Ioan Lăcătuşu

DĂINUIRE ROMÂNEASCĂ

ÎN COVASNA ŞI

HARGHITA

EdituraRomânia pur şi simplu

Bucureşti2007

3

TehnoredactorErich-Mihail Broanăr

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LĂCĂTUŞU, IONADăinuire românească în Covasna şi Harghita /

Ioan Lăcătuşu. – Bucureşti : România Pur şi Simplu, 2007ISBN 978-973-88313-1-5

323.1(498-35 Covasna)+(498-35 Harghita)94(498-35 Covasna)+(498-35 Harghita)

Cuprins

Prefaţă...............................................................................9

Cap.I Ierarhi ortodocşi ardeleni şi românii din Arcul intracarpatic

Secretarul Consistorial Elie Miron Cristea şi credincioşii români din Arcul intracarpatic.............................................17

Contribuţia lui Elie Miron Cristea la construirea catedralei mitropolitane din Sibiu........................................33

Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu.........................................................39

Mitropolitului Nicolae Bălan şi românii ortodocşi din ţinutul Harghitei şi Covasnei...............................................51

Completări la bibliografia mitropolitului cărturar Nicolae Colan..................................................................................107

Însemnări ale episcopului Nicolae Colan din anii ocupaţiei horthiste..............................................................113

Cinstirea patronului spiritual – Mitropolitului Nicolae Colan..................................................................................135

Mitropolitul Antonie Plămădeală şi credincioşii români din Arcul intracarpatic.......................................................141

Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – demn continuator al ierarhului-cărturar Nicolae Colan..................................................................................153

Restaurarea fiinţei naţioanle prin Biserică. 10 ani de la întronizarea P.S. Ioan în scaunul arhieresc........................159

Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei – vrednic păstor al credincioşilor de pe meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan.........163

Cap. II Ferestre în timp. Pagini de istorie românească în sud-estul Transilvaniei

Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din fostele scaune secuieşti (sec. XIX)....................................169

Intelectuali români din Harghita şi Covasana, din sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.....................................185

Bursieri ai Fundaţiei Gojdu din judeţele Covasna şi Harghita (1875-1915)........................................................191

Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916.................................................195

Episodul tragic de la Aita Seacă – septembrie 1944....215Aspecte ale convieţuirii româno-maghiare din judeţul

Covasna. Mărturii documentare (1944-1946)....................229Preoţi martiri din Covasna şi Harghita.........................249Muzeele româneşti din judeţele Covasna şi Harghita –

continuatoare a tradiţiilor astriste din zonă........................263

Anexe. Însemne pe răbojul eternităţii româneşti din curbura interioară a Carpaţilor

Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, nr. 2/2002...........................................................279

Argument la volumul O stafie bântuie prin Ardeal, de Ilie Şandru..........................................................................287

Prefaţă - sau despre lucrarea lui Gheorghe Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, din perspectiva actuală.............................................................295

Postfaţă la volumul Jurnal de front al unui cavalerist (oameni, fapte, întâmplări), de Stelian Florescu...............313

Postfaţă la volumul monografic Vidacutul sub aripa timpului, de Constantin Costea..........................................319

Posfaţă la volumul Însemnări de dicolo de hotarul pus între fraţi, de Mihai Filimon..............................................325

O nouă apariţie editorială destinată iubitorilor de matematică: Egalităţi şi inegalităţi geometrice în triunghi, de Nicuşor Minculete.........................................................333

O contribuţie ştiinţifică de necontestat, care vine în sprijinul operei de reconstrucţie ecologică a ţării, Genetică ecologică, de Dan Ciobanu................................................337

Luminiţa Graure Cornea şi cărţile sale.........................341Un autentic act de restituire culturală...........................345Reeditarea volumului Pentru neam şi pentru lege, de

Justinian Teculescu............................................................345O carte frumosă despre oamenii şi locurile mirifice ale

comunei Bilbor..................................................................349O mărturie a iubirii de locurile şi de oamenii Topliţei.351Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei

Şaguna” 3/2006.................................................................359Prefaţă la Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, de

Dan Vasile Baicu, 2006.....................................................365Cuvânt înainte la Almanahul Grai Românesc / 2006...371Cuvânt înainte la volumul Omagiu Horia Colan la 80 de

ani, 2006............................................................................375

9

Prefaţă

Prezentul volum face parte din proiectul vizând cunoaşterea istoriei, culturii şi civilizaţiei românilor din sud-estul Transilvaniei, proiect început din iniţiativa asociaţiilor culturale româneşti, după decembrie 1989, şi continuat într-o formă structurată după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, respectiv a Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, Centrului European de Studii Covasna - Harghita şi a stabilirii unor relaţii de colaborare şi parteneriat între aceste instituţii şi Arhivele Naţionale, precum şi cu alte muzee, instituţii de învăţământ superior şi de cercetare din întreaga ţară.

Cartea cuprinde o serie de studii şi articole apărute în diverse lucrări şi publicaţii de specialitate, sau în presa locală din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, de această dată, grupate tematic şi cronologic, pentru a oferi posibilitatea cunoaşterii, într-o formă sintetică şi coerentă, a unor secvenţe importante din istoria românilor din Arcul intracarpatic, în ultimele două secole.

Primul capitol intitulat Ierarhi ortodocşi ardeleni şi românii din Arcul intracarpatic abordează problemetica raportului Biserică - societate, respectiv cea a rolului Bisericii Ortodoxe în păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice, culturale şi confesionale a românilor din sud-estul Transilvaniei. Articolele prezentate se referă la: aspecte importante din viaţa bisericească a românilor din Covasna şi Harghita; prin evidenţierea contribuţiei patriarhului Miron Cristea, mitropoliţilor Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Antonie

Plămădeală şi I.P.S. Laurenţiu Streza, a episcopilor Justinian Teculescu şi P.S. Ioan Selejan, la dăinuirea românităţii şi credinţei ortodoxe în ţinutul Harghitei şi Covasnei; la restaurarea fiinţei naţionale prin Biserică, lucrare ilustrată convingător prin modul cum au fost depăşite marile încercări din ultimile două secole, cu care s-au confruntat credincioşii români din această parte de ţară, cât şi prin tot ceea ce s-a realizată în cei peste 10 ani de la întronizarea P.S. Ioan Selejan, în scaunul arhieresc al tinerii Episcopii a Covasnei şi Harghitei.

Aplicând perceptele biblice şi continuând tradiţia şaguniană a implicării Bisericii Ortodoxe Române în viaţa cetăţii, ierarhii menţionaţi, au fost în tot acest timp, nu numai păstori sufleteşti ai încercaţilor lor enoriaşi, ci adevăraţi lideri, implicaţi profund şi benefic în viaţa comunitară, culturală, economică şi socială a românilor trăitori, într-o zonă unde ei sunt numeric minoritari. În acelaşi timp, ierahii născuţi pe aceste meleaguri, respectiv patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Nicolae Colan şi episcopul Justian Teculescu, la care se adaugă episcopii Veniamin Nistor, Emilian Antal şi mai nou P. S. Sofian Braşoveanu, şi-au adus, şi aduc o importantă contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului cultural şi spiritual naţional.

Din această perspectivă, volumul oferă un răspuns la unele opinii despre aşa zisele slăbiciuni ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în relaţiile sale cu autorităţile publice ale vremii. Se va putea vedea, că pentru mari perioade de timp (până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, în anii ce au urmat Dictatului de la Viena - 1940-1944 - şi în timpul regimului comunist), Biserica Ortodoxă, prin ierahii şi reprezentanţii săi, a fost principala instituţie care s-a preocupat constant şi responsabil de aspectele de fond vizând identitatea confesională, culturală şi ligvistică a românilor.

Capitolul intitulat Ferestre în timp – pagini de istorie românească din Arcul intracarpatic, cuprinde câteva studii şi

articole în care sunt abordate unele probleme ale dăinuirii româneşti în localităţile fostelor scaune secuieşti. Un rol împortant la avut, în acest sens, solidaritatea românilor din întreg spaţiul românesc cu fraţii lor din curbura interioară a Carpaţilor, solidaritate pusă în evidenţă şi în studiul Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din fostele scaune secuieşti (sec. XIX).

Un argument major pentru a înţelege mai bine cât de importantă este soluţionarea problemei Fundaţiei Gojdu, conform dorinţei sale testamentare, şi cât de substanţială a fost contribuţia acestei fundaţii la formare elitei românilor ardeleni, inclusiv din Arcul intracarpatic, îl reprezintă şi articolele referitoare la bursierilor acestei fundaţii din judeţele Covasna şi Harghita, între anii 1875-1915, precum şi cel privind intelectualii români din Harghita şi Covasna, din sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX. Este cunoscut faptul că această elită de excepţie şi-a adus obolul său major la înfăptuirea Marii Uniri. Înfătuirii acestui deziderat, vital pentru destinul României moderne, îi este consacrat şi articolul privind Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916.

Deoarece perioada interbelică, cu toate împlinirile sale, este tratată în studiul referitor la personalitatea mitropolitului Nicolae Bălan şi sprijinul acordat de ierahul ardelean credincioşilor români şi Ţinutul Harghitei şi Covasnei, în cuprinsul cestui capitol, este readus în actualitate episodul tragic de la Aita Seacă, din septembrie 1944, un moment tensionat al relaţiilor româno-maghiare, intens şi subiectiv mediatizat, în mass-media maghiară şi foarte puţin cunoscut, în adevăratele sale dimensiuni, precum şi alte alte mărturii documentare privind unele aspecte ale convieţuirii româno-maghiare din judeţul Covasna, între anii 1944-1946.

O parte din suferinţele Bisericii Ortodoxe Române din Harghita şi Covasna, din perioda regimului comunist, au fost

13

relatate în materialele referitoare la activitatea mitropoliţilor Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală, iar alte sunt consemnate în articolul Preoţi martiri din Covasna şi Harghita

Împlinirea a 100 de ani de la înfiinţarea Muzeului Asociaţiunii ASTRA de la Sibiu (1905-2005), ne-a oferit posibilitatea de a evidenţia activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu – doi cărturari iluştri, născuţi pe meleagurile Harghitei şi de a prezenta succint muzeele româneşti din judeţele Covasna şi Harghita – ca demne continuatoare a tradiţiilor astriste din zonă.

În Anexe, capitol subintitulat, Însemne pe răbojul timpului - din cărţile şi publicaţiile românilor din Curbura interioară a Carpaţilor, sunt redate recenzii, prezentări, prefeţe, postfeţe şi argumente ale unor lucrări care poartă semnătura unor intelectuali de pe meleagurile Covasnei şi Harghitei, precum: Acad. Horia Colan, din Cluj-Napoca, Ilie Şandru din Topliţa; Stelian Florescu, din Gheorghieni; Vasile Stan, din Bilbor, Constantin Costea, Mihai Filimon, din Miercurea-Ciuc; Nicuşor Minculete, Dan Ciobanu, Luminiţa Graure Cornea, Dan Baicu, din Sfântu Gheorghe şi ale unor publicaţii editate în zonă. Majoritatea acestor volume şi publicaţii, care au apărut la editurile Grai Românesc, Eurocarpatica şi România pur şi simplu, oferă o imagine cât mai aproape de realitate, depre elita românescă actuală din Arcul intracarpatic şi însemnele trasate de aceasta pe răbojul timpului, materializate în producţii editoriale, ca mărturie pentru generaţiile viitoare, despre provocările şi priorităţile perioadei postdecembriste şi despre modul cum ele au gestionate, la nivelul discursului şi al acţiuniilor publice.

Prin conţinutul studiilor şi articolelor cuprinse în prezentul volum, se desprinde concluzia conform căreia, în ultimele două secole, în vremuri de cele mai multe ori potrivnice, dar şi în perioade faste, românii din Arcul

14

intracarpatic au dăinuit pe melegurile lor strămoşeşti, asigurându-şi resursele necesare pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale şi pentru a creia însemne durabile pe răbojul timpului .

Dăinuirea românilor, într-un areal în care ei au devenit numeric minoritari, a fost determinată de un complex de factori, dintre care amintim: apartenenţa la statul român câştigată prin jertfa ostaşilor români, pe câmpurile de luptă din cele două războaie mondiale şi validată de tratatele internaţionale; situarea geografică în mijlocul ţării, într-o zonă înconjurată de aşezări româneşti; sporul natural superior înregistrat constant în mediul rural şi aportul sporului migratoriu din mediul urban; contribuţia decisivă a pilonilor identitari cunoscuţi precum: Biserica ortodoxă, şcoala, cultura, armata şi celalte instituţii teritoriale ale statului român; rolul important al elitelor şi al organizării comunitare; sprijinul permanent primit şi solidaritatea manifestată de către fraţii întru crediinţă şi neam din întreg spaţiul românesc şi din diaspora ş.a.

Un aspect specific al convieţuirii interetnice din judeţele Covasna şi Harghita, îl reprezintă perceperea câştigurilor româneşti înregistrate după Marea Unire de la 1 Decembrie şi după înlăturarea prevederilor Dictatului de la Viena, de către majoritatea reprezentanţilor populaţiei maghiare, ca pierderi pentru maghiarimea din zonă. De fapt, revigorarea românităţii şi ortodoxiei, în spaţiul la care ne referim, după perioade de maximă intoleranţă faţă de români, nu s-a făcut cu încălcarea drepturilor cetăţenilor români de etnie maghiară. Pentru orice observator obiectiv al realităţilor din zonă, este clar faptul că, după „Tratatul de la Trianon”, pe reprezentanţii maghiarilor, nu lipsa drepturilor îi preocupă, ci asigurarea conducerii aşa zisului Ţinut Secuiesc, cu excluderea românilor. Acestui obiectiv strategic îi sunt subordonate toate demersurilor întreprinse de către liderii maghiarimii de

15

pretutindeni, atât de cei „radicali” cât şi de cei „moderaţi”, cât şi lupta dusă pentru stăpânirea şi controlul zonei, din punct de vedere politic, economic şi simbolic, prin excluderea, sau diminuarea, rolului statului român, a limbii române şi a simbolurilor româneşti.

În aceste condiţii, odată cu sporirea descentralizării şi a autonomiei locale, dacă nu se găsesc modalităţile adecvate de discriminare pozitivă a românilor din cele două judeţe, şi de asigurare a cadrului legislativ şi instituţional necesar păstrării şi afirmării identităţii acestora, dăinuirea românităţii în Arcul intracarpatic va fi grav ameninţată, pe termen lung.

Cartea se adresează tuturor celor interesaţi de cunoaşterea istoriei românilor din judeţele Covasna şi Harghita şi de persepectivele dăinuirii românităţii în această parte de ţară, dar în acelaşi timp şi celor care continuă să promoveze în anumite medii, clişee, prejudecăţi, jumătăţi de adevăr, sau omisiuni, faţă de această istorie şi faţă de relaţiile românilor cu concetăţenii lor de etnie maghiară, faţă de conveţuirea interetnică determinată de configuraţia demografică specifică zonei, cu luminile şi umbrele cunoscute, dar şi cu zestrea culturală comună, care poate constitui baza unei reconcilieri de durată, în contextul apartenenţei României la marea familie europeană.

Autorul

16

Cap. I

Ierarhi ortodocşi ardeleni şi românii

din Arcul intracarpatic

Secretarul Consistorial Elie Miron Cristea şi credincioşii români din Arcul intracarpatic

În îndelungata şi rodnica activitate a patriarhului Elie Miron Cristea, desfăşurată timp de peste patru decenii la altarul Bisericii Ortodoxe Române, un loc distinct ocupă perioada când a activat la Arhidieceza Ortodoxă Română a Transilvaniei, în calitate de secretar al Consistoriului, între anii 1895 – 1902 şi de consilier (asesor), între anii 1902-1909, fiind unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mitropoliţilor Miron Romanu şi Ioan Meţianu.1

Perioada sibiana a activităţii protosinghelului, ieromonahului şi apoi arhimandritului Elie Miron Cristea a fost deosebit de rodnică, tânărul teolog şi doctor în litere, implicându-se cu profesionalism şi dăruire, în multipla şi complexa activitate bisericească, culturală, socială, economică şi naţională a credincioşilor ortodocşi români din Transilvania. Sunt cunoscute contribuţiile sale de excepţie la construirea catedralei ortodoxe din Sibiu, în conducerea ASTREI şi a altor asociaţii culturale româneşti, la înfiinţarea Muzeului Asociaţiunii ASTRA, ca redactor la publicaţia „Telegraful Român”, întemeietor al Băncii culturale „Lumina” ş.a.2

În toată această perioadă, a ţinut o strânsă legătură cu meleagurile natale, şi în general cu toate comunităţile ortodoxe româneşti din fostele scaune secuieşti, sprijinindu-le în eforturile acestora de supravieţuire, prin credinţă şi cultură, în condiţiile istorice cunoscute.3 Ne-am propus să punem în evidenţă câteva aspecte concrete ale sprijinului acordat parohiilor ortodoxe şi şcolilor confesionale româneşti din Protopopiatul Treiscaune, de către Mitropolia Ortodoxă a

Transilvaniei, în perioada când Elie Miron Cristea a activat în calitate de secretar consistorial la Sibiu.

În acest sens, în prezentul material, sunt redate documente emise de Consistoriu arhidiecezan din Sibiu, între anii 1896- 1902, cele mai multe purtând semnăturile lui Ilarion Puşcariu, „arhimandrit, vicar” şi ale lui Elie Miron Cristea, secretar consistorial, documente aflate în Fondul arhivistic „Protopopiatul Ortodox Trei Scaune”, aflat în păstrarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sf. Gheorghe.

Prin conţinutul lor, documentele menţionate se referă la o gamă largă de probleme, punând în evidenţă rolul însemnat şi responsabilităţile multiple ce reveneau Mitropoliei, Arhiepiscopiei, protopopiatelor şi parohiilor ortodoxe în organizarea şi desfăşurarea vieţii bisericeşti, dar şi a celei culturale, economice, sociale şi a învăţământului confesional ortodox, constituind o veritabilă cronică a rolului şi rostului determinat şi binecuvântat al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor ardeleni. Pe cât posibil, am grupat documentele cercetate, tematic şi în cadrul fiecărei teme, cronologic.

Viaţa bisericeascăPrintr-un document emis în data de 9 decembrie 1896,

protopopul Dumitru Coltofeanu „este autorizat să îndeplinească cu asistenţă cuviincioasă sfinţirea bisericii noi din comuna Ormeniş (azi, judeţul Braşov) după tipicul prescris… iar poporului de acolo să-i descoperi lauda şi mulţumirea mea- preciza mitropolitul Miron Romanu - pentru simţul bun creştinesc, care l-a probat în mod aşa frumos, prin zidirea acelei biserici”.4

Deoarece s-a constatat că operaţiunile de „completare a atestatelor de trecere de la o biserică la alta, de multe ori sunt „defectuase”, printr-o circulară, adresată „protopresbiterului Demetriu Coltofeanu al Tractului Treiscaunelor”, în data de 20

mai 1896, se trimeteau formulare tipizate pentru a fi folosite, în acest scop, de către toţi preoţii parohi din protopopiat.5 În 4 iunie 1896, protopopul Treiscaunelor era invitat să-l tragă la răspundere pe preotul paroh Ioan Moga din Vâlcele pentru faptul că nu a depus la termen suma rezultată din „colecta cu discul în favorul metropopitan”.6

„Preavenerabilul Consistoriu Archidiecezan” din Sibiu, primea la data de 26 octombrie 1896, o cerere din partea credincioşilor din parohia Cernatul Inferior, prin care se solicita aprobarea ca preot paroh a clericului Valeriu Cosma din Micfalău. În cerere, se menţiona faptul că parohia a devenit vacantă în urma „abzicerii” fostului paroh Augustin Micu, înlocuitorul acestuia, preotul Alexie Popovici din Sepsi Sângiorgiu „din cauza distanţei şi a bătrâneţe slujeşte tot mai rar, iar cei câţiva candidaţi care s-au prezentat nu au rămas în parohie- Cererea este semnată de peste 30 de credincioşi, cele mai uzuale nume fiind: Bokor, Timar, Bularka, Şorban, Şanta, Olah, Mathe, Szabo, Csorba, Gyurka ş.a.7

În conformitate cu prevederile Regulamentului de Organizare Bisericească elaborat de mitropolitul Andrei Şaguna, în 3 februarie 1897, Consistoriu Arhidiecezan, ţinând seama de faptul că „la Dumineca Tomii, în 1897, expiră perioada de trei ani pentru completarea sinodului eparhial – anunţa că - joi 13 martie vor avea loc alegeri pentru o nouă perioadă de 3 ani, în cercul Sepsi Sz. Georgiu”.8

Protopopul D. Coltofeanu, în 18 februarie 1897, este „desemnat să verifice modul cum s-a făcut alegerea preotului din parohia Braşovul –Vechi, între cei doi candidaţi: Iosif Puşcariu şi Nicolae Petrişor”. 9 În 4 mai 1897, „fiindcă în urma concursului publicat nu s-a prezentat nimeni la parohia vacantă Belin”, protopopul este însărcinat să se îngrijească de „publicarea unui concurs nou, după oarecare timp”.10

Deosebit de edificatoare asupra relaţiilor existente între cele două biserici româneşti- ortodoxă şi greco-catolică este

21

adresa trimisă de către Consistoriu, în 6 mai 1897, în care se spune: „În legătură cu cererea lui Georgiu Radu, curatorul bisericii greco-catolice din Casonul-Mare, de a fi primită acea comună în sânul bisericii noastre”, protopopul este invitat, „să verifice dacă cererea „este făcută din convingere curată şi din voie liberă”, iar dacă aşa stau lucrurile, să se facă formele necesare, cu respectarea prevederilor legale.11 Acelaşi răspuns a fost dat şi în legătură cu cererea preotului greco-catolic Andrei Bucur din Ghelinţa. „Trecerea numai atunci poate fi acceptată când este şi legală, şi legală e numai atunci când cineva din convingere curată vrea să vină la noi şi nu din vre-o speculă”.12

Consitoriu arhidiecezan, în 5 mai 1898, „încuviinţează orânduirea capelanului Georgiu Negoescu din Întorsura Buzăului la creştinii noştri din Barcani astfel, ca în fiecare a doua Duminică, când nu este de rând în parohie, să servească la biserica din Barcan şi să îndeplinească peste tot toate serviţiile spirituale, când se va ivi necesitatea… pentru mângăerea şi liniştea sufletească a acestora”.13

Atunci când apărea noi reglementări legislative referitoare la culte, Consistoriu se consulta cu principalii fruntaşi asupra formulării poziţiei Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, faţă de actul normativ respectiv. Aşa s-a procedat, în iulie 1898, în cazul apariţiei Legii XIV/1898 referitoare la întregirea venitului parohial. Astfel, „pentru a esamina în detaliu dispoziţiunile acestei legi, pentru ca ele să nu fie în colesiune cu autonomia şi interesele bisericii, şi pentru a face consistoriului propuneri în ceea ce priveşte atitudinea noastră la punerea în lucrare a acestor dispoziţiuni, se emite o comisiune compusă sub prezidiul arhimandritului vicar episcopesc Dr. Ilarion Puşcariu, din asesori consistoriali şi din protopopi…”.14 Cererea credincioşilor din cătunul Ciumernic aparţinând de parohia Întorsura Buzăului, de a se afilia la parohia Sita Buzăului, a fost repartizată spre soluţionare protopopului Coltofeanu.15

22

Învăţământul confesionalFiind cunoscute consecinţele legilor care reglementau

învăţământul confesional, potrivit cărora dacă nu erau îndepliniţi anumiţi parametri calitativi deosebiţi de exigenţi, şcolile respective erau „statificate”, respectiv transformate în şcoli de stat, cu predare în limba maghiară, Consistoriu solicita protopopului Coltofeanu, să remedieze deficienţele de la Şcoala din Mărcuş, pentru a se evita „închiderea şcoalei noastre din numita comună”.16 În 18 februarie 1897, protopopul Coltofeanu era desemnat să verifice „antecedentele şcolare ale tânărului Ioan Popa, învăţător în Mărcuş, în vederea soluţionării cererii parohiei din Cernatul Inferior”.17 Este posibil ca învăţătorul amintit, să fi plecat la şcoala din Cernatul Inferior, deoarece, în 13 martie 1897, protopopul era somat „să asigure învăţător calificat pentru şcoala din Mărcuş, pentru ca astfel existenţa acelei şcoli să fie asigurată”.18 Deoarece „organele politice administrative” locale „i-au pus gând rău” şcolii din Mărcuş, în ianuarie 1898, Consistoriu, „recunoscând zeloasa purtare” atât a protopupului Coltofeanu, cât şi a parohilui Georgiu Dogariu, revine cu însărcinarea „de a îngriji ca existenţa acestei şcoli să fie asigurată prin înlăturarea defectelor, spre care scop, în prima linie trebuie, ca în decursul verei viitoare la tot cazul să se ridice un edificiu şcolariu deplin corespunzătoriu”.19 Un ajutor din partea fondului Şaguna, se va putea acorda în anii următori, după elaborarea proiectului de execuţie, deoarece fondurile pentru anul respectiv, au fost deja repartizate.20

Deoarece nu toate parohiile aveau posibilităţi ca din resurse proprii să asigure salariile învăţătorilor, în 8 martie 1897, protopopul primeşte însărcinarea de a înştiinţa parohiile din Apaţa, Arini, Mărtănuş, Hăghig, Vama-Buzăului, Teliu, Zagon şi Dobolii de Jos, despre faptul că li s-au aprobat „un ajutor pentru întregirea salariului învăţătoresc”, din partea Arhiepiscopiei.21 În ianuarie 1898, Consistoriu a votat un ajutor

23

de 50 de fl, din fondul şcolar eparhial, preotului Augustin Cosma din Micfalău, în calitatea sa de catihet.22 Deşi în localitatea amintită, la acea dată, erau aproape 1000 de ortodocşii, şcoala din sat erau numai în limba maghiară.

Comunităţile parohiale care nu puteau achita integral salariu învăţătorilor, în bacnote, ofereau o parte din salariile respective, în natură. Un control făcut de reprezentanţii Ministerului de resort, constata, în 18 septembrie 1897, „că la mai multe şcoli nici până acum nu este sistemisat (achitat –n.n.) salariul învăţătoresc la o sumă minimală prescrisă de lege şi unii învăţători nu primesc cuartir natural sau competinţe de grădină de legume”. Printre şcolile aflate în „dificultate” se aflau şi cele din Covasna, Zăbala, Zagon, Apaţa.23 Deosebit de edificatoare despre relaţiile dintre şcolile confesionale ortodoxe şi reprezentanţii administraţiei publice locale este adresa trimisă protopopului D. Coltoifeanu, în 17 iulie 1897, în care se spune: „Consistoriu a trimis Comitetului Administrativ al Comitatutlui Treiscaune o adresă prin care se protesta „contra ingerinţei ilegale”, în detrimentul bisericii – deoarece prin Decizia 889/1897 – erau traşi la răspundere preşedinţii comitetelor parohiale pentru faptul că nu au înştiinţat inspectorii şcolari judeţeni despre data ţinerii examenelor finale. În document, toate comitetele şcolare erau atenţionate de a nu „intra în corespondenţă cu organe administrative politice”, şi de a nu răspunde la provocări, deoarece şcolile nostre confesionale primesc „îndrumări numai de la oficiul protopopesc, respectiv de la Consisitoriu”.24

Până la ocuparea prin concurs a posturilor de învăţători, aceştia „erau instituiţi în mod provizoziu”, de către Consistoriu. În acest mod au fost numiţi, în septembrie 1897, următorii învăţători: Ioachim Groza la Mărtănuş, David Bogdea la Dobârlău, Ilie Mihai la Mărcuş, Gavril Hereş la Teliu, Nicolae Secarea la Vama Buzăului, Nicolae Rădoiu la Dobolii de Jos,

24

„teologul absolut” Emiliu Căpitan la Întorsura Buzăului, Popoviciu Andoc la Covasna, Maria Pop la Poiana Sărată.25

Printre candidaţii admişi la examenul pentru ocuparea unor posturi de învăţători, în anul şcolar 1898, s-au aflat: Alexandrina Aitean din Hăghig (printre puţinele femeie întâlnite în această calitate), Alexandru Ciucan din Lisnău, Alexandru Bucşa din Arini, Elemer Fenechi din Breţcu, Ioan Popa la Cernatul de Jos, Nicolae Bărbat la Mărtănuş.26

„Preaonoratul protopop, era anunţat, în 30 aprilie 1898, de faptul că solicitarea învăţătorului din Mărtănuş, Ioachim Groza„ pentru a i se permite repetirea examenului de calificaţiune din limba maghiară, nefiind înştiinţat cu documentele cerute de regulamentul seminarial pentru esamene, nu se poate lua în considerare”.27

În legătură cu definitivarea pe post a învăţătorilor, se înregistrau şi eşecuri: Astfel, după ce, cu data de 18 septembrie 1897, „s-a întărit ca învăţător definitiv, candidatul Ilarie Aleman, pentru şcoala din Chichiş”, peste doar două luni, respectivul învăţător „a părăsit într-un mod atât de necuviincios postul”.28

În 12 septembrie 1896, se aproba susţinerea examenului „în cale privată din obiectele cursului I pedagogic, până la data de 30 septembrie pentru Maria şi Emilia Pop din Poiana Sărată”, Ioan Pop din Ozun, iar în 28 august 1897 se aproba „primirea la concursul pedagogic a absolventului de clasa a IV a gimnazială Mihail Petru, din Dobolii de Jos.29

În 3 august 1900, consistoriul „aprobă cererea studentului Nicolau Stanciu din Boroşneul Mic pentru primirea la cursul pedagogic în semninarul nostru arhideiecezan” şi a studentului Dumitru Purece din Budila. În schimb, „fiindcă studintele Corneliu Cosma din Micfalău nu are pregătirea prescrisă de regulamentul seminaral, cererea lui pentru primire la cursul pedagogic nu se poate încuviinţa”.30

25

Activitatea de investiţii, construcţii şi reparaţiiÎn 6 iunie 1896, Consitoriu solicita refacerea planului

şcolii confesionale din Hăghig, pe baza observaţiilor „inginerului însărcinat în acest sens”, deoarece „edificiul e plănuit prea mare şi prin urmare prea scump, împărţirea luminei e rea, împrejmuirea exterioară asemenea nefavorabilă”. Peste 5 luni, în 2 noiembrie 1896, din nou este respins proiectul şcolii confesionale din Hăghig, cu recomandarea de a fi refăcut pe baza „observaţiilor expertului consistorial”.31 În mai 1898, protopopul Coltofeanu „primeşte însărcinarea de a încunoştiinţa pre comuna bisericească Boroşneul Mic (azi Valea Mare-n.n.), că în scopul edificării şcoalei i s-a votat prin fundaţiunea Şaguna un ajutoriu de 200 fl., care îl poate ridica de la casa arhideicezană.32

Dovedind aceiaşi exigenţă faţă de executarea lucrărilor de investiţii şi reparaţii la construcţiile bisericeşti şi şcolare, în 17 august 1896, se solicita revizuirea planului şi „preliminariului de speze” (proiectului de buget- n.n.) pentru repararea bisericii din Breţcu, precum şi a contractului încheiat cu întreprinzătorul Mateiu Trifan.33 Urmărind îndeaproape modul de realizare a lucrărilor de investiţii, Consistoriul din Sibiu, în 19 octombrie 1896, cere protopopului „de a încunoştiinţa pe întreprinzătorul Szilaghia Istvan din Sepsi – Szt. Georgiu că cere lui de a modifica termenul de finalizare a construirii bisericii din Dobolii de Jos, nu poate fi aprobată, deoarece termenele stabilite prin contractul încheiat încă din 15 martie 1896, nu pot fi repliate”. În final, neînţelegerile dintre parohie şi antreprenorul respectiv au fost soluţionate în justiţie.34

În 8 februarie 1897, Consistoriu aprobă „rezultatele licitaţiei referitoare la zidirea casei parohiale din Poiana Sărată pe terenul cumpărat de la George Dimian”, iar în 21 martie 1897, aprobă proiectul de reparare a casei parohiale din Sita Buzăului.35

26

Activitate economico-financiarăDin însărcinarea „Excelenţei Sale arhiepiscop şi

mitropolit, anual, prin grija protopopului, erau înaintate la Sibiu, bugetele de venituri şi cheltuieli ale tuturor parohiilor.36

Printr-o adresă din 24 august 1896, Protopopul Coltofeanu era înştiinţat de faptul că „nu se aprobă solicitarea credincioaselor Paraschiva şi Raveica Boriceanu din Întorsura Buzăului de a beneficia de o „ rebonificare de 500 de fl., pentru folosirea pământului donat de Domnica Barbu „comunei bisericeşti de acolo”.37 În 30 august 1896, protopopul Coltofeanu este „poftit a aşterne ca întregire la rugarea pentru ajutoriu din fundaţiunea „Şaguna” un conspect despre starea materială a comunei bisericeşti Hăghig”, din care să rezulte cu ce sumă poate contribui comunitatea parohială locală şi cu ce sumă trebuie ajutată localitatea pentru construirea şcolii confesionale.38

În 7 septembrie 1896, se aducea la cunoştinţa protopopiatului Treiscaunelor că „nu s-a aprobat licitaţia organizată pentru vinderea casei cantorale din Araci”, pentru vicii de formă şi de fond. În continuare, în document sunt făcute precizări cu privire la folosirea de către Consiliul parohial Araci a fondurilor şi pământului lăsate pe seama parohiei amintite prin „Fundaţiunea Dimitrie Cioflec”.39 În 12 octombrie 1896, protopopul Coltofeanu era invitat să soluţioneze disputa dintre preoţii „Ioan Moga din Vâlcele şi Alexie Popoviciu din S. Sâgiorgiu referitoare la folosirea porţiunii canonice aflătoare pe hotarul comenei amintite, cumpărate din fondul Rudolfin”.40

Tot protopopului, eventual împreună cu alţi împuterniciţi din partea consistiriului, îi revenea sarcina verificării la faţa locului a reclamaţiilor trimise la Sibiu, din partea unor credincioşi din parohii. Pe baza rezultatelor acestor verifică, consistoriu adopta măsurile în consecinţă. Astfel s-a procedat „în urma arătărei lui Ioan Stan et consortes din

27

Hăghig” când, „pe baza cercetărilor efectuate la faţa locului la 31 August 1897 cu referinţă la ilegalităţile comise în administrarea averei bisericeşti din Hăghig”, consistoriu a decis să se restituie către biserică cantitatea de „472 litre bucate –grâu, cucuruz”, sustrase din „fondul de bucate al comunităţi”. Deoarece acest lucru nu s-a reuşit, peste un an, protopopul era îndemnat să ia măsuri pentru „procesuarea foştilor manipulanţi ai fondului de bucate George Cucu, Constantin David, Ion Ilie Cucu, Vasile Aitean şi vasile Motoaşcă.41

Prin adresa datată 21 iunie 1897, se solicita „achitarea sumelor datorate fondului general administrativ”, reprezentând contribuţia fiecărei parohii la acest fond, iar în mai 1898, se solicita depunerea sumelor rezultate „în urma colecte cu discul purtat la parznicul Botezul Domnului pentru fondul metropolitan”.42

Activitate socială şi filantropicăPrintr-un act din 15 iunie 1896, se artă că „s-a luat cu

plăcere la cunoştinţă despre donaţiunea făcută în favorul bisericii din Poiana Sărată, de către credincioşii Vartolomeiu Boholţian şi soţia sa Raveca Negrescu, George Ciangă şi soţia sa Maria, născută Negrescu”, făcându-se recomandarea ca actul de donaţiei să fie înaintat la „judecătoria cărţilor funduare pentru întabulare”. În 5 iulie 1897, era acceptată „donaţia făcută de Nicodim Popica şi soţia sa Dumitra, născută Dogariu, pe seama parohiei Vama Buzăului”, iar în 27 septembrie 1897, cea a credincioasei Dpmnica Suciu a lui Sofron, pe seama bisericii din Întorsura Buzăului.43

Prin circulară nr. 8280/1897 transmisă „către toate oficiile protopresbiterale parohiale din Transilvania”, se solicita verificarea modului în care sunt realizate măsurile stabilite în ianuarie 1871, când” s-a adus la cunoştinţa preoţimei ortodoxe hotărârea Congresului Naţional –Bisericesc din 10 octombrie 1870, prin care faţă de meritele marelui şi nemuritorului fondator Emanoil Gojdu, care a donat întreaga

28

avere spre scopuri culturale, bisericeşti şi naţionale, s-a orânduit ca să se ţină parastas pentru sufletul marelui Mecenat în toţi anii în ziua naşterii sale (9 februarie), în toate bisericele din mitropolie, iar fiecare parohie şi şcoală să cumpere tabloul fomdatorului”.44

În data de 29 martie 1897, Consistoriu anunţă că „ suma de 489 fl. Din partea tractului Treiscaunelor a fost depusă la „oficiul de casă ca percepţiune la fondul de pensiuni”. La sfârşitul anului 1897, preoţii dintr - un număr de 29 de parohii din Tractul Treiscaune, înregistrau restanţe la fondul de pensii.45

Prin adresa nr. 673, din 7 februarie 1898, protopopiatul este înştiinţat că a fost aprobat „înfiinţarea unui magazin de bucate”, în comuna Budila. În 13 martie 1898, protopopul este anunţat că la raportul său din februarie acel an „consistoriul arghiecezan după putinţă va lua în considerare rugarea pentru ajutorie a parohului Ioan marin din Boroşneul Mic (azi Valea Mare-n.n).46

În aprilie 1898, este aprobată lista celor 309 parohieni din Întorsura Buzăului, care potrivit hotărârii sinodului parohial, urmau să achite suma de 1 fl. de familie, în folosul fondului de repararaţii a bisericii.47

Avându-se în vedere importanţa receptării mesajelor transmise prin intermediul „Telegrafului Român”, situaţia achitării abonamemtelor la publicaţia respectivă, era atent monitorizată. Astfel, în decembrie 1897, Consistoriu trimitea Protopopiatului „ conspectul preoţilor abonaţi la ziarul Telegraful Român”, cu sarcina de a fi recuperate restanţele neachitate.48 La fel se proceda cu documentele dezbătute în întrunirile anuale ale Sinodului Arhidiecezan şi ale Congresului Naţional Bisericesc care erau tipărite şi distribuite, contra cost, tuturor parohiilor.49

După cum se cunoaşte, între anii1 902-1909, Elie Miron Cristea a fost asesor (deputat) cleric în sinodul arhidiecezan,

29

din partea cercului Treiscaunelor. În data de 5/18 aprilie 1910, într-o scrisoare semnată de mitropolitul Ioan Meţianu, adresată protopopului tractului Treiscaunelor, Constantin Dimian, din Breţcu se fac umătoarele precizări: “Prin întărirea de episcop al diecezei Caransebeşului şi sfinţirea întru arhiereu a fostului deputat din cler în sinodul arhidiecezan pentru cercul Treiscaunelor a Dr. Miron Cristea, protosincel şi mai în urmă arhimandrit, devenind vacant locul de deputat sinodal, consistoriul arhidiecezan a pus la cale alegere nouă, care se va ţine joi după Sfintele Paşti în locul central Sepsi Szentgyorgy la 11 ore a.m. şi cu conducerea alegerii eşti încredinţat Sfinţia Ta.”50

Activitatea laborioasă desfăşurată de Biserica Ortodoxă din Transilvania şi slujitorii ei de seamă, între care la loc de cinste se află Elie Miron Cristea, a stat la baza pregătirii şi înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Informaţiile prezentate, majoritatea inedite, despre o perioadă mai puţin cercetată din viaţa patriarhului Elie Miron Cristea, ne vorbesc grăitor despre câteva file din istoria Bisericii şi a Neamului, împletite strâns cu activitatea, din acea perioadă, a ierarhului născut la Topliţa. Majoritatea proiectelor comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, de dinaintea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, atât de bine cunoscute şi sprijinite de Elie Miron Cristea, vor putea fi materializate, în cea mai mare parte, doar în perioada interbelică, prin implicarea, cu toată autoritatea şi prestigiul de care s-a bucurat primul patriarh al României, în viaţa publică din România Mare

În condiţiile istorice cunoscute, din perioada interbelică a sec. XX, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea, a românilor din întreaga ţară şi a unei administraţii româneşti locale foarte apropiată şi implicată direct în viaţa bisericească, culturală şi naţională, protopopi ortodocşi, alături de cei greco-catolici, din localităţile Arcului

30

intracarpatic, au reuşit în doar 20 de ani să scrie o frumoasă pagină din istoria Bisericilor şi comunităţilor româneşti.51

Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal întrerupt după adoptarea Dictatului de la Viena. În cei patru ani “cât patru veacuri”, viaţa bisericească a românilor a fost aproape în întregime distrusă şi foarte puţin refăcută în timpul regimului comunist. O adevărată revigorare naţională, prin credinţă şi cultură, a avut loc după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, şi venirea ca Întâistătător a Prea Sinţitului Păriinte Episcop Ioan Selejan. Realizările din Eparhia Covasnei şi Harghitei demonstrează că gândurile întemeietorilor au fost binecuvântate de Dumnezeu şi că, într-adevăr, înfiinţarea Episcopiei era necesară. Prezenţa în scaunul episcopal a P.S Ioan Selejan reprezintă o garanţie asupra faptului că pastoraţia îndrumată de Vlădicul de la izvoarele Pltului şi Mureşului poartă pecetea proniei cereşti şi este benefică pentru toţi românii ce vieţuiesc în această parte de ţară, indiferent de confesiunea, limba ori etnia lor.52

31

Note

1. Pr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.133

2. Ilie Şandru, Valentin Borda, Un nume pentru istorie – Patriarhul Elie Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Tg. Mureş, 1998 (colaboratori Ioan Lăcătuşu şi Dorel Marc); Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din Sibiu 1906 – 2006, Editura Anreiana, Sibiu, 2006; Ana Grama, Oameni pentru catedrală. O galerie cu portrete, în Transilvania, nr.4/2006; Ioan lăcătuşu, Contribuţia lui Elie Miron Cristea la construirea catedralei mitropolitane din Sibiu, în Grai Românesc nr. 2(31)//2006; Ioan Lăcătuşu, Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu, în Transilvania nr. 7-8 /2005

3. Ilie Şandru, Valentin Borda, Op. cit., p. 2504. Arhiva Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit

Nicolae Colan”. Colecţia de manuscrise şi copii, Dos.10, p.225. Ibidem, p.16. Ibidem, p.37. Ibidem, p.15-168. Ibidem, p.289. Ibidem, p.3110. Ibidem, p.3711. Ibidem, p.4112. Ibidem, p.11313. Ibidem, p.9014. Ibidem, p.10915. Ibidem, p.10016. Ibidem, p.3017. Ibidem, p.3218. Ibidem, p.3419. Ibidem, p.7520. Ibidem, p.9621. Ibidem, p.3322. Ibidem, p.8023. Ibidem, p.56

32

24. Ibidem, p.4725. Ibidem, p. 49-52, 115, 12926. Ibidem, p. 104-107, 147, 15527. Ibidem, p.8828. Ibidem, p.55 şi 6229. Ibidem, p. 13, 128, 4830. Ibidem, p.152, 153, 15431. Ibidem, p.4, 1932. Ibidem, p.9333. Ibidem, p.734. Ibidem, p. 18, 6335. Ibidem, p. 29, 3536. Ibidem, p.9137. Ibidem, p.838. Ibidem, p.939. Ibidem, p.1140. Ibidem, p.1741. Ibidem, p.127, 14642. Ibidem, p. 42, 9543. Ibidem, p.5-6, 46, 5744. Ibidem, p.2645. Ibidem, p. 36, 6146. Ibidem, p.82, 8347. Ibidem, p.8448. Ibidem, p.6549. Ibidem, p.12450. Ibidem, p.16251. 51 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii

din Covasna şi Harghita, Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 151

52. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit., p.179

33

Contribuţia lui Elie Miron Cristea la construirea catedralei mitropolitane din Sibiu

La 13 mai 2066, s-a împlinit o sută de ani de la sfinţirea catedralei mitropolitane din Sibiu. Acestui eveniment deosebit din istoria bisericii noastre, i-au fost dedicate câteva valoroase publicaţii şi lucrări, dintre care se impun prin conţinut şi ţinută editorială, volumul Catedrala mitropolitană din Sibiu. 1906 – 2006, apărut sub semnătura părintelui profesor dr. Mircea Păcurariu şi numărul 4/2006 al revistei Transilvania, redactat prin grija cercetătoarei Ana Grama din Sibiu.

Apelând la cele două surse bibliografice, am selectat textele referitoare la contribuţia asesorului Dr. Elie Cristea, viitorul patriarh, la construirea acestui monument simbol pentru ortodoxia şi istoria românească, precum şi pe cele care consemnează legăturile cu acest sfânt locaş, a altor ierahi, preoţi şi diaconi, născuţi pe meleagurile Covasnei şi Harghitei.

După cum este cunoscut, demersurile pentru zidirea unei catedrale ortodoxe în Sibiu, au început din iniţiativa mitropolitului Andrei Şaguna, în anul 1857. Odată cu obţinerea aprobărilor din partea autorităţilor, s-a demarat şi acţiunea de strângere a fondurilor necesare. Pe parcursul anilor, din însărcinarea Consistoriului arhidiecezan, au fost mai multe comisii desemnate să rezolve multitudinea de probleme ce le incumbă realizarea unei investiţii de o asemenea valoare.

În acest context, în anul 1898, Consistoriul arhidiecezan a numit o altă comisie, care să se ocupe, în continuare, de problema viitoarei catedrale şi să prezinte propuneri concrete în acest sens.Comisia era formată din dr. Ilarion Puşcariu, dr. Daniil Popovici Barcianu, Zaharia Boiu, Nicolae Ivan, Ioan

Papiu, Partenie Cosma şi secretarul eparhial dr. Elie Cristea, viitorul Patriarh Miron, în calitate de secretar-referent al comisiei.1

După trecerea la cele veşnice a mitroplitului Miron Romanu (4/16 oct.1898), discuţiile despre viitoarea catedrală au fost reluate sub noul mitropolit Ioan Meţianu. Consistoriul a numit o comisie restrânsă, formată din Ilarion Puşcariu, Nicolae Ivan şi Elie Cristea, care erau autorizaţi „a intra în tratative cu experţi şi a pregăti un proiect de concurs, pe baza căruia să se poată procura un plan de deviz, coresponzător vederilor ce le au autorităţile noastre bisericeşti în acest obiectiv”.2

La Sfânta Liturghie oficiată de mitropolitul Ioan Meţianu, în ziua de 5/18 august 1902, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a noii catedralei, la cea prilejuită de sfinţirea clopotelor, din 30 noiembrie 1904, precum şi la cea de sfinţire de la terminarea lucrărilor de zidire, din data de 30 aprilie/13 mai 1906, a prticipat, alături de alte feţe bisericeşti, şi arhidiaconul Elie Miron Cristea.3 În cuvântarea rostită la ceremonia punerii pietrei de temelie a catedralei, Miron Cristea a spus „Vecinică şi mai trainică decât acest granit să fie tăria legii româneşti (credinţa ortodoxă – n.n.)”4

Pe baza hotărârii Sinodului arhidiecezan, din 1903, asesorul Miron Cristea şi arhitectul Iosif Schussing, au întreprins o călătorie de studii, ocazie cu care au vizitat mai multe biserici „monumentale” din Bucureşti, Sinaia şi Iaşi, „pentru a cunoaşte la faţa locului pictura, sculptura, iconostasele şi stranele acelora, şi chiar să ia legătura cu pictori şi sculptori cunoscuţi de dincolo de Carpaţi. În urma acestei călătorii, în 1905, Miron Cristea a publicat o carte intitulată Iconografia şi întocmirile din interiorul bisericilor răsăritene. Cu 123 figuri, o lucrare de excepţie pentru acel timp.5

În vederea colectării fondurilor necesare înălţării catedralei, prin colecte publice, mitropolitul Meţianu, l-a

delegat pe asesorul dr. Elie Miron Cristea să prezideze mai multe conferinţe preoţeşti la sediile unor protopopiate (Sighişoara, Bistriţa, Cluj, Orăştie). De menţionat sugestiile lui Miron Cristea, de a folosi motive de artă populară românească în pictura catedralei. La recomandarea sa, pictorul Smigelschi, a realizat chipul sfintei Filofteia, îmbrăcată în costum românesc împărţind mâncare şi haine săracilor., iar la stăruinţele sale, s-a introdus în catedrală „luminatul electric”, ceea ce reprezintă o premieră pentru bisericile româneşti din acele vremuri. De asemenea, textul celor două inscripţii mari (pisanii), scrise în două plăci de marmură neagră, a fost compus de asesorul Elie Cristea, text menit să scoată în evidenţă, pe lângă eternizarea memoriei lui Francisc Iosif I şi meritele deosebite ale celor trei mitropoliţi, implicaţi în înălţarea catedralei: Andrei Şaguna, Miron Romanu şi Ioan Meţianu.6 În cuvântul rostit la sfinţirea catedralei, Elie Miron Cristea a subliniat rolul vechilor biserici de lemn a viaţa spirituală şi naţională a românilor.7

Subliniind „aportul remarcabil al celor patru asesori consistoriali care s-au implicat direct în lucrările de zidire” a catedralei mitropolitane din Sibiu, părintele profesor Mircea Păcurariu, remarcă contribuţia „tânărului ieromonah Dr. Elie Miron Cristea (1868- 1939), viitorul patriarh, care s-a străduit să se documenteze asupra celor mai mici detalii privind arhitectura, pictura, sculptura şi alte elemente decorative, pentru ca noua catedrală să devină un monument reprezentativ pentru românii ortodocşi din Transilvania”.8

Dr. Elie Miron Cristea, împreună cu dr. Ilarion Puşcariu şi Matei Voileanu, a redactat şi prima lucrare monografică despre catedrala mitropolitană intitulată Biserica catedrală de la Mitropolia ortodoxă română din Sibiu. Istoricul zidirii, 1857-1906, Sibiu, 1908.9

Contribuţia de excepţie a viitorului patriarh Elie Miron Cristea, la edificarea şi apoi la funcţionarea catedralei mitropolitane din Sibiu, este în mod fericit completată cu jertfa

37

a numeroşi credincioşi din Arcul intracarpatic. În rîndul ctitorilor şi binefăcătorilor sfântului şi impunătorului locaş ,se numără pe lângă personalităţi precum O.C. Tăslăuanu, Ioan Petric, Justinian Teculescu, Constantin Dimian, Aurel Nistor şi contribuţii finaciare ale credincioşilor români din parohiile Topliţa, Breţcu, Araci, Intorsura Buzăului, Belin, Ozun, Mărcuş, Covasna, Chichiş, Lisnău, Mărtănuş, Barcani ş.a.10

A fost voia lui Dumnezeu ca primul ierarh hirotonit în noua catedrală mitropolitană din Sibiu să fie noul episcop al Caransebeşului Dr. Miron Elie Cristea (1868-1939), ales în ziua de 21 noiembrie/3 decembrie 1909, confirmat de autorităţile de stat abia la 10 aprilie 1910, după ce alte două alegeri au fost respinse. Hirotonia a avut loc în ziua de 20 aprilie/13 mai 1910, fiind săvârşită de mitropolitul Ioan Meţianu şi episcopul Ioan Papp de la Arad. Era aceasta o răsplată binemeritată pentru toată munca depusă pe tărâm bisericesc şi cultural la Sibiu, timp de 15 ani, dar mai ales în anii zidirii catedralei. 11

38

Note

1. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din Sibiu 1906 – 2006, Editura Anreiana, Sibiu, 2006, p. 27

2. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 283. Ibidem, p. 32-344. Ciprian Anghel Ştefan, Cronologie minimală la lucrările pentru

catedrală, în Transilvania nr. 4/2006, p. 95. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 356. Valeria Soroştineanu, Despre catedrala mitropolitană din Sibiu,

în Transilvania nr. 4/2006, p.347. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 538. Ibidem, p. 449. Ibidem, p. 7 10. Ana Grama, Oameni pentru catedrală. O galerie cu portrete, în

Transilvania, nr.4/2006, p. 3211. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 111

39

Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu

Orice privire asupra activităţii elitei româneşti, fie şi sumară, pune în evidenţă faptul că toate marile personalităţi ale culturii naţionale, născute în spaţiul cultural din Curbura intracarpatică, s-au realizat profesional şi au promovat în ierarhia socială în alte localităţi din ţară, şi nu în locurile natale. Pentru a ne convinge de acest adevăr este suficient să ne gândim la Elie Miron Cristea, Nicolae Colan, Alexandru Nicolescu, Octavian C. Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Veniamin Nistor, Justinian Teculescu, Romulus Cioflec, Peter Neagoe ş.a.. În acelaşi timp, majoritatea celor care au ajuns în funcţii publice înalte – din administraţie, învăţământ, cultură, spiritualitate, economie etc. – şi a celor care au condus acţiunile pentru afirmarea identităţii româneşti din judeţele Covasna şi Harghita sunt născuţi în alte localităţi, de la P.S. Episcop Ioan Selejan, la vrednicii prefecţi din perioada interbelică – Valeriu Oţelea şi Valeriu Bidu –, sau protopopii Ion Moga şi Ion Petric din secolul al XIX-lea.1

Dintre intelectualii români născuţi în acest spaţiu, Elie Miron Cristea2 şi Octavian Codru Tăslăuanu3 s-au înscris, major, în programele astriste care vizau edificarea şi funcţionarea Muzeului „Asociaţiunii”. Unul a fost lider religios, iar celălalt laic, dar amândoi erau animaţi de aceleaşi idealuri patriotice. Şi-au pus amprenta pe numeroase realizări, inclusiv pe „celebrele apeluri astriste (…) alcătuite de LIDERI români implicaţi în complicatele probleme etnomuzeografice sibiene”4, începând din perioada ce a precedat înfiinţarea muzeului şi până la izbucnirea primului război mondial: Elie

Miron Cristea între anii 1905-1910, Octavian C. Tăslăuanu între anii 1906-1914.

Elie Miron Cristea, alături de alţi străluciţi reprezentanţi ai clerului ardelean, ortodox şi greco-catolic, s-a plasat în primele rânduri ale etnomuzeografilor români. Încă din anul 1897, el lansa un apel către intelectualitatea satelor, în vederea culegerii de proverbe: „Statutele 'Asociaţiunii' noastre, a cărei înflorire o dorim cu toţii, obligă pe membrii ei de a intra în mai deaproape atingere cu poporul, răspândind în sânul lui tot felul de învăţături folositoare. Prin aceasta însă cred eu n-am făcut totul (…) căci noi avem datoria nu numai de a da de la noi ceea ce este bun, ci a şi lua de la popor ceea ce aflăm la el vrednic de păstrat, pentru viitor”. Roadele acestui demers au fost publicate într-un volum apărut în anul 1901, la Tipografia Arhidiecezei Sibiu, intitulat „Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria”.5

Odată cu intensificarea acţiunilor concrete de completare a colecţiilor ce urmau să fie incluse în expoziţia inaugurală a muzeului, în martie 1904, având în vedere apropiata finalizare a „edificiului Muzeului Naţional”, conducerea ASTREI a stabilit că „se iveşte necesitatea elaborării unui plan pentru amenajarea unui muzeu istoric şi etnografic”, care să cuprindă „modalităţile adunării colecţiunilor şi obiectelor ce vor intra în el”6. Cu responsabilitatea elaborării proiectului de plan a fost însărcinat E. M. Cristea, în calitate de secretar al secţiunii istorice a 'Asociaţiunii'7. În decembrie 1904, a redactat Apelul Conzistoriului sibian, document din care răzbate o puternică dorinţă de a trezi şi a mobiliza conştiinţele, pentru aprecierea patrimoniului cultural la adevărata lui valoare, prezervarea lui, implicit afirmarea identităţii naţionale: „orice popor conştient cu tendinţa de a pune temelii tari viitorului său şi de a-şi asigura o dezvoltare sănătoasă a individualităţii sale etnice

este dator a se cunoaşte pe sine din toate punctele de vedere. Fără acest puternic factor al cunoaşterii de sine, suntem lipsiţi de busola care să îndepărteze spre o ţintă sigură toate manifestările noastre publice”.8 Acest Apel „este, probabil, cel mai detaliat, mai pragmatic, şi mai eficient în mediile intelectualilor mijlocii români”.9

În concepţia muzeistică a lui E. M. Cristea, deosebit de avansată pentru acea vreme, muzeul trebuia să devină „un adevărat altar pentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un adevărat templu pentru conservarea urmelor despre stadiul cultural al părinţilor şi strămoşilor (…) care pentru noi trebuie să formeze o scumpă moştenire”.10

Intitulat cu modestie Puncte de orientare cu privire la întemeierea Muzeului istorico-etnografic român, planul tematic atribuit lui E. M. Cristea, la care, oricum, a lucrat, era deosebit de cuprinzător. Aici, scopul şi funcţiile muzeului proiectat erau clar formulate: „scoaterea în deosebi la iveală a acelor note care caracterizează traiul specific al poporului românesc, care formează chintesenţa individualităţii sale etnice, cu un cuvânt toate productele care denotă însuşirile sufleteşti şi trupeşti mai marcante ale poporului şi manifestaţiunile caracteristice ale cugetării, lucrării şi ale întregii sale vieţi”. Toate acestea, în cadrul organizat al muzeului, trebuiau să devină „mijloc de întărire a conştiinţei naţionale şi un bun al neamului întreg”.11

În baza unui raport susţinut de E. M. Cristea, „Comitetul Asociaţiunii”, sub preşedinţia lui Iosif Sterca Şuluţiu, făcea demersurile necesare pentru colectarea obiectelor, inclusiv pentru cele identificate de viitorul patriarh cu ocazia excursiilor de documentare întreprinse în Munţii Apuseni. În calitate de membru în Comitetul de organizare a expoziţiei din 1905, al cărei director era Cornel Diaconovici, E. M. Cristea, nominalizează chiar adrese exacte de unde se pot cumpăra obiecte necesare expoziţiei.12

43

În cadrul lucrărilor pentru organizarea expoziţiei prilejuită de inaugurarea Muzeul „Asociaţiunii”, din 19 august 1905, alături de Partenie Cosma şi Vasile Bologa, E. M. Cristea era unul dintre intelectualii care secondau membrii Comitetului central şi alţi membri ai Secţiunilor ştiinţifice ale Asociaţiunii „pentru pregătirea expoziţiei şi în primul rând pentru studierea programei prealabile(…) şi pentru stabilirea programei definitive”. Avea şi responsabilitatea directă a Secţiunii Bisericeşti (componenta ortodoxă), cu 125 expozanţi şi 640 obiecte, etalate în conformitate cu „Programa Expoziţiunii etnografice şi istorice-culturale”.13

Ales director al Despărţământului ASTRA Sibiu, la 12 martie 1905, E.M. Cristea, va ocupa această funcţie până la plecarea sa ca Episcop al Caransebeşului, în 1910. Rămânând aproape de muzeografie, E. M. Cristea s-a pus la dispoziţia Comisariatului ce avea să organizeze marea Expoziţie jubiliară de la Bucureşti, din vara anului 1906, fiind iarăşi alături de Comisarul pentru Transilvania al acestei Expoziţii, Cornel Diaconovici. Participarea la această amplă manifestare s-a soldat cu primirea Ordinului „Coroana României”, oferit de regele României, Carol I.14

Octavian C. Tăslăuanu îşi începe rodnica sa activitate astristă, implicit muzeografică, la 1 septembrie 1906, în calitate de secretar administrativ al ASTREI, ceea ce va rămâne până la 1 septembrie 1914, cînd va fi încorporat ca ofiţer al armatei Austro-Ungare.15 În această calitate, prin dinamismul şi talentul de organizator, a fost un „manager performant”, adăugând însă la dimensiunea pragmatică a termenului şi „patosul înaripat, priceperea şi competenţa, încălzite de dragostea de neam, idealurile nutrite în 'cuibul viselor' şi practicate pe terenul realităţilor”.16

S-a dovedit plin de responsabilitate, punându-şi în slujba patrimoniului cultural – creat, păstrat şi adunat cu atâta trudă de înaintaşi – însuşiri intelectuale deosebite, cu care

44

fusese dăruit de Dumnezeu, inclusiv capacitatea de a înţelege rosturile lumii, ale creaţiei omeneşti, ale evoluţiei şi destinului propriului său popor, în totul, cu capacitatea de a face muzeografie. La vremea când era membru în „corpul retribuit” al ASTREI, activitatea sa s-a dovedit chiar mai sistematică, mai profesionistă, iar el a rămas devotat ideii de „meserie”, „capabil şi dispus să susţină o viziune modernă, chiar cu riscul de a provoca neînţelegeri cu liderii din generaţia anterioară”.17

Astfel, despre tânărul muzeu transmite, în anul 1906, un semnal excepţional. Pentru prima dată, dar nu şi ultima, el nu se lasă furat de o atitudine admirativă, comodă, ci semnalează lipsuri grave şi păgubitoare pentru existenţa muzeului. Crezând cu adevărat în posibila lor îndreptare, oferind soluţii, el încheie acest text cu un proiect, excepţional prin realismul său, care viza reînceperea a noi campanii de achiziţii.18

O. C. Tăslăuanu, împreună cu arhitectul I. Pamfilie, Octavian Goga şi alţii, a făcut parte dintr-o „echipă nouă, tânără şi mai pragmatică, cu o orientare profesională modernă (…) care vor descoperi şi vor evidenţia fisurile care s-au înregistrat, totuşi, în organizarea tinerei instituţii muzeografice”19. În anul 1908, în condiţiile unor mijloace materiale restrânse, conducerea Asociaţiunii hotărăşte, „să nu angajeze custode cu plată, ci Muzeul să se pună sub îngrijirea secretarului Octavian C. Tăslăuanu, iar biblioteca sub îngrijirea secretarului Octavian Goga”.

Conferindu-i statutul de conducător al „Muzeului 'Asociaţiunii' ”, conducerea ASTREI îl împuterniceşte să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a înzestra muzeul. În afara obţinerii a numeroase donaţii, el întreprinde călătorii în diferite zone ale Transilvaniei, colecţionează obiecte, fotografiază monumente istorice şi de artă. Printre locurile dragi, de unde adună în mai multe rânduri preţioase obiecte pentru muzeu, sunt ţinuturile natale ale Bilborului şi aşezările din împrejurimi. Deosebit de fructuoase au fost, în acest sens,

45

„campaniile” din anii 1907, 1909, 1910 şi 1912, când au fost achiziţionate obiecte cu valoare etnografică: sumane, cojoace, bârneţe, cămăşi, covoare ş.a.20

Cu ocazia Adunării generale a ASTREI din anul 1908, s-a organizat şi o expoziţie de artă populară în urma căreia O. C. Tăslăuanu a făcut importante achiziţii pentru muzeu. În anul următor, adunându-se un număr considerabil de piese, el propune, şi obţine din partea conducerii, închiderea muzeului pentru public spre a se efectua inventarierea, catalogarea, structurarea materialului.21

La 1 ianuarie 1909, însărcinarea de a se îngriji de sporirea şi aranjarea colecţiilor „Muzeului istoric şi etnografic al ASOCIAŢIUNII”, i-a revenit tot lui O. C. Tăslăuanu. Atunci, el publică un „îndrumar” unde arăta ce obiecte trebuie adunate, iar printr-o circulară specială, solicită tuturor despărţămintelor să organizeze expoziţii etnografice şi de industrie casnică românească.22

„În cursul anului 1909 – se destăinuie eroul nostru – am început să mă interesez şi de metodele de aranjare şi de catalogare ale obiectelor din Muzeu. Neavând nici o experienţă în această privinţă, a trebuit să fac studii speciale la Muzeul etnografic din Budapesta şi la muzeele din Germania. După ce am studiat metodele ştiinţifice, întrebuinţate aproape la toate muzeele, am comandat un registru pentru un inventar general şi tipărituri pentru catalogarea pe fişe. Lucrările au înaintat greu, fiindcă despre lucrările găsite în Muzeu, n-am avut nici o evidenţă specială. Pentru a stabili originea lor, a trebuit să mă folosesc de catalogul expoziţiei din 1905. Am învins, însă, toate greutăţile şi catalogul pe fişe şi numerotarea obiectelor sunt terminate, deşi în cursul anului 1910 şi 1911 n-am avut ajutor la Muzeu”23. Din raportul său pe acest an, în afara activităţilor curente pe care le-a îndeplinit, reţin atenţia „intervenţiile sale”, datorită „analizelor concrete pe care le avansează, obiective,

46

curajoase şi întotdeauna însoţite de propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii profesionist-muzeografice”.24 Ca urmare, activitatea de colectare se amplifică. În şedinţele din septembrie 1909 O. C. Tăslăuanu raportează conducerii ASTREI că a adunat personal 74 obiecte de ceramică, lemn, icoane, cruci, 8 ţesături ţărăneşti, un covor cu o vechime de 80 de ani, furci de tors, bâte ciobăneşti, cămăşi ş.a. În 11 noiembrie 1909, Muzeul se redeschide „provizor”, cu următoarele secţiuni: „secţia lemnăriilor şi ocupaţiilor ţăranului nostru; secţia portului şi obiceiurilor; secţia industriilor de casă şi o încăpere unde au fost expuse picturi de Luchian, Smigelschi şi Simionescu”.25

În istoria muzeului nu se poate face abstracţie de calităţile lui O.C. Tăslăuanu ca „achizitor avizat şi creatorul celor mai serioase documente tipizate specifice ale muzeului”, activitatea sa etnomuzeografică modernă remarcându-se şi prin, cel puţin, trei articole apărute în Transilvania, în anii 1909, 1910 şi 1911, pe tema Muzeului 'ASOCIAŢIUNII'. „Trăind el însuşi, în bună parte, majoritatea evenimentelor etnomuzeografice astriste, valorificând şi memoria celor din jurul său, având acces la toate documentele ASTREI, intervenţiile sale trebuiesc considerate (în textul şi subtextul lor) ca unele din sursele cele mai credibile pentru acest subiect”. Prin bilanţul din anul 1911, la 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI, practic, O. C. Tăslăuanu a realizat, „cu luciditate şi pragmatism, o adevărată istorie a Muzeului 'Asociaţiunii' ”.26

Sub aspect cantitativ, rezultatele muncii sale s-au concretizat, în sporirea patrimoniului muzeului, care cuprindea, în 1912, un număr de 2571 obiecte. „Dintre acestea, aproape 1000 au fost adunate de mine, în excursiile etnografice pe care le-am făcut”, precizează O. C. Tăslăuanu.27

La toate meritele sale, trebuie să adăugăm şi pe aceea că „dacă nu a reuşit să creeze cu adevărat o 'şcoală'

47

etnomuzeografică (…), şi-a încurajat colaboratorii care i s-au alăturat cel puţin în acţiunea de colectare a pieselor valoroase de pe teren”. Mai are timp să iniţieze şi alte studii, „chiar lucrări cumulative de mare valoare, aşa cum era evidenţa monumentelor din satele ardelene”, idee concretizată după ce studiază bisericile de lemn zugrăvite din Vale Jidanului, Bicaz şi Bilbor. Pentru evidenţa unor astfel de monumente propusese să se înfiinţeze la Muzeul ASOCIAŢIUNII „un inventar al monumentelor noastre istorice şi de artă, în care să se introducă, rând pe rând, toate monumentele româneşti de însemnătate de pe teritoriul Ungariei. Cele mai importante să se fotografieze, şi fotografiile să se păstreze ca anexe la acest inventar. Fotografiile monumentelor să se publice în revista „Transilvania” împreună cu descrierea lor”.28

Într-o notă aproape polemică, în acelaşi an 1909, O. C. Tăslăuanu se exprimă răspicat şi repetat „că, în condiţiile date, reluarea şi finalizarea strădaniilor etnomuzeografilor se face doar pentru un muzeu care … va exista în viitor”. Căci „a zidi o clădire pompoasă, a destina un etagiu întreg (8 odăi) pentru colecţiunile istorice şi etnografice şi a le ocupa cu câteva sute de obiecte, adunate la întâmplare, nu înseamnă a avea un Muzeu. Nu înseamnă mai mult, decît dorinţa de a-l avea, fără muncă continuă şi sistematică, va rămâne pentru totdeauna foarte departe de ceea ce trebuie să fie un muzeu. Înfiinţarea unui Muzeu, bineînţeles, nu e de loc uşoară, mai ales pentru popoarele sărace şi lipsite de organizare conştientă, cum suntem noi. Numai cine s-a ocupat serios şi în practică cu asemenea chestiuni, îşi poate da, pe deplin, seama ce va să zică a face un Muzeu (s.n.)”. Articolul lui O.C. Tăslăuanu sfârşeşte prin a fi încă o tematică etnomuzeografică astristă în care se dezvoltă următoarea structură: 1. Comuna, 2. Biserica şi şcoala, 3. Casa şi gospodăria, 4. Ocupaţiile ţăranului – agricultura, păstoritul şi creşterea vitelor, pescuitul şi vânatul,

48

industria de casă, 5. Porturi şi tipuri ţărăneşti, 6. Obiceiuri şi instrumente muzicale.29

O. C. Tăslăuanu este, exceptând, probabil, contabilii, realizatorul celor mai sistematice rapoarte. Dintre primii patru angajaţi, însărcinaţi să acopere sarcinile asociate custodiei valorilor muzeale, a fost cel mai „devotat muncii sale, dar şi inteligent, publicist talentat, deschis unei perfecţionări permanente (…) s-a ridicat la cel mai înalt grad de profesionalism”.30

Beneficiind de spirit de iniţiativă şi temperament dinamic, cu ocazia excursiilor etnografice, pe lângă obiectele achiziţionate, Tăslăuanu a strâns şi un imens material în vederea redactării unei proiectate lucrări de mari proporţii, Etnografia Ardealului, neterminată din cauza războiului.31

La moartea sa, cărturarul ardelean Ghiţă Popp, născut şi el în spaţiul binecuvântat al curburii Carpaţilor, la Poiana Sărată, spunea despre prietenul său: „Octavian C. Tăslăuanu nu a fost numai o energie românească luminată şi încălzită de un ideal bine conturat, ci şi de o putere organizatoare: O minte solidă, ordonată, un om care nu a plutit numai în nori, ci a fost înzestrat cu simţul practic al vieţii”. La rândul său, Ion Agârbiceanu, referindu-se la buchetul de calităţi ale lui Tăslăuanu, sublinia pe lângă „numele şi autoritatea culturală ce le câştigase prin 'Luceafărul' (…) tactul său fin cu care ştia a trata oamenii, ca şi voinţa lui dârză" concluzionând că era „un om pe seama căruia se putea lăsa cu încredere dezlegarea problemelor celor mai dificile”.32

Prezentând aspecte din activitatea etnomuzeografică a lui E. M. Cristea şi O.C. Tăslăuanu, se cuvine a fi menţionate câteva nume şi ale altor distinşi astrişti din acelaşi spaţiu cultural, cu preocupări notabile pe linia cercetării culturii populare, cum sunt protopopii: Ioan Petric33, autorul a numeroase demersuri (memorii, circulare, vizitaţiuni canonice), toate urmărind prezervarea şi afirmarea identităţii

49

româneşti a credincioşilor ortodocşi din Protopopiatele Braşov şi Trei Scaune, Elie Câmpeanu, din Gheorghieni, autorul articolelor despre „românii din Secuime”, din Enciclopedia Română („a lui Diaconovici”), Constantin Dimian, din Breţcu, autorul volumului „Stupăritul întocmit cu deosebire pentru popor, pentru începători şi pentru toţi iubitorii de acest ram al economiei”, apărut la Braşov, în 1887, Aurel Nistor, din Sfântu Gheorghe, autorul „prelegerilor economice ţinute în Ţara Oltului”, în anul 1909, din încredinţarea Astrei, şi a unor studii şi articole referitoare la „problema românească din ţinuturile secuizate” ş.a.34

Participarea românilor din curbura interioară a Carpaţilor la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, a cuprins şi iniţiative ale unor „anonimi”, cum este activistul Petru Băloiu din Poiana Sărată. Enunţând întrebarea „cum s-ar putea ajuta fondul Asociaţiunii din părţile muntoase”?, el a continuat prin a găsi şi soluţia insolită: „deacă s-ar învoi comunele ca să se mulgă oile 3 dile înainte de a intra în muls şi 3 dile toamna, când se ese şi acest lapte făcându-se casiu se va vende pe seama fondului Asociaţiunii”, plan materializat de „economii” din Teliu, Buzău, Băcel, Marcoş, Dobârlău, alte sate din „secuime” şi nu numai.35

După 1989, când fostele muzee judeţene şi orăşeneşti, din judeţele Covasna şi Harghita s-au transformat (prin hotărâri unilaterale) în muzee secuieşti, conducerile asociaţiilor româneşti din zonă, au primit un sprijin oportun şi calificat din partea muzeografilor astrişti sibieni, Corneliu Bucur şi Ana Grama. A fost şi acesta un binemeritat gest de cinstire a memoriei celor doi vrednici etnomuzeografi, născuţi în spaţiul cultural al Curburii intracarpatice, care au contribuit la strădania de a susţine începuturile şi devenirea Muzeului „Asociaţiunii”, Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu.

Articol apărut în Revista „Transilvania”, Sibiu, Nr.7-8 / 2005.

50

Note

1. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Miercurea-Ciuc, Editura Grai Românesc, 2003, p.122.

2. Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Tg. Mureş, Editură Petru Maior, 1998

3. Octavian C.Tăslăuanu, volum comemorativ, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă Harghita, Miercurea- Ciuc, 1978

4. Ana Grama, Începuturile etnomuzeografiei româneşti transilvane. Muzeul „Asociaţiunii” până în anul 1913. În Muzeul ASTRA. 1905-2000. Sibiu, Editura ASTRA MUSEUM, 2002

5. Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918)- după documente, acte şi corespondenţe rămase de la ELIE MIRON CRISTEA, Sibiu, 1986, p.399

6. Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 787. Transilvania, IV, 1904, apud, Ilie Şandru şi Vasile Borda,

Op. cit., p. 808. Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 809. Ana Grama, Op. cit., p. 8010. Telegraful român, Nr. 134-135, 1904, p. 111. Ilie Şandru şi Valentin Borda, Op. cit., p. 8112. Ana Grama, Biserica română şi Muzeul ASTRA din Sibiu.

„Inaugurarea Muzeului Asociaţiunii”. În Îndrumător bisericesc, Anul 149, Sibiu, 2001, p. 70-75

13. Transilvania, II, 190514. Ilie Şandru şi Valentin Borda, Op. cit., p. 8315. Ilie Şandru, Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Târgu

Mureş, Editura Petru Maior, p. 8416. Viorel Cucu, Aspecte ale activtăţii lui Octavian C.

Tăslăuanu la „ASTRA”. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 89

17. A. Grama, Începuturile…, p. 11318. Ibidem, p. 107

51

19. Ibidem, p. 7420. V. Cucu, Op. cit., p. 63-6421. Il. Şandru, Op. cit., p. 8922. V. Niţu, Contribuţia lui Octavian C. Tăslăuanu la

valorificarea patrimoniului etnografic. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 122-123

23. Ibidem, p. 12724. Ana Grama, Op. cit., p. 10925. V. Cucu, Op. cit., p. 6426. Ana Grama, Op. cit., p. 74. Vezi şi Transilvania, număr

aniversar, 1911, p. 457-47527. V. Niţu, Op. cit., p.12828. Ana Grama, Op. cit.,. p. 11029. Ibidem, p. 10930. Ibidem, p. 11131. Iordan Datcu, Octavian C. Tăslăuanu şi cultura populară

tradiţională. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 115

32. Ioan Pogana, Ilie Şandru, Ocravian C. Tăslăuanu - În memoriam. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorati, Miercurea Ciuc, 1978, p. 148-149

33. Ana Grama, Îndatoraţi la o comemorare. Ioan Petric. În Angustia, vol. 8. Sfântu Gheorghe, 2004, p. 79-109

34. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 121-125.

35. Ana Grama, Op. cit., p. 83. Oferte similare, cu „grâu, cucuruz şi vin”, „cereale” sau „produse”, făceau, cel puţin, sătenii din Şmig şi Dârlos (Sibiu), Şoimuş (Mureş), Bălăuşeri (Alba). Cf. Simion Retegan, Conştiinţă şi activitate naţională în satul românesc din Transilvania. 1860-1866. Cluj, [1983], p. 86, 84, 102, 103

52

Mitropolitului Nicolae Bălan şi românii ortodocşi din ţinutul Harghitei şi Covasnei

Viaţa Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi cu precădere a celei din fostele scaune secuieşti – în perioada de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – a fost marcată de personalitatea mitropolitului Nicolae Bălan, „ctitor de oameni, ecumenist de anticipaţie, umanist (...) care în istoria Bisericii Ortodoxe româneşti va trăi veşnic”1, „figură reprezentativă a Ortodoxiei româneşti care a dominat întreaga viaţă a Bisericii noastre în vremea sa (...) şi a deschis o epocă nouă în viaţa Bisericii ardelene, prin fapte şi realizări care amintesc de marele său înaintaş Andrei Şaguna”2.

După unirea din 1918, odată cu unificarea administrativă, legislativă, instituţională, se punea imperios problema unificării sufleteşti, care nu putea fi rezolvată decât prin Biserică. În această operă se încadrează întreaga activitate a mitropolitului Nicolae Bălan, ierarh care s-a afirmat ca un autentic continuator al spiritului şagunian. Prin personalitatea proeminentă şi energia clocotitoare ce l-a caracterizat, a trasat definitiv linia spiritualităţii creştine româneşti. Prin geniul şi prin eroismul Său, a reuşit să facă din Biserica ardeleană cetate de pisc a spiritualităţii ortodoxe.3

Pentru românii din ţinutul Harghitei şi Covasnei, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a constituit o adevărată renaştere naţională pe plan social, economic, politic, spiritual şi cultural. Între anii 1918-1940 a avut loc o amplă acţiune de renaştere a vieţii naţionale româneşti şi readucerea la normalitate a condiţiei de român pe aceste meleaguri, unde timp de secole statutul acestuia a fost privit fie cu aroganţă, fie cu ignoranţă, sau

prejudecăţi. Cu toate greutăţile inerente perioadei de „unificare administrativă”, şi localităţile din fostele scaune secuieşti s-au integrat, fără incidente majore, în realităţile social-politice şi economice ale României Mari. Pe măsura normalizării convieţuirii interetnice şi întăririi instituţiilor statului român în zonă, liderii populaţiei româneşti şi-au propus să vindece rănile provocate de stăpânirea trecută asupra românilor din zonă.

