescu care au fost expediaţi la Moscova unde avea cine să se ocupe de ei până în 1946. Ceea ce m-a impresionat în mod tragic a fost şi arestarea soţiei lui Antonescu, o femeie de mare fineţe şi modestie care nu a avut nici o implicare politică sau militară ceea ne mai arată ce jos pot coborî domnii ro-mâni şi ce bestiali sunt eliberatorii. În 1946, după pro-

214

cesul criminalilor de război condamnaţi la moarte, ma-ma lui Ion Antonescu, în vârsta de 90 ani, a apelat la Rege şi Regina Mamă să-i comute pedeapsa fiului ei şi a fost refuzată. Regele era în măsură legală să-i comu-te pedeapsa, nu a făcut-o. Dintr-un singur motiv: era rege dar nu era om, nu e român, nu simte nimic pentru români, România, totul a fost pentru el tronul şi averea. E un homuncul harpagon, la fel ca tata-său.

***

Poate că acolo, sus, cineva a ascultat rugăciuni-

le mamei, poate şi pe-a mea de copil, şi tata s-a întors din Rusia plin de păduchi, „păduchii aduc noroc până ce nu dai în tifos exantematicˮ, dar a trebuit să plece şi pe frontul din Vest, să alunge fasciştii până în Munţii Tatra. De acolo, încolo sovietici au vrut să ajungă nu-mai ei la Berlin, nu vroia ca românii, la sfârşit, să fie consideraţi cobeligeranţi, era o poziţie justificată, dar în acest caz nu ne mai puteau jefui de pe poziţie de elibe-ratori cum se considerau. Cei ce au scăpat cu viaţa din regimentul lor au venit pe jos de acolo, trenurile fiind rechiziţionate numai pentru armata sovietică, erau atâ-tea de cărat de acolo spre Rusia. Unchiul Staricu şi-a lăsat fierăria pe undeva pe calea de întoarcere fiindcă a luat nişe militari slăbiţi de foame, oboseală, cun răni neîngrijite. Veniră care mai veniră, cum putură, numai Niţă al Gicăi nu veni. El fu prins în Moldova de încrede-rea în soldaţii Uniunii Sovetici, asta află alde Bâtu de la unu ce se nimeri că veni la fierărie la Staricu, că isteţ şi harnic cum era îşi încropi alta. Âsta de veni îi înşiră, după capul lui, toată povestea cu armistiţiu ce nu fu armistiţiu, „cum să fie armistiţiu dacă luară mii de prizo-nieri?ˮ Alde Bâtu nu prea înţelesese, ori poate se îndo-ia, ceru mărturii şi al de veni cu carul la Staricu, îi spuse

215

de un altul, de la al treilea sat de Bârza, care le ştie mai bine pe toate. Şi aşa plecă, de unu singur doar cu trais-ta cu mâncare, să se lămurească cum fu cu prizoniera-tul asta din partea ruşilor dacă regele le-a spus că e armistiţiu şi-s aliaţi unii cu alţii. Se duse si după vreo două-trei zile toţi ai case începuseră să se îngrijoreze de al bătrân că nu mai vine odată. A trecut o săptămâ-nă până ce s-a întors cu o falcă în cer şi una pe pă-mânt, drăcuindu-l pe rege, de îngheţară cu toţii când îl auziră. Taci, măi omule să nu te audă careva şi să te spună că drăcui pe rege, se rugă de el Mama Mare. Veni şi Staricu cu o plugară stinsă lipită de buza de jos şi-l rugă să spună pe îndelete ce are acuşica cu regele. Alde Bâtu ajunsese, de la unu la altul până, până la Şegarcea dar se lămuri el ca ginere-su Niţă, bărbatu Gicăi, cu doi copii mititei în bătătură, e prizonier la ruşi, datorită nărodului de rege ce făcu el armistiţiu şi alianţe de capul lui cel prost, fără sa se înţeleagă cu ruşii, mai dinainte. Pricepuşi, ce făcu nărodu’? Pe mareşal îl dădu la ruşi, pe Niţă îl dădu la ruşi, mai are să le dea ţara ruşilor şi ne-a terminat pe toţi. Şi iar se apucă să-l drăcuie pe rege..

Până seara află tot satu’ că Stan Pădeanu îl dră-cui pe rege. Unii, fo doi îi dădu dreptate, alţii ridicară din sprâncene şi se apucară să judece în ei, femeile îşi fă-cură cruce şi-şi văzură de-ale lor. A doua zi veniră jan-darii, atât îi trebui lui alde Bâtu. A fost un bâlci întreg, că se nimeriră şi nişte muşterii cu treburi de fierărie la Staricu, care-i îi încolţiră şi ei pe jandari cu „Băi puţelor, păi voi nu eraţi nici ouă de biblici, când Stan Pădeanu a luptat pentru ţara asta sa fie toată la un loc, e şi el că-trănit ca are un ginere prizonier la ruşiiˮ.

„Bine măi, nene, da să-l drăcui pe rege, nu e voieˮ. „Adicătelea, cum nu-i voie? Comuniştii îl drăcuie

cum vor ei, el, ăl bătrân n-are voie?ˮ

216

„Păi, măi nene, ăia-s comunişti, dracu’ ştie de unde veniră, Doamne iartă-mă, noi suntem rumâni daci, de sub regi.ˮ Se făcu linişte, toţi se apucară să judece ce zîse jandaru. Li se păru şi lor că ar avea ceva dreptate, comu-niştii nu-s de-ai noştri, lua-i-ar dracu cu cine îi aduse.

„Cum cine-i aduse? Regele cu grecoaica de mă-sa… ˮ„Vezi că iar vorbeşti cu păcat, Bâtule, veniră ei

cu tancurile peste noi.ˮ „Aşa-i dacă nu avu noroc mareşalul să-i stri-

vească…, ca pe păduchi…ˮ „Şi-l duse şi pe Petrache din Maglavid, cu avio-

nul până pe-a colo…ˮ „Degeaba, dacă nu fu să fie. Mai bine îl duceau

pe Popa-Colac al nostru să-l lase ruşilor de sămânţă, că la comunişti nu-s nici popi, nici colaciˮ. Şi o tot lungi-ră aşa cu politica lor, trăgând din ţâgări şi scuipând în ţărână, de se sătură alde Bâtu de atâta pălăvrăgială

„Bine mă, da mai plecaţi şi voi da-ci, că se culca-ră şi găinile.ˮ

„Bine, Bâtule, om pleca, dar să ştii că trebuie să-ţi face raport de drăcuială.ˮ

„Să nu vă spun ce fac io pe raportul vostru! Hai, mergeţi sănătoşi!ˮ

Jandarii plecară, dar alde Bâtu rămăsese îndârjit pe rege şi după ce comuniştii, ce nu erau de-i noştri, îl dădură afara din ţară, cu tot cu grecoaica de mă-sa, mulţi din sat se întristară după el, alţii se şi întrebară cui vor rămâne Domeniile Regale de la Şegarcea. Alde Bâtu, era mulţumit, credea că Moşu cel Mare din cer îi dădu lui dreptate când zise „nu i-ar strica regelui să-l ia dracu’ şi pe el de la casa lui, să vază cum îiˮ.

Moşu cel Mare a ascultat rugăciunile fomeilor şi după vreo cinci ani veni Niţă acasă, dar nu-l mai cunos-cuseră, până ce nu zise cine-i. Slăbise, se gârbovise şi îmbătrânise rău.

217

TOAMNA STUDENȚILOR PROTESTATARI De la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial

şi până în Anul 1956, când Hrusciov îi cadrul Congresu-lui al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a făcut necropsia lui Stalin scoţând la lumină adevărul despre acest satrap, planeta noastră, cu tot cu noi, dar fără să ne pună la socoteală, s-a învârtit în jurul Soare-lui de unsprezece ori. Dacă pentru globul pământesc aceste rotaţii sunt stereotipice, banalizare astrală după nişte legi perpetue, pentru omenirea ei, în necontenită prefacere am să mă rezum în mod aparte şi cu rost la noi, românii, timp în care au fost multe şi importante evenimente, pornite din raportul secret a lui Hruşciov care prin reverberaţie socială, a dus la toamna studenţi-lor protestatari din România.

A UNSPREZECEA INVAZIE RUSEASCĂ. După

proclamaţia regală a capitulării, fără condiţii, din seara zilei de 23 august 1944, regele nu şi-a aşteptat aliaţii cu încredere ci a fugit, ascunzându-se tocmai la Dobriţa în Gorj, precum târâtoarele în găurile lor. Din 23 august şi până în 31 august, cât i-a trebuit Armatei Roşii să ajun-gă şi să intre în Capitală fără să i se opună vreo rezis-tenţă, aliaţii lui Mihai s-au metamorfozat, intrând în Capitală ca eliberatori. De atunci şi până în zilele lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi ce-a puit el în timpul mandate-lor sale, a fost cea de-a 11-a invazie rusească, cea mai lunga din toate invaziile lor, cea mai cruntă prin oprimare, abjectă prin ipocrizie, jefuitoare prin toate căile. Din acel moment a intrat în aplicare hotărârea lui Stalin: „Acest război nu este ca acele din trecut. Orici-ne ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem

218

social”. Incorect, imoral. ilegal din punct de vedere omenesc, democratic. Aliaţii democraţi ai lui Stalin i-au admis această opresiune, deci îi sunt complici. Trebuie adăugat, drept argument, faptul că, în octombrie 1944, Churchill s-a întâlnit cu Stalin şi în miez de noapte la Kremlin pe o bucată de hârtie i-a dat acordul de pro-centaj al împărţirii Europei, la sfârşitul războiului, în zone de influenţă ce le reveneau anglo-americanilor şi zona de dominare sovietică. Prin acea listă secretă România era trecută 90% sub dominaţie sovietica în schimbul Greciei pe care Churchill o vroia sub influenţa lui. Stalin a zâmbit, realizând că britanicul e mai infam decât el, şi a bifat, în semn de acord, de învoială. Prin acest acord de procentaj Churchill a fost vânzătorul României, deşi eram aliaţi, cobeligeranţi, cu 12 de divi-zii pe frontul din Vest în acel moment.

În cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost trădată de două ori de Hitler, odată de Churchill şi a patra oară de Stalin. Cerule Mare, nu ar fi fost mai bine să înfrunte România furtuna războiului nebun de una singură? După ce ţara ar fi fost ocupată de Wehrmachtul, ca să satisfacă pretenţiile ungurilor, ce mai rămânea din Armata Română ar fi mers până la Nistru să dezro-bească Basarabia, când Wehrmactul a luat-o spre Moscova, apoi, când roata războiului s-a întors şi din nou România a fost invadată şi ocupată de ruşi ne-am fi eliberat şi noi, cum puteam, Ardealul Românesc, fără să trecem peste Tisa! Să se fi dus eliberatorii singuri, victorioşi până unde vroiau ei să cucerească şi să jefu-iască. Nu a fost să fie aşa, ne-au invadat şi jefuit pe noi.

Mergem mai departe cu istoria sinceră a lui Florin Constantiniu şi aflăm că Bodnăraş i-a aşteptat cu braţele deschise pe Pantiuşa (Panteleimon Bondarenco), Seghei (Serghei Niconov), Vania (Ivan Didenco), Mişa (Mişa Povstanski) ce şi-au luat nume

219

româneşti Pintilie, Nicolau, Vidraşcu, Posteucă ca să ne conducă şi să distrugă prin tortură tot ce era naţional şi patriotic în România. Odată cu Armata Roşie a sosit şi o Divizie NKVD care a avut ca obiectiv dezintegrarea Siguranţei Naţională şi formarea unei securităţi de tipul sovietic, numită la început Brigada Mobilă („Duba neagră”) condusă de Boris Grumberg, mai pe româ-neşte Alexandru Nicolski, pe lângă care Inchiziţia cato-lică şi vânătorii de vrăjitoare erau novici în ale torturilor. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a trimis poporului român şi „sufletul Partidului Comunist Român o evreică – Ana Pauker – şi un ungur, Laszlo Luka”, împreună cu mulţi alţii, printre care Lev Oigenstein (Leonte Răutu) şi Erno Neulander (Walter Roman), sosiţi pe diferite mij-loace de transport, precum tancuri, camioane, trenuri, avioane, ca să pună mâna pe toate frâiele conducerii ţării. Ana Pauker a venit de la Moscova cu un plan pe care l-a prezentat comuniştilor români: abolirea monar-hiei, lichidarea partidelor istorice, crearea noilor struc-turi de securitate şi militare, reformă agrară şi trecerea la colectivizare, închiderea ţării spre Occident. Supune-re, spoliere şi încarcerarea României.

Convenţia de armistiţiu s-a semnat după ce aliaţii regelui deveniseră eliberatori şi invadaseră toată ţara, în Septembrie 1944. Ce prevedea convenţia de armistiţiu? Dominaţie, opresiune, jefuire sovietică: des-păgubiri în valoare de 300 milioane de dolari, frontiera între România şi Uniunea Sovietică rămâne cea stabili-tă după ultimatul lor din Iulie 1940! Libertatea trupelor sovietice pe tot teritoriul României, pedepsirea crimina-lilor de război, participarea la război cu 12 divizii de in-fanterie şi refuzul sovietic de-a specifica retragerea tru-pelor sale la încheierea păcii. Deci invazie şi stăpânire sine die. Ceilalţi aliaţi nici nu s-au sinchisit de nedrep-tatea şi dominarea României, pentru că aranjamentul

220

zonelor de dominaţie ruseşti a fost definitivat de Churchill şi Stalin în luna octombrie 1944 la Kremlin, fără ca românii să afle cum le-a pecetluit cei doi monştri soarta. Churchill, în treacăt, i-a vorbit lui Roosevelt despre acordul de procentaj şi zonele de influenţă pe care l-a făcut cu Stalin, dar preşedintele american, intrat abrupt în senilitate, nu a avut replică, cine ştie ce o fi perceput, dacă o fi perceput ceva. Charles De Gaulle, a dat atenţie acestei întâlniri tete-a-tete şi s-a dus expres la Moscova pentru a avea confirmarea aranjamentului de la Stalin, care a încuviinţat impertur-babil. De Gaule a consemnat întâlnirea cu Stalin din luna noiembrie 1944 în memoriile sale. Deci, era ade-vărat, Churchill ne-a trădat deşi eram aliaţi, trebuie reţi-nut, fiindcă face parte din profilul psihic, lipsit de carac-ter şi abject. Să mai anexam, tot pentru profilul său de lepră faptul că la întâlnirea cu Regele Mihai, care i-a cerut sfatul când a fost la Londra, nu i-a spus nimic despre acordul lui de procentaje şi zonele de informa-ţie. Putea să-i spună să-şi pregătească bagajele de plecare definitivă. Sau poate i-a spus, şi numai pentru avere şi pregătirea marile bagaje a mai revenit Mihai în România. E discutabilă şi această ipoteză; fiindcă cine îşi dă pe mâna duşmanului conducătorul armatei, arma-ta, îşi dă şi ţara prin aranjamente personale cu elibera-torii stalinişti.

Pentru prima dată românii din străinătate au aflat adevărul, bine documentat, în 1983, când Editura „Europa” din Roma a publicat Yalta şi Crucificarea României a avocatului, devenit cercetător istoric în exil, Nicolae Baciu. Practic, trecuseră 40 de ani de când, pe o bucată de hârtie, Churchill, cu de la sine putere, a făcut acest troc cu Stalin de împărţire a Europei la sfâr-şitul războiului, în schimbul promisiunii lui Stalin să nu-şi extindă vreo influenţa în imperiul colonial britanic,

221

să nu-şi infiltreze doctrina comunistă acolo. Lui Stalin nu i-a fost greu să promită, comuniştii oricum nu se ţin de promisiuni. Scrierea lui Nicolae Baciu este un mare document istoric, o frescă autentică a acelor vremuri şi începuturile bolşevizării forţate a Est Europei. Lucrarea a apărută cu mare întârziere în România post-decembristă, în tiraj redus, puţin şi superficial comenta-tă, repede eliminată din ochii opiniei publice româneşti. Autorul prezintă corect şi concret Conferinţa de la Yalta din Februarie 1945, în care Stalin nici nu şi-a aş-teptat oaspeţii la Yalta, sosind după ei cu trenul de la Moscova, megalomana formă de aroganţă şi sfidare, oferindu-le de pe această poziţie 16 (şaisprezece) tone de caviar şi 50 (cincizeci) tone de şampanie de Crimeia, după care a avut tot ce a dorit. Din documente reiese clar că despre România nu s-a discutat nimic, situaţia ei era definitivată din luna octombrie 1944. Con-ferinţă s-a încheiat cu Declaraţia asupra Europei eli-berate şi fotografia istorică a celor trei, în care Chiurchill apare ca un buldog deconectat, bătrân şi îm-păcat, Roosevelt dacă nu ar avea o ţigară între degete ar arăta ca un dus de pe lumea asta cu zâmbet insipid de adio şi Stalin, ţeapăn pe situaţie, ca un ţar, e tonic, victorios. În „Declaraţia asupra Europei eliberate”, sem-nată de cei trei, scrie că se respecta suveranitatea sta-telor la sfârşitul războiului. După război, la o întâlnire, Regele Mihai i-a amintit această declaraţie aliatului său eliberator, Vişinski, trimisul lui Stalin, pentru formarea unui guvern pro-comunist, la care rusul i-a replicat tăios „Yalta, sunt eu!ˮ şi a dat cu pumnul în biroul regelui. Atât mai rămăsese din Yalta, pumnul stăpânului de la răsărit.

COMUNIZAREA ROMÂNIEI PRIN PUŞCĂRII,

COTE, CARTELE. Pentru prima dată, sintagma comu-

222

nizarea României am întâlnit-o în presa exilului româ-nesc şi am înţeles din text, că este vorba de un simplu compus semantic ce exprima condensat întreaga tra-gedie a poporului român supus şi forţat de către aliatul, eliberatorul şi fratele mai mare, să ne îngenuncheze în comunismul sovietic. După decembrie 1989, sintagma aceasta se foloseşte şi în presa liberă a Casei Scânteii, dar comunizare încă nu a apărut în DEX. S-ar putea să apară după moartea lui Ion Marcel Ilici Iliescu, dar nu e sigur, având în vedere că lasă în urmă pe scriitorul Năstase, şmecherul jucător Băsescu, plagiatorul Ponta, formatorii de opinie Pleşu şi Liiceanu, critici literari pre-cum Manolescu şi Ştefănescu.

Nicolae Baciu, autorul volumului Yalta şi Cruci-ficarea României, folosea în articolele sale comuniza-rea României ce echivalează cu crucificarea ţării şi în-carcerarea în genunchi a poporului român. Autorul, ori-ginar din Ţara Bârsei, tatăl său om harnic a fost primul din familia lor ce a schimbat opinca cu gheata, iar el primul care a schimbat sapa în condei şi brazda în că-limară. Prin silinţă şi voinţă, fiind dotat, a reuşit să urce, cum scrie, prin spini şi bolovani, toate treptele educaţi-ei, absolvind Facultatea de Drept. În 1930 a fost primit în Baroul avocaţilor din Ilfov avându-l ca maestru pe Vasiliu-Cluj, pe care îl aşează printre avocaţii de frunte a acelor vremuri, nu numai din Bucureşti, ci din întreaga ţară, ceea ce a fost un avantaj în ascensiunea lui profe-sională. Cu Nicolae Baciu vreau să încep prezentarea comunizării României, fiind relevantă pentru soarta inte-lectualilor români, dotaţi, laborioşi şi patrioţi. Nicolae Baciu era francofil dar nu a făcut politică, îşi vedea de avocatură lui, îi plăcea, o avea în sânge şi profesând, în decurs de 14 ani, a reuşit să treacă de la o cameră cu chirie la propria lui vilă la Snagov. Avea o maximă: sunt un luptător şi izbutesc, astfel reuşind la rândul său să

223

devină un avocat cunoscut şi recunoscut în urma multor procese. Este semnificativ Procesul colonelului Nicolae Precup, care împreună cu alţi ofiţeri şi civili au proiectat o lovitură de stat împotriva dictatorului Carol al Doilea. Nu au reuşit, au fost arestaţi şi li s-a deschis proces. Cei zece conjuraţi împotriva regelui nu aveau apărători fiindcă avocaţii nu-şi dădeau foc la valiză, ca să plede-ze împotriva dictatorului. Familiile arestaţilor au bătut degeaba la uşile multor avocaţi, dar la maestrul Vasiliu-Cluj au găsit o soluţie solomonară: Nicolae Baciu va pleda în apărarea lor la Tribunalul Militar, iar el, marele maestru al tuturor combinaţilor, va dirija din umbră şi va trage sforile peste tot. Şi Vasiliu-Cluj a tras atât de di-baci sforile încât, prin tot felul de înţelegeri, a modificat ţinta conspiratorilor de la rege la anturajul lui, să nu se creeze o impresie rea despre monarh, care e atât de iubit de supuşi săi încât un complot împotriva lui este de neconceput, ca să nu mai spunem că majestatea sa nu a fost atins nici cu o floare. Această schimbare de macaz a fost convenabilă pentru toată lumea, iar pe-deapsa conspiratorilor prin acest aranjament era de la început mai mică. Nicolae Baciu în pledoaria a susţinut că Elena Lupescu joacă rolul Doamnei de Pompadour, a unei Pompadur de Sinaia, ceea ce a fost imediat con-semnat în presa bucureşteană spre deliciul cititorilor şi reclama avocatului. Nicolae Precup principalul conspi-rator, în ultimul cuvânt, nu s-a abţinut şi la sfârşit a stri-gat Jos Lupeasca, primind astfel zece ani de închisoa-re. Trimis la Doftana ca să-şi execute pedeapsa, s-a întâlnit şi împrietenit cu Dej, atât de bine încât a fost eliberat odată cu tovarăşul Dej şi împreună au început, cu elan comunist, să comunizeze România după direc-tivele Moscovei. Nicolae Baciu nu a păţit nimic pentru persiflarea Doamnei Pompadour de Sinaia. Necazul lui se trage din alt proces, în care a fost cinic cu Ada

224

Solomon, concubina inculpatului principal. Într-un mo-ment al desfăşurării procesului, inculpata ce era bine cunoscută în Bucureşti sub numele de Ada Solo de către o întreagă coloană de ofiţeri români cu care se culcase, a declarat că cei ce au cunoscut-o i-au oferit cadouri şi bani, aşa că avea bani destui. Nicolae Baciu, spontan şi spiritual cum era, i-a sugerat ca în acest caz să nu-şi mai spună Ada Solo ci Ada Duo, Ada Trio, Ada Plus. Sala a râs, ziarele au preluat calamburul, numai Ada Duo, Trio, Plus l-a privit cu ură răzbunătoare. Ce nu a ştiut avocatul atunci, şi nici mulţi alţii, a fost faptul că Ada Solomon cu ani în urmă, la Văcăreşti, a fost intima Anei Pauker, aşa că după eliberare a ajuns o persoană importantă în conducerea politică din Bucureşti şi, la prima ocazie ivită, verificarea tuturor avocaţilor din barouri, Nicolae Baciu nu a mai primit dreptul să practice. Trec peste comentariile, ce se des-prind singure, despre mâinile pe care încăpuse comu-nizarea în România şi mă opresc la faptul că, în acest moment Nicolae Baciu a lăsat la o parte optimismul cu: vin ei, americanii, a devenit realist şi s-a hotărât să ple-ce din ţară. Cum frontierele se închiseseră, a apelat la un căpitan rus ca să-l treacă frontiera, care a fost de acord. S-au înţeles, s-a făcut planul, căpitanul a primit un onorariu generos, după care la data fixată rusul l-a denunţat pe Nicolae Banciu şi astfel ajunge la închisoa-re, ce de acum era deja comunizată. Ruşii nu se ţin de cuvânt între ei, darămite cu supuşii lor. Regimul închi-sorilor impus de Boris Grumberg, alias Alexandru Nicolski, conducătorul Brigăzii Mobile, era după mode-lul NKVD, adică mizerie, teroarea şi tortura. Nicolae Baciu a fost şocat de maltratarea deţinuţilor politici, în-fieraţi duşmanii poporului, situaţie pe care dinafară în-chisorii nu ar fi putut să o creadă, nu şi-ar fi putut să-şi imagineze aşa ceva. Acum, e momentul să precizam

225

că, sintagma duşmanii poporului aparţine lui Stalin şi pe cine numea el aşa, automat NKVD-ul îl aresta, în-carcera, maltrata, deporta sau la al doilea semnal de la Stalin sau Beria îl executau, astfel au fost comunizate şi zecile de puşcării din România cu duşmanii poporului român. După luni de suferinţe fizice şi psihice, păstrându-şi maxima: sunt luptător, izbutesc, la care în acest caz se ia în considerare că era şi avocat, cu rela-ţii şi o sumă imensă, a scăpat din închisoare. Imediat, fără întârziere, a luat, împreună cu un prieten, drumul spre Dunăre. În 1948 au trecut Dunărea înot în Yugoslavia lui Tito, pe care erau hotărâţi să o traverse-ze pe cont propriu, dar au fost prinşi şi trecuţi printr-o serie de închisori yugoslave şi lagăre de muncă, după modelul celor KGB-iste, asemănătoare celor din România comunizată. Au reuşit să scape şi târâş, gră-biş au trecut în Austria ajungând epuizaţi în lagărul de refugiaţi de la Gratz, un adevărat ţarc de libertate şi speranţe, în care ajungeau numai luptătorii, pe viaţă şi moarte, dacă zeii erau de partea lor. Nicolae Baciu a făcut aplicaţii pentru imigrare în Franţa, dar nu a mai avut răbdare până să-i vină viza şi a plecat pe cont propriu spre Paris, unde a ajuns neîntrebat de nimeni nimic. La Paris s-a înscris la doctorat primind o cămăru-ţă şi o masă pe zi, a studiat şi a muncit de toate, bani a făcut vânzând vin din uşă în uşă, cum se obişnuia atunci. A scris şi publicat, în 1951, o carte Des Geoles d’Ana Pauker aux prisons de Tito care a făcut mare senzaţie la Paris, fiind prima carte scrisă despre temni-ţele Anei Pauker şi închisorile lui Tito, impresionând lumea liberă cu teroarea comunistă ce s-a instalat în spatele Cortinei de fier. Citind această carte francezii şi-au amintit, unii cu jenă, că au început, alături de en-glezi, al Doilea Război Mondial pentru că Hitler invada-se suveranitatea Poloniei, ca la sfârşitul războiului, ei,

226

aliaţii dreptăţii şi democraţiei, prin Churchill, să o lase până la urmă pe toată lui Stalin, să facă ce vrea cu ea, ceea ce a făcut şi cu celelalte ţări est-europene. Atât Polonia cât şi România au luptat, fiecare cu câte o ju-mătate de milion de ostaşi, la înfrângerea lui Hitler, din care a ieşit atotbiruitoare (şi cotropitoare) numai Armata Roşie instalând pe unde trecea doctrina lui Stalin, în acest război învingătorul va impune şi sistemul lui soci-al. Sistemul social al lui Stalin, în România, a însemnat şi 44 (patruzeci şi patru) de închisori comuniste şi 72 (şaptezeci şi două) de lagăre de muncă forţată în care a intrat o jumătate de milion de români învinuiţi a fi duşmanii poporului (român) în România! Practic, din fiecare familie de români, Securitatea lui Pantiuşa-Grumberg aresta, încarcera şi tortura câte un duşman al poporului român, fapt fără precedent în viaţa şi istoria poporului român! Ce absurditate, ce diabolic să induci ura şi duşmănia între oamenii aceleiaşi naţiuni, ce se-cole de-a rândul s-au luptat să se unească, să trăiască normal, omeneşte, frăţeşte, după vechea lor datină şi vine Stalin, mai satanic decât satana, cu ura comunistă, să ne distrugă neamul. Şi bunul dumnezeu, cine ştie prin ce parte a universului, mai zămisleşte o lume tot ca a noastră. Mare şi Creatorul lumii, oare după ce legii face ce face, şi nu face. Şi, câtă laşitate din partea alia-ţilor lui Stalin de atunci, şi a celor ce i-au urmat, să nu aibă curajul de-al înfrâna, stăvili de la asemenea fapte abominabile, să nu aibă minimă jenă şi demnitate de a recunoaşte că sub conducerea lor au admis asemenea nelegiuiri împotriva umanităţii. Oricum se vor eschiva, omenirea şi istoria îi acuză de complicitate.

***

227

Planul comunist, pe care l-a adus Ana Pauker de la Moscova, se înfăptuia punct cu punct în România ocupată de armatele ruseşti. Au schimbat guvernele până le-au comunizat complet cu oamenii lor, apoi au falsificat alegerile conform dictatului stalinist: nu con-tează cine şi cum votează, contează cine numără votu-rile. De fapt nici nu le-au mai numărat, doar le-au adu-nat, sigilat şi pus pe foc, pe urmă au raportat ce li s-a spus să raporteze şi astfel BPD – Blocul Partidelor De-mocratice – adică blana de oaie sub care se afla lupul comunist, a câştigat alegerile cu 89,86%. Ce fraudă electorală, cum să voteze un popor întreg pe davai ceas, davai hazaica, haraşo tovărăşie? Cum să votezi cu invadatorii care prin forţa armei luau tot ce vroiau din România, de la ceasuri de pe mâinile oamenilor la me-talele preţioase din bănci şi mine. Cum să votezi cu cei ce băteau cu pumnul, într-un fel sau altul, în masa fie-cărei familii româneşti, cu cei ce pe lângă exorbitantele despăgubiri au pus în funcţiune SOVROM-urile, nişte companii mixte cu numele, prin care exploatau absolut tot ce se putea lua din România: petrol, lemn, minereuri de aur şi uraniu. Acest popor român, care avea partide naţionale prin care se întregise naţiunea, a votat cu ţărănişti la ţară şi liberalii la oraşe, în proporţie de peste 80%. Era normal să voteze cu partidele naţionale, aşa au şi votat, dar sub dictatura tancurilor comuniste a contat cine a numărat voturile, mai precis cine a fixat procentul de 89.86%, ce este aproape de 90% pe care le-a oferit Churchill lui Stalin. Cum se mai potrivesc de bine cifrele, ca scoase din pălăria lui Churchill care, după ce nici englezii lui nu l-au mai ales, a început să bată toba democraţiei împotriva cortinei de fier. Ce zdreanţă britanică.

După Conferinţa de pace de la Paris, în care delegaţia comunistă a României a fost dusă şi ţinută în

228

lesa rusească, a fost o altă dezamăgire, mai corect, a fost o trădare din partea aliaţilor şi laşitatea delegaţiei române. Două voci au avut un strop de curaj, pentru care vor plăti, unul cu viaţa, Lucreţiu Pătrăşcanu, pen-tru că a spus, un adevăr: „Transilvania a aparţinut şi va aparţine statului român în întregime”, iar celălalt a ajuns la închisoare, Belu Zilber, care le-a spus imperialiştilor anglo-americani: „Sunt evreu şi comunist, nu ne lăsaţi complet în mâna ruşilor, căci nu numai că dispărem complet ca naţiune, dar va fi şi în detrimentul vostru, până la urmă”. Ce previziune, ce veridicitate, ce evreu deosebit, căruia îi păsa de naţiunea noastră, în mijlocul căreia s-a simţit bine până la începutul războiului ne-bun, ce a înebunit lumea. De comentat, tăcerea absolu-tă a marilor noştri aliaţi despre Basarabia şi Bucovina de Nord, impusă şi delegaţiei române. De asemenea la această conferinţă de pace, în care s-a vorbit la nesfâr-şit de marele sacrificiu al Armatei Roşi în război, nu s-a pus în discuţie, nu s-a fixat termenul de retragere din ţările eliberate de armata sovietică, semn că armistiţiu nu aducea independenţă în aceste ţări, cu atât mai pu-ţin României. După un an de la acest armistiţiu, Moscova ne-a luat şi Insula Şerpilor, în cadrul aşa zi-sului Tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reci-proc. Ce reciprocitate de hapsân! Marele prieten de la Răsărit, are mii de insule în mările şi oceanele ce-i în-conjoară imperiul, în tip ce noi aveam o singură insuliţă în Marea Neagră şi ne-au luat-o pretextând că era stra-tegică pentru apărarea sovietelor. Belu Zilber a spus adevărul într-un ceas rău, începuserăm să dispărem ca naţiune sub Stalin din moment ce făcea ce vroia din România iar românii îi purtau tablourile la mitinguri şi strigau la comandă: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adusˮ. Comunizarea stalinistă a continuat cu desfiin-ţarea partidelor naţionale, a monarhiei şi trecerea la

229

Republică Populară Romînă, deci România devenea adjectivul unei oarecare republici populare şi se scria cu î din i. Privind înapoi, România monarhică a fost astrală sub Carol Întâiul şi Ferdinand Loialul, Întregitorul Naţiunii, şi un dezastru sub dictatorul Carol Dezertorul şi fiul lui, Mihaiţă, Trădătorul lui Ion Antonescu şi al Ar-matei Române. Aşa i-a văzut bunicul meu, alde Bâtu, invalid din Primul Război Mondial, aşa îi văd şi eu, care m-am născut la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi nu suntem numai noi doi. E adevărat, după dezastroasa invazie sovietică, mulţi şi-au pus ultima speranţă în el, parcă se înecau şi se prindeau de unicul pai ce plutea pe apă. Spunem că, speranţa moare la urmă, dar ştim că speranţa îi dezamăgeşte pe mulţi care speră (Multos qui sperant, decipit spes – Plautus). Se scrie peste tot că a fost forţat să abdice, adevărat, era sub cizma lui Stalin, cu tot cu decoraţia care i-a dat-o, dar, înainte de forţare în sine au fost ne-gocierile şi dichiseala finalului dintre Regina Mamă şi Petru Groza, istoricii ştiu asta, poporul ştie doar ca a plecat cu un tren încărcat, la fel ca şi ta’su. Şi unde a plecat? În Elveţia să fie aproape de băncile ei şi pentru încă un alt motiv. Petru Groza, în mod sigur, nu l-a ameninţat cu nici un pistol, asta e poveste de adormit copiii monarhiştilor, dar cu siguranţă i-a atras atenţia că dacă vrea să se bucure de ce i se dă voie să care cu el, să-şi ţină gura, strâns, strâns şi să nu se alăture mişcă-rilor anticomuniştilor români din exil. Regina Mamă a înţeles şi Mihăiţă a ascultat-o pe mămica lui şi de fieca-re dată când personalităţi române din exil sau delegaţii de patrioţi români îi propuneau să se alăture luptei anti-comuniste el refuza cu: „Nu pot, trăind în Elveţia, ce este o ţară neutră, trebuie să mă supun legilor ei de neutralitate politică”. Se presupune, se deduce din fap-te, că şi acestă neutralitate a fost motivul rămânerii în

230

Elveţia, să amintim, de exemplu, că avea rude regale în Anglia, unde nu era neutralitate şi ar fi fost liber să se alăture românilor patrioţi. De asemenea, putea să-şi urmeze iubita mamă în Italia, care s-a dus la Florenţa cu Vergoti cu tot. Adevărul este că Mihaiţă a iubit tronul, jucăria lui preferată, dar nu are, la fel ca mămica lui, nici un fel de sentimente pentru români. De această părere este şi Jean Ţăranu în volumul său memorialistic Amintiri animate, apărut şi la Editura Danubius, în 2002 din Bucureşti.

Doctorul Jean Ţăranu, un român bănăţean, una dintre personalităţile de frunte ale românilor din Canada, distinct şi prin extraordinara sa biografie de emigrant, îndrăzneţ şi învingător prin toate primejdiile războiului prin care a trecut până ce a ajuns în Canada. Recomand memorialistica lui nu numai cititorilor dar şi unei case de film. Şi-a luat bacalaureatul la Timişoara şi a început Medicina la Sibiu, dar pentru că era legionar, după Rebeliunea din 1941, era şi el vânat pentru bata-lioanele de sacrificiu ale lui Ion Antonescu prin care trebuiau să-şi recupereze onoarea în faţa gloanţelor. A hotărât să plece în Germania unde a fost primit să-şi continue studiile şi pregătirea militară, pentru că la vre-mea aceia toate universităţile germane erau puse în serviciul războiului. În 1944 i-a venit rândul să facă sta-giu de front ca soldat brancardier şi a fost trimis la o unitate de tancuri în Finlanda, unde presiunea rusească era foarte mare. În această situaţie, generalul Mannerheim a cerut lui Hitler să se retragă din Finlanda pentru că trebuie să încheie un armistiţiu cu ruşii, care i-au copleşit. Din nefericire, în retragere, a fost rănit şi a ajuns în spital, unde a fost bine tratat, pâ-nă în momentul în care Mihăiţă a întors armele împotri-va germanilor, fără să facă acelaşi gest de onoare pre-cum generalul finlandez. A fost ridicat de poliţia militară

231

şi dus în faţa unui ofiţer care i-a spus motivul: România a întors armele împotriva Germaniei şi românii au de-venit inamicii Germaniei. Jean Ţăranu a rămas uluit. Ofiţerul i-a arătat şansele: ori jurământ de credinţă şi fidelitate Fuhrerului, ori lagăr de prizonieri. A cerut o zi de reculegere şi gândire, a fost refuzat brutal, atunci a ales lagărul de prizonieri. În lagăr, erau câteva mii prin-tre care şi mulţi români, el a fost repartizat la infirmerie. Într-o zi, românii, fără să îşi fi dat acordul, au fost urcaţi în tren şi trimişi în Austria unde se forma Armata Naţio-nală Română ce lupta împotriva Armatei Roşii, era deja 1945. Armata Naţională Româna, sub conducerea ge-neralului Platon Chirnoagă, se forma foarte greu, pri-mul ei regiment fiind deja decimat în confruntarea cu ruşii, iar cel de al doilea era lipsit de orice entuziasm să lupte pentru apărarea Germaniei împresurată de aliaţii dezlănţuiţi. Ideea dezertării plutea, toţi îşi vedeau singu-ra salvare să cadă prizonieri la americani. Împreună cu un medic trece printr-un şir de întâmplări, ce dau fiorii morţi citindu-le, până cad în mâna americanilor. Inspi-raţi se declară „frenchˮ şi americanii, fără întrebări, îi predau unei misiuni militare franceze, dacă se declarau români ar fi fost predaţi ruşilor, care direct în Siberia îi trimeteau, doar eram aliaţi. Medicul misiunii franceze i-a ajutat să ajungă la Paris şi războiul s-a terminat. Jean Ţăranu îşi continua studiile, înfiinţează Asociaţia Stu-denţilor Români cu puternic caracter anticomunist. Aici am vrut să ajung. Asociaţia studenţilor români a făcut o delegaţie care a mers la Regele Mihai, „cu propunerea de-a patrona întreg exilul românesc la luptă împotriva comunismului şi al eliberării României”. Regele era în luna de miere la Florenţa şi delegaţia a aşteptat patru zile ca să fie primiţi în audienţă. În a patra zi li s-a co-municat că M.S. nu îi poate primi în audienţă, fiind în luna de miere, nici nu se implică în asemenea acţiuni,

232

până ce nu se consultă cu şefii statelor libere (!) A fost o profundă dezolare pentru delegaţie, pentru toată aso-ciaţia studenţilor români din Paris. Au fost critici aspre, Jean Ţăranu le prezintă corect şi îşi aminteşte că la recrutare a jurat credinţă ţării şi regelui, care la rândul său a jurat credinţă ţării şi poporului, dar refuză să con-ducă lupta de eliberarea a României. Ce mişel. Cu toţii ştim că singura lui legătură cu românii erau nişte rare întâlniri protocolare sterpe cu anumiţi români şi să le trimită acelaşi mesaj banal de Anul Nou. Afară de aces-tea, trebuie menţionată legătura sale strânse cu Alexandru Creţianu, Grigore Niculescu Buzeşti şi Constantin Vişoianu ce puseseră mâna pe Fondul Na-ţional pe care Ion Antonescu la depus Union de Banques Suisses.

