COORDONATORI - centenarunire.files.wordpress.com · 3 Autorii își asumă responsabilitatea pentru...
199
1
Transcript of COORDONATORI - centenarunire.files.wordpress.com · 3 Autorii își asumă responsabilitatea pentru...
1
2
COORDONATORI
CONFERINȚA CU PARTICIPARE INTERNAȚIONALĂ
27 Martie 2018
EDITURA CASA CORPULUI DIDACTIC PRAHOVA
3
Autorii își asumă responsabilitatea pentru materialele publicate,
în ceea ce privește originalitatea și conținutul.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Un veac de unitate în cuget și simtire românească/ Ignatiuc Viorica, Petrișor Minodora
Editura Casa Corpului Didactic Prahova, 2018
ISBN 978-606-8752-80-8
4
Parteneriat educaţional şi de colaborare pentru
Conferința cu participare internațională
Un veac de unitate în cuget și simțire românească
27 Martie 2018
Parteneri la nivel național:
1. Colegiul „Spiru Haret” Ploieşti, Prahova, unitate iniţiatoare şi
coordonatoare. Director profesor Mihai Sandu, coordonator documentarist
Minodora Petrişor;
2. Inspectoratul Şcolar Prahova. Inspector general profesor Nicolae
Angelescu, reprezentanti inspectorat: profesor Cristina Petre, profesor
dr. Gheorghe Maria Mariana;
3. Casa Corpului Didactic Prahova. Director profesor Mariana Cazacu,
reprezentant Mihaela Niculescu.
4. Şcoala Gimnazială „Inginer Gheorghe Pănculescu”. Vălenii de Munte,
Prahova. Director profesor Floarea Vulpe, reprezentant profesor Mariana
Claudia Teju.
5. Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, Cậmpina. judeţul Prahova,
Director profesor Roxana Stan, reprezentant Popescu Mihaela.
6. Palatul Copiilor, Ploiesti, judeţul Prahova, director Silviu Anghel.
7. Şcoala Gimnazială „Platon Mocanu”, Drajna, judeţul Prahova. Director
profesor Ion Popa.
8. Şcoala Gimnazială nr. 1, Răuceşti, judeţul Neamț. Director profesor Anton
Traian
Parteneri și colaboratori la nivel internațional:
1. Direcția Educaţie, raionul Sângerei, Republica Moldova. Şef de direcție
profesor Mariana Calin;
2. Centrul de Orientare și Promovare Europeană „Dialog”, Chişcăreni,
Republica Moldova, Director profesor Viorica Ignatiuc, reprezentant
profesor Nadejda Spînu;
3. Liceul teoretic „Nicolae Casso” Chişcăreni, Republica Moldova.
Director, profesor Barbacari Galina
4. Liceul teoretic „Mihai Eminescu” Sângerei, raionul Sângerei, Republica
Moldova. Reprezentant profesor Maria Druga;
5
5. Liceul Teoretic ,,Alexandru Agapie”, Pepeni, raionul Sậngerei,
reprezentanți profesori Viorica Vulpe şi Veronica Spinachi;
6. Liceul Teoretic „Luceafarul”, Biruința, raionul Sậngerei, reprezentant
profesor Aliona Moroşan;
7. Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Floreşti, Republica Moldova,
reprezentant Alina Răilean;
8. Liceul Teoretic „Alexei Mateevici”, Şoldăneşti, Republica Moldova.
Reprezentant profesor Victoria Lesnic;
9. Gimnaziul „Valeriu Matei”, Dumbraviţa, Republica Moldova,
reprezentant Elizaveta Bunescu.
Comitet de organizare:
1. Nicolae Angelescu, profesor, inspector general, Inspectoratul Şcolar
Judeţean, judeţul Prahova, Romậnia;
2. Cristina Petre, profesor, inspector, Inspectoratul Şcolar Judeţean Prahova,
Romậnia;
3. Gheorghe Maria Mariana, profesor dr., inspector, Inspectoratul Şcolar
Judeţean Prahova, Romậnia;
4. Mariana Cazacu, profesor, director, Casa Corpului Didactic Prahova,
Romậnia;
5. Mihaela Niculescu, bibliotecar, Casa Corpului Didactic Prahova,
Romậnia;
6. Viorica Ignatiuc, profesor, Liceul teoretic „Nicolae Casso” Chişcăreni,
raionul Sângerei, Republica Moldova;
7. Mihai Sandu, profesor, director, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul
Prahova, Romậnia;
8. Mara Chiricu, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova, Romậnia;
9. Anca Tanase, profesor, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia;
10. Liliana Creţu Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova, Romậnia;
11. Laura Duță, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova, Romậnia;
12. Cornelia Corciov, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia;
13. Irina Iliaș, profesor, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia;
14. Mirela Popa, profesor, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia;
15. Adriana Vlad, profesor, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia;
6
16. Radu Nicoleta, profesor, Colegiul „Spiru Haret” Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia;
17. Bîgiu Răzvan - Cristian, profesor Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, judeţul
Prahova, Romậnia
18. Mihaela Păun - profesor Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, judeţul Prahova,
Romậnia
19. Cristina Dobrică – profesor Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, judeţul
Prahova, Romậnia;
20. Gheorghe Bîlgă – profesor Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, judeţul
Prahova, Romậnia
7
CUPRINS
Ploieștiul - inima Unirii, Ardealul - inima României
Gheorghe Maria Mariana.................................................................................................. 11
Convenția din 1916 – un pas spre realizarea României Mari
Radu Nicoleta..................................................................................................................... 15
Participarea unităţile militare prahovene la războiul de întregire națională Petre Cristina, Petrișor Minodora ..................................................................................... 20
Chișcăreni – școală a românismului veritabil Ignatiuc Viorica ................................................................................................................. 28
Ipostaze ale mişcarii naţionale româneşti pe teritoriul basarabean anterioare actului de la 27
martie 1918 Tudor Mihaela ................................................................................................................... 33
Mica Unire în viziunea lui Grigore Gafencu Apostolescu Alina, Apostolescu Daniel ............................................................................. 37
Recunoașterea internațională a României Întregite Bîlgă Gheorghe .................................................................................................................. 41
Antiteze de psihologie românească, 1918 versus 2018 Râncu Gheorghe ................................................................................................................ 51
1918 - anul realizării visului de veacuri al românilor Vulpe Viorica ..................................................................................................................... 57
Vasile Goldiș și Marea Unire
Lupoiu Simona ................................................................................................................... 61
De la Pacea din Bucureşti la Marea Unire din 1918 Zorilă Polin ........................................................................................................................ 64
Originari din raionul Șoldănești în mișcarea de eliberare națională din Basarabia (1917-1918) .