Referindu-se la aceste răni, într-o circulară din 1870, mitropolitul Andrei Şaguna, spunea: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi pănă în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericii şi naţiunii noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraţilor care doresc înaintarea bisericii şi şcolii lor, dar le lipsesc mijloacele”.4

Sporul obţinut în „via Domnului”, de către mult încercaţii credincioşi ortodocşi din ţinutul Harghitei şi Covasnei, în perioada interbelică, s-a datorat „înţelepciunii, prevederii şi dragostei nutrite de Mitropolitul Nicolae Bălan, faţă de problema românească din ţinutul secuizat” (...), ierarhul care încă din clipa urcării sale pe jilţul arhieresc a sesizat cu preciziune miezul problemei românilor din „secuime”, pătrunzându-i tainele, identificându-se cu ea, îndrăgind-o şi urmărind-o cu o rară pasiune şi perseverenţă”.5 Semnificativ este faptul că întâia vizitaţie canonică a mitropolitului Nicolae Bălan, în stil mare (a durat două săptămâni), a fost efectuată în primăvara anului 1922, în judeţul Trei Scaune. „Cu gândul de a cunoaşte la faţa locului stările din cea mai expusă latură a arhidiecezei – se spune într-un document al vremii – şi pentru

ca să ducă acolo însufleţire pentru credinţa strămoşească şi încredere în românismul ce reînviază acum”.6

A fost o vizită triumfală, cum n-a mai văzut judeţul Treiscaune – mărturiseşte protopopul Aurel Nistor – şi ale cărei urmări au rămas până azi (1940 - n.n.) adânc întipărite în inimile credincioşilor noştri. Necunoscând oboseala, cu puteri înnoite şi cu o însufleţire rară care i se răsfrângea pe faţa luminată de-o intensă bucurie lăuntrică, I.P.S. Mitropolit Nicolae asculta cu multă răbdare şi înţelegere cuvântările de întâmpinare a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe şi celorlalte confesiuni, ale autorităţilor de stat, judeţene şi comunale, ale diferitelor societăţi şi instituţii; le răspundea tuturora printr-o bogată revărsare de învăţături, pilde şi sfaturi, care ieşind din inimă pătrundeau la inimă. Urmau servicii divine, săvârşite cu multă evlavie şi măreţie şi încheiate fără excepţie cu întăritorul cuvânt arhieresc. Domol şi adânc, acest cuvânt se revărsa ca o ploaie binefăcătoare pe un pământ însetat. A fost semnătura binecuvântată de Dumnezeu; roadele ei le-am secerat noi, an de an, şi le vom mai secera încă multă vreme.7

Ierarhul s-a convins la faţa locului de dimensiunile procesului de asimilare a credincioşilor ortodocşi (în multe localităţi conversaţiile au avut loc în limba maghiară), dar şi de statornicia în credinţă a acestor români deznaţionalizaţi. „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”, avea să exclame cu admiraţie Vlădicul Nicolae Bălan, în mijlocul comunităţilor româneşti din zona vizitată. Răspândind cu generozitate cuvinte de mângâiere şi de speranţă, credincioşii au fost îndemnaţi: „Alergaţi după lumină, trimiţându-vă copiii la şcoală, căci lupta între popoare nu se mai dă cu ascuţiş de suliţi şi de sabie, ci de armele luminii”.8

Concetăţenilor maghiari din Boroşneul Mare le-a spus: „Vin în numele Evangheliei, al iubirii şi al bunei înţelegeri. Doresc să înainteze fiecare în limba şi cultura lui naţională. Ţara noastră este destul de largă ca să încapă toţi. Românii şi

55

Ungurii, după experienţa de veacuri, au constatat că numai prin egalitate pot trăi împreună, prin dragoste frăţească pe pământul care l-au locuit şi muncit veacuri de-a rândul. Vă doresc tot binele şi Vă împărtăşesc arhiereasca binecuvântare”.9

La recepţia oferită de autorităţile locale, la Tg. Secuiesc, răspunzând preoţilor romano-catolic şi reformat, mitropolitul Nicolae Bălan a spus „cuvinte apăsate”: „Este un fapt incontestabil că poporul românesc în decursul veacurilor trecute până la schimbarea regimului, mai ales în aceste părţi, a avut să îndure mari asupriri. În decursul vizitaţiunii ce am făcut în aproape toate comunele în care avem credincioşi ai bisericii noastre, am putut constata pe toată linia efectul acestei asupriri şi, deci, trebuie să aveţi obiectivitatea de a recunoaşte această crudă realitate: totuşi noi, în credinţa şi în sufletul nostru nobil, găsim puterea morală pentru a ierta totul. În schimb, Vă rog pe Domniile Voastre şi pe conducătorii poporului secuiesc să găsiţi forţa necesară pentru a uita privilegiile, ca astfel, luminaţi cu toţii de spiritul democraţiei care domină veacul nostru, să putem sta om lângă om, ca frate lângă frate, emulând prin vrednicia personală de care dispune fiecare, întru a produce fapte de progres, cultură şi iubire de patrie”.10

La sfârşitul acestui adevărat eveniment, a fost convocată o conferinţă preoţească cu scopul de a se comunica unele concluzii, desprinse în urma „vizitaţiunii canonice”, şi pentru a se stabili „împreună asupra celor ce ar mai bine de făcut în viitor”. Cu acest prilej mitropolitul Nicolae Bălan a spus: „În decursul vizitaţiei ce am făcut-o până acum, prin cele mai multe parohii, am rămas mulţumit că am putut păstra măcar atât cât am găsit, în urma furtunilor şi vijeliilor vremii. Am găsit şi dărămături, ruine, dar în faţa lor m-am gândit la necazurile şi suferinţele care vorbeau din ele şi a căror mărturie erau. Datoria noastră astăzi este că ce e bun să facem

56

şi mai bun, să adunăm resturile ce ne-au mai rămas, ca cu toată căldura sufletului să clădim biserica ortodoxă română măreaţă din acest ţinut”.11

Pentru a se crea cadrul instituţional adecvat desfăşurării unei cât mai intense şi rodnice activităţi religioase, culturale şi naţionale, Consistorul arhidiecezan din Sibiu, în şedinţa din 9 august 1921 a hotărât înfiinţarea a două protopopiate, din fostul protopopiat al Treiscaunelor, şi anume: protopopiatul Sf. Gheorghe cu sediul în acest oraş, şi protopopiatul Oituz, cu sediul la Tg. Secuiesc (hotărârea a fost validată de Ministerul Cultelor la 3 septembrie 1921). Până în 1924, ambele protopopiate au fost administrate de pr. Gheorghe Negoescu. După retragerea acestuia, din motive de sănătate, au fost numiţi ca protopopi, doi tineri şi vrednici preoţi, originari din Araci: la Sf. Gheorghe – pr. Aurel Nistor (unul din liderii de necontestat a românilor din regiune, în perioada interbelică), iar la Oituz – pr. Ioan Rafiroiu (care era preot paroh la Poiana Sărată). De menţionat că din protopopiatul Oituz făceau parte şi parohiile ortodoxe din actualul judeţ Harghita (cu excepţia celor din zona Topliţei, care aparţineau de Reghin). În 1937, Consistorul din Sibiu, hotărăşte „reînvierea protopopiatului ortodox Odorhei”, care va fi administrat până în 1940 de protopopul Sebastian Rusan, viitorul mitropolit al Moldovei şi Sucevei.12

Despre importanţa şi semnificaţia Protopopiatului Oituz, a vorbit convingător protopopul Ioan Rafiroiu, în volumul omagial dedicat mitropolitului Nicolae. „Protopopiatul Oituz e o creaţie, o ctitorie şi un aşezământ al Său. Din dorul şi din dragostea faţă de cei furaţi din staul şi seduşi de mincinoşi, I. P. Sf. Sa a înfiinţat acest protopopiat cu obiective bine definite. Întâi de toate, ca să întărească elementul românesc, pentru a fi în stare să reziste tuturor încercărilor; apoi, să readucă, să recâştige, să redobândească pe fiii cei pierduţi. Aceasta este acţiunea de cucerire a poziţiei pierdute prin

57

împilările istoriei. Cât de grăitor este acest comandament moral! Aducerea la vatra Ortodoxiei a elementului amăgit şi speculat, la matca neamului, a celor de un sânge şi o lege cu noi cei cari am rezistat. (...) Simbolica prin nume, sugestivă prin obiective şi plină de misiune pentru viitor, Valea Oituzului, altar al jertfei supreme, a găsit în concepţia marelui Arhipăstor cea mai largă şi reală înţelegere. Să reînvie pe aceste meleaguri duhul mucenicesc şi flacăra credinţei adevărate, care ne-a crescut eroi ce ne-au dat prin jertfa vieţii lor întregirea de neam. Semnificaţia acestui protopopiat, reînvierea celui al Odorheiului şi ca mâine al Giurgeului de Ciuc, este o reală prelungire a jertfei şi o profundă permanentizare a capacităţii eroice. Pe aceste valori s-a sprijinit I.P.Sf. Sa în ascensiune şi opera Sa. Prin acest fluid sufletesc ne atrage la muncă şi sfinţenie pe toţi lucrătorii din via Domnului”.13

Dacă s-a putut înfăptui ceva în cei 20 de ani de la Unire pe teren naţional românesc în ţinutul secuizat – ţine să evidenţieze părintele protopop Aurel Nistor – această realizare pozitivă se datoreşte în prima linie grijei înţelepte şi părinteşti a I.P.S. Mitropolit Nicolae. Permanent de veghe, nu-i scăpa nici o ocazie ca să câştige cât mai mulţi sprijinitori ai cauzei româneşti din ţinutul secuizat, a cărei importanţă, la început, mulţi o nesocoteau. Nu era o adunare eparhială, congres mitropolitan, naţional-bisericesc şi preoţesc, la care să nu fi militat cu pasiune pentru cunoaşterea şi soluţionarea problemei româneşti din aceste părţi. Acestei permanente purtări de grije avem să-i mulţumim toate realizările naţionale înfăptuite în ultimii 20 de ani în ţinutul secuizat, care ne apropie tot mai mult de ţinta finală, fixată de Înaltul Ierarh ca normă pentru viitor, încă din anul 1920: „Problema românească din ţinutul secuizat trebuie să fie o problemă de stat, realizată prin Biserica strămoşească”.14

58

În condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea, a românilor din întreaga ţară, şi a unei administraţii româneşti locale, foarte apropiată şi implicată direct în viaţa bisericească, culturală şi naţională, în cursul celor 20 de ani de rodnică păstorire a Mitropolitului Nicolae Bălan, în parohiile din ţinutul Harghitei şi Covasnei au fost obţinute rezultate deosebite. Un bilanţ a fost prezentat, în volumul omagial dedicat mitropolitului Nicolae, de unul din cei mai buni cunoscători ai problemelor româneşti din zonă, şi participant activ la obţinerea izbânzilor respective – protopopul Aurel Nistor.

Parohii şi preoţi: În anul 1920 se aflau în: Judeţul Treiscaune 22 parohii cu 20 preoţi; Judeţul Odorheiu 6 parohii cu 5 preoţi; Judeţul Ciuc 0 parohii cu 0 preoţi; TOTAL 28 parohii cu 25 preoţi. Azi (în 1940 - n.n.), avem în: Judeţul Treiscaune 37 parohii cu 20 preoţi, parohii vacante 1; Judeţul Odorheiu 23 parohii cu 15 preoţi, parohii vacante 8; Judeţul Ciuc 9 parohii cu 8 preoţi, parohii vacante 1; TOTAL 69 parohii cu 62 preoţi, parohii vacante 10; În 20 de ani, numărul parohiilor a sporit cu 41, iar al preoţilor cu 37.

Biserici: În anul 1920 se aflau în: Judeţul Treiscaune 29 biserici; Judeţul Odorheiu 7 biserici; Judeţul Ciuc 0 biserici; TOTAL 36 biserici.

Azi (în 1940 - n.n.), avem în: Judeţul Treiscaune 48 biserici, din acestea nesfinţite 12; Judeţul Odorheiu 15 biserici, din acestea nesfinţite 1; Judeţul Ciuc 3 biserici, din acestea nesfinţite 0; TOTAL 66 biserici, din acestea nesfinţite 13; Edificarea celor 30 de biserici noi a costat suma de 52.500.000 Lei.

Se mai află (în 1940 - n.n.) în: Judeţul Treiscaune 10 capele, 29 troiţe şi 29 clopotniţe; Judeţul Odorheiu 7 capele; Judeţul Ciuc 8 capele; TOTAL 25 capele, 29 troiţe şi 29 clopotniţe.

59

Case parohiale. În anul 1920 se aflau în total 25 case parohiale în cele trei judeţe. În curs de 20 de ani s-au edificat 32 case parohiale noi, în valoare de 13.450.000 Lei.15

La aceste realizări de excepţie se referă şi protopopul Ioan Rafiroiu. „În locul în care au sângerat ostaşii şi au muşcat glia străbună eroii, s-au ridicat, simbol al jertfei creatoare, monumente istorice, iar în Ciucul înstrăinat, unde în 1918 aveam un singur ortodox maghiarizat, fără să ştie că este ortodox, prin îndemnul, ajutorarea şi stăruinţele încurajatoare ale înaltului Ierarh, s-a sfinţit catedrala din Miercurea-Ciuc şi schitul „Făgeţel” din Frumoasa (1936), iar în 1938 catedrala din Gheorgheni. În 13 capele, 8 preoţi misionari se străduesc pentru întărirea Ortodoxiei şi readucere celor pierduţi în făgaşul neamului şi al Bisericii. Toată Secuimea este împânzită cu biserici noui, troiţe, capele şi peste 70 de preoţi, în cele trei protopopiate din Secuime, grăiesc posterităţii de epoca Mitropolitului Nicolae Bălan. Astăzi Ciucul are circa 4000 ortodocşi”.16

Numeroasele sale vizite canonice în zonă au fost prilejuite, în principal, de oficierea sfintelor slujbe de sfinţiri de biserici. Aşa după cum s-a mai arătat, o asemene primă vizită a fost prilejuită de resfinţire a bisericii din Sf. Gheorghe, după terminarea lucrărilor de reparare a daunelor pricinuite în timpul primului război mondial. „Acest binecuvântat act al Sfinţirii Bisericii din Sfântu Gheorghe s-a făcut – spunea cu acest prilej marele ierarh în aprilie 1923 – în cea dintâi vizitaţiune canonică după instalarea noastră. Eu, Mitropolit, am făcut-o pentru a cunoaşte situaţia şi pentru a duce un cuvânt de încurajare celor în care conştiinţa românească începe să se reaprindă de sub jugul înstreinării”.17

În ziua de 6 noiembrie 1932, mitropolitul Nicolae Bălan, a sfinţit biserica în Arini, iar în la 8 noiembrie, pe cea din satul vecin Iarăşi.18 După terminarea sfintei slujbe, de sfinţirea a Catedralei Ortodoxe din Miercurea-Ciuc (actuala

60

catedrală episcopală), Mitropolitul Nicolae a rostit „o magistrală şi subtanţială predică cu multe învăţături pentru sufletele însetate de cuvintele mântuitoare, în noiembrie 1936, purcezând de la cuvintele Envanghelistului Luca 12,32 „Nu te teme turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru, să vă dea vouă împărăţia”. Timp de o oră a vorbit despre viaţa cea trăită prin credinţă, despre valoare sufletului, despre răspunderea creştinului pentru sufletul său. A arătat cum ţinta vieţii omeneşti nu se opreşte la traiul pe pământ, ci este în legătură cu veşnicia, cu Dumnezeu (...) În continuare a dezvoltat ideea răspunderii naţiunii pentru sufletul ei şi datoria ce o are fiecare pentru a păstra sufletul naţiunii sale întreg, împreună cu toate comorile lui. Până când poporul nostru va avea conştiinţa clară a destinului său, până atunci vom fi siguri de ziua de mâine (...).19

Ce frumuseţe sufletească are poporul nostru, care zideşte biserici, ce nobil e acest popor, care se duce cu crucea în mână să zidească un altar nou, care este o părticică din marele altar al strămoşilor întărit în vremurile de restrişte din trecut. Cei ce vor intra şi vor ieşi din această biserică vor fi cuprinşi în marea comunitate ortodoxă din cuprinsul ţării, care pentru ei şi ai lor va implora graţie de la Dumnezeu. Nu sunteţi izolaţi în acest centru, ci prin această biserică sunteţi legaţi cu sufletul neamului şi cu Dumnezeu care ne ocroteşte. Această biserică să fie reazem tuturor sufletelor creştine în bucurie ca şi în necazuri (...) Ea va fi lăcaş de întărirea credinţei religioase şi iubirea dintre fraţi pentru toţi care îşi pleacă sufletul la picioarele crucei. Fie ca cei care intră şi ies din această biserică să fie binecuvântaţi de Tatăl cel ceresc”.20

În 7 noiembrie 1937, la sfinţirea bisericii din Biborţeni, a luat parte tot satul, prezenţi fiind mitropolitul Nicolae Bălan, Nicolae Iorga şi autorităţile judeţene şi locale. În acelaşi an filia Biborţeni a devenit parohie, având ca preot paroh pe părintele Hariton Eşianu.21 Cu ocazia sfinţirii, bisericii noi din

61

Vârghiş, cu hramul „Sfântul Nicolae”, mitropolitul Nicolae Bălan consemna în protocolul botezaţilor: „Văzut şi aflat în ordine, cu ocaziunea vizitaţiunii canonice şi a sfinţirii bisericii celei noi din Vârghiş – 7 noiembrie 1937. Binecuvântaţi să fie toţi cei ce vin în numele Domnului”. La sfinţire a participat şi prefectul judeţului Odorhei, M. Constantinescu. Cu ocazia sfinţirii, corul „Doina” din Odorhei, condus de Ştefan Stanciu a prezentat un program artistic.22

Până în anul 1935, credincioşii români din Herculian aveau o capelă improvizată şi aparţineau parohiei ortodoxe din Băţanii Mari. În 1937, ajutaţi de Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, ei şi-au construit o frumoasă biserică din piatră şi cărămidă, pictată de Iosif Cichi Orheianu şi înzestrată cu toate cele necesare cultului. Sfinţirea a avut loc în noiembrie 1937, în prezenţa mitropolitului Nicolae Bălan şi a oficialităţilor locale, momentul constituindu-se într-un mare eveniment în viaţa comunităţii. În aceiaşi zi de 7 noiembrie 1937, a fost sfinţită şi biserica din Racoşul de Sus.23 La 17 iulie 1938, biserica nouă, cu hramul Sf. Gheorghe, din Aita Mare, a fost sfinţită de mitropolitul Nicolae Bălan împreună cu un sobor de 15 preoţi, în frunte cu protopopul Aurel Nistor.24 Sfinţirea bisericii noi din Bixad, s-a făcut în 2 iunie 1940 de către mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, de episcopul Gherontie de la Constanţa şi de mulţi preoţi.25

Problematica întăririi Bisericii Ortodoxe Române în Secuime a fost pe larg dezbătută şi la Adunarea Generală a Secţiei Sibiu a Asociaţiunii Clerului „Andrei Şaguna”, ce a avut loc la Sf. Gheorghe, în 14 iulie 1927. În primăvara anului 1936, primăria municipiului Tg. Mureş, a propus înfiinţarea unui vicariat ortodox pentru ortodocşii din „secuime”, cu sediul în acest oraş. (în Tg. Mureş funcţionase, între anii 1915-1918, vicariatul greco-catolic maghiar pentru secuime, subordonat Episcopiei de Hajdudorog, care avea menirea deznaţionalizării românilor din aceste ţinuturi). Consiliul

62

Arhidiecezean al Mitropoliei Ardealului din Sibiu, după analiza acestei propuneri, în mai 1937, hotărăşte să amâne organizarea acestui vicariat „pentru alte vremuri, mai prielnice”.26

Suflul nou de viaţă românească a fost susţinut prin întărirea bisericii româneşti, promovarea învăţământului în limba română, afirmarea culturii naţionale, stimularea presei româneşti. Acest complex de acţiuni făcea parte dintr-o strategie economică, socială şi culturală de perspectivă, ce se bucura de susţinerea şi sprijinul întregii ţări. Un efect benefic asupra vieţii economice, sociale şi culturale a comunităţilor româneşti l-a avut şi împroprietărirea cu suprafeţe agricole şi silvice a locuitorilor şi principalelor instituţii: biserici, şcoli, cămine culturale, înfiinţarea băncilor populare, asociaţiilor profesionale, măsurile de sprijinire a capitalului românesc şi cele de acordare a unor sporuri sociale salariale învăţătorilor şi profesorilor români din zonă.27

Urmărind îndeaproape modul în care parohiile ortodoxe au primit suprafeţele agricole şi silvice, pe baza prevederilor Legii agrare din 1923, mitropolitul Nicolae Bălan atrăgea atenţia protopopiatelor şi parohiilor din zonă, în februarie 1924, supra faptului că „prin deciziunea Ministerului Agriculturii nr. 8736 comunicată Consilieratelor agricole cu Ordinul nr. 16789/1923 al Direcţiunii Generale pentru Reforma Agrară din Cluj s-a dispus ca bisericile noastre din regiunile de deal şi de munte, unde nu este pământ cultivabil, să fie înzestrate cu loturi până la 10 jugăre de păşune şi fânaţ de pădure.28

La revigorarea vieţii româneşti au contribuit din plin, alături de biserică, şcoală şi asociaţii culturale (în mod deosebit ASTRA) şi administraţia de stat (prefecturi), primarii, instituţiile din justiţie şi din sistemul de asigurare a ordinii publice şi de apărare. Implicarea directă şi eficientă a statului în asigurarea cadrului legislativ şi logistic necesar afirmării identităţii naţionale a românilor, atât de vitregiţi până în 1918, a fost în chip fericit completată de o frumoasă solidaritate, concretizată printre altele, în „patronarea” şcolilor şi bisericilor comunităţilor româneşti de

63

către şcolile normale, protopopiate şi parohii, instituţii şi personalităţi din întreaga ţară, de la Cluj, Năsăud, Oradea, la Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, localităţi din Moldova etc.29

Activitatea mitropolitului Nicolae Bălan, pentru sprijinirea credincioşilor români din ţinutul Harghitei şi Covasnei, a fost susţinută de principalii săi colaboratori, în rândul cărora se aflau la loc de cinste, cei născuţi pe aceste binecuvântate meleaguri: episcopii Nicolae Colan, Justinian Teculescu şi Veniamin Nistor (consilierul arhiepiscopesc Virgil Nistor), consilierul arhiepiscopesc Dumitru Coltofeanu, dar şi mitropolitul greco-catolic Alexandru Nicolescu, o serie de intelectuali precum O.C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec ş.a. şi nu în ultimul rând patriarhul Miron Cristea.30

„În şedinţa Sfântului Sinod cu data de 9 Martie a.c. (1937-n.n.) – spune patriarhul Miron, într-o scrisoarea adresată episcopului Nicolae Colan – am făcut propunere, ca fiecare Chiriarhie să ia sub patronajul său o comună sau mai multe – după posibilităţi – din ţinutul secuilor, în scopul de a înlesni românilor secuizaţi din acele comune, ce se bat într-o sărăcie cumplită, revenirea la sânul naţiunii şi bisericii, de cari au fost înstreinaţi în mod forţat de fosta stăpânie maghiară. Această propunere a fost primită cu unanimitate de P.P.S.S. Voastre şi de aceea reamintindu-v-o prin prezenta, vă rugăm a o pune în aplicare, ea fiind de actualitate şi de mare interes naţional şi bisericesc. Pentru indicarea localităţilor asupra cărora urmează a întinde aripa ocrotitoare a acelei Chiriarhii, Vă rugăm a vă adresa I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardelului”.31

Unul dintre cele mai importante proiecte interbelice privind depresiunile intrcarpatice a fost „aducerea la matcă a românilor înstrăinaţi” sau „reromânizarea românilor maghiarizaţi”. Era vorba, fireşte, nu de românii deja pierduţi pentru neamul lor, maghiarizaţi de-a lungul istoriei, ci de cei care încă se considerau români dar nu mai cunoşteau limba română.32 Din perspectiva românească, „reromânizarea” a

64

constituit un demers firesc, o reacţie normală care urmărea eliminarea consecinţelor intensului proces de maghiarizare la care au fost supuşi românii din fostele scaune secuieşti. Practic, demersurile întreprinse sub această denumire au cuprins acţiunile de reromânizare propriu-zise, cât şi cele care aveau ca obiectiv păstrarea şi afirmarea identităţii etnice a românilor din localităţile etnic-mixte (maghiaro-române) şi integrarea populaţiei secuieşti şi maghiare în realităţile politice, economice, sociale şi culturale ale României Mari. În desfăşurarea proiectului se distinge o primă etapă, a „sforţărilor individuale” şi alta a „acţiunilor coordonate” cuprinse în programe cu obiective clare, concrete, cu răspunderi delimitate precis şi cu o susţinere financiară corespunzătoare.

Formularea proiectului aparţine intelectualilor locali, îndeosebi preoţilor şi învăţătorilor, şi a fost făcută publică prin vocea protopopilor Ioan Petric, Dumitru Coltofeanu şi Constantin Dimian, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX şi reafirmată imediat după unire. Astfel, la adunarea de reactivare a despărţământului ASTRA Treiscaune, desfăşurată la Sf. Gheorghe, în 15/28 septembrie 1919, preotul ortodox Aurel Nistor din Araci – viitorul protopop de Sfântu Gheorghe – referindu-se la românii maghiarizaţi, spunea: „Aceşti fraţi ai noştri trebuie salvaţi din ghiarele maghiarismului, să înveţe din nou limba românească, să îmbrace iar portul românesc, să simtă şi să trăiască ca români”. Aceasta şi-a propus-o ca ţintă conducătorii români din judeţ, având a stabili însă un plan de muncă întocmit şi executat cu multă tragere de inimă.33

Atât din studiile teoretice, cât şi din programele practice, rezultă că acţiunea de „reromânizare” nu era îndreptată împotriva maghiarilor. „Nimeni nu intenţionează deznaţionalizarea ungurilor sau a secuilor, dar nu se mai putea tolera ca zeci de mii de suflete cari se mărturisesc români, îşi au tradiţia şi obiceiurile familiale păstrate şi strâns legate de

65

masele neamului românesc, să rătăcească şi astăzi”, „nu vrem să românizăm nici un ungur, cerem însă reromânizarea secuizaţilor”.34

Implicarea consecventă, pragmatică şi eficientă a Mitropolitului Nicolae Bălan, în acţiunea de readucere la matcă a românilor maghiarizaţi, este pusă în evidenţă de o multitudine de documente., din care redăm doar câteva. „Vă este binecunoscută situaţia Românilor din Săcuime, cari au fost maghiarizaţi în decursul vremii – spunea vlădica Nicolae Bălan, într-o scrisoare trimisă la Cluj, episcopului Nicoale Colan. Este de datoria noastră să activăm cu toată stăruinţa, ca aceşti fraţi să fie cât mai curând în sânul Naţiunii, de unde au fost înstrăinaţi. Pentru aceasta Ministerul Educaţiei Naţionale a făcut şi face din nou apel către toţi bunii Români să ajute, ca acest proces de românizare să se facă cât mai temeinic şi cât mai neîntârziat.

Socotim, că factorul ce se poate apropia mai mult de sufletul poporului este preotul, ne-am găsit să apelăm la luminatul patriotism al Î.[nalt] P.[rea] S.[finţiei] Voastre cu rugămintea, să binevoiţi a trimite în cele 4 judeţe de Români secuizaţi, deocamdată cel puţin în localităţile mai importante (Treiscaune, Ciuc, Mureş şi Odorhei) un număr suficient de preoţi, dintre elementele cele mai destoinice, cari vor fi numiţi de noi ca învăţători cateheţi şi vor fi plătiţi de Ministerul nostru până la bugetul viitor”.35 Peste un an, în 1937, revine cu veşti noi, care solicită să fie aduse la cunoştinţa celor interesaţi. „Având în vedere, că în regiunea secuizată ni s-au aprobat de Onor.[atul] Minister al Cultelor opt posturi de preoţi şi 47 posturi de învăţători cateheţi pentru preoţi şi cadidaţi de preoţi absolvenţi de Academii teologice, suntem aplicaţi a reflecta şi la candidaţi de preoţi din Eparhia P.[rea] S.[finţiei] Voastre, în care scop Vă rugăm să binevoiţi a publica comunicatul de mai sus şi a îndemna pe candidaţii, cari doresc să reflecteze la unul din acele posturi să-şi înainteze cerere cu actele asupra

66

pregătirii teologice. Din cererile primite vom face selecţia elementelor celor mai destoinice”.36 Şi deoarece problemele mari, se soluţionează rezolvând situaţiile concrete, Vlădicul Nicolae îşi găsea timpul necesar să se intereseze de cazurile fiecărui preot aflat în parte. „În legătură cu raportul P.C. Tale Nr. 265/937, Te poftim a ne raporta, dacă preotul Simion Radu, profesor de religie la Şcoala normală din Cristur, pe lângă salarul de paroh mai primeşte şi salar de profesor, în ce mărime şi sub ce număr i s-a aprobat de On. Minister al Educaţiunii Naţionale.37 Peste doi ani, sprijină aceiaşi parohie cu obiecte de cult. „Văzând raportul Nr. 724 din 25 August a.c. despre lipsa de ornate bisericeşti corespunzătoare la biserica din Cristur şi de obiecte sacre cunoaşte, că am aprobat să se dea bisericii din Cristur un rând de ornate bisericeşti, din cele rezervate parohiilor neorganizate Lupeni ori Zetea. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti dela 10 X 1939.38

Ştiind că fondurile primite de la Statul român, pentru sprijinirea parohiilor din această „zonă periclitată”, sunt limitate solicita informaţii despre cazurile care au cea mai mare nevoie de acest sprijin. „On. Minister al Cultelor şi Artelor, dorind a acorda bisericilor din regiunile secuizate şi Munţii Apuseni, mici ajutoare pentru întreţinerea sau repararea lor, ne cere să înaintăm de urgenţă un tablou în dublu exemplar, cu numele bisericilor avizate la ajutor. Ne pune în vedere însă că disponibilul fondului respectiv, este foarte redus, de aceea propunerile ce se vor face să fie limitate al acele biserici, cari au strictă şi neapărată nevoie de ajutor. P.O. Oficiu, ţinând seama de cele arătate va înainta aici în decurs de cinci zile, tabloul în dublu exemplar al bisericilor din protopopiat pentru a fi propuse pentru a fi ajutorate.39

Cunoscând din experienţa proprie de profesor, cât este de importantă colaborare dintre Biserică şi Şcoală, solicită întărirea colaborării între preoţii şi învăţătorii în realizarea misiunii ce o aveau de înfăptuit în comun. „Am examinat

67

rapoartele asupra catehizaţiei în materele şi filiile din cuprinsul protopopiatului, trimise cu comitiva Nr. 83 din 20 II a.c. şi aşteptăm să-i se dea acestei probleme cea mai mare atenţiune din partea Clerului. Totodată se va stărui ca între preoţi şi învăţători să se stabilească cele mai strânse legături în scopul ajutorării reciproce în acţiunea de reromânizare şi cea bisericească”.40

Bun cunoscător al realităţilor din zonă, intervine pe un ton imperativ pentru stabilirea priorităţilor din parohia nou înfiinţată de la Vlăhiţa. „La raportul Nr. 654/938 primeşti încunoştinţarea că sub nici un motiv nu putem aproba, ca banii dăruiţi de Uzinele din Vlăhiţa şi de funcţionarii săi în scopul zidirii bisericii din Vlăhiţa, să se întrebuinţeze la clădirea casei parohiale. Mai întăi trebue să se zidească biserica, şi apoi casa parohială, căci interesul obştesc de a avea cât mai de vreme biserică în Vlăhiţa nu poate fi subordonat interesului personal al preotului de a se zidi casa parohială, şi apoi biserica. Această dispoziţie irevocabilă a Noastră îţi va servi atât P.C. Tale, cât şi preotului din Vlăhiţa ca directivă în acţiunea de organizare a parohiei Vlăhiţa. Sibiu, din şedinţa secţiei economice dela 23 VI 1938”.41

Susţinător al lucrurilor bine pregătite şi temeinic înfăptuite, nu acceptă improvizaţiile şi lucrurile neclare. „Văzând cererea parohului nostru din Uilac pentru votarea unui ajutor la zidirea casei parohiale, invităm On. Oficiu să prezinte raport dela parohie în ce stadiu se găsesc lucrările pregătitoare ca strângere de materiale, fond disponibil, teren de clădire, plan de construcţii etc. după ce vom avea aceste date, ne vom pronunţa asupra cererii primite în acest scop”.42 Aceleaşi exigenţe manifestă şi faţă de înfăţişarea, înzestrarea şi calitate picturii noilor biserici construite în zonă. „Primind adresa P.C. Tale Nr. 789/1939, te poftim a pune în vedere oficiului parohial din Uilac, ca cu posibilă grabă, să ne raporteze dacă pictura iconostasului bisericii e terminată; să specifice detaliat din ce

68

sume s-a făcut această lucrare; cât a costat întreaga lucrare; studentul-pictor Nicolae Schiopu are autorizaţie de pictor bisericesc şi a primit aprobarea Prea Ven. Consiliu arhiepiscopesc pentru pictare”.43 Aceste exigenţe sunt necesare, cu atât mai mult, cu cât, noile biserici trebuiau să atragă credincioşii reveniţi la credinţa ortodoxă. „Referitor la raportul Nr. 652 din 3 VIII a.c. în chestia pictării bisericii şi a iconostasului din Petecu cunoaşte, că în nici un caz nu se admite să facă pictura zugravul Csiki, ci să se angajeze la timpul său un zugrav autorizat. Se îndrumă preotul precum şi On. Oficiu a face intervenţii la comuna politică, la judeţ şi la Ţinut ca să acorde ajutoare necesare pentru terminarea bisericii din Petecu şi pictarea ei. În localităţile cu români secuizaţi, lăcaşurile de închinare trebue să aibă înzestrări corespunzătoare ca şi prin acestea să atragă credincioşi la slujbele divine”.44

În cei 35 de ani de rodnică păstorire, mitropolitul Nicolae Bălan a hirotonit foarte mulţi preoţi care şi-au îndeplinit misiunea în parohiile din Arcul intracarpatic. Dinte aceştia, menţionăm doar câţiva: Un moment deosebit în viaţa parohiei Băţanii Mari a fost pastoraţia preotului Ioan Garcea (1925-1940 şi 1945-1953), născut la 18 ianuarie 1897 în Augustin. A terminat Academia militară din Constanţa şi a luptat în armata română la Mărăşeşti în 1917, fiind hirotonit la 30 aprilie 1925 de mitropolitul Nicolae Bălan, având o activitate remarcabilă de întoarcere a românilor înstrăinaţi; la 18 mai 1935 a primit din partea lui Nicolae Iorga o „Diplomă de onoare” pentru activitatea din Secuime; în 1940 primeşte brâul roşu de la mitropolitul Nicolae Bălan.45

Ştefan Ciutac (1880 - ?), preot şi învăţător în Cernat. S-a născut în Zagon la 8 aprilie 1880. A fost învăţător 19 ani şi preot reformat 13 ani. A revenit la ortodoxie şi la 10 aprilie 1927 este hirotonit preot ortodox de către mitropolitul Nicolae Bălan. La instalare Micfalău la 29 mai 1927 au fost prezente oficialităţi, în frunte cu generalul Todirescu, muzica militară şi

69

sute de oameni. A slujit un sobor din 7 preoţi, în frunte cu protopopul Aurel Nistor. Timp de trei ani a administrat parohia Micfalău, iar în 1930 este numit preot în Cernat. În noiembrie 1930 înfiinţează o societate a tineretului compusă din 41 de membrii, care ţinea în fiecare duminică o şezătoare cu caracter cultural-religios, punând bazele unui cor pe trei voci care să dea răspunsurile liturgice. Formaţia avea în repertoriul ei şi cântece patriotice româneşti. Din iniţiativa vrednicului preot s-a înfiinţat şi o reuniune de femei cu scop de a împodobi biserica şi a îngriji cimitirul. În perioada 1930-1932 a renovat biserica, a construit o nouă casă parohială şi una cantorală.46

Pr. Dumitru Trifan a fost învăţător şi director în comuna Mărtănuş. S-a născut la 14 aprilie 1898 în Lancrăm (jud. Alba) din părinţi agricultori. A urmat liceul săsesc din Sebeş şi Şcoala normală „Şaguna” din Sibiu (1915-1919). A fost învăţător la Barcani, apoi peste un an se mută la Mărtănuş; hirotonit la 29 iunie 1922 de mitropolitul Nicolae Bălan; Bicsadul avea atunci 42 de familii (matricolele, jurnalul de casă, arhiva erau complet neglijate). Casa parohială, supranumită „urlătoarea lupilor”, era în ruină. A readus la ortodoxie 140 de familii în 2 ani (a fost ajutat mult de primarul Lazăr Cheresteş, a cărui şură a fost incendiată de unguri la 26 decembrie 1924). Părintele Trifan a recâştigat pentru ortodoxie aproape 600 de credincioşi şi a înzestrat parohia cu sesii foarte bogate.47

Ioan Rafiroiu (1931–1944), fiul primului protopop al Oituzului, născut la 25 ianuarie 1907 la Cernatul de Jos, a făcut Academia Teologică de la Sibiu, fiind hirotonit la 3 august 1931 de mitropolitul Nicolae Bălan. A întrerupt păstorirea la Târgu Secuiesc între 1940-1944, revenind ca protopop al Oituzului până în 1952, când postul s-a desfiinţat, alipindu-se la cel de Sfântu Gheorghe; a salvat de la dispariţie arhiva fostului Protopopiat Treiscaune de la Breţcu, creând fondul arhivistic bisericesc al zonei aflat astăzi în administrarea

70

Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sf. Gheorghe.48

Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal şi întrerupt de Dictatul de la Viena. În cei patru ani, „cât patru veacuri”, viaţa bisericească a românilor a fost aproape în întregime distrusă. Credincioşii români, în mare parte, au fost expulzaţi sau nevoiţi să se refugieze în România. Cei mai mulţi din cei rămaşi în satele lor au fost trecuţi cu forţa la confesiunile de expresie maghiară. Atunci au căzut pradă intoleranţei un număr de 21 biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, construite după înfăptuirea României Mari, de regulă în centrul localităţilor (Biborţeni, Boroşneul Mare, Comandău, Căpeni, Catalina, Comolău, Doboşeni, Filia, Herculian, Racoşul de Sus, Vârghiş – din judeţul Covasna, Aldea, Borsec, Crăciunel, Ditrău, Lueta, Mărtiniş, Mihăileni, Mereşti, Mugeni, Poiana Veche (Tulgheş), Vlăhiţa, Zetea – din judeţul Harghita). În legătură cu bisericile dărâmate, nici unul din motivele invocate de reprezentanţii de ieri şi de astăzi ai comunităţilor maghiare din localităţile respective (răzbunarea „umilinţelor” suportate în anii „stăpânirii româneşti”, participarea „forţată” a cetăţenilor maghiari la ridicarea bisericilor respective ş.a.) nu pot scuza aceste acte de maximă intoleranţă. După cum se ştie acţiunea a fost dispusă de către contele Teleki, prim ministru al Ungariei şi urmărea „curăţirea satelor secuieşti” de bisericile „valahilor” construite în stil bizantin. De menţionat că toate bisericile dărâmate samavolnic în anii 1940-1944, erau construite în centrul satelor (fapt ce nu a putut fi acceptat de cei obişnuiţi ca modestele biserici ale românilor să se afle amplasate la marginea aşezărilor „secuieşti”).49

Anul 1940 a adus pentru comunităţile şi instituţiile româneşti din zonă grele încercări, suferinţe şi tragedii de neimaginat. Printre primele măsuri luate de administraţia ungară au fost: interzicerea limbii române, înlocuirea denumirilor

71

româneşti cu cele maghiare, izgonirea preoţilor români, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor, devastarea instituţiilor româneşti, confiscarea averilor, a arhivelor şi bibliotecilor parohiale, în acelaşi motiv al plănuitelor revanşe sau retorsiuni.50 În această perioadă grea din viaţa bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei singurul sprijin ziditor a venit din partea episcopului Clujului, Nicolae Colan născut în Araci. După alungarea preoţilor din majoritatea parohiilor şi trecerea credincioşilor la confesiunile maghiare, Vlădica Nicolae Colan a trimis primii preoţi în zonă (hirotoniţi din rândul învăţătorilor), a urmărit permanent evoluţia din ţinuturile natale, intervenind – atât cât se putea – pentru a uşura existenţa celor rămaşi şi supuşi la numeroase presiuni. Preoţii trimişi de episcopul Nicolae Colan al Clujului, la cererea puţinilor credincioşi, au avut o situaţie foarte grea, fiind suspectaţi şi urmăriţi tot timpul.51

Pentru parohiile din protopopiatul Sf. Gheorghe, care nu au făcut parte din teritoriul cedat, între anii 1942-1945, prin grija mitropolitului Nicolae Bălan, a funcţionat un protopopiat cu sediul la Prejmer. Înfiinţarea protopopiatului ortodox de la Prejmer, după declararea dictatului de la Viena a fost o măsură benefică pentru parohiile româneşti aflate dincolo de graniţa pusă în 1940. În timpul ocupaţiei maghiare s-a căutat prin toate mijloacele contactul cu credincioşii ortodocşi români din Ardealul de nord şi menţinerea trează a speranţei în revenirea la normalitate.52 „Văzând raportul cu No. 932 din 24 Iulie a.c. cunoaşte, că am citi cu atenţiune informaţiunile asupra situaţiei credincioşilor noştri din teritoriul ocupat. Preoţii noştri care se găsesc de-a lungul frontierei vremelnice să fie îndrumaţi a strecura ajutoare pe seama celor năpăstuiţi şi a căuta prin toate mijloacele a încredinţa pe cei ce îndură asprul calvar să aibe răbdare şi tăria sufletească de a-şi apăra limba şi credinţa cu orice jertfă asigurându-i că Biserica şi neamul le va fi recunoscător. Despre acţiune de ajutorare a preoţimii noastre,

72

dorim să fim informaţi atât pentru trecut cât şi de aici înainte. Sibiu la 28 Iulie 1943”.53 Lucrarea pornită în 1942 în acest protopopiat, a avut în vedere obţinerea de ajutoare materiale pentru credincioşii de dincolo de graniţă, adăpostirea celor care care se refugiau, preoţi şi credincioşi, consemnarea situaţiei bisericilor etc. Preoţii care au avut curajul să rămână acolo – scrie preotul Ioan Ludu – s-au văzut fie fără credincioşi, fie expulzaţi cu forţa din parohiile lor, încât la un moment dat nu mai aveam în întreaga Secuime nici un preot ortodox în funcţiune, şi eram bucuroşi să putem trimite credincioşilor cel puţin cărţi de rugăciune, apa sfinţită, anafora, şi câte un cuvânt de mângâiere.54

Motive subliniate şi într-o analiză de sinteză a celor trei ani de activitate, întocmită la începutul anului 1945 de preotul Ioan Ludu, în care se arăta că, înfiinţarea protopopiatului cu sediul la Prejmer, a fost o necesitate care şi-a adus roadele sale, strângând într-un mănunchi cele 20 de parohii, izolate şi lipsite de conducerea lor legală, reducându-şi viaţa bisericească normală în aceste parohii. Deşi creat provizoriu, prin faptul că Ardealul de nord a fost ocupat, după eliberare „acesta a fost măcar nominal eliberat” (subln. n) şi protopopiatul nostru a trebuit în mod firesc să ia sub ocrotire şi să îngrijească de bunul mers şi de organizarea parohiilor din Secuime, unde au putut pătrunde preoţii noştri.55

Faptul că Protopopiatul Prejmer, în viziunea mitropolitului Nicolae Bălan, a fost gândit ca o structură provizorie rezultă şi dintr-un document emis în luna iulie 1944, când balanţa războiului încă nu era înclinată definitiv în favoarea României. „La raportul Nr. 647/944 îţi aducem la cunoştinţă, că titlul oficial pe care îl porţi P.C. Ta este de administrator protopopesc şi nu de protopop. Titlul de protopop presupune actul alegerii legale şi canonice, ceea-ce nu a fost cazul la Prejmer. şi astfel Protopopiatul Prejmer l-am înfiinţat temporal şi pentru împrejurările actuale. Nu vom definitiva pe

73

conducătorului său, căci nu voim să recunoaştem prin aceasta o situaţie artificială, care s-a creat printr-un fapt arbitrar. 14 VII 1944”.56

Eliberarea oraşului Sfântu Gheorghe, la 8 septembrie 1944, de ziua Naşterii Maicii Domnului (Sfântu Gheorghe fiind primul oraş românesc eliberat din Ardealul ocupat), de către Armata Română, a fost un simbol al libertăţii redobândite pentru toţi românii, şi pentru cei puţini rămaşi pe loc, dar şi pentru cei care se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. O stare de bucurie evidenta a suferinţelor celor patru ani, care au distrus nu numai biserici cât şi suflete, revelatoare şi plină de semnificaţie este circulara, trimisă în ziua de 25 septembrie 1944 de I.P.S. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului. Intitulată sugestiv „Dezrobirea regiunii secuizate”, se spune: Acum patru ani, o hotărâre nedreapta a duşmanilor poporului romanesc v-a pus din nou sub jugul maghiar, pe care strămoşii noştri I-au indurat înainte vreme îndelungată. Grele au fost chinurile şi prigonirile de care aţi avut parte în răstimpul celor patru ani. Aţi fost batjocoriţi, loviţi, ucişi, avutul vostru jefuit, bisericile în multe locuri v-au fost dărâmate, arse sau închise, preoţii voştri au fost alungaţi şi sufletul vostru a fost oprit de a-şi mai arăta credinţa strămoşească şi dragostea de neam. Cu mare durere primeam veştile despre suferinţele voastre şi în tot acest timp nu am încetat a înălţa rugăciuni către Dumnezeu să scurteze vremea aceasta de încercare şi să vă aducă iarăşi la sânul Patriei româneşti, ca să puteţi trăi în libertate, după voia sufletului vostru. (...) Ştim iubiţii mei, că pe mulţi dintre voi supritorii maghiari v-au silit cu ameninţări de moarte să treceţi la bisericile lor, ca să va facă mai uşor unguri. Dar sufletele voastre nu s-au lepădat în adâncul lor de credinţa strămoşească. Ştim cei mai mulţi dintre voi aţi îndurat toate batjocurile şi suferinţele, dar nu v-aţi lepădat de legea părinţilor voştri. Laud această alipire a voastră către Biserica noastră. (...) Să ştiţi că de data aceasta eliberarea voastră de

74

sub jugul maghiar este pentru totdeauna. În curând vă voi trimite preoţi de ai noştri să vă întărească în credinţă. (...) Vremuri mai bune se deschid de aici înainte pentru oricine e român. Bisericile vor fi rezidite şi redeschise. Starea voastră se va îmbunătăţi, ca să nu mai fie umiliţi de unguri. Dacă bunul Dumnezeu îmi va ajuta, nu peste mult timp voi veni să vă văd la faţă şi eu, să vă aduc cuvânt de mângâiere, să vă cunosc rănile si lipsurile, ca să ştiu ce măsuri trebuie luate pentru îndreptarea lor (...).57 Circulara Mitropolitului Nicolae Bălan este o aducere aminte şi totodată, un îndemn de credinţă înspre schimbarea lucrurilor. O circulară care în esenţa sa, este un mesaj al suferinţei şi biruinţei pentru cei patru ani cât patru veacuri, cum atât de bine a spus Nicolae Colan, Episcopul Clujului.

De la Sibiu, mitropolitul Nicolae urmăreşte cu atenţie mersul luptelor de eliberare a Ardealului de Nord şi ţine un contact strâns cu parohiile din zonă. „Am luat act cu plăcere de ajutorarea răniţilor români în Araci de către populaţie şi de preocuparea de cruci pe seama soldaţilor morţi în luptele de desrobire. Sibiu, la 30 Octomvrie 1944”.58 La terminarea războiului şi eliberarea Ardealului ocupat, preoţii s-au întors la parohiile lor, dar şi-au găsit bisericile aproape goale, deoarece mulţi dintre credincioşii refugiaţi nu s-au mai întors, iar din cei trecuţi cu forţa la romano-catolici şi reformaţi, puţini au mai revenit la ortodocşi. Începând cu luna septembrie, a anului 1944, Arhiepiscopia ortodoxă a Sibiului a manifestat un interes deosebit pentru numirea cât mai rapidă a unor preoţi noi, în zonă, făcând în acelaşi timp şi apeluri insistente de revenire a preoţilor plecaţi în 1940.

Din septembrie 1944, se instalează din nou autorităţile române în Sfântu Gheorghe. Din păcate, acestea nu au funcţionat decât trei luni, iar speranţele de reluare firească a cursului vieţii româneşti, întreruptă la 1940, au fost spulberate. La 15 noiembrie, sub presiunea „aliatului” sovietic instalat în judeţ,

75

autorităţile administrative româneşti au fost nevoite să se retragă din Sfântu Gheorghe în localitatea Prejmer, judeţul Braşov. Până în martie 1945, la instalarea guvernului Petru Groza, în mod paradoxal, pentru judeţul Trei Scaune au funcţionat o aşa-zisă „prefectură populară” (de fapt maghiară) şi o prefectura legală, aflată în „exil” în judeţul învecinat. La fel au stat lucrurile şi cu Jandarmeria, Poliţia, Primăria Sfântu Gheorghe şi cu instituţiile similare din judeţele Ciuc şi Odorhei.59 Contextul instaurării administraţiei sovietice s-a făcut pe fondul discreditării autorităţilor româneşti în zona Ardealului de nord şi într-un palier general, ca rezultat al Convenţiei de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944. Piedicile puse în tot acest răstimp de către elementele maghiare şi trupele ruseşti au fost în măsură să stopeze multe din măsurile luate de romani. În acest cadru, reluarea normală a vieţii religioase a românilor şi-a avut limitele impuse de autorităţile existente.

Cele trei luni de administraţie românească au constituit un timp extrem de scurt şi bulversant pentru reluarea şi consolidarea vieţii româneşti. În momentul sistării administraţiei româneşti însă, şi instituirii celei ruseşti asistată de maghiari, aproape toţi preoţii au fost nevoiţi să se reîntoarcă în locurile din timpul refugiului, aşa încât începutul promiţător al activităţii lor a încetat.60 Perioada 8 septembrie – 15 noiembrie 1944, comportă câteva caracteristici specifice nu numai sud-estului Transilvaniei cât întregii regiuni a Ardealului. Amprenta acestei scurte tranziţii are repercusiuni asupra întregii vieţi romaneşti a judeţului, repercusiuni răsfrânte şi asupra bisericii româneşti. Caracteristici care reprezintă o stare de fapt, o stare de tranziţie nu numai a Bisericii cât a întregii zone a Ardealului, de insecuritate, de aşteptare şi sentiment de spaima. Cu precădere, Biserica rămasa în mod paradoxal singura redută a vieţii romaneşti din judeţ, resimte cel mai acut „loviturile” unei noi stăpâniri care

76

sub masca democraţiei, creează situaţii de grele de supravieţuire românească.

Situaţia credincioşilor din parohiile săteşti, în aceste trei luni, a fost mai gravă deoarece nestabilirea preoţilor în parohii le-a întreţinut o permanentă stare de provizorat şi de nesiguranţă. Din acest punct de vedere perioada administraţiei ruseşti s-a transformat într-o veritabilă vreme de teroare asupra populaţiei româneşti, culminând cu arestările din rândul preoţilor români pe baza unor diverse motive, a populaţiei civile, interzicerea unor drepturi ale românilor. „Regimul aşa zis „democratic” din regiunea secuizată a târât în temniţă pe preoţii noştri: Babici din Covasna, Sămărteanu din Breţcu, Lincu din Chichiş, Rauca din Comolău şi mai recent pe I. Rafiroiu jun. din Tg. Secuiesc, care a fost condamnat la un an şi 3 luni temniţă şi după apel, eliberat. E un procedeu de ură şi de vrăşmăşie, nejustificate în contra slujitorilor sfintelor altare. Încercarea de a desfiinţa legea agrară a Statului român, prin luarea sesiilor parohiale şi împărţirea sesiilor între locuitori e neadmisibilă şi constituie un grav abuz. Preoţimea şi consiliile parohiale sunt îndrumate să apere drepturile bisericii, pe care le-a avut sub stăpânire românească. – 24 II 1945”.61 „Ne-a venit la cunoştinţă, că părintele Gh. Lincu s-a dus de sfintele sărbători la credincioşii din Chichiş şi a fost arestat de autorităţi – fără nici o vină. Întrucât şi alţi preoţi trecuţi la credincioşii lor au avut neajunsuri de această natură, ne vei raporta, spre a interveni în favoarea lor la autorităţile de Stat. Cu părintele din Sf. Gheorghe caută a ţine contact. 13 I 1945”.62

Din cele prezentate rezultă că, perioada până la instalarea guvernului pro-sovietic din 6 martie 1945, prin conjugarea intereselor sovieticilor cu cele maghiare s-a ajuns la un nou val de teroare, la care au căzut victime prin – arestări, ameninţări, expulzări şi bătăi – românii. La învinuirea de român şi ortodox se adăuga acum, aceea de „duşman al democraţiei” care în fond putea să însemne orice. Astfel, cei

77

reveniţi în septembrie au făcut cale întoarsă, termenul de reveniri religioase pentru români a încetat, preoţii ortodocşi au fost siliţi să plece, iar o parte din cei rămaşi sunt arestaţi, metodele de intimidare s-au intensificat, generând atmosferă antiromânească. În ce priveşte starea de spirit a populaţiei româneşti rămasă pe loc, în convingerea că răul cel mare a trecut, a trăit o profundă dezamăgire după retragerea administraţiei româneşti. „Decepţionaţi şi îngrijoraţi de ziua de mâine – scrie pr. T. Sămărtean din Breţcu la 14 ianuarie 1945 – zilnic sunt întrebat de cei cu care mă întâlnesc, oare ce va fi cu noi, şi când revin autorităţile române. În chestiunile pe care le au cu autorităţile (existente) mă duc cu fiecare în parte sa nu fie insultat”.63

Instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza, a condus la evoluţiile istorice cunoscute. Speranţele despre revenirea la normalitate reveneau iarăşi. „Din informaţiunile primite rezultă că în regiunea secuizată autorităţile naţionale se reîntorc la posturile lor. Am dispus preoţilor misionari din acea regiune să se întoarcă la posturile lor, iar până la întregirea parohiilor vacante să se îngrijească şi de credincioşii fără preot propriu. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 18 VI 1945”.64 Cu toată starea de incertitudine şi situaţia confuză, majoritatea preoţilor revin la parohiile avute înainte de septembrie 1940. „Un număr de 23 preoţi misionari s-au declarat că se întorc la posturile lor din regiunea săcuizată eliberată de sub ocupaţiunea străină. Cei mai mulţi sunt în mijlocul credincioşilor şi se vor stabili definitiv împreună cu familiile lor. Ei vor avea să pornească opera mare de refacere împreună cu autorităţile locale, a vieţii spirituale, culturale şi sociale. În multe locuri ocupaţia străină şi războiul din toamna trecută au distrus biserici şi au avariat, au nimicit tot ce s-a realizat cu trudă în două decenii de stăpânire naţională. Opera de reconstrucţie necesită timp şi jertfe. Trebui deci continuată lucrarea de rezolvire a acelei probleme de înalt interes spiritual,

78

naţional şi cultural. Preoţii misionari au o sarcină grea de îndeplinit, dar nu vor fi singuri şi vor avea întreg concursul Bisericii şi al Statului. Deocamdată ei vor trebui să se îngrijească şi de credincioşii din parohiile şi filiile fără titulari, ca nici un singur suflet al Sfintei noastre Biserici să nu rămână neocrotit şi pierdut (...) Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti, a Consiliului arhiepiscopesc, ţinută la 17 IV 1945.”65

Ţinându-se cont de situaţiile deosebit de grele în care se aflau tote parohiile din zonă, acestea au fost scutite de taxe. „Având în vedere că parohiile din regiunea secuizată au suferit multe neajunsuri şi pagube în timpul ocupaţiei străine, cunoaşte, că le-am scutit de taxele pentru fondurile arhiepiscopeşti, afară de taxele perechilor cununate în anul 1944. Pentru anul 1945 toate parohiile din regiunea eliberată de sub ocupaţie străină, vor întocmi buget şi-l vor înainta fie prin Oficiul protopopesc Sf. Gheorghe, fie prin Oficiul protopopesc Prejmer, spre aprobare Consiliului arhiepiscopesc. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 23 I 1945”.66

Ştirile contradictorii sosite din parohiile din Arcul intracarpatic şi situaţia tensionată din majoritatea localităţilor de aici, îl determină pe mitropolitul Nicolae, să facă apel la stabilirea unor raporturi corecte cu populaţia minoritară şi cu conducătorii ei, îndrumând preoţii şi credincioşii ortodocşi să se ferească de orice dezbinări şi agitaţii interne de ordin politic ori social. „Suntem informaţi, că zi de zi progresează acţiunea pentru refacerea vieţii obşteşti şi autorităţile româneşti reintră în drepturile lor. Biserica noastră prin organele locale – preoţi, consilii parohiale şi epitropi, îşi vor potenţa zelul, ca să ajungem la viaţa normală. E necesar ca organele bisericeşti să lucreze mână în mână cu autorităţile locale şi cu toţi factorii vieţii publice: administraţie, şcoală, justiţie, armată, poliţie în cea mai desăvârşită armonie şi sprijin reciproc.

Printre agendele de căpetenie ale clerului nostru misionar înşirăm: slujbele religioase reglementare în matere şi

79

filii; pregătirea credincioşilor pentru mărturisire şi împărtăşanie; catehizaţia elevilor de şcoală; readucerea la credinţa strămoşească a celor trecuţi la cultele minoritare în anii ocupaţiei. Raportarea aici a tuturor piedicilor întâmpinate în această acţiune; deschiderea de secţii româneşti în toate şcoalele cu învăţători şi cu limbă de predare maghiară; repararea bisericilor şi a caselor parohiale şi culturale; bunurile înstrăinate în anii de ocupaţie de la bisericile, parohiile şi filiile noastre să fie readuse în proprietatea noastră. Eventuale piedici să fie raportate aici; persoanele şi autorităţile locale, care în anii ocupaţiei maghiare şi după alungarea armatelor maghiaro-germane, au cauzat daune bisericii şi credincioşilor noştri, întrucât şi acum ocupă servicii publice şi continuă să aibă aceaşi atitudine faţă de Biserica noastră şi de aşezămintele ei – să fie raportaţi aici; îndrumăm organele noastre bisericeşti să fie corecte în raporturile cu populaţia minoritară şi cu conducătorii ei, gata a colabora cu aceştia în toate acţiunile de interes obştesc, de ordine, legalitate şi pace, iar aceştia să fie loiali Statului nostru; îndrumăm pe preoţii şi credincioşii noştri să se ferească de orice dezbinări şi agitaţii interne de ordin politic ori social, ca toate forţele de care dispunem în această regiune să le întrebuinţăm pentru vindecarea relelor, pe care ni le-au pricinuit anii de ocupaţie străină şi războiul, prin care am trecut. Acestea să Vă fie îndreptarul vieţii şi al activităţii până la alte dispoziţiuni; fiecare oficiu protopopesc şi parohial să raporteze în scris în fiecare lună asupra executării acestui program. Rapoartele vor fi trimise regulat pe adresa Noastră cu începere din 1 I 1945. Sibiu, la 23 Noemvrie 1945”.67

De fiecare dată, mitropolitul Nicolae îndemnă la convieţuire paşnică şi bună înţelegere, cu toate suferinţele îndurate de români în anii ocupaţiei. „Am luat act de raportul cu Nr. 755 din 16 Iulie 1945 şi al oficiului parohial din Ozun asupra răufăcătorilor din 1940 ai bisericii. Nu e momentul potrivit al răfuirii cu indivizii care s-au dedat la acte de

80

vandalism în 1940. Preoţii noştri au misiunea de a calma spiritele şi a lăsa sancţionarea fărădelegilor în grija organelor competente. Preotul V. Folea să se mute la Ozun, pentru a fi îndrumătorul la ordine şi pace al credincioşilor noştri şi împreună cu conducătorii minoritari să restabilească pacea şi liniştea în localitate”. Sibiu, la 26 Iulie 1945.68 Faţă de cazurile concrete ale păstoririi credincioşilor maghiarizaţi, mitropolitul Nicolae manifestă aceiaşi poziţie echilibrată şi înţelegătoare faţă de aceşti credincioşi şi preoţii lor. „Epitropul Groza Mihai din Aita Seacă, aparţinătoare materei Aita Medie s-a plâns că preotul lor nu ştie limba maghiară şi credincioşii ar dori să fie trecuţi la Aita Mare, al cărui preot ştie ungureşte. Cererea nu se poate aproba. Preotul din Aita Mare să-şi dea silinţa să câştige încrederea credincioşilor, iar aceştia să înveţe româneşte”.69

La împlinirea unui an de la eliberarea zonei de sub ocupaţia hortistă, mitropolitul Nicolae face un scurt bilanţ şi solicită informaţii despre starea reală din teren. „A trecut un an de la eliberarea regiunei săcuizate de sub ocupaţie străină şi de când am trimis prima serie de preoţi misionari în parohiile vacante, pentru refacerea vieţii bisericeşti, culturale şi sociale din acea regiune. Acţiunea începută în toamna trecută, a fost întreruptă la 14 Noiemvrie 1944, când guvernul a retras funcţionarii săi şi din acest prilej mulţi preoţi misionari au părăsit din nou posturile lor. De atunci încoace a urmat un regim local puţin favorabil bisericii noastre şi credincioşilor ei. În timpul din urmă, condiţiunile s-au îmbunătăţit şi avem speranţa că în scurtă vreme vom relua acţiunea începută de refacere a vieţii bisericeşti în acea regiune. În vederea unei acţiuni sistematice, eşti poftit a ne raporta urgent: în care parohii s-a normalizat viaţa bisericească; în ce stadiu sunt reparaţiile bisericilor, caselor parohiale şi culturale; în parohiile vacante – sunt credincioşi trecuţi cu sila şi care n-au revenit la biserică; s-au deschis şcolile naţionale cu învăţători români în localitatea cu parohii ortodoxe şi cu administraţie română; s-au

81

restituit bisericii sesiunile parohiale; care sunt preoţii stabiliţi definitiv în parohii şi cum sunt administrate parohiile vacante şi filiile lor. Aşteptăm date precise asupra întrebărilor de mai sus, eventual şi alte informaţiuni asupra stărilor de acolo” Sibiu, la 20 Septemvrie 1945.70

Pentru a se asigura cadrul organiztoric necesar revenirii la normalitate, Protopopiatului Prejmer este desfiinţat, revenindu-se la forma de organizare de dinainte de 1940. „Deciziunea cu Nr. 9993 din şedinţa secţiilor unite de la 9 Octomvrie 1945, are următorul cuprins: având în vedere că a trecut un an de la alungarea trupelor maghiaro-germane din Ardealul ocupat şi că regiunea din judeţele Treiscaune, Ciuc şi Odorhei a revenit Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba-Iulia şi Sibiu, Consiliul Arhiepiscopesc a decis: protopopiatul Prejmerului, înfiinţat în 1942 cu o durată limitată, pentru cele 24 parohii şi 14 filii, rămase dincoace de frontierea din 1940, încetează activitatea pe data de 15 Oct. 1945; se reactivează oficiile protopopeşti din Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc şi Odorhei, iar protopopiatele susnumite îşi păstrează”.71 De fapt, încă din luna iulie 1945, preotul Ioan Popa din Vârghiş a fost numit protopop la Odorhei. „On. Minister al Cultelor ne-a comunicat la 25 August a.c. cu adresa Nr. 34504/945, că a luat notă de numirea preotului Ioan Popa, în postul de protopop al tractului Odorheiu, pe data de 1 Julie 1945, iar acordrea indemnizaţiei cuvenite se va face atunci când va aproba Ministerul de Finanţe.72

Pornind de la cazul concret al parohiei Bixad, de la Sibiu se primesc îndrumări pentru reactivarea parohiilor dezorganizate, în timpul ocupaţiei. „Preotul nostru din Bicsad ne-a raportat, că în lucrarea de refacere a vieţii bisericeşti, culturale şi sociale din parohie nu are cu cine să se consulte şi să se ajute, neexistând organe parohiale, consiliu şi epitropie. Se îndrumă susnumitul să procedeze de urgenţă la reconstruirea acelor organe, apelând la foştii membrii din aceste

82

corporaţiuni. Ori întrucât unii ar fi decedat sau au trecut cu forţa la alte culte, să-i invite a reveni la ortodoxie. În locul celor decedaţi să învite pe cei supleanţi. Aceasta să se facă în toate parohiile, iar consiliile parohiale şi epitropiile să-şi reia activitatea legală, pretutindenea. Unde ar fi cu neputinţă să se reactiveze vechile consilii, să ni se facă propuneri pentru instituirea de comisii interimare, până la reconstituirea corporaţiunilor bisericeşti în întreagă Arhiepiscopia. 19 X 1945”.73

Circulara trimisă în 16 mai 1945 de Mitropolitul Nicolae Bălan protopopiatului din Sfântu Gheorghe, învederează aceiaşi idee misionară de lucrare duhovnicească a preoţilor, deosebit de importantă ţinând seama de specificul zonei, şi fără de care nu se poate restabili viaţa bisericească normală. Misionarismul a fost cuvântul cheie pe care Mitropolitul Nicolae Bălan l-a avut în vedere când s-a adresat preoţilor veniţi să slujească în aceste parohii, conştient fiind de jertfa mare la care erau chemaţi. „Pentru viitor – scria el protopopului – vei pune în vedere preoţimii să activeze cât mai intens pentru consolidarea vieţii parohiale. Cei patru ani de ocupaţie străină, cu oprimările cunoscute, au dezorganizat în bună parte viaţa parohiilor noastre din Secuime. Întorcându-se acum din nou păstorii în mijlocul turmei, lucrul de reclădire a parohiilor trebuie început cu râvnă şi îndeplinit cu temei (…). Între împrejurările de astăzi, misiunea preoţimii noastre din Secuime este una din cele mai însemnate pentru fii neamului nostru (…). În cei patru ani s-a nimicit tot ce s-a realizat cu trudă în două decenii de stăpânire naţională, şi doar prin jertfă mai poate fi continuată lucrarea de înalt interes spiritual, naţional şi cultural”.74

Până la ocuparea tuturor parohiilor, se solicită să se acorde atenţia necesară îngrijirii duhovniceşti a credincioşilor din de parohiile şi filiile vacante. „Apropiindu-se praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, al Anului Nou şi al

83

Bobotezii, oficiile protopopeşti din cuprinsul Arhiepiscopiei noastre vor purta de grije ca credincioşii bisericii noastre din prohiile şi filiile vacante să nu rămână fără îngrijirea duhovnicească cuvenită. Se va apela şi de astă dată la preoţii refugiaţi cari au mai rămas printre noi, pentru că fiecare parohie vacantă sau filie mai mare să-şi aibă preotul său de sărbători. Se va apela apoi la preoţii cateheţi, cari în timpul vacanţei sunt disponibili şi bucuroşi de a sluji la sfântul altar”.75

În probleme sensibilă a revenirii la credinţa ortodoxă, mitropolitul Nicolae îndeamnă la tact şi înţelepciune. „În chestiunea trecerii la ortodoxie a parohienilor catolici, cunoaşte că-i primim în sânul sfintei noastre biserici dacă vin din convingere şi de bună voia lor. Ei vor avea să facă formele legale de trecere şi vor fi catehizaţi, pentru a cunoaşte învăţătura sfintei noastre biserici şi se vor lepăda de inovaţiile catolice – Catehizaţia o va face parohul nostru cu toată conştiinciositatea şi cu tactul cuvenit. Actele de trecere se vor trimite aici spre revizuire. Cei ce doresc să treacă la ortodoxie, să se însuşească elementele credinţei orotdoxe şi rugăciunile cele mai obişnuite. Preoţii noştri misionari din acea regiune au ocazie de a întări ortodoxia de acolo cu reducerea la biserica strămoşească a multor minoritari, ai căror moşi lui şi strămoşi au fost ortodocşi. Sibiu, la 13 Noemvrie 1944”.76

În acele vremuri tulburi, în contextul istoric cunoscut, mitropolitul Nicolae Bălan, se manifestă ca cel mai consecvent apărător al drepturilor credincioşilor săi din curbura interioară a Carpaţilor, făcând numeroase intervenţii la autorităţile publice locale şi centrale. „Avem onoarea a Vă aduce la cunoştinţă- se spune într-o intervenţie făcută la Prefectura judeţului Treiscaune – că parohiile ortodoxe şi filiile lor din cuprinsul acelui judeţ au avut mult de îndurat, decât de cele din alte judeţe pe timpul ocupaţiei maghiare şi de la eliberare încoace. Sfintele lăcaşuri au fost dărâmate, jefuite şi profanate, patrimoniul bisericesc răpit, iar credincioşii au trecut prin

84

multe şi grele suferinţe. Suntem hotărâţi să refacem viaţa bisericească cu orice jertfe şi neîntârziat. Organele noastre ni se plâng că întâmpină greutăţi şi ilegalităţi. Printre acestea amintim cazul de la Tg. Secuiesc, unde reşedinţa protopopească n-a fost eliberată (...) Sesiunile partohiale nici până azi nu au fost restituite pretutindenea, iar în privinţa reparaţilor bisericilor şi caselor parohiale din parohiile noastre acestea nu primesc ajutoare, deşi legal este ca Primăriile să se fi îngrijit în timpul ocupaţiei maghiare de păstrarea în bună stare a acelor bunuri parohiale. Vă rugăm să binevoiţi a cerceta aceste cazuri şi a lua măsuri în consecinţă, făcând să înceteze ilegalităţile, înştiinţându-ne şi pe noi de măsurile luate”.77

Numeroase sunt demersurile întreprinse pentru obţinerea terenurilor răpite, în vremea ocupaţiei. „Având în vedere că multe pământuri bisericeşti ne-au fost răpite în timpul ocupaţiei maghiare în regiunea săcuizată, am intervenit la Prefectura judeţului Odorheiu pentru restituirea acestor bunuri. Prefectura judeţului Odorheiu ne-a raportat la 30 Aprilie că a luat măsuri, în tot judeţul, ca toate bunurile bisericilor care eventual au fost expropiate ori răpite în anii ocupaţiei – să fie imediat restituite şi parohiile şi filiile noastre să fie repuse în drepturile lor.

Organele noastre bisericeşti sunt îndrumate ca să controleze şi să raporteze dacă măsurile luate în judeţul Odorhei s-au executat, iar cele din Protopopiatul Sf. Gheorghe şi Oituz să ceară prefecturilor de judeţ să dea ordine în senzul ordinului dat de Prefectura Odorheiu, evitând asfel eventuale procese şi agitaţiuni între locuitorii români şi săcui. 13 Mai 1946”.78 Preotul nostru I. Garcea din Băţanii mari ne-a informat că pământurile bisericeşti din Herculian, Băţanii mici şi Biborţeni nu au fost eliberate nici până în ziua de azi de cei ce le-au răpit în anii de ocupaţie maghiară. De cumva mai sunt astfel de cazuri în protopopiat, vei face intervenţie energică la Prefectură şi vei consulta un jurist consult pentru o eventuală

85

intervenţie judecătorească. De rezultat vei raporta aici în 30 de zile.79 La raportul oficiului parohia Vârghiş Nr. 2/949 trimis nouă direct – cu ocolirea căii ierarhice – facem cunoscut că nu am primit nici un răspuns sau hotărâre a Ministerului în cauza întabulării pe biserici a sesiunilor parohiale şi bisericeşti primite prin cele două reforme agrare. Dar, dacă parohia Vârghiş a primit astfel de pământ prin reforma agrară din 1923 atunci trebuie să se găsească hotărârea comisiunei care a executat pe teren atribuirea terenului şi să facă uz de această hotărâre faţă de cei cari vrea să-i ia pământul. Sibiu, 2 Februarie 1949.80

Din păcate, ştirile venite din parohii, vorbesc tot mai mult despre condiţiile tot mai grele, în care trăiesc românii din actualele judeţe Harghita şi Covasna. „Părintele I. Garcea de la Băţanii Mari a raportat aici, că în parohia sa şi în filiile aparţinătoare ei, condiţiunile de traiu sunt nefavorabile elementului românesc, iar cu ocazia recensământului, populaţia românească în mai multe părţi a fost considerată maghiară. Întrucât astfel de cazuri s-ar fi ivit şi în alte parohii ori filii, oficiile parohiale din protopopiat să ia informaţii precise şi să ni-le transmită aici, pentru a lua măsuri”.81

Aceleaşi greutăţi sunt şi privind învăţământul în limba română. „Am primit raportul Oficiului parohial din Porumbenii mari, cu informaţii îngrijorătoare asupra şcolii româneşti în acea localitate. Se afirmă, ca elevii ort. ţin şcoală în casa parohială şi că din 25 elevi obligaţi să meargă la şcoală numai 10 s-au înscris la secţia românească şi restul la secţia maghiară. Se mai aminteşte de o comisiune mixtă cu şefi de la partid în faţa cărora părinţii elevilor aveau să declare, la care secţie doresc să fie primiţi copiii lor. On. Oficiu a trimis acel raport fără nici o explicaţie şi informaţie asupra unor stări de lucruri adânc vătămătoare şi jignitoare elementului românesc. On. Oficiu protopopesc se îndrumă a da informaţii urgente, precise şi complecte asupra secţiilor româneşti ale şcolilor primare din

86

localităţile parohiilor noastre şi totodată a lua măsuri, ca drepturile româneşti în acea regiune să fie respectate, iar ilegalităţile să fie raportate forurilor şcolare şi aici.82

Devenind din nou „paratrăsnetul” suferinţelor românilor din zonă, preoţii ortodocşi, în calitatea lor de lideri ai populaţie româneşti, sunt primii arestaţi. Administratorul parohial din Micfalău a raportat că în ziua de 20 Aprilie a.c. a fost ancheta Inspectorului şcolar din Sf. Gheorghe în Micfalău în chestia incidentelor din 16 Martie a.c. ivite la o serbare culturală. Preotul se plânge că ancheta s-a făcut cu vădită părtinire pentru învăţătorul Szöke Emeric şi oneroasă pentru preotul nostru. Eşti poftit a procura informaţii dela On. Inspectorat asupra acestei anchete, care trebuia făcută cu participarea unui delegat al bisericii şi să raportezi urgent. Sibiu, 11 Mai 1948”.83 „Prea Cuc. noştri protopopi, sunt îndrumaţi prin aceasta, ca să ne raporteze, cât mai în grabă, orice deţinere de preoţi, pentru ca să luăm dispoziţii în consecinţă. Misiunea preoţească angajează toate puterile de lucrare şi tot zelul preoţimii noastre, ca să rămână în domeniul ei şi să se reţină de la alte ocupaţiuni laterale. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti, a Consiliului arhiepiscopesc, ţinută la 13 Mai 1947.84 „Te poftim, ca în termin de cel mult 10 zile dela primirea acestui ordin, să ne raportezi cari preoţi din protopopiatul ce-l conduci, sunt în prezent deţinuţi, de când sunt în arest, au fost sau nu judecaţi, motivul deţinerii, au fost sau nu pedepsiţi şi cu ce pedeapsă au fost pedepsiţi? Ne vei trimite raport chiar şi în cazul că nu ai avea asemenea preoţi în protopopiat. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti, a Consiliului arhiepiscopesc, ţinută la 13 Aprilie 1950”.85

Rănile trecutului se vindecă greu. Sunt necesare numeroase demersuri la autorităţile locale controlate de „democraţii maghiari”. „Văzând raportul Nr. 996 din 23 X a.c. privitor la situaţia din parohia centrală, află că am intervenit la On. Prefectură să ia măsuri pentru evacuarea celor 2 ateliere

87

din casa prot. şi din curte. Am luat act cu aprobare de reparaţiile necesare şi de întocmirea unei liste de reparaţie asupra parohiilor din protopopiatul pentru reparaţia casei protopopeşti. Această listă o vei întocmi urgent şi trimite aici spre aprobare, cu un deviz al cheltuielilor de reparaţie. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti dela 2 XI 1948”.86 „La raportul of. Protopopesc Nr. 977/948 comunicăm cele ce urmează: Organele parohiale din Bicsad să intervină energic pe lângă conducătorii politici ai statului şi să nu lase să între nimeni în casele parohiale, căci odată întraţi cu greu vor mai fi evacuaţi. În caz că totuşi intervenţia la organele politice locale nu ar avea rezultat să se intervină şi la Prefectura judeţului provocându-se la ordinul Preşedintelui, consiliului de Miniştri, publicat în Telegraful Român care scuteşte de rechiziţie casele parohiale. Sibiu, la 29 Octomvrie 1948”.87 „Văzând raportul cu Nr. 552 din 7 Iunie a.c. privitor la evacuarea casei protopopeşti de către proprietarii atelierelor de mecanică şi frângherie, cunoaşte că am luat act de cele raportate. În ce priveşte plasarea unui nou chiriaş, prin oficiul de închiriere, cunoaşte că prin bună învoire să aranjezi ca noul chiriaş să plătească chiria legală, cu impozitele aferente şi să ţină locuinţa în bună stare, fiind proprietatea unei instituţii. Sibiu, la 17 Iulie 1949”.88

Una din cele mai grave probleme a credincioşilor ortodocşi români din Sf. Gheorghe, o constituia starea în care se afla Catedrala ortodoxă, la terminarea războiului şi a perioadei de ocupaţie străină, locaş de cult cu o deosebită semnificaţie simbolică, a cărei construcţie a început în anul 1939.89 Din bogata corespondenţă purtată pe această temă, între Arhiepiscopia din Sibiu şi Protopopiatul din Sfântu Gheorghe, redăm doar câteva documente. „Din oraşul cu sediul Protopopiatului Sf. Gheorghe respectuos înaintez – după ce am luat contact cu realitatea – următoarea Dare de seamă: (...) Catedrala în construcţie, ca o rană în mijlocul oraşului şi în sufletul românesc, a fost furată în ultimul an şi de materialul

88

lemnos al schelăriei şi scândura care o acoperea parţial luată, cred, cu intenţia ca ploaia şi zăpada să roadă tăria cărămizilor şi vreme să pună pecetea ruinei pe clădirea care dacă ar fi cel puţin pusă sub acoperiş ar constitui o podoabă arhitecturală a oraşului. În subsolul ei, grămezi de mobile stricate, depozitate de regimul Hortist, măresc jalea ce străjuiesc uşele de la intrare scoase din tencuială”.90

La raportul protopopului de Sf. Gheorghe, Vlădicul Nicolae prezintă demersurile intreprinse, recomandând credincioşilor săi să se adreseze inclusiv Prim Ministrului Dr. Petru Groza, care le-a promis spijinul pentru terminarea Bisericii în construcţie. „La raportul P.C. Tale Nr. 896/950, privitor la subsolul catedralei în costrucţie din Sf. Gheorghe, subsol ocupat samavolnic de Societatea „Aprozar” şi prefăcut în magazie de zarzavat, ba această Societate a început demolarea unui zid dela subsol, cunoaşte, că am sesizat despre aceasta On. Minister al Cultelor. Până la răspunsul On. Minister nu vei sesiza parchetul Tribunalului. – 24 VIII 1950”.91 „Văzând raportul Nr. 584 din 29 IV a.c. privitor la catedrala din acea localitate, cunoaşte, că pentru terminarea construcţiei e necesar să se întocmească un nou deviz de materiale şi de cheltuieli. Să se cerceteze ce fel de materiale se găseau pe şantier, în momentul întreruperii lucrărilor, în 1940, şi cine a dispus de acele materiale. Antreprenorii construcţiei să dea declaraţii amănunţite. Dacă acele materiale au fost ridicate de către organele Primăriei, aceasta poate fi obligată să dea despăgubiri. O colectă în judeţ se va putea face – cu formele azi în vigoare – dupăce vei pregăti un deviz nou, fie prin serviciul technic al judeţului sau al firmei, care a început construcţia, dacă acea firmă mai fiinţează. Având în vedere importanţa bisericească şi naţională a acelui monument, e cazul de a apela la Guvern pentru ajutor însemnat, ca lucrarea să poată fi terminată în

89

condiţiunile cele mai favorabile. – 11 Mai 1950”.92 „La raportul of. protopopesc Nr. 802/950 facem cunoscut, că întrucât Dl. Prim Ministru Dr. Petru Groza V-a promis spijinul pentru terminarea Bisericii în construcţie, credem că nu ar fi rău ai reaminti şi în scris cererea credincioşilor din Sf. Gheorghe. Sibiu, 19 Iulie 1950”.93

Situaţii cu totul deosebite se înregistrau în parohiile în care bisericile au fost dărmate samavolnic, existând încă speranţa refacerii lor, cu sprijinul statului. „Văzând raportul Nr. 120 din 28 I a.c. asupra refacerii parohiei ort. din Comolău, cunoaşte, că am luat act de revenirea la biserica strămoşească a celor 25 familii cu 62 suflete. Administratzorul parohial va raporta amănunţit despre răufăcătorii care au distrus biserica ort. şi cum s-a ajuns că din materialul ei şi-a construit preotul maghiar casă, grajd şi closet. Aceste date le vom utiliza pentru obţinerea de despăgubiri. – 9 II 1946”.94 „Văzând raportul Nr. 621 din 31 Mai a.c. în chestia procesului de despăgubire pentru distrugerea bisericii din Comolău, cunoaşte, că în privinţa pagubelor cauzate parohiilor ortodoxe în timpul ocupaţiei maghiare urmează să se întreprindă din partea statului acţiune de despăgubire. În tot cazul cererea memoriu înaintat de către părintele Rădoiu ne interesează de aproape şi ne vei raporta de rezultatul ei”.95

Din corespondenţa purtată pe seama dărmării bisericii din Căpeni, rezultă că Arhiepiscopia începuse o serie de procese, pentru a se câştiga prin justiţie, ceea ce se pierdu-se prin acte samavolnice, în timpul ocupaţiei hortiste. „Văzând raportul cu Nr. 496 din 17 Aprilie a.c. privitor la procesul pentru dărâmarea bisericii din Căpeni, cunoaşte că nu s-a arătat în raport nici termenul fixat pentru desbaterea procesului la Tribunalul Poporului din Cluj şi nici alte informaţiuni şi date cu care avem să ne prezentăm în proces. Sunt menţionate în raport deciziuni ale Consiliului de Miniştri şi ale Ministerului de justiţie, de care nu avem nici o cunoştinţă. Prin diferite

90

ordine am dispus ca toate datele referitoare la dărâmarea bisericilor din acea regiune şi a celei din Căpeni în special să ni se trimită aici, că nu cumva din lipsă de dovezi valabile să perdem procesele începute.

Înainte de a lua măsuri pentru reprezentarea în proces a parohiei Căpeni, să ne procuri toate dovezile despre vinovăţia fostului primar şi soţii săi din Căpeni şi copii din dosarul Tribunalului din Sf. Gheorghe asupra cercetărilor în legătură cu dărâmarea bisericii din Căpeni, pentru ca jurisconsultul, care va studia procesul să se poată prezenta cu dovezile necesare la desbatere. E necesr ca P.On. Oficiu să nu se mulţumească a transmite aici rapoarte incomplecte ci să complectezi informaţile cu date juridice valide în acest proces complicat. În termen de 15 zile să execuţi ordinul, fiind responsabil personal de orice întrelăsare şi daune morale şi materiale. Sibiu, 27 Aprilie 1948”.96

Pentru îndepărtarea urmărilor ocupaţiei speranţe mari se puneau în sprijinul autorităţilor centrale de la Bucureşti. „Într-un memoriu adresat On. Guvern, am arătat pierderile suferite în anii de ocupaţie maghiară şi anume: suflete, după parohii şi filii; biserici dărâmate şi avariate cu obiectele sacre distruse, mobilier interior nimicit; sesii parohiale şi bisericeşti înstrăinate. (...) Parohiile care n-au mijloace să-şi repareze biserica şi casa parohială, să înainteze urgent cereri de ajutor la On. Minister al cultelor raportând aici prin oficiul protopopesc. Sibiu, 20 Februarie 1948”.97

În speranţa obţinerii reparaţiilor materiale a principalelor distrugeri suferite de bisericile ortodoxe, în timpul ocupaţiei străine, mitropolitul Nicolae îndemna preoţii să strângă „fără întârziere” mărturiile despre calvarul suferit în fiecare parohie, şi să se îngrijească de toate documentele referitoare la viaţa românească din zonă. „Văzând raportul Nr. 466 din 7 Mai a.c. asupra vestigiilor ocupaţiei străine la bisericile ort. din protopopiat, cunoaşte, că cele două icoane

91

profanate din biserica dela Bicfalău să fie aduse spre păstrare la Oficiul protopopesc. Culegerea datelor din fiecare parohie, trecută prin calvarul ocupaţiei străine să fie adunate, complectate şi întocmite într-un Memoriu documentat. Fotografii luate la faţa locului ar ridica valoarea Memoriului. Să se dea îndemn On. preoţimi să strângă aceste date şi mărturisiri făcute de către credincioşi despre suferinţele îndurate în acei ani de urgie. Datele să se strângă din fiecare parohie şi filie în cursul anului, ca la sfârşitul lui să putem avea Memoriul cu date complete şi reale. – 13 Mai 1949”.98

„Văzând raportul Nr. 947 din 14 XI a.c. privitor la datele asupra trecutului bisericesc, naţional şi social al elementului românesc din acea regiune, cunoaşte, că vei primi o circulară asupra materialului vechiuristic dela protopopiat, parohii şi filii. Date se găsesc şi la arhiva noastră, dar acestea nu sunt accesibile persoanelor externe.

Vei da însemn stăruitor preoţimii din protopopiat să strângă şi să inventarieze tot materialul privitor la trecutul bisericesc, şcolar şi social al Românilor din parohiile şi filiile protopopiatului vechi ortodox şi revenit. În primul rând matricolele parohiale de botez, cununii şi decese, acte de proprietate, de clădiri de biserici, şcoli şi case parohiale, donaţii, procese verbale ale comitetelor şi adunărilor parohiale, liste de reparaţie pentru susţinerea şcolii confesionale, protocoale şi cronici parohiale şi inventare a obiectelor de cult, icoane, cruci, ornate bisericeşti, cărţi rituale etc.