Fondul Naţional, era un fond special de ajutor pentru românii din străinătate ce se vor dărui cu deter-minare patriotică împotriva comunismului rusesc ce vor cotropii România în cazul pierderii războiului. Ion Antonescu, după dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad a prevăzut înfrângerea Axei şi a pregătit acest fond special de 20.000.000 de franci elveţieni şi o lista de 200 de personalităţi române ce să obţină viza pentru Elveţia, în cazul ocupării României. El ră-mânând la datorie până în ultima zi, când Regele Mihai la chemat la palat, să-l aresteze şi să-l predea duşma-nilor ţării, un fapt asemănător nu mai este consemnat în istorie. Ajuns în Elveţia băncilor, Mihăiţă s-a interesat şi de acest fond special, absolut ca persoană neutră poli-tic, dar economic mult interesată. Fondul special a fost sfâşiat de hienele monarhice. Depravând o clasă de scriitorii şi ziarişti naţionali de fondurile necesare pentru tipografii şi publicaţii pro-româneşti, anticomuniste, de-pravând studenţii eminenţi şi patrioţi de burse atât de necesare emancipării lor pentru România. Ce bine că

233

l-au împuşcat pe Ion Antonescu, nu a mai văzut şi tâl-hăria asta.

Ex-rex-ul Mihăiţă, după 1990, s-a întors în România cu dorinţa de-a merge la mormântul bunicilor săi. La început Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman-Neulander l-au dat afară, ca pe un câine străin, greşind rău pentru că ei erau deja în marcant declin în faţa po-porului român şi prin nesocotinţa lor au mărit prestigiul regelui în mass-media care le era potrivnică. Când gloata oportunistă de la putere – ochlocraţia - şi-a dat seama de greşeală, i-au acceptat imigrarea în România, ex-rex-lui nu i se potriveşte termenul de repa-trierea dintr-o seamă de motive, a prins rădăcini de bu-ruiană şi-a început să-şi aducă aminte şi să pretindă toate averile coroanei regale româneşti. Între timp ro-mânii s-au săturat de ochlocraţia lui Iliescu ca de varză acră putredă şi fără o opoziţia fermă şi ofensivă au că-zut în basmul politic: Monarhia salvează România! Românii, slabi cunoscători ai istoriei, încă confuzi după brusca decompresiune din comunism, au greşit lamen-tabil pentru că nu au luat soarta ţării în mâna lor, ei tre-buiau să salveze România, fie republică sau monarhie, în nici un caz preşedinţii de teapa lui Iliescu sau Constantinescu sau cu regi de genul lui Mihai, fiul lui Carol al Doilea. Delăsători de felul lor, românii, nu au dus revoluţia timişoreană până la capăt, iar Providenţa nu a vrut să ne mai dea un Carol Întâi sau un Ferdinand Loial, nici măcar un preşedinte cu spirit românesc şi caracter ales. (Nuda veritas)

DE LA MOARTEA LUI STALIN LA

ÎNMORMÂNTAREA CULTULUI SĂU. La sfârşitul lui februarie 1956 a avut loc primul Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, după moartea lui Stalin, la care Nikita Hruşciov a ţinut o cuvântare intrată în

234

istorie drept discursul secret care, în câteva săptă-mâni, era ştiut de la Moscova la Varşovia, şi de aici la Haifa şi imediat la Washington. Numit discurs secret numai pentru a atrage cât mai mulţi curioşi să vadă ce a avut de spus noul lider comunist, Nikita Hruşciov, cel mai apropiat tovarăş de beţii a lui Stalin. Istoria con-semnează că împreună au tras ultima beţie mortală, numai pentru Stalin, până la patru dimineaţa, apoi s-au despărţit tovărăşeşte, fiecare apucând-o pe drumul lui.

În doar câteva fraze, pentru că e interesant, să ne întoarcem la sfârşitul pământesc al lui Stalin din martie 1953, o adevărată uşurare în întregul lagăr co-munist. Degradarea patologică a lui Stalin se agravase în ultimii ani prin deteriorare cerebrală pe fond hiper-tensiv, ateroscleros şi alcoolism susţinut din greu. Oda-tă cu înrăutăţirea sănătăţii, statutul lui paranoic a atins paroxismul văzând în jur numai duşmani şi asasini, fă-când fixaţie şi pe evrei, plecând de la ideea ca medicul său, evreu, vrea să-l termine. Din paranoia conducăto-rului popoarelor s-a născut complotul doctorilor, în care nu erau toţi evrei şi nu erau toţi doctori, dar au sfârşit-o prin torturi în închisorile NKVD-ului sau pe un-deva prin închisorile sau lagărele din Siberia. Intrase groaza şi în cei din Biroul Politic, erau şi acolo câţiva evrei, fiindcă Stalin le tot repeta „fiecare evreu este un spion potenţial, toţi evreii naţionalişti sunt agenţi ai ser-viciilor americane, trebuie deportaţi, lichidaţi”. Paranoia cu duşmanii poporului, agenţi şi complotişti, atinsese cote groteşti, deduse şi din următorul fapt. Într-o zi Sta-lin a primit la Kremlin o mică delegaţie dintr-o republică oarecare, pentru a o felicita pentru rezultatele obţinute în construcţia societăţii comuniste la ei în republică. Cei din delegaţie erau topiţi de frică şi emoţii că au văzut, auzit şi dat mâna cu Stalin şi au plecat fericiţi. Nu mult după această întâlnire, Stalin a dat furios alarma că i s-

235

a furat pipa din birou. Alertă NKVD-istă de grad maxim şi a fost suficient să spună cine a fost în birou şi imediat li s-a luat urma delegaţilor, coborâţi din tren, arestaţi, interogaţi şi torturaţi „ala carte NKVDˮ. Doi dintre ei au semnat declaraţia că au luat-o, după care au şi murit. Ceilalţi, ca să scape de torturi, au declarat că într-adevăr morţii au luat pipa tovarăşului Stalin, să o arate la ei în republică, dar pentru că nu s-a găsit la ei, pro-babil au lăsat-o în tren. Trenul a fost oprit imediat, ni-meni nu a mai coborât din tren şi trei zile au tot scotocit, dar pipa nu a fost găsită, iar ceilalţi trei din delegaţie au fost consideraţi complici şi trimişi în Siberia. După câte-va zile, un înalt ofiţer NKVD-ist a venit cu raportul la Stalin, care nici nu-şi mai amintea de ce era vorba. Când i s-a amintit că era vorba de pipă, Stalin a dat din mână şi spus că a găsit-o într-un dosar. Ofiţerul nu a schiţat nici un gest, dar din poziţia de drepţi în care era încremenit, a întrebat ce să facă cu cei trimişi în Sibe-ria? Stalin i-a răspuns: „Dacă au recunoscut, atunci să-şi ispăşească pedeapsaˮ.

Moartea lui Stalin a fost o uşurare întâi de toate pentru cei din imediatul lui anturaj fiind şi ei suspectaţi, ceea ce a făcut pe alţii să creadă că ei l-au asasinat pentru a scăpa cu viaţă. S-au consumat câţiva hectolitri de cerneală cu asemenea presupuneri, suspiciuni, atentate. E amuzantă o scrisoare, găsită în biroul lui după moarte, în care Tito îi scria să nu-i mai trimită asasini pe cap, „am prins deja vreo cinci şi dacă mă supăr îţi trimit eu unul, asigurându-te că de al doilea nu va mai fi nevoie”, ( aprig croat ). Nu a fost nevoie de nici unul, pentru că după ultima beţie împreună cu Hruşciov şi Beria, s-a sculat din pat, vrând să meargă unde şi conducătorul popoarelor eliberate mergea singur, a căzut dând cu capul de podea atât cât trebuia pentru o hemoragie cerebrală ce asigură un deces, intervenit în

236

următoarele zile, sub privirile neliniştite ale celor din Biroul Politic de teama că ar putea să-şi revină. Au în-cărunţit aşteptând momentul de profundă uşurare, apoi au intrat în panică fiindcă trebuiau să anunţe moartea conducătorului popoarelor lumii convertite la comunism sau pe cale de convertire, ce stătea în faţa lor precum orice muritor de rând, când lor, şi altora, le era teamă că va fi nemuritor fiindcă a creat şi condus şi el o lume mai anormală decât toate până la el. Au trecut cu mari emoţii şi dureri de cap peste hop-ul anunţului, ce a fost sinistru de grav declamat la radio, dar nimeni nu s-a sinucis, doar o groază de comunişti şi ne-comunişti s-au îmbătat şi, beţi fiind, a dat plânsul în ei până ce s-au trezit. Funeraliile au fost pe măsura cultului pe ca-re-l avea în tot lagărul comunist. Moscoviţii au fost scoşi la întristare, lăsându-se cu moarte de om fiindcă s-au călcat în picioare îmbrâncindu-se să-l vadă mort, să fie siguri. Să nu mai vorbim ce mare jale a trebuit să mi-meze popoarele eliberate în cele trei zile de doliu, du-plicitatea atingând apogeul în ţările vasale Moscovei. Cel puţin la noi, în România, când s-au ţinut cele trei minute de reculegere tot ce mişca a trebuit să înţepe-nească pe dinafară în timp ce pe dinăuntru aduceau mulţumire Celui de Sus. Se năştea o speranţă în fieca-re, în toate ţările se năşteau speranţe de plecarea eli-beratorilor la ei acasă, să le mai dea şi ai lor de mânca-re, fiindcă pe ele le-au mâncat de tot.

Moartea lui Stalin a fost un început promiţător pentru omenirea din lagărul comunist şi o bătaie perfidă pentru scaunul rămas vacant, pe care a câştigat-o cel mai înzestrat în uneltiri şi rezistent la băutură, Nikita Hruşciov care, pentru început, l-a lichidat pe Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului, fiindcă făcuse prea multe, ştia prea multe, vroia prea multe şi cea mai sigură anihilare este tăcerea de mort în lupta pentru putere. Hruşciov

237

avea un vechi aliat, încă de la revoluţia bolşevică, con-fident de nădejde, pe Anastas Mikoian, un armean foarte inteligent de care educaţia s-a prins pe parcurs, un rar supravieţuitor bolşevic de la Lenin până în zilele lui Hruşciov şi pe un vechi tovarăş de partid şi revoluţie, Alexei Snegov care, după moartea satrapului, a fost eliberat din Gulag. S-au întâlnit şi au fost de-a dreptul şocaţi de relatările tovarăşului lor despre Gulag în care a supravieţuit cu greu 17 ani în condiţii inumane în la-gărele de muncă forţată de la cercul polar, împreună cu zeci de mii de cetăţeni fără vreo vină dovedită, intero-gaţi cu cruzime de NKVD şi azvârliţi fără condamnări în Gulag pentru pierire. În concluzie, Alexei Snegov a spus: „Dacă dumneavoastră (se referea la Mikoian, ce devenise preşedintele consiliului de miniştri, şi Hruşciov secretarul general al partidului) nu vă delimitaţi de Stalin la primul congres după moartea lui, şi dacă nu faceţi publice crimele lui, atunci veţi deveni complici ai acestor crime”.

Nu se mai vorbeşte de acest bolşevic dedicat partidului şi revoluţiei, supravieţuitorul unei detenţii crunte datorită unor false denunţuri, dar trebuie reţinut pentru că asta a fost adevărata scânteie a evenimen-telor din 1956. De la el, Mikoian şi Hruşciov a preluat ideea şi s-au hotărât să-i prezinte crimele şi cultul per-sonalităţii în discursul secret al lui Hruşciov, ce a zgu-duit tot lagărul comunist cu mari consecinţe. Discursul a fost pregătit luni de zile de o comisie specială din ordi-nul lui Hruşciov. Dovezile prezentate au fost cutremură-toare, de exemplu într-un singur an, 1937-1938, din perioada Marii Epurări, au fost arestate pentru activităţi antisovietice un milion şi jumătate de cetăţeni dintre care peste 680.000 au fost executaţi, restul trimişi în Gulag. Sau, când Stalin a dat ordinul represiunii în masă pentru accelerarea colectivizării au fost arestaţi

238

cetăţeni obişnuiţi, luaţi de pe stradă la întâmplare, inte-rogaţi, maltrataţi, ucişi sau trimişi în Gulag. Aşa s-a în-făptuit comunismul sovietic, de aceia multora le era fri-că de Stalin şi mort!

La începutul Congresului XX, Mikoian a făcut o primă tatonare vorbind despre cultul lui Stalin şi a spe-riat majoritatea participanţilor, dintre care unii sau in-dignat de frică, din ignoranţă. Tovarăşilor le era frică şi de Stalin mort, a concluzionat Mikoian în familie, când însuşi fratele lui i-a spus că a greşit criticându-l pe Stalin! După aceste reacţii ale participanţilor ce aveau cultul personalităţii lui Stalin adânc implantat în ei, dar nu ştiau nimic de milioanele nevinovate ce au suferit în Gulag, Mikoian şi Hruşciov au hotărât să lase discursul critic la adresa lui Stalin până după alegeri, după ce vor fi siguri că au fost aleşi pe poziţiile care le deţineau. După reuşita în alegeri, au hotărât să expună discursul, ce demola cultul personalităţii lui Stalin, numai în faţa comitetului central şi a biroului politic, fără invitaţi şi presă. Astfel, discursul numit „secret” a fost ţinut de Hruşciov timp de patru ore, dând transpiraţii şi fiori reci ascultătorilor. A fost o mare bombă politico-ideologică, una cu totul deosebită având efecte în serie, de la cele imediate, la cele din Polonia, Ungaria, până la proteste-le studenţilor timişoreni din 30-31 octombrie 1956. Dacă vom urmării atent firul faptelor istorice vom vedea că scânteia a pornit de la Alexei Snegov la Hruşciov şi Mikoian care s-au hotărât să pregătească un discurs limitat numai despre crimele şi cultul personalităţii, dar a ieşit o bombă ce, odată detonată, nu au mai putut să-i controleze efectele ce au urmat din primăvară până în toamnă, în deosebi cele din afara Uniunii Sovietice. Primii au fost muncitorii din Poznan care prin declanşa-rea grevei generale au zguduit Polonia, determinând revenirea în fruntea partidului a lui Wladyslav Gomulka,

239

care a luat hotărâri democratice şi economice favorabi-le, a relaxat opresiunea Moscovei. Imediat, ungurii au preluat ştafeta poloneză încercând mai multe reforme în spiritul lor propriu. Reverberaţia bombei ideologice de la Moscova a ajuns la începutul anului universitar şi la studenţii români, cu standard de existenţă subliminal, puternic supravegheaţi, controlaţi şi îndoctrinaţi, depra-vaţi şi de minima libertate.

Hruşciov şi Mikoian au considerat să trimită o copie strict secretă fiecărui secretar general de partid comunist din ţările eliberate pentru a o discuta numai în cadrul biroului politic, deci la vârf. Exemplarul trimis lui Wladyslav Gomulka stătea pe biroul secretarei sale, Lucia Baranovski, care avea un prieten ziarist, Viktor Graievski, care răsfoindu-l a dorit să-l citească iar buna lui prietenă i l-a împrumutat. Am uitat, prietenul era evreu şi l-a dus direct la Ambasada Israelului unde a fost în întregime fotografiat şi trimis în Israel, de unde tot pe căi absolut diplomatice, a ajuns undeva, nu spun unde, în Statele Unite, ce dispune de mulţi ziarişti şi ziare. Acest traseu al documentului secret nu este o halucinaţie paranoică stalinistă. E real, menţionat în istorie, iar Moshe Dayan după citire a spus: „URSS va dispare în 30 de ani”, o profeţie corectă, s-a înşelat doar cu cinci ani în precizarea datei, asta nu ne mai interesează, dar conţinutul discursului secret e bine de aflat, cel puţin în linii mari.

Sumar prezentat, acesta începe cu repudierea cultului personalităţii a lui Stalin cu citate din clasicii marxist leninişti ce dezaprobă, denunţă cultul oricărui individ, urmat de remarcile tovarăşei de viaţă a lui Lenin, Nadejda Krupskaia, despre caracterul lui Stalin, capricios, despotic, violent, brutal şi impunând supune-re absolută la părerile şi hotărârile lui. Stalin a introdus termenul de duşman al poporului şi cei bănuiţi de in-

240

tenţii ostile erau preluaţi de NKVD şi, prin metode de anchete şi torturi, nu se opreau până ce nu obţineau mărturisirile dorite după care lichidarea nu mai era o problemă, nici de timp, nici de formă. Lichidarea fără cruţare, în masă, a duşmanilor poporului şi ai Marii Re-voluţii a continuat şi după ce revoluţia a fost victorioasă, după ce sistemul comunist era stabilizat la putere şi totuşi „multe zeci de mii de comunişti cinstiţi şi nevino-vaţi au murit ca rezultat al acestor monstruoase falsifi-cări”, dându-se cazuri şi cazuri nominale. Stalin a violat normele partidului privind conducerea colectivă prin Biroul Politic, „fără să dea socoteală nimănuiˮ, şi a dat ordin de reprimarea vechilor bolşevici, rudimentari ca structură, dar devotaţi idealurilor comuniste. Exemplifi-care a fost soarta celor 1.966 de delegaţi la Congresul XVII-lea dintre care 848 au fost declaraţi contrarevoluţi-onari, duşmani ai poporului şi au fost executaţi. A conti-nuat să ordone extinderea persecuţiilor, jubilând cu „NKVD şi-a depăşit planul cu patru ani”. Un alt punct important, prezentat cu date statistice a fost deportarea de popoare întregi ce a fost iniţiată şi ordonată de Sta-lin, executată de NKVD-ul lui Beria. Să ne gândim cu pioşenie la soarta bucovinenilor şi basarabenilor români deportaţi de pe plaiurile lor natale, strămoşeşti, ocupate de comuniştii ruşi, să nu uităm, să nu mai acceptăm ideile şi învăţăturile lor de veşnici invadatori. Un alt pa-ragraf este rezervat grandilocvenţei sale din timpul răz-boiului mondial, când a trebuit să fie portretizat ca geniu militar, dându-se exemplu filmul Cădera Berlinului, vic-torie ce i se datorează numai şi numai lui şi în acest timp trebuia să i se înalţe poezii şi ode, versiunea imnu-lui Uniunii Sovietice din ani 1944-1953 făcea referiri la măreţul conducător. În toate ţările eliberate de Stalin a trebuit ca un oraş important să-i poarte numele. Anec-dotic se spune că, iniţial au ales Sibiul, recunoscut pen-

241

tru salamul de Sibiu, ori dacă i se dădea numele de Stalin, românii ar fi mâncat salamul lui Stalin, aşa că năpasta a căzut pe Braşov, care făcea tractoare neco-mestibile. Ce să mai adaug, poate să afirm că Nero, Caligula, Elagabalus sunt nişte pigmei pe lângă Stalin, iar eu eram pionier în acele vremuri şi detaşamentul nostru îi trimetea lunar o scrisoare de laudă, preamărire şi mulţumire măreţului generalisim! Cea mai cruntă formă de îndoctrinare, pe lângă care corvoada zilnică de stat la coadă pentru pâinea pe cartelă era floare la ureche, trebuind să stăm din timp la coadă fiindcă erau mai multe cartele decât pâine! Nu pot uita nici înghesu-iala de la interminabilele cozi la ulei, mergeam cu soră mea departe, la triajul Gării Mari din Timişoara, unde pe o linie moartă era tras un vagon cisternă din care ni se dădea un ulei de floarea soarelui brut, nefiltrat, în sticle-le noastre, de un litru, aduse de acasă. După 1953 pio-nerii nu au mai scris scrisori lui Stalin, dar mai abitir a trebuit să lăudam şi ovaţionăm fratele mai mare de la Răsărit.

1956 – DIN PRIMĂVARĂ DEZÎNGHEŢULUI

PÂNA LA ÎNGHEŢURILE TOAMNEI. Critica cultului personalităţii lui Stalin, din documentul secret hotăra abolirea oricărei forme de cult, a tuturor cetăţenilor pe baza principilor leniniste de democraţie sovietică socia-listă exprimate în Constituţia URSS. Ce ridicol să vor-beşti de democraţie sovietică în care nu se respectau nici cele mai elementare drepturi cetăţeneşti, în ţările lagărului comunist au fost preluate şi interpretate în cu totul alt sens şi documentul cunoscut de acum s-a nu-mit dezgheţul lui Hruşciov, iar sensul era al indepen-denţei şi suveranităţii, fiindcă erau ţări cu maturitate şi istorie proprie, ţări în care pâinea nu s-a dat niciodată pe cartele până la această invazie rusă.

242

POLONIA. Când, după Congresul XX al PCUS,

s-a aflat despre critica adusă la adresa crimelor şi cultu-lui personal al lui Stalin, procesul de destalinizare început după moartea lui s-a intensificat încercându-se o uşoară, eterată desprindere de sub controlul sovietic, printr-o formă de independenţă numit socialism naţio-nal. În paralel cu aceste noi tendinţe politice s-a solicitat de la guvern şi partid, direct şi constant, îmbunătăţirea condiţiilor de trai, pentru că salariile erau mici şi costul vieţii mare. Aceste cerinţe economice au declanşat pro-testele muncitorilor polonezi din cel mai mare oraş in-dustrial al ţării, Poznan. La început au trimis o delegaţie la guvern care s-a întors cu promisiuni, tocmai când metalurgiştii nu-şi primiseră bonurile de alimente ce li se cuveneau conform contractului de muncă, acestea au fost cele două motive care au dus la încetarea ime-diată a lucrului şi începutul unei demonstraţii de pro-test în dimineaţa zilei de 28 iunie 1956. În câteva ore toţi muncitorii din marele oraş industrial au încetat lucrul şi s-au adunat cu toţii, în jur de 100.000 de cetăţeni, în piaţa centrală a oraşului în faţa sediului partidului co-munist, cerând PÂINE şi cântând INTERNAŢIONALA, ceea ce atesta că protestatarii solicitau doar revendicări economice, cele politice au venit ulterior după ce orga-nele de partid locale le-au răspuns că nu au autoritate să le rezolve problemele şi să se întoarcă la lucru. Acest răspuns i-a înfuriat, la care s-a adăugat ştirea că delegaţii care s-au întors de la Varşovia au fost arestaţi şi sunt la închisoare. Acesta a fost ultima picătură care a transformat protestul paşnic în dezlănţuire revoluţi-onară. Întâi au mers la închisoare, pe care au ocupat-o în forţă luându-le armele gardienilor şi eliberând toţi deţinuţi, dar nu au găsit delegaţii lor, apoi pe rând au devastat poliţia şi securitatea unde au început schimbu-

243

rile de focuri şi au căzut primii protestatari. Toate do-cumentele partidului, poliţiei, securităţi şi procuraturii au fost puse pe foc. Până seara au ocupat Academia Mili-tară de unde au luat armele iar revendicările economice nu mai erau motivul principal al protestelor, tot oraşul trecând de partea insurgenţilor. Autorităţile, care au fugit şi s-au ascuns, au cerut ajutor guvernului şi arma-tei. Astfel, în dimineaţa următoare în oraş au pătruns patru sute de tancuri şi 10.000 de militari cărora li s-a spus că în oraş este o provocare germană, avându-se în considerare aversiunea polonezilor faţă de germani. În faţa acestei masive forţe militare insurgenţii au slăbit mult şi s-au risipit, lăsând în urma lor zeci de morţi şi sute de răniţi şi arestaţi. Odată situaţia stăpânită, gu-vernul a dezinformat opinia publică internă şi externă că a fost o provocare din afară, din vest, dar cei ce au fost arestaţi şi cei nouă, cărora li s-au deschis proces de condamnare, erau polonezi autohtoni.

Aparent protestatarii au pierdut, dar numai apa-rent, în realitate a fost o bombă cu efect întârziat fiindcă a dus la mari schimbări în conducerea de partid şi de stat, la un alt raport între Polonia şi URSS. În fruntea partidului comunist polonez a revenit Wladyslav Gomulka, vechi comunist cu educaţie puţină, dar cu mult bun simţ politic şi social, ce a adus schimbări ce au mulţumit polonezii pentru acele vremuri, când nu se putea pretinde mai mult, fără riscul de-a pierde şi cât ai avut. Întâi, Gomulka a liberalizat viaţa socială şi cultura-lă a cetăţenilor prin reducerea la limită a îndoctrinării comuniste de tip sovietic, biserica catolică, total separa-tă de stat şi partid, a fost lăsată să-şi continue nestin-gherită menirea creştină, dar numai atât. Deosebit de important pentru o treime din populaţie a fost oprirea colectivizări, ceea ce a dat libertate şi altor activităţi pri-vate legate de agricultură, a fost cel mai mare câştig de

244

libertate de la ocupaţia sovietică, ceea ce în celelalte ţări din lagăr nu s-a întâmplat. La toate acestea se ada-ugă şi aranjamentul de retragere parţială a armatei eli-beratoare sovietice faţă de care polonezii au început să aibă aceiaşi aversiune pe care o aveau şi faţă de Waffen SS.

Nu numai oamenii îngroapă istoria din cele mai diferite motive ci şi timpul în mod uniform, dar sunt şi oameni ce nu îngroapă istoria, vor să o păstreze ca memorie, ca învăţătură. În acest context, polonezii au ridicat un monument comemorativ în Poznan, iar din 2006, la 50 de ani de la eveniment, 28 iunie a devenit zi naţională, ziua comemorării eroilor naţionali. Recu-noştinţă.

UNGARIA. Puternicul protest dezlănţuit în revol-

tă al polonezilor din Poznan a fost urmărit cu atenţie, comentat până la contagiune după ce au văzut schim-bările favorabile odată cu schimbarea vechii conduceri de partid. De fapt ungurii urmăriseră cu atenţie şi mani-festările de protest ale redegiştilor din 1952 (germanii din partea ocupată de ruşi). La fel de mult i-a interesat diplomaţia austriecilor care, promiţând ruşilor neutralita-te, au obţinut retragerea armatei ruseşti din Estul Austriei în 1955. Modelul austriac de neutralitate fără ruşi era viu dezbătut de unguri, fără să ştie că în acor-dul de procentaj dat de Churchill lui Stalin în noiem-brie 1944 Austria nu intra în zonele de influenţă rusă, pe când Ungaria era prinsă în lagărul comunist.

Evenimentele din Polonia, de data aceasta, au luat-o înainte celor diplomatice şi ungurii au început să fiarbă, să se mobilizeze şi organizeze în felul lor subtil, perfid, ţintind obiective politice şi naţionale distincte. Studenţii, scriitorii şi ziariştii au format un forum inte-lectual „Petofiˮ. Cine are cât de cât noţiuni istorice un-

245

gureşti, ştiu că pronunţarea cuvântului Petofi pentru întreaga naţiune ungară înseamnă mobilizare totală în vederea independenţei, emancipării cu scop final: Ungaria Mare. Mişcările protestatare au început relativ modest printre studenţii din Szeged, apoi cei din Pecs şi Miskolc încă din 16 octombrie 1956. Debutul în forţă s-a declanşat în 23 octombrie 1956 la Budapesta cu o demonstraţie la statuia Generalului Bem, polonez de origine, care a fost alături de Kossuth şi Petofi la Revo-luţia din 1848, acum un bun moment ca să înnoade cele două evenimente, cel al revoltei poloneze cu cel al idealurilor lor de la 1848. Se spune că iniţial au fost vreo 20.000 de manifestanţi care au depus coroane cu panglicile steagului ungar şi polonez, un scriitor a ţinut un discurs înflăcărat despre trecutul glorios şi prezentul insuportabil şi au cântat un imn naţional ce avea refre-nul „Jurăm, jurăm, jurăm că nu vom mai fi sclavi”. Au jurat şi au plecat spre Parlament, când au ajuns acolo erau deja peste 200.000 de cetăţeni. Aici erau de acum o forţă dezlănţuită împotriva statuii lui Stalin, un colos de bronz de nouă metri, pe care l-au dărâmat, de la cizme în sus, cât ai clipi. Extaz de răzbunare împlini-tă, prima victorie, eliberatorul Ungariei la picioarele ce-tăţenilor care-l scuipau, urinau şi-i dădeau picioare un-de apucau. Practic nu mai era loc în acest centru şi atunci o parte au plecat spre studiourile de radio pentru a da o proclamaţie. Aici s-a tras, aici au murit primi pro-testatari împotriva regimului comunist impus.

A doua zi, capitala era împânzită de tancurile ruseşti pe care guvernul le-a chemat în ajutor, convinşi fiind că trupele ungureşti ar fi solidarizat cu demon-stranţii. Prezenţa tancurilor ruseşti i-a înfuriat şi mai mult pe protestatari, care din acest moment au devenit insurgenţi atacând furibund cu cocteil Molotov tancurile ruseşti, înţepenindu-le. În acelaşi timp au început lupte-

246

le de stradă armate. Insurgenţii făcuseră rost de arme, la care s-au alăturat şi militari înarmaţi ce au dezertat din cazărmi, pactizând cu insurgenţii împotriva forţelor de poliţie şi securitate, care în multe cazuri au intrat în defensivă fiind copleşiţi de curajul şi forţa civililor. Poli-ţiştii sau securiştii, prinşi vii, erau linşaţi barbar până mureau în chinurile traumatismelor şi durerilor, după care unii erau şi ciopârţiţi sau atârnaţi de stâlpii lampa-darelor stradale. Se dau cifre de peste două sute de cazuri de comunişti, securişti şi poliţişti ce au fost lin-şaţi, ucişi în acest mod cumplit, barbar. Au fost mulţi morţi şi arestaţi şi printre manifestanţi. Luptele au cu-prins întreaga capitală, tancurile sovietice s-au retras şi un nou guvern provizoriu, condus de Imre Nagy, ungur naţionalist, dar cu vădite calităţi democratice, a anunţat de la început măsuri radicale de îmbunătăţirea vieţii materiale şi politice. Ca să oprească valul de ură de moarte împotriva securiştilor care erau pur şi simplu vânaţi pentru a fi linşaţi în străzi şi pieţe, Imre Nagy a promis desfiinţarea securităţii şi înfiinţarea gărzii naţio-nale şi a cerut încetarea focului, ceea ce nu s-a întâm-plat. Declaraţia lui Imre Nagy din data de întâi noiem-brie de ieşirea Ungariei din Pactul de la Varşovia a pus stăpânirea de la Moscova pe jăratic şi după lungi discu-ţii şi argumente au hotărât să intervină armat. Şase mii de tancuri au invadat în douăsprezece ore toată Ungaria, în principal Budapesta, pe care au pus stăpâ-nire şi au început să tragă, apoi artileria lor bombarda tot ce le rezista! De reţinut: Ungaria a fost invadată de mai multe tacuri ruseşti decât a avut Hitler când a de-clanşat Blitzkrig-ul Barbarossa, de fapt a vrut să fie şi o demonstraţie de forţă în faţa Pactului NATO. În această situaţie, Imre Nagy a anunţat invadarea ţării iar guver-nul său a cerut azil la Ambasada Yugoslaviei. În aceas-tă situaţie, Consiliul muncitorilor, studenţii şi intelectuali

247

au cerut încetarea focului pentru a salva oraşul, era 10 noiembrie, începuse îngheţurile cu un bilanţ tragic. In-surgenţii au avut 2.500 de morţi şi 13.000 de răniţi, 40.000 au fost arestaţi şi chinuiţi ca răzbunare, 13.000 au fost scoşi din Budapesta primind domicilii forţate şi aproape un sfert de milion de unguri au emigrat. O tra-gedie pentru libertate. Imre Nagy şi ceilalţi au fost scoşi din Ambasada Yugoslavei de către noua conducere instalată şi trimişi în secret în România, apoi readuşi în Ungaria pentru a fi judecaţi în bună tradiţie stalinis-tă.Imre Nagy a fost condamnat la moarte prin spânzu-rătoare. Executat. În urma celorlalte procese au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare 350 de insurgenţi, printre ei se afla şi un elev minor, pe care l-au împuşcat când a devenit major…

CEI MAI NĂPĂSTUIŢI ŞI RĂBDĂTORI DINTRE

PĂMÂNTENI. Începuse colectivizarea forţată pentru ţărănimea română, ce însemna a doua iobăgie, una crâncenă, comunistă, mult mai grea, fiindcă prin ea se urmărea pauperizarea, supunerea şi sfărâmarea cre-dinţelor ei strămoşeşti, de neam creştin. În toată ţara ţărănimea s-a împotrivit, a opus rezistenţă comunismu-lui fiindcă, chiar aşa rămasă în urmă din lipsa utilajelor agricole avansate, dădea suficiente bucate întregii ţări, ba mai mult, din grâul lor au hrănit şi pe alţii din lume. Munceau greu, cu sârg dar erau mulţumiţi de viaţă şi avutul lor de la Marea Unire, de la împroprietărirea Re-gelui Ferdinad, nu le trebuiau colhozuri, ca în Rusia: „Doar am fost noi acolo cu frontu’ şi am văzut sărăcia lor după douăzeci de ani de colhozuri, ferească bunu’ Dumnezeu!ˮ Dar Stalin a hotărât împotriva lui Dumnezeu şi a poruncit ca toate ţările din lagărul co-munist să-şi colectivizeze agricultura şi cine se împotri-

248

veşte să fie înfrânt prin toate mijloacele. Sub această poruncă a ajuns şi ţărănimea română.

În Ardeal, de la Securitatea din Dej, căpitanul Nicolae Briceag, cu aprobarea Securităţii Regionale Cluj, a plecat în satul năsăudean Hălmaşu să lichideze nişte ţărani ce nu vroiau să se înscrie în colectiv, „pen-tru că în America nu-s colective!ˮ Şi au să vină ei, ame-ricanii, la Năsăud şi Beclean să facă ordine democrată. Toţi românii încă mai aşteptau americanii, „ei ne-au dat pe mâna ruşilor, ei să ne scoată!ˮ Satul Hălmaşu e pe o vale mai lărguţă dar nu era pământ de colectiv, oamenii se ocupau cu creşterea animalelor şi aveau din ce trăi, afară de cei puturoşi, ce deveniseră comunişti fiindcă în comunism va fi „de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”. Ori comuniştii din Hălmaşu nu aveau pu-tere de muncă, dar aveau nevoi, care le vor fi acoperite de la cei ce munceau, de la chiaburi. Pentru a ajunge mai repede la fericirea comunistă, ce le va acoperi toa-te nevoile, s-au dus la Securitatea din Dej ca să infor-meze pe tovarăşii ofiţeri că „hălmăşenii nu vor colectiv şi tri feciori de-ai lor nu s-or dus la recrutare că nu vor să fie soldaţi obligaţi să tragă în americani când or veni, şi-i aşteaptă sus la munteˮ. Tovarăşii ofiţeri au făcut ochii cât cepele cele mari din colhozurile lui Stalin şi-au întrebat de unde ştiu ei când vin americanii, că lor nu li s-a spus nimic de la regională.

„De la radio americanˮ, au răspuns din poziţia de drepţi cei trei comunişti-informatori.

„Cum de au radio american, tovarăşi?ˮ Un radio la vremea aceia era un duşman al poporului, era ca un tanc american în poziţie de tragere împotriva activiştilor de partid ce veneau cu „fericirea colectivizăriiˮ sau a colectorilor de cote, lăcuste ce lăsau în urma lor numai pustiu.

249

„Să trăiţi, e doar un radio vechi cu acumulator, al chiaburului, îl ascultă şi spune oamenilor să nu se în-scrie în colectiv că vin americanii şi fac ei rânduială în Hălmaşu.ˮ

„Cum mă, voi aveţi numai un chiabur în tot satul şi de zvonistul acela ascultă ţărănimea noastră progre-sistă ce nu mai vrea să fie exploatată de ciocoi şi moşi-eri? Îl lichidam noi!ˮ

„Să trăiţi, mai avem un chiabur, dar radioul lui nu merge, i s-a ars o lampă… ˮ

„Venim noi şi-i lichidăm pe partizani şi pe chia-buri ca să fie de învăţătură satului. Să se înscrie în co-lectiv, până ce nu lichidăm pe toţi ţărăniştii americani-zaţi. Aţi înţeles, acum plecaţi!ˮ

„Să trăiţiˮ. Au plecat încrezători în colectivizare pentru că atunci vor împărţi, numai între ei trei, bunurile chiaburilor din sat, lichidaţi de apărătorii clasei munci-toare şi ai ţărănimii colectivizate.

În urma lor, la câteva zile, a sosit în Hălmaşu că-pitanul Nicolae Briceag cu un camion plin de securişti. Întâi au arestat pe chiaburi şi au băgat frica în tot satul, pe urmă au făcut nişte cercetări serioase, prin bătaie soră cu moartea, aflând unde-s partizanii ce aşteptau americanii. Erau sus la o stână, de care avea grijă doar un băiat de vreo 15 ani cu sora lui numai de 7 ani şi cânii primejdioşi, ce au ieşit în calea securiştilor ce în-conjurau stâna. Au puşcat cânii şi au prins „patru bandi-ţii” că mai venise şi un dezertor, mai nou sosit, ce i se făcuse dor de-acasă şi nu s-a mai dus înapoi, aştep-tând şi el americanii ca ceilalţi trei care, cu gândul nu-mai la americani, nici la recrutare nu s-au mai dus. Au luat şi pe băiat cu ei, soră-sa a scăpat fiindcă de frică s-a ascuns instinctiv, au coborât cu ei legaţi până într-un loc deschis la drum, de îi spune Valea Rea de atunci, pentru că acolo i-au împuşcat pe toţi cinci, pe băiatul de

250

la stână l-au considerat părtaş al duşmanilor poporului, pentru că nelegiuita Securitate nu a ţinut seama că era minor. Pe toţi i-au lăsat acolo în drum. Pe cei doi chia-buri ce se împotriveau colectivizării i-au împuşcat în alt loc, la Faţa Lupului şi cum au murit, acolo i-au şi lăsat. Au coborât în sat, au raportat victoria la Cluj şi s-au pus pe băute în cinstea partidului şi îndeplinirii colectivizării. S-au trezit când au primit ordin să-i îngroape unde i-au puşcat, ca să nu-i aducă în cimitirul satului, s-ar adună lumea şi cine ştie ce mai iasă. Au mers pe la casele celor ucişi şi au luat pe părinţii şi fraţii lor ca să-şi în-groape cânii, acolo unde au fost împuşcaţi. Căpitanul şi securiştii lui s-au purtat bestial cu familiile celor ucişi, interzicându-le să-i îngroape creştineşte cu cruce la cap, ci să facă o groapă mică în care să-i pună în ge-nunchi şi cu capul aplecat până la genunchi şi să arun-ce nişte pământ pe ei. Ce neomenie!

Ceea ce am redat mai sus, în formă simplă nara-tivă, sunt fapte reale ale unui caz autentic, din miile ce au avut loc în anii colectivizării în România, pe care cititorul le poate găsi în volumul Şase feluri de a muri al istoricului de profesie cu specializări în arheologie Marius Oprea, apărut la Editura Polirom în anul 2000. Marius Oprea, directorul Institutului de Investigarea Crimelor Comunismului, împreună cu o echipă de ar-heologi au fost la Hălmaşu şi cu ajutorul neamurilor şi sătenilor au deshumat rămăşiţele acestor ţăranii ucişi fără lege, după care i-au îngropat creştineşte cu cruce la cap. Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului a dat şi de urma securistului Nicolae Briceag, era pen-sionat cu grad de colonel şi trăia bine într-o vilă la Cluj, dar nu au putut să-l dea în judecată, pentru că este acoperit de Ion Marcel Ilici Iliescu, prin Legea 14 din 1992, ce a blocat deschiderea fondului de arhivă al Se-curităţii pentru 40 (patruzeci) de ani pe motiv că priveş-

251

te siguranţa naţională. Nu mai comentăm, s-a comen-tat cu vârf şi îndesat fără nici o schimbare, doar rămâ-nem în continuare uimiţi pentru că, până acum, nici un parlamentar cu rădăcini ţărăneşti, şi slavă Domnului, e plin parlamentul de ei, nu a cerut abrogarea acestei legii ce protejează criminalii ţărănimii române. Când a apărut Legea 14/1992, Saul Bruckner (Silviu Brucan) l-a felicitat pe Ion Marcel Ilici Iliescu cu „după noi, tot ai noştri”, la care omul Moscovei şi-a arătat zâmbetul KGB-ist înclinând capul a aprobare şi satisfacţie.