Bobeică Valeria, Lesnic Victoria ....................................................................................... 70
Cu gândul la Basarabia, la ceas aniversar Teju Mariana Claudia........................................................................................................ 74
Bucureștiul sub ocupația Puterilor Centrale Dia Sorina .......................................................................................................................... 76
100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România (27 Martie 1918 - 27 Martie 2018) Boșcodeală Felicia-Elena .................................................................................................. 80
Universitatea populară de la Vălenii de Munte şi activitatea în slujba idealului unităţii naţionale
Sima Mariana..................................................................................................................... 82
Un diplomat francez în românia: Contele de Saint-Aulaire
Ene Laura........................................................................................................................... 89
Unirea Banatului cu România
Fercea Ghiorghița, ............................................................................................................ 95
Autonomia, prim pas în calea unirii Basarabiei cu Regatul României
Bîgiu Răzvan-Cristian ........................................................................................................ 99
Bătălia de la Mărăşeşti Iovan Sorin – Ştefan, ........................................................................................................ 101
8
Dumbrăviţa – memorii comune la un veac de gândire românească
Bunescu Elizaveta ............................................................................................................ 105
Unirea Basarabiei cu România. Trecut si Prezent Baroian Sergiu ................................................................................................................. 108
Aspecte ale unirii Basarabiei cu România
Ilincuța Cristina ............................................................................................................... 112
Basarabia - prima provincie istorică unită cu România Railean Alina ................................................................................................................... 116
Fotografii de la Marea Unire Liurcă Valentina .............................................................................................................. 121
Rolul Sfatului Ţării în unirea Basarabiei cu Ţara-mamă în contextul participării României la
primul război mondial
Druga Maria .................................................................................................................... 124
UN GÂND Chiricu Mara ................................................................................................................... 128
Bucovina – drumul spre Unire Banari Dan, Lesnic Victoria ............................................................................................ 132
Calendarul Marii Uniri
Monea Dana..................................................................................................................... 137
Anul 1918 – anul afirmării statalității românilor. Unirea Basarabiei cu Romania la o 100 de ani
Vămășescu Elena ............................................................................................................. 142
Veacuri de frământări
Spînachi Veronica ............................................................................................................ 148
Octavian Goga și Barbu Ștefănescu Delavrancea, susținătorii Marii Uniri Cornea Alina .................................................................................................................... 154
Pantelimon Halippa: mohican al mișcării pentru propășirea Basarabiei
Ciobîrcă Sandu, Lesnic Victoria ...................................................................................... 156
Satul Răuceşti şi Războiul de reîntregire naţională 1916-1919 Anton Traian .................................................................................................................... 161
Unica femeie deputat din Sfatul Țării: Elena ALISTAR, un exemplu de conștiință politică ...... Gorgos Alica, Lesnic Victoria .......................................................................................... 163
Un elogiu României Mari Ungureanu Mihaela ......................................................................................................... 166
Invăţământul şi cultura, priorități ale Consiliului Dirigent (1918-1920)
Popescu Mihaela .............................................................................................................. 169
Transilvania, sub semnul unirii
Silaghi Antonia Mihaela .................................................................................................. 175
Centenar cu spirit românesc. Simbol și emoție Panaguţă Cristina, Viorica Ignatiuc................................................................................ 179
O viață de om și-un gând de Unire Pupăză Raisa ................................................................................................................... 181
La început a fost Cuvântul românesc
Vlad Adriana .................................................................................................................... 184
9
Ion Inculeț - Omul potrivit la timpul potrivit
Bulat Andreea, Lesnic Victoria ........................................................................................ 186
Ioan Pelivan – lider al mişcării de eliberare naţională din Basarabia Profir Anastasia, Lesnic Victoria .................................................................................... 190
Vlăstari ai neamului ... Fraţii Halippa – martiri ai Unirii
Moroşan Aliona ............................................................................................................... 193
Despre Marea Unire Petcu Camelia .................................................................................................................. 197
10
Ploieștiul - inima Unirii, Ardealul - inima României
Gheorghe Maria Mariana Profesor dr.
Colegiul Național ,,Mihai Viteazul” Ploiești
Inspectoratul Școlar al județului Prahova, România
Summary: Titulescu realized a wonderful pleading for the Romanian spirit, for unity and
belief, in a better future, for understanding and brotherhood among all the Romanians from all over the
“historical” country. His words were real incentive towards unity and the awareness of the national
conscious. On the 3rd May 1915 a national meeting took place in Ploiesti, where one of the best speeches
of Nicolae Titulescu was read. The speech was read in Romanian (even if Titulescu had become famous
as one of the greatest orators of the political Romanian and National Society’s politicians in French).
At that time, at Ploiesti, a great popular reunion took place which uttered the National Conscious and
the will to join the Ally to fulfill the country unity. In the summer of the preceding year, the Crown
Council, gathered at Sinaia on the 21st July/ the 3rd August 1914, where the government members and
many politicians took part, rejected the request made by Carol the 1st King of Romania (which was
supported only by P.P. Carp) to enter the war joining the Central Power and decided to adopt neutrality.
The political changes (the death of Carol the 1st King of Romania, the coronation of Ferdinard the 1st,
married to Maria the Queen) had real consequences for the domestic and external policy. The most
important politicians from Bucharest came to Ploiesti. This action from Ploiesti became important news
in the “Universe” newspaper, the most important newspaper of that time. Unfortunately, the famous
speech made by Nicolae Titulescu wasn’t included in “La Roumanie”.
Keywords - Ploieşti, Nicolae Titulescu, Take Ionescu, the speech, heart, Romanism, union,
Mother country, Ardeal.
„Neamul nostru a avut soarta unui pom roditor, așezat la margine de drum. Toți
drumeții i-au furat din fructe. Dar nu s-au mulțumit să-i rupă fructele, ci fără nici o pietate i-au
smuls crengile și i-au ciuntit tulpina. Și totuși pomul milenar al neamului nostru a rezistat
tuturor vijeliilor și neomeniilor trecătorilor și vecinilor, căci răsărise din sămânța viguroasă...”1.
La trecerea unui an de la începerea marii conflagrații mondiale (1914-1918), la data
de 3 mai 1915, la Ploiești se desfășura un miting național, unde s-a citit unul dintre cele mai
inspirate discursuri ale lui Nicolae Titulescu. Discursul a fost rostit în limba română (deși,
Titulescu s-a consacrat ca unul dintre cei mai mari oratori de limbă franceză ai vieţii politico-
diplomatice româneşti, cât şi ai Societății Naţiunilor). Titulescu a realizat aici o pledoarie pentru
românism, pentru unitate și încredere într-un viitor mai bun, pentru înțelegere și frăție între
românii de pe tot cuprinsul țării „istorice”, cu Țara Mamă și provinciile istorice. Cuvintele sale
erau un cald îndemn la unire și la „trezirea conștiinței” naționale. Diplomatul a făcut apel la
informații istorice, dar și geografice, la religie și conştiință, la suflet și sentimente patriotice. Nu
e ușoară misiunea României, nu se poate îndeplini fără sacrificii, dar nu e nimic mai frumos
decât jertfa făcută pentru un scop atât de nobil:
„Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare
care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi
moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima
României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”2.