Un capitol însemnat din trecutul românesc al acelei regiuni îl constituie suferinţele credincioşilor în anii de ocupaţie 1940-1945. Aceste date trebue culese fără întârziere, precum şi trecerile forţate la alte confesiuni. Datele matriculare de botez şi cununii vor fi însemnate cu multă grije. – 19 XI 1949”.99 „Din raportul Nr. 758 din 7 VIII a.c. şi din anexele lui am văzut, că noi greutăţi neprevăzute se ivesc pentru instituţiile noastre din acea regiune şi pentru cei-ce sunt în slujba

92

elementului românesc de acolo. Spre a avea elementele necesare unei intervenţii la autorităţile centrale, ne vei procura datele asupra parohiilor şi a personalului eclesiastic, lovite de măsurile arbitrare ale autorităţilor locale. Cei năpăstuiţi să intervie înscris pe lângă autorităţi, iar răspunsurile eventuale să ni se trimită în copie aici. În ceea-ce priveşte ajutorarea materială a celor năpăstuiţi – nu dispunem de mijloace. 12 VIII 1952”.100

Cu toate greutăţile şi frământările anilor de după război, premergători instalării regimului comunist, Vlădicul Nicolae îndemna necontenit la întărirea vieţii bisericeşti, apreciind modul cum s-au desfăşurat conferinţele bisericeşti. „La raportul P:C. Tale Nr. 631/948 cunoaşte, că am luat act de lucrările conferinţei preoţeşti a tractului Sf. Gheorghe, dela 17 Mai a.c. Am remarcat cu mulţumire seriozitatea şi ţinuta demnă a acestei conferinţe. Ne bucurăm că preoţimea noastră din acele părţi îşi dă toată silinţa pentru a corespunde pe deplin marilor ei îndatoriri. Desbaterea atât de amplă asupra predicei în limba română şi limba maghiară am găsit-o binevenită, actuală şi necesară. Am aprobat îndrumare P.C. Tale dată preoţilor în conferinţă, ca în ce priveşte limba în care urmează a se rosti predica, să se ţină seamă de tradiţia locală. Pentru conferinţa preoţească de toamnă, am aprobat programul prezentat, cu tema generală, despre sfintele taine. – 3 VI 1948”.101 „La raportul P.C. Tale Nr. 1187/948 cunoaşte, că am luat act de lucrările conferinţei preoţeşti din acel protopopiat, ţinută la 25 Noemvrie 1948. Ne-am bucurat văzând însufleţirea preoţimei noastre în faţa problemei misionare, atât de actuală în zilele noastre. Aşteptăm de la toţi preoţii desfăşurarea unei activităţi cât mai intensive. – 4 I 1949”.102

Preoţii parohi sunt îndrumaţi cum să ţină cercurile pastorale şi misionare, iar în condiţiile lipsei de fonduri pentru abonamente, să „intensifice propaganda prin viu grai”. „La raportul P.C. Tale Nr. 187/949 cunoaşte, că am luat act cu

93

mulţumire de reuşita cercului pastoral ţinut în parohia Chichiş. Dispunem, ca astfel de cercuri cu program duhovnicesc să ţineţi în toate parohiile acelui protopopiat, mai ales în postul mare care se apropie. Predicele şi conferinţele pentru cercurile pastorale vor fi pregătite cât mai temeinic, pentru ca lucrul duhovnicesc să aducă roadele aşteptate. Despre fiecare cerc vei prezenta raport în scris. 16 II 1949”.103 „La raportul P.C. Tale Nr. 702/949 cunoaşte, că deocamdată Arhiepiscopia nu poate pune la dispoziţia cercurilor misionare din acel protopopiat material de propagandă gratuit. Veţi intensifica propaganda prin grai viu. După posibilitate, îndemnaţi pe credincioşi să se aboneze la „Lumina Satelor”. – 17 VIII 1949”.104 „În rapoartele PC. Tale Nr 366 şi 408 / 949 cunoaşte, că am luat act de cele raportate. Ne-am bucurat văzând râvna preoţimii noastre din acel protopopiat şi dorul ei de a reînviora viaţa religioasă a credincioşilor şi dragostea faţă de Biserica noastră strămoşească. Duceţi mai departe activitatea prin care cercurile preoţeşti care a dat rezultate aşa de bune. Am aprobat cele două echipe de misionari: Preot Boeru Petru; Vasile Glodean şi Nicolae Mirica; Preot Ioan Florea, Ioan Rauca şi V. Vlădăreanu. Raportează asupra greutăţilor pe cari le întâmpinaţi în acele părţi şi în ce măsură le puteţi face faţă. – 14 VI 1949”.105

Salutând „cu deosebită bucurie” revenirea credincioşilor greco-catolici, în sânul Bisericii ortodoxe, de unde plecase, cu 150 de ani în urmă, în condiţiile istorice cunoscute, de la Sibiu sunt transmise în teritoriu precizări asupra modului de integrare a lor în organizarea bisericească a fiecărei parohii. „În raportul P.C. Tale Nr. 981/948 cunoaşte că am luat act cu deosebită bucurie de cele raportate. Întâmpinăm cu toată dragostea pe credincioşii cari se întorc acum la sânul bisericii noastre. În anexare sub./. trimitem confirmarea primirii în biserica noastră a credincioşilor din Sf. Gheorghe, din Aita Seacă şi Ghelinţa. P.C. Ta vei lua măsuri să se

94

întocmească liste complecte despre cei trecuţi şi să fie înaintate. Am aprobat ca foştii curatori ai bisericii unite Dr. Ioan Radu şi Moraru Florian, să fie cooptaţi în consiliul parohial ortodox din Sfântu Gheorghe. Dacă împrejurările vor cere, pot fi cooptaţi şi alţii în Consiliul parohial. Sibiu, la 29 Octomvrie 1948”.106

Deşi condiţiile concrete erau deosebit de grele, şi după terminarea războiului, Vlădicul Nicolae acordă o mare atenţie reparării bisericilor care au avut de suferit în timpul ocupaţiei, terminării celor începute înainte intre de 1940 şi construirii de noi biserici. „La raportul Nr. 899/945 am aprobat planul pentru construirea unei capele în parohia Sărămaş, care plan se restituie anexat. Totodată am aprobat ca lucrările de construcţie să se execute în regie proprie şi să se întreprindă o colectă în parohiile din Buzae în scopul sporirii fondului de construcţie a acestei capele”.107 Deoarece după reparaţiile din perioada interbelică a bisericii din Sita Buzăului, sfinţirea provizorie s-a săvârşit de un sobor de preoţi din zonă în anul 1935, sfinţirea mare s-a făcut în luna noiembrie 1945, de către mitropolitul Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, şi un sobor de 14 preoţi.108

Sfinţirea bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din Brădet a avut loc, în noembrie 1945, în prezenţa Mitropolitului Nicolae Bălan şi al unui sobor de preoţi în frunte cu Ioan Ludu din Prejmer. (...) „I.P.Sf. Sa a fost la sfinţire la Buzae, a fost nu se poate mai apropiat sufleteşte de noi toţi. Am voit să te invit, dar din ordin numărul preoţilor a fost limitat (...) Prejmer, la 8 Decemvrie 1945, Oficiul Protopopesc Ortodox.109 „Văzând raportul P.C. Tale cu Nr. 848/948, precum şi raportul oficiului nostru parohial din Belini cu Nr. 306/1948, privind terminarea lucrărilor de zidire a bisericii noui, din Belini, îţi facem cunoscut că am decis să facem sfinţirea acestei biserici Duminecă, 26 Sept. 1948. Vei încunoştinţa despre aceasta Oficiul parohial din Belini,

95

îndemnându-l să învite le această solemnitate, toate autorităţile locale din parohie. P.C: Ta, vei chema să participe la actul sfinţirii un număr mai însemnat de preoţi din protopopiat. Sibiu, 13 Septemvrie 1948”.110 „Preot Ilarie Plotogea de la parohia Dobolii de jos, cu raportul Nr. 102/1948, ne-a raportat că a renovat complet biserica parohială din Dobolii de jos şi ne-a cerut aprobarea pentru sfinţirea acestei biserici. Te autorizăm pe P.C. Ta să sfinţeşti şi predai destinaţiunii sale biserica, după tipicul prescris pentru protopopi, într-o Duminecă sau sărbătoare apropiată. Sfinţirea o vei face, într-un cadru solemn, săvârşind sfinţirea apei şi apoi Sf. Liturghie, cu un sobor de preoţi, lăudând într-o cuvântare potrivită, ostenelile bunilor noştri credincioşi din acea parohie, cari sau străduit pentru înfrumuseţarea bisericii lor. După sfinţire, ne vei raporta de cele săvârşite şi despre felul cum a fost renovată biserica. Sibiu, 16 Noemvrie 1948”.111 „În numele parohiei Tuşnad Băi, te invităm să faci de urgenţă o cerere bine motivată către Ministerul Cultelor, prin care să cereţi o donaţie mai substanţială pentru terminarea bisericii, iconostas, străni, pictură şi procurarea de diferite obiecte de cult necesare serviciului religios. Se va arăta şi contribuţia adusă de Arhiepiscopia noastră precum şi necesitatea de a fi mai repede terminat. Sibiu, la 8 Octovrie 1954”.112

În multe locuri, în urma dramelor trăite în timpul ocupaţiei hortiste, după 1945, credincioşii români maghiarizaţi nu au mai revenit la credinţa strămoşească. În aceste condiţii, bisericile din parohiile Lemnia, Boroşneul Mare, Turia, Ilieni ş.a., rămase fără credincioşi au căzut pradă intemperiilor vremii.113 Atunci când s-a cerut aprobare de demolare, mitropolitul Nicolae a fost de acord cu această variantă, ca ultimă soluţie. „La raportul P.C. Tale Nr. 255/1954, îţi facem cunoscut că aprobăm hotărârea organelor parohiale din parohia Aita Seacă, cu privire la demolare bisericii vechi ortodoxe care după relatările P.C. Tale este ameninţată cu prăbuşirea ceea ce

96

ar putea costa vieţi omeneşti. Aceasta, în cazul când credincioşii refuză repararea ei. Dacă s-ar repara ar fi mult mai folositor pentru parohie deoarece s-ar putea întrebuinţa fie pentru slujbele religioase fie pentru catehizare. Deci înainte de demolare trebuie pusă din nou problema reparării bisericii şi numai în caz de refuz din partea credincioşilor, să se demoleze. Sibiu, 4 septembrie 1954”.114

Dispariţia numeroaselor comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita, începută şi realizată în anii 1940-1944, a fost desăvârşită sub masca ateismului comunist, de autorităţile locale, care în condiţiile concrete din zonă, a însemnat în primul rând lupta împotriva ortodoxiei. Protopopiatul Oituz, reînfiinţat în 1945, va fi desfiinţat în 1952. Aceiaşi soartă o va avea şi Protopopiatul Odorhei.115 Pentru parohiile din partea de nord a judeţului Harghita, în 1953 este înfiinţat Protopopiatul Topliţa. „Vi se aduce la cunoştinţă că, Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei noastre în sesiunea ei ordinară de la 15 Februarie a.c. a aprobat înfiinţarea Protopopiatului raional Sărmaş şi mutarea la Topliţa a sediului fostului protopopiat de la Gheorgheni sub denumirea Protopopiatului Topliţa. Acest protopopiat cuprinde parohiile din cuprinsul raioanelor administrative Topliţa şi Gheorgheni. Protopopiatul Tg. Mureş cuprinde şi parohiile din raioanele Odorhei şi Sângeorgiul de Pădure. Sibiu, la 23 Martie 1953”.116

Parohiile rămase cu puţini credincioşi, sunt scutite în continuare de diferite plăţi către Arhiepiscopie, iar preoţii din întreaga zonă, sunt sprijiniţi pentru a putea duce un trai decent şi recompensaţi moral pentru jertfa lor cotidiană. „Vă aducem la cunoştinţă, că având în vedere motivele expuse în raportul Oficiului nostru parohial din parohia secuizată Miercurea-Ciuc, scutim această parohie de la plata sumei de Lei una sută (100), cu care datorează Institutului Teologic de Grad din Sibiu, ca restanţă ca abonamentul la revistele Sf. Patriarhii din Bucureşti, pe care I.P. Sfinţitului Patriarh Justinian a dat-o ca ajutor sus

97

numitului Institut Teologic 12 02 1954 ”.117 „La raportul Nr. 507 / 946 primeşti încunoştinţarea, că am cerut Ministerului Cultelor să intervină la locul în drept, ca Prefectura judeţului Treiscaune să admită înscrierea membrilor clerului ortodox în Economatul funcţionarilor publici. Sibiu 15 mai 1946”.118 „Vă invităm a ne trimite până la date de 10 I 1952 următoarele date de la toate parohiile din protopresbiterat (...) Ne veţi mai raporta câţi preoţi din parohiile acestui protopopiat şi-au putut încasa întregirea de salar de parohie şi în ce proporţie. Sibiu, 12 XII 1951”.119 „(...) Comitetele parohiale vor fi stimulate să-şi îndeplinească în baza Art. 68 din Statutul de organizare al Bisericii ortodoxe, de a se îngriji de ţinerea în curăţenie şi bună rânduială a bisericii, curţii bisericii şi a cimitirelor. P.C. Tale şi preoţimei din Protopopiatul Sf. Gheorghe, care au muncit pe teren misionar, recoltând roade duhovniceşti, în mijlocul poporului credincios, le împărtăşim arhiereasca binecuvântare. Sibiu, la 11 II 1952”.120

Vestea trecerii în veşnicie a arhiereului care îi păstorise cu atâta vrednicie vreme de 35 de ani, a căzut ca un trăsnet peste credincioşii din Arcul intracarpatic „Conform celor transmise prin Circulara arhiepiscopiei, Duminică, 14 August 1955, în toate bisericile din zonă a fost săvârşit „parastasul solemn întru amintirea fericitului Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae”, parastas ce se va repeta la 40 de zile, la o jumătate de an şi la un an, „socotite de la data morţii”, 6 August 1955”.121

După trecerea la cele veşnice a mitropolitului Nicolae Bălan, cu toate condiţiile grele din timpul regimului comunist, credincioşii din ţinutul Harghitei şi Covasnei, cu sprijinul mitropoliţilor, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, al episcopilor-vicari de la Sibiu Visarion Aştileanu, Emilian Birdaş, Serafim Făgărăşanu, Visarion Răşinăreanu şi al episcopilor Emilian Birdaş şi Andrei Andreicuţ din Alba Iulia, a destoinicilor protopopi şi preoţi

98

locali, au reuşit să-şi păstreze credinţa şi limba străbună. În anii care au urmat, în parohiile din zonă, s-au finalizat lucrările de construcţie a catedralei ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-au construit biserici în Araci, Ariuşd, Podu Olt, Floroaia Mare, Lădăuţi, Bălan ş.a, s-au pictat un mare număr de biserici, au fost salvate de la demolare bisericile din centrul oraşelor Miercurea-Ciuc şi Baraolt şi de la dispariţie prin ruinare un număr mare de biserici vechi monumente istorice, s-a reuşit evitarea închiderii mănăstirii din Topliţa şi s-a reactivat mănăstirea Făgeţel, au fost reînfiinţate o serie de parohii şi s-a reuşit încadrarea unei mare părţi dintre acestea cu preoţi. Toate acestea s-au realizat cu jertfă, dârzenie, consecvenţă şi multe sacrificii, într-un mediu intolerant faţă de spiritualitatea românească.122

Credem că un smerit omagiu adus ierarhului – cărturar Nicolae Bălan, care a făcut atât de mult pentru credincioşii români din ţinutul Harghitei şi Covasnei, în timpuri faste, dar şi în vremuri vitrege, este să redăm vorbele pline de înţelepciune şi atât de actuale, rostite în faţa credincioşilor din parohia Dobârlău, în anul 1922. „Am venit să ne smerim sufletele în faţa Aceluia care ne-a ajutat să ni se împlinească dorinţa, cu care au intrat în mormânt moşii şi strămoşii noştri. Astăzi avem nevoie mai mare de darurile bisericii ca să putem pune adevărata temelie a ţării noastre. Să ne ferim a pune o temelie slabă, căci atunci ne vom asemăna cu cel din Sf. Scriptură care şi-a zidit casa pe nisip. Am văzut cum s-a surpat sub ochii noştri împărăţia zidită pe nisip. Noi trebuie să ne zidim casa dreptăţii, a iubirii, a nădejdii, căci aşa vrea Dumnezeu. Toate necazurile ce le-am îndurat veacuri de-a rândul, au fost ca să ne cureţe sufletele prin suferinţe, ca acum să ne putem ridica spre a ne îndeplini misiunea. Cu bună înţelegere să ne dăm mână cu mână, să ne smulgem din vitregimea trecutului, pentru a ne asigura viitorul nostru frumos. Ca iarba ce nu o poate culca vântul şi ca stejarii ce nu-i poate rupe furtuna, aşa

99

să ne stea rândurile în lupta vieţii de acum. Rana rămasă în suflete după război, numai un singur doctor o poate vindeca, doctorul sufletelor, Iisus Hristos. Dacă lumea l-ar iubi mai mult, altă înfăţişare ar avea faţa lumii, şi altele ar fi raporturile dintre oameni. S-ar împrăştia ca fumul toată răutatea şi vrajba”. În final a spus: „Alergaţi după lumină, trimiţându-vă copiii la şcoală, căci luptă între popoare nu se mai dă cu ascuţiş de suliţi şi de sabie, ci de armele luminii.”123

Deşi în istorie nu putem aprecia evoluţiile folosind termenul „dacă”, totuşi, îndrăznim să ne întrebăm cum s-ar fi desfăşurat viaţa bisericească din judeţele Harghita şi Covasna, dacă Consiliul Arhidiecezan al Mitropoliei Ardealului din Sibiu, ar fi aprobat, în anul 1937, înfiinţarea unui Vicariat pentru parohiile ortodoxe din „secuime”. Ştim cu certitudine însă că „alte vremuri, mai prielnice” nu au venit. A venit în schimb libertatea de după decembrie 1989, şi odată cu ea propunerea de inspiraţie divină de înfiinţare a Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei. La Sf. Liturghie săvârşită la Miercurea-Ciuc, de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, şi Prea Fericitul Partenie al Alexandriei, împreună cu un mare sobor de mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi şi diaconi, în 25 septembrie 1994, cu prilejul instalării primului episcop al noii eparhii, în persoana Prea Sfinţitului Ioan Selejan, adresându-se miilor de participanţi I.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului a spus: „Prin tradiţionala gramată şi prin cârja pastorală, am încredinţat conducerea unei noi Eparhii din Transilvania, într-un loc care demult avea nevoie de un ierarh, care să-i păstorească de aproape”.124

Împlinirea a 11 ani de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi de la întronizarea în scaunul arhieresc a P.S. Ioan Selejan, a validat pe deplin rolul şi locul acestei instituţii divino-umane în viaţa comunităţilor

100

româneşti din Arcul intracarpatic, cât şi în general în viaţa publică locală, regională şi naţională.

Spre deosebire de celelalte eparhii din cadrul Patriarhiei Române şi a Mitropoliei Ardealului, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei a îndeplinit şi îndeplineşte binecuvântate funcţii şi rosturi specifice, izvorâte din contextul etnic şi confesional specific existente în sud-estul Transilvaniei. Astfel pe lângă funcţiunile confesionale, care au fost şi rămân prioritare, noua episcopie se constituie într-un factor principal de asigurarea coeziunii sociale, stimulare a vieţii comunitare şi a acţiunii civice, având o pronunţată funcţie culturală, una socială, dar şi o importantă funcţiune economică, o consistentă funcţie ecumenică, şi nu în ultimul rând o funcţie simbolică şi de reprezentare.

Episcopia a devenit un punct de legătură al zonei cu românii din întreaga ţară şi de peste hotare, dar şi un factor de pace interetnică şi interconfesională, într-un mediu multietnic şi pluriconfesional bântuit încă de intoleranţă şi proiecte autonomiste. În toţi aceşti ani Episcopia a suplinit o parte din ceea ce trebuia să facă instituţiile statului, transformându-se într-o autentică redută de apărare a ortodoxiei şi românităţii în această parte de ţară. P.S. Ioan Selejan, înainte de a sfinţii tot ceea ce a ctitorit, în aceşti 11 ani, a tămăduit răni adânci, a trezit speranţe acolo unde era deznădejde şi a înveşnicit ceea ce era supus distrugerii, fiind astfel un demn urmaş şi continuator al mitropoliţilor de vrednică pomenire Andrei Şaguna şi Nicolae Bălan şi al tuturor ierarhilor care au păstorit şi păstoresc din scaunul Mitropoliei Ardealului.

Articol apărut în Revista Teologică, Sibiu, Nr..... / 2005

101

Note

1. Antonie Plămădeală, Alte file de calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, p. 85-89

2. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Bucureşti 1997, p. 434

3. Ioan Rafiroiu, Supraveţuirea în istorie (Mitropolitul Nicolae şi protopopiatul Oituz), în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 185-188

4. Ioan Lăcătuşu, Identitate şi cultură la românii din Secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 76

5. Aurel Nistor, Mitropolitul Nicolae şi problema românească din ţinutul secuizat, în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 149

6. Vizita canonică a Mitropolitului Nicolae în Secuime. Cronică bisericească-culturală, în „Revista Teologică”, an XII, nr.4-6, aprilie-iunie 1922, p. 122-133

7. Aurel Nistor, Op.cit., p. 1508. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului,

volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Ed. Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 130

9. Aurel Nistor, Op.cit., p. 13010. Ibidem, p. 13111. Ibidem, p. 13312. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii

din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 151

13. Ioan Rafiroiu, Op.cit., p. 18614. Aurel Nistor, Op.cit., p. 15015. Ibidem, p. 15116. Ioan Rafiroiu, Op.cit., p. 18717. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului,

volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 132

102

18. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 302

19. Nicolae Bălan, Cuvântare la sfinţirea Catedralei Ortodoxe din Miercurea-Ciuc, în Telegraful Român, anul LXXXIV, nr.47 din 15 noiembrie 1936, p. 1

20. Ibidem, p. 221. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii

din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 208

22. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 437

23. Ibidem, p. 22124. Ibidem, p. 20025. Ibidem, p. 33126. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:

Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului (1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 286

27. Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2002, p. 174

28. Arhiva Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (Arhiva CDMNC), Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, dosarul 1/1924, p. 24

29. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 104

30. Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna ţi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 69-145

31. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om: Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului (1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 284

32. Ioan Lăcătuşu, Reromânizarea populaţiei româneşti maghiarizate din fostele Scaune secuieşti. Încercări de evaluare a unui proiect interbelic, în ANGVSTIA 5 / 2000, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, p. 127

103

33. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului, volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Ed. Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 45-47

34. Ioan Lăcătuşu, Op. cit., p. 12835. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:

Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului (1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 281-282

36. Alexandru Moraru, Op. cit., p. 282-28337. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei,

dosar 1/1938, p. 7138. Ibidem, dosar 1/1939, p. 7239. Ibidem, dosar 1/1940, p. 9340. Ibidem, dosar 1/1939, p. 7741. Ibidem, dosar 3/1938, p. 4442. Ibidem, dosar 1/1939, p. 7543. Ibidem, dosar 1/1939, p. 37644. Ibidem, dosar 1/1939, p. 7445. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii

din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 221

46. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 261

47. Ibidem, p. 33448. Ibidem, p. 39749. Ibidem, p. 15150. Virgiliu Ze. Teodorescu, Problema minorităţilor în deceniul

patru al secolului XX, în ANGVSTIA 6 / 2001, p. 19351. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:

Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului (1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 261

52. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românească din Covasna, (1944-1945), teză de licenţă la Facultatea de teologie Ortodoxă Andrei Şaguna, Sibiu 1999, p. 32 ms, arhiva CDMNC

53. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Prejmer, dosar 1/1943, p. 110

54. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 3955. Ibidem, p. 45

104

56. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Prejmer, dosar 1/1944, p. 3

57. Ibidem, p. 1958. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Prejmer,

dosar 1/1944, p. 14059. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 4760. Ibidem, p. 5161. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1945, p. 1962. Ibidem, dosar 1/1945, p. 64263. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 5364. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1945, p. 34865. Ibidem, dosar 1/1945, p. 24166. Ibidem, dosar 1/1945, p. 58667. Ibidem, dosar 1/1945, p. 6168. Ibidem, dosar 1/1945, p. 48669. Ibidem, dosar 1/1946, p. 35770. Ibidem, dosar 1/1945, p. 29171. Ibidem, dosar 1/1946, p. 47972. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei,

dosar 1/1945, p. 3673. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1945, p. 28674. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 5475. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1945, p. 3376. Ibidem, dosar 1/1944, p. 9477. Ibidem, dosar 1/1946, p. 29078. Ibidem, dosar 1/1946, p. 19579. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei

dosar 1/1948, p. 21680. Ibidem, dosar 1/1949, p. 7781. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1948, p. 55982. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei

dosar 1/1946, p. 492

105

83. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, dosar 1/1948, p. 233

84. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei dosar 1/1947, p. 270

85. Ibidem, dosar 1/1950, p. 24586. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1948, p. 16287. Ibidem, dosar 1/1948, p.16488. Ibidem, dosar 1/1949, p. 24489. Ioan Lăcătuşu, Cu privire la începuturile Catedralei din Sf.

Gheorghe sau despre odiseea unui monument. În Revista Teologică, Seria nouă, anul II, (74), nr.4, octombrie-decembrie, 1992, Sibiu, p. 78-87

90. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, dosar 1/1948, p. 229

91. Ibidem, dosar 1/1950, p. 44592. Ibidem, dosar 1/1950, p. 20693. Ibidem, dosar 1/1950, p. 12794. Ibidem, dosar 1/1946, p. 47895. Ibidem, dosar 1/1946, p. 7596. Ibidem, dosar 1/1948, p. 15397. Ibidem, dosar 1/1948, p. 39698. Ibidem, dosar 1/1949, p. 30399. Ibidem, dosar 1/1949, p. 76100. Ibidem, dosar 1/1952, p. 161101. Ibidem, dosar 1/1948, p. 358102. Ibidem, dosar 1/1949, p. 445103. Ibidem, dosar 1/1949, p. 219104. Ibidem, dosar 1/1949, p. 167105. Ibidem, dosar 1/1949, p. 256106. Ibidem, dosar 1/1948, p. 192107. Ibidem, dosar 1/1945, p. 287108. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii

din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 385

109. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, dosar 1/1945, p. 76

110. Ibidem, dosar 1/1948, p. 313

106

111. Ibidem, dosar 1/1948, p. 117112. Ibidem, dosar 1/1954, p. 132113. Ioan Lăcătuşu, Spiritualitate românească şi convieţuire

interetnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 45

114. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, dosar 1/1954, p. 170

115. Ioan Lăcătuşu, Violeta Pătrunjel, Aspecte din viaţa bisericească a românilor din Covasna şi Harghita, în Slujitor al Bisericii şi al Neamului Părintele prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 674

116. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei, dosar 1/1953, p. 163

117. Ibidem, dosar 2/1954, p. 374 118. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,

dosar 1/1946, p. 167119. Ibidem, dosar 1/1951, p. 44120. Ibidem, dosar 1/1952, p. 156121. Ibidem, dosar 1/1955, p. 178122. Ioan Lăcătuşu, Violeta Pătrunjel, Aspecte din viaţa

bisericească a românilor din Covasna şi Harghita, în Slujitor al Bisericii şi al Neamului Părintele prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 676

123. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului, volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Ed. Carpaţii Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 130

124. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 160

107

Completări la bibliografia mitropolitului cărturar Nicolae Colan

Mitropolitul-cărturar Nicolae Colan (1893-1967), născut la Araci, judeţul Covasna, ocupă un loc de frunte „în galeria marilor personalităţi ale neramuluiromânesc”. Activitatea sa cărturărească este strâns legată cu demnităţile ocupate în ierarhia bisericească: secretar arhiepiscopesc la Sibiu (1921-1922), profesor şi apoi rector al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu (1922-1936), episcop al Vadului, Feleacului şi Clijului (1936-1957), arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului (1957-1967).

Cu prilejul diferitelor aniversări ale mitropolitului Nicolae Colan, unii din colaboratorii săi apropiaţi au căutat să facă o statistică a scrierilor sale (lucrări, studii, articole, cuvântări, pastorale, hrisoave, necroloage, încercări literare, cronici, însemnări, recenzii etc.), risipite în publicistica vremii. Se poate afirma fără putinţa de a greşi că de la primele încercări publicistice din 1915 – apreciază pr. prof. Alexandru Moraru – şi până la încheierea episcopatului său la Cluj - Napoca, în 1957, scrierile vlădicului Nicolae Colan au ajuns la cifra de o mie.

În susţinerea acestei cifre, care vorbeşte convingător despre unul din cei mai de seamă teologi şi cărturari români, părintele Alexandru Moraru redă următoarele surse bibliografice.

Lucrarea bio-bibliografică întocmită, în anul 1937, de Iosif E. Naghiu, student la Academia Teologică Ortodoxă Română din Cluj, cuprinde, la început, o „notiţă biografică”, în limbile română şi franceză, „scrierile” fiind structurate astfel:

periodice, studii şi articole (grupate în ştiinţifice şi în politice şi polemice), cuvântări şi pastorale, necroloage, recenzii, iar la sfârşit, o addenda.

Opera cărturărească a mitropolitului Nicolae Colan cuprinde următoarele volume: Sfântul Pavel către Filimon. Creştinismul şi sclavia, Sibiu, 1925, 34 p; La luptă dreaptă ! Un capitol de strategie misionară, Sibiu, 1926, 43p.; Biblia şi intelectualii, Sibiu, 1929, 78 p.; Cartea Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, Sibiu, 1929, 32 p; Medalioane, Cluj, 1940, 119p; Biserica neamului şi unitatea limbii româneşti, Bucureşti, 1945, 45p; În legături, Cluj, 1946, 92 p. La cestea se adaugă următoarele traduceri: Hristos şi viaţa omenească, F.W.Foerster, Sibiu 1925, partea I, 260 p; partea a II-a, Sibiu, 1926, 292p; Omul cel nou, de Emil Fiedler, sub pseudonimul părintele Nicolae, Cluj, 1941, 149p; Sfântul Pavel. Din problemele vieţii creştine, de Eugen de Fay, sub pseudonimul părintele Nicolae, Cluj, 1942 (în manuscris); Noul Testament, Cluj, ediţia aI-a, 1942 şi ediţia aII_a, 1945, „ tălmăcire care se distinge şi prin fidelitatea faţă de original şi prin graiul îmbisericit în cel mai frumos înţeles al cuvântulu”

După excepţionala monografie dedicată ierarhului-cărturar de către pr. prof Alexandru Moraru, apărută la Cluj-Napoca, în anul 1989, prin grija aceluiaşi discipol, în anul 1995, a apărut lucrarea Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan, volum ce cuprinde studii şi comunicări prezentate la sesiunile organizate la Sfântu Gheorghe şi Cluj-Napoca, cu prilejul marcării centenarului naşterii mitropolitului Nicolae Colan.

Prin grija preotului lector univ. dr. Dorel Man, în ultimii ani, au apărut două lucrări adunate în volum post-mortem. Prima, apărută în 1995, publică pastoralele la naşterea şi învierea domnului nostru Iisus Hristos, publicate între anii 1936-1967.

În urma lecturării lor, părintele Man a dat fiecărei pastorale un titlul, ce reflectă, de fapt, tema tratată de ea.. În

„Cuvânt înainte”, pr.prof. dr. Alexandru Moraru, apreciază că „în pastoralele sale, ierarhul academician apare ca un dârz apărător al credinţei ortodoxe, patriot de seamă, om al păcii şi ocrotitor al limbii române. Pastoralele mitropolitului Nicolae Colan- au un pronunţat fond biblic şi patristic, înveşmântate într-un fermecător grai românesc, ceţşi are izvorul în „limba vechilor cazanii”, precum şi în cea a cronicarilor munteni şi moldoveni, pildă pe care o poate lua orice om de cultură al vremurilor nostre”

Cea de a doua lucrare, publicată în anul 1998, cuprinde studii, articole şi traducerii, cuprinse sub titlul Teologie şi spiritualitate ortodoxă. Volumul este structurat pe trei capitole: studii, articole şi traduceri. În carte apar pentru prima dată traducerile manuscrise: Sfântul Pavel – Din problemele vieţii creştine, de Eugene de Fay şi Individualism şi autoritate bisericească, de Fr. W.Foerster, puse la dispoziţia îngrijitorului de d-ra Ileana Leuca, nepoata mitropolitului Colan.

Prin bunăvoinţa şi cu sprijinul aceleiaşi distinse personalităţi, am reconstituit bibliografia mitropolitului Nicolae Colan, din perioada 1937-1967. Studiile şi articolele sunt redate cronologic, cu menţionarea publicaţiei sau lucrării unde au apărut. În acest sens, au fost consultate principalele publicaţii religioase şi laice, respectiv: „Renaşterea”, „Viaţa Ilustrată”, „Revista Teologică”, „Telegraful Român”, „Tribuna Ardealului”, „Ortodoxia”, „Mitropolia Ardealului” ş.a. Majoritatea articolelor sunt semnate cu numele autorului, dar unele şi cu pseudonime precum: Neculce, Dinu Pajură, Părintele Nicolae, Radu Brazdă, Părintele Vasile, N. şi nent’to Culiţă.

Mitropolitul Nicolae Colan era recunoscut ca un publicist de primă mărime. Problemele abordate sunt deosebit de diverse şi complexe. În domeniul Teologiei a tratat teme de bază ale învăţăturii creştine, iar în lucrările cu caracter laic a abordat teme privitoare la istoria, limba şi cultura naţională, dar

111

şi despre civilizaţia universală. Întreaga sa operă, teologică şi laică, dovedeşte o pregătire temeinică, înveşmântată într-o corectă, precisă şi neaoşă limbă românească, greu de imitat.

În perioada 1937-1967, a publicat aproape 300 de lucrări, pastorale, studii şi articole, majoritatea acestora apărând în primii 10 ani cuprinşi în monitorizare (1937-1947). Practic, după instalarea comunismului, cu foarte mici excepţii, în fiecare an a publicat doar pastorale la naşterea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Răspunzând „comandamentelor” vremurilor trăite, tematica abordată de Mitropolitul Nicolaie Colan în publicistica sa este la fel de diversă şi complexă ca şi cea din perioada „tinereţii” (1915-1937). Rămânând prioritară, problematica teologică este în mod fericit însoţită de cea laică care cuprinde teme de cultură naţională, limba şi literatura română, educaţie, medalioane dedicate unor mari personalităţi ş.a. De remarcat lucrările şi articolele apărute în perioada 1940-1944 în Transilvania de Nord aflată sub ocupaţia horthystă, cât şi „descătuşarea” de după eliberarea Ardealului de Nord.

Relevante sunt în acest sens articolele apărute în tomna anului 1944, în „Telegraful Român”: Bucuria fraţilor desrobiţi, Cartea neagră, Ceva nou pe frontul de vest, Civilizaţie milenară şi încă ceva, Comandamentele ceasului de faţă, De la Trianon la ce va fi, Disciplină şi solidaritate naţională, 1944, Hitler pe plăci, Noua ordine europeană, Răsuflă şi Ţara voivodală,, Reeducarea Ungariei, Regele erou, Revenire la regimul democratic, Sulemeneală umanitaristă, Ţara lui „feljelentem, megbuntetem”, Trăiască armata.

Deşi suntem convinşi că nu am reuşit să cuprindem toate publicaţiile din perioada cercetată (1937-1967) în care au apărut studii şi articole sub semnătura Mitropolitului Nicolae Colan, considerăm totuşi că, investigaţia noastră contribuie la o mai bună cunoaştere a bibliografiei mitropolitului cărturar, constituind în acelaşi timp un modest omagiu de recunoştinţă

112

adus patronului spiritual al Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură şi spiritualitate ortodoxă şi românească ctitorită cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a P.S. Ioan Selejan, de la a cărei înfiinţare în anul 2006 se vor împlini zece ani.

Titlurile articolelor din perioada 1937-1967, sunt redate în studiul cu acelaşi titlul, publicat în revista „Angvstia” nr.10/2005 – anuarul Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi al Muzeului Carpaţilor Răsăriteni.

Articol apărut în „Grai Românesc” nr. 4 (29)/2005

113

Bibliografie

1. Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă de om: Nicolae Colan Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului 1936-1957, Cluj-Napoca, 1989

2. Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p 57-63

3. Iosif E. Naghiu, Bio-bibliografia P.S. Episcop Nicolae Colan al Vadului, Felecului şi Clujului, 1916-1936, în „Revista Teologică”, XXVI (1936), nr. 11-12, p.404-430; Viorel Oprea, Din activitatea publicistică a P.S. Sale episcopul Nicolae Colan, în „Tribuna Ardealului” IV (1943), 923, p. 2-3; Ieremia Albuţiu, Cum este privit scrisul P.S. Nicolae Colan în publicistica românescă - Spicuiri - în “Viaţa ilustrată”, XI (1944), nr. 43-44, p. 2-3; Grigore Marcu, Spicuiri din actvitatea publicistică a Arhipăstorului nostru, în “Telegraful Român”, 111 (1963), nr. 43-44, p-2-3

4. Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan (1883-1993), Cluj -Napoca, 1995

5. Nicolae Colan, Pastorale, Editura Arhidiecezană Cluj., 19956. Nicolae Colan,, Teologie şi spiritualitate ortodoxă - studii,

articole şi traducerii, Presa Universitară Clujeană, 1998

114

Însemnări ale episcopului Nicolae Colan din anii ocupaţiei horthiste

În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, episcopul Nicolae Colan a fost singurul ierarh ortodox care „a rămas în teritoriul vremelnic ocupat”, cârmuind pe toţi credincioşii ortodocşi români din Transilvania, rămaşi sub stăpânire străină. În toţi aceşti ani, a cutreierat „cruciş şi curmeziş”, întinsa eparhie, şi-a continuat activitatea publicistică, a publicat lucrări teologice, a editat cărţi de cult, în mai multe ediţii şi a tălmăcit „într-o neaoşe limbă românească” Noul Testament, care a apărut la Cluj, în două ediţii (în 1942 şi 1945).1

Despre „cei patru ani cât patru veacuri”, din timpul ocupaţiei străine, cu toate că s-au scris numeroase studii şi lucrări, există încă multe arhive ce aşteaptă să fie cercetate şi puse în valoare. În ceea ce îl priveşte pe episcopul Nicolae Colan şi credincioşii săi, acesta, „dând glas îndemnurilor unor prieteni”, a adunat într-un volum câteva cuvântări şi pastorale din anii 1940-1944, intitulat, semnificativ, În legături, volum apărut la Cluj, în anul 1946.2

Cu sprijinul distinsei sale nepoate, Ileana Leuca Colan, au fost identificate majoritatea studiilor, articolelor, cronicilor, notelor, recenziilor, cuvântărilor şi pastoralelor apărute în publicistica vremii, în perioada 1937- 1957. 3

După trecerea la cele veşnice, a vrednicei de pomenire nepoate Ileana Leuca Colan, prin amabilitatea doamnei Cornelia Costea- sora şi prietenă statornică a defunctei- am intrat în posesia unor valoroase documente referitoare la familia Colan, o bogată corespondenţă a mitropolitului cărturar

Nicolae Colan, care odată publicată va reprezenta o frântură din istoria Bisericii Ortodoxe Române, dintr-o perioadă zbuciumată a istoriei României.

Până când acest proiect se va concretiza, cu sprijinul domnului academician Horia Colan şi a arhivistului Vasile Lechinţan, publicăm câteva din însemnările episcopului Nicolae Colan, aşa cum sunt ele scrise într-un caiet „de ciorne”. Nu ştim dacă episcopul, în aceşti ani, a ţinut un jurnal zilnic. Cert este că, dacă acest fapt s-ar fi realizat, informaţiile despre starea Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiile acesteia cu autorităţile vremii, cât şi cu celelalte culte, ar fi fost mult mai cuprinzătoare. Dovada o constituie, fragmentele de jurnal şi celelalte însemnări pe care le vom reda în continuare.

În volumul „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)”, apărut la Cluj-Napoca, în anul 1995, părintele profesor Alexandru Morar a redactat studiul intitulat „Aspecte din activitatea ierarhului Nicolae Colan din perioada 1940-1944”. Motivaţia prezentării acestei teme este aceea de a scoate în evidenţă adevărul istoric, din anii 1940-1944, din viaţa românilor transilvăneni… „nu pentru a încinge spiritele sau a umili pe cineva, ci pentru a face să înţeleagă că cei patru ani de ocupaţie străină, „lungi cât patru veacuri”- cum adesea afirma vlădica Nicolae Colan, nu trebuie să se reîntoarcă”.4

Studiul părintelui Alexandru Moraru, evidenţiază „fapte ce încă nu au fost publicate până acum”, din arhiva Arhiepiscopiei Clujului, fapte petrecute în sânul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în ordine cronologică, în laturile: a) bisericească; b) culturală; şi c) economică. Din multitudinea acestor demersuri, întreprinse în condiţiile istorice cunoscute, amintim: întemeierea unui vicariat Ortodox Român la Alba Iulia, reluarea societăţilor cu caracter religios („sub supravegherea autorităţilor maghiare de stat”), hirotonirea unor noi preoţi pe seama parohiilor rămase vacante, efectuarea vizitelor canonice, asigurarea funcţionării Academiei

Teologice, a Şcolii de cântăreţi de la Nuşeni, a şcolilor primare şi secundare ortodoxe, editarea publicaţiilor bisericeşti, gestionarea patrimoniului bisericesc- grav afectat după septembrie 1940 şi nu în ultimul rând asigurarea salariilor preoţilor, în condiţiile în care contribuţia din partea statului „era foarte mică”.5

Între documentele donate Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit Nicolae Colan, de către regretata Elena Leuca–Colan, nepoata mitropolitului de vrednică amintire N. Colan, am identificat şi un „caiet pentru elev, editat de Librăria R. Cioflec Cluj, Piaţa Unirii No.8”, care cuprinde câteva însemnări ale episcopului Nicolae Colan, din anii 1942- 1944.6

Însemnările respective, se referă în principal, la următoarele aspecte.

Cuprinsul volumului „Sămănături”, care urma să conţină 21 de articole semnate de Nicolae Colan, în „Viaţa ilustrată”, între anii 1932 – 1942 (Anexa nr. 1).

Cuprinsul broşurii „Mărturisiri” - „format mai mare, text cicero”, care urma să conţină şase cuvântări şi discursul de recepţie la Academia Română, în total 42 de pagini (Anexa nr. 2).

Cuprinsul „unui volumaş” intitulat „În legături”, care urma să cuprindă „în total cam 80 de pagini” (Anexa nr.3).

Din cele trei volume proiectate, doar ultimul, sub titlul „În legături”, a apărut în anul 1946, la editura Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

„Program de publicaţii pa anul 1943”, practic un plan editorial al Episcopiei pe anul respectiv, care cuprindea 9 titluri (Anexa nr. 4).

Programul „vizitelor canonice” din anul 1943 (Anexa nr.5)

Lista problemelor prioritare ce urmau a fi soluţionate în anul 1946 care, printre altele, cuprindea: editarea catalogului

117

cărţilor tipărite între anii 1940 – 1944, tipărirea unui „calendar mai bogat” la Dej, construirea unui cămin şcolar la Reghin, editarea unui „abecedar religios” ş.a.

Câteva citate şi însemnări, care urmau să apară în „Viţa ilustrată”, după cum urmează: „Suntem ce-am fost, rămânem ce suntem”; „a te naşte e uşor, a te renaşte e foarte greu (prov. Chinezesc)”; „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi” (S.Bărnuţiu). „Asta nu este un sfat inedit, ci concluzia unei vieţi istorice. Preoţii noştri au ţinut cu poporul –de aceea ei nu au rătăcit”. „Imprimat de trimis tuturor foştilor abonaţi ai V.I (Vieţii Ilustrate – n.n.), cu întrebarea dacă ar abona revista – dacă am scoate-o din nou în condiţiile în care a apărut înainte. Ea n-a fost subvenţionată de nimeni. A trăit din abonamente. Aşa aş vrea să dăinuiască şi de aici înainte”.

Câteva însemnări disparate: „Teologi 47+extraordinari, int. băieţi 34, int.fete 36

+21” – de presupus că cestea sunt cifrele de şcolarizare la Academia Teologică, în anul 1943;

„Vorba cântecului:Toate trec,Durere sau noroc, Nimic nu ţineViaţa-n loc”.„Muzeul eparhial s-a îmbogăţit prin chipul

iconostasului …din Viena (I. David) şi calendarul din 1829 (Prof. T. Ungureanu)”

Din spatele caietului, pe 18 file, este redat cuprinsul fiecărui număr al revistei lunare „Viaţa ilustrată”, din perioada 1943-1944, împreună cu diferite însemnări. În urma lecturii paginilor amintite, rezultă cu claritate faptul că, întreg conţinutul fiecărui număr din „Viaţa ilustrată”, a fost conceput de episcopul Nicolae Colan, de la aspectele de fond – orientarea tematică a publicaţiei, până la cele de formă – care priveau numărul de pagini şi raportul text-imagine („clişee”).

118

De remarcat echilibru dintre articolele cu tematică teologică şi cele cu tematică laică, prezenţa constantă a încercărilor literare, a problemelor de artă, istorie, filosofie, cultură şi civilizaţie. Printre colaboratorii constanţi ai publicaţie respective, cei care semnau cu regularitate în paginile ei remmarcăm pe: Mircea Eliade, I. Agârbiceanu, Fl. şi C. Mureşan, Raul Şorban, L. Munteanu, C. Dragomir, R. Hatos, V. Sămărtineanu, M. Pop, A. Faur, V. Vlad, I. Nicolescu ş.a.

După mai multe pagini albe, şi o filă îndoită, urmează patru file cu însemnări gen jurnal, scrise începând cu luna ianuarie 1943:

«ian. 10(?) – Se stinge neaşteptat-iubitul meu împreună lucrător, Ion Goron. Sunt deznădăjduiţi cu toţii cei dimprejurul meu, căci lasă un loc pe care cu greu îl va putea umple cineva. La Consistor, la Academia teologică, la catedrală, la revistă, pretutindeni. Bunul Dumnezeu să-l odihnească, iar pe noi să ne mângăe şi să scoale alţi goruni din mijlocul nostru.

1 Febr. „V.I”- Viaţa Ilustrată – n.n. apare tehnoredactată tot de + I. Gorun. Asta ca să se plinească legea. Pe Martie şi April e gata, dar nu poate apărea până nu-şi câştigă hârtiile noul redactor: Păr. Rector Munteanu. Îi merge greu, căci domnii din Budapesta nu-l primesc la Camera de presă, fiindcă revista nu e autorizată să apară; iar revista nu primeşte autorizaţie fiindcă redactorul nu e primit la Camera presei. Vechiul cerc vicios. Reciprocitatea – deschide porţile.

Aprilie 18. Florii: Slujbă arhierească în capela Gojdu din Budapesta. Cu un frumos terţet de studenţi. Lume multă. Intelectuali şi ţărani. Aceştia din urmă- concentraţi la muncă. O zi de îmbelşugat rod duhovnicesc.Participă, fireşte şi legaţia, în frunte cu domnul ministru Filotti, distinsul om de inimă.

25 april. I zi de Paşti. Acasă Invierea. Lume multă. După masă ora 6 Năsăud Vicernie. O mare de Români mă aşteaptă în faţa bisericii noastre. Am slujit şi predicat. Ce lume bună şi credincioasă!

119

26 April. La Săcel. Mă aşteaptă jandarmii. Abia mi-au deschis biserica. Am slujit Sf. Liturghie. După trei ani. (Nu-s ortodocşi !?). După masă. La Borşa – nu ne-au îngăduit jandarmii. În biserica sfinţită de mine!

Fraţii uniţi nu s-au arătat!7 V. Se recrutează fetele pentru lucru de folos profan şi

se duc în Dunantul (?). E robie modernă. Un fel de deportare. 2 V. Adunarea eparhială - Ca anul trecut, am ţinut-o

însă la Dumineca Tomii.Încă înainte de Paşti apărea „Întâia carte de învăţătură”,

a Părintelui Florea Mureşan. E una din cele mai importante cărţi apărute de trei ani încoace.

1 August. A trecut vara – ca un vis. Nu-i nimic, să fii în ţară o lună jumătate.1 Sept. Şcoala teologică o vom începe la 15 Sept. ca să

putem da vacanţa mai lungă la Crăciun- cruţând lemnele.28 XI 1943. De nu-mi aducea aminte lumea asta care

m-a copleşit cu dragostea, nici nu ştiam că sunt de 50 de ani. Doamne, ajută-mă să fiu vrednic de această preţuire şi dragoste – făcându-mi slujba pe deplin.

6 Dec. Era să să se ţină la palatul „Albina” concertul şi şedinţa festivă a studenţilot teologi. Nu li s-a dat voie pe motivul că nu au destui ofiţeri de poliţie ca să trimită şi aici. Concertul şi cuvântările (religioase) deci numai programul religios s-a ţinut la Catedrală.

15 Dec. Liceul cu limba de predare română e închis – ca represalii pentru închiderea a trei şcoale secundare ungureşti confesionale din România.

24 Dec. Primesc prelungirea paşaportului – după şase săptămâni de la cerere. Cam aşa cum a primit lemnele, o şcoală din schiţa lui Caragiale.Dar încalte, am cerut pe 20 de zile şi mi s-a dat pe 60. Ca ţiganii lui Alexandri: n-am ce face cu atâta libertate.

120

25 Dec. Crăciun: La radoi Bucureşti aud o mulţime de melodii nemţeşti pe text românesc – toate de Crăciun, ca „O O Tannenbauu”, Stille Nacht etc- Ce bine că le cântă Românii, că nemţii nu se prea rup după ele! Aşa că războiul sfânt este şi nu prea.

De Crăciun este şi Pastorala – foarte căutată. Probabil se va trece – ca Noul Testament – în mai puţin de un an.

La Crăciun lume mai puţină ca de obicei la catedrală. Au cam plecat Românii pe la sate – căci cu 10 ecouri de carne la Cluj – cam slăbuţă treabă.

Era să uit: în preajma Crăciunului Părintele I. Georgescu de la Oradea a ţinut o conferinţă despre Hristos în poezia românească A spus că Dante şi V. Hugo şi ceilalţi catolici – da, vorbesc despre Hristos, dar greco-orientalii aştia sunt tare slabi şi în această privinţă. Ce păcat – a spus Sfinţia Sa - scuzându-l pe P.S. Suciu din catehism, unde are ce are cu regăţenii aia de greci – că nu sunt toţi romano-catolici. Fiindcă (aici citez): „cel ce n-a trecut pe la Roma – fie ins singuratic sau popor –este şi rămâne un neisprăvit”. Câţi din cei prezenţi în sala „Albina” au ieşit, scârbiţi – de- atâta înţelepciune şi dragoste frăţească. Ceilalţi au rămas până la sfârşit, fiindcă se temeau „să nu fie daţi afară din sinagogă”.

25 spre 26 Dec. – Noaptea prietenii noştri au aşezat pe scările catedralei o şatră de târg (de poame). Săracii!

Sâmb. 11 Martie (1944?) Seara la Academia teolgică unită prăpăd. Câteva zile în şir au durat bătăliile pe stradă. Nici o instituţie românească din Cluj n-a rămas fără reprezentant bătut. Ameninţări cu moartea. Am amânat conferinţa religioasă din catedrală.

Dum. 19 martie Nemţii au ocupat Budapesta şi alte centre. Apoi lucrurile s-au liniştit.

2 Iunie, dim. 9,10 Clujul a fost bombardat de anglo-americani. Vreo sută de bombardiere au pustit cartiere întregi. Peste 400 de case complect dărmate şi aproape 1000 avariate.

121

Jertfe omeneşti (?) 300 morţi civili şi mulţi răniţi. Cumplite clipe!

Din pricina evenimentelor şi a greutăţilor de transport n-am convocat adunarea eparhială.

Aproape seară de seară, uneori şi ziua şi noaptea, în adăpost. La- nceput emoţii. Apoi ne-am învăţat ca toamna cu grindina.

2 Iulie. Alarmă! Tocmai când eram gata să plec la Catedrală. Preoţii şi credincioşii au ieşit din biserică şi au venit în adăpostul Episcopiei, unde s-a continuat slujba. A şi predicat Părintele Nicoleascu? Ca în catacombele creştinismului primar.

4 VII. Mi se pare că trebue să stopez vizitaţiile canonice, că mi s-a rechiziţionat căruţa. De altfel şi cu „opinciile stau rău”.»

Alte informaţii despre calvarul episcopului N. Colan în timpul ocupaţiei hortyste sunt redate în lucrarea lui Ioan N. Ciolan „Transilvania ultima prigoană maghiară”, apărută la Roma în anul 1980.7 (Anexa nr. 6)

Împreună cu însemnările episcopului N. Colan am identificat textul predicii rostite de părintele Nicodim Belea, în Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943, cu prilejul împlinirii a 50 de ani a episcopului Vadului, Feleacului şi Clujului. (Anexa nr. 7)

Bucuria trăită odată cu eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia străină este redată concis în scrisoarea trimisă de episcopul Nicolae Colan, nepotului său cărturarului braşovean Ioan Colan în toamna anului 1944.8 (Anexa nr. 8)

Vocea societăţii civile, a reprezentantelor laicatului este redată de cuvântarea rostită la palatul episcopal din Cluj, în data 29 iunie 1946, de Sofia Meteş, soţia cunoscutului istoric Ştefan Meteş. (Anexa nr. 9)

122

Note

1. Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă de om. Nicolae Colan. Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului 1936-1957, Cluj-Napoca, 1989, p.21-22

2. Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Op.cit, p. 223. Ioan Lăcătuşu, Complectări la biografia mitropolitului Nicolae

Colan, în Angustia nr. 10/20064. ***, „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)”,

Cluj-Napoca, 19955. ***, „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)”,

Cluj-Napoca, 1995, p.___6. Centrul Eclesiastic de Documentare Mitropolit Nicolae Colan,

Fondul Nicolae Colan7. Ioan N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană maghiară,

Edizioni Europa, Roma 1980, p.20-218. Telegraful Român, 1944, nr.68, p. 4

123

Anexe

Anexa nr. 1

Sămănături„C.V.” Articole pentru un volum

1. Cu moartea pe moarte călcând

„V.I.” Aprl. 1934 pag.5

2. Gânduri de primăvară -//- Mai 73. Dela Alfa -//- Iul. 44. Săptămâna cărţii bune -//- Sept. 55. Crăciun -//- Dec. 46. Lecţia unui eveniment literar -//- Aprl. 1935 47. Ca toţi să fie una -//- Iul. 48. Arătarea dela Maglavid -//- Aug 79. Prea multe idei şi prea puţină

ascultare-//- Ian. 1936 4

10. Dece nu cântă tineretul nostru

-//- Mai 6

11. Cu măturoiul prin literatură -//- Aug. 412. An nou -//- Ian. 1937 513. Eclipsa nuvelei -//- Feb. 1938 614. C. (cuvânt –n.n.) pentru

Vinerea mare-//- Apr. 6

15. Poezia trăsnită -//- Mai 1942 716. Pomenirea lui Caragiale -//- Aug. 617. Ce să facem cu Eminescu? -//- Nov. 1939 518. Limba română în şcoală „Renaşterea” 1938 419. Centrala cărţii religioase „R.T.”

Revista Teologică

1935 4

20. Centrala cărţii religioase „R. T” 1935 421. Limba predicei noastre Omagiu Lupaş 10

Pag. 127

124

Anexa nr. 2Mărturisiri

Broşură: format mai mare, text cicero, coloană „C.V.”

1. Stăpân şi slugă pag. 4(Cuvânt la alegerea mea de episcop)

2. Tâlcul Rusaliilor 4(Cuvântare la sfinţirea mea întru arhiereu)

3. Biserica lui Dumnezeu şi Biserica poporului 6(Cuvântare la investitura mea)

4. „Vai mie de nu vei propovedui !” 5(Cuvântare la înscăunarea mea)

5. Preoţia învaţă, cârmuieşte şi sfinţeşte 4(Cuvântare la instalarea mea ca ministru la Ministerul Educaţiei şi Culturii)

6. Laudă Bisericii 4(Cuvântare la primirea mea ca membru de onoare al Academiei Române)

7. Biserica neamului şi unitatea limbii româneşti 15(Discurs de recepţie la Academia Română)

Total pag. 42

Anexa nr. 3Un volumaş:În legături1940-1944

3 cuvântări la deschiderea adunărilor eparhiale3 pastorale de Crăciun4 pastorale de PaştiÎn total cam 80 de pagini

125

Anexa nr. 4Programul de publicaţii pe anul 1943

1. L. Munteanu: Viaţa Sf. Apostol Ioan (200 p.)2. N.C. (Nicolae Colan – n.n.): Sămănături (140 p.)3. Fl. Mureşan: Carte de învăţătură (I şi II a 160 p.)4. A. Şaguna: Predici5. E. Nicolescu: Mame creştine6. I. Bulbocă: Cântecele dorului (popor)7. Antologia poeziei religioase8. Calendar9. Ioan Gorun: Cuvinte către preoţi

Anexa nr. 5 Vizite canonice în 1943 (1 ian.- 1 nov.)

Oradea, Tileagd, Rohia, Someşeni, Ciucea, Agârbiciu – 18 04. 1943 – Budapesta, Năsăud, Săcel, Borşa, Reghin, Topliţa, Sf. Gheorghe, Zagon, Păpăuţi, Covasna, Zăbala, Mărtănuş, Breţcu, Plopiş, Lăschia, Cărpiniş, Curtinişul mic, Gepiu, Inău, Chineşti, Măgoaja, Perişor, Dumbrăviţa- (până la 31 octombrie 1943).

Anexa nr. 6Calvarul îndurat de Episcopul Nicolae Colan al Clujului în

timpul ocupaţiei maghiare

Dintre cei trei episcopi români ortodocşi aflaţi în Transilvania de Nord, după Diktatul de la Viena, doi au fost expulzaţi, dr. Nicolae Popovici al eparhiei Oradea şi dr. Vasile Stan al eparhiei Maramureşului, rămânând în teritoriul cedat numai episcopul Nicolae Colan al eparhiei Clujului, Vadului şi

126

Feleacului. Au rămas în grija acestuia toate bisericile ortodoxe din judeţele: Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Năsăud, Someş, Cluj, Mureş, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi jumătate din Bihor.

Episcopul Nicolae Colan a rămas în mijlocul fiilor lui sufleteşti în acele vremuri de suferinţă şi restrişte, întărindu-i în speranţa izbăvirii ce avea să vină. Autorităţile horthyste maghiare au început să-l persecute şi să-l umilească. Astfel, deşi om în vârstă de cincizeci de ani şi episcop, a fost chemat la cercul de recrutare din Cluj, unde i s-a eliberat certificat de recrutare în care era declarat „apt pentru front”, fapt unic în istoria bisericii creştine. În numeroase rânduri a fost anchetat de autorităţi. La 27 octombrie 1943, grupuri de fascişti maghiari au spart cu pietre toate geamurile reşedinţei episcopale ortodoxe din Cluj.

Despre cele întâmplate sub ocupaţia horthystă cu biserica ortodoxă şi cu credincioşii săi, relatează însuşi episcopul Nicolae Colan următoarele:

„O parte dintre noi au fost smulşi de la sânul patriei mume, de judecătorii cei fără de lege şi daţi pe mâna celor ce ne-au stăpânit apoi după crâncenul lor cuvânt de ordine: Nici o îndurare ./ ”Încă din primele zile ale acestei stăpâniri, bisericile ne-au fost dărâmate sau arse, sau prefăcute în magazii, sau închise; şcolile ne-au fost luate, aşezămintele culturale desfiinţate; bunurile câştigate cu trudă jefuite, folosirea graiului nostru neîngăduită uneori nici chiar pe stradă.

După prăpădul de la Ip şi Trăsnea, unde armata ungurească a împuşcat fără nici o vină sute de Români, a urmat calvarul expulzărilor în masă şi al deportărilor la muncă. N-au fost cruţate de această prigoană păgânească nici fetele tinere nici moşnegii de şaptezeci de ani. Feciorii noştri au fost duşi la oaste sau înjugaţi la plug pe moşiile grofilor, tinerii noştri intelectuali au fost daţi afară până şi din şcolile ungureşti, iar cărturarii mai vârstnici, ca şi ţăranii mai înstăriţi care au scăpat

127

de oaste sau de muncă silnică au fost aruncaţi peste graniţă. Adăugaţi la toate acestea nesfârşitele judecăţi în care au fost târâţi Românii de aici precum şi umilirile şi bătăile zilnice la care au fost supuşi nenorociţii fii ai naţiei noastre – şi vă veţi putea face măcar o palidă icoană despre viaţa românească din Ardealul „decedat” cum îl numeau unii în tragică glumă.

Şi totuşi, noi nu facem pomelnicul acestor foarte dureroase fapte, decât pentru a ajunge la încheierea oarecum nefirească: Peste toate tragem dungă, toate le uităm de dragul păcii.

În legătură cu situaţia bisericilor ortodoxe închise în Maramureş, episcopul Nicolae Colan scrie în Telegraful Român, din 22 octombrie 1944, sub pseudonimul Radu Brazdă, următoarele:

„Episcopia noastră din Cluj a făcut nenumărate intervenţii la Budapesta, cerând guvernului să îngăduie aşezarea măcar a câtorva preoţi în Maramureş.”

Toate acestea au rămas fără rezultat. Cei trei preoţi trimişi acolo au fost arestaţi şi închişi la Budapesta timp de 4 luni apoi li s-a fixat domiciliu obligatoriu la Borşa. Văzând unele ca acestea P.S. Episcopul Nicolae Colan s-a dus personal a doua zi de Paşti, în anul 1942, să aducă mângâiere nenorociţilor credincioşi de Maramureş. P.S. Sa a fost întâmpinat de jandarmi şi a fost binecuvântat cu … baionete. Şi astfel mulţimea credincioşilor adunaţi la Borşa n-a putut avea mângâierea măcar a unei singure slujbe creştineşti, fiindcă uşa bisericii era pecetluită cu ceară roşie, iar în faţa ei străjuiau şase jandarmi cu baionetele îndreptate împotriva oricui ar fi încercat să pătrundă în Biserică. Oricât de uluitoare ar fi aceste fapte, ele s-au petrecut toate, toate în ţara „Sfântului Ştefan”.

Nu este locul să amintim aici toate străduinţele depuse de vrednicul ierarh Nicolae Colan, pentru apărarea drepturilor Românilor pe tărâm cultural, economic, social şi naţional, faţă de toate nedreptăţile, ilegalităţile şi acţiunile samavolnice de

128

desnaţionalizare a Românilor de către guvernul şi autorităţile maghiare în cei patru ani de cruntă stăpânire horthystă a Transilvaniei de Nord.

Răbojul istoric le va încrusta pe toate, arătând generaţiilor viitoare o figură de luptător dârz şi neînfricat pentru apărarea neamului românesc din Transilvania, în timpul celei mai crunte dominaţii străine, care a fost eruditul ierarh Nicolae Colan şi care, pentru vredniciile sale, a devenit Mitropolit al Transilvaniei şi Albei Iulia.

Ioan N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană maghiară, Edizioni Europa, Roma 1980, p.20-21

Anexa nr. 7Predică rostită în Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943

cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani a P.S. Episcop Nicolae Colan

„Prin Tine, Doamne, se vor binecuvânta toate naţiile pământului şi toate naţiunile câte ai făcut vor veni şi se vor închina înaintea Ta” (Psalm 71,19 şi 85,9)

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,Iubiţi credincioşi,Ziditorul cerului şi al pământului prin glasul

psalmistului dă dreptul la viaţă tuturor naţiunilor. Dumnezeu a zidit pe om în aşa fel, ca el să se poată dezvolta şi în diversitate nu numai în unitate. Prin urmare naţiunea nu este un accident trecător, care astăzi poate să existe, iar mâine poate să dispară. Naţiunea este o realitate care izvorăşte din planurile veşnice ale lui Dumnezeu.

129

Marea importanţă a problemei acesteia constă în faptul, că singură Biserica ortodoxă şi acceptă indiscutabil principiul etnic şi ajută naţiunile pentru a se constitui în state naţionale independente. Singură Biserica ortodoxă ţine vie flacăra naţionalismului în sufletul popoarelor ajunse în sclavie politică şi ameninţate să-şi piardă conştiinţa naţională. Prin aceasta, Biserica ortodoxă s-a făcut maică ocrotitoare a neamurilor şi putere conservatoare a lor, încât ea se poate numi maică a neamului. Ea se găseşte oriunde acasă, la orice neam. Este Biserică a poporului şi poporul este al Bisericii. A fi a poporului însemnează a te frământa cu poporul; însemnează a sta cu poporul iobag împărtăşind aceeaşi soartă cu el. Biserica a poporului însemnează o Biserică cu un cler care are rădăcinile adânc înfipte în popor, nu cu un cler de clasă privilegiată; dacă este vorba de un privilegiu al Bisericii ortodoxe, apoi acesta este de a sluji alături de popor.

Atributul de Biserică a poporului şi-l merită Biserica ortodoxă, mai ales în legătură cu ramura ardeleană a poporului nostru. Românismul ardelean îşi datoreşte atât de mult menţinerea sa Bisericii ortodoxe, încât fără aceasta el şi-ar fi pierdut demult existenţa sub presiunea popoarelor înconjurătoare, favorizate de împrejurările istorice să aibă un rol de dominaţie.

Biserica Ardeleană este „Biserică de părinţi ai satelor; este o Biserică de ierarhi ai satelor; este o Biserică de sate şi preoţi”, cu bisericuţe de lemn, cu uşi sculptate după motive româneşti, cu iz de tămâie şi tropare pline de duioasele modulaţiuni ale doinei noastre.

Iubiţi credincioşi,Neamul românesc, de trei ani încoace trăieşte ceasuri

grele. I s-au sfâşiat marginile şi cu ele şi trupul Bisericii. Ardealul de dincolo de muchia străjuită de crucea lui Hristos, este azi din nou „o grădină a lacrimilor”. Ceasurile grele, vor fi poate multe încă, Dumnezeu ştie.

130

Primul Mitropolit al Ardealului României Mari, identificându-se şi topindu-şi sufletul cu poporul, a spus, nu demult, cu apostolească bărbăţie: „În ce mă priveşte, sunt gata să intru cu poporul credincios al meu, dacă aşa va vrea Dumnezeu, şi în noaptea cea mai amară a suferinţei”. Este semnificativă şi cutremurătoare asigurarea aceasta. Într’ însa clocoteşte dinamismul unui neam întreg care în frunte cu ierarhii poporului luptă şi îşi cere dreptul său la viaţă.

Dar dincolo de „dealul” care este mai scund decât Carpaţii; acolo stă pavăză neamului românesc unul dintre cei mai scumpi bărbaţi ai Ţării, Prea Sfinţitul Episcop Nicolae Colan, care împlineşte azi, 28 noiembrie, 50 de ani de rodnică viaţă.

Prea Sfinţitul Nicolae Colan, are azi cea mai înaltă chemare duhovnicească şi românească din inima Ardealului, acolo unde s-a făcut pe sine „îndreptător credinţei şi chip blândeţelor”.

Îmbogăţit în zestrea marelui duh şagunian la care s-a adăpat zi de zi sub ochii plini de bucurie ai Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi conştient de indisolubila legătură ce există între Biserica ortodoxă şi neamul nostru românesc „tuturor toate se face” acolo unde este acum, aşa cum s-a făgăduit în ziua înscăunării la Cluj, cel mai destoinic ucenic al Î.P.S. Voastre, plin de călugărească smerenie dar şi de apostolească încredere. Tuturor toate se face, în vârtutea puterii sorbite din Duhul lui Hristos şi din marea teologie paulină pentru care teologul biblic de ieri şi de azi nutreşte preferinţe speciale. Propovăduitorul „Apostolului neamurilor”, a fost sortit de Dumnezeu să ia calea Episcopatului „între neamuri”. Osteneala cu care-şi împlineşte misiunea de arhipăstor şi conducător al vieţii româneşti de dincolo de culmea Feleacului i-a adus toată dragostea Ţării sfâşiată şi toată recunoştinţa neamului.

Iubiţi credincioşi,

131

Tronul arhiereului Nicolae de la Cluj, este statornicit acolo de temutul „atlet al lui Hristos”, Ştefan cel Mare, iar toiagul arhieresc este azi şi steag în jurul căruia stă strâns un popor dârz, a cărei istorie nu o poate zădărnici nici o putere de pe lumea aceasta. Întrepătrunderea sufletească a arhipăstorului cu poporul pe care-l păstoreşte, s-a săvârşit încă din primele zile. Cel dintâi colţ pe care l-a vizitat arhipăstorul, a fost maramureşul descălecătorilor, al căror Duh din ceruri nu recunoaşte (…) făurite de degetul, fără de sânge.

L-am văzut pe P.S. Episcop Nicolae în mijlocul ţăranilor, plin de modestia plugarului chibzuit; l-am văzut în mijlocul tineretului de la ţară plin de neprihănita veselie a copiilor de moţ; şi l-am zărit şi în faţă învăţătorilor coborând înţelepciunea cerului pe pământ, pentru ca pe toţi să-i ridice către cer.

Îl zărim şi acum binecuvântând, cu gesturi pline de răspundere, toţi paşii poporului, care trebuie să devină mare, aşa cum vrea şi Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,Sensul marei învălmăşeli de astăzi nu este altul decât să

redea tuturor naţiunilor libertatea. Libertatea nu este şi nu poate să fie un privilegiu numai al unora dintre naţii, al celei mai mari, ci este un dar dat de Dumnezeu fiecărui neam, mic sau mare. Şi dacă „Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva noastră” şi neamul nostru este crescut pe lespedea şi în tinda Bisericii, şi de aceea noi nădăjduim neclintit în izbânda dreptăţii noastre. Istoria ne-o scriem noi, nu ne-o pot scrie alţii. Şi pentru noi nu s-a scris încă ultima pagină a istoriei.

Dar pentru aceasta Biserica ortodoxă topindu-se şi de astă dată cu idealurile naţionale ale poporului nostru dreptcredincios, face un apel în clipa aceasta la toţii românii de a se întoarce la temeliile spirituale ce le oferă Biserica strămoşească. Istoria noastră se găseşte acum în marşul biruinţelor sale. Să stăm neînfricaţi încolonaţi în acest val de

132

marş istoric plini de credinţa strămoşilor noştri şi biruinţa va fi a noastră, ca şi odinioară a lor.

Şi acum „să nu părăseşti Doamne, întru cărunţelile sale pe arhipăstorul nostru Nicolae al Clujului, pentru ca să vestească tăria Ta, celor ce aşteaptă marea zi a mării”.

Amin!N. BeleaSibiu 28 XI 1943

Anexa nr. 8Ionele dragă,

„Acum toate s-au umplut de lumină./” Aşa cântă obştia dreptcredincioasă în marea zi de praznic a Învierii Domnului. Aşa-mi cântă şi inima mea îmbucurată astăzi, în ziua în care Clujul muceniciei şi mândriei noastre naţionale a fost din nou desrobit de oştile noastre viteze şi de nebiruitele oşti ale Rusiei aliate.

În „Vinerea Patimilor” noastre mi-ai fost scris o epistolie din cale afară de frumoasă, fiindcă era din cale afară de creştinească. Şi m-ai rugat să nu-şi răspund la ea decît „a treia zi” – adică la Înviere.

E „a treia zi”, Ionele dragă.Bucură-te şi dă slavă Celui ce ne-a ajutat să călcăm cu

moartea pre moarte şi din mormînt să ne sculăm la nouă viaţă.Bucură-te. Ai tot dreptul să te bucuri, ca unul care în

leatul Domnului 1917 vindeai gazete pe străzile Romanului din slăvita noastră Moldovă, cu credinţa în izbânda dreptăţii neamului nostru, pentru ca mai târziu…. în cei patru ani ai pătimirii Ardealului de Sus, să faci din „Gazeta” Mureşenilor răsunătoarea tribună a sfintelor noastre nădejdi.

Este „a treia zi”, Ionele. Bucură-te, fiindcă iată „acum toate s-au umplut de lumină./”

133

Cluj, la 11.X.1944 Nen’to Culiţă

Anexa nr. 9Cuvântare rostită la Cluj, palatul episcopal, 29 iunie 1946

Preasfinţite Stăpâne,În numele Societăţii Ortodox Naţionale a Femeilor

Române, dorim să aducem un omagiu de recunoştinţă, de admiraţie şi iubire respectatului nostru preşedinte de onoare, Preasfinţitul Episcop Nicolae.

Încercăm sfioase, fiindcă nu ştim dacă aripile firave ale gândului şi priceperii noastre vor avea puterea să se înalţe pe culm ea de lumină ce domină câmpul vast al marilor împliniri spirituale şi naţionale, săvârşite de Preasfinţia Voastră, pentru a putea avea perspectiva întreagă a celor 10 ani de îmbelşugată rodire duhovnicească.

Aceeaşi taină adâncă de nepătruns, aşezată de înţelepciunea divină la temelia tuturor lucrurilor mari, a orânduit ca pe măsura rostului înalt ce V-a fost încredinţat ca o supremă binecuvântare, să se rostogolească în calea viaţii duhovniceşti de uriaşe dureri, pentru a Vă pune la grea încercare toate superioarele însuşiri cu care aţi fost înzestrat.

Astfel, pe când se muncea cu zor în alvia liniştită a unei zodii de pace, veni năprasnic, pe neaşteptate, fulgerul zguduitor al monstruosului „dictat” de la Viena, frângând în două trupul însângerat al Ardealului martir. Şi peste creasta cernită a Feleacului s-a pus curând zăvorul, ca cei rămaşi aici înspăimântaţi şi înmărmuriţi de jale să nu mai audă şi să nu mai vadă pe scoborâşurile lui convoaiele lungi de fraţi pribegi în propria lor ţară, alungaţi de la vetre în goană de apocalipsă.

134

Preasfinţia Voastră, arhipăstorul de impunătoare demnitate, adânc pătruns de înaltă misiune jertfelnică ce Vă era încredinţată, aţi rămas aici neclintit la postul de veghe cu un minunat avânt apostolic în fruntea poporului năpăstuit şi în centrul tuturor sfintelor lui nedejdi şi năzuinţi. Şi transformat din nou în mare dascăl îndrumător, cu acea excepţională însuşire de a desluşi din vâltoarea evenimentelor unor vremuri tulburi sensul adânc al puterilor morale, aţi desfăşurat prin amvonul inspirat şi prin acel scris fermecător al Preasfinţiei Voastre cu mireasmă de busuioc, cea mai fecundă activitate, atât pe plan religios cât şi pe plan naţional, pe aceleaşi temeiuri de etică creştină. Şi când prigonirile se înteţeau, devenind tot mai apărătoare, Preasfinţia Voastră cu un curaj eroic, înveşmântat în odăjdiile nebiruinţei credinţe în Dumnezeu, aţi cutreierat întreg ţinutul robit vestind neînfricat cuvântul de mângâiere al Evangheliei lui Hristos şi nădejdea în Dumnezeu în lumina învietoare a Taborului, întărind astfel forţele sufleteşti până în ceasul sfânt al mântuirii.

Iar în zilele noastre, după un război atât de crâncen, când colectivităţile emancipate pripit au sufletul clocotitor de dorinţe şi năzuinţi învălmăşite, Preasfinţia Voastră, pedagog luminat, aţi înţeles mai bine decât oricine ci numai o cultură adâncă, întemeiată pe marile postulate ale Evangheliei, poate înălţa şi înnobila nivelul moral în gândirea unei societăţi în transformare şi-i poate pregăti forme mai largi de avânt creator dacă cele vechi nu i se mai potrivesc. Prin o asemenea cultură se întăreşte puterea de rezistenţă a unui popor, şi deodată cu salvarea performanţelor naţionale, ea asigură şi măsura cuviinţei în legăturile sociale şi promovează omul spre adevărata umanitate.

Pentru aceasta aţi făcut prin înţeleapta râvnă jertfelnică a Prea Sfinţiei Voastre să sporească cu mai mult folos şi prestigiu aşezămintele de cultură în jurul sfintei noastre biserici.

135

De încheiere, Vă rugăm din nou Preasfinţite Stăpâne şi primiţi din partea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române cele mai adânc simţite felicitări şi asigurarea respectuoasă a întregului nostru devotament.

Sofia Şt. MeteşCluj, Palatul episcopal, 29 iunie 1946

136

Cinstirea patronului spiritual – Mitropolitului Nicolae Colan

Dacă imediat după decembrie 1989, s-ar fi realizat un sondaj de opinie, cu scopul de a afla ce ştiu locuitorii judeţului Covasna, despre mitropolitul Nicolae Colan, cu excepţia cetăţenilor din Araci şi a celor din împrejurimi, cât şi a feţelor bisericeşti din zonă, marea majoritate a respondenţilor ar fi declarat că nu ştiu mare lucru, sau aproape nimic despre ierarhul –cărturar, născut pe meleagurile Arcului intracarpatic, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

După aproape 50 de ani de comunism, desigur, cazul nu este singular, dar aceasta nu putea constitui o scuză pentru perpetuarea unei stări nefireşti de lucruri. De aceea, după 1990, odată cu începerea şi efectuarea cercetărilor referitoare la istoria românilor din sud-estul Transilvaniei- iniţiate de Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, împreună cu Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale- a fost posibilă şi redescoperirea marii personalităţi a mitropolitului Nicolae Colan.

Un moment deosebit de important l-a constituit, în acest sens, marcarea centenarului naşterii mitropolitului Colan, la 28 noiembrie 1993, în cadrul primei ediţii a „Zilelor Nicolae Colan”. La simpozionul organizat cu acest prilej, la Casa de Cultură a Sindicatelor, din Sf. Gheorghe, au participat mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti, dintre care amintim pe academicienii Antonie Plămădeală, Mircea Păcurariu, Gheorghe Vlăduţescu şi alţi intelectuali de marcă din întreaga ţară. Lucrările prezentate la simpozionul amintit, împreună cu cele susţinute la manifestarea similară organizată

la Cluj-Napoca, au fost publicate în volumul „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan”, prin grija părintelui prof. dr. Alexandru Moraru, autorul unei lucrării de referinţă despre activitatea episcopului Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, volum apărut în anul 1989.

Din iniţiativa Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”- preşedinte avocat Ioan Solomon, în anul 1993, în urma a numeroase demersuri, s-a reuşit ca prin Ordin al Ministrului Educaţiei şi Învăţământului, unei noi şcoli din Sf. Gheorghe, să I- se acorde denumirea de „Şcoala Generală Nicolae Colan”.După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a P.S. Ioan Selejan, prin hotărârea Adunării Eparhiale din 6 februarie 1996, În Sf. Gheorghe, s-a înfiinţat un Centrul Ecleziastic de Documentare, în spaţiul de la parterul blocului turn de lângă Catedrala ortodoxă, dat spre administrarea noii Eparhii a Covasnei şi Harghitei, printr-o Hotărâre de Guvern, semnată de Prim Ministru, Nicolae Văcăroiu. Noua instituţie culturală avea ca obiect de activitate „formarea unui fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească, din sud- estul Transilvaniei, în toate formele sale de manifestare, urmărită de-a lungul istoriei inclusiv în contemporaneitate”.

Prin hotărârea de înfiinţare, centrul a primit numele Mitropolitului Nicolae Colan, în semn de cinstire şi preţuire a unui ierarh-cărturar, născut pe meleagurile de la Curbura Carpaţilor, deopotrivă mare teolog – fost profesor şi rector al Institutului de Teologie Ortodoxă din Sibiu, publicist- autor a peste 1000 de lucrări, studii şi articole, cărturar recunoscut - prin primirea ca membru al Academiei Române, şi ierarh de seamă – care a păstorit credincioşii din Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului (1936-1957) şi pe cei din Mitropolia Ardealului (1957-1967).

Îndeplinindu-şi rosturile pentru care a fost înfiinţat, Centrul de Documentare din Sf. Gheorghe şi-a propus, printre

obiectivele sale, să cinstească patronul spiritual, prin organizarea, în fiecare an, a Zilelor Nicolae Colan, în perioada 28 noiembrie –6 decembrie. Manifestările încep cu ziua de naştere a mitropolitului Nicolae Colan şi se termină cu cea onomastică a acestuia, incluzând în acest interval sărbători importante pentru Neamul Românesc, respectiv Sfântul Apostol Andrei şi Ziua Naţională a României.

Redăm, în continuare, modul de desfăşurare Zilelor Nicolae Colan, din anul 2005.

În organizarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, cu sprijinul Ministerul Culturii şi Cultelor, Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a Protopopiatului Ortodox Sf. Gheorghe, Prefecturii Judeţului Covasna, şi a Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, în zilele de 28 noiembrie – 1 decembrie 2005, s-au desfăşurat cea de-a XIII-a ediţie a „Zilelor Nicolae Colan”, manifestare dedicată cinstirii memoriei mitropolitului cărturar Nicolae Colan – născut în 28 noiembrie 1893, la Araci, judeţul Covasna – şi a Zilei Naţionale a României.

Principalele acţiuni cuprinse în programul ediţiei din acest an au avut loc în zilele de 30 noiembrie şi 1 decembrie. Continuând tradiţia începută cu 8 ani în urmă, de sărbătoarea Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, grupuri de tineri de la Seminarul Teologic Ortodox din Buzău, Protopopiatul Ortodox Târgovişte, ASCOR Bucureşti şi Sibiu, Asociaţia „Pro Vita” din Sibiu şi de la Filialele Ligii Tineretului Creştin Ortodox Român din Braşov, Sf. Gheorghe au fost în pelerinaj la parohiile ortodoxe din localităţile etnic mixte Dobolii de Jos, Păpăuţi, Târgu Secuiesc, Zagon, Zăbala şi Sf. Gheorghe. În fiecare din aceste localităţi după terminarea Sfintei Liturghii au avut loc concerte de colinde, s-au stabilit legături pentru viitoare acţiuni de colaborare şi spijin şi s-au exprimat sentimente de solidaritate, fiecare din aceste emoţionante întâlniri încheindu-se cu tradiţionala horă a unirii.

139

După momentul Sfinţirii troiţei amplasate în incinta Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” – pe locul celei donate în anul 1937 de Liceul Industrial de băieţi „Dr. Constantin Angelescu” din Buzău, şi dărâmată în toamna anului 1940, de către P.S. Ioan Selejan împreună cu un sobor de preoţi din parohiile din Sf. Gheorghe şi din împrejurimi, la Muzeul Spiritualităţii Româneşti, de la Catedrala Ortodoxă, a avut loc o Seară culturală românească, în cadrul căreia au conferenţiat P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, academicianul Horia Colan din Cluj-Napoca, Pr.pof.univ.dr. Ilie Moldovan din Sibiu şi dr. Ioan Lăcătuşu din Sf. Gheorghe. În acelaşi cadru s-au prezentat mai multe volume semnate de Petre Ţurlea, Septimiu Roman, Vasile Ilica, Constantin Mustaţă, precum şi publicaţiile: Lacrima, editată de Seminarul Teologic din Buzău, Pro Memoria 1940-1945, editată de Asociaţia Judeţeană Cluj a românilor refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi, Grai românesc, nr. 3(28)/2005, foaie de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei.

Programul Zilei de 1 Decembrie a început cu simpozionul cu tema 1 Decembrie 1918 – zi sfântă în istoria românilor, desfăşurat în acelaşi generos spaţiu al Muzeului Spiritualităţii Româneşti. Au prezentat comunicări profesorii Mircea Bodnari şi Vasile Stancu din Sf. Gheorghe, preoţii Ilie Moldovan din Sibiu, Gheorghe Chivulescu din Târgovişte, Mihai Milea din Buzău, acad. Horia Colan din Cluj-Napoca, iar din partea Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna drd. Codrin Munteanu, av. Ioan Solomon şi dr. Ioan Lăcătuşu. De asemenea a fost prezentat mesajul adresat participanţilor de către dr. Gheorghe Olteanu din Baden-Baden, Germania.

Trăind împreună bucuria sărbătoririi Zilei Naţionale a României s-au rememorat pagini din istoria ţării nefiind ocolite nici provocările cu care se confruntă românii în general şi cei din Covasna şi Harghita în special. În acest cadru participanţii

140

şi-au manifestat, încă o dată, profundul dezacord faţă de legea privind statutul minorităţilor naţionale considerând că, în actuala ei formă, aceasta nu serveşte nici minorităţilor naţionale şi nici populaţiei majoritare ci, că, dimpotrivă, ea ar consfinţi autonomia pe criterii etnice în judeţele Covasna şi Harghita. Participanţii cer Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei să nu cedeze şantajului şi presiunilor exercitate de unele grupuri interesate din ţară şi din exterior, găsind o formulă dreaptă, echilibrată şi euroconformă, în avantajul tuturor. Acelaşi dezacord a fost manifestat faţă de modul în care Guvernul României a gestionat problema moştenirii Fundaţiei Gojdu, considerându-se că aceasta a fost făcută cadou statului maghiar şi cerându-se reanalizarea hotărârii adoptate împreună cu guvernul maghiar în spiritul testamentului Gojdu.

Participanţii din celelalte judeţe ale ţării au hotărât să continue acţiunile de solidaritate cu românii din Covasna şi Harghita, cu toţi locuitorii Arcului intracarpatic. S-au exprimat opinii precum: „Noi cei de peste Carpaţi nu vom putea fi liniştiţi atâta timp cât românii din Covasna şi Harghita nu-şi pot păstra şi afirma nestingherit identitatea proprie, şi cât timp în această zonă nu este linişte şi armonie interetnică.”