Nu a trecut mult şi Traian Băsescu l-a „eliberat din funcţie” pe Marius Oprea, directorul Institutului, pen-tru că îşi făcea cu abnegaţie datoria şi descoperea prea mulţi criminali ai comunismului în România din trecut şi de după decembrie 1989. De fapt, l-a dat afară pur şi simplu înlocuindu-l cu Vladimir Tismăneanu, fiul lui Le-on Moiseevici Tismeneţki, marele politruc comunist tri-mis expres de la Moscova ca să ne depersonalizeze şi sovietizeze intensiv, deci Saul Brukner avea dreptate: după noi, tot ai noştri! Astăzi, la Bucureşti, ziariştii lefe-gii şi manipulatori de opinie trebuie să fie politically correct şi să dea citate numai din „Raportul Tismănea-nu”, la fel cum în vremea colectivizării se dădeau citate numai din operele lui Stalin. Ce ridiculi sunt.

***

Directivele NKVD-NK din 1947 stau la baza co-

lectivizării agriculturii din România şi din toate ţările de sub dominaţia Uniunii Sovietice. Stalin a conceput me-todele prin care să schimbe total orânduirile din ţările ocupate după război, iar Lavrenti Beria le-a sistemati-zat în 45 de directive expres prin care NKVD-ul trebuia să sovietizeze aceste naţiuni supuse, prin orice mijloa-ce, fără să ţină seama specificul sau asentimentele lor.

252

Aceste directive tiranice, pe lângă încarcerarea într-un imens lagăr, au maltratat mintal şi psihic locuitorii depersonalizându-i până în pragul înrobirii sau pieire. Toţi locuitorii şi toate domeniile de activitate erau sub cizma şi pumnul NKVD-ului, prin cele 45 de directive. De exemplu, Punctul 13: „…mica gospodărie ţără-nească trebuie făcută nerentabilă, după aceea trebuie începută colectivizarea. În caz de rezistenţă a ţăranilor, trebuie lăsaţi fără mijloace de producţie ceea ce va du-ce la scăderea productivităţi şi în acelaşi timp creşterea cotelor obligatorii”. Aceste directive au fost strict secre-te, aplicate cu stricteţe de conducerea superioară de partid a fiecărei ţări aflată sub observaţia, controlul şi acţiunea Securităţii, de tip NKVD, din fiecare ţară. Se-cretul a fost ţinut până în 1981, când din întâmplare copia adresată unui preşedinte de stat a fost descoperi-tă şi publicată, era târziu, toate cel 45 de directive erau de acum îndeplinite în toate ţările. Totuşi, trebuie cu-noscute, discutate, prezentate pe larg, la fel ca celelalte documente ale vremii ce au adus mari nenorociri ome-nirii, dar nici una dintre ele nu au atins această propor-ţie şi durată de 45 de ani.

În România, Directivele NKVD-NK din 1947 au devenit sarcinile obligatorii ale partidului în toate dome-niile, iar prin Decretul 84 / 1949 a început colectiviza-rea. Până la această dată, ţărănimea ce constituia 75% din populaţia ţării, a fost sărăcită complet prin sistemul cotelor. Cuvânt cote derivă de la cotă, adică a patra parte dintr-un întreg, dar s-a mers atât de departe şi adânc încât numai o cotă îi mai rămânea unei familii ţărăneşti din munca ei dintr-un an întreg. Debutul colec-tivizării în România a fost tipic NKVD-ist, pregătit minu-ţios în timp şi declanşat în miezul unei nopţi din Martie 1949, când 2.000 de familii de mari proprietari de pă-mânt de pe întregul ţării, moşierii, au fost ridicaţi din

253

pat, li s-au confiscat toată averea mobilă, imobilă şi au fost duşi şi fixaţi în domicilii obligatorii, la mari distanţe de fostele lor proprietăţi. Ţinuţi sub strictă supraveghere securistă şi la cea mai mică apărare, opunere, fie şi verbală, erau arestaţi şi trimişi în închisori fără nici un fel de proces. După acest decret, au apărut legi şi de-crete ce pedepseau ţăranii pentru aproape orişice aba-tere sau împotrivire de la colectivizare, prin exproprieri, arestări şi maltratări bestiale, deportări, ani grei de puş-cărie. Hotărârea Comitetului Central al Partidului Munci-toresc Român de transformare socialistă a agricultu-rii a devenit un adevărat război împotriva ţărănimii ro-mâne ce a durat 13 ani, până ce comuniştii şi-au anun-ţat victoria ce a însemnat înfrângerea, distrugerea enti-tăţii de bază a neamului românesc. Personalitatea ţăra-nului bazată pe omenie creştină, cu un suflet bogat, generos, înţelegător a fost dramatic chinuită şi mistuită prin îndoctrinare şi teroare comunistă. Familia ţără-nească a suferit cumplit văzându-şi copiii duşi în arma-tă cu anii iar cei ce doreau să meargă în învăţământul superior erau împiedecaţi dacă părinţii nu erau colecti-vişti. Copiii de ţărani ce ajungeau prin şcolile cele mari locuiau în cele mai mizerabile şi insalubre gazde, îndu-rau foame şi umilinţă în tăcere să nu fie urmăriţi de ca-drele facultăţii, fiindcă părinţii lor puteau oricând să fie luaţi de Securitate pentru nesupunere totală, restanţe de cote, împotriviri verbale, cazuri când fiii lor erau ex-matriculaţi din facultăţi. În primii ani de colectivizare au fost arestaţi peste 30.000 de ţărani ceea ce a dus la tot atâtea drame, tragedii familiale. În 1951 a urmat marea deportare a 12.000 de familii ţărăneşti, însumând peste 43.000 de persoane, din zona de frontieră cu Yugoslavia în stepa Bărăganului, unde nu era nimic, decât nişte loturi marcate prin brazde de plug, fiecare cu un ţăruş şi un număr. Deportaţii, când erau daţi jos

254

din tren, primeau numărul lotului pe care trebuiau să-l ocupe, unde trebuiau să-şi construiască un adăpost, bordeie sau case de pământ bătut acoperite cu paie, în care au locuit cinci ani de zile, în adâncă mizerie şi su-ferinţă, muncind la gospodăriile de stat pentru cea mai săracă pâinea de toate zilele. Aceasta era sovietizarea lui Stalin, prin directivele NKVD a lui Beria, executate întocmai de partidul şi securitatea din România.

După moartea lui Stalin, în toate ţările supuse Directivelor NKVD s-a lăsat acea linişte apăsătoare a neliniştirilor interioare în faţa incertitudinilor, până ce s-a auzit o împuşcătură, l-au executat pe Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului. Când fumul împuşcăturii s-a risipit, Iosp Broz Tito al Yugoslaviei a renunţat definitiv la co-lectivizare şi ţărănimea din republica lui federativă l-a trecut în rândul zeilor puternici şi nemuritori. Ungaria le-a lăsat loturi mai mari ţăranilor şi mari înlesniri în creş-terea animalelor, RDG şi Cehoslovacia au dat aceleaşi drepturi şi salarii celor colectivizaţi, la fel ca muncitorilor din industrie, iar Polonia, după protestele din 1956, a uitat de tot colectivizarea. Numai guvernele comuniste ale Albaniei şi României s-au luat la întrecere socialistă, stahanovistă ca să sovietizeze ţările lor, îndeosebi agri-cultura, după Directivele NKVD. A câştigat Dej, prin securitatea lui mai nkvdistă decât NKVD-ul, care omora ţăranii fără judecată şi-i lăsa în văzul lumii spre îngrozirea celorlalţi: „azi ei, mâine voi, cei ce vă împo-triviţi colectivizării!ˮ, prin zeci de mii de deportări în Bă-răgan sub cerul liber, prin cei 80.000 de ţărani arestaţi, ţinuţi în puşcării cu 500 de calorii pe zi sau trimişi la muncă forţată, de dimineaţa până seara cu 1000 de calorii, mult sub necesarul fiziologic zilnic. Prin înfome-tare, înspăimântare şi maltratare, înainte spre transfor-marea socialistă a agriculturii!

255

Pe deasupra, în cei 12 ani de agresiune cumpli-tă asupra ţărănimii, Dej şi uneltele sale, s-au răzbunat şi pe copiii ţăranilor ce se împotriveau directivelor parti-dului comunist, dându-i afară din licee şi facultăţi, ceea ce în celelalte ţări comunizate nu s-a făcut.

„CU VÉSELE GLASURI DE TINERE FIRI”. În

vara anului 1956 am terminat cele zece clase ale Şcolii Medii nr.1 din Timişoara, ce era o copie palidă de liceu, ce se termina cu un examen de maturitate după care primeam o diplomă valabilă să ne luăm zborul şi chiar să ne înscrierea la o facultate de ros coatele şi fundul prin amfiteatrele şi bibliotecile ei. Aşa a fost atunci învă-ţământul, în plină sovietizare, conform Directivelor NKVD, Punctul 35 sublinia: „…din licee şi facultăţi tre-buie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucu-ră de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. … să se oprească predarea limbilor lati-ne, filozofiei generale şi geneticii…!” E scris negru pe alb, se poate citi acum, noi aşa l-am trăit atunci, chiar dacă Stalin murise, Beria fusese împuşcat, Gheorghiu-Dej le ducea ştacheta mai departe.

Liceul „Diaconovici Loga”, cel mai renumit liceu din Timişoara, după bănăţenii mai făloşi era chiar fruncea Banatului, acum devenise o şcoală medie co-mună de zece ani, în care în loc de bacalaureat se dă-dea un examen de maturitate. Vai de capul nostru, ce maturi eram între şaisprezece şi şaptesprezece ani, cu o spoială de educaţie în care predomina limba şi litera-tura rusă, istoria şi geografia URSS, iar din trecutul ma-relui liceu, mai rămăsese neschimbat doar 2+2 = 4, apa era tot H2O care, în Fizică, încă mai fierbea tot după gradele lui Celsius. A avut noroc, şi el şi noi, că în tot URSS-ul nu s-a găsit un comunist mai deştept să

256

schimbe şi punctul de fierbere al apei deşi era atât de uşor. Limba şi literatura română a fost pur şi simplu maltratată, iar cea latină, conform directivelor, Punctului 35, a dispărut, văzând cu ochii cum rumâna noastră de la Decebal şi Traian se slavizează după Stalin şi Beria. Am scăpat ca prin urechile acului că nu ne-au întors la alfabetul chirilic, precum conaţionalii noştri basarabeni care, după război, au schimbat româna cu moldoveana şi literele latine cu cirilice.

Toate le luam uşor, în glumă, doar eram tinere firi ce ne bucuram că am scăpat de şcoala medie şi de unii profesori ce o luaseră razna din cauza sovietizării, pe care o mimau tot timpul şi erau caraghioşi. Era unul care începea şi sfârşea toate propoziţiile cu tovarăşi elevi iar unul dintre noi nota, prin liniuţe, de câte ori ne tovărăşea într-o oră, la urmă le număram, erau cu sute-le. Eu eram fericit, la vârsta aceea numeşti fericire tot ce-ţi convine de moment, de suprafaţă, şi mie îmi con-venea că am scăpat, cu ajutorul colegilor, de matemati-că şi fizică. Pierdusem firul acestor ştiinţe exacte când am fost bolnav, câteva luni, şi nu l-am mai prins, nu-mi plăceau profesorii lor, subiectivismul vârstei. Verbul de bază era a trece, trecere şi treceam cu toţii veseli şi tinere firi, cum foarte bine s-a gândit, cel mai iubit dintre colegi, Dorin Porumb, când pe tabloul de absolvenţi ai Şcolii Medii nr.1 „Nikos Beloianisˮ Timişoara, Clasa X B, pe care l-a conceput şi executat artistic, el singur, a pus drept motto:

„Cu vesele glasuri de tinere firi Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el Lumina ni-e ţintă şi binele ţelˮ

– George Coşbuc Foarte frumos tablou, după mine era cel mai

frumos dintre toate tablourile absolvenţilor de liceu – noi

257

tot liceu îi spuneam – puse în vitrinele de pe Corso. Treceam des să-l privesc, mie îmi plăcea foarte mult motto-ul ales de Dorin Porumb, era cel mai bun elev din clasă, poate din toată promoţia noastră, mergea la Fa-cultatea de Construcţii, unde tatăl său era conferenţiar. Şi fotografiile erau reuşite, toţi aveam aceiaşi cravată şi sacou ale fotografului, tata unui coleg. Eu eram slab ca un ţâr ieşit din sanatoriu, aveam un fel de mustaţă, ma-tură precum diploma mea de maturitate şi trebuia să mă gândesc ce fac, ce drum aleg. Îmi plăceau mult construcţiile, arhitectura, eram bun la desen şi foarte bun la cel tehnic, aveam imaginaţie şi fineţe, dar cu ma-tematica mea nici portarul nu mă lăsa să intru acolo. Peste tot se cerea matematică şi iar matematică, numai la Filologie şi Medicină admiterea era fără de ea. Filo-logia nu era de mine, era facultatea fetelor ce scriau deja poezii precum marii poeţi, cu „lambii suitori, troheii, săltăreţe dactileˮ, în vreme ce eu habar n-aveam ce sunt lambii şi nu mă pricepeam nici la compuneri ele-mentare, iar la Medicină era o concurenţă de zece, doi-sprezece pe un loc, stăteau la rând învăţând cu ani pâ-nă ce intrau. Mă cumpăneam în fel şi chip, mă întâl-neam cu foşti colegi, îi ascultam cum începuseră să se pregătească de admitere, majoritatea promoţiei noastre încercau la Medicină. Bunul meu prieten, Adrian Tescaşiu, tot la marea grămadă a Medicinii mergea şi mă lămurea şi pe mine: Dacă intrăm suntem învingători, victorioşi, dacă nu reuşim suntem eroi căzuţi pe câmpul de luptă al celei mai puternice şi grele facultăţi din ţară! Până ce ne înhaţă armata mai avem timp şi de alte admiteri.

Într-adevăr, eram tinere firi, luam admiterile în viaţă cu uşurinţă, până într-o ziua în care am văzut că tabloul nostru de absolvire nu mai era în vitrina de pe Corso, în timp ce celelalte erau la locul lor. De ce ? Din cauza unor tovarăşi de la partid, care i-au atras atenţia

258

directorului să-l ducă de acolo imediat, pentru că moto-ul nu corespunde, tovarăşe! Directorul a rămas ta-blou, habar n-avea de moto de pe tabloul de absolvire, probabil s-a uitat doar cum arăta în fotografie şi o fi fost mulţumit de el şi mărimea fotografiei, ce trebuia să fie mult mai mare decât a profesorilor. Tovarăşii aveau motto-ul notat pe o bucată de hârtie şi i l-au dat să-l citească, „cu glas tare, tovarăşe director”. Directorul s-a conformat imediat şi speriat şi încurcat, a zis că nu-l găseşte necorespunzător, dacă „lumina le e ţinta şi bi-nele ţel, este precum înfăptuieşte comunismul binele poporului”. Atât i-a fost, tovarăşii veniseră bine pregătiţi, trecuse o lună de când tabloul era în vitrină şi ei au avut timp să le analizeze pe toate. La al nostru, atenţia lor s-a oprit asupra versului „Cuprinşi de-amintirea stră-bunei măriri”, ce nu era pe linia partidului „adică, ăştia-s îndemnaţi să fie cuprinşi de străbuni, nu de ideologia comunistă?” Împreună cu tovarăşul Hertzberger, se-cretar cu propaganda al regionalei de partid şi nişte tovarăşi de nădejde de la Filologie au aflat şi analizat că această poezie a lui George Coşbuc era indexată, adică interzisă.

„De cine e scrisă poezia, tovarăşe director?ˮ „De George Coşbuc, poetul ţărănimii ardeleneˮ,

răspunse directorul, pe linia partidului. „Şi cum se numeşte poezia poetului ţărănimii?ˮ

sună întrebarea, ca un şah la rege Directorul s-a tras în colţ: „Nu-mi amintesc, tovarăşi, de mult nu l-am mai citit pe Coşbuc”.

„Se numeşte Imnul studenţilor, tovarăşe direc-tor, acum vă amintiţi?ˮ

„Vag, parcă în studenţie, în urmă cu vreo două-zeci şi ceva de ani.ˮ

„Ca să vă amintiţi precis, citiţi, este o poezie re-acţionară, necorespunzătoare”.

259

Auzind cuvântul reacţionar, directorul s-a intimi-dat, era şah mat. Începu slab:

„George Coşbuc, Imnul studenţilor, Cântăm li-bertatea şi numele sfânt...”

„Cine este numele sfânt, tovarăşe director, pe care-l cântă elevii dumnitale?ˮ

„Nu ştiu l-a ce s-a gândit poetul atunci, chiar nu m-am gândit niciodată...”

„Chiar aşa, tovarăşe director? Citiţi două strofe mai jos!”

„Cu drepta-nălţată spre Tatăl de sus Jurata-am tot ce strămoşii ne-au spus: Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim…” „Ajunge, dom’le director, acum aţi aflat cine este

numele sfânt? Poate şi înţelegeţi că în spatele acestui motto este de fapt o provocare, dom’le director? Cum aţi admis aşa ceva?”

„Stimaţi tovarăşi, eu nu m-am ocupat de tablouri-le absolvenţilor, tovarăşul secretar de partid s-a ocupat de ele. Eu, deschis îmi fac autocritica pentru că nu am fost atent la ce s-a ascuns în spatele acestei strofe, ce aparent sunt în conformitate cu linia partidului.ˮ

„Lasă, tovarăşul director, astea le hotărâm noi împreună cu tovarăşul prim-secretar, Isac Martin, după ce vorbim şi cu tovarăşul secretar de partid al şcolii.”

Tovarăşii au plecat încruntaţi şi călcând apăsat, iar directorul în urma lor a ridicat receptorul spre cel de sus, Isac Martin, un tovarăş foarte apropiat, a cărui fiu era tocmai unul de pe tabloul cu provocarea ascunsă în spatele ţintei şi ţelului şi al versurilor din imn:

„Iar dacă potrivnicii numelui tău Cu oşti ar veni să-ţi facă vreun rău Ridică-te mândră şi nu te-ngrija Căci inima noastră e inima ta.”

260

Poate, colegul nostru Dorin Porumb a avut o premoniţie. Mulţi au. Atunci am regretat ridicarea tablo-ului nostru de pe Corso şi am mulţumit hazardului de-a fi coleg şi cu fiul lui Isac Martin, ce tăia şi spânzura în toată regiunea Timiş, dar în cazul strofei provocatoare a avut înţelegerea aplanării unei interpretări politice ce în vremea aceia putea deveni un incident politic grav dato-rită acelor iscoditori alogeni. Păstrez în ramă o copie al acestui tablou de absolvire, într-adevăr ce tinere firi eram, dar mă cuprind şi acum fiorii vremurilor trăite în acei ani, în care nu cântam libertatea, nu aveam pre-moniţia lui Dorin Porumb, dar doream să fim liberi.

MAREA ADUNAREA A STUDENŢILOR LIBERI.

În octombrie 1956, CC (comitet central) al PMR (partid muncitoresc romîn – cu î din i), a dat Circulara 22, ce a fost prelucrată - acesta era termenul folosit la acea vreme pentru citeşte, bagă la cap şi execută fără discu-ţii – şi în învăţământul universitar timişorean, prin care studenţilor le era interzis să meargă mai mult de doi, trei împreună pe stradă, sau să facă întruniri, adunări, nici măcar de grupă. Această circulară se datora eve-nimentelor din Ungaria, despre care li s-a spus studen-ţilor români, la şedinţele pe facultăţi, că în ţara vecină nişte huligani sparg vitrinele şi tulbură bunul mers al societăţii socialiste, dar poporul se alătură partidului, informaţii ce nu corespundeau realităţii, nici cu ce se spunea la diferite posturi străine de radio. Studenţii erau înclinaţi să creadă cele auzite la posturile de radio şi de la colegii lor unguri, ce erau surexcitaţi de eveni-mentele de acolo şi afirmau că în Ungaria a izbucnit o revoluţie împotriva ocupaţiei ruseşti şi cer îmbunătăţirea nivelului de trai. Astfel, circulara CC al PMR şi zbuciu-mul propagandiştilor de partid nu a dat nici un rezultat, ci din contră, i-a agitat şi incitat cu observaţii şi întrebări

261

pe tovarăşii partidului în care intrase panica. În această situaţie, CC al PMR a trimis Circulara 23, mult mai drastică, având în vedere că în acel moment în Ungaria revoluţionarii instalaseră un guvern ce era favorabil re-vendicărilor şi în luptele de stradă structurile partidului – miliţia şi securitatea - sufereau înfrângeri grele. Acestea erau ştirile pe care şi timişorenii le ascultau pe posturile de radio străine şi le acceptau, credeau.

Şi Timişoara era ocupată de trupe ruseşti, ce se instalaseră în cele mai importante clădiri ale oraşului, iar ofiţerii lor primiseră cele mai bune locuinţe din cen-trul oraşului, proprietarilor imobilelor găsindu-se motive să fie trimişi la puşcărie sau în domicilii obligatori, ori, pur şi simplu, daţi afară în stradă, pentru că eliberatori-lor li se cuvenea tot ce doreau. Cât priveau condiţiile de trai, ce erau pe cartele, erau multe de revendicat. Şi românii aveau dreptul să ceară plecarea ruşilor acasă la ei, ne eliberaseră destul timp de 12 ani. Nu mai erau nici urme de fascişti, capitulaseră din 1945, iar exploa-tatorii români fuseseră lichidaţi deci clasa muncitoare nu mai avea duşmani. Eram şi noi îndreptăţiţi, la fel ca polonezii şi ungurii, să le cerem „eliberatorilor” deschis, pe faţă, plecarea lor acasă. Ar fi fost marea eliberarea naţională de care aveam atâta nevoie, ar fi fost îmbu-nătăţirea traiului întregului popor, fiindcă ei nu mâncau mămăligă ca studenţii români ci pâinea noastră.

Începutul s-a produs în căminul studenţesc al Institutului Politehnic Timişoara, într-o cameră în care stăteau studenţi de anul V al Facultăţii de Mecanică. Erau trei, doi români şi un ungur; Ladisslau Nagy le spunea colegilor de cameră, Muţiu Caius şi Nicolae Balaci, ce se întâmplă cu adevărat în Ungaria. Discuţiile lor au dus la ideea începerii unei acţiuni similare şi la Timişoara, dar nu se mai putea porni la fel ca Budapesta, pentru că manifestările stradale erau strict interzise şi

262

supravegherea Miliţiei şi Securităţii era în maximă aler-tă. În camera vecină erau tot colegii lor de anul V, Stanca Teodor, Bughiu Aurel, Barth Friedrich care au fost de acord cu ideea unei Adunări UTM a studenţilor în care să fie invitaţi tovarăşii de la partid, din ministerul educaţiei şi cadre didactice pentru a li se aduce la cu-noştinţă revendicările lor pentru îmbunătăţire situaţiei. În următoarea cameră, alţi colegi din anii terminali ai facultăţii, Ioan Petca, Rusu Valentin şi Ţerbea Axente ce li s-au alăturat, şi astfel s-a format nucleul strategic în frunte cu Caius Muţiu iniţiatorul acţiunii, Teodor Stanca ideologul, cel ce a redactat MEMORIUL din partea studenţilor din Timişoara, şi Aurel Bachiu cel ce a venit cu ideea Adunării UTM în Aula Mare a facultăţii şi a fost organizatorul ei. Toţi erau membri UTM şi acţi-unea lor trebuia iniţiată prin această uniune a tineretului comunist. Anunţarea studenţilor de la celelalte facultăţi trebuia făcută numai în dimineaţa zilei de 30 octombrie 1956, pentru a nu fi timp de măsuri potrivnice, iar stu-denţii să vină pe rând, doi-trei la adunarea UTM de la ora 14, unde se vor discuta revendicările studenţeşti cu conducerea de stat şi partid. S-a ales o alternativă temperată.

Înainte de ora 14, Aula Mare era deja plină, chiar şi coridoarele din jurul ei, aşa că s-a făcut propunerea să se meargă la cantina Institutului Politehnic ce avea o sală imensă cu balcoane, sală frumoasă în care se fă-ceau serbări, dansuri. Treptat s-a umplut cu studenţi veniţi de la toate facultăţile timişorene, cadre didactice şi alţi cetăţeni intraţi întâmplător, din curiozitate sau în interes de serviciu de la Cooperativa Ochiul şi Timpa-nul, care au estimat prezenţa a peste 1.500 de studenţi din totalul celor 4.500 de studenţi ai centrului universitar timişorean. Pe tribună, la masă au fost prezenţi rectorul Institutului Politehnic, decanii facultăţilor din partea

263

gazdelor, ministrul adjunct al Învăţământului, tovarăşul Drăgulescu, care era şi profesor universitar la Faculta-tea de Chimie unde avusese un curs, iar din partea par-tidului, tovarăşul Micota de la UTM, tovarăşul Hertzbergher de la propagandă, tovarăşul Ilie Verdeţ, supleant CC al PMR şi tovarăşul Wolf Pressman (de-venit Petre Lupu după ce a studiat la Academia Ştefan Gheorghiu), ministru secretar de stat, care a spus cu mâna pe inimă: „Să spună fiecare tot ceea ce doreş-te, că nu i se va întâmpla nimic!”, după care şi-a luat mâna de la inimă, a ascultat şi a notat. Discuţiile au început liniştit, politicos, în spirit tovărăşesc, cu lipsuri ce trebuie remediate, apoi s-a amplificat de la vorbitor la vorbitor cu tot mai multe revendicări despre condiţiile de viaţă ale studenţilor. S-au dat cazuri de studenţii ca-re dormeau noaptea prin sălile de cursuri, de medici-nişti ce dormeau la mansarda facultăţi pe nişte saltele putrede, cazuri de studenţi ce nu aveau cartele, supiştii mâncau ce rămânea după cei cu cartele sau, destul de frecvent, doi cu o cartelă, marea majoritate a acestora erau fiii ţăranilor spoliaţi de cote. Prea puţine şi mici burse. Şi toate aceste lipsuri erau din cauza tru-pelor ruseşti, evitându-se cu prudenţă orice aluzie la conducerea de partid. Ajunşi în acest punct, din sală mai mulţi au strigat repetat „Afară ruşii din ţară!”, spi-ritul tovărăşesc a fost lăsat deoparte iar „reprezentanţii puterii politice sunt supuşi unui adevărat tir de acuze”, (din raportul unui salariat al Cooperativei O&T). Tot mai mulţi studenţi luau cuvântul, se descărcau, se dezlănţu-iau ajungând să vorbească despre daunele provocate de Sovrom, despre exploatarea uraniului şi a metalelor preţioase din Munţii Apuseni, şi au pus întrebarea cea mare „De ce dăm noi bogăţiile ţării ruşilor?” Tăcere în prezidiu. Apoi se revenea la mămăliga din cantine, la obligativitatea limbii ruse, la marxism-leninismul peste

264

măsură, la documentaţia ştiinţifică ce era numai ru-sească. De la Facultatea de Construcţii, Aurelian Păuna, fiu de ţărani argeşeni sărăciţi de cote şi pă-mânt, a citit MEMORIUL fiecare punct a fost încuviinţat prin aplauze şi s-au mai adăugat alte, puncte propuse şi aprobate de studenţi. S-a creat un adevărat tumult când s-au înşirat toate revendicările: începând cu con-diţiile lor de viaţă, cu cotele ţărănimii peste măsură, cu salariile de mizerie ale muncitorilor, limba rusă să devi-nă facultativă şi ruşii să plece din ţară. Din sală s-a stri-gat „Suntem ţară independentă, să plece ruşii!” Aplauze, apoi din altă parte a sălii, „Vrem libertate! Unde sunt libertăţile prevăzute în Constituţie?” Aplauze. Cei din prezidiu erau încremeniţi de argumen-tele şi curajul prin care studenţii îşi cereau drepturile lor, dar şi pe cele ale tuturor cetăţenilor patriei. Un student de la Chimie, Iulian Stanciu ce umbla cu un baston din cauza unei coxartroze, a ridicat bastonul în sus şi a strigat: Cum să simţi pulsul poporului dacă e încă-tuşat?! O tăcere cu fiori reci a cuprins marea sală şi toţi ochii au fixat pe cei de pe tribună. Ascultându-i cât de liberi şi adevărat vorbesc studenţii, reprezentanţilor poli-tici le-a intrat frica-n oase, nu mai aveau putere să-i asculte, erau terminaţi - cum să aibă ei curajul să spună lui Dej să ceară ruşilor să plece din ţară, păi, ori plecau ruşii cu tot cu ei de gât şi-i aruncau peste Cercul Polar ori îi lăsau pe mâna studenţilor, tot acelaşi sfârşit ar fi avut! Unul de la partid a găsit scăparea din această strânsoare, spunându-le studenţilor, sala era încinsă revoluţionar, că au notat propunerile lor, trebuie să le discute la Bucureşti şi au promis studenţilor că în trei zile se vor întâlni din nou şi le vor aduce rezultatele. Studenţii au acceptat şi le-au făcut culoar să treacă, în sală au fost slabe huiduieli dar un clar: Jos comunis-mul! Vrem libertate!

265

Cantina Institutului Politehnic devenise în aceste ore cea mai mare tribună a libertăţii a României din 1948 până în 30 octombrie 1956! După plecarea cadre-lor didactice şi a tovarăşilor de la partid, au fost depis-taţi câţiva salariaţi ai Cooperativei O&T şi daţi afară, continuând discuţiile aprinse pe marginea Memoriului, la care s-au adăugat şi libertatea cuvântului şi a pre-sei! Aceasta era cea mai convingătoare probă a mo-mentului, câteva ore, de libertate prin care studenţii s-au desprins de dictatura comunistă, entuziasmul lor era ca un burete ce ştergea de pe tabla neagră, în care trăiau, o ecuaţie absolut greşită de la început. Romulus Taşcă, tot de la Mecanică a enunţat o axioma: Un om lucid nu poate trăi într-o dictatură, adevărat, supra-vieţuieşte numai dacă renunţă la luciditate şi verte-bralitate ori devine sluga dictaturii. În sală erau şi câţiva medicinişti şi în numele lor a vorbit, urcat pe o masă, Octavian Vulpe, care, în numele Facultăţii de Medici-nă, a fost de acord cu punctele memoriului şi a cerut să se jure că vor lupta cu toţii până la rezolvarea doleanţe-lor: Şi studenţii au jurat!

Atmosferă din sală era astrală, desprinsă, purifi-cată total de îndoctrinarea şi dictatura comunistă, era o stare pe care studenţii nu şi-ar fi putut imagina vreoda-tă, acum o trăiau cu toată firea lor. Au format un comitet coordonator cu studenţi de la toate facultăţile. Aplauze, erau alegeri libere, nu aranjate dinainte, ca la UTM. S-a hotărât multiplicarea Memoriului şi răspândirea la cele-lalte centre universitare iar o delegaţie va merge direct cu el la Bucureşti, la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Entuzi-asm şi aplauze. Ferm s-au hotărât, ca în cazul că nu vor primi din partea conduceri de stat şi partid răspun-suri favorabile în trei zile, după cum au promis, atunci să continue protestele în mod paşnic iar dacă vor fi arestări să facă demonstraţii deschise pentru eliberarea

266

lor, să nu se prezinte la cursuri, să facă grevă, să an-treneze şi muncitorimea timişoreană.

Se făcuse târziu, noaptea în luna octombrie vine repede, obosiseră de atâta entuziasm dăruit fericirii de-a fi liberi. Planul de-a face cunoscut memoriul lor în toa-tă Timişoara şi mai departe în alte oraşe şi centre uni-versitare era făcut, s-au găsit studenţi voluntari să ducă Memoriul mai departe în ţară, de unde vor da telefoane şi vor expedia scrisori la cunoştinţe de încredere, re-ceptive şi de sprijin. Se despărţeau cu speranţe şi în-credere în reuşită

Dar în timp ce studenţii, în sala cantinei, visau şi plănuiau o eliberare de sub ruşi, libertate şi bună stare generală, afară, Institutul Politehnic, cantina şi căminul era deja înconjurat de forţele dictaturii comuniste, de Miliţie şi Securitate, iar cei ce ieşiseră mai înainte au fost întorşi înapoi în sala cantinei. Atunci studenţii şi-au dat seama că revendicările lor nu vor fi luate în seamă, ci vor fi respinse de forţele brute ale partidului ce erau deja la uşa cantinei. În sală au intrat forţele securităţii, înarmate, iar ofiţerul lor a strigat: „Drepţi, nimeni nu mişcă, la orice împotrivire se va răspunde cu foc!ˮ Stu-denţii au încremenit la această ameninţare, erau şocaţi de situaţie, de acest asediu neaşteptat; ei cu Memoriul libertăţii în gând şi în mâini, iar securiştii cu automate şi degetele pe trăgaci. Era inegal, imoral şi ilegal, tipic comunist. A intrat comandantul securităţii, colonelul Vasile Negrea, care sec, mecanic, ca un robot al parti-dului ce era, a spus că au participat la o adunare neau-torizată şi a citit o listă cu cei mai ardenţi, impetuoşi studenţi ce au luat cuvântul, ca să se prezinte în faţa lui. Studenţi citaţi, câţi erau în sală, au ieşit senini şi demni în faţă. Imediat au fost preluaţi între arme şi duşi cu duba la Securitate. Era o primă listă incompletă, nu toţi informatorii şi-au dat deja notele şi nici toţi de pe

267

listă nu mai erau în sală. Medicinistul Octavian Vulpe scăpase din cantină, dar nu a putut trece podul unde era un cordon militar înarmat peste care nu se putea trece, l-a ocolit pe departe şi a trecut Bega înot, undeva mai sus, strecurându-se printre patrule până la căminul mediciniştilor. Ceilalţi din sala cantinei, sub pază înar-mată, severă şi sub ameninţări ca se va trage în caz de nesupunere totală, au fost încărcaţi în camioane milita-re şi duşi într-o direcţie necunoscută.

În acea noapte de octombrie, neagră, rece, plină de incertitudini sumbre, tenebroase în care camioanele militare duceau studenţii, practic arestaţi, la Becicherecu-Mic, în barăcile militare de acolo, la regionala de partid din oraş luminile erau aprinse, se lucra intens. S-a luat legătura cu Bucureştiul care a dat ordin să se formeze imediat un comandament de criză ce va fi coordonat de tovarăşul Mogyoros Sandor (Alexandru Moghioroş – lăcătuş de Salonta care, ministru al agriculturii fiind, a dat ordinul arestării şi deportării moşierimii române pen-tru accelerarea colectivizării), ce va sosi, imediat, la Timişoara. Din comandament făcea parte Martin Isac, prim secretarul regiunii, general Marcu Stan ce deja înţesase oraşul cu trupe militare, generalul Dragnea, comandantul garnizoanei cel ce forma şi instruia gărzi cetăţeneşti pentru apărarea cuceririlor clasei muncitoa-re, colonelul de securitate Vasile Negrea, ai căror sub-ordonaţi cercetau şi triau toţi studenţii reţinuţi şi cadrele universitare suspecte.

Şi la Bucureşti, o mare parte dintre studenţi se informa despre evenimentele din Ungaria, discutau în-tre ei, apoi puneau întrebări îndrăzneţe la orele de so-cialism ştiinţific şi în şedinţele UTM, începuse organiza-rea unor dialoguri cu organizaţiile UTM şi PMR şi mani-festaţiuni pentru revendicări asemănătoare cu cele ale timişorenilor. Informatorii au alertat Securitatea, care a

268

raportat partidului ce a intrat în panică şi a organizat, imediat, un comandament superior de criză sub co-manda lui Emil Bodnăraş, şi doi tovarăşi de-ai lui pe care el i-a făcut generali fără să aibă nici măcar stagiu militar satisfăcut: Nicolae Ceauşescu, fiul lui Andruţă din Scorniceşti şi Szilagyi Ignac Leon (Leontin Sălajan, lăcătuş de Satu Mare), subordonând imediat Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Militară, ce să mai lungim lista, subordo-nând toată ţara: „...avea dreptul de-a lua orice măsuri în vederea păstrării ordinii, inclusiv dreptul de-a ordona deschiderea focului dacă este necesar”. Partidul are toate drepturile, nu discută, execută!

MANIFESTAŢIILE PENTRU ELIBERAREA

STUDENŢILOR ARESTAŢI. Dimineaţa zilei de 31 oc-tombrie a găsit toate căminele studenţeşti timişorene înconjurate de forţele armate şi de securitate, porţile şi uşile facultăţilor închise, toată activitatea universitară suspendată. În aer plutea o nelinişte prevestitoare de antagonisme a căror amploare putea atinge limite de-zastruoase pentru ambele părţi. Pe de o parte, studen-ţimea era indignată până la revoltă faţă de ipocrizia par-tidului care, prin glasul ministrului secretar de stat, Wolf Pressman (Petre Lupu, după schimbarea numelui, deşi fiecare ştie ca Der Wolf îşi schimbă părul dar Die Gewohnheit ba, indiferent prin câte academii trece), a spus cu mâna pe inimă: „Să spună fiecare tot ceea ce doreşte, că nu i se întâmplă nimic”, ca apoi, studenţii care au vorbit liber să fie, imediat, înghiţiţi de Securita-te, ceilalţi studenţi au fost deportaţi fără să se ştie unde, sau sechestraţi în cămine, iar acum când studentele de la Chimie, sechestrate în cămin, au cerut să vorbească cu el nu s-a arătat, era un laş, un lacheu josnic fără caracter. În acest timp, tovarăşii de la regionala de

269

partid, de teama unei puternice revolte, aduseseră uni-tăţi militare suplimentare în oraş, pregăteau zeci de grupe şi plutoane de gărzi cetăţeneşti şi au mers în fabrici şi uzine cu propaganda de partid şi cu saci de bani, dând fiecărui muncitor şi muncitoare câte o sută de lei, primă, să-şi vadă de realizarea planului, pentru că provocatorii au fost anihilaţi de armata poporului! În căminele studenţeşti au venit tovarăşi de nădejde ai UTM-ului şi PMR-ului, instructori de partid şi lectori de marxism, cei mai urâţi dintre cadrele didactice, să lămu-rească studenţii că adunarea din seara trecută a fost o provocare de care trebuie să se detaşeze şi să o înfie-reze. Discuţiile s-au aprins, studenţii nerenunţând la revendicările lor şi cerând imediata eliberare a colegilor lor şi fiind în majoritate şi iritaţi i-au dat afară şi s-au baricadat în cămine. Studenţii medicinişti din cămin au declarat întreruperea dialogului cu trimişii facultăţii şi ai partidului până la eliberarea colegilor arestaţi, s-au ba-ricadat în cămin şi au declarat greva foamei.