Nici data nu a fost aleasă întâmplător. Take Ionescu - principalul organizator al acestei
acţiuni - s-a raportat la data de 3/16 mai 1848, când, la Blaj, 40.000 de oameni - majoritatea
ţărani, orăşeni, mici nobili, intelectuali, clerici, ardelenilor alăturându-li-se munteni şi
1 URSU Ion - în Marea Unire a românilor în izvoare narative, Editura Eminescu, p. 686. 2 COCIU Naum - Întrunirea „Acţiunea Naţională” la Ploieşti, în „Universul”, 5 mai 1915.
11
moldoveni - şi-au exprimat dorinţa de libertate socială şi naţională. Adunarea populară de la
Blaj şi întrunirea de la Ploieşti erau părţi ale aceluiaşi ideal istoric, erau părți ale aceleiași
matrice de unitate națională.
La această dată, la Ploieşti, a avut loc o mare întrunire populară, necesară să dea glas
conştiinţei naţionale, dorinţei de a ne alătura Aliaţilor, pentru a urmări şi împlini reîntregirea
ţării, pentru a desăvârşi unirea statului naţional român. În vara anului precedent, Consiliul de
Coroană, întrunit la Sinaia, la 21 iulie/3 august 1914, la care au participat, pe lângă membrii
guvernului, şi o serie de alţi oameni politici, a respins cererea Regelui Carol I (sprijinită doar
de P.P. Carp) de a intra în război alături de Puterile Centrale şi a hotărât adoptarea unei politici
de neutralitate armată. Schimbările politice (moartea regelui Carol I, urcarea pe tron a regelui
Ferdinand I, căsătorit cu regina Maria) au avut consecinţe pentru politica internă şi externă a
României.
Scena politică românească a cunoscut o accentuare a tensiunii în relaţiile dintre
proantantişti şi antiantantişti. Partidul Conservator s-a scindat în gruparea condusă de
Alexandru Marghiloman, preşedintele partidului (favorabil Puterilor Centrale) şi gruparea lui
Nicolae Filipescu (proantantistă). Scindarea s-a consfinţit la şedinţa din 18/31 noiembrie 1915
a Comitetului Executiv al Partidului Conservator.
Manifestarea a adus la Ploieşti fruntaşi politici de la Bucureşti. La Gara de Sud au fost
întâmpinaţi de deputatul Gogu I. Zamfirescu, care, emoţionat, afirma că „visul frumos urmărit
de secole şi timpul cântat de poeţii neamului au sosit şi familia românească nu va mai fi
răzleaţă”. După un popas la Statuia Libertăţii, unde Naum Papazopol a rostit un discurs
înflăcărat, invitaţii s-au dus la Sala „Cooperativa”. La orele 17, întâlnirea s-a deschis, având în
prezidiu (pe scenă) pe Take Ionescu, Em. Antonescu, Nicolae Titulescu, general Stoica, general
Papazoglu, Bucur Spirescu, Gogu I. Zamfirescu, colonelul Handoca, Gheorghe C. Dobrescu,
dr. Cosma, Radu Smeureanu şi alţii.
Au luat cuvântul succesiv: Bucur Spirescu; Scarlat Orăscu; Em. Antonescu („A sosit
vremea a arăta dacă ştim să avem voinţă şi caracter”); Constantin Mille („Până când să
aşteptăm? Să spunem guvernului: ori dai asaltul peste Carpaţi, ori îţi dăm noi asaltul!”); Nicolae
Titulescu; F. Mândrescu („Să murim moarte de eroi, decât moarte de laşi”); Take Ionescu
(„Progresul se face din suferinţe. Vom ieşi o Românie Mare în lumea liberă, luând parte la cel
mai mare ceas. Trebuie să ne jertfim aşa cum s-au jertfit şi alţii pentru noi, pentru ca generaţiile
viitoare să ne slăvească..”)
Acțiunea de la Ploiești a ocupat un spațiu însemnat în coloanele ziarului „Universul”,
cel mai mare cotidian al vremii3.
Din păcate, discursul lui Nicolae Titulescu nu a fost inclus în „La Roumanie”. Se
presupune că Take Ionescu - în ciuda preţuirii deosebite arătate lui Nicolae Titulescu - a lăsat
de-o parte această cuvântare, căci nu putea include şi pe acelea ale liderilor locali pronunţate la
mitingul de la Ploieşti. Aşa fiind, Nicolae Titulescu a apelat la publicarea sa sub formă de
broşură, în limba română, la puţin timp după pronunţare4. În perioada interbelică, Vasile V.
Haneş l-a inclus în „Antologia oratorilor români”5, lucrare de referinţă cuprinzând adevărate
bijuterii oratorice.
După două decenii de tăcere, numele lui Nicolae Titulescu va fi promovat din nou,
mai pregnant, abia la mijlocul anilor '60 ai secolului trecut. În 1996, Victor Potra a oferit
cercurilor ştiinţifice, dar şi marelui public, „Inima României” în limba română şi în limba
3 „La Roumanie”, 8/21 mai 1915. 4 HANEŞ,Vasile V. – Antologia oratorilor români, Soceca, pp. 172-175 5 TITULESCU, Nicolae - Pledoarii pentru pace, ediţie îngrijită de George G. POTRA şi Constantin I. TURCU;
studiu introductiv de George G. Potra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 91-95 (în limba română)
şi 96-101 (în limba engleză, prin grija reputatei mele colege, traducătoarea Delia Răzdolescu)
12
engleză6. După un deceniu şi jumătate, în anul 2012, același autor a iniţiat editarea discursului
„Inima României” în trei versiuni: română, franceză şi engleză7.
INIMA ROMÂNIEI
Iubiţi cetăţeni,
Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa
clipei, care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate
făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit-o cu toţii în
visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea
chemată s-o trăiască!
Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos şi inept
de a ne vărsa sângele pentru apărarea graniţelor vrăjmaşilor noştri, a acelor graniţe, care de
veacuri ne sufocau, a acelor graniţe, care sunt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu
al naţiunii, a acelor graniţe, care dacă nu vom reuşi să le spulberăm, ne vor încătuşa ca zidurile
unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge, ce s-a întâmplat atunci o ştim cu toţii!
Cum am fost feriţi atunci să nu ajungem nenorociţi şi mici, nedreptăţiţi şi nedemni,
asupriţi şi totuşi dispreţuiţi, aceasta va fi o veşnică glorie pentru acei care au avut menirea să o
îndeplinească!
Instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp! Instinctul nu se poate însă opri
aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul! Şi sufletul românesc, răscolit
de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreţ, pe care de-a pururea l-a întrevăzut în zare
răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz şi mai sus azi ca
oricând, ordonă ca acţiunea să nu întârzie!
Problema care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe
datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei
va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapa la tot ce
e „mâine”, cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi” nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci
istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite!
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate
fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit
copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia
care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e
sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează
vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa! Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm
şi, mai ales, să-l merităm! Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal
nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se
înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima
României geografice! Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la
miază-noapte Someşul; la apus, Mureşul; la miază-zi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România
de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine!
Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i roman, acela-i sămânţă
străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile! Ne trebuie
Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia
Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul.
6 Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA,
ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015, organizată de
Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. - Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni. 7 Idem.
13
Şi-a avut rostul, pentru ca neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă!