Ajunse la cea de-a XIV-a ediţie, Zilele Nicolae Colan, care includ şi Zilele Şcolii Generale Nicolae Colan, şi-au câştigat un loc distinct în calendarul manifestărilor culturale organizate în judeţul Covasna. În fiecare an, cu această ocazie, au loc sesiuni ştiinţifice, simpozioane, dezbateri, expoziţii, evocări, slujbe de pomenire şi pelerinaje la mormântul mitropolitului de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, cu participarea elevilor de la Şcoala Nicolae Colan, prin grija profesorului Vasile Stancu şi a preotului Corneliu Bujoreanu, cu sprijinului prof. Opra Coloman, directorul şcolii.

Prezenţa în spaţiul public al municipiului Sf. Gheorghe, a personalităţii mitropolitului Nicolae Colan, a fost

141

sporită prin ridicarea bustului ierarhului, în curtea şcolii ce-i poartă numele (opera sculptorului Mihai Mocanu) şi prin acordarea numelui Nicolae Colan, unei străzi din cartierul unde se află şcoala amintită.

Astăzi, când Centrul de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, împlineşte zece ani de activitate, rezultatele unui eventual sondaj de opinie, privind notorietatea mitropolitului Nicolae Colan, pe meleagurile natale, cu siguranţă că ar fi altele, faţă de cele de după 1989.

Sperăm că Dumnezeu ne va învrednici, în continuare, de a cinsti memoria patronului spiritual al Centrului, dar şi ale altor personalităţi ale neamului românesc, născute pe frumoasele şi încercatele plaiuri ale Curburii Carpaţilor, şi că ne vom bucura de acelaşi binecuvântat sprijin din partea ctitorului şi celui mai important susţinător al Centrului, Prea Sfinţitul Părinte Episcop Ioan Selejan.

Articol apărut în Almanahul Grai Românesc/2006

142

Mitropolitul Antonie Plămădeală şi credincioşii români din Arcul intracarpatic

Implicarea efectivă a mitropolitului Antonie în zonă Arcului intracarpatic cuprinsă în Mitropolia Ardealului, a început în 1982, o dată cu întronizarea sa pe scaunul mitropolitului Andrei Şaguna. După propria-i mărturisire, printre priorităţile Sale a fost finalizarea lucrărilor de construcţie a catedralei din Sf. Gheorghe, urmând ca în 1983 să participe la sfinţirea impunătoarei biserici care suspina de aproape o jumătate de veac în aşteptarea binecuvântării lui Dumnezeu. Mitropolitul Antonie a fost prezent atunci la Sf. Gheorghe, împreună cu Patriarhul Justin cu un numeros sobor de ierahi şi preoţi, aducând semnul solidarităţii, al păcii şi binecuvântării, dăruind speranţă în sufletele păstoriţilor săi.

Legătura mitropolitului Antonie cu zona Covasna-Harghita, a căpătat noi valenţe şi dimensiuni, prin alegerea Sfinţiei Sale în funcţia de preşedinte de onoare al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din Sfântu Gheorghe, în martie 1992. Această binecuvântată faptă, a fost o prelungire a unor aspiraţii pe care marele ierarh dorea să le împlinească pe aceste meleaguri, atât cu slujitorii altarelor dar şi cu membrii vieţii laice, intelectuali porniţi în climatul de libertate de după 1990 în căutarea unor forme de organizare ce să definească atât latura eclesială (aspectul valorilor creştine) cât şi cea comunitară (aspectul identităţii naţionale).

Creditul dat Ligii „Andrei Şaguna” a fost pe deplin justificat de Mitropolitul Antonie, prin participarea şi implicarea de atîtea ori a Sfinţiei Sale, la diverse manifestări ale asociaţiei, veniri care de fiecare dată se materializau prin

frumoase înfăptuiri de credinţă şi cuget românesc, dintre care amintim:.manifestările din programul Zilelor Andrei Şaguna şi Zilele Nicolae Colan, la sfinţirea bisericii ortodoxe din Malnaş Băi, prima biserică ortodoxă construită, în judeţul Covasna, după decembrie 1989, la punerea pietrei de temelie la statuia Mitropolitului Andrei Şaguna, înaugurarea Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântul Gheorghe, dezvelirea bustului mitropolitului Nicolae Colan, vernisarea expoziţiei documentare dedicate împlinirii a 110 ani de la naşterea episcopului Veniamin Nistor, amplasarea plăcii comemorative pe clădirea primei şcoli confesionale româneşti din Sf. Gheorghe, implicare directă în: proiectul ridicării unor troiţe pe locul bisericilor dărâmate în 1940, realizarea unui film despre starea bisericilor din cele două judeţe, tipărirea unor diplome, legitimaţii şi alte documente ale Ligii etc.

Nu pot fi uitate căldura sufletească şi dragostea părintească acordate credincioşilor, în rândul cărora s-a aflat deputatul eparhial Iuliu Niţu din Bixad, cuvintele de apreciere la adresa apariţiilor edtoriale din zonă, în cadrul rubricii „Semnalăm... semnalăm”. din Telegraful român etc.

În vasta sa operă, mitropolitul-cărturar Antonie a cuprins şi problemetica specifică a românilor din fostele scaune secuieşti. Amintim doar câteva din aceste contribuţii: abordarea, în cuprinsul volumelor dedicate istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti a problematicii referitoare la românii din Arcul intracarpatic; redactarea şi editarea volumelor referitoare la activitatea patriarhului Miron Cristea, descoperirea şi introducerea în circuitul ştiinţific a tezei de doctorat a tânărului Elie Miron Cristea, susţinută la Budapesta, în anul 1895, prima lucrare ştiinţifică dedicată vieţii şi operei poetului naţional Mihai Eminescu; participarea la mai multe sesiuni de comunicări, simpozioane şi dezbateri, organizate în zonă, ocazii în care a prezentat sudii de înaltă ţinută ştiinţifică, dintre care amintim: Şaguna în istoria Transilvaniei,

Mitropolitul Nicolae Colan şi limba română, Aspecte actuale şi de perspectivă ale cercetării ştiinţifice interdisciplinare privind sud-estul Transilvaniei ş.a.

Cu prestigiul, autoritatea morală şi competenţa cunoscută, ierarhul-cărturar Antonie a fost moderatorul dezbaterii cu tema „Cultura şi spiritualitatea românescă din judeţul Covasna-trecut, prezent şi viitor”, care a avut loc la Arcuş, în iulie 1993, semnând Protocolul încheiat cu această ocazie- document important care a contribuit, alături de celelelte demersuri ale societăţii civile, la conştiintizarea factorilor care au hotărât înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, document, în care printre altele, se consemnează: „Părţile semnatare, pornind de la existenţa procesului de maghiarizare cu precădere în zonele rurale, apreciază că Biserica Ortodoxă Română constituie principalul factor de redeşteptare naţională, fapt pentru care se impune un sprijin total al acesteia din partea instituţiilor statului român”.

În interviul acordat publicistului Dumitru Manolăchescu, de la cotidianul Cuvântul Nou, în 1993, se spune „Îmi dau seama că vă frământă pe toţi acest lucru (situaţia grea în care se afla Biserica ortodoxă din zonă-n.n.), cum mă frământă, nu de azi, de ieri, şi pe mine. Eu am fost aproape în toate bisericile ortodoxe din această parte de ţară. Am fost mai ales în cele aflate în greutăţi, în ruină. Am şi întemeiat 12 parohii, începând din anul 1982, în această zonă. Am salariat preoţii. Dar mai mult nu s-a putut.Acum au intervenit probleme care depăşesc puterile financiare ale Bisericii. (…) Dar vreau să vă spun că probleme bisericilor ortodoxe din acest judeţ, ca şi din Harghita, de altfel, nu este doar o problemă a Bisericii. Adică, să fim înţeleşi. Nu Biserica a dărmat bisericile! Biserica a fost victimă. Acum Biserica nu poate face mai mult decât face. De aceea este nevoie de sprijinul şi contribuţia statului. (…) Fără sprijinul concret al statului va fi greu să rezistăm”.

145

În mesajul adresat Ligii Cultural-Creştine Andrei Şaguna, în martie 1995, cu prilejul împlinirii a trei ani de la înfiinţare, marele ierarh spunea: „Liga, care în chip fericit şi inspirat îi poartă numele şi îi continuă opera în zona Covasnei, este şi trebuie să fie Testamentul său permanent lăsat spre împlinire întru apărarea unităţii româneşti şi a credinţei ortodoxe a românilor. Fie ca spiritul şagunian să inspire şi astăzi iubirea pentru glia străbună, pentru păstrarea valorilor trecutului nostru şi să însufleţească permanent strădania de apărare şi trasmiterea către viitorime a acestor adevăruri”.

În articolul „Aspecte actuale şi de perspectivă ale cercetării ştiinţifice interdisciplinare privind sud-estul Transilvaniei”, cărturarul Antonie ţine să precizeze: „Cât ar trebui să ne iubim unii pe alţii, cât ar trebui să schimbăm vrajba în prietenie, ca să ne întoarcem în istorie sine ira et studio, s-o scriem împreună aşa cum a fost, fără să ne jenăm, ca să nu mai rămână în subsolurile conştiinţei noastre istorice nici un temei de întreţinere, de izbucnire, de continuare, de reluare a duşmăniei care pare a ne fi fatală şi unora şi altora! Am auzit cândva o asemenea propunere: să scriem istoria împreună, români, maghiari, saşi, şvabi şi secui. Aceasta ar fi o adevărată „Istorie a Transilvaniei”, nu cea apărută la Budapesta, nu cu mulţi ani în urmă. Oare se va putea face vreodată aşa ceva ? Eu cred că e imperios necesar să se facă pentru că numai aşa se vor transforma resentimentele în sentimente de prietenie. Şi cercetarea istorică într-o ştiinţă obiectivă”.

Un alt pas extrem de important pentru această zonă, a fost contribuţia I.P.S. Antonie la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, instituţie fundamentală pentru păstrarea credinţei ortodoxe a românilor din ce în ce mai puţini ai acestor locuri. Din cronica noi eprahii redăm selectiv fragmente din intervenţiile I.P.S. Antonie rostite în diferite

146

momente ce au premers constituirii noi Episcopii. Şi după înfiinţarea ei.

Cu înţeleaptă chibzuinţă asupra împrejurărilor prezente şi viitoare ale existenţei drept credincioşilor ortodocşi din judeţele Harghita şi Covasna, Adunarea Naţională Bisericească, în şedinţa din 11 ianuarie 1994, a hotărât înfiinţarea acestei noi Episcopii şi a cerut adunărilor eparhiale din Sibiu şi Alba Iulia să se pronunţe cu privire la adoptarea hotărârii de înfiinţare a noii Episcopii pentru cele două judeţe.

Preşedinţia lucrărilor pentru alegerea episcopului pentru Covasna şi Harghita a revenit Înalt Prea Sfinţitului Dr. Antonie Plămădeală, în calitate de mitropolit al Mitropoliei Ardealului. În calitate de preşedinte I.P.S. Antonie a rostit printre altele: „Se întemeiază acolo o structură administrativă, bisericească, menită să răspundă de aproape nevoilor spirituale locale ale românilor ortodocşi. Faptul că zona a fost îndepărtată de centrele eparhiale, până acum, a dus adesea la situaţii nefireşti. Se ştie că la situaţiile nefireşti au contribuit şi măsurile silnice de convertire a românilor la alte confesiuni, distrugerea bisericilor, şi acestea au avut ca rezultat stricarea limbii româneşti şi pierderea conştiinţei de neam a unora dintre românii violentaţi în trecut, înainte de Unirea din 1918, dar şi sub dictatul de la Viena (…). Episcopia ortodoxă a Covasnei şi Harghitei va fi un factor de pace şi bună înţelegere pentru creştinii şi locuitorii din zonă”.

În data de 12 iulie 1994, Î.P.S. Părintele Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, a prezentat în faţa Colegiului Electoral scopul înfiinţării noii episcopii: „o dorinţă a noastră de a păstra pe pământ românesc, identitatea românească, credinţa moşilor şi strămoşilor… şi de a constitui un factor de pace şi bună înţelegere între creştinii şi locuitorii din zonă”. Adresându-se Măritului Colegiu Electoral, mitropolitul-cărturar a precizat:

147

„Votul Dv. Secret, jumate plus unu, va decide cui vom încredinţa organizarea şi păstorirea noii Eparhii. Am obişnuit şi cu alte prilejuri să fac celui care urmează să fie ales, un portret-robot. Va depinde de conştiinţa şi de cunoştinţele Dvs. pe cine veţi recunoaşte în acest portret. Numele aceluia îl veţi scrie pe buletinul de vot şi este de la sine înţeles, şi nici n-ar mai trebui să spunem că, deşi veţi scrie pe buletinul de vot un nume, de fapt veţi da o mărturie de conştiinţă personală, despre interesul pe care îl simţiţi pentru o zonă de pe teritoriul Patriarhiei Române care are nevoie de un om destoinic, de un om menit să fie ctitor şi păstor de conştiinţe ortodoxe şi româneşti, într-o Eparhie nou înfiinţată. E nevoie acolo de o prezenţă vie, activă, aş îndrăzni să spun de un om plin de vigoare, înzestrat cu experienţă în lucrarea cu oamenii şi în întemeierea şi consolidarea unei instituţii căreia îi revin sarcini uriaşe. Aceasta reclamă inteligenţă, bună pregătire teologică şi nu numai teologică. Lumea de azi cere cultură largă, îndemânare, spirit de sacrificiu şi dăruire, ştiinţa navigării printre stânci, printre probleme de multe feluri, ştiinţa de a-ţi face prieteni, convingându-i că e mai bună pacea şi respectul reciproc, decât duşmănia şi pânda. Omul pe care votul Dv. Îl va trimite astăzi acolo ca ierarh, conductor spiritual al românilor ortodocşi din zonă, va trebui să fie tare în convingerile sale ortodoxe, iubitor de neam şi de glie românească şi, în acelaşi timp, să fie deschis semenilor de alte naţionalităţi şi cu alte convingeri religioase pe care să-i respecte în măsura în care şi ei ne respectă neamul şi convingerile noastre. Duhul comuniunii locale să prevaleze «În toată vremea şi în tot ceasul», împiedicând vrajba şi duşmănia care sunt şi nefireşti şi necreştine”.

La sărbătoarea şi praznicul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie 1994, la Mânăstirea „Sfântu Ilie” din Topliţa, ctitorie a patriarhului Miron Cristea, s-a săvârşit hirotonia P.C. Arhimandritul Ioan Selejan ca episcop al Episcopiei de

148

Covasna şi Harghita. Momentul s-a încheiat cu înmânarea de către Î.P.S. Antonie a însemnelor arhiereşti. Adresându-se apoi P.S. Ioan, Î.P.S. Sa a spus: „Iată, printr-un mare sobor de ierarhi, binecuvântat de Dumnezeu, ţi s-a acordat cel mai mare rang - acela de arhiereu; va trebui să înveţi să propăvăduieşti învăţătura Mântuitorului Hristos, să ai mărturie din Scriptură şi Tradiţie, să ai toată grija pentru Episcopia şi credincioşii încredinţaţi… Vii, P.S. Ioan, într-o zonă cu mai multe confesiuni creştine şi în cadrul misiunii ecumenice trebuie să pornim de la relaţii umane şi de bună înţelegere pentru a sprijini organismele internaţionale pentru ca Biserica să fie iar o turmă şi un păstor”, şi a încheiat cu aprecierea că „astăzi am făcut un lucru pe care trebuia să-l facem mai demult”, iar noului ierarh I-a urat „îţi doresc să-ţi păstrezi arhieria curată”.

Într-o perioadă extrem de dificilă din punct de vedere al sănătăţii, I.P.S. Antonie a ţinut să participe la ziua cea mare din 25 septembrie 1994, aducându-şi aportul sufletesc la acest atât de aşteptat şi necesar act restaurator, felicitându-l şi încurajându-l pe alesul episcop Ioan Selejan, ce-şi asuma o mare şi grea răspundere pe tinerii săi umeri. Înmânându-i gramata, Vlădicul Antonie a spus: „Prin tradiţionala gramată şi prin cârja pastorală, am încredinţat conducerea unei noi Eparhii din Transilvania, într-un loc care de mult avea nevoie de un ierarh, care să-i păstorească de aproape. Gramata spune aproape tot ceea ce aş fi dorit eu să spun. Adaug acum câteva cuvinte şi anume: «Te îndemn să fii cu urechi deschise, cu inima deschisă faţă de toţi protopopii, preoţii, credincioşii acestei Eparhii nou înfiinţate în Transilvania. Istoria poate nu ne va reţine pe toţi cei care participăm la acest mare şi important eveniment. Dar fără îndoială va reţine că primul ei episcop a fost Episcopul Ioan Selejan. Deci să fii cu ascultare către toţi, cu bunăvoinţă către toţi, cu dreptate către toţi, să te bucuri împreună cu ei, să suferi împreună cu ei, şi în momentele de suferinţă să fii acela care le dă putere şi

149

încredere în ei înşişi şi bineînţeles încrederea în harul lui Dumnezeu, Atotputernicul, Creatorul şi Stăpân al nostru al tuturor»”.

După cuvântul Prea Fericitului Teoctist, Î.P.S. Antonie a ţinut să precizeze:

„Înainte de a-l invita să rostească un cuvânt de învăţătură pe Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi, să-mi daţi voie să spun un cuvânt de mulţumire pentru mesajul prezidenţial şi de asemenea, pentru prezenţa aici şi citirea acestui mesaj de către dl. consilier prezidenţial Victor Opaschi. Daţi-mi voie, de asemenea, să mulţumesc celor două importante organizaţii locale - „Miron Cristea” şi „Andrei Şaguna” - cu care împreună, tot aşa şi cu unii domni miniştri, am putut să ctitorim această sfântă Episcopie”.

Din multitudinea mesajelor transmise după înfiinţarea Episcopiei, redăm pe cel IPS Antonie transmis P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, în 25 septembrie 1996:

„Episcopia de Covasna şi Harghita s-a născut într-un fel şi din gândul meu, deşi aceasta n-a fost altceva decât surprinderea şi concentrarea într-un fapt a unui gând colectiv al transilvănenilor şi în mod special al celor din zona Covasnei şi Harghitei. Episcopia a fost menită, şi menirea ei şi-o împlineşte şi astăzi, să răspundă nevoilor spirituale ale românilor dintr-o zonă românească căzută pradă furtunilor deznaţionalizării. Ea s-a dovedit a fi o necesitate istorică şi spirituală, orientată către românii ortodocşi din zonă spre folosul lor sufletesc şi nici un caz n-a avut în vedere orientarea împotriva cuiva. Este menirea ei să redescopere şi să pună în valoare trecutul românesc al acestei zone, prin toate mijloacele posibile, religioase şi culturale îndeosebi. Este un fapt îmbucurător acela că zona preţuieşte, descoperă şi mediatizează marile personalităţi pe care le-a dat Bisericii şi

150

culturii române din Transilvania şi de pe tot pământul românesc. În această privinţă au merite deosebite Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna” şi Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe.

Primul episcop al Covasnei şi Harghitei, P.S. Ioan Selejan, se integrează în chip desăvârşit în problemele eparhiei, în păstrarea trecutului ortodox şi românesc, şi, în deşi scurta sa activitate, face zi de zi proba interesului faţă de aceste realităţi şi faţă de sufletele românilor care tocmai aceasta aşteaptă de la Prea Sfinţia Sa. Îi trimit un mesaj frăţesc, acum, la împlinirea a doi ani de la instalarea sa, asigurându-l de tot sprijinul şi preţuirea mea personală şi a Mitropoliei Transilvaniei. Dumnezeu să-i facă parte de încă mulţi ani de păstorire în slujba idealurilor pe care şi le-a propus şi în slujba Bisericii strămoşeşti şi a Neamului românesc”.

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de viaţă şi şapte ani de păstorire a PS Ioan Selejan, I.P.S. Antonie, în mesajul său, i-a trimis următoarele rânduri: „Împlinirea a 50 de ani de viaţă a P.S. Ioan Selejan ne oferă plăcutul prilej de a-i adresa alese urări de sănătate, fericire şi noi împliniri în slujba pe care o desfăşoară cu dragoste şi cu jertfelnicie, ca episcop al Covasnei şi Harghitei În urmă cu şapte ani am socotit o datorie de suflet şi de conştiinţă înfiinţarea unei eparhii pentru românii ortodocşi din zona Covasnei şi Harghitei, motiv pentru care am şi propus Sfântului Sinod acest lucru.

A fost, socotesc, o binecuvântare de la Dumnezeu înfiinţarea acestei noi episcopii, atât de necesare pentru acea parte a Transilvaniei, dar, în acelaşi timp, Sfântul Sinod a ales, cred eu, omul potrivit pentru a ocupa acest nou scaun episcopal, în persoana P.S. Ioan Selejan. Nu l-am cunoscut personal înainte de a fi ales, dar am auzit cuvinte frumoase la adresa lui şi privitor la lucrarea pe care a desfăşurat-o în ţară şi la Locurile Sfinte. A vrut Dumnezeu ca vlădica Ioan să pună

151

începutul cel bun aici, în Covasna şi Harghita, şi activitatea P.S. Sale este meritorie şi de laudă în tot ceea ce întreprinde pentru viaţa bisericească ortodoxă din curbura Carpaţilor.

Ne exprimăm nădejdea că şi în viitor va lucra cu spor şi cu spirit de jertfă în ogorul Domnului, înscriind noi pagini de istorie bisericească şi românească în locul unde a fost chemat la această înaltă slujire. Întru mulţi ani, Prea Sfinţite Părinte, vă adresăm în numele ierarhilor, al clerului şi al credincioşilor din Mitropolia Ardealului”.

O succintă prezentare a legăturilor Mitropolitului Antonie Plămădeală cu credincioşii români din Arcul intracarpatic, nu poate eluda faptul că, printre principalii săi colaboratori, s-au aflat părintele consiler cultural Gheorghe Papuc, născut în Covasna şi monahii Timotei şi Veniamin Tohăneanu, de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, născuţi la Întorsura Buzăului.

Acum la trecerea la cele veşnice a mitropolitului Antonie, rămân la fel de actuale simţămintele de aleasă stimă şi preţuire transmise într-unul din numeroasele mesaje adresate de către conducerea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, prin vocea av. Ioan Solomon, preşedintele Ligii: „Vă păstrăm cu sfinţenie în suflet întreaga recunoştinţă pentru cît Aţi fost alături de noi la început de drum, că ne-Aţi insuflat Credinţă, Curaj şi Bărbăţie în lupta pentru apărarea Neamului Românesc şi a Bisericii Strămoşeşti aici, în Covasna şi Harghita, iar prin lucrarea Harului Divin aţi mijlocit odrăslirea dumnezeiescului dar care este Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei”.

Articol apărut în „Grai Românesc”, Nr. 3 (28) / 2005.

152

Bibliografie

1. Violeta Pătrunjel, Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală la 75 de ani, în, Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, vol. II, Sf. Gheorghe, 2002

2. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Istorie, Bisercă, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003

153

Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – demn continuator al

ierarhului-cărturar Nicolae Colan

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, consemnează la loc de cinste importanţa vitală a Mitropoliei Ardealului pentru credincioşii ortodocşi români din fostele scaune secuieşti. Toţi mitropoliţii Ardealului au conştientizat marile problemele şi provocări cu care s-au confruntat de-a lungul vremii românii din această parte de ţară pentru a-şi păstra credinţa strămoşească.

Din toamna anului 2005, în scaunul marelui mitropolit Andrei Şaguna a fost întronizat Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu Streza. Legăturile Înalt Prea Sfinţiei Sale cu meleagurile Covasnei şi Harghitei sunt numeroase şi profunde.

Ca profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, a pregătit generaţii de studenţi, azi preoţi în parohiile din Eparhia Covasnei şi Harghitei. În prima perioadă sibiană, a colaborat cu mitropolitul Nicolae Colan, cu preotul Gheorghe Papuc (născut în Covasna) – mulţi ani, coordonatorul publicaţiilor editate de Mitropolia Ardealului, cu domnişoara Ileana Leuca – Colan, căreia I-a purtat un respect deosebit, pentru activitatea depusă în administraţia arhiepiscopiei şi la Biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxă, din Sibiu.

Înalt Prea Sfinţia Sa, a fost întronizat ca ierah, în scaunul Episcopiei Caransebeşului, acolo unde, până în 1948, a păstorit episcopul Veniamin Nistor, născut în Araci, judeţul Covasna, a cărei memorie o preţuieşte. Împreună cu mitropolitul Antonie Plămădeală, P.S. Ioan Selejan, pr.prof. univ. dr. Mircea Păcurariu şi alţi distinşi invitaţi, în 1996, a

participat la Sf. Gheorghe şi Araci, la manifestările organizate de împlinirea a 110 ani de la naşterea episcopului Veniamin Nistor.

Vlădicul Laurenţiu, cunoaşte şi preţuieşte strădaniile P.S. Ioan Selejan, de a asigura dăinuirea fiinţei naţionale prin Biserică. În vara anului 2006, a participat la hramul mânăstirii „Sfântul Prooroc Ilie” de la Topliţa, unde a rostit un bogat cuvânt de învăţătură, iar în toamna aceluiaşi an la sinodul celor două mitropolii ardelene, de la Izvorul Mureşului.

În luna noiembrie 2006, după săvârşirea slujbei de înmormântare a părintelui protopop Constantin Gane, la Tuşnad, împreună cu Î P.S. Anrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alaba Iuliaşi P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a participat la Adunarea Reprezentanţilor Românilor din judweţele Covasna, Harghita şi Mureş, de la Izvorul Mureşului. Înalţii ierarhi au asigurat adunarea de susţinerea deplină din partea Bisericii Ortodoxe Române, adresând tuturor partidwelor româneşti îndemnul de a trece peste diferenţele politice în sprijinirea românilor din această parte de ţară.

Pentru cititorii Almanahului Grai Românesc, redăm curricullum vitae a Î.P.S. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, aşa cum este prezentat pe pagina web a Mitropoliei Ardealului.

* * *

Vede lumina zilei la 12 octombrie 1947 în localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din părinţii Iulian şi Viorica. La vârsta de 13 ani rămâne orfan de tată.

1954-1961 Şcoala generală, în localitatea natală;1961-1965 Liceul teoretic „Radu. Negru" în oraşul

Făgăraş; 1965-1969 Institutului Teologic Universitar din Sibiu,

obţinând diploma de licenţiat în Teologie cu teza: „Mai -

Marele Păstorilor, Hristos, modelul păstorilor bisericeşti în lumina Evangheliilor canonice”.

1970-1973 Cursuri de doctorat în Teologie la Institutul Teologic Universitar Bucureşti, la Secţia Practică, Specialitatea principală: Liturgică Pastorală şi Artă creştină;

1975 susţine examenul de admisibilitate, pe care-l promovează cu media 9,50.

1982-1983 Institutul Ecumenic de la Bossey - Elveţia;1983 specializare în domeniul liturgic la Facultatea de

Teologie Catolică a Universităţii din Fribourg - Elveţia;1985 doctor în Teologie, la Institutul Teologic

Universitar Bucureşti - Specialitatea: Liturgică Pastorală şi Artă creştină, cu teza: „Botezul în diferite rituri liturgice creştine", sub îndrumarea marelui liturgist, Pr. Prof. Dr. Ene Branişte.

În 1969 se căsătoreşte cu Eugenia Stanciu şi are cinci copii.

În decembrie 1969 e hirotonit preot pe seama parohiei Lisa, protopopiatul Făgăraş, desfăşurând timp de 6 ani (1970-1976) o activitate pastorală susţinută.

1976-1981 devine spiritual-asistent la Institutului Teologic Universitar din Sibiu

1976-1986 asistent la Secţia Practică. Suplineşte lectoratul de Limba greacă (1977-1979) şi

lectoratul de Limba franceză (1983-1986) 1986 suplineşte disciplina de Liturgică şi Pastorală, cu

seminariile de practică liturgică. În 1987 devine profesor universitar, titular la

disciplinele: Liturgică, Pastorală şi Artă creştină, precum şi Îndrumător de doctorat, acreditat de C.N.E.A, finalizând până în prezent, 10 doctori în Teologie Liturgică, iar 18 doctoranzi fiind în stadiul de finalizare a tezei.

ianuarie – aprilie 1990, devine consilier economic al I.P.S. Antonie al Ardealului.

157

1992-1996 este ales Secretar ştiinţific al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

1992 soţia trece în lumea drepţilor.1992 este ales membru al Asociaţiei Internaţionale

„Societas Liturgica", cu sediul la Toronto (Canada) şi Trier (Germania).

20 iulie 1996 este tuns în monahism, la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, de către IPS Mitropolit Antonie, primind numele de Laurenţiu.

4 iulie 1996 ales, prin hotărârea Sfântului Sinod episcop al Caransebeşului

11 august 1996 este hirotonit arhiereu şi instalat episcop la Caransebeş de către IPS Mitropolit Nicolae al Banatului.

1997-2001, din încredinţarea Sf. Sinod, poartă de grijă credincioşilor români, vizitând şi slujind în toate parohiile din Banatul Sârbasc. Contribuie la alcătuirea Statutului de funcţionare şi la alegerea organelor de conducere ale noii Episcopii a Vârşeţului.

În prezent, cu binecuvântarea P.F. Părinte Patriarh Teoctist şi încredinţarea Sf. Sinod, face parte din Comisia de dialog între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Sârbă.

Este preşedintele Comisiei sinodale de canonizarea a sfinţilor români, reuşind până în prezent finalizarea lucrărilor de canonizare a şase noi sfinţi: Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Teodosie al II – lea, Sf. Onufrie de la Vorona, Sf. Ierarh Dosoftei, Sf. Cuv. Gheorghe de la Cenica şi Sf.Ierarh Grigorie Dascălul, cu slujbele lor şi cele ale altor sfinţi canonizaţi mai înainte.

De asemenea este numit preşedintele Subcomisiei liturgice pentru diortosirea cărţilor de cult, în cadrul Comisiei Teologice şi Liturgice a Sfântului Sinod, condusă de I.P.S. Daniel al Moldovei şi Bucovinei

3 noiembrie 2005 ales Mitropolit al Ardealului.

158

13 noiembrie 2005 este instalat Mitropolit al Ardealului, în catedrala arhiepiscopală din Sibiu, de către Prea Fericirea Sa, Patriarhul Teoctist, împreună cu un numeros sobor de arhierei.

* * *

Ne bucurăm că Înalt Prea Sfinţia Sa apreciază şi smerita activitatea a Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, aşteptându-l întotdeauna cu emoţie, respect şi bucurie, „acasă” la marele său predecesor, mitropolitul Nicolae Colan.

În perspectiva, împlinirii în anul 2007, a frumoasei vârste de 60 de ani, îi urăm Înalt Prea Sfinţiei Sale, multă sănătate şi sporite puteri de muncă spre slava Bisericii noastre strămoşeşti, pe care o slujeşte cu credinţă, cinste şi devotament, în scaunul arhieresc al marilor înaintaşi, Andrei Şaguna, Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală.

159

Restaurarea fiinţei naţioanle prin Biserică. 10 ani de la întronizarea P.S. Ioan în scaunul arhieresc

Împlinirea a zece ani de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi de la întronizarea în scaunul arhieresc a P.S. Ioan ne oferă un bun prilej de a reflecta asupra rolului şi locului acestei instituţii divino-umane în viaţa comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic, cât şi în general în viaţa publică locală, regională şi naţională.

Fără îndoială că decizia Sfântului Sinod, susţinută şi validată de Preşedinţia şi Guvernul României de a da curs propunerii de înfiinţare a noii eparhii, a fost o hotărâre de inspiraţie divină care a însemnat începutul restaurării fiinţei naţionale prin Biserică.

Acum 10 ani s-a afirmat, iar astăzi putem confirma că înfiinţarea unei eparhii ortodoxe în curbura interioară a Carpaţilor trebuia realizată cu mult timp înainte. Aceasta deoarece deşi credinţa şi biserica ortodoxă sunt prezente în zonă încă din primul mileniu creştin, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea starea ortodoxiei şi a românităţii ajunsese deosebit de critică. Stau mărturie în acest sens filmele documentare realizate atunci despre bisericile orotdoxe în ruină, cu falnici copaci crescuţi în sfintele altare, fotografiile şi documentele de arhivă care prezintă starea de părăsire şi deznădejde prezentă în majoritatea parohiilor cu excepţia localităţilor din zonele Întorsura Buzăului şi Topliţa.

Până la înfiinţarea episcopiei, toate intituţiile identitare româneşti erau în mare suferinţă: muzeele judeţene şi ansamblurile folclorice profesioniste devenise secuieşti, şcolile au fost separate pe criterii etnice, reuşind să mai

supravieţuiască din greu, atunci ca şi acum, ziarele în limba româna şi Teatrul Andrei Mureşan.

Erau atât de multe de făcut, atâtea probleme îşi aşteptau rezolvarea, de ani de zile şi toate acestea trebuiau realizate într-o atmosferă nefavorabilă, de raportare inadecvată a unor lideri locali şi formatori de opinie aupra existenţei noii eparhii ortodoxe cu sediul la Miercurea-Ciuc. Dacă Emiescu spunea despre Mitropolitul Andrei Şaguna că era om politic din creştet până în tălpi, noi putem spune că tânărul ierarh rânduit de Dumnezeu la cârma noii eparhii, cu formaţia sa de bază inginerească, modelată şi pusă în slujba propăşirii credinţei ortodoxe este un excelent manager al timpurilor prezente.

Înţelegând semnele timpului, vlădica Ioan, împreună cu colaboratorii săi a reuşit ca în scurt timp să realizeze: o foarte bună cunoaştere a stărilor de fapt din eparhie şi pe această bază să stabilească priorităţile, respectiv ceea ce este de făcut, căutând răspunsuri adecvate la probleme precum asigurarea resurselor necesare, forţele ce pot realiza cele propuse şi mai ales modalităţile cum se pot înfăptui obiectivele începute cu economii maxime şi rezultate pe măsură.

Despre ceea ce s-a realizat în 10 ani de la înfiinţarea noii eparhii, s-au scris pagini monografice, studii şi articole, reportaje şi emisiuni de radio şi TV, dar o analiză temeinică şi complexă se lasă încă aşteptată. Este adevărat că cea mai mare parte a acestor realizări sunt cuantificabile în zeci de biserici reparate, alte zeci de biserici şi mănăstiri zidite din nou şi peste 50 de preoţi hirotoniţi. Există însă o altă parte a înfăptuirilor noii eparhii care nu se pot cuantifica, în rândul acestora aflându-se împlinirile duhovniceşti şi spirituale dar şi acele care vor rodi şi vor dăinui peste an.

Spre deosebire de celelalte eparhii din cadrul Patriarhiei Române, Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei a îndeplinit şi îndeplineşte funcţii şi rosturi specifice, izvorâte din contextul etnic şi confesional specific existente în sud-estul

Transilvaniei. Astfel pe lângă funcţiunile confesionale, care au fost şi rămân prioritare, noua episcopie se constituie într-un factor principal de asigurarea coeziunii sociale, stimulare a vieţii comunitare şi a acţiunii civice. Funcţia culturală a Episcopiei s-a concretizat şi se manifestă prin srijinirea înfiinţării şi funcţionării instituţiilor muzeale, învăţământului în limba română, a editurilor, publicaţiilor laice şi bisericeşti ş.a. Funcţia socială, de solidaritate şi de ajutorare a celor aflaţi în suferinţă s-a concretizat în numeroase proiecte de spijinire a unor comunităţi şi persoane dezavantajate, copii a căror părinţi au fost disponibilizaţi, instituţii de asistenţă socială, spitale, creşe, grădiniţe, şcoli în care trăiesc deopotrivă români şi maghiari. Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei îndeplineşte şi o importantă funcţiune economică. Prin jertfa şi acţiunea pragmatică a P.S. Ioan după înfiinţarea eparhiei s-au rezolvat probleme nesoluţionate de sute de ani. S-a reuşit să se asigure baza economică şi suportul financiar pentru repararea şi construirea noilor lăcaşuri de cult, salarii decente pentru peoţii ortodocşi şi familiile lor, asigurându-se condiţii demne de existenţă a acestora, comparabile cu cele ale slujitorilor celorlalte culte. Prin funcţia simbolică şi de reprezentare s-a reabilitat imaginea bisericiilor, caselor parohiale, cimitirelor şi monumentelor ortodoxe şi româneşti. În relaţiile cu autorităţile laice şi bisericeşti, locale şi centrale, românii din noua eparhie au astăzi un lider carismatic, recunoscut unanim pentru echilibrul, înţelepciunea, diplomaţia şi verticalitatea sa.

Episcopia a devenit un punct de legatură al zonei cu românii din întreaga ţară şi de peste hotare. Traseele pelerinilor dar şi a demnitarilor cuprind astăzi constant repere precum Centrul Eparhial din Miercurea-Ciuc şi Mănăstirea Izvoru Mureşului. La toate acestea se adaugă prestaţia de „ambasador” al României concretizată prin participarea Prea Sfinţitului Ioan la importante reuniuni internaţionale. Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei a devenit un factor de pace interetnică şi

163

interconfesională, într-un mediu multietnic şi pluriconfesional bântuit încă de intoleranţă şi proiecte autonomiste. În toţi aceşti ani Episcopia a suplinit o parte din ceea ce trebuia să facă instituţiile statului, transformându-se într-o autentică redută de apărare a ortodoxiei şi românităţii în această parte de ţară.

Este cunoscut faptul că o personalitate poate asigura sporirea performanţelor şi a prestigiului unei instituţii sau dimpotrivă poate contribui la stagnarea sau decăderea acesteia. În popor se spune ca omul sfinţeşte locul. Noi putem afirma că P.S. Ioan, înainte de a sfinţii tot ceea ce a ctitorit, a tămăduit răni adânci, a trezit speranţe acolo unde era deznădejde şi a înveşnicit ceea ce era supus distrugerii. Ca unul dintre cei care au avut şansa de ai fi colaborator apropiat şi de ai cunoaşte şi aprecia jertfa depusa în aceşti 10 ani pe altarul credinţei ortodoxe şi al neamului românesc, dar şi de frământările, căutările, grijile şi demersurile întreprinse pentru binele credincioşilor săi şi propaşirea tuturor celor cu care Dumnezeu ne-a hărăzit să locuim pe aceste binecuvântate plaiuri, spunem astăzi, ceeea cea am spus acum zece ani: să vă dea Dumnezeu săntăte Prea Sfinţia Voastră şi putere să vedeţi realizate gândurile ziditoare şi proiectele trainice spre mântuirea noastră şi a urmaşilor noştri şi slava lui Dumnezeu. La mulţi ani!

Articol apărut în „Grai Românesc”, Nr. 3-4 (24-25) / 2004.

164

Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei – vrednic păstor al credincioşilor de pe

meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan

La cumpăna dintre secole şi milenii, Prea Sfinţitul Episcop Ioan a fost trimis de Dumnezeu pentru a-şi împlini înalta misiune, în zona Carpaţilor de curbură, pe meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan, în care românii şi credinţa lor ortodoxă au avut de înfruntat de-a lungul veacurilor numeroase încercări.

Vlădicul Ioan, chemat la arhierie într-una din zonele cele mai binecuvântate de Dumnezeu ale României, a avut misiunea grea de a conduce o turmă risipită şi drastic năpăstuită de amplul proces de deznaţionalizare la care a fost supusă timp de secole, împreună cu toţi cei cu care au convieţuit pe aceste meleaguri mioritice, pe cât de frumoase, pe atât de bântuite de nostalgii, nelinişti şi proiecte de enclavizare. Pe altarul de jertfă al greu încercaţilor credincioşi ortodocşi din Covasna şi Harghita, în cei peste 10 ani de arhipăstorire, s-au înscris faptele ziditoare ale acestui luptător român ortodox, omul potrivit şi binecuvântat de Dumnezeu, la locul şi timpul potrivit, în vremuri de restrişte.

Ardelean născut pe meleagurile legendare ale Bihorului, format ca inginer destoinic şi apoi ca monah deschis spre misiune concretă, Vlădica Ioan şi-a dovedit măsura personalităţii sale ca stareţ al mânăstirii Lainici, apoi ca superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi, mai cu seamă, ca misionar trimis de Dumnezeu în inima plaiurilor româneşti, de unde se adapă izvoarele Mureşului şi Oltului.

În răstimpul scurs de la întronizarea sa ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, Vlădica Ioan a înscris pagini de adevărată istorie pe aceste plaiuri româneşti, atât de încercate de vitregiile vremurilor, asigurând dăinuirea fiinţei naţionale, prin Biserică, pilonul de nădejde al neamului românesc. Dovadă stau lăcaşurile sfinte restaurate, noile biserici parohiale şi mânăstiri înălţate întru dăinuirea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, dar şi ctitoriile sale spirituale şi culturale: instituţiile muzeale, volumele monografice, publicaţiile ştiinţifice şi religioase, sesiunile şi simpozioanele de înaltă ţinută şi intensă trăire românească şi multe altele. Semnificaţia deosebită a tuturor ctitoriilor sale rezidă din faptul că ele întruchipează într-un mod trainic, fie şi prin dramatismul lor, componentele esenţiale ale neamului nostru: ortodoxia şi românitatea.

Roadele apostolatului pastoral al Prea Sfinţitului Episcop Ioan în cei peste 10 ani de la reaprinderea candelei credinţei ortodoxe în nou înfiinţata eparhie a Covasnei şi Harghitei vor dăinui peste timp. Între minunăţiile acestor roade se înscriu, la loc de cinste, pe lângă numeroasele lăcaşuri de cult şi case parohiale, grija pentru încadrarea cu preoţi a parohiilor vacante şi asigurarea unor salarii decente pentru aceştia şi familiile lor, sporirea bazei economice a eparhiei, recuperarea terenurilor agricole şi a pădurilor ce au aparţinut parohiilor, amplele acţiuni de asistenţă socială şi de ajutorare a celor aflaţi în nevoinţă, afirmarea Episcopiei ca factor de pace interetnică şi confesională şi de promovare a duhului bunei învoiri între oameni, sprijinirea învăţământului şi a culturii în limba română, grija pentru efectuarea cercetărilor pentru punerea în valoare a urmelor de locuire daco-romană, cetăţi dacice şi castre romane, precum şi cele ale creştinismului românesc, prin salvarea şi valorificarea fondurilor arhivistice create de parohiile din eparhie.

De aceea preţuim, deopotrivă, cărturarul şi constructorul, ierarhul şi liderul de necontestat al românilor din Arcul intracarpatic, modestia şi demnitatea sa, strădania depusă cu sârguinţă, răbdare, îndrăzneală, dârzenie, pragmatism şi optimism, dar şi proiectele îndreptate spre viitor, spre cele ce aşteaptă să fie împlinite, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, lingvistice şi confesionale a românilor din Covasna şi Harghita.

Reper de demnitate naţională, Prea Sfinţitul Ioan, s-a implicat la modul pragmatic şi eficient în viaţa cetăţii, mijlocind, cu autoritatea şi prestigiul de care se bucură, legătura reprezentanţilor societăţii civile din cele două judeţe, cu demnitari din conducerea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. În eparhie, şi în întreaga ţară, este cunoscută activitatea Sfinţiei Sale ca preşedinte de onoare al Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, precum şi cea de asigurare a sprijinul financiar necesar acţiunilor de asistenţă socială a persoanelor aflate în nevoinţă, a instituţiilor de sănătate şi învăţământ. Prin intervenţia nemijlocită a Sfinţiei Sale au fost construite, doar într-o săptămână, două locuinţe sociale necesare mutării chiriaşilor care locuiau ilegal, în clădirea primei şcoli româneşti din Sf. Gheorghe, construită în 1799 şi acest exemplu nu este singular.

Prea Sfinţia Sa, se implicat nemijlocit în organizarea şi conducerea sesiunilor ştiinţifice şi simpozioanelor organizate la Miercurea-Ciuc, Izvoru Mureşului, Sf. Gheorghe şi în alte localităţi din eparhie, sprijinind permanent activitatea instituţiilor de cultură şi învăţământ în limba română, din judeţele Covasna şi Harghita.

Acum, la împlinirea a 55 de ani de viaţă, alăturăm şi noi, muzeografii, arhiviştii şi reprezentanţii asociaţiilor cultural-creştine din judeţele Covasna şi Harghita, smeritele noastre rugăciuni, prin care cerem bunului Dumnezeu să-l încununeze pe Prea Sfinţitul Episcop Ioan cu sănătate deplină,

167

putere de muncă şi îndelungare de zile, în slujirea destinelor sfinte ale Bisericii ortodoxe şi ale neamului nostru românesc.

168

Cap. II

Ferestre în timp. Pagini de istorie

românească în sud-estul Transilvaniei

Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din fostele scaune secuieşti (sec. XIX)

În urma intensului proces de maghiarizare (secuizare), desfăşurat pe parcursul mai multor secole, mai întâi pe cale naturală, iar începând de la mijlocul secolului al XIX-lea şi pe cale forţată, prin diverse mijloace coercitive, majoritatea comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, au fost drastic reduse numeric.

Păstrea şi afirmarea identităţii ligvistice şi confesionale a membrilor acestor comunităţi, prin biserică şi şcoală, nu era posibilă, numai prin forţe proprii. În acest sens, un rol important i-a revenit solidarităţii fraţilor de aceiaşi confesiune şi etnie, din toate proviciile istorice româneşti.

De-a lungul istoriei această solidaritate ziditoare a îmbrăcat diverse forme. În vechile hrisoave şi pisanii bisericeşti sunt menţionate, alături de numele negustorilor şi oierilor braşoveni, şi cele ale unor domnitori şi boieri munteni şi moldoveni, ale altor ctitori şi binefăcători, care au făcut importante danii pentru înălţarea şi dotarea unor biserici, şcoli confesionale, case culturale comunitare, adică pilonii afirmării identităţii româneşti.

Factorii favorizanţi ai acestei solidarităţi binefăcătoare au fost: poziţia geografică, respectiv situarea acestor localităţi în curbura interioară a Carpaţilor; existenţa în zonă a cunoscutelor staţiuni balneare Borsec, Tuşnad, Vâlcele, Covasna, Malnaş, frecventate în majoritate de românii din Moldova şi Muntenia; numeroasele legături stabilite de românii din Arcul intracarpatic, cu fraţii de peste Carpaţi, prin

intermediul Bisericii Ortodoxe, păstoritului transhumant, relaţiilor comerciale ş.a.

Prin poziţia lor geografică, judeţele Covasna şi Harghita au jucat un rol important în decursul istoriei, fiind aşezate la întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de Moldova şi Muntenia, prin mai multe pasuri. Reţeaua drumurilor, potecilor şi plaiurilor din zona Carpaţilor de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menţinerea legăturilor economice, spirituale şi naţionale la locuitorii celor două versante ale Carpaţilor. Pe numeroasele poteci şi plaiuri ale Carpaţilor s-au întreţinut astfel şi legăturile dintre negustorii celor trei ţări româneşti. Importanţa unor aşezări precum Sfântu Gheorghe, Ilieni, Târgu Secuiesc, Breţcu, Întorsura Buzăului, Miercurea-Ciuc, Frumoasa, Gheorghieni, Topliţa, Tulgheşul, Bilbor, situate la confluenţa drumurilor care fac legătura între Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul al XV-lea, perioada de când majoritatea acestor localităţi sunt cunoscute ca oraşe-târg (opidum). Trecătorile din Carpaţii de curbură asigurau, prin „drumurile mari de vămi”, „drumul Braşovului”, „drumurile ţării”, legăturile dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Un rol important în viaţa economică locală şi în derularea legăturilor economice cu „Regatul” l-au avut comercianţii breţcani din familiile Gociman, Puşcariu, Teacă, Spânu, Păvălucă, Ganea, Boroş, Coltofeanu, Tărlungeanu, Fenechiu şi mulţi alţii, o bună parte dintre ei stabilindu-se în oraşele de peste Carpaţi.

Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului românesc cuprinde referiri la „bârsanii din secuime”! Parte integrantă a păstoritului bazat pe păşunea alpină şi iernatul în câmpie, păstoritul covăsnenilor, breţcanilor şi cel din satele de la curbura interioară a Carpaţilor are numeroase asemănări cu cel din Săcele şi din întreaga ţară a Bârsei, având neîndoielnic şi aspecte specifice.

Covasna şi Breţcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii graniţe, pe linia de permanent şi durabil contact cu cele două ţări române, care le-au putut pune la dispoziţie, în apropierea lor, cei mai buni munţi pentru vărat şi câmpurile cele mai favorabile pentru iernatul animalelor.

Atât negustorii cât şi oierii din fostele secaune secuieşti s-au stabilit în decursul anilor în ţările româneşti de peste munţi şi chiar mai departe. În comuna Casimcea (Babadag) aproape toţi locuitorii sunt mocani mărgineni din satele: Vama şi Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Breţcu. În anii 1860, aceştia trăiau şi prin satele Ischi Baba şi Deria (din Dobrogea). La sfârşitul secolului trecut şi începutul acestui secol, pe bârsanii din „secuime” îi găsim în Transnistria, Crimeea şi Caucaz între cei 5000 de români oieri, emigraţi acolo, proprietari a peste un milion de oi. Din roiurile de populaţie pornite din satele bârsăneşti s-au constituit satele Coşnea (desprins de Covasna), Ciughieşul şi Poiana Sărată. Chiojdul Mic, judeţul Buzău, după tradiţie, a fost întemeiat de ardeleni din regiunea izvoarelor râului Buzău.

Din astfel de schimburi de populaţie – mult îndepărtate ăn timp sau mai apropiate de vremurile nostre – s-au format comunităţile de „ceangăi”, dar şi numeroasele sate de „ungureni” în Moldova, Ţara românească şi Dobrogea, în Bucovina şi până în Caucaz.

Între judeţele Prahova şi Buzău, din „cele mai vechi vremuri până la 1848”, a existat un judeţ deosebit: Săcuieni (Saac), al cărui nume vine de la populaţia românească mai ales, dar şi secuiască emigrată din părţile „săcuiene”. Satele acestea au fost apoi înglobate în fostele judeţe Parhova şi Buzău”.

Cotinuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zorile epocii moderne viaţa religioasă a românilor din Arcul carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor şi a boierilor din ţările române extracarpatice, aici

173

având loc majoritatea hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona de curbură a Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe Moldovei şi Ţării Româneşti. Ceea ce anumiţi istorici numesc „ţara secuilor” – afirmă A. D. Xenopol – „s-a aflat de fapt, până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub stăpânirea şi controlul voevozilor români”. Cele mai strânse legături le-au avut parohiile din sud-estul Transilvaniei cu episcopiile de la Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Buzău, din Ţara Românească, şi cele din Roman şi Suceava, din Moldova, unde „pe la schiturile şi mânăstirile Neamţului îşi câştigau preoţii cunoştinţele de lipsă”. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul 1658 de Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, antimisul de la biserica din Voşlobeni cu însemnarea „Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la uniaţie, parohia amintită aparţinea de Episcopia Romanului.

Legăturile bisericeşti dintre credincioşii români de pe ambii versanţi ai Carpaţilor au fost întărite şi prin mijlocirea preoţilor şi călugărilor de dincolo Carpaţi, care au venit în ajutorul românilor ardeleni cu cuvântul şi cu fapta, prin copierea şi răspândirea de manuscrise şi tipărituri, prin grija arătată faţă de credincioşii ardeleni care intrau în mânăstirile din Ţara Românească şi Moldova, prin solicitudinea arătată prin colectele făcute în vederea construirii unor biserici şi şcoli confesionale. Sunt cunoscute şi măsurile luate de autorităţile vremii de a împiedica aceste benefice legături. Astfel, hotărârea Dietei de la Leţ (azi, în comuna Boroşneu Mare, jud. Covasna), ţinută în 25 octombrie 1600, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, prevedea persecuţia nemiloasă a călugărilor români „fiindcă stricăciunea şi pericolul nostru de acum a venit din cele două ţări române… de aceea nici un popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două ţări române, iar călugării de tot să fie proscrişi din toată ţara. De

174

se va afla vreunul că a intrat sau va intra contra hotărârii ţării, pe acela să-l prindă şi să-l despoaie ori şi unde” – se spune în hotărârea dietală.

Mai multe din ordinele imperiale şi guvernamentale aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legăturilor fireşti dintre credincioşii români ardeleni şi cei din Moldova şi Ţara Românescă, atât în timpul când Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost desfiinţată (1701-1761), cât şi după aceea. Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca „preoţii care sunt preoţiţi în Valahia să nu primească parohii nicăierea”.

Aceste legături au continuat, s-au diversificat şi amplificat. Despre toate acestea vorbesc: sfinţirea bisericii din Bixad, în 1845, de către mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, prezenţa în rândul ctitorilor bisericilor din Vâlcele, Mărcuş, Dobolii de Jos, Araci ş.a. a unor boieri moldoveni şi munteni, circulaţia unui număr impresionant de cărţi bisericeşti tipărite în principalele centre tipografice de peste Carpaţi, dăruite bisericilor din zonă de către fraţii întru credinţă şi neam etc. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de cercetătoarea Ana Grama41 în anuarul Angvstia, cuprind informaţii bogate, diverse şi inedite despre prezenţa şi circulaţia cărţilor de cult în limba română, care le întregesc pe cele cuprinse în lucrările semnate de Ioana Cristache-Panait, Elena Mihu, Mircea Sfârlea ş.a.

Documentele menţionate redau bogăţia de „cărţi şi manuscrise” deţinute atunci de aproape 50 de parohii (unele dintre acestea sunt astăzi în jud. Braşov). Dintre acestea, biserica din Păpăuţi deţinea o „Evanghelie veche (jumătate greceşte) primită în 1693 de la Monastirea Ungro-Vlahiei”, o Cazanie veche cu menţiunea că „din spusele unora e de vreo 280 de ani” ş.a.; biserica din Mărcuş avea aceeaşi Evanghelie, tipărită în 1693 de „Mitropolia din Bucureşti” şi „o Cazanie

175

veche moldovenescă”, un Molitvelnic tipărit la Târgovişte în 1713, o Evanghelie tipărită la Râmnic în 1746 ş.a. O bună parte din aceste valori bibliofile se află astăzi la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe. Muzeul posedă un mare număr de cărţi bisericeşti, expunând o serie de rarităţi, cum sunt: Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652), Chiriarodromion (Alba Iulia, 1699), un Liturghier tipărit în anul 1713 de Antim Ivireanul, precum şi numeroase alte tipărituri cu caracter religios, provenind din vestitele centre tipografice de la Bucureşti, Rîmnicu Vîlcea, Buzău, Iaşi, Mânăstirea Neamţ, Roman, Blaj, etc., atestând şi în acest fel legăturile spirituale ale românilor localnici cu cei de pretutindeni.

De mare bogăţie şi varietate sunt cărţile de cult păstrate în bisericile harghitene (un număr mare dintre ele fiind expuse la Muzeul Mânăstirii Topliţa), acestea provenind din toate centrele tipografice româneşti: Snagov, Bucureşti, Buzău, Râmnic, Iaşi, Neamţ, Sibiu şi Blaj. Impresionantă este însemnarea de pe Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, cumpărată de locuitorii comunei Săcel cu 20 zloţi pentru biserica lor, urmând a rămâne aici „cât atunci va trăi neamul nostru românesc neunitu din Săcel”. În patrimoniul aceleiaşi biserici s-au păstrat numeroase cărţi: Apostol (Buzău, 1704), Triod (Bucureşti, 1768), Evanghelia (Snagov, 1697), Antologhion (Bucureşti, 1777, legată în sat la 1864). Menţionăm prezenţa în cadrul bisericilor din acelaşi judeţ a unor cărţi precum: Psaltirea tipărită la Mileşevo la 1544 (Imper), manuscrisul Psaltirii româno-slave din 1577 (aflat la Biblioteca Academiei Române) şi Evanghelia tipărită la Bucureşti în 1682 (Voşlobeni) ş.a

Modul cum erau păstrate aceste cărţi, rezultă şi din însemnarea făcută în anul 1790, de preotul român Iacov Popovici, din Ozun: „Această carte iaste a mea, a lui Iacov

176

Popovici de la Ozun, şi cine o va înstrăina-o de la mâna mea să nu aibă nici un ceas fără necaz, nici un prânz fără plâns, şi când îi va fi mai bine să zică vai de mine”.

Unele însemnări de pe cărţile bisericeşti, conţin informaţii zguduitoare despre starea credincioşilor ortodocşi români. Astfel, pe un Ceaslov tipărit la Bucureşti în 1709, unicul exemplar cunoscut din acestă tipăritură brâncoveneană, aflat la parohia Zagon, apare o emoţionantă însemnare: „Scris-am eu, popa Toma din Zagon, fiind în temniţa Turii împreună cu popa Dumitru din Arcuş, fiind cu fiarele pe picioare pentru credinţa noastră”.

Un exemplu edificator, pentru păstrarea unei legături permanente şi benefice cu Ţara, îl constituie comuna Araci. Într-un sat cu populaţie etnic-mixtă, în care românii erau majoritari, printr-o permanentă legătură cu românii braşoveni şi cu cei de peste Carpaţi, dar şi printr-o bună organizare comunitară, în care locul central îl ocupau biserica, şcoala şi asociaţiile culturale, românii din Araci au reuşit să-şi păstreze şi să-şi afirme identitatea naţională. Un rol important l-au avut, în acest sens, familile Cioflec, Nistor şi Colan, care au dat culturii naţionale oameni de seamă. Deosebit de benefic era şi sprijinul pe multiple planuri acordat satului natal de către unii dintre fiii săi stabiliţi în Muntenia şi Moldova: Ioan Colţ (Colţescu) – mare comerciant bucureştean, Nicolae Nema – comerciant stabilit în Galaţi, Neculai Cioflec şi Ioan Colan – moşieri în Muntenia ş.a.

Intensele şi multiplele legături cu Ţara s-au concretizat într-o permanentă şi durabilă circulaţie a oamenilor, cărţilor, publicaţiilor şi, prin aceasta, a valorilor perene ale culturii naţionale. Aceste legături s-au diversificat şi amplificat în timp prin prezenţa la studii a tinerilor elevi şi studenţi; efectuarea unor colecte pentru strângerea de fonduri necesare bisericii şi şcolii din localitate; participarea a 20 de familii din Araci la Expoziţia generală română, organizată în 1906 la Bucureşti ş.a.

177

Dar Araciul nu a fost un caz singular. Actuala biserică din Mărcuş, tot cu hramul „Sfântul Dumitru” ca şi cea veche, s-a ridicat în anul 1864. A fost înălţată prin contribuţia financiară a proprietarului de pământ Elie Taraş şi a soţiei sale, Chira, din Călăraşi. În pisania de pe placa de marmură din tinda bisericii este consemnat: „S-a ridicat în anul 1864, în timpul Prea Sfântului Arhiepiscop şi Mitropolit al românilor greco-răsăriteni din Ardeal şi Ungaria, Andreiu baron de Şaguna, cu cheltuiala evlavioşilor credincioşi Elisei Tăraş şi a soţiei sale Chira din Călăraşi”.

Biserica ortodoxă din Vâlcele, s-a ridicat pe terenul cumpărat de prinţul sârb Miloş Obrenovici, în anul 1851, în semn de mulţumire pentru vindecarea sa, în urma tratamentului pe care l-a urmat în staţiunea amintită. Sfîntul locaş are printre ctitori şi binefăcători şi numeroşi boieri munteni şi moldoveni. Astfel, la mijlocul deceniului al şaselea, din secolul al XIX-lea, un număr de 126 de „creştini evlavioşi”, aflaţi la tratament în staţiune, au donat suma de „1507 sfanţi”, pentru realizarea noii tâmple a bisericii. Printre donatori se află Paharnicul Dimitrie, Serdarul Gheorghe Constantin, Palcovnicu Stoica, Hristea Orghidan, Hagi Teodoru Gheorghiade, „cucoanele” Mariţa Dobriceanca, Catrina Escsarhu, Maria Eronim, Irina Aron, Efrosuna Stan, Marghioala Tărtăş ş.a.

Printe obiectele vechi se află: o candelă cu inscripţia chirilică: „Sultana Volno, Bucureşti, 1826. Pomenire”; candelabru de bronz aurit cu 12 lumini în două etaje (inscripţie în chirilică: „Spre pomenirea Domnului Grof Karol Rosetti, 1845”); cădelniţă de argint (cu inscripţia: „Elena Simonide, 1874, Bucureşti”).

La biserica din Vâlcele, în a doua junătate a sec. al- XIX-lea, sunt menţionate următoarele bunuri: 35 de icoane de lemn, 2 de argint, obţinute „parte prin stăruinţa repausatului Principe Milosiu”, în valoare de 1.100 fl., „aici se înţelege şi tâmpla”; 15 candele: 11 de argint, 4 „paffonu”, 2 de argint de

178

la „domnu Ghidofalvi” şi celelalte „tot de la ospeţi” = 154 fl.; 3 clopote şi 2 toci de 3,2 şi respectiv 2 măji, obţinute „prin stăruinţa părintelui protopop repausat Ioan Moga” = 400 fl., 200 fl., 100 fl., 20 fl.; „stranele şi coastănul în biserica din lemn din 1856”, de la Vasile Mazăre din Braşov = 150 fl.; „un rând de îmbrăcăminte de pânză cu fir de aramă din 1856”, de la paharnicul Costache Bocisianu = 40 fl.; 2 stihare, 7 sfite, 10 epatrachire, 2 perechi rucaviţe, primite de la oaspeţi; cărţi Vieţile Sfinţilor, „dăruite de un creştin din România”.

Inventarul bisericii ortodoxe din oraşul Covasna, întocmit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre altele, cuprinde:

3cadelnitie

1 deargintmaiordinariu1 debacfon1 dearama

1 daruitde BanyaBogdan 18721 de o cocónadin Bucuresci1866 si1 de TóderBurhai

- -

2imbraca-mintipe St.prastol

Unu rendde lanavenata siunubumbaccu in cuflori

1866 Daruit decocónaPaulinaFloru dinBucuresci

30 -

2 sferesau perdelela usileimparatesci

1 decatifearosiecealaltade panzacu flori

1867nusescie

De PaulinaFloruNecunoscut

6 -

179

4prapore

2 pemusiama cumatase pemargini2 pe panzavechi

1872nusescie

Tóder Moiseprincontribuiribene-vole

80

8

-

1Epitaf

Pemusiama

1871 ElencaNeagu dinBucuresci

32 Si maimultemerun-tisurineusirate

Două din clopotele actuale ale bisericii din Breţcu, au fost cumpărate de Damian Popescu, fiu al satului şi negustor în Brăila.. Vechile clopote erau: cel mic, din 1775, cumpărat de Stoica Cotiga, cel mijlociu, cumpărat în 1823 de credincioşi, iar cel mare cumpărat în 1832, tot de credincioşi. Vechi cărţi de cult sunt: Liturghier tipărit de Antim Ivireanu la Bucureşti, donat de ctitori în 1793; Apostol, tipărit în 1756, donat în 1793; Minei pe decembrie, tipărit de Andrei Şaguna, Sibiu; Evanghelia, tipărită în 1812 şi legată în argint în acelaşi an de Anastasie Hristu; Octoih din filia Ojdula, tipărit la Bucureşti în 1720. Din 16 ianuarie 1894 protopopul Dimitrie Coltofeanu, din Breţcu, întreprinde o colectă în comună şi în România pentru o nouă şcoală. Clădirea ei a fost ridicată în 1898. Primul învăţător consemnat, în 1882, a fost Georgică Teacă.

În satul vecin Mărtănuş, când şcoala le-a fost ameninţată cu închiderea, românii, însufleţiţi de protopopul Constantin Dimian din Breţcu, au ridicat o nouă şcoală, care va fi terminată în anul 1906. În acest sens a fost întocmit următorul apel: „Cu jertfe mari şi spese multe şi-au susţinut credincioşii greco-orientali din Chezdi-Mărtănuş (Mărtănuş), în protopresbiteratul Treiscaune (Haromszek) şcoala lor confesională. Acum edificiul şcoalei este declarat necorespunzător, prin urmare trebuie clădit alt edificiu nou.

180

Fiind comună mică, abia 80 de familii, şi nedispunând de nici un capital, spesele cele enorme preliminate nu le poate supurta. De aceea Veneratul Consistoriu arhidiecezan, prin ordinul său din 16 Martie a.c. Nr. 2549 Şcol., le-a permis a face o colectă prin Apeluri cătră dragostea comunelor noastre bisericeşti şi a tuturor oamenilor de bine spre a le veni în ajutor. Ne adresăm deci cu fierbintea rugare cătră T. D-Voastră să ne daţi concursul binevoitor, ştiind în ce parte de loc îl daţi, şi ajutoarele rezultate din colectă şi însemnate în lista aceasta a ni-le administra la oficiul parohial. Chezdi-Mărtănuş, 1 octobre 1906. În numele comunei bisericeşti: Nicolae Crisbăşan, paroh, preşedintele comit. par.; Ioan Boieru, epitrop; Constantin Dimian, protopresbiter”. Din banii strânşi, inclusiv din satele de peste Carpaţi, s-a construit o sală de clasă şi o alta pentru învăţător.

Pe un Octoih tipărit la Târgovişte în 1712, aflat în 1936 la biserica ortodoxă din Micfalău, Nicolae Iorga a descifrat următoarea notiţă: „Eu Gheorghe Cantacuzino, fiul răposatului Şărban Vodă, am dat acestă sfântă carte bisericii den sat de la Buducu (Bodoc) să-i fie de pomană sfintei biserici”. În organul de presă bisericesc al Ardealului Telegraful Român apărea, în 1901, apărea sub semnătura preotului Augustin Cosma, un nou act de mulţumire pentru binefăcătorii care au sprijinit construirea noii bisericii. În rândul acestora se aflau: comitetul bisericii „Sfântul Nicolae” din Braşov, Tache Ionescu, Dimitrie Moroianu din Bucureşti, Diamandi Manole, Dumitru Eremias, Dimitrie Lenciovici, Alecu Orghidan şi Tache Stănescu din Braşov.

Dintre valoroasele cărţi vechi de cult ale bisericii ortodoxe din Bixad, menţionăm: Cazanie din 1742, cu litere chirilice, ulterior dată protopopiatului din Sf. Gheorghe; Evanghelie din 1844, în chirilică, pe ea se află o inscripţie cu numele ocrotitorului Vasile şi una cu modul în care s-a construit biserica; Liturghier, Bucureşti, 1887, pe copertă e

181

scris numele pr. Th. Sachelarie. Pe lângă acestea sunt şi obiecte vechi valoroase: icoana Maicii Domnului (pictată în ulei pe sticlă, din sec. al XIX-lea), icoană cu scene şi portrete scripturistice (sec. al XIX-lea).

Majoritatea bisericilor şi şcolilor confesionale ortodoxe, costruite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, au fost ridicate cu sprijinul „celor din Ţară”. În rîndul acestor edificii se află şi cele din Sf. Gheorghe, Aita Mare, Araci, Dobolii de Jos, Cernatu de Sus, Micfalău, Căpeni, Mărtănuş ş.a.

Biserica de piatră de la Dobolii de Jos, în ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, a lăsat amintirea construirii ei, ctitorul fiind consemnat pe filele unei Evanghelii de Bucureşti, tipărită în 1746, pe care: „… o cumpărat-o jupânul Teodor Stama, de pomană la biserica Dumnealui de la Dobolii de Jos”. Terenul pentru actuala biserică a fost cumpărat cu ajutorul lui Manole Diamandi în anul 1893, iar în anul următor a început construirea bisericii cu ajutorul substanţial al comerciantului Dumitru Perşu şi al soţiei sale Zoia, originari din Săcele – Braşov şi stabiliţi în oraşul Brăila. Ei au donat pentru construirea bisericii 4000 florini, sumă ce reprezenta aproape 50% din valoarea totală necesară construcţiei. Prin această donaţie Dumitru Perşu şi soţia sa Zoia au devenit ctitori principali ai bisericii ortodoxe din Dobolii de Jos (în semn de cinstire, tablourile ctitorilor sunt expuse pe cafasul bisericii).

Pentru rezidirea biserici ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-a emis o Circulară a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului, redactată din îndemnul Mitropolitului Andrei Şaguna în 1870, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe. „Ştim cu toţii, iubiţilor – arăta atunci Andrei Şaguna – între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului

182

de mai înainte asurpa creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea ca acolo”. Cauza care a determinat credincioşii ca prin forţele lor proprii să-şi zidească o nouă biserică în locul celei de lemn, a fost sporirea numărul credincioşilor. În anii 1870-1871 se publică lista contribuabililor din Braşov, Cluj şi din unele localităţi din Regat, care au făcut donaţii pentru construirea bisericii şi şcolii româneşti. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorul Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti.

Românii din satele fostelor scaune secuieşti, au beneficiat întotdeauna, din partea fraţilor de peste Carpaţi, de un sprijin sincer, concretizat, mai ales în… loc de refugiu în momentele de extremă gravitate pentru ardeleni. Aşa cum sublinia cercetătoarea Ana Grama, liderii comunităţilor româneşti au simţit întotdeauna lângă ei pe românii din ŢARĂ, care, l-a rândul lor, s-au constituit în adevărate modele pentru binefăcătorii din Braşov, Sibiu şi alte oraşe ardeleneşti.

Datorită prezenţei unor intelectuali de peste Carpaţi, în zonă, aflăm informaţii obiective despre starea unor comunităţi româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Astfel, într-un reportaj publicat de Telegraful Român nr. 58/1866 se relatează despre prezenţa în Comolău a „arhimandritului de Buzău”, care a stat de vorbă, prin translator, cu un român care nu ştia „o boabă româneşte”: „Avui ocazia – spunea arhimandritul – să stau de vorbă cu acest român, care face cinste economilor rurali, nu numai românilor dar chiar şi ungurilor din Treiscaune; el posedă o avere imensă, e chiar şi jude comunal într-un sat de maghiari; dar durere, nu-şi cunoaşte limba maicii”. Cazul relatat este relevant pentru situaţia românilor din sud-estul Transilvaniei.

Semnificativă pentru relaţiile dintre localităţile Arcului intracarpatic transilvan şi cele din Moldova şi Ţara Românească este însemnarea negustorului Nicolae Todea din

183

Zăbala, aflat în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Negustorul trimite comunităţii natale un Octoih românesc imprimat la Râmnic, scriind pe această cale celor de acasă următoarea epistolă: „Mă înclin cu sănătate dumitale taică şi maică. Vei şti că ţi-am trimis o mie de oca de lână şi voi şti că până la Braşov mă ţine câte parale 14. Şi să vinzi cât de curând dacă vei putea, şi să-mi trimiţi bani că am mai arvunit încă o mie de oca, câte 8 parale. Şi sânt sănătos”.

Dar românii din fostele scaune secuieşti, nu doar au primit de la fraţii lor de peste Carpaţi, ci au şi dat, atunci când a fost nevoie de sprijinul tuturor românilor. Astfel, cărăuşii breţcani, conştienţi de importanţa evenimentului pentru viitorul destin al românilor, au transportat cu căruţele lor materialele necesare desfăşurării luptelor din Războiul de Independenţă din anul 1877. După terminarea războiului, la chemarea pentru ajutorarea invalizilor de război, a văpduvelor şi a orfanilor, a tuturor celor rămaşi fără ajutor în urma războiului, în 1878 s-aau făcut colecte în: Breţcu, Sita Buzăului, Mărtănuş, Covasna ş.a.

Apoi, să nu uităm că această zonă a dat culturii naţionale nume precum: Miron Cristea, Octavian Codru Tăslăuanu, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Alexandru Niculescu şi mulţi alţii.

În perioada interbelică, pe lângă sprijinul susţinut al Statului Român şi efortul propriu al fiecărei comunităţi, solidaritatea românescă s-a manifestat plenar, benefic şi eficient.

După evenimentele din decembrie 1989, românii din Covasna şi Harghita s-au găsit din nou în situaţii grele generate, atât de politica de separatism şi enclavizare etnică promovată de UDMR, cât şi de gestionarea defectuasă a problemelor acestei zone sensibile din inima României de către toate guvernele româneşti post decembriste. Este nevoie deci,

184

din nou, de manifestarea plenară a solidarităţii româneşti, pentru a asigura prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti, într-un spaţiu multietnic şi pluriconfesional.

Bibliografie

Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile lechinţan, Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003

185

Intelectuali români din Harghita şi Covasana, din sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX

Împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui Octavian Codru Tăslăuanu – personalitate de seamă a culturii româneşti, născută pe meleagurile Arcului intracarpatic – ne prilejuieşte câteva reflecţii asupra contribuţiei românilor din această parte de ţară, la formarea şi afirmarea patrimoniului cultural naţional.

Demersul nostru este necesar, cu atât mai mult, cu cât, în anumite medii, din ţară şi nu numai, încă mai este promovată concepţia conform căreia arealul fostelor scaune secuieşti, a reprezentat şi mai reprezintă încă, un bloc monoetnic maghiar, respectiv secuiesc.

Studiile şi lucrările de demografie istorică apărute în ultimii ani, dintre care se remarcă în mod deosebit cele semnate de Varga E. Arpad, Traian Rotariu şi Ioan Lăcătuşu1 au adus clarificările necesare referitoare la numărul populaţiei româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, în ultimul secol şi jumătate, şi structura confesională a acesteia. Alte studii având aceiaşi temă, abordând problema dispunerii geografice a comunităţilor româneşti, în cadrul celor două judeţe, au pus în evidenţă faptul că cele mai importante localităţi cu populaţie românească, sunt situate la poalele Carpaţilor Răsăriteni, începând cu localităţile din zona Topliţei – Bilbor, Corbu, Tulgheş şi terminând cu cele din zona Întorsurii Buzăului – Barcani, Sita Buzăului şi Vama Buzăului. Toate celelalte comunităţi româneşti situate în interiorul celor două judeţe au fost deznaţionalizate.2

O problemă puţin cercetată încă, este cea a elitelor româneşti din această parte de ţară. De aceea, cunoscându-se

rolul elitelor locale, în propăşirea unor comunităţi, am încercat să cunoaştem ce au dat, comunităţile româneşti din Arcul intracarpatic, patrimoniului cultural-naţional, şi ce au primit, acestea din alte localităţi ale ţării,. Demersul nostru a fost înlesnit de apariţia unor lucrări de referinţă privind formarea intelectualităţii româneşti din Transilvania în epoca modernă.3

Parcurgând paginile volumulu Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, a cercetătorului Cornel Sigmirean, şi Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum editat, în anul 2003, de către Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” din Oradea, constatăm că impresionanta listă a intelectualilor români ardeleni formaţi la facultăţile din Europa Centrală de Vest, redată în lucrarea respecrtivă, cuprinde apropae 100 tineri născuţi în localităţi din judeţele Covasna şi Harghita. La ceştia am adăugat tineri care au urmat cursurile unor facultăţi din Bucureşti, iar dintre zecile de absolvenţi ai facultăţilor de teologie ortodoxă şi greco-catolică din Sibiu şi Blaj, am reţinut doar pe aceea care au îndeplinit demnităţi în viaţa bisericească (ierarhi şi protopopi) sau profesori în învăţământul terologic.4

S-a ajuns astfel la 114 intelectuali români care au urmat cursurile diferitelor facultăţi, în secolul al XIX-lea şi începutul sec. XX, respectiv până la Marea Unire din 1918.

Pentru a înţelege mai bine cine şi de unde sunt aceşti intelectuali, ce facultăţi au urmat, cine I-a sprijint să urmeze cursurile învăţământului superior, am procedat la gruparea lor după profilul facultăţilor absolvite, după oraşul în care au învăţat, după locul naşterii, după confesiunea avută şi, acolo unde au fost informaţii, am specificat cine le-au acordat burse de studii.

După profilul facultăţilor absolvite, stuaţia se prezintă astfel: Facultăţi de Drept şi Ştiinţe Politice - 34; Facultăţi de Teologie – 21; Facultăţi de Medicină şi Framacie - 20; Facultăţi de Filozofie şi Litere - 14; Facultăţi Tehnice - 8;

Facultăţi de Matematică şi Ştiinţe Naturale – 3; Academia de Comerţ – 3; Arhitectură – 1; Silvicultură -1,ş.a.

După oraşul în care au urmat studiile universitare, rezultă că 45 au studiat în Cluj, 35 în Budapesta şi în alte oraşe din Ungaria, 9 în Sibiu, 9 în Blaj, 6 în Viena şi alte oraşe din Austria, 6 în Bucureşti, iar alţii în oraşe din Germania, Italia, Frnaţa, Belgia ş.a.

După localitate natală, cei 114 absolvenţi de studii superioare originari din judeţele Covasna şi Harghita proveneau din: Topliţa - 12, Odorheiu Secuiesc- 12. Araci - 10, Breţcu - 9, Tulgheş – 8, Poiana Sărată - 6, Hăghig – 6, Întorsura Buzăului (Buzăul Ardelean) - 5, Subcetate- 5, Săcel –4, Covasna – 3, Sita Buzăului –1, Porumbenii Mari- 3, Ozun - 2, Sf. Gheorghe – 2 ( din care, unul din Breza, actualul cartier Simeria), Vâlcele – 2, Dobârlău- 2, Poian- 2, Chichiş -1, Bilbor-1, Baraolt –1, Aita seacă –1, Vidacut- 1, Bilbor –1, Baraolt –1, Voşlobeni –1, Ditrău –1, Sânmartin –1, Cristuru Secuies –1.

După confesiune, 66 erau ortodocşi şi 48 greco-catolici. Din totalul licenţiaţilor, 24 au obţinut titlul ştiinţific de doctor, din care 15 în ştiinţe juridice, 5 în medicină, 2 în teologie şi 1 în litere.

Din totalul celor 144 de tineri din cele două judeţe, peste 30 au beneficiat de diferite burse, din care: 16 au beneficiat de burse acordate de Fundaţia Gojdu, 6 de Fundaţia Alexandru Sterca Şuluţiu, 3 de la Fondul Grăiniceresc Năsăud, 3 Fundaţia Simion Romanţai, 2 Fundaţia Vasile Moga, 1 ASTRA, 1 bursă de stat

Această sumară trecere în revistă a prezentării intelectualilor români din localităţile actualelor judeţe Civasna şi Harghita, din sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, ne permite să evidenţiem, dincolo de aspectul cantitativ, dimensiunea calitativă a intelectualilor români născuţi pe aceste meleaguri, concretizată prin personalităţi precum:

189

patriarhul Miron Cristea, mitropoliţii Nicolae Colan şi Alexandru Nicolescu, episcopii Justian Teculescu, Veniamin Nistor şi Emilian Antal, scriitorii şi publiciştii Octavian Codru Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Romulus Cioflec, la care se adugă importanţi lideri locali, întruchipaţi de protopopii celor două confesiuni româneşti şi de alţi intelectuali de cinste.

Cercetările pe această temă au evidenţiat faptul că, cea mai mare parte a intelectualilor născuţi pe aceste locuri s-au format şi s-au realizat profesional în alte zone ale ţării, în timp ce o importantă contribuţie la istoria românescă locală, au adus-o oameni din întreg spaţiul românesc, care, odată stabiliţi aici, s-au ataşat de aceste frumoase plauiri româneşti şi au încercat să contribuie, la prosperitatea materială şi spirituală a zonei, precum şi la formarea şi educare tineretului şi afirmarea culturii româneşti, într-un spaţiu, în care, mari perioade de timp, românii şi românitatea au fost supuşi la numeroase discriminări.

Lungul şir al intelectualilor români stabiliţi în zonă, începe cu oficialii din domeniul justiţiei precum: Ioan Florian- preşedintele Tribunalului din Odarheiu Secuiesc (1880-1890), Alexe Oniţiu-judecător la Sf. Gheorghe (1870-1880) ş.a., protopii precum Ioan Petric (1961-1875), Elie Câmpeanu (1898-1916) şi până la P.S. Ioan Selejan, ierahul trimis de Dumnezeu pentru asigura păstrarea şi afirmarea culturii şi spiritualităţii româneşti în zonă.

190

Note

1. I.Varga, E. Arpad, Erdely Etnikai es fele kezeti statistikaja, I Kovaszna, Harghita es Moros megye nepszamlalasi adatok 1850 – 1992 Kozot (Statistica etnică şi confesională a Ardealului, vol.I, Covasna, Harghita şi Mureş, datele recensămintelor dintre 1852 – 1992), Miercurea Ciuc, 1998); Rotariu, Traian (coordonator), Studia Censualia Transsilvanica. Recensământul din 1850, 1857, 1880, 1900, 1910, 1941, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1996, 1997,1999, 2000; Ioan, Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în Covasna şi Harghita, teză de doctorat, Universitatea Babelş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002.

2. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003, p. 93

3. Cornel, Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Presa Universitară clujeană, 200, şi Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum editat de Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” din Oradea, 2003

4. Informaţiile au fost preluate din lucrările Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj- Napoca, 1998 şi volumul se sinteze monografice Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, şi Liviu Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în secolul al XIX-lea, Editura Universităţii Petru Maior, Tg. Mureş, 2004

191

Bursieri ai Fundaţiei Gojdu din judeţele Covasna şi Harghita (1875-1915)

Printre cei mai însemnaţi binefăcători şi susţinători ai învăţământului în limba română din Transilvania, înainte de Marea Unire de la 1918, dar şi a culturii şi spiritualităţii româneşti, în general, la loc de cinste se află Emanuil Gojdu (1802-1870). Din Enciclopedia Română „Minerva”, apărută la Cluj-Napoca, în anul 1929, aflăm că marele filantrop român a fost avocat în Budapesta până în anul 1861, când este numit prefect al judeţului Caraş. În anul 1866 este deputat, iar în 1869 judecător la Curtea supremă a Ungariei. „ A fost unul din cei mai distinşi jurişti ai Ungariei – se afirmă în textul menţionat - iubindu-şi mult neamul, pe care a căutat să-l ajute pe toate căile. A fost membru fondator al Asociaţiunii ASTRA, prieten cu mitropolitul Andrei Şaguna. Toată averea sa impunătoare a lăsat-o „Fundaţiunii Gojdu”, pentru luminarea neamului său ortodox”. Nobilul său crez este redat printr-un gând exprimat de el în anul 1862: „Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-am născut român, iubirea ce am către naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, că încă şi după moarte să erump de sub gliile mormîntului spre a putea fi pururea în sînul naţiei mele”

Conform dorinţei testamentare a ilustrului bărbat român, din averea sa lăsată moştenire „bisericii răsăritene” (ortodoxe – n.n.), în perioada 1875-1917, prin Fundaţia Gojdu, au beneficiat de burse de studii 1348 de tineri români, în principal din Transilvania, dar şi din celelalte provincii istorice româneşti. Din totalul bursierilor, 1076 au urmat cursuri

universitare, 117 pe cele ale unor şcoli reale, 87 ale şcolilor de ofiţeri, 36 ale şcolilor comerciale, 10 ale şcolilor de notari ş.a.

Se poate observa că, alături de alte numeroase fundaţii ale românilor ardeleni, Fundaţia Gojdu şi-a adus un aport deosebit la formarea elitei intelectuale româneşi, elită care a pregătit, a înfăptuit şi apoi a consolidat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Parcurgând această impresionantă listă a tuturor bursierilor Fundaţiei Gojdu, aşa cum este redată în „Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum editat, în anul 2003, de către Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” din Oradea, observăm că printre bursierii Fundaţiei Gojdu se află şi 24 de tineri născuţi, în localităţi din judeţele Covasna şi Harghita.