Lucrurile se complicau şi la comandamentul de criză regional unde ajungeau veşti alarmante de peste tot, pe carelăcătuşul de Salonta, Mogyoros Sandor, ce sosise de la Bucureşti, nervos şi dur, le-a raportat lăcă-tuşului de Satu Mare, Szilagyi Ignac, ce i-a ordonat vigilenţă mărită, muncă de lămurire la toate nivelele şi stăpânirea situaţiei prin orice mijloace, inclusiv deschi-derea focului dacă e necesar şi desfiinţarea acestui centru universitar pentru că partidul are nevoie de lăcă-tuşi, nu de studenţi ce mănâncă pâinea clasei munci-toare şi sunt împotriva ei. Tovarăşii din Comandament erau într-o proastă stare de spirit pentru că realitatea revoluţiei din Ungaria nu era deloc încurajatoare pentru ei. Acolo, toţi ungurii deveniseră huligani şi contrarevo-luţionari reuşind să impună un guvern de partea lor, ce le-a promis satisfacerea revendicărilor şi demersurile în

270

vederea retragerilor trupelor ruseşti din Budapesta, ce-ea ce s-a şi împlinit. După retragerea tancurilor huliganii şi contrarevoluţionarii îşi făceau dreptate singuri, jude-când pe loc în stradă, necruţător şi cumplit, miliţienii şi securişti. Teama extinderii contrarevoluţiei în România îi îngrijora, îi speria de moarte, iar în sinea lor îşi dă-deau seama că studenţii aveau dreptate şi ei pierduse-ră marele pariu al câştigării tineretului studios de partea lor! Înfrânsese vechea generaţie de intelectuali în anchete şi puşcării iar noua generaţie, încă din facul-tăţi, era tot împotriva partidului, care se impunea prin forţă şi cu acest lăcătuş de Salonta. Îl urau şi detestau în sinea lor, pentru că de când venise de la Bucureşti, nu făcea altceva decât să strige şi să-i critice pe toţi, să dea ordine peste ordine unele mai absurde decât cele-lalte. Îl ştiau foarte bine de ce este capabil de când a hotărât măsuri draconice împotriva ţăranilor şi moşieri-lor pentru a accelera colectivizarea, pe care polonezii au dat-o dracului iar ungurii lui au lăsat-o moale de tot. Îl ştiau cu toţii din regionala de partid, de când lăcătuşul ăsta smintit a descoperit că, vezi Doamne, caii nu dau lapte doar mănâncă cel mai bun fân al vacilor de la colectiv şi astfel ele nu pot realiza producţia de lapte cerută de guvern şi partid!! Trebuia o soluţie pentru ca vacile să fie la înălţimea impusă de organele de stat, de conducere şi în mintea lui de lăcătuş s-a născut o tâm-penie ce a devenit hotărâre după ce şi ceilalţi lăcătuşi, electricieni, zavragii şi cizmari din guvern au acceptat-o: sacrificarea cailor ce nu dau lapte dar mănâncă fânul vacilor colectivizate. Un fapt absolut real, petrecut în România acelor ani datorită acestui lăcătuş, care a mă-celărit 800.000 de cai, dând încă o lovitură dezastroasă ţărănimii ne colectivizate ce se foloseau eficient de cai în gospodăriile lor. Acum acest lăcătuş de Salonta, cu educaţie şi minte slabă, venise cu o altă tâmpenie: des-

271

fiinţarea centrului universitar timişorean, care avea cea mai bună Politehnică din România Întregită. Era în baza continuităţii distrugerii intelectualităţii româneşti. Cerule mare, bine că nu i-a trecut prin cap să sacrifice studenţii precum caii din România, ce conta pentru el ce susţinea, cu pumnul bătând în masă, că nu se poate construi socialismul fără colectivizare, acum putea sus-ţine că poate construi socialismul şi fără învăţământ universitar, e suficient să fii lăcătuş ca el şi Szilagyi Ignac!

Studentele din căminul Facultăţii din Chimie au fost cele mai revoltate, vociferând împotriva tovarăşilor de nădejde al partidului care au venit cu pluguşorul propagandist al socialismului şi cu forţele militare înar-mate la căminul studenţesc aflat în centrul oraşului, în marea intersecţie de la catedrala mitropolitană. Studen-tele au întrerupt dialogul cu tovarăşii lectori de marxism – leninism care le-au sechestrat în cămin, dar de la fe-restrele de la etaje au continuat protestele lor pe care trecătorii le auzeau şi le duceau mai departe.

În dimineaţă următoare, studenţii externi, adică necăminiştii, cei ce stăteau la diferite gazde prin oraş, s-au dus la cursuri, laboratoare, stagii unde au aflat că toate au fost suspendate datorită evenimentelor din seara trecută. Marea majoritate dintre studenţii externi abia atunci au aflat despre marea adunare de la Canti-na Institutului Politehnic şi pentru a afla amănunte s-au dus la căminele colegilor lor, unde cu emoţii şi indigna-re, au constatat că erau sechestraţi şi nu puteau lua legătura cu ei. S-au dus la alte cămine studenţeşti, si-tuaţia era aceiaşi, căminele înconjurate de militarii uni-tăţilor de securitate ce nu permiteau a se lua contact cu studenţii. Cu toate acestea de la cei scăpaţi din cămine, printre care şi medicinistul Octavian Vulpe, au aflat de arestările colegilor şi atunci au început să se adune, să

272

se unească cât mai mulţi, să înceapă un protest de eli-berare a colegilor arestaţi. Majoritatea se îndreptau spre Corso unde iniţiatorul manifestaţiunii de protest a fost studentul Gheorghe Păcuraru de la Zootehnie. Manifestaţia a fost fixată să înceapă la Facultatea de Agronomie, unde deja există un grup protestatar al stu-denţilor agronomi. Ideea a prins imediat şi s-a răspândit fulgerător printre studenţi, ce s-au îndreptat spre Agro-nomie pe jos, dar mai ales cu tramvaiele, prin care s-a şi transmis mesajul întâlnirii, coborând, anunţând, urcându-se din nou în tramvaie în care puteau călători mai mulţi împreună, o idee spontană cu bun efect orga-nizatoric. Facultatea de Agronomie era pe Splaiul Ca-nalului Bega, la Podul de la Maria de la care, acum, în 31 octombrie 1956, a plecat manifestaţia studenţilor externi protestatari împotriva arestării colegilor lor, într-o coloană aproximată între 800 şi 1.000 de studenţi de la toate facultăţile. A fost ziua lor de luptă pentru libertate, a fost ziua solidarităţii studenţeşti. Încolonaţi au trecut Podul de la Maria, manifestând pentru reven-dicări şi îndreptându-se spre regionala de partid pentru a cere eliberarea colegilor lor.

De la ferestrele căminului de fete se vedea cum se apropie coloana studenţească, studentele s-au însu-fleţit în protestele lor şi mai mult, având speranţe, îi ve-deau venind ca pe nişte eliberatori, când, dintr-odată atât din parcul catedralei cât şi din cel mare coloana a fost împresurată de forţe militare. A fost un moment surprinzător care s-a transformat în tensiune şi alterca-ţie, studentele de la ferestre au încremenit. Atunci s-au auzit focuri de avertisment şi studenţii instinctiv au în-cercat să scape, câţiva au reuşit. A apărut o maşină militară din care un ofiţer superior a ordonat tunător: Nu trageţi în studenţi! Reţineţi-i! I-au reţinut, au sosit camioane din care au coborât alţi militari, ca întărire, şi

273

au început să-i urce pe studenţi în camioane. Studente-le de la ferestre s-au dezlănţuit cum au putut, strigând şi huiduind, protestând şi aruncând cu ce aveau la în-demână în militarii ce le înconjuraseră căminul. Sub ochi lor studenţii protestând şi împotrivindu-se arestării, fiind copleşiţi de forţele militare au fost suiţi în camioane şi sub pază armată au fost duşi în direcţie necunoscută. Din unul dintre camioane studentul iniţiator, sufletul acestei manifestaţiuni, Gheorghe Păcurariu a reuşit să sară din camion, s-au tras focuri de armă, s-au tras aiu-rea, fiindcă militarii primiseră ordinul: Nu trageţi în stu-denţi! Gică Păcurariu, cum îi spuneau colegii săi, a scăpat atunci, nu pentru multă vreme.

Studentele de la ferestrele căminului au rămas tăcute şi cu lacrimi în ochi, toate dorinţele şi speranţele lor s-au prăbuşit. Cetăţenii Timişoarei nu li s-a alăturat precum s-a întâmplat în Ungaria. Atunci a intrat în că-minul lor un ofiţer, cât o claie de fân urmat de un pluton, care ironic a zis: „Îmbrăcaţi-vă bine fetelor, vă ducem şi pe voi, să vă vedeţi colegii, după care vi se făcuse dor!” În faţa căminului sosiseră alte camioane militare pentru îmbarcarea studentelor.

SECURITATEA IMPUNE DECLARAŢIA DE

DESOLIDARIZARE. Toate camioanele militare încăr-cate cu studenţi se îndreptau spre Becicherecu-Mic, unde se aflau nişte barăci militare dezafectate, pe ju-mătate în paragină după ce stătuse armata eliberatoare la început în ele. Dar, după ce s-au împământenit, de grija libertăţii românilor, s-au mutat în Timişoara în ca-zărmile militare construite de habsburgi, prin care de-a lungul timpului au trecut regimentele austro-ungare şi cele româneşti. Acum, fosta cazarmă din Becicherecu-Mic îşi deschidea porţile ruginite pentru studenţii ce ur-mau să fie anchetaţi pentru că au vorbit liber, triaţi se-

274

ver de ofiţerii Securităţii pentru a separa neghina pro-vocatoare de boabele de grâu aurii crescute şi educate în spirit democrat socialist! Douăzeci şi patru de ore au tot venit camioane încărcate cu studenţi timişoreni, pri-mele camioane, noaptea târziu, au adus studenţii care au participat la adunarea UTM de la Cantina Institutului Politehnic, iar a doua zi, toată ziua, au adus studenţii de la manifestarea pornită de la Facultatea de Agronomie şi pe cei sechestraţi în cămine. Ultimul cămin evacuat, seara târziu, a fost al mediciniştilor, acţiunea fiind însoţit de ameninţări, busculade şi împuşcături, autorii împuş-căturilor rămânând necunoscuţi, fiindcă aşa trebuia. Când nu a mai fost loc în barăcile de la Becicherecu-Mic, i-au dus şi în cazarma grănicerilor de pe Calea Lipovei. Se apreciază la peste 2.500 de studenţi ares-taţi şi triaţi prin anchete individuale. Au fost barăci unde studenţii au dormit pe jos, pe duşumele, altele aveau paturi de fier suprapuse, dar fără saltele. Li s-au adus paie, nişte saltele şi pături ruseşti putrede. În prima zi, unii nici nu au primit de mâncare, dar li s-au dat gamele pentru a doua zi, când au primit pâine cu marmeladă. Sub nici o formă nu aveau voie să iasă din barăcile straşnic păzite pe toate laturile, punându-li-se în vedere că santinelele vor trage în cei ce nu respectă ordinul. „Pentru fiecare student nesubordonat există un glonţ!” Clar.

Fiecare baracă avea la intrare şi câteva camere mici în care s-au instalat civilii anchetatori cu dosarele lor pline de informaţii preţioase. Rând pe rând, câte un student era introdus la anchetatori, care îşi consultau profund notele informative, dosarele, după care, mi-mând sobrietatea specifică securiştilor ce apără cuceri-rile partidului, având feţe sinistre de inchizitori, înce-peau şirul de întrebări stas în orice anchetă, urmate de întrebările cu bătaie lungă şi împrăştiată. Se căuta cu

275

asiduitate de unde a pornit ideea, cine a început, cine s-a alăturat organizării, ramificaţiile provocatoare din ţară sau străinătate şi la urmă li se punea în faţă decla-raţia de desolidarizare. Erau gata făcute individualiza-te pe care trebuia doar să le semnezi şi erai liber, cei ce refuzau erau trimişi în cameră să se mai gândească, amintindu-li-se că e ordin ca cei ce nu semnează nu mai merg la cursuri.

„Cum nu mai mergem la cursuri, pentru că am fost la o adunare UTM?”

„Tovarăşe, nu ai participat la o adunare ci la o provocare antistatală şi în acest caz nu mai eşti stu-dent, ci un huligan ce ai contribuit la agitaţie publică, se pedepseşte!”

„Nu a fost o provocare, ci o revendicare de drep-turi colective, studenţeşti. Am fost o sală plină de stu-denţi, de la toate facultăţile, pe toţi ne daţi afară?”

„Da, tovarăşe, pe toţi care nu vor semna declara-ţia de desolidarizare, ei toţi nu vor mai fi studenţi! Re-cunoscând ca ai fost indus în eroare, că te desolidari-zezi de cei ce au organizat şi scris acel memoriu şi ceri să fie pedepsiţi conform legilor, înseamnă că regreţi, semnezi şi mergi mai departe la cursuri. Dacă nu rămâi cu noi.”

„Cum să cer să fie pedepsiţi, a fost totuşi un dia-log democratic cu rectoratul şi tovarăşii de la partid care ne-au promis că ne vom reîntâlni şi comunica ceea ce a hotărât Bucureştiul.”

„Tovarăşe, ultima dată îţi spun, semnezi ca şi ceilalţi şi-ţi continui studiile, sau nu mai vrei să fi stu-dent. Bucureştiul a analizat temeinic adunarea aceia neautorizată, ilegală şi a hotărât că trebuie să vă deso-lidarizaţi de provocatorii huligani. Ai înţeles?!”

„Cum să fie huligani? Erau colegii noşti de ani de zile, erau utemişti…”

276

„Tovarăşe, te duci înapoi în dormitor şi te gân-deşti până mâine dimineaţă, când te chemăm să sem-nezi din nou. Semnezi şi pleci cu ceilalţi studenţi ce s-au desolidarizat sau rămâi cu noi, să vedem care pe care ne lămurim. Poţi pleca, acum!”

Până la urmă, cu câteva excepţii, studenţii şi-au călcat pe conştiinţă şi pe jurământul dat la acea aduna-re liberă pentru a-şi putea termine studiile, făcute cu trudă şi greutăţi ani de zile. Punându-şi semnătura ru-şinii, însemna în fapt renunţarea în scris la propriile lor dorinţe de o viaţă mai bună, la idealuri de independenţă şi libertate, pentru care ar fi profesat şi muncit cu abne-gaţie dacă le-ar fi avut. Semnând această declaraţie impusă, nu se desolidarizau de colegii lor, pe care fre-netic i-au aplaudat în urmă cu două zile ci, în conştiinţa lor, se ştergea şi cea mai vagă urmă de încredere în UTM şi PMR. Semnau o despărţire definitivă de dictatu-ra proletariatului, cu un amendament de coexistenţă nescris, dar acceptat tacit de ambele părţi: duplicitatea (prefăcătorie, perfidie, ipocrizie, făţărnicie, încununate de viclenie şi mascaradă). Declaraţia de desolidarizare fiind efectiv un bumerang ce se întorcea în capul Secu-rităţii, ce era şi va rămâne cea mai urâtă şi blestemată instituţie din ţară, dar şi în capul comuniştilor conducă-tori, lăcătuşi şi generali cu şapte clase şi fără stagiu militar. Securitatea s-a chinuit amarnic să afle dacă nu a fost o intervenţie străină la declanşarea acestui pro-test ce putea degenera în revoluţie precum în Ungaria, sau al vreunui duşman al poporului, legionar sau ţără-nist, atunci ar fi putut demonstra că studenţimea utecis-tă a fost indusă în eroare, dar nu a fost aşa ceva. Cu angoasă au raportat lăcătuşului de Salonta că din 3.170 de studenţi utemişti, din centrul universitar timişorean, 2.819 au fost protestatari activi! UTM-ul studenţesc în proporţie de peste 90% a cerut eliberatorilor să plece la

277

ei acasă cu tot cu limba rusă şi marxismul lor. O bună palmă dată partidului, ca să-i trezească pe comunişti la realitate, să aibă curajul lor în faţa ruşilor! Tovarăşul colonel de securitate Vasile Negrea, a prezentat un raport comandamentului regional: „Nu rezultă că ei (studenţii - n.a.) ar fi fost pregătiţi de asistenţi sau pro-fesori şi nici că ar fi avut un centru superior. De aseme-nea, nu rezultă din anchete să fi fost dinafară, veniţi de la Cluj sau Bucureşti, nu rezultă să fi avut legături cu elemente din Ungaria”. Clar şi au căzut pe gânduri, cu adevărat, partidul a pierdut pariul cu tânăra genera-ţie intelectuală! De acum înainte spre fericirea socia-listă, prin coexistenţă duplicitară până la un alt mo-ment istoric...

Toată Timişoara aflase că protestul a început la Facultatea de Mecanică, le cunoştea şi numele iniţiato-rilor ce se aflau în subsolurile Securităţii, unde erau an-chetaţi şi bătuţi pentru a denunţa pe cei ce i-au instigat la uneltire împotriva securităţii statului oamenilor muncii. Dar oamenii muncii timişoreni nu au făcut nici cel mai mic gest de solidaritate cu studenţii, primiseră o sută de lei, primă de tovărăşie. Şi cadrele Facultăţii de Mecanică au făcut tovărăşie şi mascaradă voluntară, fără suta de lei, punând studenţii de anul V, care scă-paseră de Securitate, să mai semneze, încă odată, un denunţ de desolidarizare, de data asta colectiv: „Noi, studenţii anului V ai Facultăţii de Mecanică, considerăm că şedinţa din ziua de 30 octombrie 1956 şi acţiunile care au urmat au fost absolut ilegale, străine de intere-sele tuturor studenţilor. Considerăm această adunare ca o acţiune huliganică şi provocatoare, care a degene-rat într-o manifestare făţiş antistatală şi antipartinică. Noi ne desolidarizăm de cei care au întreprins această acţiune şi vrem ca aceştia să fie pedepsiţi conform legi-lor statului nostru democrat. Ne luăm angajamentul ca

278

pe viitor să ne întărim vigilenţa pentru a demasca la timp orice acţiune de acest gen” (f. 143, dosar 20/1956 Fondul Comitetului PCR Banat). Sfânta şi permanen-ta duplicitate omenească! Semnăturile au fost date sub supravegherea unui profesor, Victor Gheorghiu, un ins valoros în cercetarea şi tehnica pompelor hidraulice, dar un ins comun al duplicităţii de toate zilele, care le-a spus studenţilor înainte de adunarea din Cantina Insti-tutului: „Să nu încercaţi marea cu degetul că vi-l tăiem!” Deci, profesorul cerea inerţie şi supunere în mizeria socială, însă studenţii au încercat ieşirea din inerţie, fără să regrete, dar plătind. Odată cu semnarea acestui denunţ colectiv de întoarcere în inerţie, apare şi ne lu-ăm angajamentul să demascăm... De unde vine ideea democratică a demascărilor vigilente? Pe cine şi un-de? În locul drepturilor cerute, studenţii, pentru a-şi pu-tea continua studiile, sunt puşi prin semnătură dată să fie informatori.

TRIBUNALUL MILITAR EXECUTĂ ORDINUL

COMANDAMENTULUI GENERAL. Sigur, în sfânta şi permanenta duplicitate de supravieţuire în dictatura comunistă s-a vorbit şi scris despre Procesul studenţi-lor de la Timişoara, care au fost împărţiţi în două loturi separate. Primul lot, opt studenţi, consideraţi iniţiatorii şi organizatorii principali şi un al doilea lot, de douăzeci şi unu de studenţi, implicaţi în activităţi şi manifestări de complicitate ridicată. Din punct de vedere judiciar nu au fost procese, nici măcar simulacre bine regizate, au fost pur şi simplu mascarade de duplicitate: cu sală închisă, judecători şi procurori militari ce aveau ordinul şi pe-depsele scrise deja în faţa lor. Avocaţi au fost plătiţi de pomană, fiindcă nu vroiau să se sinucidă apărând într-o dictatură comunistă pe cei ce au protestat împotriva ei, din contră au întărit că sunt vinovaţi, dar cer clemenţă

279

pentru că sunt tineri şi prinşi de învăţătură nici nu şi-au dat seama ce fac. O simplă variantă după o rugăciune pe care juriul nici nu a luat-o în seamă. Ceea ce au luat în seamă a fost un ordin de sus, sosit în ultimul moment să fie scoşi de la uneltire împotriva securităţii statu-lui din Decretul 199 din 1952, ce prevedea pedepse între zece şi douăzeci şi cinci de ani şi să fie încadraţi în Codul Penal, articolul 327 - pentru agitaţie publică, ce prevedea pedepse sub zece ani de închisoare. E cinstit să menţionăm că, această sugestie foarte impor-tantă şi benefică pentru studenţii timişoreni protestatari a venit din partea colonelului de securitate Vasile Negrea, sugestie pe care a făcut-o direct la cineva din forurile superioare de la Bucureşti şi care a fost aproba-tă în ultimul moment şi de comandamentul de criză su-perior din care făcea parte lăcătuşul cel mare Alexan-dru Drăghici, tartorul tartorilor. Deschis spun că am fost impresionat ca această intervenţie a venit din partea unui colonel de securitate şi nu a avocaţilor apărării, a corpului universitar, de la mai marii partidului. Mai de-parte m-am întrebat ce l-a determinat, ce i-a dat curajul să o facă, având în vedere că o astfel de propunere ajunsă la lăcătuşul de Salonta putea să-i fie fatală; trecându-l la caii ce nu dau lapte, îl sacrifica! Multe ne-ştiute, multe ipoteze. Probabil că Vasile Negrea cunoş-tea că cei nouă capi ai revoltei poloneze de la Poznan, unde s-a lăsat cu zeci de morţi şi sute de răniţi, au pri-mit numai câte trei ani de închisoare. Poate a compa-rat, a judecat şi a avut tăria omenească să-şi spună părerea. Să adăugăm şi faptul că, între timp, evenimen-tele din Ungaria se stinseră, victorioasă fiind glorioasa armată roşie, iar protestele studenţilor bucureşteni nici nu au mai ajuns să iasă din faşă în stradă, le-au omorât demascatorii cu angajament.

280

În această stare de fapte, la Timişoara, la Tribu-nalul Militar, mascarada procesului se desfăşura sub tensiune şi după două zile de dezbateri de formă, incul-paţii au fost duşi înapoi în arestul Securităţii, unde după o săptămână a venit un grefier şi le-a spus sentinţele, fiecăruia în parte şi de fiecare dată începea cu ipocrita frază a partidului, în numele poporului :

Caius Muţiu – student anul V, Facultatea de Mecanică, 8 ani închisoare corecţională

Teodor Stanca – student anul V, Mecanică, 8 ani închisoare corecţională

Aurel Baghiu – student anul V, Mecanică, 8 ani închisoare corecţională

Friedrich Barth – student anul V, Mecanică, 6 ani închisoare corecţională

Pop Gheorghe – asistent universitar, 5 ani închi-soare corecţională

Ladislau Nagy – student anul V, Mecanică, 4 ani închisoare corecţională

Nicolae Balaci – student anul V, Mecanică, 3 ani închisoare corecţională

Aurelian Păuna – student anul IV, Construcţii, 3 ani închisoare corecţională

Exagerat de mult pentru o adunare UTM şi un MEMORIU de revendicări colective. Toate aceste pe-depse nedrepte ar fi fost îndoite dacă nu se schimba încadrarea penală sugerată de un colonel de securitate şi acceptată de conducerea superioară de partid. Păcat că istoricii nu au cercetat şi dezvăluit acest amănunt important ce a scurtat distrugerea totală a tinereţii con-damnaţilor. Între timp, se ancheta lotul al doilea de stu-denţi protestatari în vederea celui de-al doilea proces. Şi de data acesta a intervenit Vasile Negrea cu suges-tia ca procesul să nu fie cu sala închisă ci cu asistenţă studenţească verificată. Comandamentul regional a fost

281

de acord în ideea de-a le intra în cap ce păţesc cei ce organizează adunări ilegale. Printre studenţii verificaţi au ajuns şi cei ce vroiau să-şi vadă pe cei dragi din bo-xe, astfel studenta protestatară din căminul fetelor de la Chimie, Stela Taşcă a reuşit să-şi vadă soţul, pe Octavian Taşcă, student anul V la Mecanică, condam-nat pentru că luase cuvântul la adunarea UTM din 30 octombrie. Procesul s-a ţinut în decembrie 1956 şi s-au dat următoarele sentinţe din capul lăcătuşilor:

Valentin Rus, student anul V Mecanică, a primit cea mai mare pedeapsă, 7 ani închisoare corecţională fiindcă era basarabean şi s-a aflat că nu s-a repatriat când ruşii l-au invitat în raiul lor instalat în Basarabia Românească, iar la adunarea UTM de la Cantina Insti-tutului a cerut ca ruşii să plece la ei în ţară, deci nu numai să plece, dar şi până unde să se ducă, la care s-au prins şi lăcătuşii din comandament şi-au vrut să-şi arate devotamentul lor nemărginit faţă de fraţii lăcătuşi mai mari. Heinrich Drobny, student anul IV Mecanică, 6 ani, închisoare corecţională, absolut nejustificaţi sau poate pentru că îl chema Heinrich, şi de la tribună a cerut să plece ruşii din ţară, sala l-a aplaudat şi un Ivan din sală l-a notat: duşman al armatei eliberatoare. Octavian Vulpe, student anul IV Medicină 3 ani închi-soare corecţională pentru că a cerut ca toţi să jure con-tinuare protestului până la reuşită. Iulian Stanciu, stu-dent anul IV Chimie, 3 ani închisoare corecţională pen-tru că a ridicat bastonul său şi a întrebat cum să iei pulsul unui popor încătuşat? O întrebare legitimă, ce l-a costat 3 ani de închisoare în care i s-a luat bastonul, conform regulamentelor, fără de care abia mergea, un continuu supliciu. Victor Diaciuc, student anul VI Me-dicină, 2 ani închisoare corecţională, pentru că, basa-rabean fiind, a bătut din palme când Valentin a strigat „Să plece ruşii la ei în ţară!” Gheorghe Păcuraru, stu-

282

dent anul IV Zootehnie, pentru că a fost unul dintre or-ganizatorii manifestaţiunii studenţilor necăminişti din 31 octombrie 1956, condamnat la 2 ani închisoare corecţi-onală. Apoi au urmat şase studenţi: Alexandru Dărăban, Cristian Matei, Axente Ţerbea, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă, Mircea Moraru, ce au fost condamnaţi la un an închisoare corecţională, pentru că au participat, aplaudat şi s-au solidarizat cu ceilalţi din sală. Alţii trei studenţi, Cornel Cormuş, Radu Valentin, Ioan Petca, condamnaţi la şase luni închisoare corecţi-onală, pentru că au avut ghinionul să fie turnaţi ca par-ticipanţi entuziasmaţi.Studentul Nicolae Boldea a exe-cutat o condamnare de trei luni pentru entuziasmul ma-nifestat faţă de vorbitori din sală. Ceilalţi au fost achitaţi, dar toţi studenţii care au trecut prin cele două procese au fost exmatriculaţi din toate facultăţile din ţară. Pe-depsele date acestor studenţi au fost fără nici o socotin-ţă sau judecată, au fost date fără motiv juridic, toţi stu-denţii din sală au avut acelaşi comportament ca şi ei. Pe toţi nu puteau să-i închidă, dar i-au urmărit şi hăituit ani şi ani de zile, pe unii i-au înfrânt, pe majoritatea nu. Iulian Stanciu a avut dreptate când în marea adunare UTM din Cantina Institutului Politehnic a spus de la bal-con: „Asta nu-i justiţie, asta-i injustiţie calificată!”

PREŢUL SCUMP AL ÎNFRUNTĂRII DICTATURII

STALINISTE. «Ne aveau pe listă pe cei care am luat cuvântul. Ne-au arestat. La Securitate trona un tablou mare a lui Stalin, deci mi-am dat seama că destalini-zarea era doar o poveste”, afirmă Heinrich Drobny în interviul acordat scriitoarei Mihaela Sitariu pe care l-a publicat în volumul dedicat studenţilor timişoreni protes-tatari intitulat Oaza de libertate – Timişoara, 30 oc-tombrie 1956, publicat la Polirom în 2004. Un titlu foar-te sugestiv exprimat de Teodor Stanca pentru un volum

283

memorial de interviuri pentru evocarea şi cunoaşterea istoricului eveniment studenţesc.

Heinrich Drobny era în anul IV al Facultăţii de Mecanică, student cu bursă de merit şi secretarul UTM pe an, care în 30 octombrie 1956 a luat cuvântul la Adunarea UTM din Cantina Institutului Politehnic Timişoara. Arestat, anchetat cu bătăi, condamnat la 6 ani închisoare pentru că a anunţat „Avem şedinţă UTM!”, la care, de pe scenă a cerut ieşirea armatelor sovietice şi a făcut parte din comitetul ales al Adunării UTM ce urma să meargă a doua zi la regionala de par-tid cu revendicările studenţilor. Numai că a doua zi nu a mai fost liber, începuse de cu seara, de sub marele ta-blou în care trona Stalin, să plătească pentru îndrăz-neala pe care a avut-o de-a confrunta dictatura stalinis-tă din România. La anchetă, care a început cu bătaia specifică casei securiste, a declarat ceea ce a spus în plenul sălii în 30 octombrie, se auzise acolo, se ştia nu mai avea nici un rost să ascundă. A fost sincer, nu a dat vina pe nimeni, a fost solidar cu ceilalţi colegi. Se-curitatea nu a fost mulţumită, au sosit anchetatori spe-ciali de la Bucureşti, ce nu băteau ca brutele lui Rosenbach, ci căutau cu asiduitate instigatorii adunării de protest, ori aşa ceva nu a existat. A fost doar libera lor cutezanţa de moment, a fost o erupţie de libertate.

După primirea sentinţei, studenţii au fost trimişi la Penitenciarul „Popa Şapcăˮ din Timişoara, unde într-o celulă mare, în care stăteau, claie peste grămadă, vreo 50 de deţinuţi. Surprinzător, acolo a fost adus şi profe-sorul lor, Ilie Haiduc, condamnat în legătură cu protes-tul studenţilor, deşi el practic nu a avut nici o legătură cu organizarea adunării, nici nu a participat la ea. Însă, întâmplător, în ceasul rău, s-a întâlnit pe stradă cu nişte studenţi care nu au participat la Adunarea UTM şi pe care i-a întrebat: „Măi băieţi, voi nu sunteţi cu ai voştri la

284

adunare?” Unul dintre ei l-a turnat, ca posibil organiza-tor. A fost urmărit un timp să vadă ce legături are. Nu avea, el preda „Organizarea Munciiˮ şi ajunsese, după eveniment, la cursul „Organizarea transporturilorˮ, pe care l-a început: „Astăzi vom vorbi despre transporturi; de fapt zilele astea aţi avut ocazia să vedeţi cum se organizează bine un transport”. A fost ultimul său curs, a fost arestat şi condamnat 6 ani închisoare co-recţională ca organizator al adunării ilegale. A făcut re-cursuri peste recursuri, a fost şi rejudecat, dar pedeap-sa a rămas aceiaşi şi a făcut toţi 6 ani. Era absolut ne-vinovat, el se ocupa de organizarea muncii, nu al adu-nărilor, dar a fost fixat pe post de organizator, ce trebu-ia ocupat de cineva în acest proces de injustiţie, vorba lui Iulian Stanciu.

După câteva luni, o mare parte dintre studenţii timişoreni au fost duşi la Penitenciarul din Gherla, stă-pânită după bunul lor plac de satrapii Goiciu, Vomir, Istrate, Bob şi caralii inumani, brute. La Gherla erau tot felul de celule, unele mici iar altele cât sălile de aştepta-re, într-una mare erau studenţii timişoreni iar alăturat, într-alta la fel de mare erau frontieriştii, cei prinşi când încercau să treacă ilegal frontiera. Frontieriştii au făcut o revoltă, cerând comisii, procurori pentru a reclama condiţiile inumane de tratament la care erau supuşi. În aşteptarea comisiilor s-au baricadat în cameră, erau vreo sută. Din ordinul comandantului Goiciu, probabil cu aprobare de sus, s-a deschis vizeta de la intrare şi s-a tras în plin cu automatele. Răspunsul Securităţii la cererea frontieriştilor! Pentru ceilalţi deţinuţi a fost un moment de groază, înspăimântător să auzi rafale de împuşcături în închisoare, zile întregi am trăit spaima lor. Mâncarea a devenit mai apoasă, percheziţiile mai dese, bătăi şi izolări din te miri ce.

285

Heinrich Drobny narează şi altele: „Cel mai revo-luţionar dintre noi toţi, a fost medicinistul Octavian Vulpe. Încă de la sosire, când noi, deţinuţii, în poziţie de drepţi, trebuia să se prezinte comandantului Goiciu, el a refuzat: Nu mă prezint şi nici nu stau în poziţie de drepţi! Eu nu sunt subalternul dumneavoastră. Eu sunt lipsit de libertate.” Încă aşa ceva nu i-a mai spus nimeni lui Goiciu! A urlat ca o fiară rănită: „lanţurile!” După ce medicinistul a fost prins în lanţuri, Goiciu l-a bătut cu pumnii şi picioarele, zob l-a făcut, iar când a obosit la trimis la izolare 30 de zile, numai cu o bucată de pâine şi apă. Într-un an, Tavi, aşa îi spuneam noi, a făcut pes-te o sută de zile de carceră şi nu-l mai scoteau din lan-ţuri. A fost cel mai maltratat student de la Gherla, cel mai rezistent şi neînduplecat.

Tuturor studenţilor li se făceau propuneri să co-laboreze cu Securitatea, promiţându-li-se o soarta mult mai uşoară, detenţia scurtată, reînscrierea la facultate imediat, câte în lună şi stele. Toată bestialitatea secu-riştilor ne îndârjise împotriva lor, îi respingeam. Cei slabi, ce acceptau făceau apoi cea mai mare gălăgie cum i-au refuzat, dar imediat începeau să fie mutaţi dintr-o celulă în alta după care dispăreau prin trimiteri în izolări dubioase, apoi îşi începeau din nou circuitul prin alte celule, cu ţintă precisă, sau mutaţi prin alte peni-tenciare politice. Aurelian Pauna, studentul de la Con-strucţii care a citit Memoriul, atunci seara, la Adunarea UTM, primise o condamnare de trei ani dar, după re-curs i s-a redus pedeapsa. A fost urmărit cu ură de poli-trucul Vomir pentru că îl refuza categoric de câte ori îi făcea propunerea de colaborare. Odată, Aurelian nu l-a observat când a intrat în celula cea mare şi Vomir i-a strigat: „Mă banditule, te faci că nu mă vezi ? Te gân-deşti la americanii care o să vină să te scape?ˮ Aurelian nu s-a abţinut, ceasul rău, şi i-a aruncat în faţă: „Dar

286

dacă or veni, pe unde scoţi cămaşa?ˮ Imediat l-a băgat la izolare în lanţuri. Când, la sfârşit, Aurelian şi-a termi-nat condamnarea, rânjind Vomir i-a dat foia de eliberare pe care avea domiciliu obligatoriu la Lăteşti. Cinci ani de domiciliu forţat, pentru ca a refuzat să colaboreze şi vădit îl ignora. Securitatea nu se destalinizase deloc, din contră, în unele acţiuni depăşea NKVD, nu ţinea cont de vreun drept al omului, acţiona de capul ei, având puterea să dea condamnaţilor politici după ispă-şirea pedepsei, ani de domiciliu obligatoriu în satele acelea nenorocite din Bărăgan, ridicate din pământ de cele 12.000 de familii deportate din Banat şi Mehedinţi în iunie1951. Mulţi studenţi timişoreni, clujeni şi bucu-reşteni, ce au protestat sau doar au avut intenţia să protesteze în toamna lui 1956, după executarea con-damnărilor primite la proces, au mai avut şi ani grei de mizerie de domiciliu forţat în aceste sate de pământ acoperite cu paie, printre care a fost şi Paul Goma, care a scris franc despre Gherla şi Lăteşti. Aurelian, cu stoicism, a făcut şi acei cinci ani de ţarc într-un lagăr. După eliberare a muncit necalificat la Hidrocentrala de pe Argeş, unde a fost remarcat prin seriozitate şi cu-noştinţele sale în construcţii. Cineva din şantier, unu mare, l-a pus diriginte de şantier, i-a fost mai bine, dar a rămas acelaşi om vrednic şi modest. Apoi a fost repri-mit la facultate, a devenit inginer în 1968. Şi el, la fel ca noi, colegii lui condamnaţi, am plătit o seară de libertate cu deceniul tinereţii.

În toamna lui 1959 am fost duşi în lanţuri la tren, eram bucuroşi fiindcă aflasem că ruşii plecaseră aca-să cu tancurile lor cu tot, ori noi asta ceruserăm în 1956 şi credeam că ne eliberează, avuseserăm drepta-te să le cerem plecarea, dar nu a fost aşa. Plecaseră ruşii dar partidul şi securitatea rămăsese şi au hotărât să ne trimită la muncă în Bălţile Brăilei unde am lucrat

287

la diguri: săpam, puneam pământul în roabe şi-l ducem sus pe dig. Dormeam în saivane ca oile, era foarte greu şi brigadierii erau răi, răi de tot. Unuia, într-o noapte, i-au pus pătura în cap şi l-au bătut măr. A doua zi a ve-nit securistul şi gardienii lui şi după spusele brigadieru-lui, au ales şase dintre noi, ne-au bătut zob, ne-au pus lanţurile şi ne-au dus în lagăr unde ne-au băgat în izola-re, ce mizerie cruntă am îndurat.

Am rămas în lagăr până ce ne-au urcat pe nişte bacuri şi ne-au dus în Deltă la stuf. Era frig, nu aveam haine groase, le-am lăsat celor din penitenciar crezând că mă eliberez. Toţi deţinuţi visau şi eliberări prin mi-nuni, prin schimbări de situaţii politice, ne bucuram când aveam şi câte un vis de acesta, printre sute de coşmaruri. Am avut noroc să mă întâlnesc cu colegul Aurel Baghiu, executa opt ani fiind considerat organi-zatorul Adunării UTM, îşi punea şi el speranţe de elibe-rare odată cu plecarea ruşilor din ţară, dar văzându-mă tremurând şi aşa uşor îmbrăcat cum eram, mi-a dat pufoaică lui. Minunat gest, comun sacrificiu printre puş-căriaşii politici, el şi-a încropit una din materiale în care se primeau pachetele, care primeau, erau resturi de saci de cânepă. Arătam ca sperietorile de păsări din grădini, eram o adunătură de zdrenţuroşi, dar în zdren-ţele noastre, în sinea noastră, eram liberi să gândim, sperăm, să visăm peste toate zidurile.

Am fost repartizat într-o brigadă la stuf, îl tăiam iarna, eram cu Aurel şi profesorul Ilie Haiduc în grupă, norma era mare şi grea. Într-o zi, un gardian i-a spus profesorului că nu şi-a făcut norma cât a fixat-o domnu’ comandant. Profesorul care suferea o condamnare atât de lungă, grea şi nedreaptă, a izbucnit, toţi aveam asemenea izbucniri, replicând: „S-o facă domn’ coman-dant!” Gardianul, un amărât fără minte şi suflet, l-a ra-portat şi domn’ comandant l-a băgat pe profesor la izo-

288

lare pe bac, în puţul cu lanţuri, aşa se numeşte cămăru-ţa unde se ţine ancora şi lanţurile bacului. Era iarnă şi l-au ţinut, în cămăruţa aceia metalică îngheţată, şapte zile, când a ieşit era o stafie degerată. Atunci mi-am dat seama câte poate îndura un condamnat şi mă între-bam, tăind stuf, de unde avem atâta forţă în noi. Mulţi deţinuţi spuneau, mai ales cei din generaţia părinţilor noştri, că din credinţă în Dumnezeu. Îi credeam, deşi eram profan.

Profesorul şi-a revenit treptat, în schimb într-o zi mi-a venit mie rândul, când am fost pus să car un mal-dăr de stuf ce mi s-a părut peste puterile mele. Am re-fuzat şi m-am aşezat jos, a venit la mine o jigodie de caraliu cu câine şi dădea cu cizmele în mine, am rămas nemişcat, intrasem aşa într-o opoziţie pasivă, am înce-put să plâng, plângeam pentru prima dată de când am fost condamnat. A venit un coleg: „Hai, Micule, scoală-te”, aşa-mi spuneau colegii şi m-a ajutat să mă ridic, eram foarte slăbit, la înălţimea mea mai aveam 50 de kilograme, acum eram eu o stafie. Trăiam din vorbele de suflet, de încurajare pe care ni le adresam unul altu-ia. E adevărat, m-am gândit la treaba asta în izolarea pe care o primisem. Acolo în singurătatea izolării, toţi începem să filozofăm, fiindcă filozofia nu e altceva de-cât un şir neîntrerupt de întrebări despre viaţă persona-lă în lumea în care o trăieşti. Cu cât te întrebi mai mult cu atât nu ajungi la nici un răspuns care să te satisfacă. În zilele acelei izolări mă întrebam cum de în ani aceş-tia, am reuşit să înghit, cu vadra, toate umilinţele şi mi-zeriile puşcărilor comuniste şi de data asta nu am su-portat, nu am vrut să mai înghit picătură cu maldărul acela de stuf. Am ieşit din izolare cu ecuaţia asta, cu multe necunoscute, nerezolvată.

