Clasicismul este un current literar şi cultural specific mai ales Franţei

secolului al XVII-lea, numit frecvent “Secolul clasic”, “Marele secol” ori

“Secolul lui Ludovic al XIV-lea”. Cel mai important gen literar cultivat de

literatura clasică este, ca şi în Antichitatea greco-romană care-i serveşte drept

model, tragedia. Acordând o importanţă crucială raţiunii, omul clasic resimte

pasiunea ca pe o negare a raţiunii, ca pe o gravă tulburare a echilibrului său

interior. Din raţiune derivă datoria, ca o supunere la norme, ca o subordonare

a individului faţă de valori superioare lui. De aici se naşte principalul conflict

al tragediei clasice franceze, acela dintre datorie şi pasiune. Cei doi mari

autori de tragedii ai epocii, Pierre Corneille şiJean Racine au tratat în mod

diferit acest conflict, în funcţie de personalitatea, viziunea artistică şi

concepţiile lor.

Cidul, tragedia lui Corneille reprezentată pentru prima dată în 1636, este

inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul Mediu

împotriva maurilor. Ximena îl iubeşte pe Don Rodrig şi este iubită de acesta.

Într-o dispută, don Gomez, tatăl Ximenei, îl pălmuieşte pe Don Diego, tatăl lui

Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbuna prin luptă jignirea suferită. Don

Diego îi cere propriului fiu să-I apere onoarea. Rodrig îl va ucide în duel pe

tatăl iubitei sale. Din datorie faţă de memoria tatălui ei, Ximena se vede silită

să-i ceară regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig.

Clasicismul este un current literar şi cultural specific mai ales Franţei

secolului al XVII-lea, numit frecvent “Secolul clasic”, “Marele secol” ori

“Secolul lui Ludovic al XIV-lea”. Cel mai important gen literar cultivat de

literatura clasică este, ca şi în Antichitatea greco-romană care-i serveşte drept

model, tragedia.Acordând o importanţă crucială raţiunii, omul clasic resimte

pasiunea ca pe o negare a raţiunii, ca pe o gravă tulburare a echilibrului său

interior. Din raţiune derivă datoria, ca o supunere la norme, ca o subordonare

a individului faţă de valori superioare lui. De aici se naşte principalul conflict

al tragediei clasice franceze, acela dintre datorie şi pasiune. Cei doi mari

autori de tragedii ai epocii, Pierre Corneille şiJean Racine au tratat în mod

diferit acest conflict, în funcţie de personalitatea, viziunea artistică şi

concepţiile lor.Cidul, tragedia lui Corneille reprezentată pentru prima dată în

1636, este inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul

Mediu împotriva maurilor. Ximena îl iubeşte pe Don Rodrig şi este iubită de

acesta. Într-o dispută, don Gomez, tatăl Ximenei, îl pălmuieşte pe Don Diego,

tatăl lui Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbuna prin luptă jignirea

suferită. Don Diego îi cere propriului fiu să-I apere onoarea. Rodrig îl va ucide

în duel pe tatăl iubitei sale. Din datorie faţă de memoria tatălui ei, Ximena se

vede silită să-i ceară regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig.

În tragedia sa, Andromaca, Racine descrie cum aceasta, văduvă a prinţului

Hector, a fost luată prizonieră după căderea Troiei de fiul lui Ahile, Pirus.

Acesta urmează să se căsătorească cu Hermiona, care îl iubeşte, însă se

îndrăgosteşte de Andomaca. Văduva lui Hector este credincioasă memoriei

soţului ei, dar acceptă căsătoria cu Pirus ca singura cale de a-şi salva fiul, pe

Astianax, pe care îl cer căpeteniile grecilor. Geloasă, Hermiona îi cere lui

oreste, care o iubeşte, să-l ucidă pe dragul ei Pirus.

În cartea sa intitulată Caracterele, La Bruyere povesteşte despre cei doi

scriitori tragici: “Corneille ne supune caracterelor şi ideilor sale, Racine se

conformează alor noastre; primul zugrăveşte oamenii cum ar trebui să fie, al

doilea îi zugrăveşte aşa cum sunt. La primul se găseşte mai mult de admirat şi

chiar de imitat; la al doilea se găseşte mai mult din ceea ce recunoşti în ceilalţi

sau în ceea ce resimţi în tine însuţi. Primul înalţă, uimeşte, stăpâneşte,

instruieşte; celălalt place, emoţionează, impresionează, pătrunde. Unul

mânuieşte tot ce este mai frumos, mai nobil şi mai imperios în raţiune, iar

celălalt tot ce este mai flatant şi mai delicat în pasiune. Eşti mai ocupat la

piesele lui Corneille, eşti mai zguduit şi mai înduioşat la cele ale lui Racine.

Corneille este moral, Racine mai natural. S-ar părea că unul îl imită pe

Sofocle, iar celălalt datorează mai mult lui Euripide”