Din totalul celor 24 de tineri din cele două judeţe, care au beneficiat de burse acordate de Fundaţia Gojdu, 6 au urmat cursurile gimnaziale, 2 cursurile Şcolii de cadeţi (ofiţeri) şi 16 cursuri academice (universitare).

După profilul facultăţilor absolvite, stuaţia se prezintă astfel: absolvenţi ai Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Politice - 5; absolvenţi ai Facultăţii de Medicină şi Framacie - 5; absolvenţi ai Facultăţii de Filosofie, Limbi şi Istorie - 3; absolvernţi ai Universităţii Tehnice (Inginerie Generală)- 3.

După localitate natală, cei 24 de bursieri originari din judeţele Covasna şi Harghita proveneau din: Topliţa - 6, Araci - 3, Întorsura Buzăului (Buzăul Ardelean) - 2, Hăghig - 2, Ozun - 2, Poiana Sărată - 2, Sf. Ghorghe – 2 ( din care, unul din Breza, actualul cartier Simeria), Breţcu –1, Chichiş -1, Dobârlău -1, Săsăuşi -1, Sita Buzăului -1.

Din totalul licenţiaţilor, 6 au primit burse pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor, din care 3 în ştiinţe juridice şi 3 în medicină. Doar la 7 bursieri este menţionată ocupaţia părinţilor, de unde rezultă că 4, dintre ei erau copii de preoţi şi 3 de agricultori.

Majoritate celor care au beneficiat de bursele Fundaţiei Gojdu, s-au impus ca intelectuali de marcă, în domeniile pentru care s-au pregătit. Dintre aceştia amintim pe profesorul BOGDAN Nicolae, născut în Hăghig, profesor la Liceul Andrei Şaguna din Braşov, şi apoi director la Liceul de fete „Regina Maria” (azi „George Coşbuc”), din Cluj-Napoca, primul liceu românesc de fete din Transilvania, autor de manuale şcolare, publicist, fruntaş astrist.

Menţonăm apoi, pe vrednicii de pomenire protopopii Dumitru Coltofeanu, din Breţcu şi Aurel Nistor din Araci, adevăraţi lideri ai populaţiei româneşti din fostul judeţ Trei Scaune, în perioada de dinainte şi de după Marea Unire de la 1 Decedmbrie 1918, medicii Pompiliu Nistor, Miron Creţu şi Aurel Gociman, juriştii Romulus Olteanu din Dobîrlău, Olah Victor din Întorsura Buzăului şi Octavian Popescu din Topliţa ş.a.

Dar iată cum arată lista completă acelor 24 de bursieri ai Fundaţiei Gojdu, din judeţele Covasna şi Harghita.

GIMNAZII: Antal Grigorie (Topliţa);Coltofeanu Damian (Breţcu); Greceanu Dumitrie (Chichiş); Nistor Aurel (Araci); Nistor Pompilius (Araci); Popovici Zenoviu (Săsăuşi).

ŞCOLI DE CĂDEŢI (OFIŢERI): Popescu Virgil (Topliţa), Popp Ştefan (Ozun).

ACADEMII ŞI UNIVERSITĂŢI: Universitatea Tehnică Regală Maghiară Budapesta, Secţia Inginerie Generală: Birţ Dumitru ( Poiana Sărată); Dima Emil (Sita Buzăului); Russu Ioan Hortensius (Buzăul Ardelean).Universitatea Regală Maghiară Budapesta, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice: Caltofeanu Dumitru (Sf. Gheorghe), doctorat în Stiinţe Juridice (1912).Universitatea Regală Maghiară Budapesta, Facultatea de Medicină şi Farmacie: Creţu Miron (Hăghig); Gociman Aurel (Sf. Gheorghe); Nistor Pompilius (Araci); doctorat în Medicină (1908).

195

Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice: Maier Nicolae (Topliţa); Olah Victor (Buzăul Ardelean), doctorat în Ştiinţele Juridice (1909); Olteanu Romulus (Dobârlău), doctorat în Ştiinţele Juridice (1910); Popescu Octavian (Topliţa), doctorat în Ştiinţe Juridice (1911).Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Filosofie, Limbi şi Istorie: Bogdan Nicolaus (Hăghig); Ciurea Irimia (Poiana Sărată).Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Matemetică şi Stiinţe Naturale: Pop Victor (Ozun).Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Medicină: Sbârcea Teodor (Topliţa), doctorat în Medicină (1897); Sbârcea Constantin (Topliţa), doctorat în medicină (1906).

Cinstind memoria marelui înaintaş şi faptele sale ziditoare, înţelegem mult mai bine, de ce este atât de importantă soluţionarea problemei Fundaţiei Gojdu, în litera şi spiritul testamentului său, şi cât de necesară este nevoia de a-i urma exemplu, în forme actualizate timpurilor pe care le trăim. Aşa cum au afirmat reprezentanţi Bisericii Ortodoxe Române, ai Academiei României şi ai societăţii civile, inclusiv din judeţele Covasna şi Harghita, Guvernul României nu are competenţa să adopte hotărâri într-o problemă vizând o proprietate privată. Singurii în măsură să dispună de modul cum va fi folosit patrimoniul moştenit de la marele mecena Emanuil Gojdu, sunt reprezentanţi Bisericii Ortodoxe Române, realitate care va trebui să fie înţeleasă şi aplicată, în acest mod, de către guvernele României şi Ungariei.

Notă„Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum

editat, în anul 2003, de către Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” din Oradea

Articol apărut în „Cuvântul Nou”, din 02.02.2006

196

Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916

O dimensiune definitorie a localităţilor din Arcul intracarpatic, izvorâtă din poziţia lor geografică, o constituie intensele şi multiplele legăturile cu românii de peste munţi. De-a lungul istoriei, zona sud-estului Transilvaniei, a reprezentat o adevărată „placă turnantă” a relaţiilor economice, sociale, culturale şi spirituale, între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Spre deosebire de celelalte zone ale Transilvaniei, în localităţile din fostele scaune secuieşti, comunităţile româneşti (cu excepţia celor din zonele Buzăului Ardelean şi a Topliţei) erau reduse numeric, ca urmare a intensului proces de maghiarizare desfăşurat de-a lungul secolelor, atât pe cale paşnică, naturală - prin intermediul căsătoriilor mixte - cât şi pe cale violentă, prin constrângeri legislative şi instituţionale.1

Românii de aici, erau foarte atenţi la evoluţia vieţii politice austro-ungare, la veştile de pe front, la dezbaterile, frământările, eşecurile şi izbânzile românilor ardeleni, dar mai ales la cea ce se întâmpla în „Regat”, aflându-se în contact nemijlocit cu ţinuturile de peste munţi. Intelectualii din zonă, majoritatea beneficiarii ai burselor oferite de Fundaţia Gojdu şi alte fundaţii româneşti din Ardeal, susţineau deschis cauza unirii Transilvaniei cu ţara mamă.

Un nume distinct, în publicistica unionistă a vremii, îl reprezintă Ghiţă Popp, personalitate remarcabilă a acestor meleaguri, născut în 1883, în Poiana Sărată, judeţul Treiscaune, viitor fruntaş ţărănist, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. După o activitate publicistică meritorie, desfăşurată la

„Românul” şi „Tribuna”, la 27 iulie 1914, trece în vechiul Regat, unde face o propagandă susţinută pentru intrarea României în război de partea aliaţilor. Este recomandat Marelui Stat Major al Armatei Române pentru a organiza nuclee de informatori militari în Ardeal, lucrând cu viitorul general Nicoleanu. În 1915 este colaborator al lui Nicu Filipescu, lider al Partidului Conservator, în cadrul organizaţiei patriotice „Federaţia Unionistă”. Ghiţă Popp, face parte din grupul de ardeleni care semnează declaraţia publică de la 1915, pein care se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-Ungariei. Toţi semnatarii sunt judecaţi în lipsă şi condamnaţi la moarte. În pofida acestui fapt, Ghiţă Popp, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între anii 1915-1916, editează la Bucureşti seria a –III-a a revistei „ Tribuna”, în care militează cu curaj, demnitate şi convingere pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă. Publică în acelaşi timp, numeroase articole la „Adevărul” şi „Epoca”, numărându-se printre colaboratorii rubricii „Ardealul vorbeşte”.2

După începerea primului război mondial, mulţi români din judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune au luptat în armata austru-ungară, unii fiind chiar ofiţeri şi preoţi militari, din care, din păcate, mulţi au murit pentru o cauză străină. Astfel, doar dintr-o singură familie din Araci, respectiv familia preotului Dionisie Nistor, trei fraţi au luptat pe fronturile primului război mondial: profesorul Dionisie Nistor, a căzut pe frontul din Galiţia, în anul 1915, fratele său, viitorul episcop Veniamin Nistor, a fost preot militar, fiind lăsat la vatră cu gradul de căpitan, iar un alt frate, Popiliu Nistor, medic militar, a fost trimis pe frontul rusesc, de unde este luat prizonier, ajungând în lagărul de la Birsk, în Baskiria, numărându-se printre organizatorii Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni din Rusia O parte din bogata corespondenţă purtată, în această perioadă, de Pompiliu Nistor cu Onisifor Ghibu a fost publicată în „Tribuna „ de la Bucureşti (1915-1916).3 Dr. Grigorie

Păltineanu, viitor subprefect al judeţului Treiscaune (1922-1936), a luptat pe fronturile din Bosnia şi Muntenegru, având gradul de locotenent de artilerie.4

Despre românii înrolaţi în armata austro-ungară, aflăm informaţii inedite, dintr-o scrisoare a preotul militar Virgil Nistor (viitorul episcop Veniamin Nistor), adresată, de pe frontul din Galiţia, în februarie 1916, fratelui său medicul militar Pompiliu Nistor: „ Ocupaţia mea este destul de variată uneori când nu sunt lupte la front. La început am intrat la o brigadă de honvezi - care era deja în dizolvare - acolo am stat 3 săptămâni fără a avea mai nimic de făcut – făceam excursii şi preumblări în munţi, căci eram în Carpaţi – Pasul de la Sighetul Marmaţiei către Galiţia, loc foarte frumos, aer bun de brad – locuinţe bunicele în bărăci, mâncare destulă şi bunicică, având un proviant ofiţer român. După dizolvarea brigăzii am ajuns în Personalreserve, la 8 Gr. Kdo. – în Delatyn unde făceam serviciul de gardă – fiind multe transporturi de răniţi – căci lupte teribile erau în jur fiind ruşii în retragere. Aici am avut destul de lucru – având de spovedit câteva sute de lucrători şi soldaţi români. În 30. III. am plecat cu comanda la kol., care a devenit apoi armata a 7-a, primind cu 1. IV. împărţirea ca referent pentru greco-ortodocşi, la comanda armatei a 7- a fiind eu fiind singurul preot gr. ort., deşi soldaţi români gr. ort. aveam berechet. În postul acesta sunt şi azi.

Am avut mult de luptat cu papistaşii pentru a putea esopera tot ce era de competenţa noastră, fiind un superior catolic – tot (slovac) renegat - care însă mie nu-mi putea nimic porunci. Cum însă ai noştri superiori nu se interpun pentru cauza bisericii a trebuit singur să fac ce pot. Am cutreierat în două rânduri toată Bucovina şi Galiţia ostatică, în care timp am umblat frontul unde aveam trupe româneşti, mângâind şi îmbărbătând pe bravii noştri soldaţi.(...) Am umblat în tranşee mult de tot – pe la brigada loc. col. DĂNILĂ POP (cele mai

199

frumoase întocmiri în tranşee), am ţinut slujbe multe şi am spovedit şi cuminecat cîteva mii de soldaţi. Am făcut şi câteva colete pentru orfelinatul ce se va înfiinţa în Sibiu la toamnă.(...) Am împărţit peste 3000 cărţi de rugăciuni, apoi – gazete, calendare, aşa că sun mulţumiţi, cred, cei mai mulţi cu activitatea mea. Mai mult nu am putut face – cu toate străduinţele şi apelurile mele”.5

Din partea autorităţilor centrale şi locale ale statului dualist austro-ungar, exista o mare suspiciune faţă de posibilitatea „trădării româneşti”, de către „românii ardeleni”, stare de spirit întreţinută de instituţiile statului, mass-media centrală şi locală, bisericile „istorice maghiare”.

În preajma intrării Armatei Române în Transilvania, încă înainte ca România să declare război Austro-Ungariei, a avut loc o adevărată prigoană asupra românilor din zonă. Este cunoscută înscenarea „acţiunii de spionaj”, făcută împotriva unor intelectuali români (acţiune îndrumată îndeaproape de însuşi primul ministru Tisza István), care urmărea să dovedească Germaniei că românii transilvăneni sunt „trădători ai patriei” ungare. Un număr de 14 preoţi români din fostul judeţ Treiscaune (azi judeţul Covasna), au fost arestaţi în zilele de 22-24 octombrie 1915, sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, fapte pentru care au fost închişi şi deportaţi, supuşi unor suferinţe şi umilinţe greu de descris. Prin sentinţa din 6 decembrie 1916 a Tribunalului militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare preotul Ioan Coman din Sita Buzăului (eliberat în timpul evenimentele din octombrie 1918, dar a murit peste o lună de zile, la vârsta de numai 47 de ani, din pricina suferinţelor îndurate în detenţie). Cu acelaşi prilej au mai fost condamnaţi la închisoare preoţii: Gheorghe Neagovici-Negoiescu din Întorsura Buzăului, Iosif Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani, Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a.6

200

Din perspectiva comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic, anul 1916, poate fi împărţit în trei perioade distincte: perioada ianuarie–august, de până la intrarea României în război alături de Antanta; lunile august- septembrie, de „administraţie românească”; perioada septembrie–decembrie, de după retragerea armatei române din Transilavnia.

Până la intrarea României în război, viaţa românilor din Arcul Intracrapatic, parte integrantă a vieţii românilor ardeleni, şi-a continuat cursul, cu cele bune şi mai puţin bune. Prin intermediul presei, în principal a publicaţiilor „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” şi „Românul”, românii din Curbura interioară a Carpaţilor erau în legătură directă cu elita românescă a vremii, fiind implicaţi în marile frământări ale momentului de dinaintea intrării României în război.

După intrarea României în război de partea Antantei, în zona de graniţă cu România, deci şi în sud-estul Transilvaniei, s-au luat măsuri drastice împotriva instituţiilor româneşti. Guvernu maghiar a instituit o „zonă culturală” de protecţie antiromânească.7

Demersurile de reprimare a oricărei acţiuni cu caracter românesc din Transilvania a fost îndreptată, cum era şi firesc, îndeosebi asupra intelectualilor români din mediul rural, adică preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale româneşti. În condiţiile în care cea mai mare parte a învăţătorilor au fost mobilizaţi şi trimişi pe fronturile din Galiţia şi Italia, au rămas doar preoţii care, în condiţiile Transilvaniei româneşti de până la 1918, erau nu numai „cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în problemele naţional-politice, social-economice şi culturale, întreaga viaţă a românilor transilvăneni gravitând pe atunci în jurul Bisericii, fie ea ortodoxă sau greco-catolică”.8

Relevantă pentru această stare de spirit, este cazul învăţătorului Elie Rauca, din Hăghig care, „după ce i-a fost

201

maghiarizat numele în Roka, a dus o luptă îndârjită cu guvernul regal ungar timp de 10 ani, până şi-a recăpătat numele românesc”. Ca urmare a temerarului său demers şi a muncii neostenite de promovare a „spiritului naţional în inimile românilor din Hăghig şi din jur”, în 1916 a fost considerat „element periculos statului maghiar” şi întemniţat la Cluj şi Sopron.9

Intrarea României în război, alături de puterile Antantei, a fost primită de românii din Curbura interioară a Carpaţilor cu entuziasm şi cu mari nădejdi de eliberare. În Poiana Sărată, prima localitate românească din judeţul Trei Scaune în care trupele române au intrat în ziua de 14 august 1916, întreaga suflare a satului, în frunte cu preotul Ioan Rafiroiu, a făcut o primire entuziastă ostaşilor români. La intrarea în localitate a fost ridicată „o poartă de triumf” .10

La Araci, „locuitorii români i-au primit pe fraţii eliberatori cu fanfara în frunte, împodobindu-i cu flori”. Acelaşi entuziasm la intrarea Armatei Române a fost manifestat şi de locuitorii români ai Topliţei, Tulgheşului şi ai localităţilor din Giurgeu. Dintr-o cronică a părintelui Augustin Cosma, din parohia Micfalău, aflăm că „în 24 august au intrat armata română la noi în sat, mai întâiu cavalerie, mai târziu Regimentul infanterie nr. 10 de Putna. S-au purtat foarte omenos prin care au câştigat iubirea şi încrederea populaţiei. Ungurii erau încântaţi de purtarea Armatei Române. Scriitorul acestor şire (rânduri - n.n.) am avut bucuria de a avea de oaspeţi pe domnii colonei Grigore şi Bota cu care am avut o mulţumire şi bucurie nedescriptibilă”.11 Cazuri similare s-au petrecut şi în Sfântu Gheorghe, unde locotenentul Marinescu şi sublocotenenţii V. Nicolau şi A. Botezatu, au fost găzduiţi de Bogdan Artur. Şi aceştia au beneficiat de o primire deosebit de ospitalieră.12

Printre acţiunile armatei eliberatoare se numără şi numirile de primari români în teritoriile eliberate. Astfel avem

202

pe Aleman Ilarie în Sfântu-Gheorghe, Gheorghe Zaharia în Întorsura Buzăului, Gheorghe Popovici în Zagon, George Purdu în Mărcuş, Alexandru Iacob din Hăghig, Mihail Petru în Lisnău, Ioan Cortan în Dobârlău. Dar situaţia fericită a românilor din teritoriile eliberate, nu a ţinut multă vreme, pentru că, armatele române vor fi nevoite să se retragă pentru o perioadă de doi ani. În acest sens merită să amintim fapta cantorului din Araci, Constantin Cioflec, care pentru a înlesni trecerea armatelor în retragere peste râul Olt, a strâns materiale într-un timp record pentru construirea unui pod.13

La intrarea trupelor române în Braşov, profesorul Nicolae Bogdan, originar din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în loc să se retragă cu armata austro-ungară, al cărei ofiţer mobilizat la locul de muncă era, a intrat în serviciul armatei române, depunând jurământ de fidelitate regelui tuturor românilor Ferdinand I. Împreună cu profesorii S. Stinghie şi C. Papuc şi cu elevii braşoveni constituţi în grupe de cercetaşi, a adus „cele mai frumose şi reale servicii armatei şi populaţiei româneşti din Braşov şi împrejurimi..., aflându-se în permanenţă la toate serviciile: primărie, poliţie, poştă, unde au fost folosiţi la distribuirea scrisorilor până în linia întâi a frontului”.14

Faptul că toţi preoţii, învăţătorii, funcţionarii şi ceilalţi fruntaşi români „şi-au manifestat bucuria firească la pătrunderea trupelor române eliberatoare în Transilvania, că au ajutat prin diverse mijloace pe ostaşii români şi s-au rugat pentru izbânda adevărului şi dreptăţii”, a dezlănţuit, după retragerea intempestivă, furia stăpânirii ungare, care a condus la al doilea val de deportări şi internări în lagăre.15

După retragerea Armatei Române, în septembrie 1916, pentru populaţia românească din aceste localităţi a început o perioadă deosebit de grea. Majoritatea preoţilor, învăţătorilor, funcţionarilor, intelectualilor şi un număr mare de plugari, „părăsindu-şi agoniseala de-o viaţă, au apucat drumul bejeniei, mai întâi în România şi apoi în Rusia şi în alte ţări europene”.

203

Datorăm unui ilustru fiu al ţinutului, scriitorul Romulus Cioflec (1882-1957), apariţia în 1943 a romanului „Pe urmele destinului”, operă ce aparţine genului de „literatură-document” în care, pornind de la faptele reale trăite de familia scriitorului din Araci, este redată dramatica călătorie a refugiaţilor români ardeleni prin Rusia, Siberia, China, Japonia şi întoarcerea lor acasă pe mare prin Singapore, India şi Canalul de Suez.16

Preotul Miron Bucşa, din Hăghig, judeţul Covasna, membru al unei cunoscute „dinastii” de preoţi români din zonă, pentru faptul că în vara anului 1916, în fruntea enoriaşilor săi, a primit cu flori şi steaguri tricolore armata română, a fost internat la un lagăr „undeva în Panonia, unde a şi murit de tifos”. 17 Învăţătorul Gheorghe Zaharia, din Întorsura Buzăului, pentru faptul că după intrarea trupelor române în zonă, a fost numit primar al localităţii, în septembrie 1916, a fost arestat pentru „ activitate depusă în serviciul inamicului”, întemniţat şase luni la Braşov şi apoi trimis în lagărul de concentrare de la Sopron, unde a fost închis până la sfârşitul anului 1918.18

Elocvente sunt şi mărturiile preotului Ioan Toma din Dobolii de Jos, judeţul Covasna. „În 28 august 1916, m-au deţinut din nou (mai fusese închis în septembrie 1915-n.n.) şi aruncat în închisorile din Cluj. Mi s-au făurit 22 de puncte de acuză. 53 de martori români şi unguri au fasionat (pledat-n.n.) în favorul meu, afară de preotul reformat care caută să mă nimicească. Ca nevinovat am fost eliberat în 10 mai 1918, dar internat la Braşov, unde zilnic aveam să fac act de prezenţă la Poliţie. Revoluţia din noiembrie 1918 m-a dezlegat şi de asta. Slăbit trupeşte şi sufleteşte m-am întors acasă, unde poporul m-a primit prin lacrimi şi cu multă căldură. Acum mă bucur că suferinţele mele nu au fost în zadar”.19

Printre cei care au avut de suferit în aceste timpuri de restrişte, a fost şi preotul Aurel Nistor, din parohia Araci, care a fost ridicat în ziua Sfintei Mari, chiar din altarul bisericii, de jandarmii unguri. Va fi bătut şi întemniţat pentru două luni la

204

închisoarea din Cluj, iar de acolo va fi trimis până la 26 iulie 1918 într-o serie de lagăre din judeţul Şopron în vestul Ungariei.20 Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi preoţi: Agustin Cosma din Micfalău, Iosif Tătulea din Dobârlău, Moise Greceanu din Chichiş, Gheorghe Dogaru din Mărcuş”.21 Acesta a fost doar începutul calvarului preoţimii române din fostele scaune secuieşti, suferit în anii primului război mondial.22

Motivaţi de dorinţa de a-şi aduce contribuţia la eliberarea Ardealului şi unirea acestuia cu ţara mamă, după retragerea armatei române din Ardeal, mulţi tineri români din Arcul intracarpatic, au trecut graniţa în România, prin „Vama Cucului”, şi s-au înrolat voluntar în armata română. Un exemplu emoţionant îl constituie cei 20 de tineri din Covasna care, în 1916, când a intrat România în război, au trecut pe la muntele Penteleu din apropiere şi s-au înrolat de bună voie în Armata Română din vechiul Regat şi au luptat vitejeşte, de la început, în contra armatei foştilor asupritori. Printre ei erau şi cei din binecunoscutele familii româneşti din Voineştii Covasnei, Coşneanu, Băilă, Niţu, Vrânceanu, Giulea, Enea, Poteică, Preda, Papuc, Muntean, Oltean, Toma, Săndulea, Vlad şi Braşoveanu. Patru dintre ei au murit la Mărăşeşti (Gheorghe Maior, Constantin Ioan, Ştefan şi Dumitru Dobroţ).23 Un alt fiu al Covasnei, învăţătorul Ioan Dima, care trecuse în 1914 graniţa în România, prin „Vama Cucului”, s-a înrolat voluntar în armată. După absolvirea şcolii de ofiţeri din Botoşani, a participat cu arma în mână la războiul sfânt de întregire a neamului.24

Odată cu retragerea armatei române s-a refugiat şi profesorul braşovean Nicolae Bogdan, împreună cu soţia „ fiind părtaş la toate durerile sufleteşti şi mizeriile legate de această retragere”. În anii grei ai pribegiei i-a avut alături pe colegii săi, profesorii Iosif Blaga şi dr. Constantin Lacea. Împreună cu ei a parcurs un drum lung prin Rusia şi Finlanda, până în Suedia. La Legaţia română din Stocklolm, împreună cu consulul Augustin Paul, activează într-un birou de presă, în

205

cadrul căruia extrage articole din diferite publicaţii, într-o acţiune de combatere a propagandei ostile României. După mai multe peripeţii (în urma unui denunţ, a fost reţinut de englezi în portul norvergian Bergen) ajunge la Paris, la invitaţia ministrului de externe francez Pichon. În capitala Franţei, va desfăşura o activitate laborioasă ca membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române (al cărui preşedinte era Take Ionescu), colaborator al săptămânalului „La Roumanie” şi autor al studiului „ Les roumains de Transilvanie”- care îşi propunea să contribuie la mai buna cunoaştere, în cercurile politice europene, a drepturilor istorice legitime ale românilor asupra Transilvaniei.25 La fel a procedat şi Octavian C. Tăslăuanu, născut în Bilbor, judeţul Harghita, s-a înscris ca voluntar în armata română, cu gradul de locotenent. Prin ordinul nr. 326 din 14 septembrie 1916 este numit translator informator pe lângă Centrul de Informaţii, condus de maiorul Gheorghe Popescu.26

Nicole Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, împreună cu alţi intelectuali români din Transilvania, între care foştii colegi Andrei Oţetea ( cunoscutul istoric de mai târziu) şi Dumitru Stroia, în 1916, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti. Aici, tânărul refugiat se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti- Secţia limba română şi filologie romanică, funcţionând în acelaşi timp ca profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Urmează refugiul în Moldova, la Roman, unde îşi câştigă existenţa dând meditaţii, şi evacuarea în Ucraina, cu greutăţile cunoscute, dar şi cu o frumoasă activitate ortodoxă românească. Aici va lega Nicolae Colan o strânsă prietenie cu preotul scriitor Ion Agârbiceanu. În octombrie 1917, împreună cu colegii de pribegie, Nicolae Colan, s-a stabilit la Chişinău, unde la propunerea lui Onisifor Ghibu, va deveni redactor la ziarul „Ardealul în Basarabia”, devenit ulterior „România Nouă”, participând activ la toate evenimentele care au condus la unirea Basarabiei cu România.27

206

Studentul braşovean medicinist, în anul V, Valeriu Bidu – viitor prefect al judeţului Treiscaune, între anii 1933-1937, în noiembrie 1916, se încorporează voluntar în armata română, cu gradul de cadet aspirant. Pentru profesionalismul şi dăruirea sa, la 1 august 1917, este înaintat la gradul de sublocotenent, iar la 16 aprilie 1918 este avansat la gradul de locotenent în rezervă şi decorat cu medaliile „Ferdinand I cu spade şi panglică” şi mai târziu cu „Virtutea ostăţească”.28

Preotul protopop Elie Câmpeanu din Gheorghieni, odată cu retragerea trupelor române, împreună cu patru fii ai săi, a luat toiagul pribegiei şi a trecut în Moldova. Cu toate că avea 57 de ani, s-a înscris voluntar în armata română. Pentru fapta sa a fost condamnat la moarte în contumacie de autorităţile austro-ungare, iar soţia şi cei şase copii rămaşi acasă au fost supuşi unor repetate şicane şi persecuţii. În timpul refugiului în Moldova, protopopul Elie Câmpeanu, alături de alţi refugiaţi ardeleni, se evidenţiază prin spiritul de dăruire cu care îşi îndeplineşte misiunile primite, mai întâi pe cea de conferenţiar al armatei a doua (de nord), din 1917 ca administrator al spitalelor din Piatra Neamţ şi de la Mânăstirea Bistriţa (unde a fost asistat de fiii săi – teologul Ioan şi medicul chirurg Liviu), iar în final ca director al şcolii normale din Dobreni, judeţul Neamţ. Pentru „zelul şi devotamentul remarcabil cu care a organizat şi administrat” cele două spitale militare, în anii 1918 şi 1920, i s-a conferit decoraţii de război.29

Tânărul Gheorghe Colan, din Araci, jud. Covasna, fratele viitorului mitropolit Nicolae Colan şi tatăl academicianului Horia Colan, a trecut şi el Carpaţii prin „Vama Cucului” şi a activat pentru început în „Garda demnităţii naţionale” şi „Liga Culturală pentru Unitatea Românilor”, secţia Ploieşti. La numai 18 ani, s-a înrolat voluntar în armata română şi a luptat la Mărăşeşti şi Nămoloasa, fiind distins cu medaliile „Bărbăţie şi credinţă” şi „Ferdinand”.30

O parte dintre românii din fostele scaune secuieşti, aflaţi în prizonierat la ruşi, au participat în Corpul Voluntarilor

207

Români. După intrarea României în război de partea Antantei, prizonierii români din Rusia încep să se organizeze. Punctul de concentrare a fost lagărul de la Darniţa de lână Kiev. La început au fost admişi să se adune aici numai ofiţeri. Dr. Pompiliu Nistor a ajuns acolo pe la începutul lunii decembrie 1916, unde s-a întâlnit cu alţi fraţi transilvăneni, sosiţi din diferite lagăre. Imediat, voluntarii s-au organizat, alegând un comitet executiv condus de ofiţerul sălăjean Victor Deleu, comitet din care făcea parte şi P. Nistor.31 Unul dintre organizatorii corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni din Rusia, a fost Octavian C. Tăslăuanu, originar din Bilbor, judeţul Harghita. O. C. Tăslăuanu, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între care se găseau Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu ş.a., a redactat şi semnat un document intitulat „Memoriu asupra înfiinţării Legiunii Românilor subjugaţi”, document înaintat la începutul lunii septembrie 1916 Consiliului de Miniştri al României. Vorbind în numele zecilor de mii de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina, autorii declarau că „voim să luptăm parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii şi în care odihnesc strămoşii noştri”.32

După mai multe demersuri, în primăvara anului 1917, foştii prizonieri români din Transilvania şi Bucovina aflaţi în Rusia, având drept centru orăşelul Darniţa din apropierea Kievului, au pornit la organizarea unui Corp de Voluntari Ardeleni, menit să lupte pentru eliberarea ţării şi înfăptuirea unităţii naţionale. Pompiliu Nistor- fiu al preotului Dionisie Nistor din Araci, judeţul Covasna- a redactat Manifestul din 11 aprilie 1917 şi Proclamaţia de la Darniţa din 26 aprilie 1917 - documente care exprimau hotărârea voluntarilor de a participa la luptă pentru „a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă”.33

Dar „frontul” luptei pentru Marea Unire, pe care au activat personalităţile româneşti din fostele judeţe secuieşti, a

208

fost mult mai cuprinzător şi formele de luptă mult mai diversificate. De la preoţii şi învăţătorii condamnaţi la ani grei de temniţă, la bărbaţii care au luptat efectiv în tranşeele războiului alături de armata română, el a cuprins şi pe luptătorii cu „graiul şi condeiul”, angrenaţi în nobila misiune de a demonstra lumii cauza poporului român. Din această categorie, aşa după cum s-a mai arătat, au făcut parte Nicolae Colan, Octavian C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan, Ghiţă Popp ş.a.

În numărul din 28 februarie 1916 al revistei „Tribuma”, Ghiţă Popp a tipărit un articol intitulat „Prizonierii români din Siberia”. Semnatarul articolului pune în mod serios problema prizonierilor români din Siberia, care constituiau „o mare datorie cu desăvârşire neglijată de România oficială şi neoficială”. Pornind de la faptul că în Siberia „se găseau 45-50.000 de prizonieri austro-ungari de naţionalitate română, autorul insista asupra importanţei pe care aceşti români o aveau dacă „ar fi format un corp întreg de armată... şi dacă acesta s-ar pregăti serios pentru ceasul cel mare care trebuia să bată în cursul marii încleştări mondiale, pentru românism”.34 În martie 1916, Pompiliu Nistor, într-o scrisoare trimisă lui Onisifor Ghibu, semnată „Un vechi tribunist”, înfăţişează teribila luptă sufletească ce se petrece în sufletul prizonierilor ardeleni din Rusia: „Am luptat – spunea el- la început pentru o cauză ce nu-i a nostră şi pe care n-am priceput-o. Acum am intra cu tot sufletul în armata română să luptăm pentru cauza noastră”.35 El îşi exprima totodată temerea legată de neintrarea României în război. Acest lucru ar fi deosebit de grav pentru prizonierii ardeleni deoarece „noi expunându-ne odată pentru ea, nu ne mai putem întoarce la rosturile nostre în Ardeal, nu pricinuim oare prin aceasta românismului însuşi o o imensă pagubă? Căci dacă Ardealul îşi pierde pe oamenii care deocamdată sunt aici în Siberia, de unde s-ar mai putea întoarce acasă, spre a cere dreptate, pe seama poporului de

209

dragul căruia am sângerat; oare această pierdere nu constituie un mare capital, ce nu poate fi trecut cu vederea ? P. Nistor încheie însă optimist „Totuşi nădăjduiesc!”36

Printre cei rămaşi să suporte calvarul acelor zile, semnificativă pentru activitatea elitei româneşti din Ardeal, în împrejurările istorice la care ne referim, este activitatea protopopului de Alba Iulia, Ioan Teculescu, născut în Covasna, viitorul episcop al Armatei Române.37 Consecinţa faptului că era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Justinian Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba Iulia. În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc, era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor, a fost cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917.38 Instituţia Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi, constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea problemelor de interes bisericesc şi naţional. Acest lucru îl relevă şi Revista Magazin istoric, care scoate la lumină contribuţia Bisericii Ortodoxe în slujirea cauzei naţionale: „Biserica Ortodoxă a fost locaşul de refugiu şi de confort spiritual pentru locuitorii Estului Europei vreme de secole. În momentele de restrişte, Cuvântul Domnului întărea pe credincioşi, Casa Domnului îi ocrotea şi îi hrănea. Şi de multe ori slujitorii Domnului şi locaşurile de cult au avut de suferit tăişul sabiei şi pârjolul focului”.39 Datorită poziţiei sale inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania, Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite.

210

Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stapânirei maghiare”. Autorităţile administrative au popularizat din timp acest lucru tuturor locuitorilor din Alba dar şi satelor din jur.40

La fel a procedat şi viitorul mitropoli greco-catolic Alexandru Nicolescu, originar din Tulgheş, judeţul Harghita care, în calitatea sa de vicar arhiepiscopesc, în 1916, după evacuarea Consistoriului mitropolitan, a rămas la Blaj, „având puteri depline de a purta de grijă intereselor materiale şi spirituale ale credincioşilor greco-catolici”.41

Bine înţeles că starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916, a fost mult complexă şi nuanţată, dar dimensiunile sale definitorii includeau cu prioritate speranţa unirii cu patria mamă, dovedind lipsa de veridicitate a teoriilor maghiare, conform cărora unirea Transilvaniei cu ţara mamă a reprezentat „cadoul oferit României prin Tratatul de la Trianon”.

Diametral opusă era starea de spirit a populaţiei maghiare din zonă care, după serbarea cu atâta fast, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a mileniului de stăpânire maghiară, nu putea concepe „umilinţa” de a face parte din statul „valah”. Pentru a preîntâmpina „inevitabilul”, statul dualist aplica o politică dură faţă de toate naţionalităţile conlocuitoare, şi cu deosebire faţă de români, care reprezentau populaţia majoritară a Transilvaniei. Politica guvernanţilor de la Budapesta, faţă de românii ardeleni includea îngrădirea învăţământului şi culturii în limba română, monitorizarea atentă a presei româneşti, atragerea de partea autorităţilor a elitelor, inclusiv prin promovarea în posturi vitale pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale româneşti (aşa cum erau liderii religioşi), a unor personalităţi „supuse”.

211

Cu toate acestea, din cele prezentate, rezultă cu claritate faptul că românii ardeleni aveau limpede conştiinţa legăturii organice între aspectele deosebite ale luptei naţionale şi faptul că unica lor şansă de a elimina inechităţile, umilinţele şi marginalizarea şi de a dobândi poziţii sociale corespunzătoare cu dezideratele lor era unirea cu România. De aceea se va realiza un consens deplin în privinţa necesităţii desăvârşirii statului naţional unitar român, menit să le asigure cadrul proprice dezvoltării individuale şi comunitare, în consens cu aspiraţiile şi valorile româneşti.42 Desfăşurarea evenimentelor ulterioare, a condus la realizarea aspiraţilor prezente la nivelul mentalului colectiv al populaţiei româneşti, prin unirea de la 1 Decembrie 1918.

212

Note

1. vezi Gheorghe Popa- Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004, Racoviţan Mihai, Despre evoluţia secuizării românilor în Arcul intracarpatic, în Angustia nr.6/2001

2. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.118

3. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p. 98-1014. Ibidem, p.1075. Lăcătuşu Ioan, Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în

Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2002, p.155-156

6. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 80

7. Constantin Brătescu, Activitatea episcopului dr. Miron Cristea între 1910-1918 pentru apărarea fiinţei naţionale şi făurirea României Mari, în Angustia nr1/1996, p. 210

8. Traian Bosoancă, Marea Unire şi preoţimea ortodoxă română din judeţul Mureş, în Angustia nr.4/1999, p.321

9. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.75

10. Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 81

11. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p. 8112. Ibidem, p. 8213. Ibidem, p. 8314. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.16-1715. Romeo Negrea, Marea Unire şi românii covăsneni, în Angustia nr 8/

2004, p.167-17316. Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 8217. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.7518. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p. 16919. Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 8320. Lăcătuşu Ioan, Aurel Nistor o pagină din istoria Bisericii şi a neamului

românesc, Sf. Gheorghe, 1999, p. 96

213

21. M. Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania 1867-1918, Sibiu 1986, pag. 129 şi 265

22. Dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului(1916-1918), Cluj 1925, pag. 142

23. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 80

24. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit. p. 8025. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.1726. Constantin Stan, Octavian C. Tăslăuanu şi corpul voluntarilor români

din Rusia, în Angustia nr. 1/1996, p.22327. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 5828. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p.2229. Liviu Boar, Protopopul Elie Câmpeanu luptător pentru drepturile

românilor din secuime, în Angustia nr2/1997, p.291-30930. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 7031. Constantin Stan, Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârşirea

unităţii naţionale româneşti, în Angustia nr.4/1999,p.31532. Nicolae Bucur, O personalitate harghiteană în lupta pentru unire –

Octavian C. Taslauanu, în Angustia nr1/1996, p.217- 221 şi Ilie Şandru, Octavian C. Tăslăuanu şi războiul de reîntregirea Neamului, în Angustia nr. 6/ 2001, p.153- 159

33. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 147

34. Eugenia Irina Crişan, Constantin Stan, Activitatea lui Ghiţă Popp pentru înfăptuirea, consolidarea şi apărarea României Mari, în Angustia nr 3/ 1998, p.166- 167

35. Constantin Stan, Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti, în Angustia nr.4/1999, p.315

36. C. Stan, Op. cit, p.31637. Petru Pinca, Episcopul Justinian Teculescu (1865-1932). Pagini din

viaţa şi activitatea sa, în Angustia nr 10/2006, p.167-17338. Grigore N.Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului – temniţe

şi lagăre – vol. II, Bucureşti, 1940, pag. 1939. Rusu Iosif Pr., Episcopul Justinian Teculescu în Îndrumător Pastoral I,

Alba Iulia, 1977, p.10240. Scriban Iuliu, Moartea Episcopului Justinian Teculescu al Cetăţii Albe,

în Biserica Ortodoxă Română, An L, nr. 9, sept. 1932, p. 25

214

41. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 86

42. Mihai Racoviţan, Radu Racoviţan. Situaţia românilor din Ungaria dualistă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Angustia nr.5/200, p.83

215

Episodul tragic de la Aita Seacă – septembrie 1944

1. Aspecte istorice

În contextul evenimentelor petrecute în toamna anului 1944, respectiv începerea luptelor armatei române pentru eliberarea Ardealului de Nord, în ziua de 3 septembrie 1944, subunităţi şi formaţii ale Corpului de Munte aflate în dispozitiv de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate, sub puternica presiune a unor forţe inamice dotate cu tancuri grele, să-şi abandoneze poziţia şi să se retragă spre sud şi spre est.

Din documentele de arhivă, rezultă că pe 4 septembrie, militari români izolaţi, aflaţi în retragere dezorganizată, au fost interceptaţi de etnici maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, torturaţi şi omorâţi. Numărul militarilor români asasinaţi în această localitate, până în prezent, nu a fost stabilit cu precizie. Declaraţiile martorilor au fost contradictorii, indicând numărul victimelor între 13 şi 100. În urma investigaţiilor făcute în arhivele militare, în anul 2003, au fost identificaţi 13 militari decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă, în septembrie 1944, făcându-se însă precizarea „că nu există certitudinea că sunt aceiaşi cu cei ucişi de localnici, mai ales că în listă nu este nici un ofiţer”.

Din declaraţiile unor martori rezultă că „vreo 40 de soldaţi români asasinaţi, sunt înmormântaţi într-o groapă; precizându-se că doar într-o singură groapă sunt vreo 20, ceilalţi sunt înmormântaţi în diferite locuri pe câmpul din cimitirul din Aita Seacă”.

Pe 7 septembrie 1944, Corpul de Munte reia ofensiva, iar pe 10 septembrie ajunge pe aliniamentul Micfalău, Băţanii

Mari; Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus - deci la nord de Aita Seacă.

La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezenţe a administraţiei române în zonă, în Aita Seacă a venit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov, din cadrul Regimentului de Voluntari „Iuliu Maniu”, care a efectuat o anchetă sumară asupra celor petrecute la 4 septembrie şi a dispus executarea a 11 etnici maghiari (9 prin împuşcare şi 2 prin decapitare, alţi 2 răniţi atunci, au decedat ulterior).

Acest exces de autoritate şi asumare de competenţe juridice de către Gavrilă Olteanu, specifice în împrejurări excepţionale şi vid de autoritate, a îngrijorat Marele Stat Major care, i-a atras atenţia lui Iuliu Maniu asupra gravelor consecinţe ce pot decurge din acţiunile scăpate de sub control şi a ordonat detaşamentelor de voluntari (unităţi care au avut un important rol în instalarea administraţiei româneşti şi restabilirea ordinii publice în zonă) să respecte „viaţa şi bunurile locuitorilor de altă naţionalitate şi origine etnică”. De fapt, doi ani mai târziu, majoritatea conducătorilor acestei formaţiuni paramilitare au fost arestaţi şi integraţi marelui proces intentat Mişcării Naţionale de Rezistenţă, proces finalizat la 18 noiembrie 1946. Din lucrarea lui Petre Ţurlea rezultă că „pe parcursul anchetei, Gavrilă Olteanu a fost omorât în închisoare la 10 august 1946, deşi formula oficială a fost aceea a sinuciderii.

Din aceiaşi lucrare aflăm că, seria de procese declanşată de Curtea Marţială din Sibiu, în decembrie 1944, în legătură cu cele petrecute la Aita Seacă, având vizibile conotaţii politice, s-a desfăşurat la Sf. Gheorghe, Braşov, Cluj, Sibiu şi Bucureşti pe parcursul a 10 ani şi au vizat elucidarea, sub aspect juridic, a următoarelor probleme: terorizarea populaţiei româneşti din Aita Seacă, în perioada 1940-1944, de către grupuri de maghiari localnici; asasinarea de către populaţia maghiară din comună, a mai multor ostaşi români, la 4 septembrie 1944;

executarea unora dintre vinovaţi pentru aceste asasinate, de către Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu” Braşov, la 26 septembrie 1944.

În prima etapă a procesului, din motive politice, se urmărea demonstrarea vinovăţiei Partidului Naţional Ţărănesc. În a doua etapă a acestor procese, s-a urmărit atenuarea animozităţilor dintre cele două comunităţi, prin decretarea vinovăţiei egale şi deci, ştergerea episoadelor dramatice.

Cercetările întreprinse de către Uniunea Populară Maghiară, au ajuns la concluzia că „peste faptele petrecute trebuie tras valul uitării, pentru că altfel nu se poate înfăptui prietenia româno-maghiară”. Prin casarea dosarelor „s-a urmărit a nu se mai răscoli vechi anumozităţi, ci să se calmeze spiritele, în scopul de a se putea păşi la munca rodnică de construcţie a socialismului”.

Sentinţa definitivă a Tribunalului Bucureşti, din 1954, a fost concepută în aşa fel încât să ofere imaginea unui echilibru între cele două grupări etnice şi a unei justiţii imparţiale; prin urmare au fost condamnaţi şi maghiari şi români.

Faţă de evenimentele dramatice din toamna anului 1944, de la Aita Seacă, sunt exprimate două puncte de vedere, total diferite: punctul de vedere românesc care, pune accentul pe atrocităţile la care a fost supusă populaţia romînească din localitate, în perioada ocupaţiei horthiste (1940-1944) şi pe cruzimea cu care au fost asasinaţi ostaşii români, la 4 septembrie 1944, de către localnicii maghiari; şi punctul de vedere maghiar care, minimalizează suferinţele românilor din perioada 1940-19444, reproşează românilor din Aita Seacă faptul că au informat pe Gavrilă Olteanu despre concetăţenii maghiari care au ucis soldaţii români la 4 septembrie, eludează cele petrecute în această zi şi susţine nevinovăţia celor 13 „martiri” maghiari.

Datorită cercetărilor, din ultimii ani, adevărul despre aceste evenimente dramatice, care, într-un fel sau altul, au

219

influienţat întreaga comunitate locală, şi pe un plan mai larg, relaţiile interetnice româno-maghiare, a fost pus în evidenţă. În ciuda dovezilor documentare credibile, liderii populaţiei maghiare susţin în continuare „versiunea proprie” asupra celor petrecute la Aita Seacă. Nu pot fi contestate datele referitoare la dispariţia comunităţii româneşti din localitate. Evoluţia, sau mai bine spus involuţia, structurii etnice şi confesionale, din ultimii 50 de ani, a condus practic la diminuarea drastică a comunităţii româneşti din Aita Seacă. Numărul românilor a săzut de la 316 în 1990, la 284 în 1930, apoi la 8 în 1941, la 44 în 1992 şi la 36 în 2002. A dispărut învăţământul în limba română, biserica ortodoxă nu are preot, vechiul cimitir este în paragină, casa parohială s-a dărâmat, iar despre vechile familii româneşti din sat, mai vorbesc doar pietrele funerare, care au mai rezistat vitregiilor vremurilor.

2. Aspecte cronologice ale demersurilor înteprinse pentru reînhumarea cu ritual creştin

- În septembrie 1990, pe zidul Şcolii Generale din Aita Seacă, din iniţiativa U.D.M.R., a fost amplasată o placă din marmură cu inscripţia, în limba maghiară, „Pentru martirii noştri din 26 septembrie 1944, U.D.M.R.”;

- La data de 26 septembrie 1994 (la împlinirea a 50 de ani de la evenimentele din Aita Seacă), din aceiaşi iniţiativă, a fost ridicat un monument, format din 13 blocuri de piatră, în vecinătatea şcolii unde avuseseră loc execuţiile din 26 septembrie 1944;

- Faţă de acest demers, prefectul judeţului Covasna, Adrian Vlad - Căşunean, protestează, invocând „netemeinicia ridicării la rang de martiri a celor 13”, iar deputatul de Prahova, Petre Ţurlea, a prezentat un protest în Parlament,

220

faţă de politica U.D.M.R.„ de transformare în eroi a celor care i-au ucis pe români”;

- Ziaristul Benko Levente, publică în ziarul „Haromszek” din Sf.Gheorghe, în perioada 20 septembrie 1994 -25 ianuarie 1995, 62 de episoade referitoare la evenimentele din toamna anului 1944, de la Aita Seacă, şi strânse apoi într-un volum, care se bazează numai pe mărturiile luate de la localnici, după 54 de ani de la evenimente, volum care eludează problema uciderii ostaşior români de către localnicii maghiari;

- Sub semnătura publicistului Dumitru Manolăchescu şi a arhivistului Dan Baicu, în „Cuvântul Nou”, din data de 27 septembrie 1994, sunt publicate rapoartele Postului de jandarmi din Aita Seacă şi al Legiunii de jandarmi Trei Scaune, privind evenimentele din 4 şi 26 septembrie 1944, de la Aita Seacă;

- În suplimentul de istorie militară al ziarului „Observatorul militar”, nr.3/octombrie 1994, sub semnătura col.dr. Alesandru Duţu, apare articolul intitulat „Episod dramatic la Aita Seacă”;

- Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în Camera Deputaţilor, din 28 iunie 1995, referitoare la declararea ca localităţi martir a comunelor Ip, Trăznea şi Moisei, grupul parlamentar U.D.M.R. a propus ca şi alte localităţi din Ardeal, printre care şi Aita Seacă, să dobândească acelaşi statut, invocându-se teza „atrocităţilor reciproce”;

- În 15 martie 1996, la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sf. Gheorghe, are loc lansarea volumului „Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământ românesc”, de Petre Ţurlea, Editura Bravo Press, Bucureşti, lucrare fundamentată pe surse provenite din Arhiva S.R.I. şi care reprezintă o valoroasă contribuţie la cunoaşterea adevărului despre evenimentele dramatice din toamna anului 1944, de la Aita Seacă;

221

- În 14 mai 1996, directorul Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Ioan Lăcătuşu, solicită sprijinul Istitutului de Studii Operativ –Strategice şi Istorie Militară din Bucureşti, pentru continuarea cercetărilor „care să lămurească aspectele reale ale evenimentelor petrecute în toamna anului 1944 la Aita Seacă”. În iulie 1996, la Bucureşti, a avut loc o întâlnire de lucru, pe această temă, stabilindu-se continuarea demersurilor la conducerea Ministerului Apărării Naţionale;

- Prefectul judeţului Covasna, av. Adrian Vlad-Căşunean, împreună cu colonel (r) Marin Roşu, preşedintele Filialei Covasna a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi Ioan Lăcătuşu, directorul Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, s-au adresat Ministrului Apărării Naţionale, Gheorghe Tinca şi preşedintelui Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de război, general Marin Dragnea, „cu rugămintea să dispună structurilor abilitate ale Ministerului Apărării Naţionale să cerceteze evenimentele petrecute în septembrie 1944, în localitatea Aita Seacă, judeţul Covasna”. În documentul menţionat, se aprecia că „ este de datoria institutelor militare specializate să asigure elucidarea evenimentelor petrecute la Aita Seacă în septembrie 1944, din punct de vedere militar şi al adevărului istoric, urmând ca pe această bază să se întreprindă măsurile ce se impun pentru cinstirea memoriei ostaşilor români căzuţi la datorie, prin amenajarea unui cimitir şi desfăşurarea ceremoniilor militare adecvate, cu ocazia sărbătorilor naţionale şi a celor religioase”

- În 26 martie 2001, în numele societăţii civile româneşti din judeţul Covasna, cinci asociaţii cultural - creştine, merg în audienţă la Ministru Apărării Naţionale, Ioan Mircea Paşcu, ocazie cu care se solicită „sprijinul în soluţionarea unei probleme deosebite sub aspect legal, istoric şi creştinesc

222

privind exhumarea osemintelor ostaşilor români ucişi în ziua de 13 septembrie 1944, de către localnici de etnie maghiară şi aruncaţi într-o groapă comună aflată în vechiul cimitir al comunităţii locale”. Pentru readucerea în memoria istoriei a actului de jertfă săvârşit de ostaşii români căzuţi în împrejurările menţionate, se propunea: exhumarea din groapa comună şi reînhumarea în curtea bisericii din localitate prin grija Ministerul Apărării Naţionale, cu obţinerea autorizaţiei legale; înălţarea unui monument în cinstea acestor eroi în curtea bisericii ortodoxe din localitate; organizarea de acţiuni comemorative militare şi religioase în fiecare an de Ziua eroilor şi Ziua Armatei Române la acest monument.

Se menţiona faptul că, parohia ortodoxă din localitate împreună cu Prea Sfinţitul Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei şi-au dat acordul pentru asistenţa religioasă, iar conducerea garnizoanei militare locale şi celelalte instituţii judeţene cu atribuţii în domeniul apărării şi ordinii publice şi-au exprimat sprijinul în derularea acestei datorii patriotice. Delegaţia societăţii civile româneşti din judeţul Covasna a fost formată din: av. Ioan Solomon, preşedintele Ligii Cultural- Creştine Andrei Şaguna, dr. Gheorghe Tatu, preşedintele Despărţământului ASTRA Covasna-Harghita, av. Adrian Vlad Căşunean, prof. Dumitru Furtună, preşedintele Asociaţii Cultural- Creştine Justinian Teculescu şi drd. Ioan Lăcătuşu, directorul Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”;

- În răspunsul primit din partea Serviciului Arhivistic Militar, sub semnătura colonelului Alexandru Oşca, sunt prezentate informaţii referitoare la desfăşurarea acţiunilor de luptă, fiind redat, pentru prima dată, un tabel cuprinzând numele a 13 militari români decedaţi şi înhumaţi în localitatea Aita Seacă. Pe baza recomandării făcute, Centrul Eclesiastic de

223

Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, a solicitat documente din arhiva Serviciului Român de Informaţii, documente ce au fost cercetate şi xerocopiate, în septembrie 2003;

- La data de 5 august 2003, Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, prin Violeta Pătrunjel şi Ioan Lăcătuşu, solicită Secretariatului de Stat pentru Culte, din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor „avizul pentru exhumarea din groapa comună a osemintelor militarilor români, în vederea reînhumării lor în curtea bisericii ortodoxe din localitate”;

- În răspunsul primit, în 18 august 2003, Secretariatul de Stat pentru Culte, comunică faptul „că nu este abilitat prin lege să aprobe exhumări şi reînhumări”, dar precizează că:... „Întrucît osemintele eroilor care vor fi exhumate se află în cimitirul Parohiei Ortodoxe Aita Seacă, judeţul Covasna, iar reînhumarea se va face în curtea bisericii ortodoxe din localitate, acţiunea prevăzută este numai în competenţa parohiei şi a Eparhiei de care aparţine”;

- În vara anului 2004, la Editura România pur şi simplu, din Bucureşti, apare volumul „Monumente ale unor criminali maghiari în România”, de Petre Ţurlea, în care se reeditează documentele cuprinse în lucrarea „Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământ românesc”, la care se adaugă altele noi, depistate de neobositul cercetător Petre Ţurlea;

- În august 2004, cu binecuvântarea P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, prin preotul protopop Florin Tohăneanu şi Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, prin dr. Ioan Lăcătuşu, au iniţiat finalizarea acestor demersuri, printr- un document adresat Prefecturii Judeţului Covasna, Garnizoanei militare Sf. Gheorghe, Inspectoratului Judeţean de Poliţie, Comandamentului de

224

Jandarmi al Judeţului Covasna, Primăriei comunei Băţani, acociaţiilor culturale româneşti şi partidelor politice din judeţul Covasna, în care se spune: „La împlinirea a 60 de ani de la moartea tragică a ostaşilor români căzuţi la datorie, în localitatea Aita Seacă, comuna Băţani, judeţul Covasna, deoarece aceşti martiri ai neamului, la trecerea lor la Domnul, nu au avut parte de oficierea unor slujbe de înmormântare, am găsit de cuviinţă, ca acum să săvârşim toate cele creştineşti, ca un necesar şi binemeritat act reparatoriu.

3. După 60 de ani, un act necesar şi reparatoriu - Reînhumarea cu ritual creştin a ostaşilor români martiri

Sâmbătă, 4 septembrie 2004, în curtea bisericii ortodoxe din Aita Seacă, au fost reînhumate cu ritual creştin osemintele ostaşilor români ucişi în urmă cu 60 de ani la Aita Seacă. Iniţiativa şi organizarea acestui „act necesar şi reparatoriu” aparţine Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei prin Protopopiatul Ortodox din Sf. Gheorghe şi Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, cu spijinul Garnizoanei militare Sf. Gheorghe, a autorităţilor publice şi a societăţii civile româneşti din judeţul Covasna.

Slujba religioasă de înmormântare după ritualul ortodox a fost oficiată de un sobor de preoţi din care au făcut parte părintele protopop Florin Tohăneanu şi preoţii Ioan Cucu din Sfântu Gheorghe, Adrian Lazăr din Baraolt, Gheorghe Tomozei din Băţanii Mari, preotul militar Ioan Cucu şi diaconii Ciprian Staicu şi Ioan Marin.

După slujba religioasă au rostit discursuri: Ioan Lăcătuşu, directorul Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Horia Grama, Prefectul judeţului

225

Covasna, Adrian Vlad-Căşunean, deputat de Covasna, Liviu Cristean, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor filiala Covasna, Ioan Solomon, preşedintele Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, Gheorghe Dima, veteran de război din Vama Buzăului, preoţii Ioan Cucu de la Catedrala din Sfântu Gheorghe, preotul militar Ioan Cucu de la garnizoana militară Sfântu Gheorghe şi părintele protopop Florin Tohăneanu.

Ceremonialul militar a fost susţinut de ostaşi ai Jandarmeriei şi Garnizoanei Militară Sfântu Gheorghe care au dat onorul cuvenit, iar după intonarea imnului naţional de către fanfara Comandamentului de Jandarmi Braşov, au depus coroane de flori la mormântul ostaşilor martiri reprezentanţii Prefecturii Judeţului Covasna, unităţilor militare din Garnizoana Sfântu Gheorghe, Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război filiala Covasna, Inspectoratului Judeţean de Poliţie Covasna, Comandamentului de Jandarmi al Judeţului Covasna, Primăriei Comunei Băţanii Mari, ai filialelor judeţene ale PSD, PNL, PD, PRM, ai Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi Protopopiatului Ortodox Sf. Gheorghe.

Pe crucea de lemn aşezată la căpătâiul martirilor – până la ridicarea unui monument – este scris „Ostaşi români martiri, căzuţi la datorie, în septembrie 1944 în Aita Seacă”.

În cele din urmă, după rânduiala creştinească, prin grija părintelui protopop Florin Tohăneanu s-au împărţit colivă, colaci şi vin tuturor participanţilor la acest important eveniment, în rândul cărora s-au aflat şi numeroşi localnici.

Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe şi Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, au adus calde mulţumiri tuturor celor care au contribuit la săvârşirea acestui gest creştinesc, care trebuia făcut de foarte mult timp. Parafrazându-l pe Prea Sfinţitul Episcop Ioan, care la sfinţirea crucii ridicate pe locul bisericii ortodoxe din Vîrghiş, demolată de localnicii maghiari, în toamna anului 1944, spunea „Crucea sfinţită azi, este un simbol al păcii şi

226

bunei înţelegeri, nu o încercare de a răscoli în cenuşa ce ar putea să ne ardă”, afirmăm, la rândul nostru, că momentul de astăzi, trebuie să reprezinte un permanent remember pentru ca întâmplările dramatice din toamna anului 1940 să nu se mai repete, dar în acelaşi timp un început al reconstrucţiei încrederii dintre etniile conlocuitoare, pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, sau aşa cum spunea Dumitru Manolăchescu, tot atunci la Vârghiş, „un semn Dumnezeesc că trebuie să trăim şi să lucrăm împreună pe aceste meleaguri”. Asumându-ne istoria, cu bunele şi relele sale, şi privind spre viitorul comun din cadrul NATO şi al Uniunii Europene, intrăm, şi din acest punct de vedere, într-o firească stare de normalitate, stare trăită de majoritatea ţărilor europene, la 60 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial.

4. Ecouri mediatice, sau despre cum ne asumăm istoria

Din analiza articolelor apărute în presa locală rezultă că reînhumrea ostaşilor martiri de la Aita Seacă, la 60 de ani de la martirajul acestora a fost mediatizată negativ de publicaţiile de limbă maghiară. Redăm doar câteva exemple: „Organizaţiile civile româneşti din judeţ, Episcopia Ortodoxă Covasna-Harghita au reînhumt Sâmbătă (04.09.2004), cu onoruri militare, 12 militari români şi unul german (...). Fasificarea istoriei continuă şi azi fără probleme, profeţii acestora, care s-au trezit istorici peste noapte, ţin cuvântări evlavioase, acuză bazându-se pe ficţiuni”. „Falsificarea istoriei cu reînhumare” în cotidianul Haromszek, nr. 4260 / 07.09.2004 (semnează: S.).

„Iniţiativa aşa-numitelor organizaţii civile româneşti de a reînhuma cei 12 soldaţi ai armatei române şi un soldat al armatei germane, a generat nelinişte la Aita Seacă. Actul în sine este justificat, a stabilit protopopul pensionar Incze Sandor, deoarece, pe vremuri aceştia fiind înmormântaţi fără

227

preot şi lor li se cuvine o slujbă religioasă creştină. Locuitorii satului sunt neliniştiţi din cauza avalanşei de minciuni şi suspectării rău itenţionate formulate atât cu ocazia reînhumării de la începutul lunii septembrie cât şi în presa de limbă română (...)”. Simo Erzebet, „Aita Seacă / Asta s-a întâmplat acum 60 de ani” în cotidianul Haromszek, nr. 4276 / 25.09.2004.

„La Aita Seacă, sâmbătă (25.09 n.n.), s-a organizat Ziua satului, iar duminică au fost comemoraţi cele 13 victime nevinovate executate de gardiştii lui Maniu. (...) Primarul localităţii ungare Okany, Fekete Zoltan, a donat satului un drapel naţional ungar şi drapelul localităţii înfrăţite. (...) Preotul reformat Barthalis Sz. Pal s-a referit la demonstraţia de forţă a Jandarmriei, exprindu-şi părerea că aceasta nu a fost întâmplătoare, ci este vorba de o acţiune comandată în scopul perturbării sărbătoririi şi în scopul jignirii localnicilor prin manifestarea neîncrederii. (...) Referitor la demonstraţia de forţă a autorităţilor, senatorul Puskas Balint a afirmat: nu trebuie să existe teamă de cei care comemorează şi se roagă ci de acuzaţiilor celor care organizează înmormântări aparte. (...) Din păcate unii răspândesc minciuna, şi chiar dacă sunt mascaţi, găsesc câţiva adepţi. (...) Referitor la reînhumare deputatul Marton Arpad a afirmat: ceea ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă nu este altceva decât legitimarea monstruozităţii lor. (...) Preşedintele Uniunii Civice Maghiare din Bazinul Baraolt a afirmat: deşi au trecut 60 de ani de la evenimentele groaznice, aceeaşi atmosferă şi atitudine se constată şi azi. Spiritul gardiştilor lui Maniu bântuie de atunci”. Hecser Laszlo, „Sărbătoarea şi tristeţea de la Aita Seacă”, în cotidianul Haromszek, nr. 4277 / 27.09.2004.

„Acţiunea de profanare şi demonstraţia de forţă a autorităţilor a fost o continuare organică a acţiunii de falsificare a istoriei demarată pe 4 septembrie şi concepută la Sf. Gheorghe. Aceasta a avut două scopuri: ascunderea

228

realităţilor istorice şi intimidarea comunităţii maghiare. (...) Era necesar un gest spectaculos pentru denigrarea maghiarilor din localitate şi implicit a întregii comunităţi maghiare şi a-i pune în ţinta naţionalismului. (...) Ar fi bine să se aducă la cunoştinţa întregii lumi – documentat – activităţile de otrăvire a sufletelor, derulate de autoproclamaţii „istorici”, care nu au nici o legătură cu cest pământ, dar vor să fie mai experţi în ceea ce priveşte evenimentele din zonă, realităţile istorice locale decât cei care le păstrează ca moştenire a generaţilor. Şi dacă le cunosc mai bine, le deformează, le interpretează şi le supun scopurilor lor dubioase. Adică mint”. Magyari Lajos, „Natura profanării” în cotidianul Haromszek, nr. 4279 / 29.09.2004.

Fără comentarii. Este şi acesta un mod de asumare a istoriei, la începutul mileniului III.

5. Bibliografie:

1. Petre Ţurlea, Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământ românesc, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996;

2. Petre Ţurlea, Monumente ale unor criminali maghiari în România, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004;

3. Ioan Lăcătuşu, Cinstirea martirilor de la Aita Seacă, în Rost, an II, nr. 20, p.25-27;

4. Broanăr Erich-Mihail, Reînhumarea cu ritual creştin a ostaşilor români martiri, în Grai românesc, nr. 2-3/2004;

5. Arhiva Centrului Eclesiatic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe;

229

Aspecte ale convieţuirii româno-maghiare din judeţul Covasna.

Mărturii documentare (1944-1946)

Documentele din arhivele instituţiilor administraţiei publice locale,ilustrează situaţia dramatice în care s-a aflat judeţul Trei Scaune în perioada ocupaţiei străine, de după Dictatul de la Viena. Cu atât mai mult era aşteptat momentul eliberării şi reintegrării judeţului în statul unitar naţionl român.

În contextul politico-militar din vara şi toamna anului 1944, armata română a trecut la eliberarea Transilvaniei de Nord, oraşul de reşedinţă Sf. Gheorghe fiind primul oraş eliberat din teritoriul răpit prin Dictatul de la Viena. Revenea deci administraţia românească, aşa cum a fost încă din septembrie 1944. Prefectura şi unităţile administrative din subordine încercau revenirea la firesc a vieţii politico-sociale a judeţului, fără persecuţii, fără discriminări dar cu repunerea în drepturi a celor lipsiţi de acestea. Se redeschideau şcoli, apărea din nou presa românească, se luau măsurile ce se impuneau pentru activitatea normală a spitalelor, a căilor de comunicaţii. Se evaluau grelele pierderi, pagubele pricinuite de anii de ocupaţie şi război.

În judeţ s-au instalat însă la 1-2 zile după eliberare, autorităţile sovietice în calitate de ocupanţi. Ca în întreaga ţară, pe lângă nesocotirea autorităţilor administrative şi militare româneşti, trupele sovietice au pricinuit prin jaf noi pierderi, mult mai grele decât cele ale războiului propriu-zis.1

Eliberarea părţii ocupate a Transilvaniei, în toamna anului 1944, a inaugurat o nouă etapă în raporturile româno-maghiare. Elementul central de caracterizare al acestei etape este

menţinerea în continuare a încordării interetnice. Eliberarea oraşului Sfântu Gheorghe, la 8 septembrie 1944, de ziua Naşterii Maicii Domnului (Sfântu Gheorghe fiind primul oraş românesc eliberat din Ardealul ocupat), de către Armata Română, a fost un simbol al libertăţii redobândite pentru toţi românii, şi pentru cei puţini rămaşi pe loc, dar şi pentru cei care se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. Din septembrie 1944, se instalează din nou autorităţile române în Sfântu Gheorghe. Din păcate, acestea nu au funcţionat decât trei luni, iar speranţele de reluare firească a cursului vieţii româneşti, întreruptă la 1940, au fost spulberate. La 15 noiembrie, sub presiunea „aliatului” sovietic instalat în judeţ, autorităţile administrative româneşti au fost nevoite să se retragă din Sfântu Gheorghe în localitatea Prejmer, judeţul Braşov. Până în martie 1945, la instalarea guvernului Petru Groza, în mod paradoxal, pentru judeţul Trei Scaune au funcţionat o aşa zisă „prefectură populară” (de fapt maghiară) şi o prefectura legală, aflată în „exil” în judeţul învecinat. La fel au stat lucrurile şi cu Jandarmeria, Poliţia, Primăria Sfântu Gheorghe şi cu instituţiile similare din judeţele Ciuc şi Odorhei.2.

Relatări ample referitoare la aceste stări de lucru sunt cuprinse în arhiva Legiunii de Jandarmi Trei Scaune, retrasă şi aceasta la Prejmer.

După eliberarea judeţului de ocupaţia străină în 1944, Legiunea de Jandarmi s-a numărat printre instituţiile ce urmau să restabilească autoritatea statului român în această zonă. Este ştiut faptul că reinstaurarea realei administraţii româneşti în Trei Scaune a eşuat ca urmare a intervenţiei Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, situaţie menţinută şi după 6 martie 1945.

Rapoartele Legiunii surprind prin obiectivitate, semn că aservirea instituţiei unor scopuri politice nu se ridicase încă la cotele scontate.

Mărturii documentare

Nota informativă nr. 8, din 5 Octombrie 1944, Secţia de jandarmi Ghidfalău: „Am onoarea a vă raporta umătoarele: Sosind în această secţie (în ziua de 23 IX 1944 seara, în zilele de 25,26,27,28 şi 29 IX 1944, am inspectat posturile de jandarmi Olteni, Micfalău, Bixad, Valea Crişului şi Ghidfalău unde am constatat că starea de spirit a populaţiei este liniştită în special a populaţiei româneşti care se bucură de venirea armatelor române şi sovietice afirmând că au dus 4 ani de urgie sub unguri.

Populaţia ungurească deşi în faţă pare a vedea aceste armate cu ochi buni, totuşi se constată o îngândurare sufletească şi au aşteptat din zi în zi câştigarea războiului de unguri şi nemţi, aceasta mai mult din partea ungurilor înstăriţi”.3

Nota informativă nr. 8, din 1 Noiembrie 1944, a Postului de Jandarmi Covasna se spune: „Raportăm, că starea de spirit a populaţiei, de origine etnică Maghiară, din raza postului de jandarmi Covasna, manifestă o mare nemulţumire, pe motivul strângerii şi trimiterei pentru internare, a celor ce au dezertat din armata maghiară şi s-au reîntors la domicliile lor, spunând că ei au fugit din armata patriei lor ca să nu lupte contra românilor cu care au trăit foarte bine, înainte de răpirea Ardealului, de către unguri”.4

„În prezent populaţia de ambele naţionalităţi este neliniştită din cauza jafurilor ce au comis şi continuă a comite soldaţii ruşi. Populaţia românească şi în special cea din comuna Valea Mare nu este liniştită din cauza purtării abuzive a autorităţilor maghiare în timp de patru ani, expulzând pe români fără nici un fel de avere numai cu ce au fost pe ei, iar cei care au rămas au fost mereu batjocoriţi de autorităţile maghiare, iar averea celor expulzaţi a fost vândută la licitaţie numai la cetăţenii maghiari, românilor neperpiţându-li-se a

233

cumpăra nimic. Acum în continuu vin la post şi cer ca să se ia vreo măsură din partea autorităţilor româneşti pentru revendicarea acestor drepturi, cerând chiar măsuri de represalii din partea autorităţilor româneşti. Populaţia maghiară este neliniştită de teamă că li se va aplica şi lor măsuri similare de represalii din partea autorităţilor româneşti, privind cu ură autoritatea românească”.5

Nota informativă nr. 2, din 28 Septembrie 1944, a Secţiei de Jandarmi Catalina, se arată: „Deasemenea raportăm că Ungurii din Tg. Secuiesc, s-au linguşit pe lângă Comandantul Sovietic, astfel că Comandantul Sovietic a organizat poliţie civilă numai din minoritari Unguri, atât în oraşul Tg. Secuiesc cât şi în toată plasa, care sunt înarmaţi şi fac propagandă contra Românilor şi mai ales contra jandarmilor cum că, Administraţia Românească nu va fi în Ardeal şi că jandarmii vor pleca”.6

Nota nr. 7, 1944 luna Septembrie 23. Postul de Jandarmi Belani către Secţia de Jandarmi Catalina: „Am onoarea a raporta că la sosirea în această comună, la înfiinţarea postului Belani, în ziua de 17 Septembrie 1944, am numit ca primar al comunei Belani pe Dl. Hegeşi Ludovic, fost primar la cedare în 1940, conform ordinelor date, om de încredere care a suferit mult în timpul dominaţiei maghiare 1940-1944, batjocorit, maltratat, condamnat 6 săptămâni de unguri pentru că a ţinut foarte mult cu românii din toate punctele de vedere, deşi ungur, dar bun român, a fost pus noapte din somn la jocul sârba şi şters pe faţă cu drapelul românesc înmuiat în closet”.7

Nota informativă nr. 6 din 10 Octombrie 1944, a Postului de Jandarmi Reci: „ (…) Sa pus în vedere locuitorilor să-şi vadă liniştiţi de munca lor căci Statul va avea grije de existenţa fiecăruia, nimeni nu se va atinge de dreptul şi proprietatea lor, întru cât toate aceste zvonuri sunt alarmiste

234

venite dinafară cu scopul de a tulbura rânduiala şi ordinea în Statul Român”. 8

Dare de seamă, asupra situaţiei poliţieneşti de pe raza Legiunii de Jandarmi Trei Scaune. „Populaţia în general este nemulţumită prin faptul că li se ia fără nici o formă, de către ostaşii ruşi, cerealile, vitele, alimentele şi diferite lucruri casnice. (…) Propaganda contra Statului, se face de către iridenta maghiară sub masca partidului comunist. Alarmism, s-a produs de către iredentiştii maghari, spunând că trupele germano-maghiare, se găsesc la 13 km. de Sf. Gheorghe, în realitate acestea erau în retragere, dincolo de Tg. Mureş. Deasemenea au mai lansat svonuri că în urma depunerii armelor de către armatele maghiare, Uniunea Sovuetică, va da Ungariei Ardealul de Nord, până la graniţa din anul 1940”. 9

Dare de seamă, asupra situaţiei poliţieneşti de pe raza Secţiei de Jandarmi Covasna, din 25 X 1944. „Refugiaţii (români-n.n.), parte din ei s-au întors la căminurile lor, unde n-au mai găsit ce au lăsat, acum căutând a-şi recupera de la unguri cu forţa, din care cauză s-au produs oarecare nemulţumiri. (…) Starea de spirit a ungurilor este cam neliniştită, din cauză că românii caută a le face şicanii oriunde s-ar găsi, deoarece aceştia le-a făcut mai rău sub stăpânire maghiară, românii căutând a se răzbuna pe ei…” 10

Dare de seamă, asupra stării de spirit a populaţiei din raza secţiei de jand. Ozun. „ …Trecutul populaţiei din aceste comuni, este cu caracter patriotic trăgându-se din neam de romani, găsindu-se şi astăzi ruine de la Daci şi obiecte antice. Spiritele populaţiei mai întărite sunt foarte agitate pe chestia că li se va lua pământul înapoi, iar grofii au fugit cu armata magheară la 23 August 1944, lăsând în parte numai membrii familiilor în localitate. Populaţia mai este îngândurată faţă de evenimentele care se petrec căci nu ştiu a- i cui vor mai fi.Mai sunt agitate spiritele populaţiei şi din cauza ostaşilor Sovietici, care zilnic le cutreieră casele cerându-le hrană, lucruri, etc.

235

Românii ce au rămas în teritoriul cedat după 1940, au fost torturaţi de către autorităţile magheare şi chiar de către populaţia magheară. Sa făcut identificarea indivizilor în cauză, dresându-li-se acte de trimitere în judecată.În general spiritele pe raza acestui post sunt liniştite, iar locuitorii se bucură de venirea românilor.” 11

Postul de Jandarmi Dalnic. „Starea de spirit a secuilor din comuna Dalnic, se prezintă în aparenţă liniştită, deşi în realitate lucrează pe sub ascuns şi năzuiesc ca „Ardealul” va fi tot a lor. Din cauza numărului foarte mic al românilor, care este numai de cinci, aceştia pot duce mai departe propaganda lor iredendistă magheară în condiţiuni foarte uşoare şi greu a fi identificaţi de jandarmi”. 12

Postul de Jandarmi Moacşa. „Ungurii din comuna moacşa, sunt cuprinşi de panică şi de teamă din cauza trupelor sovietice care cu ocazia ocupării le-a devastat gospodăriile, necinsindu-le femeile şi luându-le o parte mare din avutul lor. Această panică domneşte mai mult în sânul populaţiei maghiare înstărite, iar populaţia magheară nevoiaşă, înclină foarte mult spre comunism şi deci este mai bine dispusă. Starea de spirit a românilor este bună, deşi aceştia sunt în parte maghearizaţi. (…) În comuna Beşeneu…sunt unguri care nu prea au încredere în Statul Român, fiind cu credinţa că această provincie va fi administrată de Rusia Sovietică. (…) Ungurii din comuna Ozun, sunt îngrijoraţi că acest teritoriu va rămâne sub ruşi şi aceştia nu vor mai putea să-şi vadă de meseria lor. Deşi pare a fi mulţumiţi de venirea românilor, totuşi aceştia nutresc idei că tot ungurii vor reveni din nou”…

În comuna Sft. Ioan Lunca 75% din populaţia comunei o formează ungurii, care şi aceştia sunt foarte răsbunători contra românilor. În anul 1940, au schingiuit pe români, I-au ameninţat cu moartea prin înpuşcare, fiind înarmaţi au distrus case şi au devastat biserica ortodoxă. Până în prezent nu s-au manifestat, dar se observă că, sovăesc, neconvenindu-le cu

236

administraţia românescă” (…) În comuna Bicfalău, este un centru de secui din cei mai înfocaţi. Toţi sunt duşmani ai românilor. Nu se manifestă cu nimic pe faţă, însă sunt în aşteptarea revenirii drepturilor magheare, prin indulgenţa noastră a românilor. Spiritele românilor în această comună sunt liniştite.

În comuna Măgheruş, sunt unguri secui răi şi fanatici, însă nu pe faţă. În comuna Saciova, aceiaşi situaţie ca în comuna Măgheruş. În comuna Băcel, majoritatea populaţiei este formată numai din români. Se ceartă de acum între ei, pe tema politicei fiind : Ţărănişti, Liberali şi o mică parte foşti legionari…În satul Valea Lisnăului, majoritatea populaţiei o formează români săraci şi cinstiţi. Spiritele liniştite”.13

Dare de seamă, asupra stării de spirit a populaţiei din raza secţiei de jandarmi Covasna, din 10 octombrie 1944. „În general populaţia românescă este satisfăcută prin dezrobirea din dominaţia maghiară, şi chiar parte din maghiari. În aparenţă spriritul populaţiei Româneşti liniştit, însă cu dorul de răsbunare asupra populaţiei maghiare şi în special a celor care au fost constituiţi în bande şi au comis jafuri, distrugeri şi atrocităţi asupra populaţiei româneşti. Populaţia maghiară priveşte pe Români şi autorităţi cu dispreţ şi sfidare, iar respectul cel arată, este numai forţat de împrejurările actuale. Au intenţia de a se manifesta în sentimente comuniste, crezând că în felul acesta au concursul ruşilor care îi va proteja de persecuţiile din partea românilor, pe care ei le prevăd ca măsuri de represali. (…) Maghiarii sunt stăpâniţi de ideia că România nu va rămâne stăpânitoare a Ardealului, având încă convingerea că Germania ar mai putea câştiga războiul şi atunci Ardealul în întregime va fi al Ungariei”.14

Referitor la înfăptuirea reformei agrare, în 13 martie 1946, din Aita Mare, se raportează faptul că „singurul care a luptat împotriva armatelor germano-maghiare – Bucur Mihail – a primit două iugăre de teren în locul cel mai rău, pe când

237

altora, li s-au dat terenuri bune, deşi fără nici un merit. Printre aceşria semnalăm câţiva, cari au fost chiar voluntari în armata maaghiară care au luptat în contra armatelor româno-ruse”. Dosar nr. 2/1946, p.6 În aceiaşi situaţie de nemulţumiţi faţă de modul cum sa făcut împropietărirea, au mai fost şi următorii locuitori români din Aita Mare: Pop Iuliu, Sebeni Mihail, Cichi Ioan, Bucur Ioan, Sibianu Alexandru”.15

În 15 martie 1946, din comuna Zăbala, se raportează că „indivizi care în timpul când Ardealul de Nord era sub ocupaţia Maghiară au săvârşit diferite acte de teroare contra populaţiei Româneşti…se află în Sfatul de împăciuire al acelei comune…populaţia în cauză este foarte nemulţumită pe această temă”. 16

În Darea de seamă asupra rezultatului controlului intreprinderilor industriale de pe raza sectorului Covasna, de la 15 Februarie 1946- 15 Martie 1946, la punctul referitor la starea de spirit a muncitorilor şi funcţionarilor, se menţionează: „Muncitorii care sunt numai unguri din motive de şovinism, duc o mare ură împotriva funcţionarilor români” 17

Darea de seamă asupra stării de spirit a personalului din întreprinderile industriale de pe teritoriul rural al judeţului Trei Scaune, precizează că deşi „starea de spirit a funcţionarilor şi lucrătorilor este în general liniştită, totuşi, funcţionarii şi lucrătorii de origine maghiară sunt mai agitaţi în urma propagandei ce li se face de elemente şovine şi reacţionare maghiare, că Ardealul de Nord va reveni Ungariei. Se pot constata aceleaş nemulţumiri din cauza salariilor mult prea mici faţă de preţurile actuale ale pieţii”. Dosar nr. 4/1946, p.28 Atitudinea faţă de autorităţi, la cariera C.F.R. Bixad, „unde sunt mai mulţi Români care au o atitudine bună faţă de autorităţile româneşti prin faptul că sunt români, iar funcţionarii şi muncitorii maghiari au o înclinaţie aşa cum au toţi maghiarii din Ardealul de Nord faţă de autorităţile Române”.18

238

Nota informativă, nr. 138, din 9 aprilie 1946, a Postului de Jandarmi Lunca Calnicului „În rândurile populaţiei maghiare din Com. Chichiş, de pe raza acestui post se discută că în urma tratativelor secrete duse de Ungaria cu U.R.S.S., aceasta din urmă ar fi hotărâtă ca la data de 1 Maiu 1946, Arealul să fie cedat Ungariei, iar restul României să treacă sub directa conducere a unui general sovietic”.19

Prin Ordinul Circular nr.2062/S din 15. III. 1946 al Inspectoratului de Jandarmi Mureş, se „aduce la cunoştinţă că pe teritoriul ţării activează posturi de radio clandestine pe unde scurte, ale căror acţiuni cuprind atacuri la adresa Guvernului, Armatei, Aliaţilor, etc. Unul din cele 4 posturi clandestine menţionate aflat pe teritoriu Ungariei, face intensă propagandă prin care asigură populaţia maghiară din Ardeal, că la 1 Mai 1946, acest teritoriu va fi redat Ungariei”.20

Nota informativă nr. 12 din 15 Aprilie 1946, relatează disputa dintre românii şi maghiarii din Covasna, fiecare susţinând apartenenţa la etnia lor a unor „cadavrele omeneşti găsite cu ocazia unor săpături… Pretorul Ugron a căutat să adune probe pentru a dovedi că de sute de ani aici au locuit maghiari, şi ca atare pământul le revine lor”.21

Nota informativă nr. 169 din 16 mai 1946: „Suntem informaţi că în urma hotărârii luate de către Cei 4 Mari la Conferinţa de Pace prin care sa hotărât ca Ardealul să rămână României ca mai înainte de la Tratatul de la Viena, conducătorii Uniunii Populaţiei Maghiare din judeţele Odorheiu, Ciuc, trei Scaune şi Mureş, au hotărât ca în ziua de 24 Mai a.c. să se ţină la Târgu Mureş o conferinţă, la care vor lua parte delegaţi din toate judeţele cu populaţie maghiară, dintre care vor fi aleşi oameni mai inteligenţi, care vor forma delegaţii pentru a merge la Moscova, Paris, Londra şi Newyork unde să susţină interesele populaţiei maghiare din Ardeal - Alipirea Ardealului la Ungaria”.22

239

Nota informativă nr. 4503, din 27 Mai 1946, a Legiunii de Jandarmi Trei Scaune: „În ziua de 26 Mai 1946, orele 14,15 s-a ţinut în Sf. Gheorghe o adunare a U.P.M. pe judeţ sub preşedinţia lui Szasz Emeric, la care au luat parte cica 600 persoane, delegaţii tuturor comunelor din judeţ… Înainte ca delegaţii comunelor să se retragă pentru a alege comitetul de 20 delegaţi pentru adunarea care va avea loc la Odorhei, pretorul Gerey Pal a vorbit, decşlarând următoarele: Trebuie să alegem un comitet care să fie compus din elemente, care să apere drepturile poporului maghiar şi nu vrem ca miciuna să fie înaintată în faţa popoarelor din lume, noi vrem democraţie şi drepturi egale cu alte popoare. Poporul maghiar din Ardeal nu este sclav şi cere comitetului care va fi ales, să vorbească în acelaş sens la Marea Adunare ce va avea loc la Odorhei, la care publicul a manifestat strigând „Nu suntem minoritari, poporul maghiar pretinde drepturi egale”.23 Referat, din 14 Iunie 1946, cu privire la cercetarea făcută contra lui Csulak Ladislau şi alţii din comuna Aita Seacă, care în noaptea de 21/222 Aprilie 1946, au cântat în mod batjocoritor contra românilor noaptea între orele 24-1. Rezultatul cercetărilor: „O parte din învinuiţi şi tocmai aceia care au luat parte la actele şoviniste şi au cântat în mod ostentativ cântece cu caracter iredentist maghiar, contra românilor, nu voiesc să recunoască faptele ce li se impută. Declaraţii sincere în parte au dat învinuiţii Nagy Iuliu, în care arată că Csulak Ladislau şi cu alţi tineri pe care nu-I recunoaşte, au cântat un cântec cu caracter tendenţios, având începutul “Fugi române din Ardeal dacă ţi-e dragă viaţa, că vine armata lui Tildi Zolti şi te înghite”.