Am scăpat de pe bac, fiindcă a venit într-o zi unul, nu-l mai văzusem pe acolo, a întrebat cine ştie

289

dulgherie şi eu am zis că ştiu, pentru că mi-a trecut atunci prin cap că dulgheria nu se face nici pe bac, nici în stuf. „Cum faci un cofraj?ˮ m-a mai întrebat insul. Fără să clipesc, am zis „După schiţă, îmi iau cotele şi-l execut.ˮ Habar nu aveam, dar insul a fost impresionat de promptitudinea mea şi a zis: „Foarte bine, hai cu mineˮ, şi am mers în Colonia Salcia. Bucuria a fost că m-am reîntâlnit cu Caius Muţiu şi Aurel Baghiu. Întâl-nirea noastră ne-a dat forţe la toţi trei, trăiam această stare, prietenia în cazul nostru a înlocuit aproape tot ce nu aveam în situaţia noastră de condamnaţi politici, aici esenţialul existenţei noastre era camaraderia sinceră. Vorbeam deschis între noi, credeam că meritam să fim eliberaţi acum, după plecarea ruşilor din România, fi-indcă aceasta a fost una din revendicările noaste stu-denţeşti. Doi ani mai târziu asta i-a cerut şi Dej lui Hruşciov, deci noi am anticipat o împlinire necesară. Am auzit că în cantinele studenţeşti nu se mai dădea mămăligă, s-a găsit pâine şi condiţii de cazare mai bu-nă pentru ei.

„De ce mai stăm noi la pârnaie, când astea au fost revendicările noastre?!ˮ

„De frica noastră!ˮ „Bună glumă!ˮ „Nu e glumă, e angoasa lor! Dacă, azi ne dau

drumul şi mâine facem altă adunare şi cerem să schim-băm comunismul impus cu vechiul sistem politic dinain-tea războiului?!ˮ

„Ai mai face ce am făcut, când simţi cât de mult plătim pentru îndrăzneala de atunci?!ˮ

„Acum, nu ştiu. Ceea ce ştiu bine e că nu regret ce am făcut atunci. În sinea mea, de cele mai multe ori mă simt bine şi mulţumit de zilele noastre din octombrie 1956 şi nu-mi reproşez fiindcă suferim o mare injustiţie pentru acea zi. Dacă m-aş simţi vinovat, poate aş avea

290

vreun proces de conştiinţă. Aşa mă simt liber şi sper, că într-o altă zi, alţi studenţi să urmeze exemplul nostru, idealurile noastre de libertate şi bine social. Atunci, noi vom fi alături de ei!ˮ

„Minunat, ar fi minunat. Totul este să rezistăm fi-zic şi psihic până atunci. Vezi că la noi încă domină stalinismul în toată puterea cuvântului.ˮ

„Trebuie să rezistăm, fiindcă odată cu plecarea ruşilor din ţară e semul cel mai sigur că destalinizarea a început. Eu cred şi e mai bine să cred aşa, să fiu opti-mist!ˮ

Caius Muţiu în cei opt ani de detenţie a trecut prin multe situaţii limită, a fost de multe ori umilit, bătut, pus în lanţuri şi izolat. Era mai fragil, se îmbolnăvea destul de des, atunci stătea la infirmerie, o altă celulă mai mare, dar care avea aer, se vindecau cu aerul de acolo. Nu-i scoteau la plimbare, decât să aibă motiv să-i insulte şi bată. Turnătorii erau trimişi şi-n infirmerii.

Devenisem un dulgher bun şi cu echipa de con-structori, din care făceam parte, am fost la Periprava şi Strâmba. La Periprava m-am întâlnit cu Teodor Stanca, ce bucurie pe noi, am şi glumit mult împreună. Doar noi am fost secretari pe ani la UTM, el la anul lui, eu la al meu şi de buni utemişti ce am fost am ajuns în lanţuri, prin izolării şi la stuf. Am trăit acel moment de libertate, ce ne-a schimbat definitiv cursul vieţii. Teo era tonic, nu accepta ideea că am suferit degeaba. Noi, spunea el, prin acţiunea noastră am fost un mare pericol pentru regimul comunist în acel moment, dacă acţiunii noastre se alătura şi muncitorimea. Nu ne amăgeam, nu ne fă-leam, a fost o realitate, acum o plăteam. Munceam conştiincios, eram tăcut, un introvertit, ascultam numai de şeful echipei, ce era mai mult muncitor decât şef, ştia măsura lucrurilor şi puterea oamenilor. Nu mai

291

aveam treabă cu caralii şi gardienii, până la eliberare în 1962 m-am întremat.

Mi-am lăsat zdrenţele acolo, mi-am luat foaia de eliberare ce atesta că am supravieţuit şase ani în puş-cările comuniste pentru o scânteie de libertate. M-am trezit în altă Românie, era mai bine, dar noi studenţii am fost rău primiţi, toate uşile facultăţilor ne erau închi-se. Am muncit pe unde am fost primiţi, ca salahorii la început, apoi, binevoitorii ne-au ajutat cât au putut şi ei fiindcă Securitatea cu informatorii ei era în preajma noastră, era peste tot. În 1966 exmatriculaţii din facul-tăţi pe motive politice au fost admişi să-şi continue stu-diile, am devenit inginer după doi ani, aveam serviciu, profesam corect. Aveam familie.

În Decembrie 1989 eram inginer la Electrotimiş şi când muncitorii au lăsat lucru şi au ieşit în curte să pro-testeze, am fost printre ei. Am avut aceiaşi stare sufle-tească ca în urmă cu treizeci şi cinci de ani. De data asta am învins, Securitatea a ajuns la „Popa Şapcă”.»

După revoluţie, fiindcă la Timişoara a fost o ade-

vărată revoluţie, s-a produs o decompresiune socială foarte mare şi practic nu am fost pregătiţi să-i canali-zăm energiile pe făgaşul politic cel bun, iar la Bucureşti s-a instalat vechiul comunist Ion Iliescu care cu oame-nii lui au schimbat macazul evoluţiei sociale, a tras-o pe linie moartă. Foştilor studenţi deţinuţi politici le era foar-te bine cunoscută activitatea zeloasă a lui Ion Iliescu în aşa zisele şedinţe de demascări, când făcea parte din CC al UTM şi era preşedintele UASR (Uniunea Asocia-ţiilor Studenţeşti din România), şedinţe de pe urma că-rora mulţi studenţi bucureşteni au fost exmatriculaţi şi alţii, adunaţi în câteva loturi („Derdeanˮ‚ „Bulaiˮ, „Al pa-trulea lotˮ, „Ivasiucˮ), au împânzit puşcările comuniştilor şi lagărele de muncă, de la diguri până la recoltarea

292

stufului. Atunci, acolo, la muncă forţată, studenţii bucu-reşteni vorbeau urât despre Ion Iliescu, îl detestau pen-tru că în şedinţele de demascare pe care le conducea, după scenariile Securităţii, mulţi studenţi au avut de suferit.

Acum, după Decembrie 1989, am rămas uimiţi, nu ne venea a crede că Ion Iliescu a luat locul Ceauşeştilor care practic l-au crescut şi proiectat în înalte funcţii comuniste! Comunistul Ion Iliescu, în 1956 – 1957, a exmatriculat studenţii bucureşteni care cere-au plecarea ruşilor din România, iar în decembrie 1989 a chemat trupele ruseşti în ţară! Odios, ca Nicolae Ceauşescu. Ce şleahtă comunista s-a adunat la televi-ziune, dar ca să pună mâna pe putere le trebuiau tan-curi ruseşti! De ce?! Adică noi, la Timişoara, prin noi înşine am reuşit în revoluţie, iar bucureştenii la ei în capitală nu puteau face acelaşi lucru?! Au inventat un potop de terorişti cu care au manipulat românii scăpaţi de cuplul ceauşist în locul cărora s-au instalat. În prime-le lunii ne-am dat seama cât e comunist, cât se ţine de mână cu Moscova şi cum ştie să înfrângă orice opozi-ţie. Când au respins punctului 8 a Proclamaţiei de la Timişoara, ne-am lămurit definitiv că e de partea comu-niştilor şi securiştilor, iar după aducerea minerilor la Bucureşti, ca să pună flori în Piaţa Universităţii, intelec-tualitatea din România l-a rejectat definitiv. Pasivitatea ne-a costat şi încă mai costă, fiindcă s-au făcut mari greşeli la care nu au protestat cum ar fi trebuit, vehe-ment. Doar ne consideram liberi, liberi doar să plecăm din ţară. Libertatea aceasta a fost calea sutelor de mii.

La Timişoara, am încercat, cât am putut să ne dezcomunizăm rapid, nu am reuşit. Ceva, straniu isto-ric se repeta; aşa cum la noi destalinizarea a venit la urmă şi cu greu, la fel acum, reala dezcomunizarea nu

293

se putea realiza din cauza lui Ion Iliescu şi-a oamenilor cu care s-a înconjurat şi-au pus mâna pe putere.

An de an, trăiam tot mai mult dezamăgirea în-frângerii, nu am mai rezistat încă un mandat de preşe-dinte sub Ion Iliescu, văzând ce gardă pretoriană de securişti şi comunişti are şi aşa m-am hotărât să plec din ţară. Cu destulă tristeţe şi mai ales o jenă profundă faţă de concitadinii mei, de colegii mei de facultate şi de puşcărie am plecat definitiv în Germania în 1996.

VIAŢA STUDENŢEASCĂ DUPĂ PROTESTUL

STUDENŢILOR DIN 1956. După multe vorbe din toate părţile şi cumpăniri, în mintea mea m-am hotărât să dau admiterea la Facultatea de Medicină, dădeau şi alţi mulţi colegi, dădea şi cel mai bun prieten al meu, Adri-an Tescaşiu, care m-a convins cu: daca intrăm suntem nişte învingători ovaţionaţi ca la romani, dacă ne învin-ge admiterea suntem eroi nemuritori ca la daci! Râ-deam şi începusem să ţesem o epopee pe această idee ce i-a venit spontan în minte lui Adrian, în tramvai, venind la mine, pe aleea ce ducea la Pădurea Verde, fiindcă între timp ne-am mutat din Fratelia în Fabric. Mama a dorit mult să merg la Medicină, să aibă şi ei cine să-i îngrijească la bătrâneţe, asta a tras greu în cumpănă. Hotărârea fiind luată, am luat programa de admitere şi de cum am văzut-o, m-am şi văzut erou dac nemuritor. Cerule mare, ce programă! La Limba Româ-nă era toată lista celor ce ridicau ode şi slave clasei muncitoare în frunte cu marele partid comunist: Veronika Schwefelberg (Veronica Porumbacu), Solo-mon Moscovici (Alexandru Toma), Maria Banush, Moi-se Davidson (Mihail Davidoglu), Mark Breslau (Marcel Breslaşu), Ariel Leibovich ((Aurel Baranga), Alexander Zissu Saltmann (Alexandru Mirodan) plus parveniţii noştri Beniuc, Jebeleanu, Botez, dar lovitura cea mare

294

a dat-o Sadoveanu cu Mitrea Cocor. La Limba Rusă aveam 30 de lecturi din cei mai mari poeţi şi scriitori ai lumii, bineînţeles, erau ai Uniunii Sovietice, 30 de re-zumate le-am învăţat pe dinafară. Ce memorie aveam, câte a mai trebuit să bag în ea, acum mă mir că încă mai ştiu să mă întorc acasă de la prăvălia din colţ, la care, când ajung la ea de cele mai multe ori uit pentru ce am venit. Nu mi-am tocit memoria numai din cauza marilor scriitori ruşi ce trebuia să îi citesc în original, câte altele nu au mai fost de la admiterea din 1956. Acum, privind înapoi, a mai fost Anatomie şi Fiziologie după cel mai prost manual tradus din ruseşte, toate fiind traduse din limba lui Lenin atunci, chiar şi Bazele Darwinismului căruia îi spuneam bazele miciurinismului, pentru că Miciurin a făcut minuni în biologie, a încruci-şat minciuna cu teroarea şi-a ieşit comunismul! Zoolo-gie, de parcă dădeam admiterea la Veterinară, mult mai mult decât le trebuia lor, fiindcă programa începea cu parameciul şi se terminam cu verişorii noştri primari de prin copaci. Chimia, ce îmi plăcea şi ştiam, iar la urmă era mama universului, Fizica, o respectam dar nu-l şti-am decât pe Newton căruia i-a căzut un măr în cap şi în loc să-l mănânce, a mai scos şi el o lege, de parcă nu erau de-acum destule. Două luni bătute pe muchie de mi-am îndopat creierii cu toate astea, şi când m-am dus la admitere m-am trezit într-o mare agitată de 1.200 (o mie doua sute) de candidaţi, pe 120 de locuri. Am intrat optimist, cu falsul calcul că trebuie să fiu cel mai bun din zece! Probabil am şi fost. Dar, abia când am căzut mi-am dat seama că şi la cel mai simplu calcul aritmetic stau foarte prost; trebuia să fiu mai bun decât 1.080 de candidaţi. Şi aşa, vorba lui Adrian, care s-a căutat, ziua în amiaza mare cu chibritul aprins pe lista admişilor şi nu s-a găsit, am intrat amândoi în rândul eroilor daci învinşi dar nemuritori. În faţa facultăţii parca era un vast

295

câmp de bătălie pe care zăceau peste o mie de învinşi, la care venea toată timişorimea ca la cimitir, cu câte o floare, luminare sau cu ţigara aprinsă şi toţi aveau re-plici de încurajare, exceptându-i pe cei ce dăduseră prima dată şi căzuseră: „Bravo, doctore, vroiai să intri din prima încercare?! Păi, alţii mai bine pregătiţi, dau de câte trei, patru ori şi intră o singură dată!ˮ Realitatea îţi tăia piuitul, vorba marelui dascăl Marx.

Aveam o stânjeneală sufletească faţă de Mama şi Tata, nici măcar nu m-au dojenit, cred ca îmi făcea bine, chiar să mă fii certat. Nimic, doar o apăsătoare stare de tristeţe, până într-o zi când Tata m-a întrebat: „Ce ai de gând?”. Luat prin surprindere, am zis‚ „Nu ştiuˮ. M-a privit crunt şi răstit, mi-a spus: ˮSă ştii, data viitoare când te întreb!” A fost cumplit, dar mi-am amin-tit ce mi-a spus mai demult: în viaţă trebuie să ştiu, în orice situaţie, ce am de făcut! Trebuia să mă hotărăsc şi am vorbit cu Mama care mi-a spus ‚”Poţi, dacă alţii au putut, şi tu vei putea. Încearcă, ai tot timpul până la cealaltă admitere”. Mama m-a luminat. Ştiam ce am să fac. M-am hotărât, dacă alţii ca mine pot, şi eu ca ei pot! Mi-am făcut planul, mi-am adunat cele mai bune cărţi şi am început să copiez, cu mâna, Anatomia şi Fiziologia de Sanileievici, cel mai bun manual al licee-lor dinaintea des-învăţământului românesc din 1948, de către consilierii ruşi atotputernici.

Sanileievici-ul mi l-a împrumutat un fost coleg de liceu, pe un timp limitat şi îl copiam cu mâna de zor, când, deodată a intrat în casă Tata, în salopeta lui de lucru. Am fost surprins, era ceva neobişnuit. Tata nu mă controla, învăţasem deja lecţia lui, controlează-te singur prin voinţă şi disciplină. Acum a venit să-mi spu-nă să nu plec de acasă sub nici o formă. M-am mirat, i-am spus că nu aveam intenţia să plec de acasă. L-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva. Pe scurt, mi-a spus

296

despre o adunarea a studenţilor care s-a terminat cu arestarea lor şi arestările continuă.

„Să stai acasă! Ai înţeles?” „Am înţeles!ˮ, aşa trebuia să răspund, fiindcă la

fel, ca în armată, după această întrebare la capătul or-dinului, trebuia doar să aprob şi să mă conformez. Aş fi vrut să aflu tot despre adunarea studenţilor, ce au zis, ce au făcut de i-au arestat? Ce arestări continuă, dar Tata deja plecase înapoi la turnătorie, era turnător de fontă şi bronz, nu de oameni. Mare diferenţă. Mă deran-ja că informatorii erau etichetaţi turnători. Multe zâmbe-te de prost gust a trebuit să înghit când eram întrebat, şi răspundeam că Tata e turnător de fontă şi bronz. Ac-centuând pe fontă şi bronz. Degeaba, zâmbetul le ră-măsese pe feţe, oligophreni! (oligo – mic, puţin, phren – minte, suflet. Îmi plăcea să folosesc grecismul acesta, învăţat de la profu’ de Psihologie ce ne-a vorbit o oră despre „oligophrenia omeneascăˮ nu cea patolo-gică. A fost sarcastic, făcea aluzii).

Mama a venit prima acasă, altă surpriză, ea, draga de ea, lucra în acord la o maşină de cusut într-o mare fabrică de tricotaje şi de obicei venea mai târziu. Erau multe lucrătoare acolo şi de câteva zile vorbeau despre revoluţia din Ungaria, din ce auzeau unguroai-cele la posturile lor de radio. Era agitaţie prin oraş cu ce se întâmplă, numai la noi în casă nu se vorbea politică. Strict interzis! De data asta, Mama mi-a spus tot ce au-zise la fabrică şi am rămas uluit, mai ales că Mama a încheiat entuziasmată că revoluţia ungurească a ajuns şi la noi la Timişoara. Deci de asta Tata m-a consemnat acasă. Mama i-a dat dreptate Tatei pentru că ruşii au ieşit cu tancurile pe străzi iar militarii români duc stu-denţii nu ştiu unde. Extraordinar, şi eu habar nu am, stau şi copiez, de mână, Sanileiviciu.

297

Seara, la cină, Mama l-a întrebat pe Tata ce se aude la ei, la Atelierele CFR. Drept răspuns, Tata ne-a atras atenţia să ne vedem de treburile noastre şi să ne ţinem gurile şi a încheiat cu: „Eu am fost în Rusia pe front şi ştiu în ce mizerie bolşevică trăiesc oamenii aco-lo şi nu zic sau fac ceva împotrivă. Şi ştiţi de ce? Fiind-că îi împuşcă imediat, bolşevicii nu acceptă oponenţi. Acum, bolşevicii, cu toată armata lor, sunt la noi în ţară. Vor face ce vor voi, au gloanţe berechet”. Concluzia a fost să nu plec de-acasă, iar Mama să-şi vadă de maşi-na ei de cusut. Tata era foarte sever în acest sens, avea experienţa lui din Cotul Donului până în Munţii Tatra, şi îi ştia bine pe bolşevici, şi ca inamici şi ca amici. Cumplită experienţă, şi continua să le spună bolşevici cum le spunea atunci Ion Antonescu, deşi as-tăzi trebuia să li se spună sovietici.

Sovietici au ieşit cu tancurile pe străzile Timişoarei pentru că studenţii de la Politehnică au cerut să plece acasă şi condiţii de viaţă mai bune. Am aflat totul de la Adrian care, după câteva zile, a venit la mine. Ce bucu-rie pe mine, ştia tot, a fost şi la adunarea din Cantina Institutului Politehnic. Locuia pe Mihai Viteazul, vis-a-vis de Politehnică, şi s-a întâlnit cu doi foşti colegi, acum balici la Politehnică şi l-au luat cu ei la adunare. Era liber pentru toată lumea.

A fost ceva extraordinar, greu de descris, sala plină, plină şi o atmosferă revoluţionară împotriva ruşi-lor, cum nu aş fi crezut că se poate întâmpla dacă nu aş fi fost acolo. Te cutremura ce se spunea, dar cu toţii aplaudam frenetic, deveniserăm peste măsură de liberi. Studenţii ce luau cuvântul parcă hipnotizau întreaga sală într-o furie a libertăţii şi totul a culminat cu citirea Memoriului, când după fiecare punct se aplauda şi se aduceau alte completări. Au prins un securist şi l-au dat afară cu huiduieli de parcă eram la Poli, pe stadion. Cei

298

de la decanat şi partid au plecat promiţând rezolvare şi reîntâlnire în trei zile. Ce ticăloşi, ce josnici, ce gunoaie, ei promiteau rezolvarea revendicărilor studenţeşti şi în timpul acesta ruşii şi Securitatea, cu ştirea lor bineînţe-les, au înconjurat tot perimetrul Politehnicii şi au barat podul. Noi am trecut prin gard, e o veche trecătoare, unde au fost tăiate două bare, am trecut bulevardul şi am intrat la mine toţi trei. Toată noaptea nu am putut dormi de exaltaţi ce eram, am sperat şi ne imaginam eliberare de sub ruşi, libertate de-a călători, toţi ne vi-sam pe Mont Blanc! Pe urmă am aflat cum i-au arestat şi dus la Becicherecu-Mic. A doua zi, de la Agronomie s-a pornit un marş de protest spre centru, ca să angre-neze pe toţi timişorenii, aşa ca la Budapesta, dar ime-diat au fost înconjuraţi şi deportaţi. Pe urmă i-au scos cu forţa şi din cămine, la căminul mediciniştilor s-au tras şi focuri de armă, şi i-au dus pe toţi afară din oraş prin cazărmi militare. Trei zile i-au ţinut. Acum, când totul s-a prăbuşit în Ungaria, că au intrat ruşii cu tancurile şi-i nimicesc fără judecată, încep să le dea drumul de la Becicherecu-Mic dacă semnează tot felul de hârtii, da-că nu semnează, îi trimit cu duba la Securitate. Au fost scântei puternice de libertate dar nu au aprins focul eliberării.

***

Tata a avut dreptate din nou, bolşevicii rămân la

putere cu tancurile lor. Cu şase mii de tancuri au înăbu-şit în sânge revoluţia ungurilor în trei zile. Noi nu avem tancuri, deci nu avem putere, prin urmare nu avem nici dreptate în faţa lor. Trebuia să ne vedem doar de trebu-rile noastre, atât cât le aveam. Aşa că am terminat de copiat Sanileievici-ul şi m-am apucat foarte serios de învăţ pentru admitere. Nu am fost un ambiţios la învăţă-

299

tură, nu am învăţat pentru note, doar să trec precum câinele prin Jii, de data asta am învăţat pentru a intra la facultate, pentru a fi mai pregătit decât sute ce vor da admiterea la Medicină.

Surpriza cea mare a fost că în programul de ad-mitere al anului 1957 nu se mai dădea examen la Lim-ba Rusă. Ce mare uşurare şi aceasta mulţumită stu-denţilor protestatari. Ce nedreptate li s-a făcut, deşi aveau dreptate. Mai mult, Limba Rusă devenea limbă facultativă în facultate, iar studenţii care au cerut aces-tea erau deţinuţi politici prin puşcării sau lagăre de muncă, exmatriculaţi sau traşi prin tot felul de şedinţe pentru a fi demascaţi. Ce neomenie, cât ultraj! Absurdi-tate la tot pasul în comunizarea ţării, ultima care m-a prins, înaintea admiterii a fost hotărârea partidului şi guvernului de-a separa candidaţii, în sensul că 25% din locuri erau pentru fiii clasei muncitoare cu bursă şi con-tract, iar restul de 75% locuri pentru ceilalţi candidaţi indiferent din ce mediu proveneau. O altă dezbinare de clasă în învăţământ după reformă. Competiţia pe locuri-le fiilor de muncitori a fost mai mică, şase pe un loc, ceilalţi au fost nouă pe un loc. Aşa a fost, aşa m-am înscris la fiii clasei muncitoare, am reuşit la admitere şi am semnat contractul cu Regiunea Banat ca după ab-solvire, la repartizare, sunt la dispoziţia regiunii. Ce ma-re bucurie, ce fericiţi mi-am făcut părinţii. Nu m-a deran-jat cum unii intraţi, unde a fost concurenţa mai mare, s-au găsit să ne privească cu superioritate de la etajul patru. Nu am luat eu hotărârea asta, nici Tata nu i-a spus lui Dej să o semneze.

Când am intrat pe poarta facultăţii, am trăit sen-zaţia că trec pe sub cel mai mare arc de triumf ca un învingător, ştiam ce am învins, dar nu ştiam ce mă aş-teaptă! De fapt ce ştiam eu despre profesia pe care am ales-o? Nimic! Parcă alţii ştiau mai mult, mă refer la cei

300

ce spuneau simt o chemare spre această profesie sau vreau să mă dedic pentru binele oamenilor! Frumos din partea lor, eu nu ştiam nimic, doar că sunt multe de aflat, învăţat, gândit, făcut dacă durează şase ani bătuţi pe muchie, cât ultimul război mondial. E şi facultatea în felul ei un război, fiecare an e o campanie ce se termi-nă cu o mare bătălie, sesiunea, pentru care trebuie să fii bine pregătit, să ai muniţie serioasă împotriva inami-cilor de la catedre, din laboratoare. Programa anului întâi era încărcată: cursuri, laboratoare, disecţii, opt ore pe zi plus ALA – un curs militar de apărare şi Socialis-mul Ştiinţific la care partidul şi guvernul nu a renunţat deşi studenţii ceruseră şi asta. Cursul militar era un curs defensiv cum să-ţi pui masca pe figură când impe-rialişti ne atacă cu gaze şi mai ales cum să ne apărăm de radiaţiile bombei atomice americane. Dracu’ să-i ia, dacă nu au putut veni cu jeep-urile în 1945 - 46 când îi aşteptam, acum să-şi bage bomba-n rect! (aşa trebuie să-i spunem la cur în facultatea asta, în care uităm să scriem româneşte fiindcă luam notiţe în limba medica-lă).

Miracol, mare miracol, în urma protestelor stu-denţilor de anul trecut a dispărut mămăliga din cantine-le studenţeşti!! S-a găsit pâine şi pentru studentul ro-mân nu doar pentru soldatul rus. Eu aveam cartelă de prânz, mâncarea era foarte bună şi suficientă. Se fă-ceau porţii în plus, e drept fără carne, şi pentru supişti, colegi noştri fără cartele. Oare ce mâncau studenţii noştri băgaţi la puşcărie şi pentru această revendicare ? Sa nu-i uităm, le suntem datori. Suntem şi laşi, nu avem curajul să facem un memoriu cu câteva mii de semnături prin care să cerem eliberarea lor. Nu vor ajunge nici la o sută de semnături şi cei ce iniţiază şi colectează semnături le vor ţine de urât celor pentru care s-ar face un astfel de memoriu. Tu, la voi, la

301

Pădurea Verde nu s-a auzit de nişte oameni ce nu dorm deloc, ei veghează, se cheamă securişti şi infor-matori? Dacă adorm îşi pierd cartela şi vin supişti la noi, ăştia care ştim să ne ţinem gura!

Anul a fost foarte greu, lucru la care a contribuit şi o încurcătură ivită în prima vacanţă studenţească de iarnă, sus la Muntele Mic, unde ne bucuram de liberta-tea montană cu soare şi zăpadă, cu tinereţe veselă, până ce a apărut un incident. Administraţia complexului de cabane a scos o parte din studenţi dintr-o cabana bună ca să cazeze în locul lor echipa de fotbal „Oţelul Roşuˮ, venită în cantonament. Pe studenţi i-au băgat într-o cabana mizerabilă şi de aici a început o animozi-tate, o antipatie faţă de fotbalişti şi tovarăşii lor agravându-se de la o zi la alta. Erau grandomani cu un comportament vulgar şi ne-au etichetat studenţi huli-gani, de la Timişoara. Tocmai apăruse un decret aspru împotriva huliganismului şi ne-am văzut târâţi cu toţii într-un astfel de proces, când ne-am întors la facultate. A fost un dezastru, cu cercetări securistice dure, ce s-au lăsat cu condamnări, exmatriculări, excluderi din UTM, avertismente. A fost acelaşi scenariu, de intimida-re şi supunere, ca al studenţilor din 1956, dar la o scară mult mai redusă, nu aveau motive politice întemeiate, dar trebuia să-şi manifeste vigilenţa, inventând huliga-nism studenţilor faţă de clasa muncitoare şi au făcut din ţânţar măgar (şi jumătate), tot trimestrul al doilea. Pe mine nu m-au exclus din UTM, pentru că nu eram ute-mist, eram singurul fiu de muncitor neutemist. Altă pri-cină, alt circ. Am primit o mustrare scrisă cu avertis-ment, ce a fost adusă la cunoştinţă şi Tatei, ceea ce a fost mai greu decât un an la stuf în Deltă, cu anumite excepţii. Procesul studenţilor huligani a avut o înrâurire asupra psihicului meu.

302

*** Am trecut greu şi abătut prin anul întâi al facultă-

ţii. La începutul anului doi, a trebuit să ascultăm aceiaşi placă cu huliganismul unor studenţi, în loc să ascultăm, cel puţin cele două versuri, din Odă bucuriei, a lui Friedrich Schiller: „Cine n-a simţit iubirea/ Plece din-tre noi plângândˮ, pe care Ludwig van Beethoven le-a imortalizat în Simfonia a 9-a. Doamna noastră de Germană când ne-a predat poetul Friedrich Schiller ne-a vorbit mult de această odă care proslăveşte pacea şi aduce popor lângă popor, ceea ce însemna că unsere Frau era pe linia partidului. Mai departe, e drept, cine nu simte iubirea e un nesimţit, dar vorbind de Armata Roşie ce a plecat în 1958 din România, e cu totul şi cu totul altceva; nu puteau simţi iubirea din mo-ment ce poporul român nu au avut un asemenea sen-timent faţă de ea, de conducătorii ei.

Deci, să cântăm Odă bucuriei că am scăpat de ei! Şi să fim recunoscători studenţilor din sala cantinei Institutului Politehnic care, în MEMORIUL lor din 1956, au cerut ca ruşii să plece acasă! Fiindcă, de la acea Adunare UTM şi Memoriul lor,doi ani mai târziu s-a terminat cea de-a unsprezecea invazie rusească în România. Studenţii au declanşat eliberarea noastră paşnică. Cinstit şi decent ar fi fost ca tovarăşii conducă-tori de atunci să le fie recunoscători pentru că le-au lu-minat minţile preluând ideea, dorinţa întregului popor, au înfăptuit-o şi imediat ar fi trebuit să elibereze studen-ţii condamnaţi pentru ea. E jenant că după 1989, istori-cii nu subliniază acest fapt istoric real. Cât priveşte scriitorimea lui Nicolae Manolescu e cea mai amărâtă din câte am avut până acum, a trecut cu toată literatura lor de sertare (goale) la sexy-porno-fiction care, bineîn-ţeles, este politic corectă şi se vinde.

303

În toamna anului 1956, ca urmare a evenimente-lor din Ungaria, studenţimea română de la Timişoara, Cluj, Iaşi şi Bucureşti, spontan, s-a organizat în adunări şi manifestări revendicative prin care s-au adresat or-ganelor de conducere ale partidului, invitându-i în facul-tăţi la dezbateri deschise, în spirit democrat, pentru re-zolvarea unor revendicări materiale ale studenţilor (bur-se, cămine suficiente, mâncare de calitate în cantine), altele privind programa de învăţământ (inutilitatea limbii ruse, reducerea învăţământul politic, lipsa materialului ştiinţific şi de cercetare din Apus), şi întrebări politice mai sensibile despre staţionarea parazitară a Armatei Roşii, exploatării ţării prin Sovromuri, contracte econo-mice în detrimentul României. Tovarăşii din înalta con-ducere de partid şi de stat nu au răspuns cerinţelor, ci s-au repezit în studenţime cu arestări, procese, cu con-damnări, exmatriculări, demascări cu avertismente, ab-solut dictatorial.

După ce totul a fost oprimat până la supunere to-tală, CC al PMR au făcut o plenară analitică, în care unii au fost schimbaţi, alţii felicitaţi, acordându-se multă atenţie revendicărilor studenţeşti, care în principiu erau aceleaşi, dar au fost separat formulate în fiecare centru universitar. De la această constatare tovarăşii au făcut pentru prima dată ochi, precum pisicii şi au văzut reali-tatea în care se aflau: generaţia educată sub partidul lor nu este de acord cum conduc ţara asta, se împotriveşte de la sine, nu prin agenturi străine, imperialiste. Trebuie să ţină cont de revendicările studenţilor. Nu se puteau toate deodată. Au început cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale studenţilor, apoi au scos rusa din examenele de admitere în facultăţi, au făcut-o facultativă, practic, au înmormântat-o. Cât priveşte staţionarea eliberato-rilor în România, era o problemă sensibilă. Partea ro-mână a partidului era sătulă de ruşi până peste cap, ei

304

ştiau cât costă staţionarea lor în România. Partea alo-genă a partidului a luat-o cu necesitatea rămânerii Armatei Roşii pentru că eram flancul sudic împotriva anglo-americanilor staţionari în Europa, organizaţi în NATO. În final, Gheorghiu-Dej a decis să se înceapă tatonările şi discuţiile în sensul retragerii trupelor sovie-tice de pe teritoriul românesc cu argumentul: Dacă au revenit în Ungaria în 12 ore, pot reveni şi în România în 24 de ore, în caz de pericol, în timpul asta facem noi faţă invadatorilor imperialişti. Cu acesta discuţiile s-au încheiat în plenară. Într-un birou discuţiile au continuat cu Emil Bodnăraş care, fiind Ministrul Forţelor Armate, trebuia să deschidă discuţia aceasta cu Nikita Sergheievici la prima întâlnire, într-un moment potrivit, ştii tu cum. Bineînţeles că Bodnăraş ştia când şi cum, doar erau amândoi ucraineni, dar cu toate astea a fost repezit de la început. S-a întors în acel birou abătut.

Ce să facem, cum să facem, nu pot rămâne pes-te noi până la sfârşitul lumii. Gheorghe Maurer a venit cu ideea să-l invite la o vânătoare grandioasă de urşi bruni, în Carpaţi. Nikita Sergheievici este un vânător ahtiat, iar noi aranjăm o vânătoare cum nu a mai văzut el de când e: vânat de trofee de aur, mese îmbelşugate stropite din belşug cu cea mai tare horincă şi vinuri ale-se, aducem şi frumoase de tot felul să-şi aleagă cei place. În acest cadru poate îl cucerim.

Ideea a prins şi a fost de succes. C.M. Hanswlick De Jonge, ambasadorul Olandei în Româ-nia, a fost invitat la această vânătoare, nu ştiu cum şi de ce, dar el a scris un jurnal în care descrie amănunte despre impresionanta vânătoare din octombrie 1957 de la Budacul de Sus, din Munţii Călimani, în care Nikita Segheievici Hruşciov s-a simţit atât de bine încât la sfârşit a mulţumit lui Dej şi a spus: „Ce pot face pentru dumneavoastră, tovarăşe? Ce pot face pentru

305

România?ˮ Cum mă pot revanşa pentru asemenea primire şi clipe de neuitat? Impresionante cuvinte din partea omului care avea cele mai multe tancuri din lu-me, într-adevăr era profund marcat de ceea ce i-au ofe-rit românii. Atunci, Dej i-a spus păsul, bine ambalat în vorbe de loialitate. De faţă era Maurer, Bodnăraş, Ceauşescu, toţi cu respiraţia tăiată. Nikita dixit: „Dragi prieteni, pot să vă asigur că, în proporţie de 90%, într-un an de zile trupele noastre vor fi retrase”. Imagi-naţi-vă ce au simţit dragii prieteni când au auzit aceste cuvinte. Hruşciov a cerut să se continue petrecerea, şi s-a continuat şi cu mai multă veselie şi huzur.

Înainte de plecare, Hruşciov a găsit un moment intim cu Dej, l-a luat prieteneşte de după cap şi zâm-bind i-a spus că după retragerea trupelor speră să ră-mână la fel de loial Uniunii Sovietice, pentru că nu vrea să întoarcă tancurile sale înapoi. Dej a tresărit, dar şi-a revenit imediat şi la fel de prieteneşte l-a asigurat din nou de loialitate. A şi glumit spunându-i că îl aşteaptă să se întoarcă, dar numai cu puşca lui de vânătoare. Nichita Sergheievici a fost flatat.

Hruşciov s-a ţinut de promisiunea dată, în 1958 trupele lui au părăsit România.

Să nu uităm că destalinizarea se datorează unui deţinut din Gulag, tot aşa, să nu uităm studenţimea anului 1956 care a cerut partidului retragerea trupelor ruseşti din România. Ce nedreptate i s-a făcut, ce ruşi-ne ca cei de la vânătoarea istorică nu au avut omenia să-i elibereze!

306

307

SOLSTIŢIUL IERNII ÎN TIMIŞOARA LIBERĂ

Anul calendaristic istoric pe care-l scriu liber, de

capul meu, pentru alte capete la fel de libere, luminoa-se, a intrat în ultimul anotimp. Mă repet, iniţial am vrut să numesc această scriitură Un an în jurul soarelui, motiv pentru care l-am început cu ceea ce au gândit, calculat şi descoperit Copernic, Galileo Galilei, Kepler, Newton de la care am desprins imaginea unei călătorii terestre în jurul soarelui, ce este călătoria întregii ome-niri, liberă şi gratuită! Zborul acela din primăvară, spre Polinezia, mi-a depănat o parte din extraordinarul par-curs al minţii omeneşti de la planeta noastră, aşezată fix în mijlocul universului, până la primii oameni îndrăz-neţi care i-au dat un bobârnac şi au pus-o în mişcare. Şi de la rotaţia în jurul axei, o banală rotaţie de 24 de ore, la rotaţia în jurul Soarelui, ce are 365 şi un sfert de zile pământeşti, şi se numeşte an terestru, la rotaţia Soarelui cu planetele sale în jurul unei stele, Alcyon, evoluţie ce se numeşte an solar, şi cuprinde 25.968 de ani tereştri. Cerule Mare, ce de timp şi ce de spaţiu de colindat. Şi asta încă nu e tot ce au mai calculat astro-nomii, ei au trecut mai departe, la rotaţia galaxiei în ca-re ne aflăm şi ne spun că îi trebuie 227 de milioane de ani solari să facă un ciclu galactic complet! Şi daca au ajuns până aici, cu socotelile cu mişcarea materiei în timp, a fost un fleac să calculeze şi ciclul universului, căruia îi trebuie vreo zece miliarde de ani galactici. Ci-tind toate astea, mi-am zis că e mai cuminte să rămân pe planeta noastră, unde s-au întâmplat atâtea şi atâ-tea lucruri extraordinare în societatea noastră de bipe-de fără pene.

308

Din istoriile ei am vrut să-i înşir şi prietenului Virgil Raţiu câteva, dar auzind doar începutul, mi-a zis „fugi de-aici cu tot cu ele”! Am fugit, dar o idee pe care o încep a o comenta trebuie să o termin, şi acesta este ultimul anotimp istoric al anului 1989, ce continuă să mă uimească şi după douăzeci şi cinci de ani: destră-marea lagărului comunist.

„MISTER GORBACIOV, TEAR DOWN THIS

WALL!” În 12 iunie 1987, oraşul Berlin împlinea 750 de ani de atestare documentară şi liderii vest-germani au organizat festivităţile cuvenite unei astfel de citadele modern refăcute, fosta capitală a întregii Germaniei care, atunci, era despărţită în două, de un zid ridicat în 1961, de eliberatorii sovietici. Acest zid ridicat în Seco-lul XX în mijlocul Europei este cea mai pregnantă do-vadă de încarcerare opresivă în lagărul comunist domi-nat şi terorizat de Moscova. Zidul din jurul Berlinului are statut medieval, antic şi este un afront adresat civilizaţi-ei şi culturii europene actuale.

În cadrul acestor festivităţi a fost invitat şi Ronald Reagan, preşedintele Statelor Unite, care a acceptat invitaţia de-a participa şi a ţine un discurs despre pace, democraţie şi libertate în care americanii sunt mari specialişti de când au început să stăpâneas-că continentul amerindienilor. La Casa Albă, pregătirile se fac pe îndelete, din timp, minuţios, de către o echipă specială ce cuprinde şi speechwriters adică scriitori de discursuri prezidenţiale, care au un Chief speechwriter. Şeful scriitorilor de discursuri l-a trimis pe Peter Robinson, scriitorul de discursuri preferat al preşedinte-lui, în Germania de Vest să vadă şi să se informeze despre Zidul Berlinului, pentru discursul lui Rony (aşa îl alintă americanii pe preşedintele lor). De la Berlin, Peter Robinson s-a întors cu câteva variante, în unul

309

din ele era Mister Gorbaciov, tear down this wall = Domnule Gorbaciov, dă jos acest zid! Această repli-că i-a plăcut cel mai mult preşedintelui şi a ales discur-sul care-l conţinea, ceea ce i-a speriat de moarte pe şeful Casei Albe, Howard Beker şi consilierul lui militar Colin Powell, care au venit cu tot felul de împotriviri „es-te extremă” şi nu-i prezidenţial. Rony, care este foarte ascultător din vremea filmelor de cow-boys pe care le-a jucat în tinereţe, este la fel de răbdător şi ascultător şi la Casa Albă, dar la urmă face ceea ce şi-a pus el în cap, precum crescătorii de vite din vestul sălbatic. La fel a fost şi de data aceasta, la discuţiile din biroul oval, după care a luat discursul lui Peter Robinson sub braţ şi îm-preună cu Nancy de mână, aşa îi spun toţi americanii primei doamne, a plecat la Berlin.