Neutralitatea noastră a fost la început zidul definitiv ridicat contra acelora care voiau să ne
împingă la o nelegiuire de neam, şi de care s-a sfărâmat viziunea lor heraldică: vulturul român
purtând în cioc Coroana Sfântului Ştefan; ea s-a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia
ne puteam pregăti şi puteam aştepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de paiajen,
pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăţi! România nu-şi poate prelungi neutralitatea
peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale.
Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate
rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci, mai ales, când le-a şi formulat!
Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e
umilitor până la durere, sau că a renunţat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la
nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea româneasca, ca ceea ce a simţit inima
românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbeşte mai mult energia
ca aşteptarea, nimic n-o uzează mai sigur ca neîntrebuinţarea, nimic, în schimb, n-o aprinde
până la paroxism ca conştiinţa ei că-i tare şi considerată!
Or, de aceasta consideraţiune, românismul are azi nevoie mai mult ca oricând. Ce zic?
Mai presus de orice! Azi când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor,
aceasta pustiire fără exemplu, nu pentru a desfiinţa o naţiune, ci pentru a distruge o concepţiune,
nu pentru a întrona o dominaţiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se
va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s-a arătat demn din vreme, nu numai cu vitejia,
dar mai ales cu sufletul!
Fără jertfă sângeroasă şi bogată, fără frăţie de arme şi de durere, nici o piatră de graniţă
nu se va muta din locul ei! Fără încrederea acelora care ne-au precedat în luptă, fără convingerea
lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, nu numai a
noastră, dar a tuturor, fără o înălţare sufletească susţinută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu
poate să-şi dea roadele, pentru că ii lipseşte tocmai aceea ce-i dă fiinţă: valoarea ei morală!
De aceea, eu cred că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă, că ei reprezintă azi mai
mult decât dibăcia românească, că ei întrupează azi înalta concepţiune morală a românismului,
ca forţă civilizatoare! Şi poate că aceasta s-ar impune mai lesne printr-o atitudine, decât printr-
un argument, mai lesne printr-un act de eroism, decât printr-o negociere prelungită. Sau
românismul se va dovedi a fi o forţă civilizatoare de prim ordin, şi atunci va triumfa, sau
românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laş şi hrăpăreţ, şi atunci el va pieri,
cum va pieri, pe urma acestui război, tot ce n-are reazem în drept şi jertfă!
Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e
în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru
strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma
acestui război; vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de dânsul!
Note
a) La 17 februarie 1867 s-a încheiat Acordul austro-ungar privind crearea statului dualist
Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania a rămas încorporată Ungariei, anulându-i-
se autonomia.
b) Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, la 3 august 1914, la care au participat, pe lângă
membrii guvernului, şi o serie de oameni politici din opoziţie, a respins cererea regelui
14
Carol I (sprijinită de P.P. Carp) de a intra în război alături de Puterile Centrale şi a hotărât
adoptarea unei politici de neutralitate armată.
Bibliografie:
-„La Roumanie”, 8/21 mai 1915.
-„Universul”, mai 1915
- HANEȘ, Vasile - Antologia oratorilor români, Soceca
- POTRA, George - Actualitatea unui discurs - Nicolae Titulescu: „Inima României”
- Ploieşti, 3/16 mai 1915, în revista Art-Emis, 2015.
- POTRA, George, TURCU, I, Constantin - Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
- URSU, Ion - Marea Unire a românilor în izvoare narative, Editura Eminescu.
15
Convenția din 1916 – un pas spre realizarea României
Mari Radu Nicoleta
Profesor, Colegiul ,,Spiru Haret”
Ploiești, Prahova, România
Summary: The Convention from 1916 signed with Antanta meant the beginning of
Romanian’s involvement in the First World War. This convention emphasized the diplomatic ability
of the Romanian politicians and it included stipulations which meant a step forward towards The
Large Romania.
Keywords: neutrality, allies, mobilization, battle field and Peace Conference.
După doi ani de neutralitate, România s-a decis să se alăture Antantei în vederea
împlinirii dezideratului național și să declare război Austro-Ungariei, căci aceasta continua să
stăpânească provincii românești: Transilvnia, Banatul și Bucovina.
Prim-ministrul României, I.I.C. Brătianu a semnat la 4/17 august 1916 cu Franța,
Anglia, Italia și Rusia, reprezentate de miniștrii acestora la București: contele Saint-Aulaire, Sir
George Barclay, baronul Carlo Fasciotti și Poklewsky Koziell o convenție politică și una
militară8. Brătianu a fost cel care a cerut încheierea a două convenții cu Aliații. De asemenea,
el a pus condiția ca ambele convenții să fie semnate de toți Aliații, nu numai de către Rusia. Se
presupune că I.I.C. Brătianua a avut în minte acțiunea Rusiei din anul 18779 De aceea a pus
condiții pentru semnarea convențiilor: ofensivă generală pe toate fronturile, ofensivă pe frontul
rusesc către Câmpia Panonică, ofensivă la Salonic, afectarea unei armate ruse de 200. 000 de
oameni în Dobrogea, aprovizionarea necontenită cu armament și muniție prin Rusia, asigurarea
unor împrumuturi necesare ducerii războiului, acceptarea comandei regelui României și asupra
unităților rusești care vor acționa pe teritoriul românesc.
Când i-a prezentat condițiile lui Camille Blondel, ministrul Franței la București,
Brătianu i-a asigurat pe Aliați că dacă acceptă aceste condiții, România ar putea începe
operațiunile militare la puțin timp după 1 august10. Negocierile au durat însă aproximativ șase
săptămâni. Un fapt care a contribuit în luarea deciziei mai rapide a lui Brătianu de a încheia
convenția cu Antanta a fost ofensiva rusă a generalului Brusilov în Galiția, ofensivă care a pus
în evidență slăbiciunea Austro – Ungariei, dar și zvonurile că s-ar putea ajunge la pace.
Argumentul hotărâtor a fost însă dorința de a lua de la Austro – Ungaria teritoriile românești,
iar acest lucru nu se putea face fără sprijinul Franței și al Marii Britanii la Conferința de pace.
La sfârșitul lunii iunie, o notă diplomatică s-a înaintat României. Franța și Rusia s-au
folosit de toate mijloacele de convingere pentru a-l determina pe Brătianu să intre în război.
Deși Rusia a ezitat să satisfacă în totalitate cererile lui Brătianu, până la urmă comandanții
militari ruși au subliniat necesitatea sprijinului armatei române contra Austro-Ungariei. Franța,
Marea Britanie și Italia au fost cele care au convins Rusia să accepte cererile României măcar
pe hârtie, iar la Conferința de pace, dacă se dovedea că cererile nu pot fi îndeplinite, principalii
aliați puteau să forțeze România să accepte mai puțin decât i se promisese. Convenția militară
a fost semnată de I.I.C. Brătianu în calitatea sa de ministru de război și atașații militari ai celor
patru: colonelul M.F. Després, locotenent-colonel C.B. Thomson, locotenent- colonel L.G.
Ferigo și colonel A. Tatarinov.