La fel a declarat şi Varhegy Ludovic că Csulak Ladislau cu Kalnoki Karol, Nemeth Akos, Nagy Berţi, Nagy Zoltan şi alţii au chemat pe ceilalţi ca să meargă pe strada românilor ca să cânte în mod batjocoritor la adresa acestora, spre a- şi lua revanşa pentru că şi românii cu o seară înainte ar fi făcut la fel, fară însă ca populaţia maghiară să reclame.

240

Este o stare de lucruri în comuna Aita Seacă, cum cred că nu este în altă localitate. Foarte multe fricţiuni între populaţiile conlocuitoare, maghiarii fiind majoritari, prin Csulak Ladislau care de formă este înscris la partidul comunist, însă în toate ocaziile se manifestă ca naţionalist maghiar cu tendinţe şi de revizionism”.24

Nota informativă nr. 8 din 26 Aprilie 1946, a Postului de Jandarmi Baraolt. „Populaţia maghară şi în special tineretul se poartă f. ostil faţă de populaţia şi autorităţile române –căutând a aţâţa şi provoca prin diferite gesturi şi port de trei culor maghiar în piept”. În urma unei altercaţii între un grup de tineri maghiari şi „câţiva români din Augustin…unii dintre unguri au strigat: “Aici este Ungaria şi nu România. Românii să plece”.25

Nota informativă nr. 39 din 15 iunie 1946, a Postului de Jandarmi Moacşa: (…) „La serbarea şcolară care a avut loc la 11 iunie 1946, directorul şcolii a spus: Încheind acest an şcolar, cu gândul la fraţii noştri de peste Hotare şi al scumpei noastre Patriei, să cântăm cu toţii Nemzetri imnus (imnul maghiar)”.26

Nota informativă nr. 5 din 15 iulie 1946, a Postului de Jandarmi Ozun. Rezumat: „Populaţia maghiară, la alegeri va vota cu partidul care le va da drepturi mai multe. Pe ziua de 29 Iulie 1946 populaţia maghiară aşteaptă evenimente noi: Alipirea Ardealului la Ungaria”.27

Nota informativă nr. 9 din 10 Octombrie 1946, a Sectorului de Jandarmi Baraolt: „În comuna Belini, sunt fricţiuni între populaţia naghiară şi română pentru faptul că un număr de 34 români, au reclamat la Tribunalul Poporului din Cluj, că 13 maghiari din acea localitate în timpul celor 4 ani de ocupaţie maghiară, au devastat bunurile românilor, maltratând şi schingiuind pe aceştia. Faptele earu cele prevăsute de legea Nr. 312 din 1945, adică crime de războiu, astfel că acusaţiile au fost cercetate de Judecătorul de

241

Instrucţie din Sf. Gheorghe, competinţă de a judeca restul de învinuiri, care au fost judecate până la 9 Oct. 1946 de Trib. Poporului”. În urma acestul proces au fost condamnaţi 8 cetăţeni maghiari, cu pedepse între 3 şi 15 ani. „Pentru aceste condamnări nu sunt mulţumiţi nici reclamanţii şi nici chiar populaţia maghiară din localitate, pentru că procesul a fost judecat cu extremă urgenţă, unii mai puţin vinovaţi fiind pedepsiţi la pedespse prea mari, iar alţii cei mai vinovaţi ştiind să usese de avocaţi şi de martori cum este învăţătorul Laslo Framcisc şi preotul Nagy Peter, care sunt principalii vinovaţi de persecuţiile românilor au fost achitaţi. Din această causă sunt mari fricţiuni şi certuri între populaţia de ambele naţionalităţi – care cu greu se va putea împăca ca să trăiască în linişte”.28

Nota informativă nr. 12 din 3 Maiu 1946, a Postului de Jandarmi Olteni: „În comuna Zălan este primar Kolţa Ştefan „după cum a mai fost numit şi pus primar şi în anul 1940, când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. (…) Învăţătorul Kis Arpad, din Zălan, predă Geografia” după harta ţărei ungureşti în care figurează şi Ardealul de Nord”.29

Nota informativă nr. 11, din 31 Octombrie 1946, a Sectorului de Jandarmi Baraolt, redă conţinutul poeziei „Cântec de război”, scrisă de Tanko Beniamin, secretarul Partidului Social Democrat din Baraolt, adresată comandantului companiei sale Dener Istvan.

„Domnule locotenent conduceţi-mă la hotarÎn Ardealul de Nord şi în Ţara SecuilorCa să gonim de acolo pe duşmaniAl treisprezecele hotar pentru totdeauna înainte

Şi în 1916 Dvs. aţi mărşăluit înaintea noastrăŞi până la Bucureşti în toate luptele noi am învinsNu ne oprim nici înaintea CarpaţilorDomnule locotenent conduceţi-ne până acolo

242

Nu va fi înaintea noastră nici o apă şi nici o groapăŢinta noastră este hotarul Sfântului ŞtefanDacă ne-am ajuns scopul acolo ne oprim ca o statuieDomnule Locotenent aşteptăm noiule noastre ordine

22 de ani a fost destul de robiePe păsările trădătoare vrem să le gonim din Ţara noastrăŞi dacă le-am gonit şi hotarul este curăţat de eleDomnule Locotenent vă rugăm să ne redaţi libertatea

Închinată cu cea mai mare stimăDomnului Daner Istvan locotenentDin partea autorului(ss) Tanko BeniPentru conformitatea originalului la noiComandatul Sectorului Jand. BaraoltJd. Pl. Major” 30

Sectorul de Jandarmi Baraolt, către Legiunea de Jandarmi Trei Scaune. „La ordinul Dvs. Nr. 8572/946 cu privire la legionarii care s-au înscris în partidele din B.P.D. (…) Avem însă pe teritoriul sectorului, o altă categorie de foşti fascişti, anume foşi nylaşişti şi hortişti, cu principii perfect asemănătoare cu ale legionarilor, care acum sunt încadraţi în partidele din B.P.D. desfăşurând aceiaşi propagandă naţionalistă sub masca luptei democrate sunt foarte îndrăzneţi şi agresivi, reclamă toate categoriile de funcţionari şi urmăresc eliminarea elementului care nu este de aceiaşi origine cu ei (români, evrei şi saşi)… Printre aceştia se numără şi Csulak Ladislau, care este acum secretarul partidului comunist din localitate şi care …între 1940-1944 a făcut parte din organisaţia „Nylaşi” (crucile cu săgeţi) în care calitate a activat foarte intens, forţând românii să treacă la

243

religia reformată, a murdărit biserica română cu materii fecale şi noroi şi a luat firma de la casa parohială”.31

Sectorul Jandarmi Baraolt, către Legiunea Jandarmi Trei Scaune, 16 iulie 1946 „La ordinul Dvs. Nr. 5214/946 privitor la Kelemen Balazs, din comuna Băţanii Mari, am onoarea a raporta toate manifestările şovine ale acestuia: În timpul celor patru ani de ocupaţie maghiară, a persecutat elementul românesc spărgând geamurile, degradând casa parohială, prin luarea firmei şi mânjirea inscripţiei cu fecale. A ameninţat pe români ca să treacă la religia reformată. Era înscris în partidul nylasist purtând chiar această uniformă. (…) La 25 Noiembrie 1945 a luat parte la crima de omor contra lui Kosa Gheorghe, pe timpul când se afala ca secretar al partidului comunist. Ulterior a mai fost implicat şi în altă crimă, unde deşi a fost reţinut a fost pus în libertate şi se judecă”.32

Nota informativă nr.49 din 1 Februarie 1946, a Postului de Jandarmi Lunca Calnicului: „Iredentismul maghiar, sub masca partidelor politice de actualitate, activează intens dând imbold populaţiei, să nu asculte de autorităţile româneşti. Astfel, în seara zilei de 31 ianuarie 1946, preşedintele partidului comunist din comuna Chichiş,anume Gyorgy Biro Iosif, la o întrunire ce a avut loc, în sala primăriei comunale, printre altele, a exprimat: „Fraţi maghiari, jandarmii pe care îi vedeţi astăzi,nu sunt democraţi, să nu aveţi încredere în ei, iar atunci când merg în casele voastre, pentru diferite chestiuni, să fie daţi afară, dacă nu sunt însoţiţi de delegaţii partidelor democratice. Noi nu avem nevoie de jandarmi străini şi de autorităţile române, şi cei care au venit din alte părţi să meargă şi să-şi facă serviciul ocolo. Referitor la schimbarea actualului prefect al judeţului aspus: Nu avem nevoie de prefect român, care să nu ne înţeleagă graiul şi necazurile naţiei maghiare. În continuare a spus: Fraţi

244

maghiari, nu vor trece luni, ci numai săptămâni, până când Ungaria se va reface în hotarele Sf. Ştefan”.33

Extrase din situaţiile centralizatoare referitoare la conţinutul notelor informative trimise de către posturile de jandarmi, către Legiunea de Jandarmi Trei Scaune, transmise în perioada iulie - decembrie 1945: salutul „sabodcsag” (libertate) folosit de unguri; manifeste privind autonomia Ardealului, sau alipirea acestuia la U.R.S.S;deţinere de armament; propagandă iredentistă maghiară, ostilitate manifestată faţă de autorităţile româneşti; zvonuri privin mersul războiului în favoarea Ungariei; intonarea de cântece antiromâneşti; refuzul tinerilor maghiari de a se prezenta la încorporare; opunerea populaţiei din Ozun la deschiderea şcolii în limba română (realitate prezentă şi în alte localităţi); distrugerea tricolorului românesc de la Postul de Jandarmi Ozun; izgonirea preotului ortodox Folea din Ozun; zvonuri că Ardealul nu va rămâne la români; adunarea din 9 august de la Tg. Secuiesc contra prezenţei autorităţilor româneşti; trimiterea unei delegaţii la Moscova pentru susţinerea autonomiei Ardealului; suspendarea primarului român din Micfalău; cuprinderea copiilor români din Micfalău, în statistica şcolară, ca maghiari; utilizarea în şcoli a manualelor şcolare cu conţinut şovin; atrocităţi comise împotriva unor români; refuzul „jandarmilor populari” de a purta uniforma română; arborarea drapelului maghiar la Aita Mare şi în alte localităţi; adunarea populară organizată la Aita Mare, în data de 7 iulie 1945, împotriva venirii jandarmilor români în localitate; manifestări duşmănoase ale maghiarilor faţă de populaţia română; îngrijorarea populaţiei româneşti faţă de posibilitatea retragerii autorităţilor româneşti şi faţă de persecuţiile ce ar urma din partea ungurilor; ungurii din Chiuruş vor să ceară alipirea Ardealului la U.R.S.S.;în iulie 1945, Primăria din Zagon nu folosea încă ştampila oficială în limba română; autorităţile „populare” maghiare interzic

245

arborarea drapelului român şi tabloul Regelui Mihai; fostul jandarm hortist Pila Istvan îndeamnă populaţia să nu se prezinte la concentrare şi să nu depună armele”.34

Ordinul cirular nr. 49.888 din 16 Martie 1946, al inspectoratului general al Jandarmeriei: „Binevoiţi a cunoaşte următoarele: Prin numeroase ordine anterioare I.G. J. a dat dispoziţiuni tuturor unităţilor de jandarmi din Ardeal, ca în raporturile de serviciu, atunci când vin în contact cu populaţia maghiară să păstreze atitudinea cea mai împăciuitoare şi faţă de manifestările şovine ale acestora, jandarmii să se abţină la orice reacţiune”. 35

Nota din 12 IV 1946: „Am onoarea a raporta că din investigaţiunile făcute, s-a constatat că numai o parte din locuitorii comunilor rurale şi-au scos buletinele de identitate în limba română. Alţii şi-au scos asemenea buletine în limba română şi maghiară. Sunt foarte mulţi locuitori, comune întregi chiar, cari nu au eliberat nici astăzi buletinele motivându-se că: nu sunt fonduri pentru tipărirea lor, locuitorii refuză să-şi scoată asemenea buletine, spunând că nu le trebuiesc, etc”.36

Ordin circular nr.2865, din 5 mai 1946, a Legiunii de Jandarmi Trei Scaune: „În ultimul timp, s-au înmulţit conflictele dintre naţionalităţile conlocuitoare din acest judeţ. La baza acestor conflicte în majoritatea cazurilor stau: beţia, insultele şi jignirile ce se aduc de o parte şi de alta. Ultima batae ce a avut loc între români şi unguri în comuna Araci, a provenit din aceea că un cetăţean ungur a adresat unui cetăţean român cuvintele de român puturos”. Sunt deasemenea cazuri destul de dese când evreilor li se adresează cuvintele de „jidani”, ungurilor „boangheni” sau „ţigani unguri”, etc. Pentru a se curma această stare de lucruri dăunătoare liniştei şi armoniei ce trebuie să domnească între naţionalităţile conlocuitoare, se va aduce la cunoştinţa autorităţilor şi populaţiei civile, că cei care vor mai cădea în asemenea

246

greşeală, pe lângă faptul că se situiază pe o linie antidemicratică, li se vor adresa acte de dare în judecată…”37

Din succinta prezentare a documentelor de mai sus, rezultă câteva concluzii: - Există diferenţe ale discursului şi comportamentului public

a liderilor populaţiei maghiare din zonă, în următoarele perioade: 8 septembrie 1944, eliberarea oraşului Sf. Gheorghe – 13 noiembrie 1944, retragerea administraţiei româneşti; 14 noiembrie 1944, instalarea administraţiei „aliaţilor” - 6 martie 1945, instalarea Guvernului Petru Groza; martie 1945 - iunie 1946, Conferinţa de pace de la Paris.

- Există apoi diferenţieri între revendicări populaţiei maghire: unele sunt în plan simbolic, altele vizează discursurile publice, iar altele planul acţional.

Deoarece cei patru ani care au urmat Dictatului de la Viena, au întărit convingerea populaţiei maghiare din Transilvania, că se poate spera la anularea consecinţelor Tratului de la Trianon, după terminarea celui de al doilea război mondial, cu deznodământul cunoscut, liderii maghiari nu acceptau revenirea la situaţia din perioada interbelică, respectiv la statutul de minoritari.

O analiză, fie şi sumară, a dezideratelor şi sloganurilor populaţiei maghiare din judeţul Covasna, pune în evidenţă existenţa unor similitudini între discursurile şi acţiunile din perioada 1944-1946 şi cele de după decembrie 1989.

Cercetările viitoare vor putea pune în evidenţă „traseul” aspiraţiile nostalgice, revizioniste, ale populaţiei maghiare ardelene, timp de 50 de ani. O ipoteză ar putea fi că, în toţi aceşti ani, acestea au aşteptat „adormite”, lipsind din spaţiul public, fiind prezente în mediile private, unde s-au transmis prin viu grai, din generaţie, în generaţie.

247

Note

1. Baicu Vasile Dan, Istorie şi Arhivistică în Arcul intracarpatic, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p.108.

2. Ioan Lacătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003, p. 88

3. Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, Fond Legiunea de Jandarmi Trei Scaune, dosar nr. 34/1944, p. 4

4. Ibidem, dosar nr. 34/1944, p. 115. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 26. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 97. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 268. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 389. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 10810. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 11611. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 11912. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 12013. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 121-12314. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 12915. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.716. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.1717. Ibidem, dosar nr. 4/1946, p.2018. Ibidem, dosar nr. 4/1946, p.3319. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.8720. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.9721. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.11222. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.13823. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.14424. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.1025. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.6126. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.6527. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.6728. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.7929. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.14030. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.200

248

31. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.37632. Ibidem, dosar nr. 20/1946, p.9633. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.12734. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.193-20435. Ibidem, dosar nr. 162/1946, p.56436. Ibidem, dosar nr. 162/1946,p.58037. Ibidem, dosar nr. 162/1946,p.822

249

Preoţi martiri din Covasna şi Harghita

1. Călugărul martir Dionisie Şova de la mânăstirea Făgeţel, judeţul Harghita, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (1901-1951)

Zona Arcului intracarpatic cuprinsă în actuala Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, eparhie de la a cărei înfiinţare, în anul 2004, se împlinesc 10 ani, îşi prezintă în trecutul ei istoric, un specific aparte în ideea martirajului şi suferinţei pentru Hristos. Dăinuirea românească, a însemnat, în acest spaţiu, şi dăinuirea creştin-ortodoxă, realitate pusă în evidenţă de zeci de martiri şi mărturisitori, consemnaţi în documentele vremii. Ceea ce s-a întâmplat, după perioada Dictatului de la Viena, care prin excelenţă a fost o etapa a suferinţei şi martirajului românesc, a însemnat din nefericire, o continuare la alte dimensiuni a terorii instituită o dată cu anul 1940. Biserica cu slujitorii ei, mânăstirile au fost repere de menţinere a spiritualităţii ortodoxe şi în acelaşi timp, elementele în care s-a lovit cel mai tare şi cel mai profund.

În aceste împrejurări, de numeroase încercări de deznaţionalizare a românilor, de obligare a cedării a credinţei se înscrie într-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a unui regim opresiv - comunismul - martiriul ieromonahului Dionisie Şova de la Mânăstirea Făgeţel. Prin modelul său de viaţa duhovniceasă, prin curajul său de mărturisitor pr. Dionisie Şova se înscrie în galeria martirilor, morţi pentru apărarea credinţei în Hristos.

Contextul morţii sale martirice, este unul deosebit de complex, plin de sinuozităţi şi trebuie urmărit în împrejurările

care au dus la instalarea comunismului, sistem implementat în linii mari, în această zonă, de aceeaşi prigonitori din timpul regimului Dictatului de la Viena. Documentele găsite în mânăstire dovedesc faptul că, părintele Dionisie Şova s-a născut în comuna Poduri, judeţul Bacău, la data de 30 decembrie 1901.1

Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315 din 30 decembrie 1931 a fost hirotonosit duhovnic, de către Episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la mânăstirea Bogdana-Bacău. Ordinul episcopal semnat de Episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomanda pe ieromonahul Dionisie Sova ca „demn de asemenea chemare, prin bunele sale purtări morale”.2

De la mânăstirea Bogdana, în acelaşi an, îl aflăm pe părintele Dionisie plecat la schitul Făgeţel. Aici, vine însoţit de alţi trei călugări şi încheagă o viaţă monahală. Cronica mânăstirii arată faptul că, biserica acestei mânăstiri a fost zidită în anul 1903 şi timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca şi capelă particulară, deci, fără o autentică viaţa mânăstirească.

Situată lângă şoseaua naţională (DN 12A) ce leagă Transilvania de Moldova prin pasul Ghimeş- Palanca, în partea de vest a satului Făgeţel, localitate străbătută de bătrânul râu Trotuş, capela de la Făgeţel, devine în scurt timp un reper de spiritualitate ortodoxă în această zonă. Cel care îi conturează acest profil este ieromonahul Dionisie Şova, care cumpără biserica împreună cu 2 ha pământ, reuşind să pună bazele unei vieţi monahale.3 Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani, se fac lucrări de reparaţie a bisericii, se construiesc chilii şi alte anexe gospodăreşti, constituindu-se un frumos schit monahal, care alături de vechea mânăstire Sf. Ilie din Topliţa, va întregi tabloul vieţii bisericeşti atât de temeinic conturată în anii interbelici, prin grija Mitropolitul Nicolae Bălan şi a Patriarhului Miron Cristea.

Sfinţirea bisericii mânăstirii cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost săvârşită în ziua de 9 noiembrie 1936 de către Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoţi.

La nici patru ani de la sfinţirea mânăstirii, se declara Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atâtea nenorociri românilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici această mânăstire de vremuri grele de încercare. Deşi, nu a căzut pradă furiei armatelor horthyste, aşa cum, s-a întâmplat cu aproape 20 de biserici din perimetrul judeţelor Covasna şi Harghita, mânăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungureşti.4

În aceste condiţii, în care o viaţă monahală era imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de suflet, atunci când împrejurările istorice, va face posibilă reîntoarcerea. Cu el, au luat calea exilului majoritatea preoţilor ortodocşi din cele două judeţe, din care, puţini s-au mai reîntors la sfârşitul războiului, date fiind condiţiile care au urmat, şi care au făcut aproape imposibilă o reluare a vieţii bisericeşti, în această zonă.

Convertiri forţate la confesiunile maghiare, biserici şi case parohiale distruse, intimidările de tot felul, şicanele, obstrucţionările şi o teroare resimţită adânc de toţi cei care doreau întoarcerea după 1944, au fost cauzele ce au avut ca rezultat abandonarea în mare parte a acestui spaţiu spiritual românesc, iar pentru cei rămaşi îndurarea multor încercări.5

Sfârşitul dictatului de la Viena, sfârşitul războiului, nu aduc însa pacea şi liniştea necesară şi firul brusc întrerupt în 1940 pare, aşa cum s-a dovedit greu de reînnodat, chiar şi pentru anii ce au urmat. Moartea martirică a părintelui Dionisie Şova se leagă tocmai de acest context al „dictatului după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranţei, de spaimă, de intimidare, şi, în plus de un nou sistem –

253

comunismul - tot atât de ostil ca şi cel al Dictatului – manifestării sentimentului de credinţă ortodoxă. Toate eforturile noilor autorităţi comuniste, în fapt – majoritatea acestora fiind etnici maghiari convertiţi peste noapte la noua ideologie – s-au îndreptat în direcţia împiedicării şi reluării unei vieţi romaneşti fireşti, şi în fapt a celei legate de Biserica Ortodoxă. Un fapt în plus, ce trebuie subliniat, fiind acela reprezentat de statutul de minoritate numerică al populaţiei româneşti din această parte de ţară.

O evoluţie firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mânăstirea Făgeţel, dar, ca mulţi alţi preoţi ce au părăsit altarele în 1940, părintele a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. De altfel, de abia începând cu anul 1945, şi apoi 1946, s-a remarcat o anumită acalmie, de scurtă durată însă, deoarece a fost timpul când s-a prefigurat înfiinţarea Regiunii Mureş Autonome Maghiare (1952 –1968).

In aceste condiţii, de abia in anul 1946 părintele Dionisie Şova se reîntoarce la mânăstire, întoarcere integrată poate şi în cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Bălan, care adresa slujitorilor acestei zone, să revina la altarele lăsate în 1940, chiar cu riscul înfruntării multor pericole.6 A fost un fapt de curaj, să lase viaţa liniştită de la mânăstirea Bogdana şi să se reîntoarcă singur să reia viaţa la mânăstirea Făgeţel.

Perioada 1944 - 1946 caracterizată printr-un elan al bucurie şi speranţei la vechea reorganizare de dinainte de 1940, a fost nu doar extrem de scurtă pentru o reluare a vieţii bisericeşti, a reconstituirii comunităţilor ortodoxe, cât mai ales, plină de primejdii cauzate de ostilitatea noii administraţii faţă de români şi biserica lor ortodoxă.

Până la moartea sa tragică, părintele Dionisie, repune mânăstirea în cursul ei firesc, redând-o slujbelor şi vieţii monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranţă întreţinut de unii localnici de etnie maghiară.. Moartea ieromonahului

254

Dionisie Şova trebuie integrată în contextul evenimentelor produse după eliberarea Ardealului, şi prezenţa elitei maghiare locale în sistemul comunist. Aşa-zisul „sistem democratic” a însemnat instaurarea unei prigoane exercitate împotriva românilor, mai ales a preoţilor şi călugărilor, etichetaţi pentru orice manifestare, fie ea şi liturgică, ca „fascistă”, „hitleristă”, „antidemocrat㔺.a.7

Întoarcerea şi prezenţa părintelui Dionisie Şova, la mânăstirea Făgeţel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor autorităţi comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări, care au culminat cu înscenarea morţii sale. In condiţii încă neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie Şova a fost găsit spânzurat de un brad în faţa mânăstirii, în urma lui, găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Iata, acest aşa-zis testament întocmit de pr. Dionisie Şova,

„Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Şova de la sf. Schit

Făgeţel nu mai puteam duce teroarea adusă. (…) pr.(eoţii) rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ură mincinoasă la acest sfânt schit şi îmi pierd viaţa …rog un călugăr serios pentru a conduce acest lăcaş în bună stare biserica şi casele. Aici rămâne răspunzător Bucur T. Simion şi Bucur Ilie până la sosirea unui alt părinte de a lua pe umeri acest schit. Rog bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre de a nu uita de acest suflet pierdut rog a binevoi şi-mi faceţi dezlegare

Al Inalt Preasfinţiei Vostre supus serv Dionisi,Sărut mâinile şi mă iertaţi”.8

Prezentul testament, nu este întocmit într-o limba română cursivă, dovedind carenţe gramaticale şi în plus, un stil care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare faţă de ierarhul său, ex: „supus serv”. Conform tradiţiei creştine, orice curmare a vieţii, reprezintă un păcat capital pentru care nu există iertare sau „dezlegare” cum se exprimă în acest

255

testament. În plus, un gest săvârşit de un om ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos, pare imposibil de înţeles. Certificatul medico-legal întocmit la cateva zile după moartea părintelui, prezintă drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea părintele Dionsie. Evident, lucru cu greu înţeles, deoarece părintele Dionisie se dovedise nu numai, un bun gospodar, administrator al schitului cât şi, un duhovnic, şi un iubitor al slujbelor bisericeşti, iar o asemnea boala, l-ar fi împiedicat chiar în a primi darul călugăriei. Mai mult, în acelaşi testament, desemnează un preot care să-i facă slujba înmormântării, pr. Viorel Ghibuţiu, slujitor greco-catolic în comuna Frumoasa, de care aparţinea mânăstirea. De altfel, lipsa preoţilor ortodocşi în zonă era poate, un motiv de a apela un preot greco-catolic. Poate, chiar „evidenţa” acestui fapt tragic, testamentul lăsat chiar pe masa din chilie, sinuciderea în fata mânăstirii

În urma dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui. După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul pr. Şova a fost ţinut în biserică şi apoi aşezat într-un mormânt nou.9

Ţinând seama de împrejurările vremii, de contextul politic prefigurat, pr. Dionisie poate fi considerat o victima şi un martir.

2. Preotul martir Aurel Negoescu (Neagovici) de la Parohia Ortodoxă Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (1900-1952)

Preotul martir AUREL NEGOESCU (NEAGOVICI) s-a născut în 27 mai 1900, la Întorsura Buzăului, judeţul Covasna. Tatăl, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, a fost membrul familiei de preoţi Neagovici Negoescu, care timp de peste 200 de ani a păstorit credincioşii ortodocşi români din Depresiunea Buzăului Ardelean şi a pus bazele învăţământului

256

confesional românesc din zonă. Mama, preoteasa Aurelia, născută Coltofeanu, a fost fiica unei cunoscute familii de fruntaşi români din localitatea Poiana Sărată, din fostul judeţ Trei Scaune (azi judeţul Covasna).

Printre preoţii slujitori ai altarului din Întorsura Buzăului, din familia Negoescu (Neagovici) se numără şi: Gheorghe Neagovici (cel bătrân), care a pus bazele acestei adevărate „dinastii”, fiind unul din ctitorii bisericii pe care a slujit-o între 1805-1841; Gheorghe Neagovici (cel tânăr), fiul lui Gheorghe Neagovici senior, între anii 1841-1867; (perioadă în care s-a înfiinţat „fondul de bucate”, s-a construit şcoala cea nouă (1875); Alexie Neagovici (Negoiescu), între anii 1867-1903, slujind împreună cu fiul său Gheorghe Neagovici (Negoiescu) jr., care l-a ajutat pe tatăl său din mai 1892 şi a rămas titular din 1914 până în 1938. Din iniţiativa acestor doi preoţi s-a format un fond din veniturile lor personale, pentru folosul bisericii, ce se va numi „Dania preoţilor Alexe şi Gheorghe Neagovici”, preotul Gheorghe Neagovici (Negoiescu) a îndeplinit şi misiunea de protopop al judeţului Treiscaune (1919-1922).

Anticipând martirajul fiului său, preotul Gheorghe Neagovici (Negoiescu), în anii primului război mondial, împreună cu alţi 14 preoţi români din curbura Carpaţilor, este arestat, fapt petrecut într-o situaţie care se va finaliza cu un proces pentru „trădare de patrie” şi „spionaj românesc”. În contextul istoric cunoscut, guvernul din Budapesta a înscenat o „acţiune de spionaj” spre a dovedi Germaniei că românii transilvăneni sunt „trădători ai patriei ungare şi că nu merită să li se schimbe soarta”. Prin sentinţa din 6 decembrie 1916 a Tribunalului militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare preotul Ioan Coman din Sita Buzăului (eliberat în timpul evenimentele din octombrie 1918, dar a murit peste o lună de zile, la vârsta de numai 47 de ani, din pricina suferinţelor îndurate în detenţie). Cu acelaşi prilej au mai fost

257

condamnaţi la închisoare preoţii: Gheorghe Neagovici-Negoescu( care a fost arestat la 25 decembrie 1915 şi închis la Braşov, Cluj, Oradea şi din nou la Cluj, până la 28 octombrie 1918), Iosif Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani, Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a. Acesta a fost doar începutul calvarului preoţimii române din judeţul Covasna, suferit în anii primului război mondial.

Cu toate vitregiile acelor vremuri, fiul părintelui Gheorghe Neagovici- Negoiescu, viitorul preot Aurel Negoescu, a frecventat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, pe care le-a absolvit cu rezultate foarte bune, în anul 1918. Continuând tradiţia familiei, a urmat apoi Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, la terminarea căruia a obţinut licenţa în teologie ortodoxă.

Urmând exemplu altor tineri intelectuali din generaţia sa, a răspuns chemării de a contribuii la renaşterea şi propăşirea culturală a populaţiei româneşti maghiarizate, din localităţile fostelor scaune secuieşti. Astfel, în anul 1925, a mers la Gheorgheni, judeţul Harghita, în calitate de profesor de Limba Română şi de Religie, la Liceul „Sfântu Nicolae” din localitate. În anul 1926, s-a căsătorit cu învăţătoarea Zoe Popescu.

După ce a fost hirotonit ca preot, de mitropolitul Nicolae Bălan, timp de mai mulţi ani, a oficiat sfintele liturghii, într-o sală a Liceului „Sf. Nicolae”, în care a fost amenajată o capelă ortodoxă. Preotul Aurel Negoescu, a continuat să predea Religia la liceul din localitate, iar în 1930 este delegat să îndeplinească funcţia de primar al oraşului.

Împreună cu profesorul Teodor Chindea şi alţi intelectuali români, reactivează Despărţământul ASTRA Giurgeu-Gheorghieni, înfiinţează şi colaborează constant la publicaţia locală „Gazeta Ciucului” şi alte ziare şi reviste bisericeşti şi şcolare.

258

Din îndemnul şi cu sprijinul guvernului, a primăriei locale şi a marelui savant-patriot Nicolae Iorga, în anul 1929, preotul Aurel Negoescu, pune piatra de temelie la catedrala ortodoxă din Gheorghieni, locaş de cult a cărui zidire s-a încheiat, peste aproape 10 ani, respectiv în 1938. Sfinţirea bisericii a avut loc în ziua de 24 septembrie 1938 de către mitropolitul dr. Nicolae Bălan (Antimisul a fost sfinţit în anul 1926 de către acelaşi mitropolit). Pisania are următorul text:

„Pusu-s-a această piatră fundamentală a sfintei Biserici Ortodoxe Române din Gheorghieni, judeţul Ciuc, cu hramul «Sfântul Gheorghe», în anul Domnului 1929 Septemvrie 29, în zilele Preaînâlţatului şi de Christos iubitorului Rege al României-Mari MIHAIU I, sub înţeleapta păstorire a I.P.S.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Dr. NICOLAE BĂLAN, protopop al Oituzului, fiind P.C.S. protoereu Ioan Rafiroiu, iar întâiul preot paroh al parohiei matere Gheorghieni-Ciuc, C.S. preotul Aurel Gh. N. Negoescu.

Inchinat-au Domnului grija şi nespusa oboseală a strângerii fondurilor pentru începerea lucrărilor, consiliul parohial alcătuit din: Preşedinte Pr. paroh Aurel Gh. N. Negoiescu, secretar profesor Theodor Atanasiu, epitrop I primnotar Gheorghe Gociman, epitrop II administrator Nicolae Mărculescu, judecător Mircea Klein, inginer Ioan Gheorghiu, inginer Nicolae Băcanu, advocat Teofil Bena, advocat Ioan Păcurar, profesor Ioan Gh. Niculescu, profesor Ioan Stoian, şeful poştei Dumitru Giurca, comerciant Iuliu Nap, pedel şi cantor Octavian Budac.

Intreprinderea pentru construirea bisericii Mina&Perdomi din Bucureşti, după planurile executate de arhitectul dirijinte Sterie Becu, de la Comisiunea Monumentelor Istorice din Bucureşti.

Primescă Dumnezeu darul tuturor, cari prin muncă şi jertfă de orice fel, ori prin obolul lor au contribuit şi vor contribui la înălţarea cestui sfânt locaş; iar împreună slujitori

259

ai altarului ce am săvârşit măreţul act sfinţirei pietrei fundamentale, cerem a-tot-puternicului părinte binecuvântarea acestui sfânt locaş, pentru a-l păstra din neam în neam ca pe un nepreţuit odor din timpurile de mărire şi strălucire, cu care a învrednicit Dumnezeu neamul nostru românesc, ridicat cu credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru Ţară şi Rege.

Am săvârşit sfânta slujbă a punerii pietrei fundamentale: Protoereu IOAN RAFIROIU, protopop al Oituzului, parohul local pr. Gh. N. Negoescu, preot Iancu Bărbat paroh în Miercurea-Ciuc”.

Marele istoric Nicolae Iorga, care avea bune şi constatne legături cu comunitatea românească din Gheorgheni, a fost cel care i-a recomandat pe arhitectul S. Becu şi pe constructorii Mina şi Perdoni să întocmească planul sfântului lăcaş. Pictura, de o mare frumuseţe, a fost realizată de Gheorghe Belizarie din Piteşti, în stil bizantin.

Din puţinele documente rămase în arhiva familiei, s-au recuperat câteva fotografii şi invitaţia la festivităţile legate de sfinţirea noii biserici, din care redăm. „Consiliul parohiei ort. Rom. Gheorgheni-Ciuc, cu creştinească dragoste, Vă invită la solemnitatea sfinţirii bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe”, care va avea loc Duminică 24 iulie 1938. Târnosirea lăcaşului de închinare se va săvârşi de către Însuşi ÎNALT PREA SFINŢITUL NOSTRU STĂPÂN ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT NICOLAE BĂLAN şi P.P. S.S. Lor Episcop Nicolae Coaln al Clujului şi Ep. Dr. Nicolae Popovici al Orăzii.” La primirea oficială la poarta de trimf a oraşului- se spune în aceiaşi invitataţie- la care au participat clerul şi autoritpţile locale, au rostit cuvânt de bunăvenire protopopul Protopopiatului Oituz, Ioan Rafiroiu şi TeodorChindea, primarul oraşului”.

În anii care au urmat Dictatului de la Viena, din toamana anului 1940 şi în cei din timpul regimului comunist, atât Episcopul Nicolae Popovici, cât şi protopopul Ioan

260

Rafiroiu, au suportat numeroase şi grele suferinţe, din partea autorităţilor horthyste şi comuniste, doar pentru vina că au fost români şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Pentru aceiaşi învinuire avea să plătească cu viaţa şi părintele Aurel Negoescu.

După trecerea la cele veşnice a tatălui său, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, în anul 1939, părintele Aurel Negoescu, a fost instalat ca preot în Parohia Ortodoxă din localitatea sa natală, Întorsura Buzăului. Deşi aşezarea nu a făcut parte din teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena, deoarece s-a aflat în apropierea nedreptei graniţe, părintele Aurel Negoescu şi enoriaşii săi, au fost nevoiţi să de-a o mână de ajutor- adică să asigure adăpost şi hrană, pentru miile de cetăţeni români din localităţile cedate Ungariei horthyste, care, în urma prigoanei dezlănţuite împotriva lor, au fost nevoiţi să-şi lase agoniseala de-o viaţă şi să ia drumul bejeniei.

Pentru că, aşa după cum este cunoscut, evenimentele ce au urmat imediat după semnarea Dictatului de la Viena, din august 1940, au început, în localităţile din Ardealul de Nord, cu izgonirea preoţilor români, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor, devastarea instituţiilor româneşti. Atrocităţile comise de noile autorităţi ungare, insultele, injuriile, bătăile, actele de degradare a demnităţii umane, înfometările, persecuţiile de tot felul, maltratările, schingiuirile, violurile, omorurile, măcelurile, deportările şi internările în lagăre de muncă forţată s-au abătut nu numai asupra elitelor, a bărbaţilor, ci şi asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor, lipsiţi de apărare.

Din nefericire, nici după terminarea războiului, calvarul preoţilor români şi încercaţilor lor enoriaşi nu a încetat. Este tot mai veridic redată de istoriografie situaţia conform căreia, intrată imediat la putere ca principală aliată a P.C.R., Uniunea Populară Maghiară, creată după război, întărită prin „convertiri spectaculoase ale foştilor naţionalişti hortiyşti la ideologia comunistă”, a reuşit să folosească această ideologie, „ca o altă

261

faţetă sau canal de manifestare a revizonismului maghiar”, o nouă înstăpânire aici şi după încheierea ostilităţilor.

Principalii lideri ai populaţiei româneşti din perioada interbelică, întorşi din refugiu şi surghiun, au îngroşat rândurile elitei româneşti decimată în puşcăriile comuniste şi la Canalul Dunărea-Marea Neagră, decimare la care şi-au adus o contribuţie deosebit de activă şi maghiarii comunişti din zonă.

Puterea sovietică, interesată în perpetuarea neînţelegerilor româno-maghiare, pentru a-şi putea exercite deplin dominaţia şi a pedepsi România „burgheză”, a manevrat în scopul de a submina autoritatea statului român. Apoi, după câţiva ani, la presiunile U.R.S.S., s-a format Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1968), fapt ce a creat privilegii populaţiei maghiare şi secuieşti în raport cu cea românească. În timpul Regiunii Autonome Maghiare, pentru românii rămaşi în zonă cunoaşterea limbii maghiare a devenit obligatorie în raport cu noua administraţie. Mulţi români îşi amintesc de permanenta lor ameninţare, de şicanele cărora trebuiau să le facă faţă, de modul cum „li se închidea gura” (acuzându-i de naţionalism) atunci când cereau anumite drepturi, de concedierile şi acuzele de „deviaţionism” la care erau supuşi.

În rândul liderilor populaţiei româneşti, deveniţi indezirabili pentru regimul comunist, s-a aflat şi părintele Aurel Negoiescu (Neagovici). Activitatea sa de excepţie, depusă în parohia Gheorghieni, în perioada interbelică, pe tărâmul propăşirii Bisericii ortodoxe şi a culturii româneşti, împreună cu ataşamentul faţă de Biserică şi rezervele exprimate faţă noul regim ateu, în timpul pastoraţiei sale de la Întorsura Buzăului (1939-1952), au constituit principalele sale „capete de acuzare”, nexprimate însă în scris niciodată.

Părintele Aurel Negoescu a slujit la biserica „Sfântu Gheorghe” din Întorsura Buzăului, până în ziua de 15 August 1952, când, a fost ridicat de Miliţia Politică şi încarcerat, într-un mod samavolnic, aşa cum se proceda în acei ani de tristă

262

amintire, fără mandat şi fără sentinţă judecătorească. A fost dus la canalul Dunăre- Marea Neagră, unde după trei luni a decedat.

După cum reiese din Extrasul de deces, moartea părintelui Aurel Negoescu, a survenit la 1 Decembrie 1952, iar certificatul de moarte a fost eliberat doar în 26 Noiembrie 1954. Documentul amintit, eliberat la cererea familiei, la doi ani de la sfârşitul tragic al părintelui martir, consemnează că „moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din Năvodari- Medgidia, la nr. 102 din ziua de 13 Decembrie 1952. În dreptul rubricii „cauza morţii”, nu se consemnează nimic.

Din mărturiile doamnei Rodica Ţepeluş- fiica părintelui Aurel Negoescu- a rezutat că familia sa a putut să reconstitue puţine informaţii despre suferinţele părintelui din timpul detenţiei. Se pare că a murit de foame, scormonind prin gunoaele menajere, în căutarea mijloacelor de supravieţuire.

Aşa s-a încheiat viaţa pământească a preotului Aurel Negoescu, a cărui dăruire sufletească a fost în întregime închinată slujirii Bunului Dumnezeu şi binelui oamenilor.

Articol întocmit împreună cu Pr. Florin Tohănean şi prof. Violeta Pătrunjel.

263

Note

1. Arhiva mânăstirii Făgeţel2. Ordinul Episcopal, nr. 7315, Episcopia Romanului, 19313. Andrei Moldovan, Din istoria mânăstirii Făgeţel4. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel „Românii din

Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Cultură. Şcoala, Editura Grai Românesc. Miercurea Ciuc, 2003

5. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românescă în judeţul Covasna (1944-1945), teză de licenţă, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Sibiu, 1999

6. Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, 19457. Violeta Pătrunjel, idem8. Arhiva mânăstirii Făgeţel9. Andrei Moldovan, idem

Bibliografie

1. Arhiva Parohiei Ortodoxe Întorsura Buzăului, judeţul Covasna;2. Arhiva Parohiei Ortodoxe Gheorghieni, judeţul Harghita;3. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel „Românii din

Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Cultură. Şcoala, Editura Grai Românesc. Miercurea Ciuc, 2003;

4. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românescă în judeţul Covasna (1944-1945), teză de licenţă, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Sibiu, 1999;

5. Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, 1945;6. Mărturii ale familiei şi ale credincioşilor care i-au cunoscut

activitatea părintelui Aurel Negoescu (Neagovici), culese de P.C. Părinte Florin Tohăneanu, protopop de Sf. Gheorghe şi de către d-na Rodica Ţepeluş.

264

Muzeele româneşti din judeţele Covasna şi Harghita – continuatoare a tradiţiilor astriste din

zonă

Situate la poalele munţilor Carpaţi, munţi ce reprezintă o adevărată „coloană vertebrală a ţării", ţinuturile din sud-estul Translivaniei adăpostesc milenii de istorii, fiind.printre cele mai populate şi mai bine reprezentate pe harta arheologică şi etnografică a României.

Prin poziţia lor geografică, meleagurile covăsnene şi harghitene au servit, de-a lungul vremurilor, ca punţi de legătură cu românii din Moldova şi Muntenia. În condiţii de cele mai multe ori vitrege – în mod deosebit după aşezarea secuilor în zonă – românii din Arcul intracarpatic au luptat pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi păstrarea identităţii într-un areal caracterizat prin pluralism etnic şi confesional.1

În estul Transilvaniei, convieţuirea româno-maghiară a condus la formarea „uneia dintre cele mai laborioase, mai cristaline şi mai fecunde sinteze culturale, care dau astăzi expresie şi imagine la ceea ce s-a putut săvârşi aici, într-o relaţie cu adevărat interetnică.2

Valori ale patrimoniului de preistorie, cultură şi civilizaţie daco-romană, românească şi maghiară din localităţile ce au aparţinut fostelor scaune secuieşti au fost încorporate în colecţiile marilor muzee din ţară şi străinătate.

Primele unităţi muzeale s-au constituit, în această zonă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, înfiinţarea Muzeul din Sf. Gheorghe se datorează iniţiativei lui Cserey Ianos şi Vasadi Nagy Gyula, din 1875. Primul şi-a donat colecţia numismatică, născându-se astfel „Muzeul Cserey”,

constituit la 15 septembrie 1879 şi numit Muzeul Naţional Secuiesc. Muzeul a numărat între custozi o serie de personalităţi, dintre care se distinge dr. Laszlo Ferenc, iniţiatorul săpăturilor arheologice de la Ariuşd şi dr. Szekely Zoltan, îndelungă vreme director al muzeului.3

Românii din curbura interioară a Carpaţilor, au participat la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, de la iniţiativele unor „anonimi” precum Petru Băloiu din Poiana Sărată şi spijinul financiar al unor „economi” din Teliu, Buzău, Băcel, Marcoş, Dobârlău ş.a., până la activitatea etnomuzeografică desfăşurată de Elie Miron Cristea şi Octavian Codru Tăslăuanu. 4

În perioada interbelică, statul român reîntregit, acordând prioritate vindecării rănilor trecutulul prin consolidarea bisericii strămoşeşti, a învăţământului şi culturii în limba română şi readucerea la vatră a românilor maghiarizaţi, nu a situat printre priorităţile strategiei culturale înfiinţarea unui muzeu de stat, care să prezinte aspectele definitorii ale culturii şi civilizaţiei româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Pentru a depăşi greutăţile din timpul primului război mondial şi a se integra în viaţa cultural – ştiinţifică românească, Muzeul Naţional Secuiesc, a fost sprijint de personalităţi marcante ale vieţii publice şi culturii româneşti, dintre care amintim pe Regele Ferdinand, Alexandru Ţigara Samurcaş, Vasile Pârvan, muzeul impunându-se în peisajul ştiinţific al ţării, prin activitatea de cercetare şi valoarea patrimoniului său.5

Prin strădania medicului balneolog Vasile Stroescu, în oraşul Covasna a funcţionat, până în 1940, un Muzeu al ASTREI, iar în Sf. Gheorghe, s-a constituit o colecţie de etnografie românească pe lângă Camera agricolă a judeţului, din iniţiativa preşedintelui acesteia, vrednicul protopop Aurel Nistor.

În anii ce au urmat Dictatului de la Viena, s-au pierdut şi distrus bunuri culturale inestimabile. Edificatoare este în acest sens, diferenţa dintre inventarele cu bunuri ale comunităţilor româneşti ortodoxe din spaţiul Arcului intracarpatic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de Ana Grama6 şi bunurile culturale deţinute în prezent de parohiile ortodoxe din zonă.

Începând cu 1 iulie 1949, fostul Muzeu Naţional Secuiesc, înfiinţat în 1879, a devenit instituţie de stat. Prin grija forurilor tutelare, muzeul a primit fonduri însemnate pentru reparaţii capitale, iar în 1979, cu ocazia sărbătoririi centenarului instituţiei, a fost construit - din fondurile centralizate ale statului - un nou corp de clădire, cu respectarea arhitecturii originale a cunoscutului arhitect Koos Karoly.. Continuând tradiţia înaintaşilor, valorosul arheolog şi istoric dr. Székely Zoltán, aflat la conducerea muzeului aproape o jumătate de veac (1945 1990) a întreprins numeroase cercetări arheologice, evidenţiind importante aspecte ale populaţiei băştinaşe din aşezările sud-estului Transilvaniei.

După 1970, prin activitatea de cercetare etnogfrafică a muzeografului Nicolae Moldovan, colecţiile muzeului s-au îmbogăţit cu noi exponate de port românesc, mobilier şi icoane ortodoxe. Contribuţii importante la cercetarea istoriei locale şi la conservarea patrimoniului cultural naţional şi-au adus muzeografii Bartok Botond, Cserei Zoltán, Gabriel Lambescu, Nicolae Şoancă, Ştefania Blaj, iar din partea Direcţiei Judeţene de Cultură, Constantin Stanca, Marius Deac ş.a. 7

Reţeaua muzeală harghiteană cuprinde muzeele din Cristuru Secuiesc (1946), Odorheiu Secuiesc (1949), Miercurea-Ciuc (1950), Gheorghieni (1952). Un rol deosebit în muzeografia harghiteană au jucat prof. Ianoş Pall,Ianos Szocs, Elisabeta Maukenhaupt.8

O activitate meritorie au desfăşurat, până în 1989, la Muzeul Judeţean Harghita, muzeografii János Páll, Tiberiu

267

Muscă, Dragoş Zamfirescu, Cornel Beldiman şi dr. Viorica Crişan, autoarea unei apreciate teze de doctorat cu tema Dacii în estul Transilvaniei (directoare a instituţiei, până la începutul anului 1990). Activitatea muzeului menţionat a fost sprijinită, în perioada menţionată, din partea Direcţiei Judeţene de Cultură, de profesorii Maria Cotfas, Nicolae Bucur ş.a.9

După 1989, ca o contrareacţie la centralismul excesiv al perioadei comuniste, a început şi se desfăşoară procesul firesc de descentralizare şi, implicit, cel de realizare a autonomiei administrative locale. Redefinirea raportului dintre local şi centru, în judeţele Covasna şi Harghita, a căpătat, după 1989, dimensiuni specifice determinate de implicaţiile raportului invers dintre majoritate şi minoritate, şi de politica liderilor maghiari de realizare a autonomiei pe criterii etnice, respectiv de redobândire a statutului privilegiilor de grup.10 În acest context, o „fantomă” bântuie viaţa publică românească, la începutul secolului XXI şi a mileniului III, autonomia aşa zisului Ţinut Secuiesc.11

Conceptul de „multiculturalitate”, în condiţiile specifice ale estului Transilvaniei, este un concept confuz, practicat de maghiari ca separaţie culturală; neutralitatea, atunci când există, este puternic descurajată şi extrem de dificilă, neutrii riscând expulzarea din grup dacă nu se conformează naţionalismului taberei lor 12

Între cele două comunităţi, română şi maghiară, se duce o luptă simbolică pentru ancorarea într-un trecut cât mai prestigios. Viaţa culturală a celor două comunităţi se desfăşoară într-un paralelism conflictual, simţind fiecare o ameninţare din partea celuilalt. Din drept la diferenţă, multiculturalismul devine drept la indiferenţă.13

În majoritatea localităţilor judeţelor Covasna şi Harghita, comunităţile româneşti au fost asimilate, numărul lor fiind drastic diminuat, ele reprezentând astăzi doar nişte „resturi” din ceea ce au fost odinioară. În aceste condiţii

268

problemele referitoare la păstrarea patrimoniului identitar moştenit de la înaintaşi depăşesc posibilităţile materiale ale acestor comunităţi. În zonă, relaţia comunitate locală – patrimoniu local, cât şi implicaţiile descentralizării, capătă aspecte specifice.

În discursul şi comportamentul conducătorilor unor autorităţi publice locale şi a unor instituţii de cultură, inclusiv a celor care au resposabilităţi pe linia prezervării şi valorificării patrimoniului cultural, au apărut disfuncţionalităţi majore referitoare la finanţare discriminatorie a proiectelor culturale, sau blocarea unor asemenea proiecte promovate de instituţiile şi asociaţiile culturale româneşti.

După 1990 toate muzeele judeţene şi locale din cele două judeţe au fost transformate în muzee secuieşti (schimbându-şi nu doar denumirea ci şi structura patrimoniului, a personalului şi a programelor de cercetare), instituţii care în prezent nu se mai preocupă de patrimoniul comunităţiilor româneşti.14 În perioada postdecembristă, în muzeologia covăsneană şi hargiteană s-au produs schimbări majore. Muzeele din cele două judeţe s-au subordonat politicii culturale promovate de UDMR, punând pe prim plan valorile identitare etnice secuieşti/ maghiare, eludând de cele mai multe or elementul românesc şi caracterul multicultural al acestu areal. Se încearcă din răsputeri impunerea conceptului de Szekely Fold - Pâmânt Secuiesc. Uneori aceste muzee se angajează în manifestări cu caracter vădit politic. 15

Asistăm la o „agresiune simbolică”, la o raportare negativă faţă de ceea ce simbolizează monumentele şi patrimoniul cultural al comunităţilor româneşti. Acest patrimoniu este perceput ca un obstacol în receptarea zonei ca fiind una exclusiv monoetnică şi monoculturală maghiară. În cele două judeţe, continuă obstrucţionarea activităţii instituţiilor de cultură de expresie românească, precum şi a

269

amplasării unor simboluri de istorie şi cultură românească, în paralel cu promovarea celor maghiare.

Conform unei strategii elaborate de intelectualii locali şi alţi specialişti în materie, în majoritatea localităţilor din cele două judeţe, autorităţile locale au ridicat monumente, plăci comemorative (cu texte numai în limba maghiară), troiţe şi alte însemne care marchează împlinirea a 1000 de ani de statalitate maghiară şi 1100 de la aşezarea ungurilor în Ardeal). 16

Strategia de acaparare a spaţiului public a cuprins şi redenumirea instituţiilor publice şi a străzilor din majoritatea localităţilor urbane şi rurale din judeţele Covasna şi Harghita. După decembrie 1989, acţiunea de personalizare a oraşelor a avut loc în întreaga ţară, cinstindu-se astfel memoria unui mare număr de personalităţi locale şi naţionale, pe nedrept uitate, în timpul regimului comunist. În cele două judeţe, actele de recuperare a memoriei colective, s-au făcut în detrimentul elementului românesc şi cu lipsă de respect faţă de istoria şi cultura românească.17

Sunt cunoscute cazurile de înlocuire a denumirii unor străzi precum 1 Decembrie 1918 (la Sf. Gheorghe şi Tg. Secuiesc), sau când au fost atribuite numele unor personalităţi ca Vass Albert, generalul Joszef Bem ş.a., ori când s-a refuzat acordarea numelui unor personalităţi româneşti (Mihai Eminescu, Aurel Nistor), unor străzi din Sf. Gheorghe. O analiză detaliată a acestui aspect, aşa cum a fost abordat de presa locală, pune în evidenţă şi alte elemente, precum: sunt preferate numele unor personalităţi maghiare cunoscute prin „radicalismul” lor faţă de români (Kosuth, Petofi, Bem ş.a.) şi nicidecum cele care au trudit pentru apropierea dintre cele două naţiuni (Bela Bartok, Andrei Veress ş.a.); atunci când au fost aceptate unele denumiri româneşti, acestea au fost acordate unor străzi mici şi mărginaşe (ex.: str. I.L. Caragiale, în Sf. Gheorghe ş.a. ) 18

270

Majoritatea lucrărilor monografice, albumelor, studiilor şi articolelor maghiare referitoare la judeţele Covasna şi Harghita prezintă lucrurile ca şi cum istoria acestor locuri începe cu secuii şi este numai istoria acestora, tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, minimalizat sau deformat

Există „monumente nedorite”, „monumente părăsite”, monumente profanate, din partea unor reprezentanţi ai autorităţi publice locale. Există cazuri concrete de intoleranţă faţă de valorile româneşti din partea unor consilii locale, lideri de opinie şi a unei importante părţi de mass-media de limbă maghiară.

Iată doar două exemple concrete: Cazul bisericii ortodoxe (fostă greco-catolică) din Lăzăreşti, judeţul Harghita. Biserica „Sf. Nicolae” înălţată la începutul secolului al XIX-lea pe locul celei din lemn din 1711 a deservit comunitatea românească care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, număra aproape 300 de credincioşi (în 1890 296, iar 1910 264). În urma maghiarizării comunităţii (în 1941 s-a declarat doar o persoană de naţionalitate română, în 1992 – 3 persoane, iar în 2002 – 11 persoane), în anul 2004 autorităţile locale au interzis accesul în biserică a preotului ortodox care administra filia. În prezent cazul este în justiţie.

Neacceptarea în stemele celor două judeţe şi în cele ale localităţilor cu populaţie etnic mixtă a unor simboluri heraldice, altele decât cele secuieşti, respectiv includerea în configuraţia noilor steme a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunităţile şi cultura românească.19

În aceste condiţii, până la înfiinţarea unui muzeu profesionist, prin strădaniile societăţii civile româneşti, s-au înfiinţat muzee bisericeşti la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe şi cel de la Mânăstirea «Sfântul Ilie» din Topliţa, muzee care continuă tradiţia muzeelor astriste existente în

271

zonă, în perioada interbelică, reprezentând veritabile embleme culturale

Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe a fost inaugurat la 4 decembrie 1993, cu binecuvântarea I.P.S. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealulul, Crişanei şi Maramureşului, din iniţiativa şi cu stăruinţa Ligii Cultural-Creştine «Andrei Şaguna», cu largul sprijin al Secretariatului de Stat pentru Culte, al altor instiţuţii judeţene, a Muzeulzui ASTRA din Sibiu, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a unor firme şi sponsori generoşi, cu susţinerea prin obiecte şi colecţii de către toate parohiile ortodoxe din judeţ. 20

Din iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu sprijinul P.S. Ioan Selejan, în toamna anului 1995, la Sfântu Gheorghe s-a înfiinţat Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiecte de activitate formarea unui fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească, în toate formele sale de manifestare, urmărită de - a lungul istoriei, inclusiv în contemporanietate. 21 De menţionat,, meritul deosebit al părintelui Ioan Rafiroiu jr.(1907-1982) în salvarea şi prelucrarea arhivistică a unei importante părţi din fondul „Protopopiatul Ortodox Trei Scaune” (1766-1918), aflat în administrarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, precum şi faptul că o serie de fonduri arhivistice ale unor personalităţi din zonă (Aurel Nistor, Pompilu Nistor, I. Rafiroiu, N. Colan, J. Teculescu), sunt păstrate la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Schei-Braşov.

La 30 mai 1995, în prezenţa P.S. Ioan Selejan şi a unui mare număr de invitaţi, s-a sfinţit şi inaugurat Muzeul Mănăstirii Sf. Ilie din Topliţa, muzeu amenajat cu sprijinul specialiştilor de la Secretariatul de Stat pentru Culte, pr. Florin Şerbănescu, Mircea Sfârlea şi Ioan Gaşpar. În anul 1998, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la întemeierea mănăstirii şi a

272

130 de ani de la naşterea ctitorului ei, toate obiectele legate de personalitatea primului patriarh al României au fost grupate în Secţia memorială „Doctor Elie Miron Cristea”, amenajată în incinta Muzeului Mănăstirii. 22

Muzeul de etnografie din Topliţa s-a constituit juridic la 18 martie 1997, în subordinea Consiliului local, având ca obiect prioritar de activitate salvarea, cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural românesc dar şi interferenţele româno-maghiare din zonă. Înfiinţarea muzeului s-a impus cu necesitate după transformarea Complexului Muzeal Judeţean Harghita în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Colecţiile şi expoziţia permanentă a muzeului, organizate prin dăruirea şi profesionalismul tinerilor muzeografi Dorel Marc şi Zorel Suciu, cu sprijinul specialiştilor de la Muzeul Judeţean Mureş, cuprind obiecte ce ilustrează ocupaţiile tradiţionale, meşteşuguri, port popular şi amenajarea locuinţei, aspecte ale vieţii spirituale. 23

În incinta principalelor şcoli cu predare în limba română din cele două judeţe, îndeosebi a celor din Depresiunea Întorsurii Buzăului şi din Bazinul Topliţei, sunt amenajate colecţii de obiecte etnografice şi documente de istorie locală.

Cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Miercurea-Ciuc, pe 1 decembrie 2001, a fost inaugurat Centrul Cultural Miron Cristea aparţinând de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. Clădirea, a fost construită, în anul 1929, de primul prefect român al judeţului Ciuc, Valeriu Oţetea., fiind achiziţionată, restaurată şi amenajată, cu sprijinul şi implicarea nemijlocită a P.S. Ioan Selejan.24

În decursul anilor, s-a remarcat activitatea meritorie a muzeografilor Violeta Pătrunjel, Dorel şi Livia Marc, Nicoleta Ploşnea, în organizarea unor activităţi specifice cu elevii din Sf. Ghorghe şi Miercurea Ciuc şi în editarea publicaţiei „Grai Românesc”, foaie de spiritualitate ortodoxă editată de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei

273

Muzeele bisericeşti organizate, în judeţele Covasna şi Harghita, au încercat să creeze o imagine, fie şi parţială, asupra specificului comunităţilor româneşti, din Arcul intracarpatic, dar ele nu puteau să sublinească funcţiunile unui muzeu profesionist, susţinut din fonduri publice. În urma numeroaselor căutări şi dezbateri asupra formulelor cele mai adecvate de organizare a reţelei muzeale din cele două judeţe, societatea civilă românească, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, împreună cu reprezentanţii de marcă ai culturii şi ştiinţei româneşti din principalele centre culturale ale ţării, au făcut nenumărate demersuri pentru înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, instituţie menită să pună în valoare, în mod obiectiv, istoria, cultura şi civilizaţia din sud-estul Transilvaniei, precum şi legăturile dintre această zonă cu spaţiile aflate de ambele părţi ale Carpaţilor Răsăriteni.25

Propunerea înfiinţării Muzeului Carpaţilor Răsăriteni a fost susţinută de către importante personalităţi ale muzeografiei româneşti precum: Gheorghe Lazarovici, Ioan Opriş, Corneliu Bucur, Ligia Fulga, Mihai Gorgoi, Gheorghe Dumitroaia, Ana Grama, Mircea Sfârlea, Florin Şerbănescu ş.a.

Un pas mare în această direcţie l-a constituit înfiinţarea, începând cu 1 octombrie 1995, a secţiei din Sfântu Gheorghe a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, secţie găzduită de P.S. Ioan Selejan, în spaţiile Centrului Eclesiastic de Documentare «Mitropolit Nicolae Colan» din Sf. Gheorghe. Urmare a continuării demersurilor, la data de 27 noiembrie anul 1996, Guvernul României a emis H.G. nr. 1635 privind înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, stipulând că acesta se înfiinţează la data 01 ianuarie 1997. Guvernul instalat după alegerile din 1996, timp de doi ani a făcut abstracţie de existenţa acestui act normativ. şi doar sub presiunea partidelor aflate atunci în opoziţie, în ianuarie

274

1999, a înfiinţat Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor.

Acest muzeu a reuşit deja să se impună ca o instituţie dinamică şi eficientă, datorită concepţiei moderne de organizare şi funcţionare şi managementului performant asigurat de conducerea instituţiei, respectiv de către directorul acesteia dr. Valeriu Cavruc. În curs de desfăşurare sunt o serie de proiecte ce vizează preistoria, civilizaţia dacică şi romană, istoria, cultura şi civilizaţia românească şi interferenţele româno-maghiare în sud-estul Transilvaniei. Printre efectele pozitive ale acestor demersuri menţionăm atragerea în zonă a specialiştilor din ţară şi străinătate, numeroase expoziţii şi publicaţii ştiinţifice.

Cu sprijinul Ministerului Culturii, muzeul a achiziţionat, amenajat şi introdus în circuitul de vizitare Casa Memorială a scriitorului Romulus Cioflec din Araci, urmând ca în Sfântu Gheorghe să amenajeze punctul muzeal „Prima şcoală românească” - atestată documentar în 1799, iar la Voineşti-Covasna un muzeu etnografic în aer liber cu un punct muzeal destinat oieritului (dacă se va obţine amplasamentul, din partea autorităţilor publice locale), sau un punct muzeal, cu o sală destnată episcopului Justiniat Teculescu, primul episcop al Armatei Române (1856-1932), născut în Covasna.

În anul 2003, Muzeul – şi-a deschis o secţie la Miercurea-Ciuc, sub denumirea Muzeul Oltului şi Mureşului Superior, într-un spaţiu achiziţionat şi amenajat de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, prin implicarea pragmatică şi benefică a P.S. Ioan Selejan, muzeu care îşi propune să umple golul lăsat prin desfiinţarea fostului Muzeu Judeţean Harghita şi să stabiliască relaţii de parteneriat cu Muzeul Etnografic din Topliţa, înfiinţat în anul 1997, cu sprijinul Primăriei din localitate

O problemă majoră pentru cultura românească din cele două judeţe o reprezintă supravieţuirea instituţiilor

275

profesioniste de cultură, în perspectiva descentralizării, deoarece este cunoscut faptul că, aceasta se loveşte, adesea, de incapacitatea admnistraţiei locale…, de a gestiona în mod corespunzător patrimoniul cultural-naţional existent. Situaţia devine şi mai delicată atunci când în activitatea muzeelor locale interviv sensibilităţile etnice, aşa cum se întâmplă în judeţele Covasna şi Harghita. 26

Aşa stând lucrurile, conducerea instituţiei este îngrijorată pentru soarta Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, în perspectva descentralizării şi subordonării directe la Consiliului Judeţean Covasna. Este ştiut faptul că, reprezentanţii administraţiei locale, aflate în principal sub conducerea UDMR, nu agreează existenţa acestui muzeu, nefiind exclusă posibilitatea ca, după ce muzeul va trece în subordinea Consiliului Judeţean Covasna, el să-şi piardă independenţa necesară promovării politicii culturale naţionale.

În aceste condiţii, sunt necesare demersuri, pentru ca procesul de descentralizare să nu pericliteze destinul acestei instituţii fundamentale pentru prezervarea şi promovarea culturii româneşti în această zonă, iar muzeul să-şi poată urma calea firească şi să nu depindă de opţiunile politice locale. În acest sens, singura soluţie este menţinerea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, ca muzeu naţional, în subordinea directă a Ministerului Culturii şi Cultelor. Numai în aceste condiţii, muzeul va putea să promoveze în continuare politica culturală naţională, în interesul României şi a tuturor locuitorilor din judeţele Harghita şi Covasna.

276

Note

1. Ioan Lăcătuşu, Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 99

2. Corneliu Bucur, Condiţia relaţiei interetnice ca fundament al convieţuirii multietnice în Ardeal, în „Mari prietenii între oamenii de cultură şi ştiinţă români şi maghiari”, Bucureşti, 2001, p. 15

3. Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Editura Museion, Bucureşti, 1994, p. 95-96

4. Ioan Lăcătuşu, Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu, în „Transilvania”, nr.7-8/2005, p. 55-59

5. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 205-206

6. Ana Grama, Inventarele cu bunuri ale comunităţilor româneşti ortodoxe din spaţiul Arcului intracarpatic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în, Angustia nr. 6/2001, p. 69-111

7. Ioan Lăcătuşu, Op. cit., 2002, p. 1018. Ioan Opriş, Op. cit, p. 1019. Ioan Lăcătuşu, Op. cit., 2002, p. 10110. Nicolae Edroiu, Vasile Puşcaş, Maghiarii din România, Cluj-

Napoca, 1995, p.2611. Ile Şandru, O fantomă bântuie prin Ardeal, Editura

Europcarpatica, Sf. Gheorghe, 200512. Alina Mungiu –Pipidi, Transilvania subiectivă, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 24413. Vintilă Mihăilescu, Complexul strămoşului, în Dilema, anul V,

nr.211/199814. Notă de fundamentare privind necesitatea înfiinţării Muzeului

Carpaţilor Răsăriteni, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, I, Sf. Gheorghe, 1998, p. 81

15. Valeriu Cavruc, Probleme actuale ale muzeografiei româneşti în Carpaţii Răsăriteni, în, Grai Românesc, nr. 4(12)/2001, p. 7

277

16. Vezi poziţia şi demersurile societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, Sf. Gheorghe, 1998, p. 61-95 şi Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, II, Sf. Gheorghe, 2003, p. 145-207

17. Ibidem, p 61-95 şi 145-20718. Ibidem, p 61-95 şi 145-20719. Ibidem,, p 61-95 şi 145-20720. Muzeul Spiritualităţii Româneşt, în Buletinul Ligii Cultural-

Creştine „Andrei Şaguna”, II, Sf. Gheorghe, 2003, p 2621. Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae

Colan”, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, II, Sf. Gheorghe, 2003, p. 34

22. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op.cit., p. 662

23. Ibidem, p.65424. Inagurarea Centrului Cultural Miron Cristea, Grai Românesc,

nr. 4(12)/2001, p. 725. Notă de fundamentare privind necesitatea înfiinţării Muzeului

Carpaţilor Răsăriteni, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, I, Sf. Gheorghe, 1998, p. 81

26. Valeriu Cavruc, Op.cit., p.7

278

Anexe

Însemne pe răbojul eternităţii

româneşti din curbura interioară a

Carpaţilor

Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, nr. 2/2002

Reluând tradiţia publicaţiilor astriste, în primăvara anului 1998 a apărut, la Sf. Gheorghe, primul număr al Buletinului Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”. La patru ani de la această dată, în preajma împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, organizaţie nonguvernamentală reprezentativă a românilor din judeţul Covasna, apare numărul 2 al publicaţiei menţionate.

Păstrând, în linii mari, structura primului număr, prezentul volum cuprinde şi alte noi capitole. În primul rând, numărul 2 al Buletinului Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, apare ca o tribună a societăţii civile româneşti din Arcul intracarpatic, deci a majorităţii asociaţiilor cultural-creştine din zonă. În aceste condiţii, primul capitol a devenit din „repere identitare”, „noi repere identitare”, cuprinzând informaţii despre scopul, obiectivele, conducerea şi activitatea principalelor asociaţii cultural-creştine şi civice din judeţele Covasna şi Harghita.

Capitolul „Studii, aricole, interviur, documentarei” cuprinde materiale semnate de P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, dr. Valeriu Cavruc, directorul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, Mircea Sfârlea, expert la Secretariatul de stat pentru Culte, dr. Maria Cobianu-Băcanu, cercetător principal la Institutul de Sociologie al Academiei, dr. Gheorghe Olteanu, din Baden-Baden, Germania-originar din Covasna, drd. Alin Vasile Câmpeanu, Dan Suciu şi Ioan Lăcătuşu, o informare întocmită de grupul parlamentarilor care au vizitat judeţele Covasna şi Harghita, în toamna anului 1997, la

invitaţia societăţii civile româneşti şi răspunsul Guvernului României la Moţiunea „Harghita–Covasna”, din 17 decembrie 2001- documente care oferă o imagine evolutivă a discursului politic faţă de problematica păstrării şi afirmării identităţii naţionale a românilor din estul Transilvaniei, promovată cu consecvenţă de către reprezentanţii societăţii civile româneşti din cele două judeţe.

Am considerat oportună introducerea capitolului Personalităţi, care cuprinde articole despre: ierarhul-academician, I.P.S. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, preşedinte de onoare al Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna (la împlinirea vârstei de 75 de ani); P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei - ierarhul trimis de Providenţă – pentru restaurea fiinţei naţionale prin Biserică în Arcul intracarpatic(la împlinirea vârstei de 50 de ani); academicianul clujean Horia Colan, savantul născut pe meleaguri covăsnene, preşedintele de onoare al Despărţământului ASTRA Covasna-Harghita (la împlinirea vârstei de 75 de ani); prof. Nicolae Moldovan - veteranul muzeografiei româneşti din zonă (la împlinirea vârstei de 80 de ani); prof. Aurel Hulpoi - unul din cei mai apreciaţi dascăli din judeţul Covasna (la împlinirea vârstei de 75 de ani); regretatul jurist şi om de cultură Radu Octavian Tomuş, la împlinirea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice; colonelul în retragere Ioan Oniscu, fost preşedinte al Filialei Covasna a Uniunii Cadrelor în rezervă şi retragere (la şase luni de la plecare dintre noi); distinsul inginer Valentin Mocanu, reprezentat de seamă a comunităţii româneşti din judeţul Covasna, sponsor generos al culturii româneşti din judeţ, vicepreşedinte al Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, decedat fulgerător, în împrejurări dramatice, la vârsta de numai 50 de ani.

Un important capitol este cel care cuprinde „Iniţiative, demersuri, acţiuni”. Aici sunt inclus majoritatea demersurilor publice întreprinse de societatea civilă românească în perioada

1998-2001 (memorii, apeluri, scrisori deschise, audienţe) - pentru asigurarea păstrării şi afirmării identităţii naţionale româneşti şi stoparea acţiunilor separatiste şi de intoleranţă, promovate de unii lideri locali ai concetăţenilor de etnie maghiară. Un punct distinct, îl constituie, în acest context, mitigul de protest organizat de toate asociaţiile culturale şi civice româneşti, cu susţinerea tuturor partidelor din judeţul Covasna (cu excepţia UDMR), în faţa Primăriei din Sf. Gheorghe, în 13 aprilie 2000.

„Însemne pentru eternitate”, sunt redate prin publicarea materialelor referitoare la ridicarea, prin eforturile societăţii civile româneşti a Crucii memoriale, pe locul bisericii ortodoxe din Vârghiş, dărâmată în toamana anului 1940 şi refacerea, prin strădania Comandamentelor Judeţene de Jandarmi Braşov şi Covasna, a Monumentului eroilor jandarmi din Aita Mare, dărâmat în aceiaşi nefastă toamnă.

Împreună cu indicele bibliografic al Oituzului - foaia de cuget şi simţire românească – editată de către Liga Cultural-creştină Andrei Şaguna şi Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, în cuprinsul ziarului Cuvântul nou - şi conţinutul numărului 100 al amintitei foi, am inclus, în capitolul „Publicistică românească locală”, editorialele şi indicele bibliografic al Predaniei- foaie de atitudine creştină, editată de Liga Tineretului Creştin Ortodox, filiala Covasna şi Centrul Eclezastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, în cuprinsul aceluiaşi ziar şi a Info Eurocarpatica, numerele 1 şi 2 - Buletin de Informare al Centrului European de Studii Covasna-Harghita.

Ca şi în primul număr al buletinului, sumarul mai cuprinde, spicuiri din presă despre unele acţiuni ale asociaţiilor cultural-creştine şi civice din cele două judeţe, programul principalelor manifestări organizate de către acestea, câteva documente şi fotografii edificatoare pentru viaţa culturală şi spirituală românească din estul Transilvaniei.

283

Aşa cum am procedat şi în primul număr al buletinului, nu am cuprins materiale despre activitatea instituţiilor de cultură româneşti din zonă: Teatru Andrei Mureşan, Centrul de Cultură Arcuş, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Muzeul Etnografic din Topliţa, Casele de cultură, bibliotecile şi ansamblurile folclorice profesioniste din Întorsura Buzăului şi Topliţa, căminele culturale din comunele cu populaţie românească majoritară, numai în măsura în care au existat unele proiecte ale acestor instituţii, realizate în colaborare cu asociaţiile neguvernamentale. Am inclus însă Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”- instituţie muzeală şi de cercetare aflată în subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei - gazdă generoasă a principalelor manifestări culturale româneşti desfăşurate în Sf. Gheorghe, loc de întâlnire şi conlucrare a majorităţii asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor româneşti din zonă.

O privire comparativă cu artcolele publicate în primul număr al „buletinului”, permite surprinderea stării evolutive a problematicii „Harghita-Covasna”. Pe de o parte, se observă, unele rezultate ale demersurilor asociaţiilor culturale româneşti, care au permis nu numai „supraveţuirea prin cultură şi credinţă”, dar şi realizarea unor proiecte culturale de anvergură naţională. În acest sens, o contribuţie însemnată şi-au adus instituţiile create ca urmare a demersurilor societăţii civile româneşti, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei şi Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, împreună cu celelalte existente în zonă. În rândul acestor proiecte amintim manifestări precum: Festivalul de teatru Atelier, organizat de Teatrul Andrei Mureşan; Gala tinerilor laureaţi, organizată de Centrul de Cultură Arcuş, Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, organizată de Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul de Cultură Arcuş, împreună cu asociaţiile

284

culturale româneşti; Festivalurile folclorice Ciobănaşul şi Mioriţa, organizate de Ansablurile folclorice profesioniste, cu sprijinul Primăriilor oraşelor Întorsura Buzăului şi Topliţa ş.a., la care se adaugă Universitatea de vară Izvoru Mureşului, Zilele Andrei Şaguna, Zilele Miron Cristea, Zilele Nicolae Colan, Festivalul de colinde, organizate de ONG-urile din zonă.

La editurile Carpaţii Răsăriteni, Eurocarpatica, Arcuş şi Grai Românesc au apărut, în ultimii ani lucrări, care prin conţinutul lor depăşesc importanţa pentru istoria şi cultura locală. În rândul acestora menţionăm: Repertoarele arheologice ale judeţelor Covasna şi Harghita (redactor coordonator dr. Valeriu Cavruc), revista Angustia (ajunsă la nr. 6), anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (redactori responsabili dr. Valeriu Cavruc şi drd. Ioan Lăcătuşu), albume privind patimoniul cultural şi micromonografii ale unor biserici (redactor Petre Străchinaru), cercetările sociologice efectuate de Maria Cobianu-Băcanu şi Lily Rain (în colecţia Interferenţe, coordonată de Ioan Lăcătuşu), volumul Românii din Covasna şi Harghita – Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel (în curs de apariţie) ş.a.

Merită evidenţiate lucrările cu tematică socio-umană semnate de intelectuali români din judeţele Covasna şi Harghita, în rândul cărora se numără: Nicu Vrabie, Ilie Şandru, Nicolae Bucur, Luminiţa Cornea, Doina Butiurcă, Ioan Nete, Mihai Filimon ş.a., volume de poezie semnate de Ion Ciurea, Ionel Simota, lucrări ştiinţifice (informatică, economie, turism, silvicultură ş.a.) purtând semnătura …

Împreună cu cele două publicaţii cotidiene Adevărul Harghitei şi Cuvântul nou şi de presa şcolară (cele mai reprezentative sunt: revista Ecou, a elevilor de la Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe (profesor

285

coordonator Luminiţa Cornea) şi Focus, revista elevilor de la Colegiul Naţional „Octavian Goga” din Miercurea-Ciuc), în cele două judeţe mai apar: Şcoala noastră, revistă trimestrială a Asociaţiei Cadrelor Didactice din judeţul Harghita, director Nicu Vrabie; Grai românesc, foaie de spiritualitate ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, preşedinte fondator P.S. Ioan Selejan, redactor şef Ioan Lăcătuşu. Recent, Asociaţia ştiinţifică Carpaţii Răsăriteni, şi-a propus să iniţieze editarea unei reviste de cultură, care să pună în evidenţă interferenţele româno-maghiare din estul Transilvaniei.

Referitor la activitatea organizaţiilor nonguvernamentale, se observă faptul că cele nou înfiinţate, şi-au propus obiective mult mai pragmatice şi lucrează de regulă pe bază de proiecte. După multe căutări, s-a reuşit înfiinţarea a trei asociaţii de tineret: Liga Tineretului Creştin Ortodox, filiala Sf. Gheorghe, Asociaţia de tineret Ecou şi Departamentul ASTRA tineret,a Despărţământului Covasna-Harghita, la care se adaugă Asociaţia corală Ortodoxia, formată în majoritate din tineri.

Trebuie remarcată influienţa benefică a stabilirii unor legături de colaborare cu reprezentanţii românilor din diaspora, precum şi sprijinul constant primit din partea P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a Prefecturilor şi altor istituţii judeţene din Covasna şi Harghita şi nu în ultimul rând de sponsori generoşi, în rândul cărora s-au aflat: Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare, Banca Agrcolă, BancPost, C.E.C., REMAT, ROMTELECOM, SN Petrom SA, SC Covalact, SC Spirt- Amidon Ozun, Romsuin Leţ, Cora SRL, Ardealul SRL, SC Bibco Biborţeni, SC Textila Oltul, SC Subansable Auto, SC Turism Covasna, Hotel Dacia Covasna, Hotel Montana Covasna, SC Sport-Turism, SC Unic Star Covasna, ASTRA SRL Miercurea-Ciuc şi mulţi alţii. La aceştia, să adăugăm, cu respectul cuvenit, numele unor români din diaspora, precum: Traian Golea şi Gheorghe Mătasă, din

286

Florida, SUA, Gheorghe Olteanu din Baden-Baden şi Ion Ciurea din Koln, Germania, Marioara Cârlan şi soţul său Salvadeo Roberto, din Italia ş.a.

Este de apreciat în mod distinct, aportul substanţial al comunităţilor româneşti din zonele Întorsurii Buzăului şi Topliţei, la susţinerea şi reuşita manifestărilor culturale organizate în celelalte localităţi ale judeţelor Covasna şi Harghita.

La început de secol şi mileniu, în faţa noilor provocări contemporane, asociaţiile culturale româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, trebuie să- şi redefinească strategia, priorităţile şi modalităţile de acţiune care să le asigure obiectivul: păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice, confesionale şi culturale, într-un areal multietnic şi pluriconfesional. O bună parte din obiectivele lor iniţiale, au fost preluate de instituţiile create prin demersurile întreprinse de acestea de-a lungul anilor. În aceste condiţii, prioritare devin: organizarea vieţii comunitare, sporirea solidarităţii sociale, sprijinirea afirmării valorilor, eliminarea discriminărilor pe baze etnice la angajarea în muncă, stoparea plecării tineretului din zonă, asigurarea reprezentării populaţiei de etnie română în conducerea administraţiei publice locale, normalizarea climatului de conveţuire interetnică. Deosebit de importante sunt formarea unui Forum al ONG-urilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita şi continuarea sprijinului acordat de stat, comunităţilor româneşti numeric minoritare în zonă, şi în condiţiile sporirii autonomiei locale.

Punctul de vedere al societăţii civile româneşti a fost exprimat cu claritate în editorialul din Info Eurocaroatica nr.2/2001. Asociaţiile culturale româneşti din judeţele Covasna şi Harghita- se precizează în articolul amintit- prin demersurile întreprinse la autorităţile centrale de stat, au subliniat nevoia de configurare a unor politici speciale care să se plieze pe

287

problematica lor, şi să-i ferească totodată de experimente de tipul celor trăite în ultimii 12 ani, deoarece dacă inima ţării este un laborator de încercare, sau „poligon de experienţă” atunci toată România poate deveni un cobai pentru forţe exterioare intereselor ei.

Cadrul legislativ creat pentru acest spaţiu are nevoie de o fizionomie juridică care să abordeze diferenţiat problematica din judeţele Covasna şi Harghita. Cu alte cuvinte, trebuie să se ţină cont de anumite variabile politice, culturale, economice şi sociale care construiesc un cod de comunicare special între locuitorii acestei zone: români şi maghiari, cod cerut de raportul inversat majoritate – minoritate. Astfel se impune profilarea unui model special de gestiune a problemelor ce caracterizează comunitatea românească din Covasna şi Harghita şi în acelaşi timp trecerea de la constatarea cotidiană şi teoretizarea ştiinţifică a acestor probleme la operarea lucidă şi pragmatică a unor soluţii concrete care să se încadreze într-o agendă perenă de management şi gestiune a problematicii Harghita Covasna, indiferent de efemeritatea unui regim politic sau a altuia.

288

Argument la volumul O stafie bântuie prin Ardeal, de Ilie Şandru

Născut pe binecuvântatul pământ al Ardealului şi format în buna tradiţie a intelectualilor români, ataşaţi prezervării şi promovării culturii şi valorilor naţionale, Ilie Şandru este o personalitate complexă, unul din liderii marcanţi ai românilor din zona Topliţei şi din judeţul Harghita.