În data de 12 iunie 1987 a fost primit cu protocol german şi apoi din balconul Reichstag-lui au privit, invi-taţii şi amfitrionii, hidoşenia zidului ce despărţea discre-pant, lumea liberă şi prosperă de cea ocupată. După aceia s-a ţinut, în faţa Porţii Brandemburg, pe o scenă înaltă înconjurată de panouri de sticlă anti-glonţ, în faţa unei mari adunări de berlinezi, discursurile. Au onorat prezenţa preşedintelui american primarul Berlinului şi Cancelarul Helmut Kohl, după care a urmat Ronald Reagan cu celebra frază adresată secretarului general Gorbaciov: „Dacă doreşti pace, dacă doreşti prospe-ritate pentru Uniunea Sovietică şi Europa de Est, dacă doreşti liberalizare, vino aici la această poartă, Domnule Gorbaciov, deschide-o! Domnule Gorbaciov, dă jos acest zid!ˮ Aplauze, ovaţii, extaz până la la-crimi. Încă o asemenea confruntare deschisă spre pa-ce, prosperitate şi liberalizare nu a mai fost făcută ruşi-lor de la sfârşitul războiului. Această frază le-a rămas în mintea şi sufletul berlinezilor douăzeci şi nouă de luni,

310

până în 9 noiembrie 1989, când au dărâmat zidul ruşinii ridicat de comunişti.

În Europa această frază a făcut vâlvă în mass-media şi a însufleţit pe mulţi din lagărul comunist. Dis-cursul a dovedit, încă odată, că Ronald Reagan este un adevărat anticomunist şi mass-media a reamintit cititori-lor ceea ce a spus în 1982 în parlamentul britanic: „Marşul libertăţii şi democraţiei va lăsa Marxism-Leninismul în grămada de cenuşă a istorieiˮ Astfel, doctrina Reagan prindea conturul unei mişcări antico-muniste prin ceea ce numea roll-back policy, adică o politică agresivă de împingere înapoi a comunismului, în cazul de faţă.

În schimb, în Statele Unite şi Canada totul s-a limitat la it was just another nice speech. Atât din partea americanilor cât şi a canadienilor, pentru care libertatea era pe toate gardurile, iar bunăstarea la îndemâna fie-căruia întreprinzător hotărât şi harnic. Începusem să-i cunosc bine atât pe canadieni, cât şi pe americani, la care treceam liber oricând doream, locuind doar la o sută de kilometri pe autostradă depărtare de ei. Pe cât sunt de simpli, plăcuţi şi binevoitori, pe atât sunt de ne-păsători faţă de ce se întâmplă peste ocean (oversea), de ce spun politicienii, deci mă dezobişnuisem să abor-dez subiecte de politica internaţională cu ei, iar cele interne nu mă priveau în nici un fel, nu aveam motive să le comentez. Dar, faţă de Ronald Reagan, aveam o simpatie deosebită, îmi plăcea comportamentul lui, poli-tica lui internaţională, nu se sinchisea, nici nu-i păsa de rachetele ruşilor, le aveau şi americanii, chiar şi scut anti-rachete. El îşi spunea deschis părerile anticomu-niste, cum nu făcuseră preşedinţii americani până la el, cu excepţia lui JFK (Kennedy).

În timpul discursului său de la Berlin, eu îmi fă-ceam stagiatura obligatorie la chirurgie, eram foarte

311

prins în sistemul spitalului universitar, era prioritate în viaţa mea. Cu toate acestea, pentru mine Mister Gorbaciov, tear down this wall a sunat distinct ca un apel la schimbarea lumii europene pe cale paşnică, fiindcă raţiunea este mai puternică decât toate rachete-le şi bombele lumii la un loc, totul este să o alegem ca armă în rezolvarea diferendelor. Seneca spunea ca raţiunea este cel mai bun arbitru dintre rele şi bune. El are o filozofie întreagă despre raţiune fiindcă prin raţiu-ne maximele sale au rămas valabile până în vremurile noastre şi cea mai definitorie este: Care-i lucru cel mai bun la om? Ratiunea prin ea întrece animalele şi îi urmează pe zei! (In homine optimum quid est? Raţio hac antecedit animalia, deos sequitur). Astfel, Ronald Reagan m-a captivat cu discursul său, a ales arma raţi-unii, a înţelegerii în confruntarea cu tancurile moştenite de Gorbaciov de la Hruşciov şi Brejnev. Am fost atât de entuziasmat şi cuprins de speranţe încât m-am trezit discutând discursul preşedintelui cu chirurgul cu care făceam stagiul în cadrul rezidenţei obligatorie. Era un hindus cumpătat, bun profesionist şi prietenos cu mine, spre deosebire de alţii ce în timpul stagiilor nu au dat nici cea mai mică dovadă de etică colegială. Eram în sala de operaţie şi printre secţiuni, pense şi noduri mi-a spus: „Dumitru, asta-i propagandă, americanii nu au să facă nimic pentru ţara ta, dacă nu au interese”. Am în-chis discuţia şi plaga operatorie, am scris protocolul şi am coborât împreună în cafeteria unde întotdeauna îşi trata rezidenţii după ce terminarea actului chirurgical. Nu am mai discutat nimic despre zidul dintre cele două lumii, el nu cunoştea decât lumea în care trăiam, Nord America, cealaltă era vagă şi neinteresantă pentru el.

Eu am rămas totuşi cu speranţa că Mihail Gorbaciov nu e la fel ca ceilalţi secretari generali de la Kremlin. După cum se comporta, de când a devenit

312

primul om al Uniunii Sovietice parca îl preocupa, fră-mânta în ce mizerie era sistemul lor, poate va medita la spusele americanului şi într-adevăr putea fi decis spre transparenţă, deschidere şi reconsiderare, reconstruc-ţie. Era primul secretar general născut după revoluţia din Octombrie, după Lenin, avea educaţie universitară, ceilalţi nu. Leonid Brejnev a fost la fel de periculos precum Stalin, occidentul i-a ştiut de frică şi după o lun-gă conducere a murit în 1982, doborât de un Sindrom Korsacov, de cât a băut. L-a urmat şeful KGB-ului, Iuri Andropov, un viclean agil, noroc ca a ajuns la Kremlin când insuficienţa renală deja îl ţintuise, a mai trăit vreo optsprezece luni, dintre care ultimele şase luni a fost internat continuu. Înlocuitorul a fost cel mai bătrân fu-mător de mohorcă din avangarda de revoluţionari ajunşi geriatrici, Constantin Cernenco, grav afectat de un sindrom cardio-pulmonar, aşa că într-un an l-au înhu-mat la zidul Kremlinului. După atâtea înmormântări cos-tisitoare, ce au urmat una după alta, în vreme de mare criză economică a comunismului, cei din Biroul Politic al PCUS s-au gândit să facă economii cel puţin la înmor-mântări şi să aleagă pe cel mai tânăr dintre ei, pe Mihail Sergheievici, ce va deveni groparul comunismului! Formidabil câte se întâmplă pe planeta noastră, mică, mică, dar cu o societate afurisit de interesantă, cum de exemplu au fost şi bolşevicii comunişti care, de la Lenin până la Andropov, se lăudau că vor fi groparii capita-lismului, fără să le treacă prin ideologie că unul de-al lor, comunist, comunist, va fi groparul sistemului lor. Ce mare paradox istoric.

Ronald Reagan nu a spus că sistemul lor va fi groparul comunismului, el a avut o previziune când, la Berlin, atunci, a mai spus: „Da, de-a lungul Europei, acest zid va cădea, pentru că nu rezistă credinţei, nu rezistă adevărului, nu rezistă libertăţii”. A spus

313

într-un ceas bun, a fost doar o chestiune de timp ca ideea să prindă şi să se extindă în Europa.

Şi momentul mult aşteptat a sosit în ANUL 1989 când Cortina de Fier – zidul cel mare – nu a mai rezis-tat credinţei, adevărului, libertăţii, şi-a început un cu-tremur de-a lungul lui care a făcut să cadă, bucată cu bucată, atât zidul cât şi comunismul din spatele lui.

15-16 Ianuarie 1989. Din Comuna Petrova, Valea Vişeului, Maramureş, România a început căde-rea simbolică a comunismului! Comuna Petrova este o localitate nobilă, atestată documentar din anul 1411 şi este menţionata în „Diplomele Maramureşene” ale acad. dr. Ioan Mihaly de Apşa ca una dintre comunele deţinătoare de cele mai multe Diplome Maramureşene, actele de proprietate ale maramureşenilor emise de cancelaria regală a Ungariei. Petrova a dat o serie de cărturari remarcabili, istorici, profesori universitari, poeţi ai culturii naţionale româneşti, iar din 1967 la Petrova a luat fiinţă Cenaclul Mihai Eminescu condus de profeso-rul Ioan Petrovai, cu întâlniri lunare şi festive în 15 Ia-nuarie şi 15 iunie ale fiecărui an.

În 1989, 15 ianuarie a căzut Duminica, şi de la Baia Mare a venit un ordin, transmis de securitate şi miliţie ca reuniunea Cenaclului Poetului Naţional să se ţină cât mai restrâns, cu participare redusă, pentru că în comună era mare nelinişte, agitaţie, de când s-a aflat că după legile de sistematizare ale teritoriului, localita-tea lor urma să-şi piardă statutul de comună şi să fie unită ca sat altei comune. Maramureşenii din Petrova erau recunoscuţi ca oamenii mândri şi curajoşi şi nu acceptau o asemenea decizie, iar un profesor a spus tare la cenaclu: „În coasta Ucrainei nu putem permite să se desfiinţeze o piatră de hotar a latinităţii şi ro-mânităţii care este Petrova, vatră de cultură!ˮ A fost ameninţat cu arestarea, dar de teama petrovenilor ce-l

314

apărau au lăsat-o pe altădată. Discuţiile s-au potolit, dar cum a doua zi urma să vină‚ „domni grei de la Baieˮ, bărbaţii comunei s-au pregătit de confruntare cu o tacti-că unică, adică să scoată femeile în prima linie. Luni dimineaţ, Tovarăşul Vasile Gaftone, secretar cu pro-blemele de propagandă, a coborât din maşină cu o fal-că în cer şi alta în pământ să-i pună la punct. Prima linie şi-a făcut datoria, ocărându-l şi luându-l la bătaie, a scăpat din încercuire fugind în primărie şi ascunzându-se de femei într-un dulap. Următorul a fost tovarăşul maior de securitate, Vasile Hrin, care după ce s-a răstit la mulţime cu „vreţi, nu vreţi, vă unificăm noi!ˮ a şi fugit în primărie să dea telefoane după ajutoare, fiindcă se adunaseră sute de petroveni la primărie. Linia întâia, maramureşencele dezlănţuite după el, au spart geamu-rile, au rupt cablurile telefonice şi l-au scos din primărie mai multe, una trăgându-l de coaie, spre marele amu-zament al mulţimii ce striga tot felul de blăstămăţii. Fe-meile îl băteau cum ştiu ele să bată şi l-au batjocorit turnându-i o vadă de cenuşă în cap, pe care omul de serviciu tocmai a scos-o din sobele primării. Bărbaţii femeilor l-au scăpat ca să nu fie linşat. Între timp, şofe-rul lui Gaftone, scăpat de sub observaţie, a demarat spre Vişeu şi a dat de ştire la partid şi la miliţie: „e revo-luţie la Petrova şi-l omoară pe secretar!ˮ Toate forţele de ordine de la Vişeu şi Sighet au fost alertate şi au plecat spre Petrova, care fierbea aflând că nici gară nu va mai fi în Petrova. În această situaţie, s-au hotărât să scoată şinele de cale ferată de pe teritoriul comunei lor fiindcă‚ „avem şi noi mândria noastră şi nu ne lăsăm la…”, şi a urmat un lung şir de cuvinte alese la adresa domnilor de la partid. În această stare critică, de mânie generală a apărut, de la Baia Mare prim-secretarul de partid, tovarăşul Bărbuleţ şi şeful miliţiei care, cinste lor, au judecat corect situaţia şi au ales cea mai bună re-

315

zolvare. Prim-secretarul a coborât cu mâinile ridicate în semn de pace, le-a urat oamenilor „La mulţi aniˮ, spunându-le că nu va mai fi nici o modificare, nici o uni-re, „Petrova va rămâne comună, aşa cum a fost ea de la începutul eiˮ. Pentru un moment a fost tăcerea uimi-rii, după care, tot prim secretarul a spus: „no, să merem în cămin, să facem adunare şi să scriem că Petrova nu va fi desfiinţată şi o semnăm cu tăţiiˮ. Aplauze. Aceşti maramureşeni vechi şi mândri l-au învins pe Ceauşescu. Semn rău pentru el, de la începutul anului.

Februarie 1989, în Polonia, din nou totul începe în Polonia, de data aceasta cu o altă tactică, apare un dialog între Partidul Comunist Polonez şi Solidaritatea. Trebuie, de dragul adevărului, menţionat că înaintea Sindicatului „Solidaritateaˮ în Polonia a existat un comi-tet studenţesc pentru solidaritate de la care a pornit flacăra descomunizării în Polonia, făcându-se o puter-nică unitate între studenţi şi clasa muncitoare la care s-a alăturat sincer şi biserica lor.

Martie 1989, din nou, ungurii se iau după polo-nezi cu o puternică manifestaţiune pentru democraţie la Budapesta, la care participă zeci de mii de cetăţeni şi este considerat momentul începutului organizării pro-democratice, anti-comuniste.

Iunie 1989, au fost alegeri parlamentare în Polonia la care pe lângă partidul comunist a participat şi formaţiunea sindicală „Solidaritatea” ai cărei candidaţi au câştigat foarte multe locuri în parlament, peste o sută de locuri numai în senat, înclinând balanţă spre democraţie.

Iunie 1989, a avut loc unul dintre cele mai uimi-toare evenimente ale anului: prima spărtură în Cortina de Fier între Ungaria şi Austria, când miniştrii de exter-ne ai celor două ţări au început să taie sârmele ghimpa-te ale gardului ce le despărţea. Începutul a fost simbolic

316

şi mult mediatizat, dar rezultatul a fost dispariţia totală a acestei cortine de fier între cele două state.

Iulie 1989, la Bucureşti are loc o reuniune a membrilor Pactului Militar de la Varşovia în frunte cu Mihail Gorbaciov. Cu această ocazie liderul de la Kremlin ţine o îndesată prelegere despre glasnost (transparen-ţă, deschidere) şi perestroka (reconsiderare, recon-strucţie), dar mult mai importantă a fost ideea de a re-nunţa la Doctrina Brejnev, care limita suveranitatea statelor Pactului de la Varşovia, şi trecerea la o nouă doctrină de deschidere şi reconstrucţie. Era un bun în-ceput, dar Honecker a spus că RDG-ul le-a înfăptuit deja, iar Ceauşescu că PCR-ul (lui) are linie politică, strategie şi tactică proprie. Şi de aici au început discuţii-le. Honecker a făcut un abdomen acut chirurgical şi a plecat urgent la Berlin, Ceauşescu a rămas să se certe cu Gorbaciov instalând antipatia şi ura între ei. Ceilalţi lideri au fost înţelepţi şi au început transparenţa până la desprinderea totală de comunismul impus.

August 1989, la începutul lunii, are loc un picnic pan-european la un punct de frontieră între Ungaria şi Austria, frontierele sunt deschise pentru trei ore, de ca-re profită redegişti trecând în Austria neobstucţionaţi de grănicerii unguri şi din Austria trec în Germania Federală.

23 August 1989, cel mai mare şi simbolic eve-niment al anului de până acum, a fost Lanţul Baltic în care peste două milioane de estonieni, letonieni şi litu-anieni şi-au dat mâinile într-un lanţ uman de-alungul a 600 (şase sute) de kilometri în semn de protest împotri-va Pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat în urmă cu 50 de ani, în urma căruia cele trei state baltice au fost co-tropite de tancurile comuniste ale Moscovei. Şi românii basarabeni s-au manifestat sporadic şi modest împotri-va acestui pact samavolnic, numai în capitala României, în cea mai cruntă mizerie economica, se repeta acelaşi

317

clişeu uzat şi fals al eliberării Bucureştiului de sub „facişti” de către gărzile patriotice, comuniste, bine înţe-les. Tot ce se întâmpla în Europa le era cunoscut ro-mânilor, dar ei, obedienţi, se organizau şi se manifestau numai în interminabile cozi la picioare de pui şi oase de supă. Aşa suntem noi, ne împăcam răbdători cu orice soarta fiindcă apa trece şi pietrele rămân. Tot în acest august, uluitor prin evenimente, în Polonia se formează primul guvern ne-comunist din lagărul comunist, semn al căderii sistemului comunist, în timp ce la marea ma-nifestaţie a oamenilor muncii din capitală se poartă nu-mai două tablouri al odiosului şi sinistrei. Nu ne întrece toată Europa la spirit de glume, bălăcăreală, superficia-litate şi nepăsare.

Septembrie 1989, Ungaria mai face o piruetă de spectacol democrat pentru Occident, permiţând turişti-lor din RDG (Germania de Est) care şi-au petrecut con-cediile la Marea Neagră, în România şi Bulgaria, sau la ei, la Balaton, să treacă în Austria şi de acolo în RFG (Germania de Vest) şi astfel, 13.000 de redegişti sunt liberi, o clipă istorică mai devreme. De ce am subliniat că ungurii au făcut doar un spectacol democratic pentru Occident, este faptul că au fost şi turişti români la Bala-ton, care au vrut să beneficieze de această oportunita-te, zisă democratică, ca să treacă în Austria, în lagărul de refugiaţi, dar grănicerii unguri i-au întors din frontie-rele prin care redegiştii treceau liberi. Prin această ob-strucţie ilegală, pentru că atât redegiştii cât şi românii erau cetăţeni străini, s-a manifestat un act discriminato-riu, la care ungurii se pricep de minune când e vorba de români.

Octombrie 1989, întâi, a fost o mare demonstra-ţie de eliberare la Leipzig, în RDG, după care a urmat demisia forţată a lui Erich Honecker, cel ce a coordo-nat construirea zidului Berlinului, bineînţeles la ordinul

318

Moscovei, şi a dat ordin să se tragă în cei ce încearcă să-l escaladeze spre libertate. Honecker este arestat la domiciliu şi judecat. Procesul este întrerupt fiindcă este operat şi de data aceasta i se descoperă un cancer. După ce se reface, este preluat de sovietici şi dus la Moscova, cere un azil politic în Chile, este refuzat şi extradat în Germania. Hărţuiala procesului continuă, starea sănătăţii sale se agravează se renunţă la proces şi din nou vechii tovarăşi de drum îl ajută să ajungă în Chile unde îi era familia şi moare inconştient în braţele ei. Nu ştiu cine îi va scrie viaţa lui tumultoasă de mare luptător, e drept pe o baricadă greşită, comunistă.

9 Noiembrie 1989, cea mai dorită şi aşteptată zi: caderea Zidului Berlinului.

17 Noiembrie 1989, începutul Revoluţiei de ca-tifea printr-o mare manifestaţiune a studenţilor şi acti-viştilor socialişti din Praga ce rapid se extinde în toate oraşele din Cehoslovacia.

14 Decembrie 1989, la Iaşi, Frontul Popular Român, o mişcare anticomunistă, încearcă să organi-zeze o mare adunare revendicativă în Piaţa Unirii, care putea deveni scânteia unei revoluţii generale. Din nefe-ricire, toată pregătirea este desconspirată, Piaţa Unirii este ocupată de Securitate, Miliţie, Armată iar liderii Frontului Popular sunt arestaţi.

16 Decembrie 1989, începe spontan, absolut nepregătită, Revoluţia de la Timişoara.

La Timişoara, cu adevărat a fost o revoluţie, o mare şi învingătoare revoluţie. De la început, cu aceas-tă afirmaţie mă alătur tuturor celor care au participat la ea, tuturor celor care cred că aşa a fost, dar în primul rând sunt alături de scriitorului timişorean Titus Suciu, care a participat la ea şi a scris detaliat şi corect eveni-mentele acelei săptămâni istorice în „Reportaj cu su-fletul la gură”, apărut imediat după revoluţie în 1990 şi

319

„Revoluţia pe înţelesul detractorilor”, volume care a avut amabilitatea să mi le dăruiască cu autograf, în amintirea faptului că am fost colegi de liceu, la Diaconovici Loga din Timişoara. După Decembrie 1989, a început să se scrie mult, foarte mult despre revoluţia timişoreană în toate ramurile, literar, istoric, politic - s-a scris documentat, după simţire şi dăruire sau deco-mandat. După Proclamaţia de la Timişoara din Martie 1990, ce nu i-a căzut bine lui Ion Iliescu şi ochlocraţiei sale comuniste, au început să apară scrieri care um-breau, diminuau şi chiar încercau să detracteze adevă-rul şi dreptatea timişorenilor. Titus Suciu, intrigat, pe bună dreptate, a contracarat cu argumente indubitabile pe detractori în volumul documentar „Revoluţia pe în-ţelesul detractorilor”, începând prin a-i trimite la DEX ca să citească definiţia revoluţiei, după care a demon-strat că la Timişoara asta a fost. Poate în alte părţi să fi fost lovitură de stat, istoric s-a întâmplat des, şi la Bucureşti. Întâi, să mai citim odată definiţia revoluţiei: schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor so-ciale, economice şi politice ale unui regim dat. Iar acum, să evocăm oamenii şi faptele lor, să comparăm şi să judecăm drept.

SĂPTĂMÂNA MARE A MARTIRILOR ŞI

ÎNVINGĂTORILOR TIMIŞORENI. 16 DECEMBRIE 1989 – SÂMBĂTA ÎNCEPUTULUI. „Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă iară el devine Tatăl, Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boa-

ba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii...ˮ Metaforic aşa a început revoluţia de la Timişoara,

precum totul în univers, exprimat filosofic în versurile

320

eminesciene. La început a fost un punct, în Piaţa Maria, în faţa locuinţei ce aparţinea unei parohii refor-mate, unde s-au adunat nişte enoriaşi ca să protesteze împotriva evacuării preotului reformat care, în urma unei hotărârii a Episcopiei Reformate de la Oradea, urma să fie transferat la o parohie reformată din judeţul Sălaj. Enoriaşii bisericii reformate din Piaţa Maria au fost chemaţi să se opună evacuării, ceea ce ei şi fă-ceau, cu luminări aprinse în mână, arătând ca o aduna-re la un priveghi. Trecătorii se opreau, întrebau şi, din cele ce li se spunea se solidarizau cu enoriaşii. Şi fiind-că erau suprasaturaţi de mizeria în care i-a adâncit tira-nia comunistă, au considerat hotărârea judecătorească drept încă o nedreptate. Treptat, piaţa s-a umplut de curioşi care s-au transformat într-o masă agitată, revol-tată, care vroia ca autorităţile să-l lase în pace pe preo-tul reformat, despre care nu ştiau nimic concret, dar, pentru ei a fost un bun prilej să se gândească şi spună că autorităţile de stat şi partid le-au încălcat tuturor vio-lent drepturile şi libertăţile şi le-au făcut o viaţă amară. Ajunşi în acest moment, punctu-acela de mişcare a pornit revoluţia, strigând Libertate! şi Jos tirania! Nu au strigat: „Jos episcopul reformat de la Oradea”, nu s-au revoltat împotriva lui, ci împotriva celui care le-a făcut tuturor cetăţenilor din România viaţa un chin: Jos Ceauşescu! E o mare deosebire de la începutul înce-putului, să ţinem cont de ea. L-au chemat şi pe preotul reformat la ei în stradă, la revoluţie care, de obicei în-cepe cu o dezlănţuită manifestaţiune. Preotul s-a speri-at la o asemenea chemare, i-a refuzat categoric, minţindu-i că toate s-au aranjat, nu va mai fi evacuat. Tumultuoşii manifestanţi, l-au lăsat în plata Domnului pe poltronul reformat şi au trecut Podul de la Maria îndreptându-se spre centrul oraşului dintre Catedrală şi Operă, acolo unde şi studenţii timişoreni în toamna

321

anului 1956 vroiau să ajungă, să-şi exprime revolta şi revendicările. De data acesta, o altă generaţie de timi-şoreni au ajuns şi nimic nu i-a mai putut reţine până ce nu au vandalizat librăria centrală aruncând tablourile iubitului conducător în stradă, având o mare satisfacţie auzind cum cioburile se aleg din el. Au dat foc cărţilor de Marxism-Leninism, Socialism Ştiinţific şi mai ales volumului OMAGIU genialului conducător. Manifestanţii devin revoluţionari şi violenţei forţelor de ordine le răs-pund cu violenţă şi îi dovedesc, la care Securitatea şi Miliţia răspund cu arestări la întâmplare de pe străzi, acolo unde revoluţionarii nu erau în grupuri compacte. Acum se aude distinct şi repetat: „Jos Ceauşescu”, „Vrem pâine şi căldură”, „Jos tiranul”‚ „Noi suntem po-porul, voi pe cine apăraţi”, adresate forţelor de ordine şi „Şi vrem saloane de Crăciun, nu conducător nebun”! Nimeni nu mai avea grija preotului reformat, nimeni nu a strigat Jos Papp Laszlo, episcopul reformat care a hotărât mutarea preotului în Sălaj. E drept că de treaba asta s-a ocupat Securitatea şi Miliţia care, în miez de noapte, au venit şi l-au evacuat împreună cu iubita lui soţie. Au golit locuinţa parohială de lucrurile lor intr-un camion pe care l-au trimis în urma lor până la Miniu, în Judeţul Sălaj.

17 DECEMBRIE 1989 – DUMINICA MARTIRILOR.

Toată noaptea forţele de ordine au făcut arestări ma-sive, la întâmplare şi fără justificare ceea ce a revoltat şi mai mult cetăţenii şi au ieşit la manifestaţiuni mai numeroaşi şi au ajuns până în faţa sediului comitetului judeţean de partid unde şi-au strigat revendicările, eli-berarea arestaţilor şi au scandat: „Azi la Timişoarra, mâine în toată ţara!” au forţat cordonul de ordine şi au ocupat sediul partidului, au deschis geamurile şi portre-tele conducătorilor iubiţi au început să zboare pe gea-

322

muri şi când aterizau forţat în piaţă erau călcate în pi-cioare, au urmat steagurile partidului şi documentele sale cu tot cu discursurile istorice. Tovarăşul secretar judeţean Radu Bălan, ocupase scaunul cel mare al judeţului doar de o lună şi ceva, nici nu apucase să-l încălzească bine, şi acum în mare spaimă, îl părăsea pe uşa din spate!

La Bucureşti, Nicolae Ceauşescu este bine in-format despre ce este şi se întâmplă acolo („punctu-acela de mişcare”) şi furios ordonă Ministrului Apărării (general Vasile Milea) şi Ministrului de Interne (Tudor Postelnicu) să trimită în oraş trupe motorizate, iar forţe-le de ordine să primească muniţie de luptă ca să re-prime agenturilii, huliganii şi elementele declasate; întâi să le someze iar în caz de refuz să deschidă foc la pi-cioare. După acest ordin, Armata, Securitatea, Miliţia primesc muniţie de luptă şi încep să o folosească con-form ordinului primit de la comandantul suprem al statu-lui. Începe reprimarea în forţă. În locul raţiunii şi ne-gocierilor, gloanţele au fost replica genialului conducă-tor iubit împotriva revendicărilor revoluţionarilor timişo-reni. Qui gladio ferit, gladio perit sau, cum se spunea şi la Scorniceşti: cine scoate sabia de sabie va pieri. Nici unul din Biroul Politic, din Comitetul Central, din serviciile speciale de informaţii şi contrainformaţii nu a avut minte şi curaj să încerce ceea ce trebuia să facă. Toţi sunt vinovaţi că au acceptat să restabilească ordi-nea socială prin gloanţe.

La Spitalul Judeţean Timişoara, la secţia de chi-rurgie intră de gardă medicul primar Brânzeanu Atanasie, care preia o gardă relativ liniştită după noap-tea trecută, câţiva internaţi cu plăgi şi contuzii după al-tercaţiile din centrul oraşului. Dar după-masa, urgenţele chirurgicale cu plăgi împuşcate se înmulţesc de la oră la oră, cu cazuri tot mai grave. Dacă la început leziunile

323

erau în general la membrele inferioare, acum dominau cele abdominale şi toracice, chiar şi craniene, care practic nu mai ajungeau pe masa de operaţie, ci direct la morga spitalului. Doctorul Brânzeanu, un om şi chi-rurg recunoscut în oraş, în facultate, l-am avut şi eu asistent la chirurgie, a cerut ajutor, fiind copleşit de ca-zuri grave şi s-au prezentat studenţi medicinişti, asis-tente medicale, medici chirurgi să poată face faţă ur-genţelor, se opera în toate sălile de operaţie. Valul de urgenţe chirurgicale a trecut peste trei sute numai în acest spital. Dar şi la Clinicile Noi, alţi medici chirurgi cu ajutoare voluntare făceau tot posibilul pentru cei aduşi cu plăgi împuşcate, de toate felurile, de la cele uşoare ale membrelor la cele grave destructive toraco-abdominale. În contrast şi spre uluirea generală, Spita-lului Militar Timişoara şi-a închis porţile, neacceptând nici o urgenţă chirurgicală. Cei ce au adus cazurile gra-ve şi au bătut la porţile lor au rămas terifiaţi de neome-nia şi lipsa lor de deontologie medicală. Exasperaţi, au căutat ajutor la alte spitale, timp în care unii dintre cei împuşcaţi au murit în braţele lor datorită hemoragiilor interne. A fost un asasinat în masă comandat de iraţio-nalul Nicolae Ceauşescu, care a ales să plece în vizită de lucru în Iran, în locul să fi venit la Timişoara să intre în negocieri cu clasa muncitoare pe care o tot ridica în slăvile discursurilor sale istorice, apărându-i drepturilii şi cuceririlii. În schimb, şi-a trimis lefegii, cu un avion spe-cial ca să ia toate măsurile de reprimare. Reprimarea a fost singura lui idee în acest sfârşit de an, în care cele-lalte ţări din lagărul comunist s-au scuturat şi desprins în mod temperat de dictatura comunistă. Securitatea, prin serviciile de informaţie externe, cunoştea foarte bine toate aceste schimbări, era convinsă că România nu va face excepţie, şi în loc să-l informeze corect, eventual să-i sugereze soluţii pertinente, l-au lăsat în

324

plata lui, ceea ce într-un anumit fel, important, a fost mai mult decât o trădare personală, a fost o trădare a poporului român, devenind complicele dictatorului. De altfel, alături de Armată a tras şi Securitatea, iar împre-ună cu miliţia a continuat să aresteze suspecţii. Sedile lor şi închisoarea oraşului deţineau peste o mie două sute de arestaţi.

18 DECEMBRIE 1989 – ZIUA MORŢILOR ŞI A

CUMPENEI CELEI GRELE. După treizeci de ore de gardă chirurgicală continuă, în sala de operaţie dr. Bârzeanu Atanasie şi-a revăzut operaţii pe care i-a salvat, dar a coborât şi până în morgă spitalului ca să-i vadă pe cei ce au sosit morţi la spital sau au murit pe masa de operaţie, încercând să salveze ceea nu se mai putea salva. Secţiile chirurgicale ale spitalelor timişore-ne deveniseră, în ultimile 24 de ore, spitale de campa-nie în plină revoluţie, pe deoparte revoluţionarii cu steaguri şi lozinci iar în faţa lor armata, securitatea şi miliţia cu gloanţe trase din pistoale, puşti automate, mi-traliere. Imagini, oameni şi fapte, desprinse din reporta-jul scriitorului Titus Suciu.

După ora unu, în data de 18 decembrie, între două operaţii am coborât, împreună cu Dr. Golea Ovidiu, directorul spitalului, cu Dorin, asistent medical şi un brancardier, în morgă unde se aflau 38 de cadavre scufundate în liniştea morţii, în care auzeam numai tică-itul ceasurilor de pe mâinile unor cadavre, a fost groaz-nic, eram chirurg de peste treizeci de ani, dar aceasta a fost cea mai macabră imagine pe care am trăit-o. La aceştia se mai adaug 4 cadavre de la reanimare ce în-că nu au fost aduşi în morgă şi 3 din faţa blocului ope-rator ce nu au mai apucat nici să ajungă pe masa de operaţie. M-am întors îngrozit în sala de operaţie, concentrându-mă să-mi estompez imaginile din spital,

325

care era înconjurat de militari ce făceau de pază, secu-rişti ce se informau de toate şi miliţieni cu bastoane. Mai târziu, fiind în operaţie am fost chemat în cabinetul conferenţiarului Petre Ignat. M-am dus când am termi-nat cazul de operat. În cabinet era Dr. Novac Rodica directoarea direcţiei sanitare, directorul spitalului şi do-uă persoane în civil ce puneau întrebări despre morţi şi răniţi. Directorul spitalului i-a prezentat situaţia pe am-bele secţii de chirurgie, dând ca cifre aproximative: şa-se zeci de morţi şi două sute cincizeci de răniţi până la acea oră. Conform regulamentelor de funcţionare, mor-ţile violente trebuiau automat raportare serviciului de Medicină Legală iar cadavrele lor se află încă în morgă spitalului judeţean. Când discuţiile au ajuns în acest punct unul dintre civili a spus: Nu vă faceţi nici o pro-blemă, o să-i păzim. Până ce îi vom duce de aici, într-un serviciu de Medicină Legală. „ Eram obosit, dar mai mult decât atât mă chinuia felul cum ne tratau, ca pe nişte supuşi ce săvârşeam o mare greşeală făcându-ne conştiincios, hipocratic profesia. Simţeam că în aceste zile ne urau atât de tare, încât nici nu ştiu ce îi opreau, la câtă putere aveau, să nu ne facă complicii revoluţio-narilor şi să ne pună la zid pe toţi. Spitalul judeţean, noi, întregul personalul cu pacienţi cu tot eram sub ocupaţia Securităţii şi Miliţiei iar cadavrele din morgă erau pro-prietatea lor, nu a familiilor îndurerate şi îndoliate care le solicitau în baza celor mai umane simţăminte.

18 spre 19 DECEMBRIE 1989 – NOAPTEA

TÂLHARILOR DE CADAVRE. Nicolae Ceauşescu era în vizită de lucru în Iran, iar Elena Ceauşescu îi ţinea locul în România. Fiind informată de evenimentele din Timişoara, dădea ordinele reprimărilor dar şi ale mu-şamalizărilor. Ea a hotărât diabolic: cadavrele vor fi aduse la Bucureşti şi incinerate rapid în cel mai mare

326

secret. Aparţinătorilor li se va răspunde că nu se gă-sesc; nici printre cei reţinuţi de Miliţie, nici în spitale, probabil au profitat de situaţie şi au trecut ilegal frontie-ra. Încă odată se adevereşte cât era de limitată intelec-tual şi fără scrupule, neîntrecută în răutate, egotism şi ipocrizie. Elena Ceauşescu a vorbit personal cu gene-ralul Constantin Nuţă, adjunctul ministerului de Inter-ne, ce se afla la Timişoara. Urgent. Secret. Executarea! Am înţeles, sărut-mâna. Şi împreună cu generalul de Securitate, Emil Macri, au întocmit întregului plan: de la tâlhăria cadavrelor din Spitalul Judeţean Timişoara pâ-nă la aruncarea cenuşii lor în gurile de canal de la Popeşti-Leordeni.

Noaptea la ora unu, o auto-izotermă, aparţinând Autobazei Comtim, condusă de căpitanul Ciucă Valentin, a intrat în curtea Spitalului Judeţean Timişoara ce era în beznă şi s-a oprit la morgă. În morgă deja se afla doctorul Golea, directorul spitalului, colonelul Corpodeanu şi colonelul Nicolae Ghircoiaş, şeful Insti-tutului de Criminalistică Bucureşti, care avea o listă în mână după care indica brancardierilor cadavrele ce trebuiau puse în saci şi urcate în auto-izotermă. Morga era plină de cadavre, femei şi bărbaţi şi chiar un copil mic alături de o femeie, mama şi fiica. Realitatea din morgă avea un efect sinistru, cutremurător dat de atâ-tea cadavre îngrămădite cu îmbrăcămintea boţită şi înnăclăită în sânge, având pe piept câte un leucoplast pe care scria numele sau doar necunoscut. Explicaţia dată conducerii spitalului era că se transportă cadavrele pentru autopsie la Bucureşti, la Institutul de Criminalis-tică, pentru că morga spitalului judeţean nu este sufici-ent de dotată, deci nu poate face faţă acestui volum de autopsii ce necesită o cercetare deosebită, ţinând de domeniul criminalisticei, a medicinii legale şi nu de pa-tologia medicinii. Se vorbea puţin, prin ordine scurte,

327

aproape şoptit, fără să se privească feţele cadavrelor dintre care unele aveau ochii deschişi şi o enormă transfiguraţie datorită suferinţei dinaintea moţii violente. S-au încărcat în auto-izotermă patruzeci de cadavre, dintre care treizeci şi doi bărbaţi şi opt femei (în alte declaraţii se dă cifra de patruzeci şi trei.) În adâncul nopţii, totuşi de la unele ferestre ale spitalului priveau pacienţi treziţi de zgomotul izotermei şi de marea neli-nişte ce domnea din spital în acele zile. Auto-izoterma s-a închis şi a plecat, înapoi, la Inspectoratul de Miliţie, condusă de acelaşi căpitan. Se făcuse deja ora cinci dimineaţa. În sediul Inspectoratului la acea oră se afla generalul Nuţă care coordona operaţia secretă în care cele patruzeci de colete cu documente, aşa se va numi de acum înainte conţinutul auto-izotermei colete secrete, trebuiau să ajungă în maximă siguranţă şi se-cret la Bucureşti. Auto-izoterma a fost însoţită de un echipaj format din căpitanul Preda Laurenţiu şi locote-nentul Peptan Eugen, într-o maşină a inspectoratului de miliţie, ce au fost instruiţi să păstreze secretul acestui transport, în caz contrar vor plăti cu viaţă. Era decretată starea de necesitate, deci execuţiile se făceau fără ju-decată. De la Inspectoratul de Miliţie, auto-izoterma cu colete pentru care răcirea funcţiona din ordin, a fost condusă de şoferul ei, Geacă Dorel care trebuia să execute comenzile primite de la căpitanul Ciucă Valen-tin ce îl însoţea în cabină, fiind şeful transportului, ur-mată de Dacia 1-TM-236 luând drumul Bucureştiului prin Lugoj, Ilia, Sibiu, Piteşti având undă verde pe tot traseul dat prin consemn direct de generalul Nuţă care luase legătura din timp cu Inspectoratul General al Mili-ţiei. La kilometrul 36 de Bucureşti, într-o benzinărie, aveau fixată o întâlnire cu echipaje ale miliţiei din Capi-tală, care au schimbat numerele vehiculelor şi le-au preluat, iar ofiţerii şi şoferii de la Timişoara au fost se-

328

paraţi şi cazaţi în două hoteluri diferite cu ordinul stric de-a nu părăsi hotelul sau a purta conversaţii cu cei din hotel, fiind sub supraveghere.