8 Anul 1918 la Români. Desăvârșirea unității național statale a poporului român. Documente externe. 1879-
1916, vol. I, București, 1983, p. 763-776 9 Apud IORDACHE Anastasie, - Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, București, 2007, p. 341 10 HITCHINS Keith, - România. 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1998, p. 262
16
Convenția politică avea 7 articole. Acestea cuprindeau următoarele clauze: statele
Quadruplei alianțe garantau integritatea teritorială de atunci a României (art. I) și îi recunosc
dreptul de a alipi teritoriile naționale din monarhia austro-ungară, în perimetru având ca
frontieră Tisa (în Transilvania), Prutul (în Bucovina), Dunărea (în Banat) (art. III și IV). Se
stabileau mai multe detalii legate de noile hotare: „Linia de hotar va începe de la Prut, de la un
punct al frontierelor actuale între Rusia și România, aproape de Novosulița și va urca râul până
la granite Galiției, la întâlnirea Prutului cu Ceremușul. De aici va urma granița dintre Galiția și
Ungaria, până la punctul Steag, cota 1655. Mai departe va urma linia de despărțire dintre apele
Tisei și Vizului ca să ajungă la Tisa la satul Trebuza, mai sus de locul unde se unește cu Vizo.
De la acest punct ea va coborî malul Tisei până la 4 kilometri, mai jos de locul unde se întâlnește
cu Someșul lăsând satul Vasares-Nameni României. Va continua apoi în direcția sud-sud-est
până la un punct situat la 6 kilometri est de orașul Debrețin. De la Punctul acesta va atinge Crișu
la 3 kilometri mai jos de locul de întâlnire a celor doi afluenți ai săi, se va uni apoi cu Tisa la
înălțimea satului Algyö, la nord de Seghedin, trecând la apus de satele Oroshaza și Bekesamson,
la 3 kilometri de care va face o mica îndoitură. De la Algyö linia va coborî pe malul Tisei până
la vărsarea sa în Dunăre și, în sfârșit, va urma malul Dunării până la frontiera actuală a
României”11.
În același articol IV se prevedea obligația României de a nu ridica fortificații în fața
Belgradului și să nu țină în această zonă decât trupe ale poliției. De asemenea, guvernul român
se obliga să despăgubească pe sârbii din regiunea Banatului care, păstrându-și proprietățile vor
dori să emigreze într-un termen de doi ani de la încheierea păcii12. România se angaja să declare
război Austro-Ungariei și să sisteze toate relațiile economice și comerciale cu toți inamicii
aliaților ei (art. II).
Penultimul articol al Convenției prevedea că România se va bucura de drepturi ca și
Aliații ei, de tot ce ține de preliminariile, de negocierile și de dezbaterile problemelor ce vor fi
supuse hotărârilor Conferinței de pace. Această prevedere la care a ținut în mod deosebit Brătianu
era făcută ca la tratativele de pace să nu fie desconsiderate interesele României.
Ultimul articol al tratatului menționa caracterul secret al înțelegerii13. „Puterile
contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenție până la încheierea păcii
generale”.
Prim-ministrul a declarat la negocieri că dacă nu îi sunt îndeplinite cerințele prezentate
în cadrul lor, își va da demisia și acest lucru ar fi atras după sine eșuarea acordurilor. Maiorul
Maurice Pelle, ajutorul generalului Joseph Joffre, considera ,,pretențiile românești ca fiind
ridicole”, „dar că ar merita ca negocierile să fie întrerupte din cauza lor, asta nu”14.
Convenția militară avea 17 articole, cu următoarele stipulații:
Articolul 1 prevedea ca România să își mobilizeze toate forțele sale de uscat și de apă
și de a ataca Austro – Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916, adică la opt zile de la ofensiva
de la Salonic, iar atacul armatei române va avea loc chiar în ziua declarației de război.
Articolul 2 dădea detalii privind sprijinul armatei ruse. Acest sprijin urma să fie,
conform Convenției, unul energic pe tot frontul austriac. Flota urma să apere din 12/25 august
portul Constanța și să se opună la orice debarcare de trupe dușmane pe coastele române și la orice
pătrundere pe Dunăre sau mai sus de gura acestui fluviu. România trebuia să permită Rusiei să
folosească portul Constanța ca port de război și să ia măsurile necesare contra submarinelor
inamice. Toate forțele militare ruse, care vor colabora cu cele românești, vor fi subordonate
comandamentului suprem al armatei române.
11 RADU Homer, ORHA, Petru Ioan - Documente din istoria Românilor, f.e., București, 1996, p. 397 12 Idem, p. 398 13 CIACHIR Nicolae - Marile Puteri și România. 1856 – 1947, Editura Albatros, București, 1996, p. 172 14 TORREY, Glenn E - România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p. 27
17
Articolul 3 prevedea că Rusia se obliga să trimită în Dobrogea în momentul mobilizării
două divizii de infanterie și una de cavalerie pentru a colabora cu armata română împotriva celei
bulgare.
Generalul Mihai Vasilievici Alexeev, șeful Marelui Stat Major al armatei ruse, s-a opus
trimiterii a 200 000 de soldați ruși în Dobrogea, pe motiv că armata era slabă. Ion I. C. Brătianu
nu a acceptat să rămână descoperit la Sudul Dunării, dar rușii s-au menținut pe poziția lor.
Generalul Dumitru Iliescu și-a asumat atunci răspunderea să facă față cu 50 000 de ruși în
Dobrogea. I. I. C. Brătianu s-a încrezut în spusele generalului român, lucru care nu se va dovedi
a fi unul bun, căci armata a fost insuficientă pentru a face față inamicului. Aliații se obligau să
desfășoare o acțiune ofensivă în Salonic cu cel puțin 8 zile înainte de mobilizarea trupelor române
pentru a ușura mobilizarea armatei sale.
Articolul 4 preciza că Italia, Rusia, Franța, Anglia se obligau să furnizeze României
munițiuni și material. Acestea urmau să fie transportate cu vase românești și aliate prin tranzit
prin Rusia (cantitatea medie 300 tone zilnic).
Articolul 5 menționa că Aliații urmau să trimită României cai, medicamente, provizii și
echipamente, în limita posibilităților, iar în următorul articol se preciza că Aliații urmau să pună
la dispoziție și personal pentru pregătirea în România a unor persoane care să lucreze cu
materialul și munițiile.
Articolele 7, 8 și 9 făceau referire la cooperarea armatelor și la conducerea operațiunilor.
Astfel cooperarea nu presupunea nicio subordonare a armatelor unui aliat față de un altul. Pe
teritoriul românesc armatele ruse acționau sub conducerea comandamentului român, iar în afara
spațiului românesc urmau să acționeze sub comandamentul general rus. Se stabilea linia de
demarcație între armatele române și ruse în zona Dorna Vatra.