Rodnica şi îndelungata sa activitatea desfăşurată pe tărâmul învăţământului şi culturii româneşti, s-a materializat în fapte ziditoare, prin intermediul diverselor „roluri” avute în decursul vieţii, dintre care amintim: dascălul, cel care a slujit cu dăruire şi profesionalism, peste 32 de ani învăţământul românesc şi pentru care, pe lângă recunoştinţa zecilor de generaţii de elevi pe care i-a format, recent, a fost răsplătit cu Ordinul „Meritul pentru învăţământ” în grad de Cavaler; publicistul şi omul de cultură, activităţi cărora le-a închinat, cu aceeaşi competenţă şi pasiune, peste 20 de ani din viaţa sa; liderul civic şi politic, fondator şi principal animator al Fundaţiei Culturale „Miron Cristea”, al filialei locale „Vatra Românească” şi al celei a Partidului Unităţii Naţionale Române, iniţiatorul şi organizatorul unor proiecte culturale perene, dintre care amintim „Zilele Miron Cristea”; omul implicat profund şi benefic în viaţa cetăţii, îndeosebi a comunităţii româneşti din judeţul Harghita, ales în mai multe legislaturi consilier local şi judeţean şi nu în ultimul rând deputat eparhial al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, instituţie fundamentală pentru păstrarea şi afirmare identităţii româneşti, într-o zonă multietnică şi pluriconfesională, la a cărei înfiinţare a contribuit din plin;

scriitorul, care după „debutul târziu” s-a „dezlănţuit tumultos”, punându-şi semnătura, în ultimii zece ani, pe zece cărţi de proză, publicistică şi istorie, de numele său fiind legată „scoaterea la lumină din colbul vremurilor” a vieţii şi activităţii a doi iluştrii reprezentanţi ai culturii şi spiritualităţii româneşti, născuţi în această parte de ţară, respectiv Octavian Codru Tăslăuanu şi Miron Cristea.

Toate acestea, şi multe altele, care formează portretul distinsului intelectual ardelean, nu pot fi însă înţelese şi apreciate, la justa lor valoare, decât punându-le într-o relaţie directă şi firească cu „buchetul” de calităţi ale Omului Ilie Şandru, cu talanţii dăruinţi de părinţii săi şi de Dumnezeu, pe care i-a valorificat din plin, pe parcursul vieţii, din rândul cărora amintim: cinstea, hărnicia, omenia, demnitatea, verticalitatea, curajul, consecvenţa, iubirea de Neam şi de Ţară ş.a.

Ilie Şandru face parte din categoria oamenilor care nu rămân indiferenţi la provocările vieţii cotidiene, la discursul şi faptele unor personalităţi publice, îndeosebi când acestea se referă la istoria şi cultura poporului român şi la convieţuirea sa cu cei de alte etnii şi confesiuni, cu care Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim împreună pe aceste mioritice plaiuri.

Bun cunoscător al istoriei naţionale şi deopotrivă a celei regionale şi locale, Ilie Şandru cunoaşte şi respectă istoria şi valorile celorlalte neamuri trăitoare în spaţiul intracarpatic şi în primul rând a populaţiei maghiare.

Pana jurnalistului şi scriitorului care ne-a delectat cu atâtea pagini memorabile referitoare la frumuseţea „oamenilor şi a locurilor din Călimani”, la evenimente cruciale şi personalităţi marcante ale istoriei naţionale şi la destinul contemporan al fraţilor români din Basarabia, devine ascuţită, nemiloasă şi neiertătoare, iar discursul tranşant, ferm, caustic, şi lipsit de echivoc, atunci când este vorba a se „răfui” cu cei care îşi permit ca în mod sistematic, obsesiv şi nu de puţine ori

jignitor, să prolifereze neadevăruri, jumătăţi de adevăr, prejudecăţi, răstălmăciri şi manipulări grosolane, scrise la adresa istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti şi a politicii Statului Român faţă de minorităţile naţionale, în general, şi faţă de cea maghiară, în special.

Volumul O stafie bântuie prin Ardeal, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2005, grupează, în principal, în Capitolul II, un număr de peste 30 articole apărute sub semnătura autorului, în perioada 1993-2005, în publicaţiile „Adevărul Harghitei”, „Cuvântul liber”, „Vremea”, „Naţiunea”, „Totuşi iubirea” ş.a. Cu toată tematica diversă, în articolele menţionate sunt abordate frontal unele dezbateri din presa de limbă maghiară, cât şi principalele teme ale unor studii şi lucrări semnate de autori români, dar mai ales maghiari din România şi Ungaria, referitoare la istoria românilor şi a maghiarilor din Ardeal şi la convieţuirea celor două neamuri, în decursul veacurilor.

Cartea este structurată pe trei capitole. În capitolul I, intitulat „Românitate şi continuitate pe Mureşul Superior”, sunt prezentate coordonatele istorico-geografice ale zonei de nord a judeţului Harghita, prezenţa şi continuitatea vieţii omeneşti pe aceste străvechi meleaguri româneşti, puse în evidenţă de vestigiile arheologice, datate încă din Neolitic, dar şi de numeroasele cetăţi dacice şi urme de locuire din perioada etnogenezei poporului român. Tot aici, sunt prezentate mărturiile documentare referitoare la aşezarea secuilor în zonă şi la amplul proces de maghiarizare a românilor autohtoni, desfăşurat pe parcursul a mai multor secole, pe cale paşnică dar şi prin violenţă şi intoleranţă agresivă, precum şi la intensele legături ale locuitorilor din Arcul intracarpatic cu fraţii întru credinţă şi neam din Moldova şi Ţara Românească şi la dăinuirea acestora, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei.

Capitolul III, intitulat „Popasuri în timp” cuprinde fragmente din scrierile, edite şi inedite, ale unor cărturari

291

români şi maghiari precum: Vasile Netea, David Prodan, Orban Balazs, D. Zotta, Valentin Borda şi Octavian Bucur, despre unele momente din istoria veche, medievală, modernă şi contemporană a Topliţei Române şi a românilor din Valea Mureşului Superior. Purtând girul prestigiului ştiinţific şi cultural al autorilor, dar şi specificitatea izvorâtă din personalitatea acestora, textele redate în partea finală a volumului, vorbesc despre frumuseţea şi hărnicia românilor de la poalele Călimanilor şi despre trăinicia culturii şi civilizaţiei făurită de aceştia, de-a lungul veacurilor, în salba de localităţi din zona Topliţei.

Această modalitate de îmbinare, într-un volum, a trecutului cu prezentul, pentru a preveni ca unele momente dramatice din istoria noastră comună, să nu se mai repete în viitor, nu reprezintă o noutate pentru scrisul lui Ilie Şandru. Astfel, prima sa carte de autor, apărută în anul 1995 sub titlul „Sub cumpăna veacului”, carte de proză şi publicistică, abordează două momente importate ale istoriei naţionale şi consecinţele lor, pentru românii din zonă: războiul pentru întregirea neamului şi evenimentele din Decembrie 1989.

Maniera de redactare a volumului folosită asigură, pe de o parte, cunoaşterea adevărului despre istoria zonei de referinţă şi despre temele abordate, iar pe de altă parte permite punerea la dispoziţia celor care conduc vremelnic destinele Neamului Românesc, a unui valoros material documentar ce poate sta la baza deciziilor ce privesc integritatea teritorială şi interesele geopolitice ale României, pe termen mediu şi lung.

Revenind la capitolul II, care de altfel dă şi titlul volumului de faţă, majoritatea articolelor reprezintă răspunsuri, din perspectivă românescă, la principalele obsesii ale presei de limbă maghiară din România: obţinerea autonomiei teritoriale a aşa zisului „Ţinut Secuiesc”, sau formarea unei „Euroregiuni secuieşti”, în mijlocul României; chestiunea ceangăilor moldoveni; „purificarea etnică” şi „genocidul” practicat de

292

români, împotriva maghiarilor, în viziunea episcopului Laszlo Tokes; atitudinea Budapestei faţă de ungurii din afara graniţei (problema legitimaţiei de maghiar şi acordarea dublei cetăţenii); ameniţarea Secuimii de către „teroarea bisericii ortodoxe trufaşe” ş.a.

Într-un alt mare grup de articole se dau răspunsuri pertinente la prezentarea deformată a istoriei naţionale şi locale, în unele lucrări semnate de „istorici” maghiari din ţară şi din Ungaria, la filmul realizat de Duna TV despre „Ocuparea de patrie prin intermediul cupolelor sub formă de ceapă” şi la cel referitor la „Obsesiile Trianonului”, la proiectele fantomatice ale lui Sabin Gherman, la manipularea presei occidentale prin intermediul cifrelor mincinoase (în Transilvania trăiesc 2-3 milioane de unguri, sau ungurii din Transilvania reprezintă 70% din totalul populaţiei) ş.a.

Nu în ultimul rând, sunt abordate problemele referitoare la intoleranţa şi discriminările la care sunt supuşi românii din Covasna şi Harghita, după decembrie 1989, rămaşi la cheremul udemeriştilor, la sloganurile antiromâneşti din primăvara anului 1990 care cuprindeau resentimente, ameninţări, nostalgii şi o xenofobie primitivă, la atacurile îndreptate împotriva Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a Prea Sfinţiei Sale Părintele Episcop Ioan Selejan, la separarea pe criterii etnice, din iniţiativa liderilor maghiari, a învăţământului şi culturii, la folosirea de către aceiaşi lideri maghiari a unor concepte străine realităţilor româneşti, precum „autoguvernare”, „administraţie locală şi regională cu statut special”, la „strigătul disperat” al românilor din Odorheiu Secuiesc, la problemele învăţarii limbii române şi a prezenţşei ei în viaţa publică a judeţelor Covasna şi Harghita etc.

Lectura paginilor prezentului volum, dovedeşte cu prisosinţă faptul că nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate, exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă

293

în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente sistematic în mass-media şi în lucrările de istorie, etnografie, demografie şi sociologie în limba maghiară, şi fac parte dintr-un plan foarte bine conceput, coordonat şi implementat, şi la fel de bine finanţat, o bună parte cu bani de la contribuabilii români şi care urmăreşte formarea şi consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume medievale, desuiete şi anacronice.

În acelaşi timp, din perspectiva interesului românesc, asistăm la o inexplicabilă atitudine de minimalizare a acestor probleme şi de neimplicare a instituţiilor abilitate ale statului, a mediului academic şi a marilor conştiinţe ale românităţii actuale, în abordarea problemelor specifice judeţelor Covasna şi Harghita, judeţe în care populaţia românescă este numeric inferioară. Dacă în ultimii ani, s-a făcut câte ceva, în cele două judeţe, pe linia rezistenţei prin cultură şi credinţă, toate aceste modeste izbânzi s-au datorat existenţei Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a activităţii de excepţie a P.S. Ioan Selejan, a unor preoţi, monahi, învăţători şi profesori şi a unor „oameni-instituţii”, care prin jertfa lor au suplinit, într-o anumită măsură, ceea ce trebuia să facă Statul Român, stat care nu poate asista în continuare pasiv la formarea unei „enclave etnice” şi a unei „frontiere interne” în mijlocul spaţiului său de securitate.

În acest context, cartea domnului Ilie Şandru este folositoare, deopotrivă românilor şi ungurilor, constituindu-se într-o pledoarie convingătoare asupra nevoii de a elimina din viaţa publică discursurile nostalgice, care promovează etnocentrismul şi intoleranţa şi asupra necesităţii asigurării normalităţii în convieţuirea interetnică din judeţele Covasna şi

294

Harghita, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană.

295

Prefaţă - sau despre lucrarea lui Gheorghe Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor,

din perspectiva actuală

Convieţuirea de secole a românilor cu secuii şi maghiarii în sud-estul Transilvaniei, continuă să fie o temă controversată între istoriografia şi etnografia română şi cea maghiară. Aşa cum arată sociologul Ilie Bădescu, extrema politizare a chestiunii a făcut ca, pe de o parte, abordările româneşti să fie relativ puţine iar, pe de altă parte, cele maghiare mereu predispuse spre o ideologizare şi concluzionare prematură a chestiunii

Istoriografia problematicii zonei intracarpatice a fostelor scaune secuieşti cuprinde un mare număr de lucrări, studii, articole, contribuţii documentare, pe care Liviu Boar le-a grupat astfel: prima etapă este cea până la 1 Decembrie 1918, când problema a fost abordată aproape exclusiv de istoriografia maghiară; a doua etapă este cea interbelică, în care autorii maghiari, atât cei din România, cât şi cei din Ungaria, şară care se considera nedreptăţită istoric de Tratatul de la Trianon, au continuat să abordeze istoria zonei, dar au apărut şi o serie de studii, articole şi chiar cărţi dedicatei problemei, scrise de istorici români, care încercau pe baza argumentelor avute la îndemână să prezinte o istorie a românilor maghiarizaţi din scaunele secuieşti; o etapă controversată a istoriografiei problemei o constituie perioada totalitarismului comunist (1944-1989), când au apărut o serie de lucrări interesante, scrise atât de istoricii români şi maghiari din România, dar şi de istoricii din Ungaria, ultimii contestând contestat cu vehemenţă istoriografia românească privind Transilvania, în

general, şi istoria Secuimii, în special; ultima etapă, care este foarte bogată pe tărâm istoriografic, este cea de după 1989, cân au apărut o serie de lucrări fundamentale pentru elucidarea acestei probleme atât de controversate, în deosebi a existenţei şi afirmării elementului românesc din Secuime. (Liviu Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin în secolul al XIX-lea. Istoriografia problemei şi surse de cercetare, în Angustia 5, pag. 27)

Istoria cercetării temei nu este lipsită de distorsiuni, mai ales din partea istoriografiei maghiare, care a dus uneori lucrurile până la negarea cea mai intolerantă şi şovină a existenţei elementul românesc. Orban Balazs afirmă, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea că, ţinutul Odorheiului „este atât de maghiar, încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte”. (Vasile Lechinţan, Orban Balasz despre români în lucrarea A szekelyfold leirasa… „Descrierea ţinutului secuiesc”, în Angustia, nr 2/1997, pag.33 ) Lucrările apărute ulterior, în acelaşi registru tematic şi din aceeaşi perspectivă, au condus la persistenţa în opinia publică maghiară a percepţiei potrivit căreia „Ţinutul (Pământul ) Secuiesc- Szekelyfold” este un teritoriu locuit doar de maghiari. Expresii ca „bloc compact maghiar”, „maghiarimea cea mai pură” ş.a. întreţin la nivelul elitelor, dar şi al maselor, mitul „Pământului Secuiesc”.

Din multitudinea acestor lucrări în limba maghiară, editate în ultimii ani, redăm doar câteva exemple.

Cu sprijinul autoguvernării judeţului Vesprem din Ungaria, în 1997 a apărut lucrarea monografică „Megyenk Kovaszna-Haromszeki tudnivalok (Judeţul nostru Covasna. Informaţii despre Trei Scaune). O monografie a judeţului Covasna, care să prezinte o istorie adevărată a acestei zone din inima României, netendeţioasă şi fără iz propagandistic, este de mult aşteptată. Dar lucrarea la care ne referim este departe de a îndeplini asemenea exigenţe.

Referindu-se la conţinutul ei, eruditul universitar clujean, prof. univ.dr. Dumitru Protase, face următoarele precizări:

1. „Totul este prezentat de parcă judeţul nu ar fi în România, ci o zonă separată;

2. Necontenit se susţine că, şi în perioada interbelică şi după aceea a avut loc românizarea forţată. Deci, iată premisa acţiunilor după „cotitura” (aşa e numită în lucrare!) din 1989;

3. Tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis,deformat, iar partea de preistorie şi istorie dacică, romană şi românească se trece sub tăcere;

4. Lucrare tendenţioasă, incompletă, superficială, cu vădită tentă antiromânească”. (Ioan Lăcătuşu, Spiritualitate românească şi conveţuire înteretnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, pag. 233)

Din lecturarea lucrării rezultă că ea este întocmită de pe poziiţile propagandei maghiare, pe următoarele direcţii: ideea autonomiei secuieşti; rolul „nefast” al statului român, atât în perioada interbelică (1919-1940), cât şi în perioada „socialistă”, dar şi după 1989, în dezvoltarea zonei; minimalizarea rolului şi prezenţei românilor în istoria judeţului; omisiunea totală asupra rolului negativ pe care secuii (respectiv conducătorii lor) l-au avut în anumite momente şi epoci istorice (maghiarizarea şi asuprirea românilor şi saşilor, distrugerea satelor româneşti şi săseşti din calea lor la 1848-1849, atacurile armate asupra românilor din 1919 şi 1940-194 etc); ideea autonomiei cultural-spirituale secuieşti etc.

Prezentând şi alte puncte de vedre despre „obiectivitatea” informaţiilor referitoare la românii din zonă, precizăm că nu este prima apariţie editorială de acest gen, după decembrie 1989, în care se eludează, se minimalizează sau se

denaturează adevărul referitor la rolul şi prezenţa românilor din istoria judeţului Covasna.

Astfel, în monografia oraşului Covasna (apărută cu titlul KOVASZNA), în 1995, în trei limbi – maghiară, română şi germană – lucrare întocmită de dr. Benko Gyula şi Fabian Erno, cu un cuvânt înainte de Malnasi Laszlo Levente, primarul localităţii, la pagina 70 se apreciază că „cercetarea nu şi-a spus ultimul cuvânt referitor la originea cetăţii din apropierea localităţii”, cu toate că lucrările de specialitate, de largă circulaţie şi incontestabilă reputaţie, precizează că aceasta este o cetate dacică. La pagina 72 din aceeaşi lucrare se face afirmaţia că „populaţia românească convieţuieşte cu majoritatea maghiară (71%), se presupune, din sec. al XVIII-lea, şi majoritatea ei provine din zona Vrancei”, deşi, cu o pagină mai înainte, sunt menţionate printre cele mai vechi familii de viţă nobilă ale aşezării, cele cu numele Vajna, Kozma, Albu.

Albumul oraşului Tg. Secuiesc, tipărit din ordinul primăriei, în anul 1997, nu aminteşte nimic despre vechea comunitate a negustorilor români din oraş. Prezentarea bisericilor romano-catolică (p. 21-23) şi a reformată (p. 24-25) nu este continuată, aşa cum ar fi fost firesc, de cea a bisericii ortodoxe din oraş, ridicată în anul 1754.

Incursiunea în istoria judeţului, ce însoţeşte Catalogul de prezentare a unor societăţi comerciale din judeţul Covasna, tipărit la EUROPRINT, Braşov, 1995, nu aminteşte nimic despre prezenţa românilor din zonă. Frumoasele ilustraţii reprezentând monumente istorice locale nu cuprind nici una dintre bisericile ortodoxe din lemn din Chichiş, Zăbala, Păpăuţi, Belin, Poian, Zagon sau de piatră din Căpeni, Bixad, Breţcu, Covasna, Valea Mare, Întorsura Buzăului ş.a.

În scurta prezentare istorică a municipiului Sf. Gheorghe, din cuprinsul hărţii municipiului, tipărită la TOPOGRAF Odorheiu Secuiesc, în 1997, ceasul istoriei este

300

oprit „întâmplător” la începutul acestui secol. Ceea ce s-a întâmplat în viaţa oraşului reşedinţă de judeţ, în ultimii 80 de ani, este redat într-o singură propoziţie.

Reeditarea cunoscutelor lucrări monografice, editate la sfârşitul secolului trecut, în atmosfera euforică a sărbătoririi „mileniului”, s-a făcut fără menţionarea (conform uzanţelor consacrate) a rezultatelor cercetărilor întreprinse în perioada de la editarea şi reeditarea lor.

Sub egida Consiliului Judeţean Harghita, la Miercurea Ciuc a apărut în 1997 volumul Harghita cu 250 de hărţi şi 135 de imagini, lucrare de asemenea tendenţioasă, prezentată ca o combinaţie între „un ghid turistic şi un atlas cu mape obişnuite”, fiind tipărită în excelente condiţii grafice la Cartographia Kft Budapesta. Textul de bază a fost elaborat de un colectiv format din: dr. Kincses Emese, Zayson Samu şi Olah Gal Elvira. Editorul responsabil şi semnatarul Cuvântului înainte este Kolumban Gabor, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita din vremea respectivă. Varianta în limba română este asigurată de Nicolae Kovacs. Folosind un vast material cartografic şi de imagini, cât şi numeroase informaţii istorice, geografice, geologice, demografice, economice şi sociale, bazate pe datele furnizate de Direcţia Judeţeană de Statistică, Camera de Comerţ şi Industrie şi pe o bibliografie selectivă cuprinzând peste 60 de titluri, în cele peste 200 de pagini ale sale, cartea îşi propune să prezinte judeţul Harghita, cu frumuseţele şi bogăţiile sale materiale şi umane. Potrivit editorului, „publicaţia” se doreşte a fi „un volum promoţional, care încearcă să invite în judeţul Harghita pentru a cunoaşte locuri, oameni, posibilităţi de a investi, de a găsi parteneri de afaceri, … un mijloc ce îndeamnă la investiţii în turism, în economie, pe toţi aceia care doresc să contribuie la modelarea vieţii viitorului pe meleagurile noastre”.

Apariţia unei asemenea lucrări, ar trebui să reprezinte, indiscutabil, un fapt de cultură meritoriu, care trebuie să se

301

bucure de aprecierea comunităţii locale şi a tuturor beneficiarilor ei. Aceste plaiuri ce-şi „etalează nemijlocit bogăţia, frumuseţile şi valorile” şi destoinicii lor oameni merită cu prisosinţă asemenea „daruri”. Din păcate, valoarea cărţii este umbrită de accentele antiromâneşti reprezentate sub forma unor formulări arogante, ironice sau cu sensuri multiple, omisiuni, manipulări subtile sau evidente, ori de-a dreptul „săgeţi otrăvite” şi neadevăruri.

În buna tradiţie a istoriografiei maghiare, istoria acestor locuri începe cu venirea secuilor aici, iar după aşezarea lor totul se reduce în principal la acest grup etnic. „Locuitorii acestor meleaguri - se spune în capitolul Oameni ai pământului - care sunt cunoscuţi astăzi sub denumirea de secui, atunci când s-au stabilit în aceste locuri (sec 12-13) reprezentau o ramură a seminţiei maghiare, cu drepturi proprii, practicând meseria armelor”. Chiar dacă nu este o lucrare de specialitate, considerăm că nu este firesc să nu se amintească nimic despre bogata vieţuire a oamenilor în estul Transilvaniei încă din neolitic şi chiar mai înainte, despre numeroasele vestigii arheologice, impresionantul număr de cetăţi dacice şi castre romane, despre tezaurul de la Sâncrăieni, cu care oricare civilizeţie s-ar mândri.

Autorii au grijă să-şi informeze cititorii despre faptul că „grupul etnic aşa-zis al secuilor nu este unul care-şi caută până în zilele noastre propria-i indentitate în universul legendelor (sic!), ci acea comunitate maghiară al cărei nume se contopeşte cu ocupaţia sa”.

Zona este „martor al unor vremuri crâncene,… secuii fiind nevoiţi a se lupta cu chiar preţul propriei existenţe pentru a păstra bunurile cucerite cu sudoare şi sânge de înaintaşii săi. Nici azi, în contextul vremurilor ce s-au schimbat, nu este altfel”. Nu se aminteşte nimic, fie chiar şi în treacăt de relaţiile bune ale secuilor cu românii din Moldova şi Muntenia, despre prezenţa acestora în oastea lui Ştefan cel Mare sau a lui Mihai

302

Viteazul. Este pusă în evidenţă, printre altele, contribuţia principilor ardeleni Gheorghe Rakoczi şi Mihai Apafi la uşurarea vieţii secuilor, dar este omisă aceeaşi contribuţie a domnitorului Mihai Viteazul.

Conform autorilor, „prima mare conflagraţie mondială este cea care duce la shimbarea ordinii lucrurilor…, atunci prin pasul Moldovei, în vara anului 1916, depresiunea este potopită de armata română, intrată peste noapte în război. După retragerea acesteia din oraş (Miercurea-Ciuc), rămân 80 de case incendiate şi distruse”. Aceasta nu este singura formulare diametral opusă faţă de istoriografia românească. Astfel, pentru municipiul Odorhei, perioada interbelică este „o letargie ce a durat nu mai puţin de două decenii”, în timp ce anii 1940-1944 au reprezentat „un nou avânt, plin de speranţe, curmat de cel de-al doilea război mondial”, iar dezvoltarea din anii 1968-1989 „s-a dovedit, la începutul anilor 90, ca fiind în mare măsură doar o speranţă înşelătoare”. În final, este pusă întrebarea: „Oare al câtelea nou început l-au reprezentat anii 90 pentru Odorhei ?”

Din lectura lucrării rezultă că aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat în viaţa judeţului Harghita după 1 Decembrie 1918 nu a fost pozitiv şi benefic pentru zonă (cu excepţia anilor 1940-1944 şi a celor din timpul Regiunii Autonome Maghiare). „Autoguvernarea judeţeană” actuală şi susţinătorii ei vorbesc despre dezvoltarea economico-socială şi urbanistică din anii de dinainte de 1989 ca despre o „dezvoltare retardată” şi, în consecinţă, după 1990, „totul trebuie luat de la început”.

Aşa cum a procedat Orban Balazs în cunoscuta sa lucrare monografică, dedicată „pământului secuiesc” la sfârşitul secolului trecut, şi în volumul de faţă, tot ceea ce se referă la români este minimalizat, denaturat sau eludat. Aflăm că judeţul este locul de baştină al câtorva oameni de cultură de talie europeană, precum: Orban Balasz, Tomacsa Sandor, Tompa Laszlo, Tamasi Aron, Nagy Imre, Nagy Istvan,

303

Karacsony Janos. Autorii nu au scris din păcate şi de Miron Cristea, Octavian Tăslăuanu sau Alexandru Nicolescu.

Frumoasele fotografii color nu înfăţişează nici o biserică românească din judeţ (din cele peste 50 existente), nici un monument de for public sau alt însemn reprezentativ pentru cultura şi spiritualitatea românească. În timp ce, din localităţiile cu populaţie de etnie maghiară sunt prezentate cele mai însemnate monumente laice şi bisericeşti, din localităţile româneşti sunt prezentate imagini generale, blocuri de locuinţe sau peisaje din împrejurimi.

Nici informaţiile referitoare la populaţia românească din localităţile Topilţa, Bilbor, Corbu, Gălăuţaş, Tulgheş ş.a., la şcolile confesionale şi la bisericile româneşti existente în prezent în localităţile judeţului Harghita, nu sunt prezente în lucrarea amintită.

Omisiunile menţionate, care asigură prezentarea în volumul la care ne referim a unei imagini „pur secuieşti” a judeţului Harghita, au ca suport documentar o bibliografie selectivă, care cuprinde un sigur titlu de carte românească: Ion I. Russu, Românii şi secuii. Nici o altă lucrare sau publicaţie editată de Academia Română sau de Arhivele Naţionale, muzee sau institute de cercetare din România nu a fost inclusă în această bibliografie.

Omisiunile continuă şi în ceea ce priveşte manifestările culturale româneşti. Calendarul „manifestărilor tradiţionale mai importante” cuprinde: festivaluri, târguri, tabere, întâlniri folclorice, procesiuni, comemorări maghiare, darnu şi Festivalul „Mioriţa” din Topliţa de exemplu, ceea ce nu se poate spune despre „Festivalul ceangăilor de la Lunca de Jos”.

Desigur că lucrarea pare a fi destinată destinată să măgulească orgoliu turiştilor numai dintr-o anumită ţară sau de o anumită etnie. Altfel nu se poate explica lipsa de obiectivitate şi onestitate, tenta iredentistă şi de purificare

304

etnică pe dimensiunea istorică, atitudine neconformă spiritului de toleranţă european de astăzi. Cu asfel de lucrări, frazele frumoase şi conceptele europene din capitolul „Concepţia politică asupra dezvoltării” devin demersuri generatoare de suspiciuni şi neîncredere, a căror finalitate nu este greu de anticipat. Bineînţeles că o asemenea dezvoltare-inclusiv spirituală, nu se va bucura niciodată de sprijinul românilor, şi nici nu este în interesul „oamenilor pământului” din această frumoasă zonă, aflată în chiar inima României.

Tot la Miercurea- Ciuc a apărut în 1999 o culegere de studii intitulată „A TOBBSEG KISEBBSEGE” (Minoritatea majorităţii), cu subtitlul Studii privind istoria românilor din Secuime. Volumul aduce o serie de informaţii noi despre românii din fostele scaune secuieşti, recunoaşte secuizarea românilor din zonă, afirmându-se că „istoria societăţii secuieşti nu ar fi completă fără istoria românuilor din ţinuturile secuieşti”. Toate acestea sunt în schimb umbrite de scopul principal al lucrării, care este negarea continuităţii româneşti în acest spaţiu şi anularea statutului de autohtoni pentru români, prin introducerea termenului de stabilire (aşezare) a românilor în scaunele secuieşti (studiile semnate de Pal Judith şi Szocs Janos). (Vezi Vasile Lechinţan, „Stabilirearomânilor în sud-estul Transilvaniei”- Noile „opţiuni” ale istoriografiei maghiare, în Angustia nr. 6/2001, pag. 338).

Chiar dacă despre originea secuilor nu există nici astăzi un punct de vedere unanim aceptat, există, în schimb, aproape un consens, între istoricii maghiari asupra translatării de la identitatea „secuiască” la cea maghiară, heteroidentificarea „secuilor” cu „maghiarii” fiind atât de categorică, încât datele, dar şi diferitele discursuri, suspendă, de facto, diferenţele existente între aceste grupuri de populaţie, acreditând ideea unităţii şi omogenităţii lor.(Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002, pag. 159).

305

Abordările teoretice referitoare la „Pământul secuiesc” sunt continuate şi completate cu preocupări sistematice în planul acţinunii politice, civice şi culturale. În ultima perioadă, asistăm însă la o situaţie paradoxală. În timp ce, în majoritatea mediilor este susţinută teza principială a apartenenţei secuilor la etnia maghiară, sporesc discursurile nostalgice şi demersurile pragmatice care urmăresc înfiinţarea „Ţinutului secuiesc”, realizarea unei „autonomii comunitare” sau „autoguvernări secuieşti” ş.a. Într-o perioadă istorică, când tendinţa aşteptat de toată populaţia, este reprezentat de integrarea europeană a României, liderii „moderaţii” cât şi cei „radicali” ai populaţiei maghiare din zonă, şi nu numai, într-o direcţie care este vădit „contra curentului general”, îşi propun să constituie un sistem instituţional paralel cu cel al populaţiei majoritare, acţionând pentru separarea şcolilor şi a instituţiilor culturale pe criterii etnice şi pentru realizarea unei autonomii percepute ca un „surogat de statalitate”, ca o încercare a unei posibile constituiri a „substitutului de statalitate”.

Pentru înfăptuirea acestor deziderate, sunt elaborate strategii pe termen mediu şi lung, dar şi obiective punctuale care vizează: retrocedarea proprietăţilor comunitare laice şi bisericeşti (care vor asigura baza economică a autoguvernărilor), o complexă şi eficientă organizare comunitară, formată dintr-o reţea de instituţii şi ONG-uri, conduse de un partid constituit pe criterii etnice, aflat în permanenţă la conducere pe plan local şi cu un important rol în realizarea majorităţii parlamentare la nivel naţional, o reţea de mass-media care promovează un discurs etno-centrist şi care manipulează o mare masă de cetăţeni români care nu cunosc decât limba maghiară, un sistem favorizant de asigurare a suportului financiar pentru proiectele identitare maghiare de la bugetele locale, bugetul naţional al României, bugetul naţional al Ungariei şi de la sponsorii interni şi externi, un plan bine pus la punct de stăpânire a spaţiului public de la denumirea şcolilor

306

şi instituţiilor publice, la plăci comemorative,monumentele istorice, cu mesaj revizionist sau antiromânesc, explicit sau simbolic ceea ce face ca românii, atât cei localnici, cât şi cei din ţară, să se simtă într-un spaţiu ce nu aparţine românităţii.

De remarcat faptul că toate acestea sunt proiectate sunt realizate fără consultarea şi cu neglijarea intereselor populaţiei româneşti din zonă, având ca motivaţie principală păstrarea identităţii etnice, lingvistice şi confesionale a populaţiei maghiare şi a tradiţiilor locale specifice „pământului secuiesc”, menţinerea „echilibrului” (respectiv a dezechilibrului etnic) şi evitarea „românizării” zonei. Se urmăreşte deci înfiinţarea unei regiuni denumite „Ţinutul secuiesc”, deşi în zonă nu mai există secui, realizarea unei „autonomii a secuimii”, menţinerea unui „bloc compact de maghiari” în Arcul intracarpatic (bloc care nu a exitat niciodată), evitarea unei „asimilări” care nu a vizat pe secui/respectiv maghiari, şi care, dimportivă, a cuprins, aşa cum se va vedea din prezenta lucrare, o bună parte a populaţiei româneşti.

De aceea, înţelegerea cât mai exactă, corectă şi globală a fenomenului românesc, în această zonă din inima României, în dimensiunea lui istorică şi în strânsă legătură cu raporturile complexe stabilite cu populaţia secuiască/maghiară, are o însemnătate deosebită pentru eliminarea unor clişee şi realităţi prezentate distorsionat şi tendenţios, care pot perpetua în timp stări de tensiune şi pot alimenta şovinismul atât de înrădăcinat în istorie, întârziind astfel procesul unei necesare şi corecte conectări a societăţii româneşti în sistemul marilor valori democratice europene.

În acest context, concomitent cu cercetările interdisciplinare realizate în zonă, se impune a fi cunoscute lucrările unor autori români, apărute după Marea Unire, când situaţia dramatică a românilor maghiarizaţi a atras atenţia oamenilor de cultură, a cercurilor ştiinţifice şi a forurilor de decizie politică. Atunci au apărut lucrările lui Gheorghe Popa-

307

Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Petre Râmneanţu, Nicolae Sulică, Elie Câmpeanu, Aurel Nistor şi a altora. Este semnificativ şi faptul că în perioada interbelică, o pleiadă de personalităţi culturale s-au ataşat problemei românilor din secuime, nu atât scriind despre ei, ci şi vizitându-i, sprijinindu-le viaţa spirituală, participând la activităţile lor culturale, colaborând la presa românească locală. Printre aceştia se afla şi personalităţi ca: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Alexandru Lapedatu, Ştefan Meteş, Vasile Goldiş, Dimitrie Gusti, Mihai Sadoveanu, Onisifor Ghibu, Şt. O Iosif, Emil Gârleanu, Dimitrie Gusti, pe lângă Miron Cristea, Octavian Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Alexandru Nicolescu, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Aurel Gociman – Oituz etc. personalităţi născute în localităţi din cele două judeţe.

Este adevărat că din unele studii şi articole apărute în perioada interbelică sub semnătura unor intelectuali români, nu lipsesc nici tratările superficiale şi exagerările şi nici unele abordări mai mult emoţionale decât pe bază de izvoare istorice. Referindu-se la acest aspect, I.I. Russu aprecia că în unele din aceste articole se repetă „păreri mai vechi, nu totdeauna fundate pe temelia solidă a faptelor şi documentelor, ceea ce a lăsat (după cum e firesc) largi goluri în documentare şi în bibliografie, erori de amânunt foarte importante, unele aserţiuni ce puteau să pară exagerări propagandistice, aducând chiar oarecare neîncredere şi prejudicii tezei juste în ansamblu” (Ioan I. Russu, Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag. 156). De aceea orice citare sau reeditare a lor, necesită o analiză critică şi o raportare la surse documentare credibile, reuşindu-se astfel valorificarea a ceea ce este validat şi peren din punct de vedere al informaţiilor istorice.

Procedând în acest fel, în cadrul unui proiect realizat împreună cu Editura „România pur şi simplu”, ne propune să reedităm unele din lucrările apărute în perioada interbelică,

308

semnate de Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Ştefan Manciulea ş.a. Pentru început, readucem în atenţia celor interesaţi lucrarea Originea secuilor şi secuizarea românilor, de Gheorghe Popa-Lisseanu. Textul ediţiei de faţă a lucrării amintite, este reprodus din volumul apărut la Editura Societăţii „Transilvania” din Bucureşti în anul 1940. Precizăm că ediţia prezentă respectă formulările din textul originar.

Prin notele şi comentariile îngrijitorilor ediţiei, am căutat să actualizăm problemele abordate de autor, cu unele aspectele apărute după redactarea cărţii, din anul 1940. O aducere la zi a studiilor şi cercetări interdisciplinare referitoare la românii din Covasna şi Harghita este redată în lucrările: Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, de Ioan Lăcătuşu, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2002, Românii din Covasna şi Harghita, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea-Ciuc, 2003- Volum apărut cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, în articolele apărute în Angustia numerele 1-7, anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi în alte articole, studii şi lucrări cuprinse în bibliografia acestei probleme, publicată în volumul Românii din Covasna şi Harghita.

În aceste lucrări sunt redate: reconstituirea evoluţiei unor fenomene demografice în perioada 1850-1992, consecinţele evenimentelor politice şi geopolitice asupra dinamicii populaţiei şi a comportamentului demografic, evidenţierea rupturilor şi continuităţilor,a direcţiilor şi consecinţelor mişcării migratorii, dinamica procesului de asimilare a românilor din zonă, creionează o imagine realistă a sud-estului Transilvaniei. Din cele 10 valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din „secuime”, puse în

309

evidenţă de academicianul Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850-1992, fiind relevate clar de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administraţie austriacă, fie sub cea ungurească sau sub cea românească. Este pusă în evidenţă diferenţa esenţială dintre comportarea majorităţii românilor faţă de maghiari şi cea a majorităţii maghiarilor faţă de români în momentele de schimbare a apartenenţei de la un stat la altul sau de regim politic, cu reliefarea momentelor de maximă intoleranţă faţă de români din perioada 1940-1945, 1956, 1989/1990.

Cunoaşterea schimbările demografice intervenite în structura etnică şi confesională a tuturor localităţilor din Transilvania, în a doua jumătate a sec al XIX-lea şi începutul sec. XX, este înlesnită în prezent de punerea în circulaţie în limba română a datelor recensămintelor efectuate pe teritoriul Transilvaniei, începând cu anul 1850 şi terminând cu anul 1941, prin grija cercetătorilor Catedrei şi Laboratorului de Sociologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, sub coordonarea prof. univ. dr. Traian Rotariu şi prin lucrările semnate de cercetătorul budapestan Varga E. Arpad.

O contribuţie deosebit de valoroasă la clarificarea problemei „secuizării” românilor din sud-estul Transilvaniei o reprezintă şi prezenţa numeroaselor antroponime româneşti în majoritatea localităţilor din fostele scaune secuieşti, realitate pusă atât de bine în evidenţă de I.I. Russu şi Ioan Ranca. Pornind de la observaţia savantului clujean I.I.Russu, formulată în lucrarea de referinţă pentru problematica abordată (Vezi Românii şi secuii, de Ion I.Russu, Ed. Ştiinţifică, 1990), potrivit căreia „bibliografia istorică relativ bogată, este lacunară, deficitară ca documentaţie istorică şi filologică-ligvistică…antoponimia fiind îndeosebi deficientă”, istoricul şi arhivistul mureşan Ioan Ranca a început publicarea mai multor volume sub genericul „Românii din Secuime în antoponimele din conscripţii”, vol. I cuprinde Scaunul Mureş, şi a apărut în

310

anul 1995, iar volumul II scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin, şi e apărut în 1997. Volumele, elaborate cu acribie ştiinţifică deosebită, înglobând munca de o viaţă a unui cunoscut cercetător pasionat de istoria românilor ardeleni, introduce în circuitul ştiinţific informaţii indispensabile oricăror abordări a problemeticii dăinuirii româneşti în spaţiul istoric tratat.

Vasile Lechinţan a publicat mai multe conscripţii inedite cu românii din scaunele secuieşti din perioada 1614-1787. Ana Grama a publicat inventarele de bunuri apaţinând bisericilor ortodoxe din zonă, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi alte documente inedite despre comunităţile parohiale şi liderii acestora. Ioana Cristache-Panait a publicat „alte mărturii ale originii etnice româneşti a aşezărilor din sud-estul Transilvaniei” şi alte documente despre prezenţa şi circulaţia cărţii bisericeşti în acest areal. Ioan N. Ciolan, Mihai Racoviţan şi Vasile Lechinţan au semnat lucrări ce pun în evidenţă noi informaţii documentare despre evoluţia secuizării românilor din Arcul carpatic. Părintele prof. Ilie Moldovan s-a preocupat constant de cercetarea vieţii bisericeşti şi laice a românilor din Arcul intracarpatic, recomandând cuprinderea acestei problemetici în aria de cercetare a tinerilor săi studenţi şi doctoranzi.

Cu un deosebit interes este aşteptată finalizarea tezei de doctorat a istoricului şi arhivistului mureşan Liviu Boar cu tema „Românii din Secuime în secolul al XIX-lea”.

O perspectivă inedită şi edificatoare pentru istoria locală o reprezintă cercetările referitoare la interferenţele ligvistice româno-maghiare. În patronimul ligvistic al dialectului maghiar din secuime există numeroase împrumuturi din limba română, fenomenul fiind unul din cele mai concrete mărturii ale convieţuirii paşnice româno- secuieşti/maghiare de-a lungul istoriei în sud-estul Transilvaniei. În acest sens, vezi Vasile Lechinţan, Limba română în viaţa secuilor de-a lungul secolelor (până la 1918).

311

Cercetările recente au pus în evidenţă faptul că, în spaţiul analizat de noi, fenomenul de asimilare etnică, prin maghiarizare, a cuprins deopotrivă, atât pe români, cât şi pe saşi, ţigani, evrei, armeni, germani. (Vezi Anexa nr 1, referitoare la numărul evreilor din judeţele Covasna şi Harghita, între anii 1850-2002). El a avut drept consecinţă pierderi etnice importante pentru aceste grupuri etnice, pierderi care au contribuit, în timp, la menţinerea unei majorităţi maghiare în zonă, percepută ca un „puternic bloc maghiar”. În ambele judeţe, ponderea celor de altă etnie a scăzut, în perioada 1850-1992, de la cca. 3 % din totalul populaţiei, la 1 %. De remarcat scăderea din oraşele judeţului Harghita a persoanelor de altă etnie de la 9,69 % în 1850 la 0,97 %, dispărând, printre alte comunităţi româneşti, puternica comunitate a armenilor (1235 persoane în 1850, din care 1144 în Gheorgheni) şi germanii (518 persoane în acelaşi an). Este surprinsă astfel, de către Traian Rotariu, o tendinţă numită de „omogenizare etnică”, în sensul că procentele etniei dominante sunt, în multe cazuri, în 1992, mult mai aproape de 100 % decât erau în 1850. Dacă la acestea adăugăm, numeroasele comunităţi româneşti asimilate, se poate aprecia că zona este un „melting pot”(creuzet), în care toate aceste etnii au fost asimilate de către cea maghiară (teză formulată de Nicolae Iorga, la începutul sec. XX şi contestată vehement de către istoricii maghiari).

De fapt, realitatea etno-demografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui bloc etnic maghiar compact. În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară, există grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai mare este grupul de ţigani), apoi ezitanţi, nostalgici după etnii dispărute etc.( Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita”, de Ioan Lăcătuşu, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2002.

312

Pentru surprinderea câtorva dimensiuni ale procesului de deznaţionalizare şi asimilare a românilor din sud-estul Transilvaniei, în Postfaţă, am selectat din şirurile de date referitoare la comunităţile româneşti din judeţul Covasna, aşa cum au fost ele întocmite pentru lucrarea Românii din Covasna şi Harghita, doar localităţile cu cele mai mari pierderi etnice româneşti. În acest fel este pus în evidenţă „faptul penibil şi tragic al „asimilării” etnice a românilor din localităţile etnic mixte din judeţele Covasna şi Harghita.

După cum este cunoscut, maghiarizarea numelor românilor şi a altor naţionalităţi naţionale din Transilvania a constituit o componentă de bază a politicii de maghiarizare atât de intens desfăşurată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ( Vezi Statutul Societăţii Centrale de Maghiarizarea Numelui, Anexa nr. 2).

Cercetările sociologice efectuate de dr. Maria Cobianu-Băcănau de la Institutul de Sociologie al Academiei României, finalizate în volumelr S.O.S.-românii din Covasna şi Harghita şi Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita au pus în evidenţă existenţa în zonă a unui climat de convieţuire interetnică din partea majorităţii populaţiei maghiare, refractar la prezenţa alterităţii, şi lipsa unui sistem eficient de protecţie a identităţii etnice a românilor din cele două judeţe.

Republicarea lucrării lui Gheorghe Popa-Lisseanu Originea secuilor şi secuizarea românilor, Editura România Pur şi Simplu, Bucureşt, 2003, constuie un gest de cinstire a memoriei ilusturlui înaintaş şi un şi un nou pas pentru cunoaşterea adevărului referitor la istoria sud-estului Transilvaniei. Demersul nostru porneşte de la convingerea că numai cunoaşterea adevărului despre convieţuirea româno-maghiare din sud-estul Transilvaniei de-a lungul secolelor va putea constitui baza acţiunilor viitoare de scoatere a secuilor şi maghiarilor de sub influenţa amplelor acţiuni de manipulare la care sunt supuşi în prezent de cea mai mare parte a mass-media

313

de expresie maghiară şi formarea percepţiei şi autopercepţiei fireşti despre locul şi rolul lor, cu zestrea culturală specifică, în acest areal din inima României.

Cartea lui Gheorghe Popa-Lisseanu vorbeşte convingător peste timp şi despre inconsistenţa şi nocivitatea tuturor proiectelor care urmăresc constituirea unei enclave etnice în zona Covasna-Harghita, despre faptul că asemenea proiecte nu doresc binele nici al românilor şi nici al maghiarilor din Arcul intracarpatic.

În situaţia în care minoritatea „majoritară” maghiară din zonă se află perpetuu la putere pe plan local, deţine monopolul tuturor resurselor, are puternice trăsături etnocentriste şi domină politic, necesitatea ca ea să beneficieze de protecţie juridică dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de protecţie, pentru a-şi conserva identitatea etnică, sunt românii din zonă şi nu maghiarii.

Ne aflăm deci, în faţa unei realităţi complexe şi specifice, a cărei gestionare necesită o strategie identitară şi multiculturală specifică, materializată prin reglementări şi pârghii logistice şi instituţionale care să asigure o atât o conveieţuire armonioasă, cât şi o viaţă demnă, deopotrivă, românilor şi maghiarilor cetăţeni ai României din această frumoasă zonă de la curbura interioară a Carpaţilor.

Material redactat împreună cu Vasile Lechinţan

314

Postfaţă la volumul Jurnal de front al unui cavalerist (oameni, fapte, întâmplări), de Stelian

Florescu

„Jurnal de front al unui cavalerist (oameni, fapte, întâmplări)”, de Stelian Florescu, (vol.I şi II), Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2003, este „opera capitală” a vieţii autorului, preocuparea de căpătâi a sa, în ulimele şase decenii de viaţă. Odată cu editarea, lucrarea ar putea să poarte subtitlul „Misiune îndeplinită”, aceasta deoarece aşa cum ne mărturiseşte locotenentul în rezervă, Stelian Florescu, în vara anului 1944, „pe lângă funcţia de Comandant al Grupului de Comandă al Divizionului III, mi s-a ordonat să ţin şi un jurnal de front”.

Jurnalul a fost scris cu regularitate, în perioada 23 august 1944 - 20 mai 1945. Pentru perioada 20 ianuarie - 13 mai 1945, când autorul, după ce a fost grav rănit, a fost internat prin spitale, sau s-a aflat în covalescenţă, jurnalul cuprinde completările ulterioare făcute de fostul său şef, maiorul Ion Negriţescu. De fapt, între tânărul cavalerist Stelian Florescu şi comandantul său Ion Negriţescu, au existat relaţii stânse de prietenie, respect reciproc şi solidaritate ostăşească.

Dintre numeroasele referinţe la adresa omului Negriţescu şi a faptele sale, redăm următorul pasaj: „Maiorul Negriţescu Ioan mi-a fost drag pentru bunătatea lui şi cu toate că am fost meinţi să vină timpul să nu ne mai întâlnim mai târziu în viaţă, mi-a rămas pentru totdeauna scumpă amintirea lui care este o bucurie fără seamăn; să desfătez redeşteptându-mi în minte chipul său, zâmbetul său, încăntătorul său duh,

bunătatea sa darnică şi larga sa înţelegere fiindcă toate acestea, sunt comori pe care vremea, nu mi le poate răpi.

Avea o fire de adevărat militar în care, se îmbinau ordinea şi disciplina cu bunătatea şi înţelegerea. Era întotdeauna gata să sfătuiască şi să înlesnească, tot ce păra cu neputinţă. Fie pe veci binecuvântată, amintirea sa.De o mie de ori, binecuvântată”.

Maiorul Ion Negriţescu, îi v-a trimite la Spitalul Militar Central, „lada de campanie călăfătuită în lanţuri şi lacăte”, prilejuindu-i autorului jurnalului trăirea „bucurii regăsirii porhartului şi a caietelor în care a notat zi cu zi bucuriile şi necazurile ce le-a petrecut în cele 9 luni pe frontul de Vest, alături de camarazii şi subalterii săi”.

După ce au fost cuprinse în jurnal şi „o serie de însemnări despre acţiunile de luptă purtate după evacuarea mea de la postul de prim ajutor, însemnări cuprinse în diferite ciorne, scrise de maiorul Ion Negriţescu”, lucrarea într-o primă formă este predată la Editura Militară, „unde stă un an de zile, fără nici un efect”. Acesta este doar începutul unei adevărate „odisei” a jurnalului de front scris de cavaleristul Stelian Florescu.

Cele două volume, redactate în forma actuală, poartă pe ultima filă, dată de 10 aprilie 1972. De atunci, ele au trecut prin mai multe „filtre”, ajungând până la generalul Ilie Ceauşescu. Deoarece autorul nu a fost de acord cu efectuarea unor modificări ale textului, în primul rând cu eliminarea episodelor în care sunt relatate arestarea generalului Avramescu şi adevărul despre contriubuţia armatei române la eliberarea Budapestei, lucrarea nu a primit „undă verde” pentru editare.

După evenimentele din decembrie 1989, „cenzura ideologică” a fost înlocuită de „cenzura economică”. Deşi toţi cei care lecturau „jurnalul”, aveau cuvinte de laudă la adresa calităţilor sale evidente, ofertele pentru editare, se lăsau întârziate. Ne aflăm deci în faţa unei lucrări memorialistice, ce-

şi merită din plin includerea în categoria „literaturii de sertar”. Foştii camarazi ai autorului, majoritatea având vârste venerabile, dar şi o stare de sănătate precară, deveneau din ce în ce mai nerăbdători, iar obsedanta întrebare „Când va apărea lucrarea?”, era rostită tot mai des. Prietenii autorului, printre care părintele Emil Nan şi Mihai Bar, dorind să-l ajute în finalizarea cu bine a „odiseei” jurnalului, au propus editurii Eurocarpatica din Sf. Gheorghe să-şi asume responsabilitatea editării lucrării.

Conducerea editurii, a inclus printre priorităţile anului 2003, tipărirea prezentului „jurnal”, aprecind valoarea lucrării şi cinstind astfel truda de-o viaţă a autorului ei.

Veteranul de război Stelian Florescu, se dovedeşte a fi un fin observator al locurilor străbătute şi al oamenilor pe care i-a cunoscut, dar în egală măsură şi a fenomenelor de pshiologie colectivă, a stărilor de spirit ale colegilor de armă, din momentele premergătoare luptelor, din timpul încleştărilor crâncene cu inamicul şi de după încheierea bătăliilor.

El este, în egală măsură, un portretist iscusit şi un narator priceput. Paginile de jurnal conţin numeroase reflecţii filosofice pe tema raportului dintre întâmplare şi necesitate, a relaţiei comandant-subaltern, precum şi despre natura umană, despre mentalităţile, frământările şi speranţele camarazilor săi, ale unor oameni concreţi, reali, normali, dar care trăiau vremuri „anormale”, excepţionale.

Autorul are o predilecţie deosebită pentru descrierea naturii - cu frumuseţile ei din fiecare anotimp, prezentând cu lux de amănunte fenomenele meteorologice din fiecare zi, fenomene atât de importante pentru desfăşurarea acţiunilor de luptă. „Om sau animal, floare sau peisaj, întâmplare sau senzaţie, râs sau plâns- ţine să precizeze Stelian Florescu- toate au rostul lor în ochii celui ce trăieşte adânc, cu toate însuşirile lui sufleteşti, omul care nu poate fi mişcat decât numai de întâmplări războinice şi dispreţuieşte ceea ce ne

317

aduce viaţa zilnică, trăieşte pe muchia din afară a vieţii, nu chiar în inima ei. Cel puţin aşa simt eu. Nimic în viaţă nu este fără de înţeles şi mai ales vremea petrecută aici pe front, se pârguie, cum soarele pârguieşte grâul”.

Calităţile reale de prozator ale autorului „jurnalului de front”, sunt puse în evidenţă de uşurinţa în folosirea comparaţiei şi metaforei, prezente pe parcursul întegii lucrării, dar în mod deosebit în acele paranteze, în care sunt descrise amintiri din viaţa civilă, întâmplări deosebite, trăite cu maximă intensitate, vise etc.

Valoarea documentară a volumului „Jurnal de front al unui cavalerist”, nota sa de autenticitate, sunt conferite de faptul că are la bază, însemnările zilnice ale veteranului de război Stelian Florescu, jurnalul său de front, în care au fost consemnate „fapte înregistrate pe viu, sub impresia momentului. Autorul se dovedeşte a fi un cronicar avizat, cu tot „sentimentalismul”, pe care el însuşi îl consideră un „adversar”, dar care se dovedeşte a fi şi un „aliat”. Descrierea frontului se face cu toate ororile şi grozăviile sale, zugrăvindu-se „imensa nebunie a acestui război”, cu marile şi absurdele pierderi omeneşti, dar şi cu actele de vitejie şi eroism ale ostaşilor români şi ale aliaţilor”.

Din paginile jurnalului reiese adevărul despre comportarea ostaşilor români faţă din populaţia civilă din Ungaria şi Cehoslovacia, omenia şi solidaritatea acestora faţă de bătrâni, bolnavi şi în general, faţă de oameni aflaţi în nevoinţă. În aceleaşi culori ale adevărului sunt redate file autentice despre comportarea localnicilor faţă de armata română, despre nenumăratele drame umane pricinuite de război, în rândul civililor şi a militarilor şi despre atâte alte întâmplări, care împreună formează acele memorabile pagini de istorie militară din finalul celui de al doilea război mondial.

Bineînţeles că cei mai avizaţi cititori ai „jurnalului” sunt istoricii, cercetătorii, analiştii militari şi veteranii de

318

război. Volumul prezintă interes şi pentru publicul larg, transmiţând odată cu emoţionantul său conţinut şi un alt mesaj. Este mesajul demnităţii, verticalităţii morale şi iubirii adevărului istoric, în numele cărora veteranul de război Stelian Florescu, a preferat să aştepte atâţia ani pentru aşi vedea lucrarea tipărită, fără a face compromisuri şi fără a accepta nici un fel de modificare a textului original.

A rânduit Dumnezeu ca răbdarea şi speranţa autorului să fie răsplătite şi cartea să facă „marele pas” din „sertar” în principalele bibliotecile ale ţării, chiar dacă tirajul în care a apărut a fost condiţionat de puţinătatea resurselor financiare, o bună parte din fondurile necesare tipăririi find asigurate chiar de către autor.

De aceea ţinem să mulţumim tuturor celor care au contribuit la editarea volumului de faţă şi în mod deosebit soţiei Felicia Lăcătuşu, domnului colonel în rezervă Mihai Ciută, tânărului întreprinzător Adrian Gafiţa şi tuturor colaboratorilor Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe.

319

Postfaţă la volumul monografic Vidacutul sub aripa timpului, de Constantin Costea

Cercetarea monografică a satelor româneşti, proiect de anvergură iniţiat şi parţial realizat, în România interbelică, de marele sociolog Dimitrie Gusti şi colegii săi din cadrul Institutului Social Român, a fost în mod fericit completată şi continuată, înt-un mare număr de localităţi, de cei mai reprezentativi intelectuali ai satelor, cunoscuţii şi respectaţii „popa şi domnu învăţător”, precum şi de alţi fii ai acestor sate, cu rosturi publice din cele mai diverse, în localităţi mai apropiate sau mai îndepărtate de meleagurile de baştină, dar cu toţii animaţi de aceeaşi mare dragoste faţă de locurile natale.

Intrate în circuitul ştiinţific, majoritatea acestor lucrări, reprezintă documente importante ale memoriei colective locale, adevărate cronici care permit o mai bună cunoaştere a istoriei locale, şi pe această cale a istoriei regionale şi a celei naţionale. Din păcate, unele din monografiile întocmite în ultimii 50 de ani au dispărut în diverse împrejurări. În rândul acestora se află şi „monografia istorică a parohiei şi a satului Vidacut” redactată de regretatul profesor Ioan Axente Creangă (1905-1983).

Această pierdere, alături de alte lucrări similare despre unele localităţi precum Porumbenii Mari (judeţul Harghita), Micfalău, Zagon, Întorsura Buzăului, Valea Mare (din judeţul Covasna) ş.a., sunt cu atât mai dureroase, cu cât istoria românilor din sud-estul Transilvaniei a avut parte de „uitări nedrepte” sau „abordări partizane”, care au eludat sau minimalizat contribuţia comunităţilor româneşti din această parte de ţară, la cultura şi civilizaţia locală şi naţională.

După decembrie 1989, cercetările interdisciplinare referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românescă din fostele scaune secuieşti au fost reluate, prin apariţia postumă a volumului Românii şi secuii, de Ion I. Russu, a unor lucrări şi studii semnate de Viorica Crişan, Ioana Cristache-Panait, Ioan Ranca, Liviu Boar, Aurel Marc şi de alţi arheologi, istorici, etnografi, demografi, sociologi, profesori, preoţi ş.a., majoritatea publicate în Angvstia – anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe. În această perioada au apărut monografiile unor localităţi precum: Subcetate (autori Doina şi Vasile Dobreanu), Tulgheş (Ilie Şandru), Valea Mare ( Ioan Răchiţan), sau sunt în curs de redactare cele ale satelor Făgeţel (Ioan Bucur), Sărmaş (Petru Mândru), Bilbor (Vasile Stan), Vâlcele (Nicolae Moldovan), cât şi valoroase lucrări de istorie şi cultură românescă din curbura interioară a Carpaţilor semnate de profesori, arhivişti şi muzeografi din judeţul Harghita: Nicu Vrabie, Nicolae Bucur, Ilie Şandru, Ana Dobreanu, Valentin Istrate, Dorina Drăghici-Moraru, Dorel Marc, Zorel Suciu, Costel Lazăr ş.a.

Din iniţiativa, cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Prea Sfinţitului Părinte Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, se află în curs de editare volumul se sinteze monografice Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, lucrare colectivă coordonată de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, ce urmeză să apară la editura „Grai Românesc” din Miercurea-Ciuc.

În acest context am aflat cu bucurie despre finalizarea proiectului profesorului Constantin-Ioan Costea din Miercurea-Ciuc, de redactare a monografiei satului natal, cu titlul Vidacutul sub aripa timpului, Gheorgheni, 2002. Am lecturat lucrarea „dintr-o suflare” şi m-am convins încă odată de faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni, înfăptuind tainic adevărate „minuni” atunci când totul pare pierdut, sau aproape

imposibil. Referindu-se la personalitatea profesorului Ioan Axente Creangă, autorul monografiei menţionate, protopopul Ioan Boian spunea că acesta „rămâne tipul profesorului apostol, un adevărat prototip de mirean creştin, model pentru intelectualul român”. La rândul nostru, putem afirma, fără să greşim, că, profesorul Constantin-Ioan Costea reprezintă chipul dascălului care îşi împarte timpul între obligaţiile de la catedră, cele privind îndeplinirea unor importante funcţii manageriale, ce-i revin de atâţia ani în conducerea învăţământului harghitean şi pe linia societăţii civile româneşti, găsindu-şi răgazul necesar cercetării interdisciplinare a satului natal Vidacut, în istoriei şi contemporanietate. Totul este făcut cu modestie şi echilibru, cu respect pentru adevăr şi o nemăsurată iubire faţă de oameni, fară deosebire de etnia şi confesiunea lor.

Prezentând atâtea informaţii inedite despre înaintaşii săi, profesorul Constantin Costea nu a spus nimic despre propria-i persoană. O facem noi, în semn de mulţumire pentru truda sa ziditoare, şi ca un modest omagiu adus unui coleg şi prieten aflat în prima linie a prezervării şi afirmării identităţii româneşti, pe aceste frumoase meleaguri din Arcul intracarpatic. S-a născut în 7 ianuarie 1947, în Vidacut, comuna Săcel, judeţul Harghita. Părinţii săi, Constantin şi Viorica Costea, au fost binecuvântaţi cu încă trei copii: Valeriu - profesor, Maria - învăţătoare şi Cornelia - tehnician. La rândul său, familia Constantin şi Ana Costea (născută Ciobra), au două fete care continuă tradiţia de dascăli, Elena şi Ana-Viorica.

După absolvirea Institutului Pedagogic, a fost profesor de istorie la Şcoala Generală Nr.1 Bixad (Satu-Mare), iar apoi timp de 13 ani (1972-1985) profesor în comuna natală Săcel. Între timp a absolvit cursurile Facultăţii de Istorie, din cadrul Universităţii Bucureşti (în anul 1979). Între anii 1985-1990 a fost inspector şcolar pentru istorie la Inspectoratul Şcolar

323

Judeţean Harghita, iar după un an (1990-1991) când a fost director al Şcolii Generale Nr.9 din Miercurea-Ciuc a revenit la Inspectoratul Şcolar Judeţean în funcţia de inspector şcolar general-adjunct, funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent. Este vicepreşedinte al Despărţământului Covasna-Harghita al ASTREI, membru în Consiliul de conducere al Asociaţiei Cadrelor Didactice din Harghita, iniţiatorul şi organizatorul mai multor proiecte culturale şi a unor simpozioane pe teme de istorie şi pedagogie. Desfăşoară o bogată activitate publicistică, fiind autorul a circa 30 de studii şi articole în publicaţii de specialitate şi în presa locală şi a lucrărilor: Ghidul directorului – 1995, Miercurea-Ciuc şi Lupta pentru libertate şi democraţie în judeţul Harghita – 1979, Bucureşti.

Întocmit pe structura clasică a unei monografii, volumul profesorului Constantin Costea despre satul natal, Vidacut reprezintă o contribuţie valoroasă la istoria comunităţilor locale din judeţul Harghita. Parcurgerea unei însemnate bibliografii corelată cu efectuarea unor cercetări în arhivele locale şi a celor referitoare la etnografia şi folclorul din zona cercetată conferă cărţii o autentică valoare documentară.

Lansarea lucrării, apreciată de autor ca „o primă încercare de prezentare a Vidacutului şi a locuitorilor săi din totdeauna” şi considerată „un început, care în mod sigur merită să fie continuat”, coincide în mod fericit cu începerea cercetăriilor etno-arheologice întreprinse de către Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, împreună cu Muzeul de Etnografie Braşov, Muzeul Satului Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, cercetări coordonate de dr. Valeriu Cavruc, împreună cu dr. Ligia Fulga, drd. Mihai Gorgoi şi alţi specialişti din instituţiile menţionate.În buna tradiţie a Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti, fie ca toate aceste cercetări să contribuie nu numai la cunoaşterea trecutului şi prezentului uneia dintre cele mai vechi comunităţi din zonă, în care românii au locuit de secole

324

împreună cu maghiarii, dar şi la oferirea datelor necesare elaborării unor programe de dezvoltare socială locală, care să conducă la stoparea tendinţelor de depopulare a localităţii şi la revigorarea activităţilor economice, sociale şi culturale, actualizate la comandamentele timpului de azi şi la cele ale vremurilor viitoare.

325

Posfaţă la volumul Însemnări de dicolo de hotarul pus între fraţi, de Mihai Filimon

După decembrie 1989, în mediile intelectuale româneşti, s-a discutat foarte mult despre „literatura de sertar”, afirmându-se sau negându-se existenţa unei asemenea literaturi. Nu s-a discutat însă nimic despre un alt gen de scrieri literare şi nu numai, respectiv despre „cărţile autocenzurate” şi purtate în mintea şi inima a sute şi mii de intelectruali români autentici, în toţi anii regimului comunist.

În climatul de democraţie şi libertate din România postdecembristă, am asistat la o adevărată „explozie” a „cărţilor autocenzurate”, în raport cu numărul celor ce pot fi încadrate în aşa zisa „literatură de sertar”. Un mare număr de creatori din domeniul literaturii şi a ştiinţelor socio-umane, au trimis sub teascurile tiparniţelor, lucrări de o mare diversitate stilistică şi tematică, care prin conţinutul şi mesajul lor, nu ar fi putut vedea lumina tiparului, în contextul social-politic de dinainte de decembrie 1989.

Unul din cei mai prolifici autori, din ultimii ani, din sud-estul Transilvaniei, este indiscutabil publicistul şi sciitorul Mihai Filimon. Publicist recunoscut pentru talentul său, dar şi pentru apostolatul săvârşit pe altarul limbii şi culturii române, într-un areal în care acestea s-au aflat constant în suferinţă, respectiv în localităţi din fostele scaune secuieşti, după 1989, Mihai Filimon „s-a dezlănţuit”, descâtuşându-şi sufletul său de român ardelean, în lucrări ce cuprind de la pagini memorialistice şi monografice, la scrieri cu tematică istorică şi povestiri pentru copii.

Nu este mai puţin adevărat că, şi în anii cât a lucrat ca redactor la ziarul „Informaţia Harghitei”, Mihai Filimon, în afara miilor de articole risipite în paginile cotidianului harghitean şi a suplimentul său social-politic „Harghita”, a semnat o serie de lucrări, dintre care amintim: „Factorii terapeutici naturali în judeţul Harghita” (colectiv) - 1974; „Consideraţii privind contribuţia prese la procesul instuctiv-educativ” (studiul sociologic) - 1975; „Octavian C. Tăslăuanu” (colectiv) - 1978, fiind prezent şi în volumele „Pagini mureşene” - 1963 şi „ Pagini maramureşene” - 1966.

În primii ani de libertate şi democraţie, în contextul istoric cunoscut, al reactivării intoleranţei faţă de români şi românitate, îndeosebi în localităţile din „Secuime”, Mihai Filimon, alături de o mână de alţi colegi, s-a implicat în viaţa cetăţii, iniţiind primele demersuri pe linia organizării instituţionale a societăţii civile româeşti din judeţul Hraghita (Liga Democratică Română şi Fundaţia „Miron Cristea”) şi apoi a filialei locale a Frontului Salvării Naţionale, toate având ca scop apărarea dreptului la păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale româneşti, în faţa promotorilor separatismului şi a autonomiei pe criterii etnice.

Dar „punctul forte”, şi „arma secretă” ale lui Mihai Filimon le-au constituit „opera scrisă” şi „condeiul iscusit”. Dintre atuurile prestaţiei sale intelectuale amintim: o temeinică pregătire de specialitate, aşezată pe un solid suport de cultură generală şi pe o aleasă educaţie patriotică, formată în familie şi cizelată de şcoală; o experienţă de viaţă trăită în medii multietnice, îndeosebi în cele în care românii sunt numeric minoritari; şi nu în ultimul rând, harul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, de meşter iscusit al slovei scrise.

Cu toate că viaţa nu l-a scutit de numeroase încercări ( dintre care amintim, detenţia nedreaptă a fiului, aviatorul Sorin-Doru Filimon şi moartea prematură a soţiei), prin cărţile

sale, Mihai Filimon dovedeşte că nu şi-a risipit în zadar talanţii...

După romanul biografic „Aripi frânte”, volumul de nuvele „În pridvorul cu amintiri” şi cel de povestiri „Din povestirile bunicului meu”, Mihai Filimon, introduce în circuitul public o carte deosebită pentru istoria românescă de la mijlocul secolului XX, intitulată „Însemnări de dincolo de hotarul pus între fraţi- 1940-1944”, de Mihai Filimon, Tg. Mureş, 2004.

Ne aflăm în faţa unei lucrări deosebite deoarece aceasta abordează o pagină mai puţin cunoscută din istoria românilor din Ardealul de Nord, din perioada ce a urmat Dictatului de la Viena, respectiv problematica taberelor de muncă forţată pentru români. Valoarea documentară a lucrării, rezidă în faptul că, aşa după cum mărturiseştea autorul „o parte din cele cuprinse în lucrarea de faţă au fost consemnate de dascălul Axente Boţianu din Dumbrava Mureşului (tatăl soţei lui Mihai Filimon), în caietele sale de amintiri, pe care, înmânându-i-le, bătrânul dascăl şi-a exprimat speranţa că ginerele său, le va lăsa urmaşilor…” O altă parte din amintirile bătrânului dascăl n-au apucat a fi puse pe hârtie, dar, în serile când acesta „lăsa ca umbrele trecutului să-i inunde simţirea”, le-a povestit autorului, cu speranţa că toţi cei care le vor cunoaşte, vor face ca „niciodată viaţa să ne mai fie întunecată de teroare şi umilinţe”.

Trecând la îndeplinirea acestui adevărat „testament pentru urmaşi”, cu convingerea că „durerile nu au fost doar ale unui om, ci ale unui neam întreg, despărţit atunci de arbitrare hotare”, autorul, se întreabă „dacă mai are vreun sens răscolirea amintirilor acelor vremi tulburi, acum, după şaizeci de ani”.

Răspunsul la această tulburătoare întrebare, l-a primit tot de la bătrânul dascăl, care din înţelepciunea lui ne învaţă că, „nu ocolind adevărurile istoriei şi nici ascuzându-ne după

329

vorbe frumoase, vom putea desprinde învăţăminte pentru viitor. Nu prin ascunderea răului putem evita repetarea lui- ne povăţuieşte încercatul învăţător- ci numai prin descoperirea rădăcinilor lui îl vom putea stârpi. Şi numai cunoscându-i urmările, vom putea să înlăturăm, în cazul nostru, orice urmă de şovinism şi ură interetnică şi ne vom putea bucura pe deplin de lumina viitorului care de-o-potrivă trebuie să se reverse în viaţa tuturor fiilor acestui pământ”.

De fapt, nu puţine sunt vocile care, invocând nevoia de a privi spre viitor, consideră că nu ar mai trebui să acordăm atenţie unor asemenea probleme dureroase din istoria contenciosului româno-maghiar. Lucrarea de faţă, prin bogăţia şi ineditul informaţiilor oferite cititorilor, demonstrază falsitatea unor asemenea aserţiuni. Cu toate că despre suferinţele românilor din Ardealul cedat prin Dictatul de la Viena, au aprut mai multe lucrări semnate de Nicolae Corneanu, Mihai Fătu, Gh. I. Bodea, Vasile Suciu, Ilie I. Puşcaş, Francisc Păcurariu, Vasile Lechinţan ş.a.,niciuna din aceste lucrări nu abordează distinct problema detaşamentelor de muncă româneşti şi a taberelor de muncă forţată, instituite de administraţia horthystă, ca forme de decimare a populaţiei româneşti, îndeosebi a liderilor acesteia, pentru ca „turmele” rămase fără „păstori”, să poată fi mai uşor risipite. Încorporările în taberele de muncă forţată, alături de trimiterea românilor pe front în linia întâi, expulzări, deportări, urmăreau epurare etnică, desfăşurată sub deviza „patrie fără valahi”.

Semnificaţia şi importanţa lucrării de faţă sporeşte, cu atât mai mult cu cât nu ne aflăm în faţa unui fenomen izolat, ci în faţa unei acţiuni cuprinzătoare, bine organizată şi cu o finalitate precisă. Numai în anul 1943, numărul companiilor de muncă româneşti trecea de 100, cuprinzând un efectiv de peste 25.000 de persoane. În cei trei ani de concentrare, în taberele româneşti de muncă forţată au fost cuprinşi peste 70.000 de

330

cetăţeni, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul, în urma suferinţelor îndurate în aceste adevărate „lagăre ale morţii”.

Volumul este structurat în trei părţi: prima parte, cuprinde perioada de după instalarea administraţiei horthyste şi până la „încorporarea” învăţătorului Alexandru Boţianu; în partea a doua, sunt redate principalele momente ale drumului până la tabără, şi apoi traseul sinuos al taberelor de muncă forţată, din Ucraina Subcarpatică şi până în linia întâi a frontului, cu întreg cortegiul de suferinţe şi umilinţe îndurate de românii ardeleni; iar în ultima parte, sunt descrise peripeţiile întoarcerii acasă şi bucura revederii celor dragi.

Mihai Filimon, ţine să precizeze faptul că, „povestirile inspiratorului acestor rânduri sunt ale unui om simplu, dascăl de ţară, informat şi preocupat cât de cât de ceea ce se petrece cu semenii săi. El evită, deşi le ştie, descrierea multor din grozăviile de tot felul la care s-au dedat bandele horthyste…. Cele spuse de el sunt fapte trăite, suferite cu răbdare, durerile topindu-se în toleranţa românească. Dată de încredere în efemeritatea unei stăpâniri nedrepte, în credinţa trăiniciei neamului, ca şi în bunătatea Cerului de a ajuta pe cei nepăstuiţi”

Cu modestie, autorul ne spune că el a încercat să dea textului original „o oarecare ţinută literară, fără, însă a se îndepărta de la originalitatea însemnărilor”. Fiind convinşi de preocuparea pentru a păstra nealterată valoarea documentară a informaţiilor cuprinse în jurnalul socrului său, considerăm că toate acestea au fost „înnobilate” prin talentul scriitoricesc cunoscut al publicistului Mihai Filimon. Iată în acest sens, doar un exemplu. Este momentul rugăciunii individuale a învăţătorului Axente Boţianu, urmat de cel al rugăciunii ecumenice…

„Rugăciunea mea e laudă şi mulţumire lui Dumnezeu şi cerere de limpezire a vremurilor tulburi în care lumea se zvârcoleşte. E dorinţă fierbinte de eliberare de sub coşmarul

331

războiului şi de sub teroarea la care milioane de suflete au fost şi sunt supuse. E cerere de reîntregire a familiilor, de întoarcere a oamenilor la casele lor şi de reluare a vieţii pe care oamenii să şi-o făurească în spiritul învăţăturii creştine. Simt cum cu fiecare rostire a rugii mele, sufletul mi se deschide către lumină şi speranţă, iar când închid cartea văd mai aproape cerul iar pământul mi se pare grădină edenică. Natura din jur vine să-mi întregească apropierea de Dumnezeu. Iată soarele e darnic, codru şi ploaia deschid porţi către cântec de psalm iar apa izvorului, săltând peste prag de piatră, iradiază în culori de curcubeu. Din care disting, însă doar trei: roşu, galben şi albastru.Îmi şterg ochii de lacrimile trăirii momentului apropierii de Dumnezeu şi mă ridic din patul de iarbă, fericit că trăiesc şi că am puterea să mă rog şi să sper”.

Cu capetele lor descoperite, cu chipuri aplecate a smerenie, cu feţele lor supte de trudă, imaginea pare desprinsă dintr-o icoană. Fiecare cuvânt din slujba de utrenie şi de la Paraclis e parcă izvorât din sufletele noastre greu încercate. Vocile bărbăteşti, profunde, răzbat puternic printre brazi şi se pare că tot muntele e cuprins de ele. Natura întreagă a devenit un uriaş cor iar cerurile parcă se deschid în a-l asculta. Iar când încheiem cu „Ascultă Doamne pe poporul tău”, mulţi ochi lăcrimează, amintindu-şi de slujbele şi oamenii din satul lor, apropierea fiind în acelaşi timp de Dumnezeu şi de ţară…. În timp ce dincolo de munţi tunurile crimei şi urii bubuie semănând moarte, aici din tabăra suferinţei, se ridică rugă pentru salvarea oamenirii de sub teroarea duşmăniei şi măcelului.

…În acea duminică din toamna anului 1944, dintr-o rarişte din munţii Ucrainei Subcarpatice, s-a ridicat către ceruri cea mai fierbinte rugă, pe care corul vreunei catedrale o poate înălţa. A fost ruga unor umiliţi şi înrobiţi de trudă, spusă într-o catedrală străjuită de cupola unui cer albastru sprijinit

332

pe piedestal de brazi şi având drept altar soarele –ochiul lui Dumnezeu asupra pământului şi drept răspuns de strană corul interpretat de sfinţii suferinţelor româneşti”.

Cartea de faţă, îndeamnă la reflecţii pe marginea responsabilităţii faptelor individuale şi colective în istorie, mai ales a acelora săvârşite în momente de tensiune şi conflicte interetnice, prilejindu-ne oportunitatea de a aprecia aşa cum se cuvine importanţa valorilor creştine. Ea ne îndemană totodată la vigilenţă şi la adoptarea unei atitudini ferme faţă de discursurile şi faptele nostalgice, ce urmăresc reîntoarcerea unor vremuri apuse pentru totdeauna.

333

O nouă apariţie editorială destinată iubitorilor de matematică: Egalităţi şi inegalităţi geometrice în

triunghi, de Nicuşor Minculete

Joi, 18 decembrie 2003, la Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi”, din Sfântu Gheorghe, a avut loc lansarea cărţii „Egalităţi şi inegalităţi geometrice în triunnghi”, de Nicuşor Minculete, apărută recent la Editura „Eurocarpatica”, 2003. În faţa unei asistenţe formată din colegi de breaslă, de la şcolile din Sf. Gheorghe, din profesori de la şcoala gazdă, dar şi din prieteni şi membrii familiei, a luat cuvântul prof. Rodica Pârvan, directoarea Grupului Şcolar „Constantin Brâncuşi”, care, odată cu felicitările transmise autorului pentru frumosul şi promiţătorul debut editorial, a ţinut să aprecieze că acest moment constituie, în acelaşi timp, un eveniment important în viaţa şcolii, la care autorul este profesor de matematică.

Subliniind şi cu această ocazie, faptul că Editura „Eurocarpatica”, îşi propune ca, pe lângă publicarea lucrărilor referitoare la istoria, cultura şi civilizaţia românească din sud-estul Transilvaniei, să editeze cărţi semnate de autori din această zonă, prof. Violeta Pătrunjel, a apreciat condiţiile tipografice în care a apărut lucrarea, asigurate de Tipografia Media A&G, condusă de Adrian Gafiţa.

Autorul, Nicuşor Minculete, este absolvent al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti, promoţia 1994. În urma concursului pentru ocuparea posturilor vacante, în 1997 a fost titularizat la Grupul Şcolar Economic nr. 2, în prezent Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi”. Între anii 1994-1997 a fost profesor detaşat la Liceul „Mihai Viteazul”. În prezent urmează cursurile postuniversitare de informatică, din

cadrul Universităţii Transilvania Braşov. Pe lângă activitatea depusă la catedră a publicat în Gazeta Matematică, a propus probleme pentru concursuri de matematică şi pentru olimpiade şcolare.

Cu ocazia lansării, autorul a mulţumit tuturor celor care l-au sprijinit în demersurile întreprinse pentru editarea acestui prim volum al său. „Inegalităţile geometrice au frumuseţea lor- a precizat Nicuşor Minculete- ele nasc o filozofie proprie, parte integrantă a spiritului Geometriei elementare, un punct important de atracţie pentru mulţi matematicieni. În lucrare- a spus în continuare autorul- au fost selectate o serie de inegalităţi geometrice importante, apărute în diverse articole, reviste de matematică şi culegeri, ea se adresează celor pasionaţi de inegalităţi geometrice şi de asemenea elevilor, care se pregătesc pentru olimpiadele şi concursurile de matematică. Contribuţia pesonală- a menţionat în încheiere autorul- se regăseşte în faptul că am încercat să caut noi soluţii pentru unele inegalităţi geometrice cunoscute şi, ca rezultat, am reuşit să întăresc anumite inegalităţi şi de asemenea să dau peste inegalităţi noi, menite a îmbogăţi literatura de specialitate”

În aprecierea conţinutului unei asemenea lucrări, cuvântul hotărâtor îl au specialiştii. De aceea, vom reda în continuare alocuţiunea rostită cu acest prilej de către prof. univ. dr. Emil Stoica, de la Facultatea de Matematică şi Informatică din Braşov, matematicianul care de fapt a şi prefaţat volumul semnat de Nicuşor Minculete.

„Apariţia unei culegeri de probleme este o sărbătoare pentru oricare cititor interesat în a-şi îmbogăţi cunoştinţele de specialitate.Au apărut în ultima vreme atâtea culegeri de probleme,în particular culegeri de probleme de matematică ce pun cititorul în dilema de a le achiziţiona sau nu,acesta nefiind convins de utilitatea lor.Culegerea de faţă, de cum este deschisă, elimină orice dilemă, determinându-i pe cei care se pricep, precum şi pe cei mai puţin avizaţi, să şi-o însuşească şi

să o aşeze în biblioteca personală, într-un loc accesibil. Cu alte cuvinte, prin modul de abordare şi prin complexitatea matematică, materialul prezentat în lucrarea de faţă conduce la calificarea prezentei culegeri drept una dintre cele deosebite, reprezentative prin calitatea şi utilitatea lor.

Culegerea de faţă pune la dispoziţia cititorului o gamă largă de egalităţi şi inegalităţi geometrice, de la cele mai cunoscute, până la cele care constituie noi provocări în domeniul geometriei. Culegerea vine în sprijinul profesorilor de matematică şi al elevilor cu înclinaţie spre matematică.

Lucrarea aduce în actualitate o serie de contribuţii ale matematicienilor români şi conţine multe probleme originale ale autorului.Caracterul de noutate al culegerii este dat de existenţa multor contribuţii originale şi de valoare ale autorului, prin rafinarea unor inegalităţi şi generalizarea altora, printr-o ordonare a cunoştinţelor din domeniul egalităţilor şi inegalităţilor geometrice.

Autorul îşi face datoria în faţa elevilor dotaţi, punându-le la dispoziţie o carte în care să găsească tot ce le trebuie pentru desăvârşirea calităţilor lor, oferindu-le o largă varietate de probleme, de la cele accesibile, până la cele complexe. Apariţia culegerii „Egalităţi şi inegalităţi geometrice în triunghi” dovedeşte priceperea şi dragostea autorului pentru ceea ce numim „Regina matematicii, GEOMETRIA”.

Felicitări autorului, mult succes şi noi împliniri pe tărâmul matematicii şi nu numai.

337

O contribuţie ştiinţifică de necontestat, care vine în sprijinul operei de reconstrucţie ecologică a ţării,

Genetică ecologică, de Dan Ciobanu

Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi-a înfiinţat propria sa editură „Eurocarpatica”, care şi-a propus să editeze cu prioritate lucrări privind sud-estul Transilvaniei- studii interdisciplinare care să răspundă obiectivelor înscrise în statutul Centrului- precum şi volume aparţinând unor intelectuali din zonă.

În cei trei ani de la înfiinţare, sub egida editurii au apărut peste 10 volume semnate de profesori, cercetători şi scriitori din Miercurea-Ciuc, Sfântu- Gheorghe, Topliţa, Bucureşti şi Koln-Germania, printre care: Nicu Vrabie, Aurel Marc, Ana Dobreanu, Maria Cobianu_Băcanu, Nicolae Bucur, Ilie Şandru, Ionel Simota, Rodica –Weidner-Ciurea, Stelian Florescu. În parteneriat cu editurile „Arcuş” şi „Grai românesc”, au văzut lumina tiparului cărţile scrise de Lily Rain şi Gheorghe Răţulea.