Odată cu plecarea auto-izotermei cu colete din Timişoara, generalul Nuţă şi generalul Macri au pregătit telefonic totul la Bucureşti. Astfel, de la Inspectoratul General al Miliţiei au fost contactaţi coloneii Baciu Ion şi Moraru Petre ce au fost informaţi că de la Timişoara vor prelua nişte colete ce trebuie distruse, urgent şi raportat! S-a ’nţeles?! Da, să trăiţi! În acest timp gene-ralul Emil Macri îl căuta pe Ganciu Gheorghe, colonel de Securitate în rezervă, care era directorul Administra-ţiei cimitirelor din Bucureşti, având în subordine şi Cre-matoriul, căruia i-a transmis ordinul că va primi nişte colete ce trebuie arse imediat! S-a ’nţeles?! Da, să trăiţi!! Auto-izoterma a ajuns după masa la crematoriu unde aşteptau Ganciu Gheorghe şi Iosif Emil, fost ofiţer de securitate actualmente administratorul crema-toriului. Când au deschis uşile auto-izoterme i-a izbit mirosul şi imaginea şocantă: în locul coletelor erau ca-davre! Colonelul Baciu Ion a raportat imediat la Inspec-torat de unde i s-a răspuns că sunt cadavrele unei catastrofe şi trebuie incinerate imediat. S-a incinerat continuu până a doua zi, Miercuri, 20 Decembrie 1989, într-o stare de greaţă şi tensiune reţinută în tăcere. Ce-nuşa martirilor de la Timişoara a fost pusă în nişte tom-beroane şi aruncată la canal. Impietate. Apoi s-a rapor-tat la IGM şi de acolo la Timişoara, generalilor Nuţă şi Macri. Ordinul diabolic a fost executat. În jurul amiezii, la acelaşi kilometru 36, pe autostrada Bucureşti-Piteşti, echipajele timişorene şi-au preluat vehiculele, cărora li s-au pus vechile numere de înmatriculare şi s-au întors acasă frământaţi de gânduri, oare ce s-a mai întâmplat la Timişoara între timp.

329

La Timişoara revoluţia continua cu pierderi mari de vieţi omeneşti, pentru că Armata ocupase oraşul şi avea opt dispozitive de reprimare. Pe lângă acestea, pe treptele catedralei mitropolitane au fost seceraţi de mitraliera unei tanchete manifestanţii care erau acolo strigând lozinci şi cântând. Au fost morţi şi răniţi mulţi pentru că slujitorii lui Dumnezeu au închis uşile catedra-lei şi manifestanţii nu au avut unde să se refugieze. Sperăm ca această nedreptate, strigătoare la ceruri se va auzi şi se va reţine pentru Judecata de Apoi…

În Penitenciarul de pe Popa Şapcă era o aglo-meraţie, aproape de o mie de deţinuţi, o tensiune dată de interogatoriile care se luau cu palme şi lovituri, o mare nelinişte şi spaimă datorită ameninţărilor primite în timpul interogatoriilor. Printre arestaţi, din noaptea din 16 spre 17 decembrie se afla şi Costel Balint care, după eliberare, a scris, cu sensibilitate şi acurateţe despre săptămâna revoluţionară a concitadinilor săi, într-un volum Timişoara în Decembrie, în care într-un moment de adâncă mâhnire, după interogatoriul în care i s-a promis 15 ani de închisoare, singura speranţă ce mi-a rămas a fost că nu ne omoară. Apoi, după vizita unui general de la Bucureşti care a ordonat eliberarea tuturor minorilor ca fiind ilegală, autorul a fost cuprins de alte speranţe, printre care cea a victoriei revoluţiei şi a eliberării. A început să-şi încurajeze tovarăşii de celu-lă. Raze de încredere au intrat în celula lor şi când un deţinut îşi lua rămas bun de la copilul său, minor ce urma să fie eliberat: spune acasă că în curând vom fi cu toţii eliberaţi, să nu vă faceţi grijă de mine până atunci.

20 DECEMBRIE 1989 – ZIUA GREVEI

GENERALE. Timişoara era complet izolată de restul ţării, de restul lumii. Dar marii generali ai Armatei, Miliţi-

330

ei şi Securităţii, trimişi de la Bucureşti, nu pot face faţă revoluţionarilor. De la manifestaţiile de stradă spontane, flacăra revoluţiei cuprinde marile întreprinderi industria-le în care muncitorii se prezintă la locul de muncă, dar nu mai muncesc, condamnă reprimarea manifestanţi-lor, îi aprobă şi se solidarizează cu ei, cu revendicările lor. La întreprinderea ELBA direcţiunea nu poate face faţă muncitorilor şi cheamă în sprijin pe prim-secretarul Radu Bălan, care iniţial e primit cu interes, dar când începe să le vorbească de producţie, muncitori îl con-tracarează cu revendicările cetăţeneşti şi retragerea armatei din faţa întreprinderii, din oraş, vor dialog fără violenţă. Radu Bălan înţelege situaţia, telefonează lui Ion Coman, secretar CC cu funcţia de comandant unic militar la Timişoara, să dea ordin de retragerea armatei din oraş. Coman răspunde: „Armata nu-i treaba ta”, şi-i închide telefonul. Situaţia se înrăutăţeşte, mai ales că un civil trage o rafală de armă automată şi răneşte o femeie de pe stradă. Dezlănţuire pe care cu greu o stă-pâneşte generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Ma-jor devenit practic captivul greviştilor din mâna cărora este scos de către un comandant al gărzilor patriotice după ce promite retragerea armatei în cazărmi. Promi-siune de care se ţine spre stupefacţia lui Ion Coman, Constantin Nuţă şi Emil Macri. Ca prin minune, Armata deşi prezentă în dispozitive devine inactivă, spectatoa-re sau chiar simpatizanta revoluţionarilor şi se retrage lent. Acum, pentru prima dată, în Timişoara se aude strigătul Armata e cu Noi. E o victorie, e chiar momen-tul unei posibile solidarităţi împotriva regimului dictatori-al, care ar fi fost mai bine să se retragă, dacă ar fi ana-lizat realitatea. Realitatea era că toţi angajaţii întreprin-derilor timişorene au ieşit în stradă şi manifestau hotă-rât împotriva dictaturii comuniste.

331

Nicolae Ceauşescu întors din Iran o ţine înainte cu reprimarea huliganilor şi-a elementelor declasate instigaţi de agenturile străine, trimiţând gărzile patriotice din Oltenia: la luptă, to’a’şi, împotriva duşmanilor cuce-ririlor clasei muncitoare, iar Elena Ceauşescu deja l-a trimis pe prim-ministrul Constantin Dăscălescu pentru a restabili ordinea şi disciplina muncitorească la Timişoara. În acest timp în care, depăşitul de vremuri şi situaţie vorbeşte de cuceririle clasei muncitoare, aceas-tă, clasa muncitoare timişoreană intră în grevă genera-lă, cerând revendicările revoluţionarilor şi scandând: Jos Ceauşescu! Jos comunismul! Libertate! Iar un băiat, printre grevişti în marş spre Operă, cu un tricolor fără stemă striga de zor: „Ceauşescu fii boier, fă şi tu ca Honecker!” Liderul dederiştilor îşi dăduse demisia înain-te de-a fi vânturat. Din tot lagărul socialist s-a ales pra-ful şi pulberea, mai rămăsese Ceauşescu, ultimul om, ce a ales reprimarea clasei muncitoare în locul demisi-ei. Cu un strop de raţiune şi conştiinţă şi-ar fi dat seama că nu putea să reprime un oraş întreg. Nu a judecat şi a ales rău; ce-şi face omul cu mâna lui îi este soarta.

21 DECEMBRIE 1989 – TIMIŞOARA ORAŞ

LIBER DE COMUNISM. Ajunşi la Timişoara, Constantin Dăscălescu prim-ministru şi Emil Bobu ministrul Muncii se confruntă cu realitatea unei adevă-rate revoluţii în care sunt obligaţi să se întâlnească şi să dialogheze cu reprezentanţii ei. Dintre revoluţionarii adunaţi în faţa Consiliului Judeţean se alege o delega-ţie care să prezinte revendicările lor trimişilor de la Bucureşti, printre care şi inginerul informatician Ion Savu, un aprig revoluţionar anti-comunist. Delegaţia este primită cu ostilitate, ceea ce măreşte, de la înce-put, tensiunea convorbirilor.

332

„Domnule prim-ministru, vă rugăm să ne răspun-deţi chiar de la început la următoarele întrebări: cine a dat ordin să se tragă în demonstranţi, numărul morţilor şi răniţilor, unde sunt morţii pentru a-i îngropa creştineş-te?” a întrebat Ion Savu.

„Tovarăşi, eu sunt doar de câteva ore aici, la Timişoara, nu cunosc situaţia de aici, după câte ştiu, până acum, nu au fost morţi, doar şapte-opt răniţi.„

„Dacă dumneavoastră nu cunoaşteţi situaţia din ţară, nu meritaţi să fiţi prim-ministru!”

Dăscălescu pare lovit de trăsnet în orgoliul său de supra-nomenclaturist comunist, iar cei din jurul lui, în frunte cu Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, îl ameninţă cu împuşcarea considerându-l un instigator. De afară se aude puternic vuietul şi lozincile manifes-tanţilor, ceea ce dă fiori reci miniştrilor ceauşişti, iar re-vendicările revoluţionarilor îi exasperează.

Ion Savu citeşte apăsat lista revendicărilor: - demisia lui Ceauşescu - demiterea actualului guvern - formarea unui alt guvern, democrat - eliberarea imediată a arestaţilor - numărul morţilor şi răniţilor - morţii să fie redaţi familiilor - libertate şi condiţii de viaţă bune - transmiterea directă a evenimentelor de la Timişoara

în toată ţara. Dăscălescu este tot mai iritat, iraţional, amenin-

ţător: „Te fac răspunzător de tot ce se va întâmpla Dacă cei de jos vor intra, soldaţii din clădire vor trage, ăsta e ordinul! Şi de toate nenorocirile ce vor urma răspunzi dumneata!” Pentru liniştirea celor de afară, delegaţii lor, Ion Savu, Petre Petrişor, Marcu Ion, ies pe balcon şi citesc lista revendicărilor pe care revoluţionarii o accep-tă prin aplauze şi urale. Apoi fiecare din delegaţi îşi de-

333

clină identitatea, pentru a fi cunoscuţi şi apăraţi, preci-zând că negocierile continuă şi să rămână pe loc. Dăscălescu doreşte să se adreseze şi el mulţimii, ceea ce ar fi fost foarte bine dacă nu spunea ce a spus: „To-varăşi, nu e bine ce faceţi! Gândiţi-vă bine că producţia stă! Cel mai bine ar fi să vă duceţi fiecare la locurile voastre de muncă şi să vă vedeţi de treabă...” Huiduieli-le, fluierăturile i-au tăiat piuitul şi s-a retras. Acum cu-noştea situaţia de aici. Tudor Postelnicu îl ameninţă din nou cu împuşcarea pe Ion Savu, care, zâmbind, îl în-treabă „De câte ori mă împuşcaţi?” Huiduielile şi fluieră-turile continuă cu „Jos Ceauşescu!”, ceea ce pentru Postelnicu, Bobu şi Dăscălescu e un semn rău, ei vor fi eliminaţi la fel de jos! „Jos Ceauşescu!”, „Vrem pâine pentru copiii noştri”, „Nu plecăm, nu plecam, vrem mor-ţii noştri”, „Eliberaţi deţinuţii noştri!” În interior nomencla-turiştii comunişti au devenit mai înţelegători „rezolvăm ceea ce ţine de noi, celelalte le vom discuta la Bucureşti”. Singurul lucru ce s-a rezolvat a fost elibera-rea deţinuţilor. A fost o victorie, o mare eliberare. Atunci, delegaţia a ieşit din consiliul judeţean, s-au îm-brăţişat bucuroşi unii cu alţii şi s-au despărţit fericiţi şi plini de speranţe. Spre dimineaţă, tiptil, pe o portiţă din spate, miniştrii trimişi de Elena Ceauşescu au plecat urgent spre Bucureşti, fără să restabilească ordinea şi disciplina muncitorească! Nu au restabilit nimic, în schimb au simţit forţa muncitorească dezlănţuită. Până la Bucureşti au tot rumegat situaţia şi tot mai sumbră li se părea ziua de mâine, comparând cu câte schimbări drastice de regim, de guverne, s-au întâmplat anul acesta în lagărul comunist. Şi fiecare în sinea lui se întreba oare nu cumva a sosit şi rândul nostru, şi se cutremurau.

***

334

În timp ce unii dintre revoluţionari au înconjurat

Consiliul Judeţean şi delegaţii lor le prezentau prim-ministrului revendicările, în balconul Operei nişte mun-citori instalau staţii de amplificare de la care urma să le vorbească prim-ministrul. În acest timp coloanele de grevişti sosiţi aici s-au contopit într-o imensă masă re-voluţionară ocupând întregul spaţiu între Operă şi Ca-tedrală. De la balconul Operei, de staţiile de amplificare au profitat revoluţionarii, care forţând intrarea laterală, au pătruns în clădire şi au ajuns pe balconul Operei. Primii au fost cei ce au format comitetul de acţiune: Lorin Fortuna, Chiş Ioan, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Marinela Trăistaru, fondatorii Frontului De-mocrat Român. Odată ajunşi pe balcon, au rămas ulu-iţi să vadă acea masă de concitadini care aşteptau pe cineva dintre ei, timişorenii revoluţionari, să le vorbeas-că, dar nu un ministru comunist. Atunci li s-a adresat Lorin Fortuna ca preşedinte al Frontului Democrat Român, la fel de emoţionat ca toţi cei din piaţă. A înce-put cu un gest democratic cerând ca fiecare mare în-treprindere ce a intrat în grevă să trimită trei reprezen-tanţi pe balcon. După care citeşte Proclamaţia Frontului Democratic Român în faţa a zeci de mii de cetăţeni şi declară Timişoara primul oraş liber (de comunism) în România. Urale şi lacrimi de bucurie. Lozinci ce au me-sajele revendicărilor, începând cu „Jos Ceauşescu!”, urmate de libertate, pâine, lumină şi căldură. De la bal-conul Operei se face propunerea de-a avea un dialog deschis, civilizat cu autorităţile oraşului. Se fac legături telefonice, se aşteptă. În sfârşit apare primarul Moţ Petru care spune cu o voce ce îi trădează starea în care se află „Sunt primarul! Dumneavoastra cine sun-teţi?” Nu impresionează, unul dintre revoluţionari, jovial de parcă ar fi de-al Operei de la înfiinţarea ei, îl pofteşte

335

pe balcon „să vedeţi cine suntem”. Primarul e timorat şi fără vlagă, iar când vede acea adunare de oamenii, din jurul Operei până pe treptele Catedralei ameţeşte şi se sprijină de braţul revoluţionarului, realizând că ei sunt Timişoara. Timişoara Liberă. A fost întrebat „De ce aţi tras în noi?” şi i se arată cu mâna marea adunare. „De ce aţi făcut asta?” Nu a putut răspunde, dar a pus capul în pământ. Era gestul recunoaşterii vinovăţiei, era în-frânt. Nu era numai vinovat şi înfrânt, era atât de speriat încât a gafat rău, când i s-a spus să aducă prim-ministrul, aici pe balcon, să discutăm revendicările noastre cu el, la care Petru Moţ a zis: „Mi-e cam teamă, el este totuşi primul ministru…” A fost huiduit, pentru că a ofensat, desconsiderând adunarea. A fost trimis după prim-ministru. A plecat cu coada între picioare. Nu a mai venit nimeni dintre autorităţi, erau îngroziţi, erau între ciocan şi nicovală. Pe deoparte genialul cu starea de necesitate şi reprimarea, pe de altă parte Timişoara oraş liber. Cum să reprimi un oraş întreg, plus celelalte oraşe ce primiseră ştafeta: Azi la Timişoara, mâine în toată ţara!

22 DECEMBRIE 1989 – ORA 12.06 „OLE, OLE,

OLE, CEAUŞESCU NU MAI E”. În seara trecută, la Bucureşti au început mari manifestaţiuni împotriva re-gimului, la care Ceauşescu răspunde cu starea de ne-cesitate în toată ţara, cu reprimarea. Se ridică o bari-cadă umană împotriva lui, la care se răspunde cu arme-le de foc, cad victime, se fac arestări.

Dimineaţa, treptat, piaţa Palatului se umple de manifestanţi ce pun o uriaşă presiune asupra Comitetu-lui Central, fortăreaţă a dictatorilor, ce cade în mâna manifestanţilor dezlănţuiţi. În această situaţie Ceauşeştii, de pe acoperişul clădirii, abia scapă cu un helicopter.

336

12.06 – sfârşitul dictaturii! „Dictatorii sunt morţi, trăiască parveniţii la putere”

Scriitorul Titus Suciu a avut dreptate, concitadi-nii lui au demonstrat a la carte (DEX) că la Timişoara a fost o mare şi adevărată revoluţie, care vorba revoluţio-narului Ion Savu: „am năruit un sistem”, adăugând într-o butadă „comunismul s-a născut pe Neva şi a mu-rit pe Bega”. Un participant obişnuit, arestat pentru par-ticipare, Costel Balint, foarte sensibil şi marcat de grandiosul moment istoric de pe Bega, îşi încheie vo-lumul revocării revoluţiei timişorene cu: „A fost un ieri, acum e un azi plin de speranţe, va fi un mâine cu zâm-betul pe buze...” Nu pune nici semnul întrebării, nici cel al exclamării… ci puncte, puncte…

***

Până la noi, în nordul preriei canadiene, ştirile

despre evenimentele din România ajungeau cu întârzi-ere, trunchiate. Vestea că la Timişoara a început o re-voluţie „în frunte cu un preot reformat maghiar” a fost prima ştire preluată din mass-media budapestană şi în sensul acesta au continuat ştirile şi în următoarele zile. Am aflat că preotul reformat, un neînfricat luptător pentru drepturile maghiarilor din România a fost depor-tat în domiciliu forţat şi este interogat şi bătut de Securi-tatea tiranului Ceauşescu. Fratele său, inginer, care trăieşte la Montreal, a dat un interviu televiziunii cana-diene, din care am aflat că luptătorul pentru drepturile maghiarilor din Transilvania, unde locuiesc două mili-oane şi jumătate de maghiari, teritoriu ce a aparţinut Ungariei până în 1918, se află în spital datorită trauma-tismelor în urma bătăilor primite de la securiştii români. Iredentismul maghiar lua un nou avânt. Abia după 22 Decembrie 1989, au apărut primele ştiri şi imagini din

337

România, din care, cu uimire, am aflat că ţara este in-vadată de terorişti, mercenarii tiranului. Şi la Bucureşti, numai la Bucureşti, mureau zilnic cetăţeni şi militari cu sutele, deşi Ceauşeştii erau capturaţi, deţinuţi secret, fără nici o legătură cu exteriorul.

Seară de seară urmăream ştirile din România, ne bucuram de căderea Ceauşeştilor fiindcă din cauza lor ne-am părăsit ţara natală, ţara neamului nostru. Ne bucuram în ideea că în primăvară anului 1990 ne vom putea întoarce în România după zece ani de străină-tate, în care ne-am acomodat pentru că ne-am atins statutul profesional de medici. Reuşiserăm, Ica era me-dic la Spitalul Municipal, eu la St. Boniface Hospital, iar Florin era student la Drept, asta şi-a ales el. Ne refă-ceam, prin voinţă şi muncă, standardul de viaţă pe mă-sura profesiei, dar ne era tare dor de România. Şi acum datorită năruirii sistemului ne puteam întoarce acasă.

Închei un an terestru, în care am călătorit gratuit în jurul soarelui, socotind trecutul.

PS

LASZLO TOKES – FALS REVOLUŢIONAR. SCRIITORUL TITUS SUCIU este cel mai autorizat scriitor român să vorbească despre Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989. Îmi permit această afirmaţie pe următoarele argumente. Întâi de toate, la Timişoara a fost o adevărată revoluţie în Decembrie 1989. Cei care se mai îndoiesc, nu acceptă sau deza-vuează acest eveniment istoric de la Timişoara, fără nici o legătură cu ce au făcut Ion Ilici Iliescu şi Petre Roman la televizor, trebuie să deschidă DEX-ul la cu-vântul revoluţie, să citească, să compare, judece şi pe urmă să vorbească şi să scrie. Al doilea, Titus Suciu a participat la revoluţia timişoreană şi a fost primul care a

338

publicat Reportaj cu sufletul la gură, un reportaj de 250 (două sute cincizeci) de pagini al acelor şapte zile timişorene. Acest reportaj a apărut în mai multe ediţii, primul în 1990. Titus Suciu a continuat să cerceteze în amănunţit revoluţia timişoreană şi pe lângă articole a mai publicat Revoluţia pe înţelesul detractorilor şi, recent, Candelă împotriva timpului, în colaborare cu Vasile Bogdan.

Sătul, cum suntem cu toţii, de ipocrizia şi parvenismul lui Laszlo Tokes şi-a acoliţilor săi, Titus Suciu a deschis DEX-ul la cuvântul revoluţionar şi a realizat că decoratul lui Băsescu cu „Steaua României”, ca scânteie a revoluţiei, a fost, de fapt, absent la re-voluţia timişoreană, s-a ascuns în spatele perdelelor! Atunci, când dintre cei adunaţi în faţa casei parohiale de la Maria, s-au desprins primii revoluţionari şi l-au chemat să meargă cu ei, să înfrunte dictatura comunis-tă, a refuzat categoric, trimiţându-i acasă, cu: „totul s-a rezolvat bine, mergeţi acasă!!” Revoluţionarii au plecat să lupte pentru drepturi, Laszlo Tokes a tras chiulul de la revoluţie!

El nu a fost scânteia revoluţiei, ci cel ce a vrut să o stingă: mergeţi acasă! Pe urmă Securitatea l-a am-balat şi l-a trimis cadou, de Crăciun, reformaţilor din Meniu, ce aveau nevoie de un pastor. Mare greşeală a făcut Securitatea, pentru că odată începută revoluţia nici nu ar mai fi trebuit păzit Laszlo Tokes care, pe cât e de murdar ca individ şi agent informator, pe atât e de poltron, singur s-ar fi baricada în casă, o săptămâna întreagă!

Am deschis DEX-ul la revoluţionar: care ţine de revoluţie…, în legătură cu revoluţia…, care aderă la revoluţie…, adept al revoluţiei…, participant la revolu-ţie (sublinierea îmi aparţine. Nimic din toate acestea nu au vreo legătură cu acest Laszlo Tokes. Titus Suciu are

339

perfectă dreptate. În paranteză, mulţi cetăţeni unguri au participat activ la revoluţia din oraşul lor şi au rămas anonimi acum, pe când acest oportunist, care a făcut revoluţia la fără frecvenţă, a parvenit mai mult decât toţi cei de la televiziunea revoluţionară din capitală, cu excepţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu. În Canada, fratele lui, rezident în Montreal, dădea interviu la televiziune afirmând că Securitatea i-a rupt mâna în bătăi în timp ce, de fapt, el dădea mâna cu tovarăşul Iliescu, care-l primea în noua lui ochlocraţie şi-l ungea episcop refor-mat la Oradea. Apoi mass-media l-a gonflat, mai ales cea a UDMR-ului, a colindat Europa şi Statele Unite ca mare revoluţionar! I-a dus pe români, de urechi, la Cen-trul Carter în Statele Unite, pretextând că nu le dau dreptul la limba maternă, deşi el a făcut tot învăţămân-tul în ungureşte. Apoi, încet, încet a început să dea în clocot şovinismul şi iredentismul otrăvitor din el.

La Timişoara, am avut o deschisă discuţie cu domnul Radu Tinu, adjunctul Securităţii din Timişoara la acea vreme, care a preluat dosarul de urmărire a pastorului de la Securitatea din Cluj şi, dintre o mie şi una câte am vorbit, despre Laszlo Tokes mi-a spus esenţialul: „Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite”. Exact aşa este, un mare adevăr pe care Radu Tinu la concentrat cel mai bine într-o singură propoziţie. Laszlo Tokes, crescut în feroce spirit anti-românesc a început cu lim-ba maternă, a trecut la 1001 de drepturi ale ungurilor, mai departe la autonomia secuilor şi, ca europarlamen-tar, aranjamentul lui Băsescu, a cerut la Bruxelles pro-tectoratul Transilvaniei! Abia în acest moment a mâ-râit mass-media din Ardeal după care a cârâit un pic şi cea din Capitală. Nu mult însă, pentru că Viorel Ponta are mai mult nevoie de voturile UDMR-ului decât de Transilvania. Cât e Ponta de mândru român, e o po-

340

veste de a adormit alegătorii, e mândru ca prim-ministru şi va fi mai mândru dacă ajunge preşedinte. E la fel ca Tokes, diferite naţionalităţi, aceeaşi lipsă de caracter. Dar n-a ajuns preşedinte. Pentru că este un îngânfat, la fel ca Adrian Năstase şi toţi ceilalţi ai lor.

Se pare că lucrurile cu Laszlo Tokes şi ai lui ire-dentişti au mers prea departe şi Consiliul de Onoare a Ordinului „Steaua României” a cerut retragerea acestei decoraţii, pe care Băsescu i-a acordat-o, nu după meri-te, fiindcă nu sunt, ci doar după interese. Cu această decernare Traian Băsescu ne-a mai făcut încă odată greaţă printr-un scurt discurs, pe cât de sforăitor pe atât de mistificat. Iar când i s-a cerut să îi retragă decoraţia, a sărit ca ars în vârful catargului şi nu s-a mai dat jos de acolo fără documentaţie şi avizul Justiţiei în acest sens.

Când le-a primit pe toate, a amânat şi amânat până ce a plecat definitiv de la Cotroceni, pupând Trico-lorul. Şi în ultimul moment tot farsor a rămas. Vă rugăm să daţi acel drapel la curăţat.

Decembrie 2014, Winnipeg – Canada

PPS

CAP PĂTRAT – EPIS-COPUL IREDENTISMULUI. Re-comand această carte supra tole-ranţilor români din Timişoara şi Cluj, din Alianţa Civică şi Conven-ţia Democratică, în ideea că poa-te ingratitudinea şi inimiciţia lui Laszlo Tökes să-i trezească la realitate! O recomand şi ungurilor transilvăneni, ca să ştie ce ticălos îi reprezintă în lume şi să nu uite înţeleptul lor proverb: Minciuna e prinsă şi de un câine şchiop!

341

Comentariul liber, pe marginea lecturii cărţii

semnate de Laszlo Tökes „The Fall of Tyrants” (Că-derea tiranilor), apărută în ediţii separate în Anglia şi Statele Unite ale Americii, îmi aparţine. E dreptul fiecă-rui cititor să vorbească sau să scrie despre ceea ce citeşte, la fel ca şi al autorului să scrie ce-l duce capul pătrat sau de orice altă formă geometrică. Cu adevărat, această publicaţie intră în categoria luptei „ştiinţifice” împotriva dreptului românesc, cum spunea N. Iorga.

Nu-mi face nici o plăcere să scriu despre Laszlo Tökes, dar cineva trebuie, cel puţin, să semnalizeze malignitatea, ipocrizia şi parvenirea acestui rebut social ce a umplut lumea largă cu ura sa împotriva românilor şi României!

Dacă citiţi părerea mea despre autor şi despre scrierea pe care a semnat-o şi nu vă convinge, citiţi-i cartea, se găseşte în librăriile din Anglia şi din Statele Unite. Din motive de nemernicie şi josnicie, autorul nu a publicat-o în România

Cartea semnată de el The Fall of Tyrants are un subtitlul „The incredibile Story of One Pastor’s Witness, the People of Romania and the Overtrow of Ceauşes-cu”, apărută în Editura Crossway Books Wheaton, Illinois, USA în 1990. Începe cu un fals Laszlo Tokes (în continuare LT) nu a fost martorul (witness) incredibi-lei poveşti la răsturnarea lui Ceauşescu, pentru că se afla foarte departe, într-o comună sălăjană, Mineu, un-deva afară doar de tăierea porcilor de Crăciun, când primea cârnaţi şi caltaboşi de la enoriaşii parohiei re-formate.

Această carte trebuie să apară şi în România, altfel românii nu vor şti ce istorie li s-a fabricat de către pastorul reformat, istorie din care reiese iredentismul şi segregaţia creştinului reformat. Dacă ar fi apărut în

342

România, cititorii ar fi avut ocazia să-şi dea seama de la început cine este LT, ar fi fost mai atenţi, ar fi observat mai bine ce se petrece în jurul lor, cum pastorul începe să fisureze buna înţelegere dintre unguri şi români pen-tru un conflict etnic de proporţii.

Am făcut această introducere de drepturi şi in-tenţii pentru aducerea la cunoştinţa tembelilor de supra-toleranţi români, iredentiştilor ticăloşi şi puternicilor cu influenţe maligne în societate că românii trebuie să fie bine informaţi atunci când se scrie despre ei şi să con-tracareze cu argumente istorice, etnice şi demografice propaganda anti-românească. Să nu se abată de la învăţătura lui Avram Iancu atât timp cât mai există indi-vizi ca Laszlo Tökes în Dacia Superioară (Ardeal).

PARTEA ÎNTÂI. Fişa biografică a lui Laszlo

Tökes, cu date din cartea semnată de el. Laszlo Tökes s-a născut la întâi aprilie 1952

(pag. 22). Mulţi se nasc de întâi aprilie, dacă tocmai atunci

se împlinesc (sau nu) nouă luni, e soarta lor, de care se pot face glume bune sau proaste! De LT însă, soarta sau divinitatea reformată şi-a bătut joc! A văzut prima dată lumina la Napoca în Dacia Superioară – acum în România se spune în Ardeal, la Cluj! În capitolul „Early Years” (Primii ani) ce începe la pag. 21, cititorul anglo-fon, de-a lungul şi latul planetei, va afla că acest terito-riu a fost parte a Ungariei, nici mai mult nici mai puţin, decât o mie de ani! Pentru orice transilvănean – indife-rent de etnie, dar cu bun simţ şi educaţie medie – afir-maţia lui LT şi al multora ca el echivalează cu o mie de minciuni! Sunt convins că numai geologul fără naţionali-tate Emil Constantinescu, ex-rex-ul Mihăiţă şi încă nişte elite post decembriste de Bucureşti, Timişoara şi Iaşi,

343

probabil cred că aşa o fi fost, pentru că niciodată nu au deschis Cărţile cele adevărate de Istorie şi cu ajutorul aritmeticii elementare puteau număra anii: în anul 890 hunii ajung în Panonia, iar după anul 1000 încep intra-rea în Transilvania, în anul 1526 – Mohacs regatul un-gar dispare sub cotropirea otomană, Transilvania prin-cipat aparte, vasal otomanilor, în anul 1686 habsburgii ocupă Buda alungând turcii şi devin dominanţii Europei de Est, 1767 în Principatul Transilvaniei o reformă ad-ministrativă cu germana ca limbă oficială, 1848 o încer-care nereuşită a ungurilor de independenţă de sub habsburgi. În anul 1867 se formează dualismul austo-ungar iar în anul 1920, după Tratatul de Pace de la Tri-anon, Ungaria, după patru secole de ocupaţie şi domi-naţie, otomană şi habsburgică revine din nou stat inde-pendent. Aceasta este realitatea istorică a marelui mi-leniu unguresc, pe care naţionaliştii unguri continuă să-l tot cârpească cu aţă albă. Nu ne-ar deranjea, dacă ne-ar da pace, că am avut şi noi secole grele de dominare străină, dar ei nu pot da pace vecinilor, ei o ţin înainte cu iredentismul falsificând istoria, pe a lor glorificând-o şi pe a vecinilor defăimând-o fără ruşine.

Apoi, LT sare istoric direct la anul 1916 „preci-zând” că armata română a ocupat Transilvania (pag. 21) care după el ar fi fost a Ungariei, nu făcând parte dintr-un imperiu la fel ca şi Slovenia, Croaţia, Banatul, Slovacia. Cititorul anglofon din zilele noastre echivalea-ză ocuparea lui LT cu un act de agresiune (uitându-şi-le pe-ale lor de-a lungul secolelor), şi va fi stăpânit de o atitudine de condamnare a românilor ce au ocupat „partea de o mie de ani” a Ungariei! Intoxicaţi cu acest fals grosolan, cititorii devin automat adepţii ideii de reviziune a acestei „agresiuni” româneşti! Exact ce-ea ce se urmăreşte! De unde să ştie cititorul anglofon că Transilvania a fost parte a Daciei, leagănul poporului

344

român din înainte de Christos şi că aici trăiau, au fost majoritari tot timpul şi luptau, cum puteau şi cât puteau, pentru ţară, limbă şi credinţă, pentru independenţa na-turală şi normală.

„Tatăl meu a fost un pastor”. (de la pag. 23).

Tatăl său era pastor „protestant” – protesta şi împotriva României Mari – care după ce a absolvit Institutul Teo-logic Reformat din Cluj, în 1938, a plecat la studii în Germania, că aşa era pe vremurile acele, când Transilvania „era ocupată” de armata română. S-a în-tors la Cluj, ghici când? În 1940, odată cu „viteaza ar-mată” a lui Horthy! Ce coincidenţă, ce interesant! Şi ce a devenit tatăl său sub administraţia horthyistă? Nu ma-re lucru, doar secretarul episcopului reformat! Sunt convins cât i-a iubit creştineşte pe puturoşii de valahi cărora guvernul horthist le-a luat universitatea şi liceele şi a început a doua maghiarizare intensivă. Sunt încă în viaţă destui români clujeni care în vremea ocupaţiei horthiste şi-au făcut studiile în ungureşte, ceilalţi rămâ-neau fără studii superioare sau se refugiau în România.

La pagina 24, aflăm „am ieşit în lume cântă-

rind zece livre”, adică 4350 de grame! Era foarte im-portant pentru cititorul anglofon să cunoască „marea lui greutate” cu care a intrat în lume viitorul episcop refor-mat! De ce era aşa de greu LT?! Fiindcă avea capul greu! Sosind el pe lume de întâi april, divinitatea ce i-a dat dreptul să fie protestant (noi acceptăm!) dar l-a în-zestrat cu puţină hidrocefalie, adică ceva mai multă apă în cutia craniană decât creier. Nu multă, doar atât cât să aibă un cap mare şi greu, observat chiar şi de fraţii şi surorile sale care au fost primii ce l-au numit Cap Pă-trat (vezi pag. 24 expresia „square – head”). Lăsând la o parte celelalte semne descrise de el însuşi, amintim

345

doar „capul meu mare devenea plat pe orice parte a-şi fi dormit”, e suficient să se pună în discuţie diagnosticul de hidrocefalie, nu numai de orice student medicinist, dar chiar şi de cititorul obişnuit ce a citit definiţia hidro-cefaliei din orice dicţionar.

„Episcopii nu sunt născuţi de întâi aprilie,

Cap Pătrat.” Aşa i-au spus fraţii şi surorile când el le-a declarat, în copilăria sa, că are să se facă episcop. (pag.25) Două pagini mai jos aflăm, că deşi avea cap pătrat, fiul secretarului episcopal era precoce nevoie mare, explicându-ne cum la patru ani asculta radio şi înţelegea evenimentele politice! Înţelegea de exemplu că o mare putere (URSS) asupreşte o comunitate mică (Ungaria). Ce infatuare ridiculă, că ştia asta e posibil, fiindcă tot timpul asta vorbeau în casă, dar a înţelege e cu totul altceva şi ţine de gândirea abstractă de care mă îndoiesc că e capabil acum, darămite la patru ani! Acum, la maturitate, abia dă dovadă de o capacitate neuropsihică modestă, borderline IQ pe îl foloseşte numai în scopuri meschine. Înţelegerea realităţii sociale nu-i la îndemâna tuturor, cu atât mai puţin în cazul lui LT, născut de întâi aprilie cu cap pătrat şi încătuşat într-o dogmă religioasă! Poate cititorul se îndoieşte de cele de mai sus şi vrea argumente precise. În acest caz îi recomand psihoanaliza lui Sigmund Freud (cred că nu are obiecţiuni), mai direct la stagiile de dezvoltare ce definesc clar că între 3 şi 6 ani este perioada „genito-locomotorie” (“phalica”, zice Freud, iar Alcibiade de Bucureşti ar spune că „la patru ani Tokes se juca cu puţa în nisip”, ceea ce nu-i prea departe de Freud).

Copiind modelele americane de autobiografii, scrie că tăticul şi bunicul (tot pastor, pe undeva pe lân-gă Dej) au fost cei ce i-au influenţat „gândirea” şi i-au ghidat „principiile” în viaţă! Suntem convinşi de influenţa

346

ancestrală şi ştim şi în ce direcţie a fost făcută, dar că l-au învăţat să fie principial sau să aibă principii nu pu-tem accepta după lectura cărţii sale, după comporta-ment lui de impostor.

Cap Pătrat s-a şcolarizat şi educat numai în

limba ungară! Întâi o paranteză: în textele englezeşti nu se scrie „maghiar language” ci „hungarian language”, deci le urmez exemplu şi din alte motive. A doua paranteză, această declaraţie personală este do-vadă că propaganda pe care o face de-a lungul şi de-a latul cărţii, în lungul şi latul lumii, că minoritatea ungară nu are posibilitatea de a studia în limba ei este absolut falsă! Această grosolană minciună ne-a adus nouă, românilor, tot atâta rău în lume cât le-au adus lor tancu-rile ruseşti la Budapesta în 1956! Dar actualul guvern român, reprezentanţii lui diplomatici în străinătate şi noile elite apărute ca ciupercile de bălegar după 1989, mai bine îşi bagă degetul în nas decât să contracareze această denigrare adusă statului român. Cât despre pastorul deformat de perfidie, ce să mai zicem, acesta este un “principiu” învăţat de la bunicul, tăticul şi alţi luptători „ştiinţifici” împotriva dreptului românesc în Transilvania!

La pagina 31-32, Cap Pătrat le explică america-nilor o injustiţie strigătoare la cer, faptul că istoria Unga-riei nu se învaţă în şcolile româneşti, de parcă, în timpul ocupaţiei horthiste în Ardeal, românii în şcolile ungu-reşti îşi învăţau istoria lor, iar în Statele Unite învăţă-mântul începe cu istoria fiecărei minorităţi în parte. Dar LT precizează că dascălii lor, în secret, le dădeau lor priviri aţâţătoare (tantalising glimpses) din vremea când Transilvania era în frontierele ungureşti! Foarte bine, mai că ar merita felicitări aceşti profesori, dacă le-ar fi spus corect tot adevărul istoric, geografic şi demografic

347

despre drepturile românilor ardeleni din vremurile fron-tierelor ungureşti. Dar şi ei tot iredentişti, vai de capul lor.

„Am crescut cu o sălbatică mândrie în naţio-

nalitatea mea ungară”, precizează Cap Pătrat la pag. 32! Simţământul naţional este o completare a personali-tăţii individuale sau colective, aşa trebuie înţeleasă şi respectată! Dar mândria sălbatică este patologică, mai ales când nu respectă naţionalitatea altora, precum face LT. Cunoscându-i rădăcinile mândriei sălbatice (fierce pride) nu ar trebui să-i permitem să şi le mani-feste în Dacia Superioară, adică în Ardealul pământ românesc! Dacă doreşte să se manifeste cu mândrie sălbatică, îi propunem să imigreze în Statele Unite, să le arate el americanilor ce poate, când, aceştia primindu-l cu braţele deschise, îl vor arunca în melting pot cu tot cu istoria lui milenară! Ştie el şi ai lui ce în-seamnă melting pot-ul american. Emil Constantinescu şi alţi elitişti de Dâmboviţa nu ştiu ce înseamnă demo-craţia americană care îi aruncă pe toţi în oala de topit, ca să-i americanizeze, total şi rapid, după o reţetă spe-cifică. În Europa de astăzi sălbatica mândrie a lui LT este privită decât ca o reminiscenţă sălbatică.

„Nu a fost o carieră. God m-a chemat să fiu

pastor.” Citat de la pag. 35, arătându-le americanilor cu cine au ei de-a face! Din acest motiv am să folosesc în continuare cuvântul God. Eu nu cred că God ar fi avut motive speciale să fie părtinitor cu Cap Pătrat şi să-l implore de pastor, ar fi făcut-o de oaie cum zice românul, dar dacă tipul s-a vârât i-a dat pace, deziluzi-onat. El (God) crease OMUL, societatea capetele pătra-te!