Acordarea comandei regelui României și pentru trupele ruse aflate pe teritoriul
românesc a întâmpinat energice obiecțiuni din parte Rusiei: ,,Punerea trupelor rusești sub
comanda regelui nostru era deci singurul mijloc, dacă nu de a împiedica, dar de a pune stavilă
pornirilor tutelare ale Rusiei”. Mai era și o problemă de mândrie națională: „Nimeni nu a căutat
să păstreze mai neștirbită suveranitatea acestui stat decât Brătianu în toate raporturile lui cu cei
mari, prin el România a stat totdeauna cu fruntea sus. Aceasta a fost nota personală a diplomației
lui și i-a reușit, căci cei mai mari respectă mai mult pe cei demni, decât pe cei care se umilesc”15.
Obiectivul armatei române era acela de a înainta prin Transilvania spre Budapesta,
aceasta dacă situația din sudul Dunării o permitea, adică dacă aliații ar fi reușit să fie învingători.
Articolul 10 stabilea că armatele uneia din părțile contractante nu pot să înainteze pe
teritoriul alteia sau pe teritoriul cucerit de aceasta decât dacă este în interesul comun și numai
după o înțelegere prealabilă în scris.
Articolul 11 făcea referire la căile ferate precizând că ele pot fi utilizate de trupe doar în
urma unor înțelegeri între delegații cartierelor generale.
Articolul 12 reglementa împărțirea egală a prăzii, cu exceția cazului în care armata
română ar avea nevoie de anumite materiale.
Următoarele două articole făceau referiere la atașații armatei române pe lângă celelalte
cartiere generale și la colaborare în rezolvarea problemelor.
Articolul 16 preciza că armistițiile vor fi stabilite de comun acord, iar convenția urma
să rămână în vigoare până la pacea generală.
La 4/17 august1916 s-a semnat tratatul acasă la Vintilă Brătianu, fratele lui I. I.C.
Brătianu, participanții urmând să vină pe jos pentru o discreție maximă. Au fost: Ion I.C. Brătianu,
S. Poklevsky-Koziell, C. Diamandy, Vintilă Brătianu și I.G. Duca. Trebuiau semnate 5 originale
pentru: Rusia, Franța, Anglia, Italia, România. După ce a fost citit textul de către I.G. Duca, S.
Poklevsky-Koziell s-a întors către I.G. Duca și i-a spus: ,,Ca român poți fi fericit de ceea ce a
15 IORDACHE Anastasie - Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, București, 2007, p 342
18
obținut domnul Brătianu de la noi. De altfel, am observant că citiseși cu o voce plină de mândrie
granițele României noi”16. Textele convențiilor au fost scrise de mână pentru că dactilografii le-
ar fi putut divulga. Capitularea în fața cererilor României a marcat sfârșitul a aproape doi ani de
târguială diplomatică. Capacitatea lui Brătianu ,,de a se tocmi cu o abilitate genială” făcuse ca
ultima lună să fie foarte frustrantă pentru liderii aliați. Dorința de a vedea România intervenind în
conflict îi determinase să facă promisiuni fără a lua deplin în calcul impactul viitor al acestora17.
Au urmat semnăturile, apoi semnatarii și-au strâns mâinile. I.I.C. Brătianu l-a felicitat
pe C. Diamandy pentru activitatea diplomatică de la St. Petersburg. Ulterior prim-ministrul a făcut
o declarație al cărei conținut era transmis prin telegrama lui S. Poklevsky-Koziell din 5/18 august
1916: „Brătianu a declarat în termini emoționați că acordă o mare importanță celor făcute acum,
nu numai pentru că speră că acesta să ajute la realizarea dezideratelor națiunii române, ci totodată,
pentru că o înțelegere semnată între Rusia și România va inaugura, pentru aceste două țări, o eră
nouă de prietenie și încredere, în care vede o generație în plus pentru soarta viitoare a țării sale”18.
Această convenție a fost un mare succes diplomatic pentru țara noastră care era acceptată ca
partener cu drepturi egale. Cu toate acestea, documentele de arhivă atestă că Aliații nu aveau de
gând să își țină angajamentele. Acest lucru este menționat de N. Ciachir care consemna că
ministrul Franței acreditat în România raporta că baronul Fasciotti, ministrul Italiei la București,
i-a spus: „nu ne vom ţine angajamentele noastre fără nicio remușcare, pentru că nu avem niciun
mijloc de a le executa”, iar ministrul Rusiei a adăugat că „aprobă o observație atât de
judicioasă”19. Promisiunile teritoriale făcute României și cuprinse în convenția politică, eliminau
posibilitatea Aliaților de a încheia o pace separată cu Austro-Ungaria. Era un pas important într-
o misiune neplanificată a Aliaților de a dezmembra imperiul multinațional. Aceste acorduri au
complicat desfășurarea Conferinței de Pace de la Paris din 1919. Așadar, pentru România,
Convenția politico-militară încheiată cu Antanta a însemnat un succes diplomatic și prevederile
ei, mai ales cele politice, au dus la recunoașterea României Mari.
Bibliografie:
*** Anul 1918 la Români. Desăvârșirea unității național statale a poporului
român. Documente externe. 1879-1916, vol. I, București, 1983
- CIACHIR Nicolae - Marile Puteri și România. 1856 – 1947, Editura Albatros,
București, 1996
- HITCHINS Keith, - România. 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1998
- IORDACHE Anastasie, - Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, București, 2007
- RADU Homer, ORHA, Petru Ioan - Documente din istoria Românilor, f.e.,
București, 1996
- TORREY, Glenn E - România în Primul Război Mondial, Editura Meteor
Publishing, București, 2014
16 Ibidem, p. 344 17 TORREY Glenn E, op.cit., p. 23 18 IORDACHE, Anastasie op.cit, p. 344 19 Ibidem, p. 342
19
Participarea unităţile militare prahovene la războiul de întregire
națională Petre Cristina
Inspector, Inspectoratul Judeţean Prahova
Petrișor Minodora Documentarist, Colegiul „Spiru Haret”
Ploieşti, Prahova, România
Summary: In 1916 Romania entered the war on the side of the Entende for the liberation
and unification of all the Romanians lands. Romanian Army fought with courage and sacrifice for
defending the country. The soldiers from Prahova participated in the Great War on the Great
Romania and fought bravely in all military campaigns of 1916-1919. Their sacrifice is an exemple for
the future generations
Keywords: Military units, heroism, Prahova, Great Union, Fighting,
Unirea românilor într-un stat naţional unitar prin jerfta de sânge a Armatei Române
şi prin actele de voinţă naţională ale românilor exprimate în Marile Adunări de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia, a reprezentat «un postulat al dreptăţii şi civilizaţiei umane» care
consfinţea hotărârea întregului neam românesc de a trăi într-o unică ţară.
România Mare a devenit o realitate confirmată de tratatele internaţionale şi
recunoscută de întreaga lume democratică20. Poporul român, despărţit timp de secole de
vitregiile unei istorii frământate, se adunase, în sfârşit, în vatra strămoşească comună, pentru
a se bucura de libertate, independenţă şi suveranitate naţională şi a-şi croi un nou destin, o
viaţă în demnitate.