Printr-un asemenea parteneriat încheiat între editurile „Eurocarpatica”, Sfântu-Gheorghe şi „INFOMARKET”, Braşov, a văzut recent lumina tiparului cartea „Genetică ecologică- Selecţia unor populaţii naturale valoroase de pin silvestru din Carpaţii Orientali şi Carpaţii de Curbură, apte pentru cultură în staţiuni corespunzătoare din zonă”, purtând semnătura d-lui dr. ing. Dan Ciobanu, din Sf. Gheorghe.

Volumul redă conţinutul lucrării de doctorat cu acelaşi titlul, elaborată la îndemnul şi sub conducerea distinsului om de ştiinţă dr. doc. Valeriu Enescu şi finalzată în anul 1990, la

Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti”, din Bucureşti.

Autorul, Dan Ciobanu, născut în anul 1951, într-o zonă de legendă şi tradiţii pădurăreşti, la Câmpulung Moldovenesc, pe plaiurile mioritice ale Bucovinei, împrumută de la tatăl sau, reputatul silvicultor prof. dr. ing. Petre Ciobanu- om cu stagii îndelungate în învăţământul şi cercetarea silvică - nu numai dragostea de pădure, dar şi iubirea pentru ştiinţa silviculturii.

De aproape 30 de ani, dr. ing. Dan Ciobanu, îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor silvice de producţie din judeţele Covasna şi Braşov (ocoalele silvice Breţcu-1979-1985,Tg. Secuiesc- unde a îndeplinit funcţia de şef ocol, între anii 1985-1998 şi Direcţia Silvică Braşov-director în anul 1998), instituţii de cercetare din această zonă precum Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, secţia Braşov (1978-1979), prestigioasă instituţie de cercetare pe care, din anul 2002, o conduce în calitate de cercetător ştiinţific gradul II, şef secţie şi instituţii de învăţămâ, din 1999, este cadru didactic asociat (şef lucrări) la Universitatea Transilvania din Braşov, conf. univ. la disciplinele „Economie şi managementul forestier” şi „Ecologie şi Protecţia mediului”.

Dr. ing. Dan Ciobanu, este autorul a peste 30 de lucrări ştiinţifice, din care 20 publicate, din acestea amintim „Dreptul şi managementul mediului înconjurător” (în colaborare), şi „Protecţia mediului”-curs universitar şi a mai multor contracte de cercetare finalizate, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi. Este membru al unor asociaţii profesionale din S.U.A şi România.

Deoarece lucrarea pe care o prezentăm este o lucrare ştiinţifică de specialitate, asupra conţinutului şi valorii ei, vom reda aprecierile unui specialist recunoscut în silvicultura românească, respectiv a prof.dr. doc. Victor Giurgiu, membru corespondent al Academiei Române. „După o lungă perioadă de reflecţii şi comparaţii, d-ul dr. ing. Dan Ciobanu, s-a

hotărât să dea publicităţii rezultatele obţinute în cercetarea efectuată pentru elaborarea lucrării de doctorat. Decizia domniei sale a fost de bun augur. Comunitatea oamenilor de ştiinţă, personalul didactic din facultăţile de silvicultură şi specialiştii din producţie au acum posibilitatea să-şi lărgească cunoştinţele despe o specie forestieră mult controversată în ultimul timp, pe temeiul unor nereuşite şi eşecuri ale pinului silvestru în condiţiile României.Din cele 163 mii ha de culturi înfiinţate până în anul 1990, mai dăinuiesc astăzi doar 111 mii ha. Cercetările doctorului Dan Ciobanu aduc noi argumente ştiinţifice în sprijinul tezei potrivit căreia nu specia trebuie încriminată, ci modul în care au fost alese provenienţele. …În acest cadru, cartea doctorului Dan Ciobanu, pe lângă contribuţiile ştiinţifice de necontestat, vine în sprijinul operei de reconstrucţie ecologică a ţării prin utilizarea durabilă a resurselor genetice forestiere autohtone”.

În condiţiile obligaţiilor profesionale curente ale ing. Dan Ciobanu, realizarea cercetărilor de teren într-o arie geografică largă a presupus investigaţii detaliate în numeroase ocoale silvice, care nu ar fi putut fi înfăptuite fără sprijinul larg al personalului ingineresc şi de teren, din partea colegilor de la Ocolul Silvic Tg. Secuiesc, de la Inspectoratul Silvic Judeţean Covasna şi a celor din instituţiile de cercetare şi învăţământ superior din Braşov şi Bucureşti. Acestora, şi tuturor celor care au contribuit la finalizarea în bune condiţiuni a demersului său ştiinţific- inclusiv soţiei, doamnei procuror Elena Ciobanu, fiului Victor-Nicolae şi tatălui dr. ing. Petre Ciobanu- autorul le-a transmis mulţumirile şi recunoştinţa sa.

Aceleaşi sincere mulţumiri le aduce şi editura „Eurocarpatica”, Tipografiei COVA-PRINT din Sf. Gheorghe, pentru condiţiile tipografice excelente în care a apărut şi această lucrare.

341

Luminiţa Graure Cornea şi cărţile sale

Printre noutăţile editoriale ale anului 2005 se regăseşte şi Atlasul literaturii române, lucrare apărută cu aprobarea Ministerului Educaţiei Naţionale din România, având ca autori nume cunoscute pentru activitatea lor didactică şi publicistică în domeniul filologiei, respectiv al limbii şi literaturii române: prof. Adrian Costache, Prof. drd. Luminiţa Cornea (profesor la Colegiul Naţional Mihai Viteazul, din Sf. Gheorghe şi muzeograf la Muzeul Carpaţilor Răsăriteni), prof. univ. dr. Cristina Ionescu şi prof. dr. Gheorghe Lăzărescu.

Volumul apărut în condiţii grafice excelente, cuprinde informaţi, fotografii şi hărţii despre principalele curente literare- umanismul, iluminismul, romantismul şi realismul ( european şi românesc), literatura universală şi română în secolul al XX-lea, reviste literare importante, patru itinerare literare, locurile din ţară şi din Europa pe unde şi-au purtat paşii 22 de scriitori clasici români, centrele culturale şi literare -Bucureşti şi Iaşi, precum şi locurile naşterii principalilor scriitori români

Albumul cuprinde şi o pagină dedicată mănăstirilor, aceste „universităţi ale neamului românesc” (Nicolae Iorga), care prin sacralitatea lor şi frumuseţea împrejurimilor, sunt vetrele de spiritualitate cele mai potrivite pentru închinare şi liniştire sufletească, dar şi adevărate centre de cultură. Pe lângă cunoscutele mănăstiri de pe cuprinsul ţării sunt menţionate şi cele de la Topliţa şi Izvorul Mureşului, din Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei.

De menţionat că în primul traseu al itinerarului literar este inclusă şi casa memorială Romulus Cioflec din Araci,

judeţul Covasna. Albumul este o lucrare destinată cu prioritate elevilor, studenţilor, specialiştilor, dar şi tuturor iubitorilor de cultura şi literatura română.

Albumul, face parte dintr-o serie de lucrări purtând semnătura profesoarei Luminiţa Cornea, listă care cuprinde următoarele titluri: 1998: „Scriitori. case şi muzee memoriale”. În

colaborare cu Cristina Ionescu, Editura Diacon Coresi, Bucureşti. În pregătire: ediţia a II-a.

2000: „20 de teste pentru examenul de capacitate la Limba şi Literatura Română”, în colaborare cu Marinela Brezeanu-Ujvarosi, Editura Diacon Coresi, Bucureşti

2000: „Bacalaureat. Teste de Limba şi Literatura română pentru liceu şi bacalaureat”, în colaborare cu Cristina Ionescu şi Marianne Iliescu, Editura Niculescu, Bucureşti.

2002: „Teste de Limba română pentru examene”, Editura Didactică şi Pedagogică.

2003: „Atlasul literaturii române”, în colaborare cu Adrian Costache, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Editura Cartographia, Budapesta

Prefaţă şi îngrijirea ediţiei la comedia „Nuntă cu bucluc” de Romulus Cioflec, scriitor născut la Araci, lânga Sf. Gheorghe.

În lucru: „Sub soarele polar” de acelaşi autor, „Pentru neam şi pentru lege”, de Justinian Teculescu (reeditare).

Profesoara Luminiţa Graure Cornea. este absolventă a Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, cu implinirea învăţământului superior la Universitatea din Bucureşti. De peste 30 de ani este profesoară de limba şi literatura română, la Colegiul Universitar Pedagogic de Institutori Sf. Gheorghe şi la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din aceiaşi localitate. Este doctorand (anul IV) la Universitatea Babeş-Bo1yai, Facultatea de Litere Cluj.

Din bogatul palmares al profesoarei Luminiţa Graure Cornea, spicuim doar câteva pagini: secretar şi preşedinte la Filiala Sf. Gheorghe a Societăţii de Ştiinţe Filologice; face parte din conducerea Ligii CulturaI-Creştine Andrei Şaguna şi a Fundaţiei Culturale Mihai Viteazul; a fost mai mulţi ani ghid OJT şi BTT; a organizat foarte multe excursii cu elevii; a participat la două congrese ale Filologilor (Bucureşti şi Timişoara) şi a luat parte la foarte multe simpozioane, întâlniri, cursuri de vară; a infiinţat Asociaţia „Ecou” care finanţeazä revista cu acelaşi nume a Colegiului Naţional Mihai Viteazul Sf. Gheorghe – publicaţie cu profil cultural-artistic, 16 pagini, anul IX, nr. 28- – singura revistă şco1arä cu rubrică perrnanentá de filatelie; este autoarea mai multor studii şi articole publicate în reviste de specialitate.

Animată de pasiunea căutării, este permanent cuplatä la eveniment, la nou, la iscodiri sub zodii ştiinţifice., fiind angrenată în multiple activităţi. De numele său se leagă amenajarea expoziţiei permanente de la Casa memorială Romulus Cioflec din Araci, şi alte proiecte culturale realizate în calitate de muzeograf la Muzeul Crpaţilor Răsăriteni, din Sf. Gheorghe.

Purtând vie amintirea tatălui sau, preotul ….. Graure, este preocupată de publicarea unui volum cuprinzând articolele acestuia apărute în presa bisericească. Face parte din grupul de colaboratori apropiaţi ai Prea Sfinţitului Părinte Episcop Ioan Selejan, fiind implicată în activitate de afirmare a culturii şi spiritualităţii româneşti din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei.

Notă:Ion P. Pop, „Luminiţa Graure Cornea – absolventă de

Baia Mare”, apărut în „Graiul Maramureşului”, Baia Mare, 14 decembrie 2004

345

Un autentic act de restituire culturală.Reeditarea volumului Pentru neam şi pentru lege,

de Justinian Teculescu

La editura Angvstia din Sf. Gheorghe, a fost reeditat cu binecuvântarea P.S. Ioan Selejan, prin grija prof.dr. Luminţa Cornea, volumul de cuvântări şi predici Pentru neam şi pentru lege, de Justinian Teculescu. Prima ediţie a volumului amintit a fost tipărită la Sighişoara, la topografia Miron Neagu, „în anul Domnului 1931”. Autorul, Episcopul Justinian Teculescu - născut la Covasna în anul 1865 şi trecut la Domnul în 1932 - a adunat „din îndemnul altora”, „de prin reviste şi ziare”, unele din cuvântările şi predicile rostite în cursul activităţii pastorale de patruzeci de ani, ca preot la Râşnov, ca protoereu la Alba Iulia, ca episcop al armatei şi apoi ca episcop al eparhiei Cetatea Albă – Ismail.

Volumul cuprinde 24 de cuvântări şi 16 predici, rostite în perioada 1899-1930. În Precuvântare la ediţia I, episcopul Justinian Teculescu, motivându-şi conţinutul „cuvântărilor de ordin naţional, cultural şi bisericesc” apărute „înainte de întregirea neamului”, ţine să menţioneze faptul că „activitatea de atunci a unui preot, conştient de adevărata lui menire, nu se putea restrânge numai la îndeplinirea slujbei la altarul Domnului şi la tâlcuirea cuvintelor Scripturii, el trebuia să cuprindă în inima lui toate frământările şi necazurile ce se revărsau asupra neamului, care avea nevoie de îmbărbătare şi îndrumare”.

La publicarea volumului, în anul 1931, autorul era animat de dorinţa „de-a pune în mâna preoţimii din eparhia mea, ca îndemn şi orientare, aceste cuvântări şi predici, care tot

atât de folositoare şi necesare sunt şi astăzi pentru sufletul poporului nostru, deoarece … ca şi în trecut, arma cea mai puternică a preotului va trebui să fie pentru totdeauna cuvântul cald şi plin de avânt … pentru neam şi pentru lege (n.n.- în sensul de „lege” strămoşească, de religie ortodoxă).

Deşi la apariţia sa, volumul s-a bucurat de recenzii elogioase, deoarece, în timpul comunismului, acesta a fost trecut pe lista cărţilor indezirabile pentru regimul ateu, atât pentru conţinutul său, cât şi pentru „vina” autorului de a fi fost ierarh ortodox român, în Basarabia devenită „Republică sovietică”, cartea episcopului Justinian Teculescu a dispărut practic, timp de peste 60 de ani, din toate bibliotecile din România.

După descoperirea ei, prin bunăvoinţa unei rude a Episcopului Teculescu, din iniţiativa şi prin strădania profesoarei Luminiţa Cornea – cunoscută pentru cercetarea cu profesionalism şi dăruire şi a altor personalităţi româneşti din zonă, în mod deosebit a scriitorului Romulus Cioflec – s-a propus reeditarea sa. Proiectul, a primit binecuvântarea P.S. Ioan Selejan şi a fost însuşit şi sprijinit de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” din Covasna şi de Muzeul Carpaţilor Răsăriteni.

Reeditarea volumului Episcopului Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege, a ridicat unele probleme ligvistice, deoarece, în răstimpul a trei sferturi de veac (1931-2006), au fost câteva reforme ortografice, coordonate şi aprobate de Academia Română. Modul cum au fost soluţionate problemele de limbă, de către îngrijitorul ediţiei – doctorul în filologie Luminiţa Cornea – este prezentat în Nota asupra ediţiei, denumită şi Studiul ligvistic de caz.

De remarcat „îndrumarea, sfaturile şi atenţia deosebită” de care a beneficiat îngrijitoarea ediţiei, din partea P.S. Ioan, pentru redare în formă actualizată a textelor biblice, implicarea conducerii Asociaţiei Cultural-Creştine Justinian Teculescu

(îndeosebi a profesorului Dumitru Furtună, care semnează şi articolul Cinstirea înaintaţilor şi a secretarului Asociaţiei Ioan Luca), în finalizarea cu succes a proiectului, precum şi sprijinul financiar acordat de Consiliul Local Covasna, pentru reditarea volumului, demers ce reprezintă un autentic act de restituire culturală.

Ioan Covăsneanu

349

O carte frumosă despre oamenii şi locurile mirifice ale comunei Bilbor

În anul 2005, la Cluj-Napoca a apărut monografie localităţii Bilbor, judeţul Harghita, redactată de Vasile D. Stan (directorul şcolii din localitate, fiu al satului) şi Angelica Marioara Stan, soţia acestuia.

Volumul, structurat în 9 capitole, are peste 330 de pagini şi cuprinde un medalion dedicat autorului şi semnat de prof. Valeria Pop-Hârlav, de asemenea fiică a localităţii. Această adevărată „carte de identitate” cuprinzând un important număr de fotografii, mai vechi sau mai noi, a apărut cu sprijinul financiar acordat de Primăria şi Consiliului Local al comunei Bilbor şi al unor generoşi sponsori, la rândul lor fii ai satului.

Cartea reprezintă o contribuţie importantă la cunoaşterea istoriei locale, regionale şi prin aceasta a celei naţionale, înscriindu-se într-o adevărată mişcare de scriere a monografiilor loclităţilor ţării, amplificată după evenimentele din Decembrie 1989. Dincolo de bogăţia şi diversiotatea informaţilor referitore la: aşezarea geografică a localităţii, istoria satului, populaţia, viaţa spirituală, tradiţiile şi obiceiurile, ocupaţiile şi meşteşugurile, porturile şi sărbătorile, serviciile, personalităţile născute în Bilbor, lucrarea ne dezvăluie taina, secretul formării şi dăinuirii unor mari comunităţi rurale româneşti, în această parte de ţară, respectiv, pilonii din totdeauna ai neamului românesc: famlia, biserica, şcoala, comunitatea.

În acelaşi timp cartea poate constitui un răspuns la provocările cu care se confruntă satul românesc, punând în

evidenţă faptul că cele mai grele momente din viaţa comunităţii: războaiele, consecinţele dictatului de la Viena, vitregiile naturii ş.a. au putut fi depăşite prin activitatea liderilor locali, ataşamentul şi loialitatea faţă de valorile şi instituţiile naţionale.

Totodată cartea transmite un mesaj de speranţă pentru viitorul satului românesc: menţinerea unui spor natural pozitiv este argumentul cel mai sigur al păstrării şi afirmării vitalităţii unei comunităţi rurale. Lectura cărţii prilejuieşte surprinderea şi a altor valenţe ale oamenilor care au trăit şi triesc în Bilbor, precum spiritualitatea specifică plămădită de-a lungul anilor; relaţiile armonioase, echilibrate statornicite, pe deo parte, între comunitatea umană şi mediul geografic înconjurător, iar pe de altă parte între persoană, familie şi comunitate. Volumul pune în evidenţă rolul elitei locale în devenirea localităţii reliefat de activitatea preoţilor, învăţătorilor, profesorilor, primarilor etc., dar şi al „comunităţii tăcute”, al generaţiilor de oameni care s-au înveşnicit în creaţiile culturii populare locale.

Despre trăinicia familiilor din Bilbor, despre statornicia în credinţă a locuitorilor satului şi despre calitatea învăţământului din sat ne vorbesc pilduitor numărul mare de personalităţi născute şi formate în Bilbor, care astăzi îndeplinesc importante rosturi şi demnităţi publice în întreaga ţară şi nu numai.

Indiscutabil că asemena lucrare nu poate aborda exhaustiv istoria localităţii. O cauză principală o constituie greutăţile de documentare, „vămuirea” documentelor în decursul anilor. De aceea o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, va putea elimina unele scăpări, punând mai bine în valoare interferenţele moldo-ardeleneşti al acestui frumos sat aşezat la cumpăna dintre Moldova şi Transilvnia.

O mărturie a iubirii de locurile şi de oamenii Topliţei

Parcurgând paginile volumului „Topliţa Română Vatră de istorie, vatră de ortodoxie”, constatăm cu satisfacţie că ne aflăm în faţa unei cărţi care, potrivit mărturisirii autorului ei, este scrisă „cu trudă şi osârdie multă”, pentru a cinsti „locuri, oameni, care au fost şi sunt, fapte şi lucruri vrednice de laudă”. O lucrare care, nu se vrea a fi o monografie, deşi, are cu prisosinţă valenţele unei asemenea gen, lipsidu-i doar abordarea distinctă a unor capitole precum viaţa economică, culturală, şcolară, cultura populară, personalităţile locale ş.a. Lucrarea are două părţi disticte: capitolul de istorie „laică” şi cel de istorie „bisericeasă”, denumite de autor, istorie şi ortodoxie, completând în mod fericit, tot ceea ce s-a scris până în prezent despre Topliţa.

Autorul, Traian Duşa - un distins fiu al localităţii – este un cercetător avizat, cu numeroase şi valoroase lucrări, apreciate deopotrivă de specialişti, cât şi de publicul larg, un om de cultură, în înţelesul deplin al cuvântului, un excelent memorialist- şi un fin cunoscător al realităţilor topliţene, în istorie şi contemporanietate. Solida pregătire de cultură generală, dar şi cea de specialitate-din domeniul ştiinţelor socio-umane - de istoric, literat, artist plasic şi crtic de artă - au înlesnit o abordare interdisciplinară, şi un mod original de raportare la realitatea investigată, izvorât din dubla ipostază de cercetător şi cea de fiu al comunităţii, pentru care scrierea acestei lucrării nu reprezintă o obligaţie profesională, ci o datorie de conştiinţă faţă memoria înaintaşilor. De evidenţiat frumoasa şi bogata limbă românescă folosită, cât şi stilul

original, care îmbină rigoarea documentară cu descrierea laborioasă şi captivantă a temelor abordate.

Scrisă din preaplinul sufletesc al autorului, acesta nu este deloc zgârcit cu aprecierile la adresa localităţii sale natale, denumită, pe rând: „cel mai mare centru al ortodoxiei din Depresiunea Giurgeului”, „cea mai mare comună românească de pe Vale de sus a Mureşului”, „important centru de românitate şi ortodoxie”, „puternic centru industrial, comercial, religios şi de învăţământ” ş.a.

Topliţei şi oamenilor ei, îi sunt închinate pagini întregi, de o rară frumuseţe, adevărate „ode” întru cinstirea înaintaşilor, dar şi „celor de faţă şi viitori”. „… Vatra aceasta, înseamnă, şi trebuie să însemne, trecut, prezent şi viitor. Vatra aceasta nu este numai un spaţiu geografic întins cu lunci, văi, dealuri, plaiuri, munţi înalţi cu păduri de brad, cu oamenii şi ocupaţiile lor, cu modul lor de a gândi, vorbi şi acţiona; ea înseamnă „legi şi datini”, scrise şi nescrise, înseamnă trudă, speranţă, nădejde, tradiţie, transmise de la o generaţie la alta, crezul în ziua de mâine”.

Argumentându-şi motivaţia scrierii lucrării, Traian Duşa, „dă Cezarului ce-I a Cezarului”, subliniind meritul părintelui Ilie Pintea, în lansarea ideii de a scrie împreună o monografie a Parohiei Topliţa I, proiect care, după plecarea părintelui Ilie la cele veşnice, a căpătat conturul şi dimensiunile volumului de faţă.

Încercând să surprindem câteva valenţe ale acestei interesante şi originale lucrări, trebuie să remarcăm bogata bibliografie parcursă, precum şi îmbinarea surselor bibliografice cu metodele de investigare specifice etnologiei şi sociologiei, respectiv redarea unor mărturii ale principalilor lideri religioşi din localitate, sub forma „profesiunilor de credinţă”.

Primul capitol, aduce interesante şi necesare informaţii istorice, despre Topliţa şi împrejurimi, din antichitate şi evul

mediu, până în epoca modernă şi contemporană. Principalele „puncte tari” ale acestui capitol sunt: încadrarea istoriei locale, în cea regională, naţională şi internaţională; sublinierea reverberaţiile unor evenimente istorice importante, asupra istoriei locale, cum ar fi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan; redarea participării topiţenilor la momente istorice importante precum: revoluţia de la 1848/1849, mişcarea memorandistă din Transilvania ş.a; reliefarea legăturilor economice, ligvistice, etnografice şi religioase ale zonei cu Moldova; formularea unor clarificări, precizări şi nuanţări ale momentului „Uniaţiei” şi ale relaţiilor interconfesionale dintre credincioşii ortodocşi şi cei greco-catolici, după 1699; prezentarea contribuţiei unor personalităţi născute pe aceste meleaguri, la realizarea marilor idealuri de desăvârşire a unităţii naţionalle: Elie Miron Cristea, Octavian C. Tăslăuanu, Emilian D. Antal ş.a.; rememorarea „zilelor astrale” ale românilor, din preajma şi de după Decembrie 1918, şi modul cum acestea au fost trăite de topliţeni; sublinierea influienţei mediului geografic asupra structurii socio-profesionale a locuitorilor, şi asupra habitatului; evidenţierea rolului liderilor locali, dar şi oamenilor de rând „mândrii şi semeţi ca brazii ce străjuiesc munţii din jur… care şi-au dus şi-şi duc veacul cu cinste şi demnitate”; impactul favorabil al modernizării infrastructurii, asupra evoluţiei structurii ocupaţionale a populaţiei, şi multe altele.

Primul capitol, începe cu descrierea geografică şi geologică, cu prezentarea climei şi a condiţiilor climaterice, a florei şi faunei, din spaţiul geografic istoric al Topliţei. Pe parcursul a peste 100 de pagini, sunt parcurse cronologic, principalele momente ale istoriei locurilor şi oamenilor din această mirifică parte de ţară, de la primele urme de locuire, încă din paleolitic, şi până în zilele noastre. Sunt prezentate punctele de vedere ale unor istorici avizaţi despre ipoteza conform căreia, cetatea dacică Sangidava, s-ar fi aflat pe

355

amplasamentul de astăzi a Topliţei, precum şi cele referitoare la „Ţara Giurgeului”, ca parte a numeroaselor „ţări româneşti”, ce au existat în evul mediu timpuriu, de o parte şi alta a Carpaţilor.

Este redată pe larg, convieţuirea interetnică şi interconfesională cu secuii din Depresiunea Giurgeului şi împrejurimi, cu perioadele paşnice cunoscute, dar şi cu momentele tensionate, hărăzite de istorie, cât şi amplu proces de aculturaţie şi secuizare a românilor, care a avut loc după colonizarea secuilor.

Bun cunoscător al istoriei României, în general, şi al istoriei Transilvaniei, în special, Traian Duşa, prezintă convingător, viaţa politică şi religioasă a românilor ardeleni, până la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, desfăşurată „între speranţă, luptă, amăgiri şi dezamăgiri, cu destule urcuşuri şi coborâşuri”, integrând organic istoria locală, în cea regională (Ţara Giurgeului, şi pe un plan mai larg Transilvania) şi cea naţională (legăturile constante cu Moldova şi Ţara Românescă).

După intrarea în graniţele României Mari, Topliţa Română, cum a mai fost numită o vreme- ne spune autorul - cunoaşte în perioada interbelică, „… toate momentele mei importante ale acestei perioade, devenind un centru de interes social, politic, religios şi cultural, înscriindu-se într-un loc fruntaş, în continuare, între localităţile situate pe Mureşul de Sus, fiind şi centru de plasă”. Cartea, prezintă fizionomia politică locală, organizarea muncitorească, efectele crizei economice din anii 1929-1933, emoţionanta Moţiune antirevizionistă, din iunie 1933, drama românilor din Topliţa, în cei patru ani de ocupaţie, ce au urmat Dictatului de la Viena, desfăşurarea luptelor de eliberare a oraşului - în septembrie 1944 - înfăptuirea reformei agrare din 1945, începerea procesului de urbanizare etc.

356

În partea a doua, dedicată „vetrei de ortodoxiei”, şi-au găsit cuvenita prezentare toate edificiile de cult existente pe vatra de istorie multimilenară a Topliţei Române: bisericile Ortodoxă, Catolică, Greco-Catolică şi Reformată.

Mai întâi, sunt prezentate detaliat mânăstirie, schiturile şi bisericile ortodoxe, după o structură care începe cu istoria fiecărui locaş de cult şi continuă cu prezentarea arhitecturii, iconografiei, tezaurului arhivistic şi bibliofil, a caselor parohiale, cimitirelor, capelelor, monumentelor şi a altor realizări din fiecare parohie.

Ca intelectual, care o viaţă întreagă a slujit cultura şi arta, Traian Duşa, „se mişcă” dezinvolt, dar cu o deosebită competenţă, în arealul monumentelor de spiritualitate creştină, oferind cititorului şansa de a pătrunde şi înţelege universul fabulos al arhitecturii şi artei religioase.

De un spaţiu generos, se bucură Mânăstirea Doamnei din Moglăneşti, „important monument de arhitectură, artă şi cultură religioasă în zona Mureşului Superior” şi Mânăstirea „Sfântul Prooroc Ilie” „monument istoric de arhitectură, artă şi cultură românescă, care face parte dintr-un sistem important de valori naţionale de patrimoniu cu rezonanţă puternică în întreaga lume ortodoxă din ţară…şi care a adunat în spaţiul ei, unic, de spiritualitate ortodoxă, şi de cultură şi de civilizaţie, tot ceea ce a fost mai înalt, mai preţios şi mai important în vatra istorică a Topliţei, şi în împrejurimi”. Capitolul destinat aşezămintelor monahale, se încheie cu prezentarea Schitului Dumbrăvioara şi a a Schitului Gura Izvorului-Secu.

Aşa cum se cuvine, ţinând cont de vechimea lor, parohiile ortodoxe Topliţa I şi II, cu bisericile şi preoţii care le deservesc, au beneficiat de abordări mai ample. Ca un gest de pioasă recunoştinţă faţă de „moştenirea” primită de la părintele Ilie Pintea, autorul ne cmunică că „am găsit de cuviinţă, cum omul, la dorinţa şi îndemnul căruia am acceptat să scriem împreună această carte, nu mai este printre noi demult, să

357

alătur, istoricului Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, rândurile ce urmează, găsindu-le caracteristice şi reprezentative pentru a-l aduce mereu în memoria credincioşilor ortodocşi din Topliţa pe preotul paroh Ilie Pintea… rânduri care reprezintă un raport general de activitate despre o viaţă trăită şi slujită în faţa altarului, pentru oameni şi printre ei, în Topliţa Română”.

În cazul Parohiei Topliţa II, respectiv a Bisericii „Sf. Nicolae”, având posibilitatea de a investiga mărturiile preotului paroh Filip Gavril, acestea sunt redate sub forma unor „Spicuiri din profesiunea de credinţă” a preotului respectiv, procedeul fiind folosit, pentru toţi ceilaţi slujitori ai sfintelor altare, indiferent de confesiunea acestora.

Autorul are cuvinte de apreciere faţă de Zilele „Miron Cristea” care, „prin genericul lor, demonstrează atât cantitativ cât şi calitativ, o originală şi reuşită îmbinare a spiritului religios ortodox cu cel laic în ceea ce priveşte istoria, cultura şi civilizaţia românescă specifică, din această parte de ţară…încât a devenit o vestită, dorită, frumoasă şi aşterptată manifestare”.

Formulând consideraţii filosofice referitoare la apariţia personalităţilor în istorie care, „nu apar oricând şi nu sunt produsul unui moment, ci rezultatul unor acumulări de energie, de speranţe şi aşteptări”, Traian Duşa, argumentează momentul înfiinţării Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, şi a venirii în fruntea ei a unui om providenţial – P.S. Ioan Selejan, ierarhul care prin truda sa jertfelnică pe altarul Bisericii şi al Neamului, şi-a câştigat un meritat loc de semă în istoria ortodoxiei româneşti, întregind salba de personalităţi bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu.

Pentru toate cele expuse, şi pentru mult mai multe alte certe calităţi, ale volumului de faţă, autorul merită toate felicitările şi încredinţarea că şi-a îndeplinit cu cinste resbonsabilitatea asumată faţă de localitatea sa natală şi de oamenii ei. Un cuvânt de gratitudine, se cuvine adresat tuturor

358

celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la apariţia acestei carţi de referinţă, pentru istoria Topliţei şi a românităţii din Arcul Itracarpatic.

359

Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna” 3/2006

În peisajul publicisticii româneşti din Arcul intracarpatic, în funcţie de publicul ţină căruia i se adresează, se disting câteva categorii de publicaţii: ziarele cotidiene Adevărul Harghitei (Miercurea-Ciuc), Cuvântul Nou şi Observatorul de Covasna (Sf. Gheorghe); publicaţiile de cultură şi spiritualitate Şcoala Noastră - editată de Asociaţia cadrelor Didactice din Judeţul Harghita, Grai Românesc - Foaie de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi Observatorium cultural - Revistă editată de Centrul Cultural Judeţean Harghita; publicaţia ştiinţifică Angvstia - anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi a Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”; publicaţiile şcolare Ecou, Zbor Înalt, Contrapunc, Stilou şi Adolescentul (Sf. Gheorghe), Liceenii (Covasna), Focus şi Ecou (Miercurea-Ciuc), Hyperion (Topliţa) ş.a. Pe lângă acestea, mai apar şi două buletine de informare şi documentare despre viaţa culturală şi comunitară românească din zonă: Info Eurocarpatica - Buletinul Centrului European de Studii Covasna-Harghita şi Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”.

În buna tradiţie a publicaţiilor astriste, la cinci ani de la înfiinţarea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, în primăvara anului 1998, a apărut la Sf. Gheorghe, primul număr al Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”(1992-1997). Publicaţia, având pe copertă portretul marelui ierarh ardelean Andrei Şaguna - patronul spiritual al ligii -, are următorul cuprins: repere identitare (prezentarea statutului şi

activităţii ligii în primii cinci ani de activitate); studii, articole, interviuri (semnate de I.P.S. Antonie Plămădeală, P.S. Ioan Selejan, Mircea Sfârlea, pr. Gheorghe Răţulea, Ioan Solomon, Gheorghe Tatu, Vasile Lechinţan, Gherorghe Lazarovici, Marin Radu Mocanu, Dumitru Manolăchescu, Ioan Lăcătuşu); mesaje de solidaritate şi de speranţă; înscrisuri pentru eternitate; iniţiative, demersuri, acţiuni pentru realizarea obiectivelor propuse; „Oituzul” - foaie de cuget şi simţire românească; spicuiri din presa locală; programul principalelor manifestări cultural ştiinţifice şi anexe. Primul număr al buletinului a apărut datorită susţinerii financiare asigurate de dr. Eugen Clinciu - secretar de stat pentru relaţia cu Parlamentul şi scriitorul Valentin Borda - director asociat al Editurii „Petru Maior”.

În martie 2002, la împlinirea a 10 ani de la înfiinţarea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” a apărut numărul doi al Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” (1998-2001) - tribună a societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita - având următorul cuprins: cuvinte lămuritoare (Ioan Solomon, Petre Stăchinaru, Dumitru Manolăchescu); noi repere identitare (prezentarea principalelor asociaţii, ligi şi fundaţii culturale şi civice româneşti din judeţele Covasna şi Harghita); studii, articole, interviuri, documentare (semnate de P.S. Ioan Selejan, dr. Gheorghe Olteanu, dr. Maria Cobianu-Băcanu, dr. Valeriu Cavruc, Mircea Sfârlea, pr. drd. Alin Vasile Câmpeanu, Dan Suciu, dr. Ioan Lăcătuşu ); personalităţi (I.P.S. Antonie Plămădeală, P.S. Ioan Selejan, Acad. Horia Colan, Dr. Gheorghe Lazarovici, Nicolae Moldovan, Aurel Hulpoi şi In memoriam Octavian Radu Tomuş, Ioan Oniscu, Valentin Mocanu); iniţiative, demersuri, acţiuni (comunicate, memorii, scrisori deschise, declaraţii, note, cereri ş.a adresate autorităţilor publice centrale şi locale, de către reprezentanţii societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita); însemne pentru eternitate;

publicistică românească locală; programe ale principalelor manifestări culturale; spicuiri din presă, corespondenţe; şi addenda. Volumul al II-lea al buletinului a apărut cu sprijinul Băncii Române pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale şi a societăţilor comerciale COVALACT şi SUBANSAMBLE AUTO, din Sf. Gheorghe, conduse de ing. Ioan Bălan şi ec. Ioan Maniga.

După alţi patru ani de activitate (2002 -2005), unul dintre dezideratele reprezentanţilor societăţii civile româneşti din Arcul intracarpatic s-a materializat. În vara anului 2005, a luat fiinţă Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, federaţie constituită prin asocierea a 12 asociaţii şi fundaţii din cele două judeţe, şi care potrivit Statului, are ca scop „asigurarea coordonării şi unităţii de acţiune a societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, în vederea păstrării şi dezvoltării identităţii naţionale a românilor din cele două judeţe şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone, în interesul bunăstării generale şi a binelui public, în contextul integrării României în structurile europene”.

Înfiinţarea Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna reprezintă un pas mic pentru românii din Arcul intracarpatic, dar în acelaşi timp, un pas mare prin semnificaţia şi implicaţiile sale pe termen mediu şi lung. Aşa cum s-a subliniat la adunarea de constituire, Forumul reprezintă cea mai însemnată realizare a românilor din cele două judeţe, după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, instituţie divino-umană care prin prestaţia de excepţie a P.S. Ioan a asigurat restaurarea fiinţei naţionale prin Biserică.

Deşi cu întârziere, constituirea Forumului se înscrie în trendul general de evoluţie a României în această perioadă premergătoare integrării în Uniunea Europeană, când sunt încurajate procesele de descentralizare, de stimulare a diversităţii etnoculturale şi a parteneriatului public-privat, de

363

încurajare a dialogului interetnic şi eliminarea oricăror forme de intoleranţă.

Forumul reprezintă cadrul instituţional adecvat pentru asigurarea suportului ideatic necesar afirmării identităţii naţionale. Forumul este o formă modernă de autoorganizare comunitară care, păstrând şi respectând independenţa fiecărei asociaţii fondatoare, asigură unirea energiilor acestora pentru realizarea unor deziderate comune vitale pentru destinul românilor din această parte de ţară. Cu alte cuvinte, Forumul oferă cadrul adecvat aplicării principiului „prin noi înşine”, dar în acelaşi timp şi şansa de a instituţionaliza diverse forme de solidaritate cu fraţii întru credinţă şi un neam din întreaga ţară şi din afara fruntariilor.

În acest context, de comun acord cu toate conducerile principalelor asociaţii, ligi şi fundaţii din cele două judeţe, s-a convenit să se redacteze volumul III al Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, volum care să cuprindă principalele activităţi ale societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, în perioada 2002-2005, având, în linii mari, aceeaşi structură ca şi numerele precedente.

În capitolul Studii, articole, interviuri apar materiale purtând semnătura P.S. Ioan Selejan, av. Ioan Solomon, prof. Petre Străchinaru, col (r) Suciu T. Vasile, prof. Vasile Stancu, dr. Ioan Lăcătuşu, iar capitolul Personalităţi cuprinde informaţii referitoare la bursieri ai Fundaţiei Gojdu din judeţele Covasna şi Harghita (1875-1915), mitropolitul Antonie Plămădeală (preşedinte de onoare al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” - până la trecerea la cele veşnice) şi credincioşii români din Arcul intracarpatic; poeţii ţărani Cristofon Purecel şi Ghiţă Baciu; pr. Iosif Popica şi profesorul David Păcuraru, In Memoriam ing. Vasile Roman, ing. Dan Ioan Telea, prof. Dan Baicu, precum şi date referitoare la cetăţenii de onoare ai comunităţii româneşti din municipiul Sfântu Gheorghe, între anii 2003-2006.

364

Şi acest al treilea număr al Buletinului, a fost conceput ca o tribună a societăţii civile româneşti din cele două judeţe, în capitolul Iniţiative, demersuri, acţiuni, fiind redate principalele memorii, scrisori deschise, comunicate, note de protest ş.a. ale asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, pentru apărarea şi afirmarea identităţii lingvistice, culturale şi confesionale ale românilor din Arcul intracarpatic. Relevante sunt în acest sens şi Programele principalelor manifestări culturale, ştiinţifice şi civice organizate în perioada 2002-2005, unele dintre acestea intrând în conştiinţa publică ca adevărate evenimente de interes local (zilele dedicate unor personalităţi precum Andrei Şaguna, Miron Cristea, Nicolae Colan, Justinian Teculescu), regional (festivaluri folclorice), naţional (sesiuni de comunicări) şi chiar internaţional (Universitatea de vară Izvoru Mureşului).

Nu lipsesc, nici de această dată ecourile din mass-media, mesajele de suflet (adresate P.S. Ioan la împlinirea celor 10 ani de rodnică păstorire şi altor personalităţi ale culturii, spiritualităţii româneşti şi vieţii publice din zonă), alte momente din viaţa culturală şi civică a comunităţilor româneşti, din perioada 2002-2005, prezentate în scris, sau în imagini.

Astfel conceput, volumul III al Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, continuă să redea cronologic şi tematic, problematica comunităţilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, la început de secol şi mileniu, încercând să reprezinte o cronică fidelă a românităţii din această parte de ţară, cu puţinele sale izbânzi, dar mai ales cu numeroasele, provocări, frământări, neîmpliniri şi speranţe.

Prefaţă la Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, de Dan Vasile Baicu, 2006

Dacă totul decurgea în condiţii normale, în luna mai 2006, se împlineau 20 de ani de activitate pe tărâm arhivistic a profesorului Dan Baicu, moment pe care Dan, după primele semne ale necruţătoarei sale boli, dorea să-l marcheze aşa cum se cuvine.

Deoarece timpul nu a mai avut răbdare, după trecerea fulgerătoare la cele veşnice, colegii din cadrul Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale, împreună cu cei din conducerea Arhivelor Naţionale şi din direcţiile învecinate, au convenit să cinstească memoria arhivistului Dan Baicu, prin editarea unui volum, care să cuprindă principalele studii şi articole semnate de acesta, de-a lungul timpului.

Aşa cum s-a procedat şi la volumul Contribuţii la istoria judeţului Harghita (Editura Eurocarpatica, 2000 –alcătuit şi îngrijit împreună cu Ana Dobreanu), dedicat fostului director al Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale - Aurel Marc, şi el plecat prea repede dintre noi, primul capitol al cărţii cuprinde gânduri referitoare la omul şi arhivistul Baicu V. Dan, semnate de cei care l-au cunoscut şi apreciat.

În capitolele următoare au fost grupate tematic articolele de istorie naţională, regională şi locală, apoi cele de arhivistică, iar în addenda sunt prezentate câteva documente, fotografii şi ecouri din presă referitoare la unele momente importante din viaţa lui Dan Baicu şi a familiei sale, cât şi din activitatea Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale.

Atât cât timpul şi împrejurările i-au permis, Dan Baicu, s-a preocupat de punerea în valoare a documentelor aflate în

367

păstrarea Arhivelor Naţionale. În studiile şi articolele sale a abordat teme privind evenimente şi personalităţi importante ale istoriei naţionale (Mihai Viteazul şi unirea de la 1699, Alexandru Ioan Cuza şi unirea „cea mică”, instituţii şi personalităţi ale românilor ardeleni şi rolul lor în înfăptuirea „marii uniri”, de la 1 Decembrie 1918 ş.a.). În articolele dedicate istoriei locale, a tratat subiecte referitoare la istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, respectiv la relaţiile acestora cu Moldova şi Ţara Românească, la rolul bisericii strămoşeşti, a şcolilor, instituţiilor şi asociaţiilor culturale româneşti pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale. Articolele de arhivistică abordează, în principal, problematica raporturilor dintre instituţia Arhivelor Naţionale şi societatea românească, în istorie şi contemporaneitate, precum şi prezenţa în spaţiul public a arhiviştilor covăsneni.

Articolele scrise despre Dan Baicu, cât şi cele redactate de acesta, fiecare în parte, şi toate la un loc, vorbesc convingător despre omul, profesorul şi arhivistul care s-a identificat cu profesia şi instituţia, la care a trudit timp de două decenii. Dan Baicu, a venit în sistemul Arhivelor Naţionale, în ultimii ani ai regimului comunist, „beneficiind” apoi, din plin, de toate avatarurile tranziţiei postdecembriste. A reuşit să gestioneze corespunzător numeroasele provocări cu care s-a confruntat direcţia, după evenimentele din decembrie 1989, atât cele generale, caracteristice întregului sistem al Arhivelor Naţionale, cât şi cele specifice, generate de implicarea factorului etnic în administraţia publică locală.

Şi-a început activitatea într-o clădire deteriorată, care punea în pericol atât documentele aflate în păstrare, cât şi sănătatea personalului direcţiei. Învingând toate piedicile, a reuşit să convingă factorii abilitaţi şi să înceapă construirea unui sediu nou, la care s-a lucrat timp de peste şase ani. De fapt, construirea noului sediu al D.J.A.N. Covasna, reprezintă

realizarea principală a activităţii lui Dan Baicu, pe tărâmul arhivisticii româneşti.

A lucrat cu un colectiv aflat la momentul „schimbului de generaţii”. După plecarea din instituţie a „vechii gărzi”, respectiv a arhiviştilor care trudiseră de la înfiinţarea acesteia, în 1953 - Arvay Josef, Csia Ernestin, Carmen Szekely, Vasilica Szasz, Paraschiva Crişan – cu perseverenţă, răbdare şi tact, Dan Baicu a asigurat angajarea şi formarea „noului val”, care activează în prezent în instituţie, constituind un colectiv bine pregătit profesional, caracterizat prin preocuparea fiecăruia de autoperfecţionare şi adaptare la cerinţele timpurilor prezente şi a celor care vin, echipă solidară, care cuprinde nume precum: Gergely Erzsbet, Cristian Crişan, Elena Soci, Cristina Bartok, Ileana Pădure, Adina Fofircă, Maria Mârzac, Marius Stoica, Lehel Sandor Bardocz, Valentin Câmpeanu, Frăsina Iftimie şi Silvia Vidrea.

În toţi aceşti ani, Dan Baicu a beneficiat de o înţelegere deplină şi un sprijin constant din partea conducerii Arhivelor Naţionale, îndeosebi a domnului prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu, directorul general al instituţiei, având o colaborare foarte bună cu direcţiile vecine, în mod deosebit cu cele din Ardeal („triunghiul Bermudelor” - cum îi plăcea lui să spună).

Pe parcursul îndeplinirii responsabilităţilor ce i-au revenit, a întreţinut relaţii deosebit de strânse cu Prefectura judeţului Covasna, Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Jandarmeria şi cu societatea civilă românească din judeţ, fiind membru fondator - împreună cu întreaga familie - al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi al Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor Covasna.

Dan Baicu, împreună cu colegii săi, a fost o prezenţă activă în viaţa publică a judeţului, participând la marcarea evenimentelor importante ale istoriei naţionale şi locale, prin organizare de expoziţii documentare, de simpozioane, dezbateri şi conferinţe, articole în presa locală, fiind un colaborator

369

constant al „bătrânului” cotidian „Cuvântul Nou”, dar şi al mai „tânărului” său confrate „Observatorul de Covasna”.

Din multitudinea evenimentelor la care a participat, cu vorba şi cu fapta sa, amintim: ridicarea monumentului eroilor jandarmi de la Aita Mare; vizita la fostul sediu al Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale a Ministrului de Interne, Dudu Ionescu; inaugurarea noului sediu al direcţiei, în prezenţa tuturor directorilor direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale din ţară şi a reprezentanţilor administraţiei publice centrale şi locale; lansarea volumelor „Minorităţile naţionale din România”, editate de Arhivele Naţionale, volume la care Dan Baicu s-a numărat printre colaboratori; momentul împlinirii vârstei de 62 de ani, la care au fost prezenţi, alături de colegii de muncă şi directorii direcţiilor învecinate, reprezentanţii conducerii Arhivelor Naţionale şi ai Federaţiei Arhiviştilor din România, conducătorii unor importante instituţii publice locale.

Crezul său profesional a fost reafirmat la lansarea volumului „Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în secolul al XIX-lea”, al bunului său prieten dr. Liviu Boar, directorul Arhivelor mureşene, când, printre altele, a spus: „un arhivist îşi argumentează judecăţile de valoare prin document, acel izvor care conferă oricărei lucrări de specialitate caracterul de operă ştiinţifică, fapt pentru care ar fi ideal dacă această carte, ar fi lecturată şi de cei ce sunt aleşi sau numiţi pentru a ne călăuzi astăzi destinele, inclusiv în ceea ce priveşte protejarea memoriei poporului nostru”.

Despre impresionanta şi emoţionanta solidaritate a colegilor din întreaga ţară, manifestată la trecerea la Domnul a celui care a fost Dan Baicu, vorbesc numeroasele telegrame şi mesaje de condoleanţe transmise familiei prin mass-media, telefonic, sau direct, prin participarea la ceremonia religioasă de petrecere spre locul de odihnă veşnică din cimitirul ortodox

370

din Sfântul Gheorghe, alături de tatăl său şi de atâţia alţi prieteni şi cunoscuţi.

Lucrarea Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, reprezintă ofranda arhiviştilor şi arhivarilor covăsneni, faţă de memoria regretatului lor coleg şi prieten Dan Baicu, şi în acelaşi timp, expresia respectului faţă de familia sa: mama – distinsa profesoară Emilia Baicu, mult încercata soţie Ana, cu vrednicii lor fii Bogdan şi Călin – împreună cu familiile acestora, sora Mihaela şi soţul ei Corneliu Popa – erudiţi dascăli gălăţeni.

Demersul nostru a putut fi finalizat, la termenul propus, cu participarea şi implicarea nemijlocită a tuturor colegilor din cadrul Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale, cu sprijinul financiar al familiei Baicu şi al Federaţiei Arhiviştilor din România - sub egida căreia apare prezentul volum, care îşi propune să rămână o mărturie peste timp, despre unul din profesioniştii breslei arhivisticii româneşti, de la începutul mileniului III.

Împreună cu Adina Fofircă,

371

Cuvânt înainte la Almanahul Grai Românesc / 2006

La înscăunarea Prea Sfinţitului Ioan Selejan, ca întâi episcop al tinerii Eparhii a Covasnei şi Harghitei, în 25 septembrie 1994, prin vocea înalţilor ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, s-a apreciat că noua „structură administrativă bisericească, este menită să răspundă de aproape nevoilor spirituale locale ale românilor ortodocşi din această parte de ţară (…) scopul ei fiind acela de a păstra pe pământ românesc, identitatea românească, credinţa moşilor şi strămoşilor… şi de a constitui un factor de pace şi bună înţelegere între creştinii şi locuitorii din zonă”

Fără îndoială că decizia Sfântului Sinod, susţinută şi validată de Preşedinţia şi Guvernul României de a da curs propunerii de înfiinţare a noii eparhii, şi de a alege ca întâistătător pe Prea Sfinţitului Ioan Selejan, au fost hotărâri de inspiraţie divină, care au însemnat începutul restaurării fiinţei naţionale prin Biserică, în această parte de ţară.

Spre deosebire de celelalte eparhii din cadrul Patriarhiei Române, Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei a îndeplinit şi îndeplineşte funcţii şi rosturi specifice, izvorâte din contextul etnic şi confesional specific existente în sud-estul Transilvaniei. Astfel pe lângă funcţiunile confesionale, care au fost şi rămân prioritare, tânăra episcopie se constituie într-un factor principal de asigurarea coeziunii sociale, şi de stimulare a vieţii comunitare şi a acţiunii civice. Prin jertfa şi acţiunea pragmatică a P.S. Ioan, după înfiinţarea eparhiei s-au rezolvat probleme nesoluţionate de sute de ani, prin realizarea unor importante funcţiuni economice, sociale şi de solidaritate, precum şi a celor simbolice şi de reprezentare. În relaţiile cu

autorităţile laice şi bisericeşti, locale şi centrale, credincioşii românii din noua eparhie au astăzi un lider carismatic, recunoscut unanim pentru harul, înţelepciunea, echilibrul şi verticalitatea sa.

Funcţia culturală a Episcopiei s-a concretizat şi se manifestă prin sprijinirea înfiinţării şi funcţionării instituţiilor muzeale, învăţământului în limba română, a editurilor, publicaţiilor laice şi bisericeşti ş.a. Astfel, odată încheiată prima etapă din viaţa eparhiei, cea a vindecării rănilor vechi şi grave ale lăcaşurilor de cult şi a asigurării păstorilor sufleteşti în parohii de mai mulţi ani vacante, în anul 1999, P.S. Ioan şi-a găsit răgazul să întemeieze foaia de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, „Grai românesc”, ca o nouă şi necesară modalitate a Sfintei Eparhii de a-şi împlini binecuvântatele sale rosturi duhovniceşti.

A urmat apoi, editarea volumului de sinteze monografice Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, apărut la Editura Grai Românesc, în anul 2003, lucrare despre care părintele profesor academician Mircea Păcurariu, a avut bunătatea să afirme: „Incredibil, dar adevărat! Tânăra Episcopie a Covasnei şi Harghitei, înfiinţată doar cu nouă ani in urmă, în 1994, a reuşit să dea la lumină cea mai bună monografie eparhială din toată Patriarhia Română”.

Acum, în anul Domnului 2006, prin apariţia Almanahului Grai Românesc, al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, pe anul 2006, cu binecuvântarea şi sprijinul Prea Sfinţiei Sale Ioan Selejan, se mai adaugă o „cărămidă” la ridicarea unei noi „construcţii”, începută cu volumul de sinteze monografice menţionat, şi cu celelalte lucrări şi publicaţii apărute sub egida Eparhiei Covasnei şi Harghitei.

Primul număr al Almanahului Grai Românesc, este dedicat împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea Centrului Eclesiastic

de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură eclesiastică şi laică, înfiinţată din iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu sprijinul P.S. Ioan Selejan.

Ne propunem ca şi viitoarele ediţii, să apară tot sub forma unor numere tematice, ca popasuri duhovniceşti, dedicate unor evenimente importante din viaţa Eparhiei şi a comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic.

Adresându-ne unui public ţintă format deopotrivă, din clerici şi laici, iubitori de credinţă strămoşească şi cultură românească, vom păstra programul editorial redactat în primul număr al foii de spiritualitate ortodoxă Grai Românesc, promovând linia şaguniană a presei bisericeşti ardelene, având permanent spiritul treaz la problemele vremii, prin sincronizare cu lumea dinamică în care trăim.

La început de mileniu trei, într-o lume secularizată, preocupată de problemele materiale şi agresată la tot pasul de nonvalori şi nedreptăţi la care, pentru credincioşii români din Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, se adaugă neliniştile şi frustrările legate de păstrarea şi afirmarea identităţii culturale, lingvistice şi confesionale, printr-o temeinică înţelegere a „semnelor timpului”, almanahul nostru va încerca să răspundă multiplelor întrebări privind condiţia şi destinul de creştini ortodocşi şi de români trăitori în această parte de ţară, cu specificul său multietnic şi pluriconfesional, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană.

Şi de această dată, aşteptăm sprijinul şi colaborarea intelectualilor din zonă, dar şi a unor condeie de valoare din întreaga ţară, sperând ca, şi prin noua noastră publicaţie, limba română să fie prezentă aici, în Arcul intracarpatic, în hainele ei de duminică, iar spiritul românesc, în ceea ce are el mai frumos, sărbătoresc, sărbătoare văzută ca prezenţă şi întâlnire mai accentuată cu Dumnezeu.

375

Cuvânt înainte la volumul Omagiu Horia Colan la 80 de ani, 2006

Pe meleagurile de la Curbura Carpaţilor cunoscute în istorie, de regulă, prin termenul generic de Secuime, alături de intelectualii de etnie maghiară, s-au născut o serie de personalităţi româneşti, care şi-au adus contribuţia lor specifică la patrimoniul cultural, ştiinţific şi spiritual naţional. Şirul acestor corifei cuprinde nume precum: patriarhul Miron Cristea (1868-1939), mitropoliţii Alexandru Nicolescu (1892-1941) şi Nicolae Colan(1893-1967); episcopii Justinian Teculescu (1856.-1932), Veniamin Nistor (1886-1963), Emilian Antal (1894-1971), Sofian Braşoveanu (n.1970); scriitorii şi publiciştii Dimitrie Cioflec (1829-1891), Octavian Codru- Tăslăuanu (1876-1942), Romulus Cioflec (1882-1951), Ghiţă Popp (1883-1967), Petre Neagoe (1895-?), Cornel Udrea (n.1947) un mare număr de profesori universitari, dintre care amintim pe Ioan Minea (1878-1941)- fost rector al Universităţii din Cluj-Napoca, Matei Basarab, Nicolae Ciangă, Ioan Ciurea, Ioan Păstrăv, Ana Cojan-Ursachi, Vasile Bejan, Pavel Mureşan, Ioan Roşca, Nicolae Cotfas, Dumitru Mureşan, Victor Dobreanu, Dan Dobreanu, Petre Suciu, Viorel Căliman şi mulţi alţi intelectuali de marcă, care s-au afirmat în toate domeniile de activitate.

Pe aceste locuri s-au născut şi personalităţi care prin opera lor au intrat în panteonul „nemuritorilor” neamului românesc. Alături de Miron Cristea, Nicolae Colan şi Nicolae Edroiu, în rândul membrilor corespondenţi ai Academiei Române se află şi profesorul Horia COLAN, descendent al

unor vrednice şi importante familii româneşti din localitatea Araci, judeţul Covasna.

Editura „Eurocarpatica” a Centrului European de Studii Covasna - Harghita, prin programul său editorial, şi-a propus să tipărească lucrări care abordează, într-o perspectivă interdisciplinară, problematica sud-estului Transilvaniei, în istorie şi contemporaneitate, precum şi volume redactate de şi despre intelectuali născuţi, ori care şi-au desfăşurat activitatea, sau activează, în localităţi din Arcul intracarpatic.

În acest context, ne-am asumat onoranta misiune, dar şi deosebita responsabilitate, de-a publica un volum omagial, cu ocazia aniversării a 80 de ani de la naşterea profesorului Horia COLAN, personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti, cunoscută şi recunoscută, în ţară şi în străinătate, pentru contribuţiile sale la propăşirea ştiinţei şi tehnicii româneşti contemporane.

După ce am stabilit împreună, principalele coordonate şi structura volumului omagial, în numele editurii, am adresat mai multor personalităţi, care au fost martori şi participanţi la îndelungata şi prodigioasa activitate didactică, ştiinţifică, culturală şi civică a profesorului Horia COLAN, rugămintea de a prezenta câteva amintiri, consideraţii şi referinţe despre multiplele dimensiuni ale personalităţii acestuia. Demersul nostru a găsit ecoul cuvenit, fiind apreciat unanim, - meritul aparţinând desigur, calităţilor de excepţie ale Omului şi savantului Horia COLAN, după cum se va putea vedea din răspunsurile primite.

Relevante sunt în acest sens titlurile materialelor, formulate cu această ocazie, de cei care l-au cunoscut, de-a lungul anilor, l-au preţuit şi îl preţuiesc sincer, pe profesorul Horia COLAN, referitoare la profilul profesional şi moral al acestuia:. Pentru exemplificare, redăm selectiv doar câteva asemenea titluri. Din perspective diferite, personalitatea profesorului, cercetătorului, savantului şi Omului Horia

COLAN este apreciată astfel: „creator de şcoală în ştiinţa materialelor”, „iniţiator şi conducător de şcoală în domeniul Ştiinţei şi ingineriei materialelor”, „un mare profesor universitar”, „senior al Şcolii de Ştiinţa şi Ingineria Metalelor”, „ un exemplu de ataşament faţă de sistemului educaţional românesc”, „un nume rostit cu respect şi recunoştinţă de peste 50 de generaţii de studenţi”, „unul dintre cei mai distinşi profesori ai învăţământului tehnic superior din România”, „ o activitate didactică strălucită, prodigioasă”, cercetător prodigios în ale ştiinţei şi tehnicii româneşti”, „un luptător în slujba progresului cunoaşterii umane”, „un cercetător în adevăratul înţeles al cuvântului” „un îndrăgostit al istoriei tehnicii” „un descoperitor al priorităţilor româneşti”, „ o personalitatea de excepţie a ştiinţei, tehnicii şi ingineriei româneşti „, omul şi savantul, la fel de activ ca şi acum peste o jumătate de secol” „un mare profesor, om de ştiinţă, om al cetăţii româneşti”, „un model de lecţie a demnităţii umane pentru multe generaţii de studenţi”, „un OM, de caracter, nu numai un profesor, om de ştiinţă şi om de aleasă cultură”. Foştii colegi de catedră, au remarcat multiplele sale calităţi de dascăl, iar foştii studenţi, şi-au exprimat „recunoştinţă unui mentor spiritual”, punând în evidenţă „paşi făcuţi în umbra profesorului COLAN”.

Pentru a surprinde, cât mai bine cu putinţă, în întreaga sa complexitate şi profunzime personalitatea academicianului Horia COLAN, redăm în continuare unele pasaje semnificative, prin conţinutul lor, din materialele de apreciere la adresa sa, primite de la intelectuali care reprezintă nume de rezonanţă în învăţământul tehnic superior, cercetarea ştiinţifică şi în mediu academic românesc.

„Toţi cei care au avut şansa să îl cunoască şi să colaboreze cu Profesorul Horia COLAN au rămas - şi vor rămâne cât vor trăi – cu imaginea unui erudit înţelept, pasionat

379

de tehnologia materialelor dar şi de istoria tehnicii” (Virgiliu Nicolae CONSTANTINESCU).

„Am apreciat întotdeauna, calităţile sufleteşti ale profesorului Horia COLAN, calmul său, felul plăcut de a conversa, glasul domol, logica sa impecabilă cu care judecă nu numai fenomene fizice, ci şi evenimente istorice” (…) „este meticulos, iubitor al adevărului ştiinţific, profesorul Horia COLAN este o persoană deosebit de agreabilă, cu o bogată şi frumoasă cultură generală” (Radu VOINEA).

„Personalitatea profesorului COLAN copleşeşte şi, mulţi dintre studenţi, l-au adoptat ca un standard din care s-au inspirat pentru a-şi construi propria personalitate ştiinţifică şi profesională şi, ceea ce este mai important, pentru a se modela ca oameni. La profesorul Horia COLAN cunoaşterea răzbate din fiecare cuvânt, iar fiecare vorbă cuprinde în ea puterea realităţii care a creat-o şi a timpului care a consacrat-o. Poate, cel mai tare m-a impresionat la profesorul Horia COLAN, verticalitatea sa.” (Mihail HĂRDĂU)

„Am rămas impresionat de vasta cultură pe care a acumulat-o şi în acelaşi timp de omul creator de ştiinţă şi cultură, Horia COLAN. Am remarcat strălucitele cunoştinţe dobândite sub pecetea marilor profesori români şi de peste hotare, dar şi sub umbrirea sfintei învăţături, pe care a primit-o în casa părintească.” (P.S. Ioan SELEJAN)

„Prin activitatea prodigioasă desfăşurată în ţară, a ajuns să fie cunoscut şi peste hotare ca un specialist de mare valoare ceea ce a făcut ca să ajungă membru în comitete internaţionale cu obiectiv metalele, care au avut loc la Paris, la Grenoble şi în alte localităţi… Domnul profesor Horia COLAN poate fi luat ca exemplu din toate punctele de vedere: ca om de ştiinţă căreia i s-a dăruit în întregime: ca om de cultură de la care a luat esenţa clarvăzătoare; ca om moral în care încrederea şi siguranţa sunt factori specifici structurii sale psihice; ca cetăţean al României care l-a format şi căreia i-a închinat

380

activitatea, simţindu-se strâns legat de ea, care merită afirmaţia integratoare a activităţii sale, de om adevărat” (Toma DORDEA).

„Profesorul Horia COLAN este un dascăl şi creator cu contribuţii de mare valoare în dezvoltarea ştiinţifică. De o vastă cultură, meticulos în activitate, cu o clară exprimare a ideilor şi-a căpătat admiraţia colaboratorilor ţi o recunoaştere internaţională” (Marius PECULEA)

„Pentru valoarea operei sale, distinsul om de ştiinţă Horia COLAN este recunoscut pretutindeni unde a fost prin lume, iar atunci când vorbim despre excelenţă, „vremurile sunt sub oameni”. Un om dintre aceştia este şi Domnia Sa căruia i se potriveşte sintagma de „creator de şcoală” sprijinită pe o educaţie solidă, pe rigorile bunului simţ şi pe eleganţa raporturilor cu cei din jur. Crezul academic al Domniei Sale este legat de conştiinţa imperativă de a lăsa moştenire peste generaţii rodul gândirii sale, nu oricum însă, ci sub forma nobilă a muncii la catedră… În spaţiul academic, numele Horia COLAN este legat de numeroase repere importante, care au contribuit la conturarea învăţământului românesc modern, fiind totodată un promotor al învăţământului însufleţit de farmecul, desprins de axiome, al profesorului. Efervescenţa spirituală l-a însoţit pe tot parcursul demersului universitar, prin arta predării şi căldura dialogului, încălzind cu buna dispoziţie şi încredere atmosfera sălilor de curs” (Radu MUNTEANU).

„Personalitate eminentă a ştiinţei şi tehnice româneşti profesorul Horia COLAN este de o modestie deosebită, însă a ştiut să fascineze aproape 60 de generaţii de studenţi prin lecţia demnităţii sale umane… Este un perfecţionist în tot ce face: articole, desene, schiţe, pregătiri pentru cursuri, cursuri, lecţii, conferinţe. Perfecţionează totul în înalt grad. Este meticulos în alegerea cuvintelor şi expresiilor, pledează pentru o corectă limbă românească în exprimare” (George ARGHIR).

381

„Da, MAGISTRUL, deşi, prin tonusul şi modestia sa, nu se trădează, a atins o venerabilă vârstă şi performanţe care-l situează, mult deasupra nivelului obişnuit al performanţelor universitare… S-a afirmat ca o puternică personalitate didactică şi ştiinţifică, şi cu viziuni largi, novatoare, cu o conduită exigentă corectă… A extins exigenţa faţă de sine însuşi, corectitudinea şi dorinţa de autodepăşire care-l caracterizau la membrii catedrei de Tehnologia metalelor… Ca urmare a „rezonanţei” numelui Său în rândurile specialiştilor, dar şi a tinerilor, a fost invitat să facă parte din comisii de doctorat şi de concurs pentru ocuparea de posturi didactice sau de cercetare la numeroase instituţii de învăţământ tehnic superior sau de cercetare din ţară.” (Radu ORBAN).

„In toate aceste funcţii, profesorul COLAN a fost genul de şef care, fără să pretindă, avea o autoritate necontestată, provenită cred din fineţea spiritului şi din autoritatea morală şi ştiinţifică. In toata perioada în care a fost sef de catedră nu-mi amintesc de nici o şedinţă de catedră în care să se vorbească pe un ton mai ridicat. … Mai important mi se pare, de asemenea, să spun cât de mult m-a impresionat rigoarea domniei sale asupra utilizării corecte a termenilor ştiinţifici. Nu ar fi lăsat niciodată o dezbatere ştiinţifică, indiferent de unde, fără a face la final cuvenitele corecturi asupra utilizării unor termeni sau, din contră, amintindu-ne de faptul că asupra cutărui termen părerile sunt împărţite” (Ionel CHICINAŞ)

„Profesorul Horia COLAN este un om de o mare bogăţie spirituală,… care face onoare inginerilor români, fruntaş al unei generaţii glorioase de ingineri, creator de şcoală în domeniul ştiinţei materialelor, cunoscut în ţară şi străinătate prin realizările şi scrierile sale” (Mihai Mihăiţă).

„Academicianul Horia COLAN este un eminent reprezentant al şcolii româneşti de ştiinţa materialelor, cunoscut şi apreciat unanim în rândul specialiştilor din ţară şi

382

din străinătate... cu o atitudine, plină de grija faţă de toţi colegii” (Gheorghe ZGURĂ).

„Prin activitatea didactică şi ştiinţifică, profesorul Horia COLAN este un eminent dascăl, om de ştiinţă, o personalitate de vârf a ştiinţei şi ingineriei materialelor. Este un apărător şi arhitect al profesiei de inginer specialist în materiale, profesie promotoare a progresului real” (Ioan VIDA-SIMITI).

„Profesorul Horia COLAN este un om de o modestie rară din care alesele sale însuşiri de om de ştiinţă, profesor şi mare iubitor al neamului său răsar cu atât mai puternic reliefate…Stăruie în memoria tuturor amprenta directă sau discretă pe care profesorul Horia COLAN şi-a pus-o pe caracterul şi ţinuta congreselor internaţionale de Metalurgia pulberilor pe care Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca le organizează periodic.. Profesorul Horia COLAN a sacrificat o mare parte din energia şi timpul său din ultimele decenii pentru a fixa cu minuţie, fidelitate şi competenţă, dar şi cu relief literar, momentele evoluţiei şi dezvoltării moderne a Ştiinţei materialelor în tot spaţiul românesc” (Nicolae şi Maria PETRESCU)

„Profesorul COLAN, posedă acea „mens” de o capacitate deosebită, dar şi bine cumpănită, care i-a permis să abordeze şi să obţină rezultate remarcabile şi în afara activităţilor didactice, inginereşti şi ştiinţifice…Faptul cel mai important este că Profesorul COLAN a ţinut, cu o perseverenţă extraordinară, să facă simţită prezenţa ţării noastre şi în principalele organizaţii şi organisme de istorie a ştiinţei şi tehnicii pe plan internaţional.. I-am admirat întotdeauna înţelepciunea, bunul simţ şi îndrăznesc să spun chiar colegialitatea, ceea ce m-a făcut să-l consider drept unul dintre exemplele şi modelele pe care trebuie să le urmez”. (Vasile BUIU)

„Apreciez la profesorul COLAN, calităţile deosebite de dascăl, pedagog şi om de ştiinţă la care se adăuga o altă calitate

383

importantă, cea de mare român, cu rădăcini adânci în istoria şi cultura naţională... perseverenţa şi continuitatea în activitatea ştiinţifică, pentru tactul şi echilibrul personal, pentru consideraţia acordată persoanelor cu care este în contact, indiferent de vârstă sau poziţie, şi de asemenea pentru efortul permanent depus în direcţia cunoaşterii şi continuităţii tradiţiilor specifice poporului român” (Leontin DRUGĂ).

„Profesorul Horia COLAN este o personalitate ştiinţifică la vârf în domeniul Ştiinţei Materialelor, dar este un om cu o vastă cultură generală, ca un fin simţ al umorului, cu un deosebit talent de vorbitor, care ştie să prezinte plăcut şi interesant orice subiect abordat” (Elena DRUGESCU)

„Statură de om de ştiinţă veritabil, profesorul Horia COLAN, dovedeşte o imensă putere de muncă, pusă în slujba profesiei de dascăl şi de cercetător, optând pentru o abordare concomitentă a creaţiei şi a aplicaţiilor rezultatelor sale… este nu doar un eminent profesor şi un excelent cercetător, ci este mai întâi de toate un om onest şi modest, apropiat de colaboratori, generos, jovial, echilibrat şi binevoitor, calităţi ale unui spirit superior, care l-au consacrat ca o personalitate proeminentă a culturii şi ştiinţei româneşti”. (Ioan Silviu NISTOR)

„Ctitor de scoala, formator de ingineri si doctori ingineri, dar şi om de o noblete sufleteasca rara, marele academician Horia COLAN exceleaza prin calm, sinceritate si o modestie rar intalnita la marile personalitati... gandirea clara, eleganta si optimismul captivant care-l caracterizeaza, daruirea totala si tenacitatea sa, capacitatea de a mobiliza, de a indruma si a organiza pe cei din jur” (Petru MOLDOVAN)

„Trăsăturile fundamentale ale personalităţii sale creatoare sunt: simplitatea, gândirea clară, înalte calităţi sufleteşti, o mare intuiţie şi un temperament robust…Una dintre principalele trăsături ale gândirii profesorului COLAN este marea sa independenţă şi deci, marele său curaj, aprecierea

384

corectă a oamenilor din preajma sa, iar spiritul lui de pătrundere se explică prin faptul că este un psiholog fin, aprecierile pe care le face fiind întotdeauna sincere şi directe” (Ioan ILCA).

„În personalitatea sa se reflectă o aleasă cultură, rezultată prin cultivarea valoroaselor tradiţii culturale şi morale ardelene clădite şi favorizate de mediul intelectual ales al familiei sale…Personalitatea academicianului Horia COLAN este un model de lecţie a demnităţii umane pentru multe generaţii de studenţi. Într-o vreme de oscilări agitate şi adesea dezordonate a ilustrat principiul continuităţii de muncă persistentă şi metodică. A fost totdeauna omul datoriei, temeinic, stăruitor, rectiliniu, ponderat, onest şi modest… sunteţi un OM de caracter, nu numai un profesor, om de ştiinţă şi om de aleasă cultură. Vă preţuiesc pentru intrasigenţa dumneavoastră în principii, pentru exigenţa de sine, pentru trecutul şi echilibrul manifestării, pentru demnitatea ireproşabilă, pentru consideraţia acordată fiecăruia, indiferent de vârstă sau poziţie socială, pentru spiritul de dreptate şi pentru dragostea pe care o aveţi faţă de neamul, poporul român, faţă de demnitatea naţională şi credinţa strămoşească” (Victor Romulus CONSTANTINESCU)

„Afirm cu toată convingerea că profesorul universitar Horia COLAN, pe lângă pregătirea sa profesională excepţională, este un om bun, modest şi de o cinste ireproşabilă. Este un om care trebuie preţuit şi recunoscut”(Aurel NANU).

„L-am cunoscut, aşadar, din umbră…I-am conturat chiar şi un portret: dascăl sever, dar extrem de corect; apropiat de studenţii săi, dar şi ferm; creativ şi dinamizator al actului de creaţie tehnică; cult şi fermecător în dialoguri… În deplină cunoştinţă de cauză, pot să afirm că academicianul Horia COLAN este cea mai importantă personalitate din România în domeniul Istoriei Tehnicii” (Pompiliu MANEA).

385

„Cunoscător a mai multor limbi de circulaţie internaţională dar excelând în franceză ,profesorul Horia COLAN a reuşit să devină un interlocutor plin de farmec pentru omologii lui francezi şi să deschidă astfel, porţile universităţilor franceze pentru mulţi dintre colegii săi de catedră şi de universitate” (Zeno SPARCHEZ).

„Bogatele rădăcini spirituale în mediul intelectual ales al familiei sale, viguroasele tradiţii cultural-morale ardelene, şi-au pus hotărâtor amprenta asupra viitorului lui Horia COLAN…Intelectual cu o vastă cultură de specialitate, influent şi volubil om de ştiinţă cu o imensă putere de muncă, devotat profesiunii de dascăl şi cercetător, a îndeplinit cu competenţă şi onestitate importante funcţii în învăţământ…În întreaga sa cariară s-a ocupat cu multă dragoste de pregătirea şi formarea viitorilor ingineri, bucurându-se de o apreciere deosebită din partea corpului didactic, a studenţilor şi a personalului tehnic cu care a colaborat… Horia COLAN a scris rafinat, febril, riguros şi fascinant peste 230 de lucrări de cercetare” (Mircea BEJAN).

„Prof. Dr. Ing. Horia COLAN a fost şi este o stea de primă mărime în învăţământul tehnic superior şi în cercetarea metalelor din ţara noastră şi din lume… Este un om deosebit de plăcut în convorbirile ce le porţi pe diferite domenii ale vieţii şi afirm că „nimic din cele omeneşti bucurii nu i-au lipsit”. Este un familist model, are o soţie deosebit de atentă si protectoare şi două fiice deosebite” (Marin TRUŞCULESCU).

„Profesorul, Magistrul Horia COLAN… un intelectual rasat, pur-sânge cu o prodigioasă activitate didactică şi ştiinţifică, o viaţă deplin împlinită de om al Almei Mater… Personalitate de largă cultură, nu doar tehnică, Profesorul COLAN m-a impresionat din totdeauna prin erudiţia Domniei sale, prin meticulozitatea cu care a clădit toate deosebitele sale realizări didactice şi ştiinţifice. Dar poate cel mai mult m-a

386

fascinat spiritul viu, simţul umorului care îl caracterizează şi la această venerabilă vârstă” (Şerban DOMŞA).

„Profesorul Horia COLAN ne impresiona şi intimida în acelaşi timp. Avea un stil extrem de sobru, fără înflorituri, cu o precizie a exprimării care prevestea zile grele pentru studentul care urma să susţină un examen oral. De abia mai târziu aveam să apreciem adâncimea şi exactitatea de ceas atomic a discursului său ştiinţific… De fapt, o mare parte a termenilor uzuali în prezent din domeniul Ştiinţei Materialelor au fost stabilizaţi în limba română de către profesorul COLAN. Firescul exprimării celor care parcurg astăzi în cadenţă românească primii paşi în acest domeniu poartă, din păcate neştiută, semnătura marelui profesor…Un profesor mare se recunoaşte prin anvergura intelectuală şi prin influenţa pe care o exercită asupra celor din jur. Horia COLAN este etalonul marelui profesor. „Mă simt stingher într-o conversaţie cu profesorul COLAN. Vorbeşte prea perfect şi mă face să-mi caut continuu cuvintele” îmi spunea odată un amic francez de la Nantes. În aceste zile, în care francofonia este afişată cât mai la vedere pe reverul hainei noastre chinuit anglofone, Horia COLAN rămâne unul dintre cei mai autentici francofoni şi francofili”. (Cătălin POPA)

„Pentru că dintre calităţile pe care le are academicianul Horia COLAN, nu numai performanţa ştiinţifică este cea care trebuie menţionată ci şi cea umană, generozitatea de a comunica, de a împărtăşi şi altora ceea ce ştie. Şi timpul a dovedit cu prisosinţă că de la ştiinţă, istorie şi cultură, Horia COLAN ştie multe... Prin tot ceea ce a făcut, face şi o va face încă mulţi ani de acum încolo, Horia COLAN va rămâne în istoria tehnicii româneşti ca o figură luminoasă, un stejar sub a cărui umbră ocrotitoare a fost posibil să crească vlăstare care să-i continuie cercetările, apărute din seminţele pe care cu atâta generozitate a ştiut să le sădească şi îngrijească. De aceea, pentru mine el rămâne în sufletul şi mintea mea, ca omul care a

387

ştiut să dovedească că ştiinţa este componenta de bază a culturii, că între ele există o strânsă legătură, cifrele dovedindu-ne că pot fi la fel de frumoase ca şi poezia, însăşi viaţa sa în aceste planuri, fiind o autentică poezie” (Florin Teodor TĂNĂSESCU).

„În activitatea ştiinţifică a îmbinat într-un mod fericit domeniul tehnic cu filosofia şi istoria. Acest lucru face ca preceptele ştiinţifice care se exprimă în general prin fraze seci să fie ascultate cu plăcere, mai uşor de înţeles chiar şi de nespecialişti. În acelaşi timp domnul profesor Horia COLAN este şi un adevărat maestru şi al cuvântului, având o capacitate deosebită de a se face ascultat şi apreciat. Conferinţele dumnealui sunt aşteptate şi ascultate cu plăcere şi interes la manifestările ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Pe lângă un om de o erudiţie şi competenţă ştiinţifică, excepţionale, domnul profesor COLAN este şi un suflet nobil. Pentru a susţine o cauză dreaptă găseşte argumente, energie şi cuvinte convingătoare care îşi ating ţelul propus” (Ioan GIACOMELLI).

„Stăpânea materia cu siguranţa unui mare maestru, profesor experimentat, cu vechime considerabilă în activitatea didactică şi ştiinţifică universitară. Astfel, ne-a introdus cu dibăcie în tainele studiului unor probleme delicate şi moderne ale Ştiinţei materialelor…Pe lângă meritele sale profesionale, ştiinţifice şi manageriale, profesorul Horia COLAN este şi un om de aleasă şi largă cultură naţională şi universală, cu care poţi întreţine discuţii consistente pe orice temă. Este un bun cetăţean cu opinii ferme în interes social-cultural-patriotic, opinii şi principii moştenite din tradiţia respectabilei familii a Episcopului Nicolae Colan din care îşi trage obârşia şi pe care o respectă cu sfinţenie” (Barbu BĂLAN).

„Pentru Şcoala de ştiinţe în Ingineria Metalelor din Iaşi, pentru toţi cei care lucrează în acest domeniu, distinsul om de ştiinţă Horia COLAN, reprezintă „Everestul” la care aspirăm,

388

dar este extraordinar de greu, aproape imposibil să ajungem la el…Consider că avem, în viaţă, puţine personalităţi atât de remarcabile, dar pe care nu ştim, din păcate, să le preţuim la adevărata valoare „ (Adrian DIMA).

„Profesorul si Omul Horia COLAN reprezintă pentru generaţia mea si pentru generaţiile mai tinere un model atât ca om de ştiinţa cat si prin implicarea sa in viata sociala si culturala” (Mărioara ABRUDEANU).

„Îndelungata sa activitate în învăţământul tehnic-universitar din Cluj – experienţa profesorului Horia COLAN în cercetarea fundamentală dar şi dragostea sa nelimitată pentru cunoaştere şi mai ales pentru a împărtăşii generaţilor pe care le-a educat experienţa sa l-au promovat ca membru corespondent în cadrul celui mai înalt for ştiinţific naţional Academia Română” (Radu BELLU).

„De o vigoare fizică, intelectuală şi spirituală rar întâlnită, Academicianul Horia COLAN a fost nelipsit de la toate manifestările ştiinţifice universitare organizate în România, unde prin informaţiile sale a produs aprecieri şi un număr foarte mare de discipoli…Cu siguranţă, în domeniul ştiinţei materialelor metalice, Academicianul Horia COLAN este cunoscut în Europa şi în lume, prin numeroasele contribuţii didactice şi în egală măsură ştiinţifice.. Profesorul Horia COLAN, este un cercetător de elită care întruneşte în personalitatea sa toate caracteristicile ce conferă aură academică marilor nume ale panteonului ştiinţific al culturii româneşti, pe care noi îl respectăm şi îl venerăm” ( Ioan Alexandru).

„Prof. Horia COLAN a realizat cu minuţiozitate şi scrupulozitate lucrări originale care au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor tehnice din ţara noastră şi pe plan internaţional. Acest fapt i-a permis a-si spune cuvântul personal, autoritar într-o serie de probleme de importanţă majoră din dezvoltarea

389

cunoaşterii, la priorităţi în realizări tehnice şi ştiinţifice” (Emil BURZO).

„Clujeanul Horia COLAN, covăsneanul Horia COLAN, omul Horia COLAN, omul de ştiinţă Horia COLAN, managerul Horia COLAN, este un prieten, un apropiat pe care se poate conta, ţin să afirm neapărat că este un adevărat prieten al Iaşului” (Vasile COJOCARU-FILIPIUC).

„Profesorul COLAN are o energie neobosită, abnegaţie exemplară şi nu în ultimul rând, capacităţi de competent organizator” (Florea OPREA).

Timpul scurt în care s-a redactat volumul apariţia unor greutăţi de comunicare (multe adrese de domiciliu s-au schimbat), programul încărcat, sau deplasările în străinătate ale unor eminenţi profesori şi cercetători, omisiunile inerente care intervin în anunţarea celor care, în diferite ipostaze, l-au cunoscut pe distinsul profesor Horia COLAN, au făcut ca mulţi dintre cei care ar fi dorit să redactize referiri la viaţa şi activitatea acestuia, să nu poată fi cuprinşi în prezenta lucrare. Tuturor le cerem scuze, paginile volumului rămânând deschise pentru o viitoare ediţie, revăzută şi adăugită, care sperăm că va cuprinde şi contribuţiile numeroşilor prieteni din străinătate ai profesorului Horia COLAN, majoritatea dintre aceştia fiind nume de referinţă în ştiinţa şi tehnica mondială. Am încercat să suplinim lipsa opiniilor specialiştilor din străinătate, cu fotografii şi facsimile, care vorbesc grăitor despre prestigiul de care se bucură academicianul COLAN, în numeroase ţări de pe toate continentele.

Toate amintirile şi consideraţiile primite, purtând amprenta personalităţii fiecărui autor, au fost grupate într-un capitol distinct al volumului, respectiv membrii Academiei Române, ai Academiei de Ştiinţe Tehnice din România şi alte personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti. Materialelor trimise sub formă epistolară, le-au fost formulate titluri, reieşite din conţinutul acestora. Informaţiile referitoare

390

la cariera didactică şi ştiinţifică a profesorului Horia COLAN, care inevitabil s-au repetat, au fost în parte omise din textele respective.

O problemă deosebită a constituit-o şi selectarea imaginilor redate în finalul volumului, editorul fiind pus la grea încercare, atunci când a reţinut doar un număr foarte mic de fotografii şi facsimile, dintr-o bogată şi interesantă fototecă, constituită de-a lungul anilor de un specialist avizat, fotografia numărându-se printre pasiunile extraprofesionale ale academicianului Horia COLAN.

Mulţumind tuturor celor care au contribuit la apariţia prezentului volum omagial, ne exprimăm speranţa că demersul nostru a reuşit, fie şi parţial, să redea circuitului public, portretul unei proeminente personalităţi a ştiinţei şi culturii româneşti contemporane, născută pe frumoasele plaiuri de la curbura Carpaţilor.

391