348

Din această propoziţie, scrisă şi semnată, reiese pregnant cât de departe îi merge grandomania încer-când să-i uimească pe americanii cei naivi cu „God called me”, Săracul God a rămas cu gura căscată, sur-prins şi încurcat, în faţa credincioşilor cinstiţi, a şi roşit la faţă de atâta îngâmfare ugurească! Ce tupeu, ce ne-cuviinţă! Niciodată God nu a chemat pe nimeni pe pozi-ţii de pastor (reformat), aceasta fiind o alegere din pro-prie credinţă şi simţire, până la acest nesimţit. În fond şi la urma urmei, mulţi ştiu de ce a devenit pastor, pentru nu era bun de nimic altceva şi atunci tăticul pastor la băgat la el, la Institutul Teologic Reformat din Cluj, un-de ajunsese profesor. În paranteză, pentru prostovanii de guvernanţi şi cei ce se afişează elite post decem-briste, tăticuţul Capului Pătrat, fost secretarul episcopu-lui reformat pe vremea ocupaţiei Horthiste, sub Ceauşescu a ajuns profesor la Institutul Teologic Re-format din Cluj - instituit integral în limba ungară – ceea ce este o altă dovadă, cât i-a asuprit şi deznaţionalizat Ceauşescu pe minoritarii unguri, dar şi un exemplu al sistemului de pile la reformaţi! Apoi, oricare cititor, ce se informează şi din alte surse, va afla că, în timpul institu-tului nu s-a devotat cu seriozitate şi pioşenie „chemării”, ci a intrat în conflict cu educatorii care nu corespundeau „stasului său”! Să mai precizăm, tot după cartea sa, că întregul personal administrativ şi profesoral era ungu-resc. Altă lipsa de drepturi ale ungurilor din România! Din acest moment, pe lângă mândria sălbatică i se ob-servau şi grave deficienţe de caracter, de personalitate! Nu vreau să intru în amănunte etiologice sau diferenţia-le, mă mărginesc doar la cele citite. În institut, de la în-ceput a fost rebel, fapt comun la tineri, dar când pretinzi că „ai chemare de la God” laşi la o parte rebelismul, înveţi şi te rogi, înduri, devii mai bun, mai înţelegător cu toţi semenii tăi, indiferent de etnie. Rebel poţi fi la filozo-

349

fie, sociologie, arte, nu la teologie. Ce îl mai interesau dascălii când era alesul lui God!?! God îi vede şi îi ju-decă pe toţi după fapte, nu după vorbe, indiferent dacă sunt sau nu reformaţi. God ştie că sunt destui care din dogmele religioase îşi fac trambulină personală de glo-rie, în cazul lui LT găunoasă. God nu avea nevoie de LT ca să scape minoritatea ungară de Ceauşescu, pu-tea să ne scape pe toţi din România de el, cel puţin cu un deceniu mai devreme!

Acest Cap Pătrat însă, vrea să-şi asume nişte merite, să-şi facă aureolă în faţa enoriaşilor săi, în faţa cititorilor anglofoni, dar prea puţin cunoscători ai realită-ţii, ai intenţilor meschine ale acestui pastor. Ca să im-presioneze şi mai mult, scrie pentru ei cum a plecat în munţi ca să se roage pentru institut şi naţiunea din Kiralyhago country! Americanii reformaţi sunt copleşiţi până ce încep să vadă în alesul lui God un adevărat salvator al minorităţii ungare din Transilvania, ceea ce a şi urmărit. În continuare scrie cum s-a rugat lui God aş-teptând de la el un plan specific (specific în ce?!). Indi-rect, apoi, lasă să se înţeleagă că God i-a dat planul în minte, fiindcă el era într-o adevărată apostolică misiu-ne! În fapt, LT cu tupeu, induce cititorilor ideea că au de-a face cu un Moise unguresc, sprijinindu-seîn carte pe pasaje întregi şi comparând suferinţele evreilor în lume cu a ungurilor în Transilvania ocupată (pag. 26, 29, 36, 50). O asemenea comparaţie este la mare preţ în Statele Unite, mai puţin în Fâşia Gaza.

La terminarea institutului, creştinul reformat

este „reformat” de la armată. În Ungaria ar fi făcut armata, la Cluj însă funcţiona înfrăţirea pilelor româno-ungureşti ca alt semn de asuprire a minoritarilor. Re-format, pleacă în stagiatură la Braşov, unde se întâl-neşte şi cu Securitatea locală, care, după Cap Pătrat

350

oprimă numai minoritatea ungară! Nici nu se putea alt-fel şi descrie cu lux de amănunte cum din predicile sale, securiştii (ce în 1975 nu mai erau capete pătrate ca L.T.!) au dedus că este şovin, revanşard, antiromân, dacă susţine că nu România este ţara lui. Întrebat la Securitate în ce ţară trăieşte, le răspunde cu mândrie sălbatică printr-o idee tot atât de pătrată ca şi capul său: „Nici Ungaria, nici România nu este ţara mea, „but heaven” (numai paradisul sau cerul, pag. 50) Ce bufon ticălos de amvon şi-a mai ales şi God, o fi devenit şi el reformat între timp. Securiştii au rămas cu gura căscat, în loc să-i dea un paşaport pentru Heaven să-i lămu-rească pe cei de sus cum să se alipească la Ungaria milenară.

La Dej nu era poziţie liberă de pastor, dar s-a

făcut una de „assistant pastor”, pentru Cap Pătrat, fiu de deputy bishop. „Chematului lui Godˮ nu-i plăcea la ţară, unde erau poziţii de pastori reformaţi dar şi no-roi, el vroia numai la Dej pe floaşter (asfalt) unde se „dedică muncii cu tineretul”, învăţându-i biblia pe engle-zeşte, aşa scrie. De atâta muncă cu tinerele reformate a intrat în conflict cu episcopul reformat de la Oradea, Laszlo Papp, şi restul comunităţii ungureşti ce nu se lasă „reformat” de el. Totul degenerează într-un proces între LT şi conaţionalii săi ce se termină cu trimiterea sa la ţară, „in the tiny village” (sat mititel), dar LT refuză, ceea ce echivalează cu abaterea de la ordinea socială de atunci, dar mai ales cu o desconsiderarea faţă de chemarea lui God, care, ce e drept l-a recrutat de pas-tor, dar fără să-i promită o repartizare specială în mediu urban, având în vedere echitatea creştină; şi în mediul rural ungurii au nevoie de preoţi. Animozităţile cresc şi în 1985 mai marii săi pe linie religioasă reformată şi ungurească îi interzic orice activitate pastorală. Dar adevăratele conflicte dintre ei, reformaţii, LT le mas-

351

chează cu tot felul de explicaţii de opresiunea ungurilor de către naţionalistul Ceauşescu şi urmărirea lui de că-tre Securitate, ce îl avea în colimator de când ‚”Româ-nia nu era ţara lui”, dar în ea trăia şi-şi câştigau pâinea, nu în Ungaria şi nici în heaven.

Junele Cap Pătrat se căsătoreşte şi renunţă

la „păstorit”. Confundând cititorul american, căruia odată îi spune că refuză să meargă într-un sat mititel (“tiny village” pag. 65), ca apoi să dea de înţeles că el începe o campanie pentru drepturile omului fiindcă a fost oprit să fie pastor (pag. 71-72)… Este penibil chiar şi pentru un cititor ungur corect ca să urmărească cum, de acum înainte, începe să-şi construiască un eşafodaj de mare dizident pentru drepturile minorităţii ungare, când în fapt, nu a vrut să-şi servească conaţionalii ca pastor într-o comunitate mai periferică, preferând bule-vardele clujene, până când, în sfârşit, i s-a făcut loc într-o biserică reformată la Timişoara! Locul de pastor la Timişoara i l-a făcut însuşi God, să nu-l mai vadă cluje-nii cum alesul lui bate bulevardele inutil. Trebuie adău-gat, acum se ştie, ca acest aranjament God l-a făcut cu mâna Securităţii. Nebănuite sunt planurile şi căile lui God, mai ales când pune şi Securitatea română pe ur-mele alesului său...

Disidentul Cap Pătrat în lupta cu Laszlo Papp

şi Leo Peuker! Primul, fiind episcopul reformat de la Oradea, al doilea, pastorul bisericii reformate timişore-ne unde a fost şi el înghesuit pe o poziţie fără noroi. Cu aceştia s-a luptat cruciatul ungar pentru ciolanul cel mare în tagma lor şi nu pentru drepturile ungurilor, ce nu erau cu nimic mai prejos decât ale românilor sub Ceauşescu, cum fals afirmă şi induce în eroare opinia nord-americană. În acea vreme numai două idei făceau

352

să-i fiarbă apa din creier: una iredentistă, că Transilvania să fie a Ungariei, a doua, o ambiţie pe care a avut-o şi tăticul său, să ajungă episcop cu orice preţ. Pe pastorul Leo Peuker îl portretizează mizerabil, denigrându-l: evreu convertit la catolicism, apoi a trecut la reformaţi şi maliţios afirmă că, dacă ar fi avut timp, ar fi trecut şi la ortodoxism. Nu a mai avut timp, l-a îngro-pat Cap Pătrat în şase luni. Fără alte citate şi insistenţe, cum reies clar din carte, el este autorul moral al dece-sului bătrânului pastor, pe care îl considera „spion du-blu”, al episcopiei reformate şi al Securităţii. Apoi cu cinism, afirmă despre moartea lui Leo Peuker, că eno-riaşii parohiei au văzut prin asta mâna lui God. (pag. 90) Ce grobian, să-l treacă pe God pe post de moarte! Pe episcopul Laszlo Papp nu l-a înmormântat, dar l-a pus pe fugă şi i-a luat scaunul episcopal după decem-brie 1989, de data aceasta God, revenit pe poziţia sa iniţială şi fără să facă discriminări între creştini şi atei, a lucrat prin Ion Marcel Ilici Iliescu.

Cap Pătrat devine un „militant activ” împotriva sistematizării rurale a lui Ceauşescu, afirmând peste tot că numai satele ungureşti sunt ameninţate cu demola-rea! Cu această ultimă minciună, falsificarea realităţii în care sute de sate româneşti aveau aceiaşi soartă, God şi-a întors faţa de la el şi prin mâna episcopului refor-mat, LT primeşte „mutarea în plic” într-o parohie rurală, locuită de unguri, ca să vadă că nu toate vor fi demola-te de Ceauşescu. Refuză şi de data aceasta, dând episcopia reformată în judecată. Şi începe un intermi-nabil proces.

Manipulând cititorul anglofoni cu poveşti despre activitatea sa pastorală excepţională, cu acuzaţii per-manente la adresa episcopului reformat şi ungur, dezin-formând că sistematizarea lui Ceauşescu urmăreşte

353

distrugerea totală a minorităţii ungare, se erijează în faţa opiniei americane ca un mare luptător ungur.

Din carte aflăm cu totul altceva, nu a fost un lup-tător, ci un filistin amărât! La începutul evenimentelor revoluţionare din Timişoara, LT a refuzat mulţimea, ce a fost de partea lui, de a o însoţi la marea manifestaţiu-ne antiguvernamentală, anticomunistă şi anti-Ceauşistă. Acest refuz este în fapt ultima şi cea mai importantă dovadă că tot ce a scris în cele două sute de pagini despre sine sunt doar o sumă de minciuni şi laude cu care ar vrea să-şi îndoape cititorii anglofoni, care habar nu au de realitatea istorică şi socială din România!

Recapitulând aceste pagini citite, LT s-a auto-portretizat în mare revoluţionar ungur, în mare reforma-tor cu plan specific de la God, de luptător şi mare disi-dent, dar când vine momentul suprem, când mulţimea îl vrea de conducător, prilej unic de a dovedi ceea ce s-a considerat, se ascunde după jaluzele! (vezi pag. 156) Motivările refuzului sunt acceptate doar de needucaţi, neinformaţi şi sunt destui din aceştia. A răsuflat uşurat când mulţimea revoltată a plecat din faţa casei parohia-le, îndreptându-se spre sediul partidului comunist cu revendicările lor. Din această manifestaţie s-a născut revoluţia timişoreană de care Cap Pătrat a beneficiat la fel de mult precum parveniţii de Dâmboviţa. Şi încă ce-va, la pagina 155, cu imensă desconsiderare şi nesimţi-re jigneşte adevăraţii eroi ai revoluţiei, scriind despre ei was a rising hysteria in the crowd (era o creştere a isteriei în mulţime). Acestea au fost cuvintele alesului lui God, episcop uns de Ilici Iliescu despre revoluţionari şi eroii revoluţiei: o mulţime isterică. Şi nimeni, dintre cei ajunşi la putere, nu îl trage de mânecă ca să înceteze să facă pe marele luptător revoluţionar după revoluţie, la care nu avut curajul să participe! Dar, se prea poate, că guvernul şi lefegii lui Iliescu să-i ridice o statuie lui

354

Cap Pătrat la Timişoara, sub soclul căreia vom îngropa adevărul, dreptatea şi identitatea românească, ca să arate ei Europei cât de mult se pot depersonaliza.

Luat în papuci şi dus pe sus de Securitate

până la Mineu, în Sălaj. Era în noaptea de 16/17 de-cembrie. Revoluţia timişorenilor era în plină desfăşura-re, iar reuşita lor era încă incertă. Departe de eveni-mentele ei, în care manifestanţii au devenit revoluţionari înfruntând reprimarea lui Ceauşescu, LT se gâlcevea cu God că l-a trimis pastor în „tiny village, an ocean of mud” (mic sat, un ocean de noroi). Asta era marea lui problemă şi că trebuia să scrie declaraţii la Securitate din Zalău, în limba română! A scris şi semnat câteva zeci de pagini de declaraţii! S-a cerut publicarea aces-tor declaraţii care ar fi relevante pentru duplicitatea acestui informator al Securităţii şi agent străin, dar Virgil Măgureanu, fost Imre Asztalos, a zis nem sobod! (Gura lumii spune că ar fi pus mâna pe ele, fiindu-i o bună muniţie de şantaj.) Adevărul nu are voie să iasă la su-prafaţă, doar dezinformarea e liberă. De exemplu, după 22 Decembrie, LT era liber, ţinea slujbe reformate la Mineu şi Zalău, dar fratele său din Montreal, spunea canadienilor, prin intermediul televiziunii, că LT este grav maltratat de Securitate şi cu un braţ fracturat în spital. Ambasadorul român în Canada, ar trebui să facă rost de acel interviu şi să-l prezinte în România, să-i trezească la realitate pe români. Numai că ambasado-rul este din aceiaşi ştofă ca Ion Marcel Ilici Iliescu şi ca Petre Roman.

PARTEA A DOUA. Cum vede Laszlo Tökes

Transilvania (în baza datelor din carte).

355

Cap Pătrat vede Transilvania fără români şi, a Ungariei, în conformitate cu lupta „ştiinţifică” a iredentiş-tilor unguri împotriva dreptului românesc în Transilvania.

Cartea începe cu o introducere, în care se spune că dacă vrei să înţelegi mai bine situaţia ungurimii: „ia harta ţării tale, taie din ea două treimi şi dă-le unei ţări vecine (neighbouring country). La o asemenea sugestie cititorul anglofon ar fi indignat, ar riposta revoltat. Aces-ta îi este scopul, să infiltreze cât mai multă duşmănie împotriva României, fiindcă imediat trece la Transilvania, „acum parte a României, dar istoric a Ungarieiˮ, asta după trunchierea şi simplificare istoriei de către LT, du-pă adevărata Historia Mundi care e cu totul şi cu totul altfel.

Urmează o notă despre unele oraşe din Româ-nia: Temesvar a devenit Timişoara, Kolozsvar, Cluj Na-poca şi Nagyvarad, Oradea, susţinând că „sunt oraşe construite de unguri, locuite de unguri” şi el, LT, „nu va folosi denumirile româneştiˮ! Nu ştiu cum altfel se poate face mai clar anti-românismul lui malign faţă de români şi România? Poate ne explică Horea Rusu de la Temesvar sau Doina Cornea de la Kolozsvar. Această hotărâre personală reflectă, pe lângă ura făţişă faţă de Statul Român, că practică şi neacceptarea normele so-ciale în general, postându-se ca antisocial şi antistatal. Exemplific: în Ontario, provincie a Canadei, există un oraş înfiinţat de colonişti germani la anul 1800. Cu toate că oraşul a fost dezvoltat de germanii ce erau şi majori-tari în el, în 1916 guvernul a hotărât schimbarea vechiu-lui nume Berlin (!) cu Kitchenere (!?). Kitchener scrie pe hărţile canadiene, Kitchiner îi spun canadienii. Deci LT şi udemeriştii lui, în obrăznicia lor iredentistă şi agresivă la adresa Statului Român, aduc doar argu-mentele ce cred că le „dau drepturi istorice ungureşti”, ignorând obligaţiile faţă de ţara în care trăiesc. Plus

356

dezinformarea la maximum despre oraşele construite şi locuite de unguri. Exemplific cu Timişoara. Aşezată pe o vatră dacică, pe care mai târziu s-a ridicat o cetate ţărănească de pământ şi lemn de apărare împotriva hoardelor migratoare, este atestată de bizantinologi. Printre care şi ungurul M. Gyoni ce menţionează că în anul 1019 exista şi un centru religios de rit bizantin cu un episcop, deci era o populaţie băştinaşă înainte de a ajunge ungurii aici. În 1241 mongolii cotropesc Cetatea, după care ungurii o refac din piatră. Adevărat şi începe şirul lung al bătăliilor împotriva otomanilor aflaţi în ex-pansiune. În aceste lupte de apărare a Cetăţii sunt spri-jiniţi de forţe habsburgice şi de ale românilor bănăţeni ce aveau obştile lor, aici în Banat, conduse de juzi. Ce-tatea Timişoarei este cucerită de otomani în 1552 şi devine paşalâc turcesc până în 1716. Deci 164 de ani ungurii lui LT nu au construiesc nimic în Cetate. Nici după aceia, fiindcă Banatul a devenit domeniu al coroanei şi camerei imperiale cu capitala la Temeschburg şi a fost reconstruită după planurile arhi-tecţilor şi constructorilor austrieci, ungurii ca şi românii fiind doar lucrători până la 1867, când prin dualismul imperiului, ungurii ungurizează tot ce au făcut alţii înain-tea lor. Tipic la ei. Cât priveşte demografic, după habs-burgi, în 1851, în Temeschburg locuiau: 8775 de ger-mani, 3807 români, 2346 unguri, 1770 sârbi şi vreo trei mii de alte naţionalităţi.

Dominat de ura anti-românească, la pagina 44, se plânge străinilor că denumirile oraşelor ungureşti au fost scoase de pe hărţile româneşti. Adevărat şi-i amin-tim că în timpul ocupaţiei horthiste şi denumirile celor mai mici aşezări româneşti au fost ungurizate. Intensifi-carea dezinformărilor ungureşti cu privire la România câştigă teren în Nord-America, mai ales că atât guver-

357

nul românesc cât şi corpul lui diplomatic nu contraca-rează cu argumente propaganda iredentistă.

În continuare, LT dă dovadă de gravă absurdita-te când susţine intrigat că guvernul românesc aduce forţat români în oraşele construite de unguri şi locuite de ei. Chiar aşa, cum îşi permit aşa ceva la ei în ţară, pastore cu cap pătrat şi plin şi de segregaţie? Şi în repartizarea absolvenţilor de facultăţi în ordinea medii-lor, el vede o exterminare a comunităţii ungureşti pentru că îi amestecă cu valahi.

Exterminarea este un cuvânt foarte puternic în-fipt în mintea anglofonilor de pretutindeni, de la holoca-ust încoace. LT & Iredentistic Company distorsioneze în favoarea propagandei lor termenul. La pag.105 „sis-tematizarea rurală a celor 8000 de sate” a lui Ceauşes-cu este prezentată doar ca o exterminare a ungurilor, deşi ştiau că peste 85% satele ce urmau a fi sistemati-zate erau româneşti, ceea ce ar însemna că dictatorul comunist extermina şi ţăranii români. Continua dezin-formare şi manipulare cu exterminarea ungurimii în România a lui Cap Pătrat, cum l-au numit fraţii şi suro-rile lui, datorită observaţiei morfologice corecte la vre-mea aceia, după publicarea acestei cărţi reiese clar şi componentele paranormale ale personalităţi, ale gândi-rii lui pătrate. Anglofonii care au citit această propagan-dă iredentistă sunt liberi să vină în România şi se vor convinge că pe lângă drepturile constituţionale ale tutu-ror cetăţenilor, există şi drepturile eticilor ce le asigură libertatea limbii, culturii şi confesiunii. Singurul drept pe care nu-l au ungurii din România este asupra Transilvaniei şi acesta după Tratatul de la Trianon 1920, de la Paris 1947 şi semnăturile lor de la Budapesta de a intra în Uniunea Europeană. E timpul concordiei, nu al iredentismului şi segregaţiei.

358

PARTEA A TREIA. Laszlo Tökes & Hungarian Iredentist Company

Pe prima copertă, cea de faţă a cărţii, autor este numai Laszlo Tokes (scris fără puncte deasupra unor litere, cum pretinde insistent românilor). Deschizând cartea, descoperim şi un coautor, David Porter, care printr-un acknowledgments (aviz de recunoştinţe, de mulţumiri!) pe două pagini, practic ne prezintă listă celor de la „Hungarian Iredentist Company” care au contribuit (financiar) şi au trudit (iredentistic) să-l facă pe Cap Pă-trat erou şi port-drapel al Ungariei Mari în lume. Com-panie înfiinţată după Trianon, cu îndârjită activitate îm-potriva vecinilor Ungariei, învechită şi depăşită după evenimentele din 1989 şi odată cu accesul în Uniunea Europeană, a rămas totuşi, gata oricând să sprijine din răsputeri orice anacronic iredentist. Acum a fost rândul lui Cap Pătrat.

Înşir lista pentru români, pentru a vedea cum se ajută ungurii între ei şi în minciuni, falsuri istorice, dez-informări propagandistice, iar noi, românii, nu suntem în stare să fim uniţi naţional, să ne apăram drepturile isto-rice de popor prioritar.

Iată recunoştinţele şi mulţumirile lui David Porter, coautorul cărţii:

La Viena: Cristoph şi Lili Steuree – interes şi sprijin.

La Budapesta: Dora Bernhardt – l-a invitat în Ungaria

Balint Bessenvev – generos şi ospitalier Dezso Abraham – mizericordie şi generozitate Istvan Ceczy – l-a condus mii de km în Ungaria

şi RO. La Debrecen: Personalului Dioceziei Bisericii Re-

formate!

359

La Oradea: Attila Vers-Kovacs – ospitalitate şi in-formaţii

Rev. Sandor Fazakas, secretarul episcopului Cap Pătrat

La Timişoara: Enoriaşilor Bisericii Ungureşti Re-formate.

La Cluj Napoca: Prof. Tamas Juhasz – ospitalita-te şi interviu.

Recitind această listă, am mai multe păreri.

Într-un fel, mă uimeşte cum cei înşiraţi de David Porter au cooperat determinaţi să definitiveze o producţie ire-dentistă colectivă, cum au clocit o carte atât de proastă din toate punctele de vedere! Bizar cum atâţia oameni la un loc, nu şi-au dat seama, că scriind şiruri şi şiruri de falsuri, de abateri şi trunchieri de la adevărul istoric şi social, de denigrări şi improvizaţii artificiale şi tenden-ţioase la adresa românilor, a României îşi fac un mare rău în timp, că se auto discreditează în faţa adevărului istoric consemnat şi documentat de istorici şi oameni de cultură. Cum nu le-a fost jenă, ruşine, faţă de românii transilvăneni, după cât rău le-au făcut şi care nu pot fi induşi în eroare ca nord-americanii de către un cap pă-trat şi de o companie iredentistă anacronică! Execrabilă părere am despre David Porter, ce s-a abătut vădit de la normele civilizate, corecte de publicarea unei realităţi istorico-sociale numai după o informare cuprinzătoare, diversificată. Şi a fost în România, dar numai pentru şovinism, palincă şi gulaş, nici un cuvânt despre dreptu-rile şi libertăţile ungurilor în Ardeal.

Jurnal Liber – Primăvara 1994, Winnipeg - Canada

360

361

„Tempus fugit, irreparabile tempus”

Publius Vergilius Maro – Georgice

POST LECTURAM

ANOTIMPURI ȘI ISTORIE

Anotimpurile şi curgerea lor naturala în viața unui neam? Nimic mai banal, am fi tentaţi să spunem. Nimic mai înşelător, însă, decât trecerea timpului. S-au scris poeme simfonice având drept temă anotimpurile, s-au scris adevărate capodopere în căutarea timpului pier-dut, iar filosofia şi vrednicii ei înţelepți au căutat răspun-sul la întrebările despre timp şi fiinţă.

Cu toate astea, nimeni n-a făcut să miște vreun grăunte de adevăr despre curgerea timpului. Dumnezeu însuşi nu mai ştie ce să facă cu propria-I creaţie văzută prin prisma deformantă a timpului. Dar el, doar el, omul, creaţia lui Dumnezeu, în suprema sfi-dare a tot şi toate, crede că ştie ce să facă cu sine şi cu timpul: războaie şi ură, dezbinare şi asuprire, distrugere şi moarte. Nimeni şi nimic nu pare să lupte împotriva a ceea ce s-a observat şi spus cu mai bine de doua mile-nii în urma: „homo homini lupus” (Plautus – Asinaria). Şi totul a început așa de frumos… Ca orice primăvară.

Nici cartea lui Corneliu Florea nu începe altfel, chiar şi Primăvara lui sună ca primăvara din Cele patru anotimpuri ale lui Antonio Vivaldi, celestă, verde şi plină de voioşie şi speranţă. Trăită departe însă, undeva un-de primăvara e, în fapt, vară perpetuă, cu focul ei venit din măruntaiele negre ale planetei şi din arderea soare-lui de pe cer: arhipelagul Hawaii, alcătuit din lacrimile

362

de lavă şi verdeaţă picurate în Oceanul Pacific de Dumnezeu într-o clipă de îngăduinţă arătată propriei creaţii, trecătorului om. Şi pe încă un alt miraculos petic de pământ ridicat de Dumnezeu din apele aceluiaşi ocean: Insula Paştelui. Oameni şi locuri, istorie cu învă-ţămintele ei şi exemple demne de urmat în toată lumea ce se consideră civilizată. Linişte așezată prin gândurile şi faptele localnicilor, regi sau nu. Nu pentru totdeauna, însă... Căci, vai, omul este şi asemenea lui Janus, zeu-lui Romei antice, celui cu două feţe. Dar, spre deosebi-re de Janus, cel privitor spre trecut cu o faţă şi spre vii-tor cu cealaltă, feţele omului privesc spre bine şi rău, ochii binelui închizându-se din ce in ce mai des şi mai strâns în ultima sută de ani. Şi asta cam peste tot în lume, dar mai cu seamă în Europa pârjolită de două conflagraţii numite „mondiale”. Nici în Pacific n-a fost linişte, în ciuda numelui predestinat. Şi oamenii, că vor sau nu, mor. Şi mor peste tot. Urmele se văd în cimitirul soldaţilor americani căzuţi în toate teatrele de operaţii din Pacific. S-a făcut schimb de rămăşiţe ale celor că-zuţi între toate naţiunile participante la război şi toţi eroii lor pot fi cinstiţi cum se cuvine de către cei care preţu-iesc sacrificiile făcute de înaintaşi pe câmpurile de lup-tă. Numai românii căzuţi la Cotul Donului n-au parte de un monument: cimitirul lor a fost arat de sovietici iar autorităţile române de azi fac ce le stă mai bine atunci când e în joc obrazul şi istoria naţiei: tac. Şi să ne mai miram de ce ochii binelui sunt strâns închişi? Da, unii au putut transforma anotimpurile în istorie, nu numai cinstind-o dar şi învăţând ceva din ea, în vreme ce alţii, uitându-şi tradiţiile şi dorindu-se „moderni” – atât de „moderni” că au căzut direct în „post-modernism” –, şi-au de-construit la comandă istoria aducând-o înapoi la starea de anotimpuri trecute. Şi, bineînțeles, în atari condiţii, ignorând-o!

363

Cred că toţi ar avea ceva de învăţat, într-un sfâr-şit, de la băștinaşii hawaieni şi de la a lor primăvară perpetua. La fel cum ar fi ceva de învăţat şi de la locui-torii, din ce in ce mai puţini, ai Insulei Paştelui.

Dar, aşa cum o nenorocire nu vine niciodată sin-gură, omul modern are oarece necazuri nu numai cu ochii, privitori mai mult către „urâtul” vieţii, ci şi cu ure-chile plecate mai adesea către disonanţa răului decât către armonia binelui.

Şi, dacă anotimpurile şi istoriile lor s-ar opri la primăveri, încă s-ar mai putea găsi înţelegere şi iertare pentru nejudecarea şi necuminţenia din om. Numai că Dumnezeu îşi vrea creaţia încercată şi de altă boare de vânt: aşa veni şi Vara cu istoriile ei, vara războaielor celor mari. Că, deh, pentru unii, a-şi călca vecinii cu arma-n mână şi cu gânduri rele, parcă nu-i mai bun anotimp ca vara. Românii, ca-ntotdeauna în calea pră-pădului, sunt, au fost şi vor mai fi în picioarele tuturor sălbăticiunilor lacome de bunul altora. Greu de citit ca-pitol şi încă mai greu de înţeles. Nu pentru că n-ar fi clar exprimat, metodic, eveniment după eveniment, ci pentru că arată, încă o dată dacă mai era nevoie, că pentru români „mintea a de pe urma” pare a fi un dat istoric imuabil, singurul alean venind din rostirea cu obidă a „Doinei” eminesciene:

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Şi-i străin în ţara lui.

Iar vara, vara e lungă pe la noi pe-acasă şi răz-

boaiele n-au scurtat-o cu nici un chip. Ba, dimpotrivă.

364

Către Est sau către Vest, de apărare sau de cucerire, drepte sau nedrepte, războaiele cele mari pornite de alţii au sfârtecat trupul Ţării, redesenând graniţele cu sângele românilor şi aruncându-i pradă, pe ei şi vieţile lor, unui Moloh niciodată sătul. Şi cartea „Anotimpurilor istorice” o spune cu subiect şi predicat folosind nu nu-mai documentele vremii, scoase ulterior din arhive şi studiate de cei interesaţi, istorici mai ales, ei dând tipa-rului interpretarea şi concluziile lor, ci şi experienţele şi povestirile celor direct implicaţi pe front, atât din familia de-aproape cât şi din cealaltă, mai mare, a neamului întreg.

Ceea ce face capitolul mai greu de citit sunt, du-pă mine, doua lucruri: primul, revolta interioara la dez-văluirea multora dintre secretele şi raţiunile, acum pu-blice, din spatele unor decizii şi acţiuni ale „marilor zilei” de-atunci şi, al doilea, urmare logică a celui dintâi, „mă-ciuca” îngrozitoare a cifrelor dezastrului, diagnostic im-posibil de ascuns de către propagandă, fie ea pro sau contra. În amândouă dăţile, războiul însemnând Iadul pe pământ.

Faptul că România a ieșit întregită din primul război, făcându-i-se astfel dreptate şi ei, aşa cum toate neamurile Europei se bucurau de unitatea de loc şi de graniţe a popoarelor locuitoare, a fost un miracol pe care mai mult l-a înfăptuit toată suflarea românească şi pe care cei puternici l-au aprobat doar,neputând împin-ge ipocrizia atât de departe, refuzând României un principiu de care alţii se bucurau iar România nu.

Sigur că pierderea tezaurului naţional „păstrat cu grijă” de sovietele lui Lenin, nici până azi recuperat pe de-a-ntregul, a lăsat un gol semnificativ în avuţia naţiei, dar entuziasmul Marii Uniri a umplut cupa împlinirilor istorice fireşti şi binemeritate. Lucru neîntâmplat însă după al doilea război mondial, când România a ieşit ciuntită şi, ulterior, secată de resurse de către ocupan-

365

tul nărăvit la rele. Numai că, de astă dată, Europa şi, mai nou, America, bastioanele declarate ale democraţi-ei planetare, au tăcut mâlc, principiile şi diplomaţia dreptului făcând loc interesului şi forţei brute. Şi, din nou, ochii „răului” au strălucit demonic iar cei ai “binelui” s-au mijit a neputinţă.

Ce-a urmat în România după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, aflăm din prima parte a capitolului al treilea, „Toamna studenților...”. Cum a fost şi ce-a fost nu numai copiii nu ştiu ci şi actualii guver-nanţi. Şi, celor din urmă, nici că le-ar păsa. Noi, niţel mai ştiutori, să-i spunem pe nume regimului de după război: comunism adus pe tancurile sovietelor, trans-formând Ţara într-o uriaşă închisoare în care cei mai aproape de Dumnezeu, cu cunoașterea, cu credinţa şi sufletele, cu gândurile şi faptele lor, au fost exterminați pentru a face loc „omului nou” al “internaţionalismului roşu”. Unora dintre cei căzuţi în colţii fiarei celei roşii nici măcar azi nu li se cunoaşte locul de îngropăciune, că mormânt nu poate fi numit. Şi nici până în ziua de azi neamul nu şi-a revenit din afundarea în teroare şi nelegiuire impusă de jumătatea de secol comunist. Ce e drept, în toamna anului 1956, studenţii din Timișoara au avut o izbucnire de revoltă, o curajoasă mişcare de împotrivire şi o renaştere a mândriei şi civismului toate îndreptate contra conducerii din ce în ce mai opresive, mai sufocante a organelor comuniste la vârf, susţinute de prezenţa tancurilor sovietice.

Da, Toamna se numără bobocii. Şi partea a do-ua din capitolul al treilea ne spune cum „bobocii”, stu-denţii, cei ce sunt speranţa oricărei naţii, sătui de co-munism şi încrezători într-un viitor mai bun, în toamna lui ’56, după 12 ani de dictatură de tip stalinist, au hotă-rât că „aşa nu se mai poate”. Ce a urmat aţi citit şi dumneavoastră în carte, totul fiind scris şi descris de

366

autor din surse de primă mână şi chiar din experienţa personală. Ce se mai poate adăuga?

Mi-au displăcut întotdeauna cei ce, din interese neclare până chiar şi lor însuși, se-ntreabă a mirare: chiar aşa să fii fost oare? Răspunsul este unul singur: da, chiar aşa a fost iar adevărul nu poate fi pus la îndo-ială de vorbele meşteşugite ale celor miraţi la ordin. Dovadă stau nu numai documentele ci şi altceva la fel de important pentru un popor recunoscut ca uituc în ale istoriei proprii: memoria colectivă ce poate juca rolul de catalizator al reacţiei sociale. Iar această memorie co-lectivă a ajutat la declanşarea a ceea ce capitolul ultim al cărții numește „Iarna Timişoarei libere”.

Urmând un val de mişcări sociale de proteste non-violente în toate ţările comuniste ale Europei, încu-rajate făţiş de lideri ai lumii libere, Statele Unite şi pre-şedintele Ronald Reagan dând tonul în iunie 1987 printr-un discurs ţinut în faţa Porţii Brandenburg, vine rândul şi României să dea măsura dorinţei de libertate printr-o mişcare de protest împotriva unei decizii admi-nistrative venite în ianuarie 1989 de la „centru”, decizie păguboasă de „sistematizare a teritoriului” comunei Pe-trova din Valea Vişeului, Maramureş. Protestul, în mod surprinzător, n-a fost urmat de represalii de nicio natu-ră. Ceva plutea în aer încă de la începutul anului 1989.

Semnalul cel mai puternic a venit in ziua de 9 no-iembrie 1989 când... a căzut zidul Berlinului, cel pome-nit de Ronald Reagan în discursul din iunie 1987! De atunci, din noiembrie, n-a mai fost vorba decât de zile până în 14 decembrie când mişcarea anti-comunistă Frontul Popular Român încearcă să organizeze o mare adunare în Piaţa Unirii din Iaşi, organele de represiune zădărnicind acţiunea.

Iar la 16 decembrie începe Revoluţia de la Timişoara, din nou Timişoara. Dar, de asta data victi-

367

mele cad sub gloanţele ordonate de partidul comunişti-lor. Iarna vrajbei noastre... Restul ţării, inclusiv Bucureş-tii, intră încet în aceeaşi stare de spirit şi, la Bucureşti, în urma încercării dictaturii de a restabili ordinea prin discursuri şi promisiuni deşarte, încep să apară barica-de, se trage în oameni care cad pe străzile centrale ale capitalei, în jurul clădirilor ce adăposteau organele de conducere ale comuniştilor.

Ar mai fi multe de spus, de către istorici şi de că-tre alţi deţinători de informaţii detaliate şi bine susţinute de faptele şi declaraţiile celor direct participanţi la miş-carea spontană de la Timişoara şi urmările ei din restul ţării. Speranţa tuturor este ca „tăcerea”, impusă de cei interesaţi să ascundă sau să amâne dezvăluirile, va fi mai scurtă decât de cei 40-50 de ani stabiliţi ca „prag” de „puternicii” zilei.

Cartea şi autorul ei îşi fac datoria şi ridică, aşa cum se poate lesne înţelege la lectură, o întrebare adresată puterii, de orice natură ar fi aceasta: are ade-vărul vreo valoare morală şi care ar trebui să fie urma-rea istorică aflării şi susţinerii lui?

Şi, poate, ar trebui să-l cităm pe Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită!”!

Cristian I.C. POPESCU

368

Cuprins

CITITORULE ........................................................................................... 7

PRIMĂVARA ÎN POLINEZIA .................................................................. 11

VARA RĂZBOAIELOR MARI................................................................ 109

TOAMNA STUDENȚILOR PROTESTATARI ........................................... 217

SOLSTIŢIUL IERNII ÎN TIMIŞOARA LIBERĂ .......................................... 307

POST LECTURAM. ANOTIMPURI ȘI ISTORIE ....................................... 361

Scrierile mele:

Jurnal de lagăr liber, 1987, Editura Nord, Danemarca

Constituţia de la 29 Februarie, 1988, în Observator münchenez; 1991, Editura Lumina, Oradea; 2008, Editura Aletheia, Bistriţa

Cine tulbură liniştea Transilvaniei, 1990, Editura Lumina, Oradea; 2012, Editura Aletheia, Bistriţa

Afacerea Holocaustului, 1991, Editura Lumina, Oradea

Jurnal pe frunze de arţar (2 vol.), 1993, Editura Lumina, Oradea

Note de pe drumurile lumii, 1995, Editura Lumina, Oradea

Coloana Infinită şi totemurile canadiene, 1997, Editura Lumina, Oradea; 2006, Editura Aletheia, Bistriţa

Semnale semenilor mei, 1999, Editura Lumina, Oradea

Vremuri anti-româneşti, 2001, Editura Aletheia, Bistriţa

Jurnalul unui medic (vol. I), 2002, Editura Aletheia, Bistriţa; (vol.II), 2011, Editura Aletheia, Bistriţa

Libertatea de a iubi adevărul, 2004, Editura Aletheia, Bistriţa

fiecare cu america lui, 2005, Editura Aletheia, Bistriţa

Polemos, 2007, Editura Aletheia, Bistriţa

Risipirea - cronică bucovineană, 2009, Editura Aletheia, Bistriţa

Peregrinări - note de călătorii, 2010, Editura Aletheia, Bistriţa

Note de pe drumurile lumii, 2010, Editura Aletheia, Bistriţa

Aiurea și aievea, 2013, Editura Aletheia, Bistrița

Glose medicale, 2013, Editura Aletheia, Bistrița

Jurnal de trecător cinic, 2014, Editura Aletheia, Bistrița Pe lângă aceste volume, publică singur din 1991 o mică revistă de critică socială, Jurnal liber. Până acum a scris, editat şi difuzat gratuit toate numerele, câte un număr pe anotimp: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna. Fiind gratuite, toate drepturile şi ponoasele sunt rezervate exclusiv lui Corneliu Florea.

Director general: Cornelia Felicia MACARIE Director editură: Virgil RAŢIU

Tipar: ALETHEIA DESIGN SRL

Bistriţa – 420058 Piaţa Mihai Eminescu nr. 4 – 5

Tel./fax: 0263 – 233419, 233379 E-mail: secretariat@aletheiabn.ro

Web: www.aletheiabn.ro