Obiectivul fundamental care a stat în faţa societăţii româneşti în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era rezolvarea problemei naţionale, a
unirii, în etape, a tuturor românilor. Încă din anul 1847, la Paris fiind, Nicolae Bălcescu
spunea că «Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea naţională a Românilor»,
precizând că mai întâi trebuia creată o «unitate în idei şi simţăminte, ca apoi să aducă cu
vremea, unitatea politică, un trup politic, un singur stat al tuturor românilor». Crearea
conştiinţei naţionale, bazată pe «sfintele principii ale dreptăţii şi egalităţii trebuia să adune la
un loc toate silinţele românilor».
Realizarea idealului românesc a fost recunoscută ca prioritate de către întreaga
naţiune. Înţelepciunea şi forţa cu care s-a manifestat ideea de unitate naţională trebuie
explicată prin raportare la întreaga noastră viaţă istorică de după 1848, la particularităţile
acesteia, care au imprimat poporului român o psihologie proprie. Înţelegerea corectă a acestui
proces implică luarea în considerare atât a raportului social-naţional, cât şi a celui intern-
extern, cu precizarea că nu poate existata o linie de demarcaţie între termenii luaţi în analiză.
Această observaţie este necesară pentru a sublinia faptul că lupta de eliberare a românilor
aflaţi sub stăpânire străină s-a intensificat în măsură direct proporţională cu procesul de
modernizare a statului român. Ca urmare, imperiile vecine au urmărit cu multă atenţie mersul
operei de reformare şi modernizare a statului român independent.
În cei 75 de ani parcurşi de societatea românească de la 1848 şi până la Marea Unire,
obiectivele stabilite de Revoluţia Română de la 1848 (Unirea principatelor, independenţa,
dezvoltarea industriei şi comerţului, înfinţarea Băncii Naţionale şi altor bănci româneşti,
învăţământ primar, secundar şi superior, sistem parlamentar, vot universal, eliberarea şi
20 CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 292 și urm.
20
împropietărirea ţărănimii, eglitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi Marea Unire) au fost
înfăptuite, în etape şi cu anumite modificări cerute de desfăşurarea concretă a evenimentelor
respective. România întregită s-a înfăptuit pe cale democratică. Actele de unire au precizat
sensul dezvoltării democratice a societăţii romanesti, prevăzând explicit sau implicit reforma
agrară, votul universal, deplina egalitate a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de etnie, religie,
limbă etc. Faptul că actele de unire au fost lipsite de orice formă de şovinism au evidenţiat o
remarcabilă maturitate politică a românilor din provinciile care s-au unit cu patria mamă.
„Unităţile militare din Ploieşti şi Prahova şi-au adus obolul lor de sacrificiu şi sânge
la uriaşul efort militar făcut de întrega societate românească pentru înfăptuirea idealului
naţional, fiind prezente în toate marile operaţii executate de armata română: campaniile din
anii 1916 şi 1917, rǎzboiul împotriva Ungariei bolşevice din 1918-1919 şi apararea graniţei
de pe Nistru şi Ceremuş faţǎ de agresiunile trupelor bolşevice ruse şi ucraniene din anii 1918-
1921. Participarea ploieştenilor şi prahovenilor la războiul de întregire a neamului s-a făcut,
în principal, în cadrul marilor unităţi şi unităţi existente la Ploieşti şi anume: Divizia 13
Infanterie, Brigada 25 Infanterie, Brigada 9 Infanterie, Regimentul 7 Prahova, Regimentul 32
Mircea, Regimentul 3 Vânători, Regimentul 19 Artilerie, Regimentul 6 Călăraşi, Regimentul
47 Infanterie şi a Regimentului 72 Infanterie, care avea garnizoana la Mizil, oraş aflat în
structura administrativă a judeţului Buzău. Pentru o mai bunǎ înţelegere a participǎrii fiecǎrei
unitǎţi din Prahova la rǎzboi facem precizarea cǎ ele au acţionat în cadrul unor mari unitǎţi,
pe sectoare de front diferite, fiind angajate în luptă în funcţie de evoluţia acţiunilor de luptǎ
şi de concepţia de întrebuinţare a forţelor a Marelui Cartier General român”21.
Brigada 9 Infanterie
În campania anului 1916, Brigada 9 Infanterie a condus unitățile din subordine în
luptele de apărare de pe Carpaţi, pe timpul retragerii spre Moldova, cât şi în perioada de pentru
refacere a capacităţii de luptă în iarna şi primăvara anului 1917. În cadrul operaţiunilor
militare din anul 1917, Brigada 9 Infanterie a participat bătălia de la Mărăşeşti și a avut o
strălucită comportare. Ostaşii au înscris o pagină glorioasă de vitejie şi eroism în epopeea
Mărăşeştilor şi însuşi comandantul brigăzii, colonelul Lascăr Caracaş a fost grav rănit.
După stabilizarea frontului în sudul Moldovei de la sfârșitul verii anului 1917,
Brigada 9 Infanterie a participat la misiuni de pază a frontului stabilit prin convenţia de
armisitiţiu, precum şi la acţiunile de alungare peste Nistru a forţelor ruse şi ucrainiene din
sudul Basarabiei. Brigada 9 Infanterie a fost demobilizată după încheierea păcii de la
Bucureşti, în aprilie 1918. A fost din nou mobilizată în noiembrie 1918. În luna mai 1919,
Brigada 9 Infanterie a fost dislocată în Basarabia, în sectorul Olăneşti-Talmazi-Ozierul-
Bugaz, unde a efectuat misiuni de pază a frontierei de pe Nistru împotriva atacurilor trupelor
bolşevice şi albgardiste, dar și pentru menţinerea ordinei şi siguranţei cetățenilor din zona sa
de responsabilitate. S-a ocupat de primirea refugiaţilor din teritoriul fostului imperiu țarist
cărora le-a asigurat condiţii omeneşti de cazare. De asemenea a contribuit la lichidarea
bandelor de răufăcători, precum și de instruirea ostaşilor basarabeni care au preluat misiunile
unităţilor brigăzii., Brigada 9 Infanterie s-a înapoiat la Ploieşti, în luna aprilie 1921 şi a trecută
la statul de pace22.
Regimentul 32 Mircea Infanterie
În noaptea de 14/15-27/28 august 1916, Regimentul 32 Mircea a trecut graniţa de
pe Carpaţi pentru a elibera pe românii din Transilvania de sub stăpânirea austro-ungară. În
campania din anul 1916, Regimentul 32 Infanterie „Mircea” a dus luptat în Transilvania (în
21 PREDA, Gavriil - Rolul și jertfele ploieștenilor în războiul de întregire națională, în Marea Carte a
Ploieștilor, vol. I, coord. MARINICĂ, Gh; TRESTIOREANU, C. Editura Ploiești-Mileniul III, Pliești, 2011, 22 Ibidem, p. 450-451
21
zona Munţilor Perşani și râul Olt)23, pentru apărarea trecătorii Rucăr-Bran (în lunile
septembrie-noiembrie 1916) și pe timpul retragerii spre Moldava. Fiind aproape decimat, la
începutul lunii decembrie 1916, Regimentul 32 Mircea a fost scos din zona de operaţii şi
trimis la refacere în localitatea Durneşti, judeţul Botoşani. Anul următor, 1917, Regimentul
32 Mircea, complet refăcut, bine instruit, înzestrat cu armament modern şi cu o stare morală
foarte bună, era gata de luptă. A participat la luptele de la Mărășești, unde s-a acoperit de
glorie, luptând cu un eroism deosebit, rezistând pe poziţiile încredinţate şi executând
numeroase contraatacuri. Pierderile Regimentului 32 Mircea Infanterie înregistrate în luptele
crîncene de la Mărășeșeti au fost deosebit de mari, însuși comandantul său, locotenentul-
colonel Vasile Stamate, a pierit în luptă. Pentru eroismul ostașilor săi, Regimentul a fost
decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a24. După o scurtă perioadă de refacere
Regimentul 32 Mircea a revenit pe front fiind dislocat în diferite sectoare ale acestuia .
În martie 1918, Regimentul 32 Mircea Infanterie a fost dislocat în Basarabia, sub
comanda Diviziei 5 Infanterie, pentru a alunga forţele ruse peste Nistru. După semnarea păcii
de la Bucureşti, Regimentul 32 Mircea a fost demobilizat și s-a întors la Ploieşti, fiind
întâmpinat de o mare mulţime de locuitori ai oraşului. În perioada iulie-noiembrie 1918,
regimentul a fost redislocat în Basarabia, în zona Olăneşti pentru a asigura liniştea şi paza
frontierei de pe Nistru. În luna mai 1919, regimentul a fost din nou trimis în Basarabia și a
primit ca zonă de responsabilitate raionul Olăneşti-Talmazi-Ozierul-Bugaz, în care a acţionat
pentru instalarea şi consolidarea administraţiei româneşti în teritoriul dintre Prut şi Nistru,
respingerea atacurilor de peste Nistru, stoparea trecerilor clandestine dinspre Ucraina şi
Rusia, primirea refugiaţilor din corpul expediţionar aliat de la Odesa şi instruirea
contingentelor de soldaţi basarabeni.
La 12 octombrie 1921 a revenit la Ploieşti din Basarabia, dată la care s-a încheiat
glorioasa participare a Regimentului 32 infanterie Mircea la războiul de făurire şi apărare a
României Mari
Regimentul 7 Prahova Infanterie
La declanşarea războiului de întregire națională, Regimentul 7 Prahova a trecut în
noaptea de 14/15-27/28 august 1916 frontiera în Transilvania și a luptat alături de Regimentul
32 Mircea, sub ordinele Brigăzii 9 Infanterie. Regimentul 7 Prahova a făcut parte din forţele
aduse de pe alte fronturi pentru a executa operaţia de forţare a Dunării în zona Giurgiu.
Evoluţia nefavorabilă a acţiunilor de luptă din Transilvania a dus la anularea operaţiei de
forţare şi la redislocarea trupelor destinate pentru această manevră către alte sectoare de front.
În perioada septembrie-noiembrie1916 regimentul a dus lupte crâncene de apărare
împotriva trupelor inamice care urmăreau să cucerească culoarul Rucăr-Bran. Cele mai dure
lupte s-au dus la Dragoslavele, pe Muntele Mateiaş şi pe Muntele Strâmbu de lângă
Câmpulung. La sfărşitul lunii noiembrie, Regimentul 7 Prahova era aproape decimat, situaţie
care a impus scoaterea sa din zona de operaţii şi trimiterea pentru refacere, în localitatea
Guranda, judeţul Botoşani. La jumătatea lunii iunie 1917, Regimentul 7 Prahova, complet
refăcut, a fost mutat spre front, fiind subordonat Brigăzii 5 Infanterie din cadrul Diviziei 5
Infanterie. În bătălia de la Mărăşeşti, desfăşurată în perioada 25 iulie/7 august-22 august/2
septembrie 1917, efectivele Regimentului 7 Prahova au luptat dârzenie, vitejie şi eroism
legendar. Acţiunile de luptă desfăşurate de Regimentul la Cosmeştii din Deal, Valea
Jugastrului, Moara Albă şi Pădurea Călinei, în iulie- august 1917, împotriva unui inamic
superior din punct de vedere numeric şi al dotării tehnice, au fost deosebit de crâncene.
23 Vezi pe larg: Regimentul 32 Mircea. Jurnal de operațiuni, 15 august 1916-31 decembrei 1917, Editura
Printeuro, Ploiești, 2002. 24 Istoricul Regimentului 32 Dorobanți Mircea de la înființare și până la anul 1933, București, Editura Socces,
1933, p. 50 și urm.
22
Faptele de arme ale ofiţerilor şi ostaşilor Regimentului 7 Prahova, la fel de glorioase ca şi ale
celorlalte regimente ploieştene, au primit înalta recunoştinţă din partea patriei prin acordarea
Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a25. Suferind pierderi foarte mari, Regimentul 7
Prahova a fost dislocat în satul Ţepu de Susu pentru refacere, iar la sfârșitul lunii octombrie
1917, Regimentul 7 Prahova a fost trimis din nou în linia întâi. În martie 1918, Regimentul 7
Prahova a fost dislocat în Basarabia cu ordinul de alungare peste Nistru a forţelor bolşevice şi
albgardiste ruse şi ucrainiene şi de interzicere a pătrunderilor acestora pe pământul românesc
dintre Prut şi Nistru. Regimentul a executat demobilizarea în mai 1918, iar la începutul lunii
noiembrie 1917, Regimentul 7 Prahova, aflat la Ianca, a executat remobilizarea efectivelor.
Conform ordinelor Diviziei 5 Infanterie, Regimentul 7 Prahova a fost trimis în zona Buzău-
Ploieşti pentru a lua sub control zonele părăsite de armata germană.
În scopul protejării populaţiei din Transilvania, în ianuarie 1919, Regimentul 7
Prahova a fost trimis în zona Braşov-Sighişoara-Odorhei, acţionând sub ordinele Diviziei 1
Vânători. În a doua parte a anului 1919, regimentul a primit ca sarcina paza avutul populaţiei
dar şi păstrarea ordinei publice şi siguranţa populaţiei româneşti din regiunile Sibiu, Cluj şi
Oradea. La începutul lunii decembrie 1919, Regimentul 7 Prahova a fost dislocat din nou în
Basarabia, la Cetatea Albă cu misiuni de pază a graniţei şi de asigurare a ordinei interne în sudul
provinciei. A staţionat în Basarabia până la finele lunii octombrie 19121, când Regimentul 7
Prahova s-a întors la Ploieşti, după o lungă şi strălucită participare la războiul de întregire a
neamului şi de apărare a provinciilor unite cu patria mamă..
Divizia 13 infanterie
Divizia 13 Infanterie a executat mobilizarea, împreună cu unităţile din subordinea sa
în garnizoanele de pace, începând cu noaptea de 14/27 august 1916. La șase zile după încheierea
mobilizării, unităţile diviziei au început îmbarcarea şi deplasarea pe calea ferată din raioanele
de mobilizare spre zona de operaţii a Corpului 1 armată din zona Sibiu. Divizia 13 Infanterie a
dus lupte grele pe aliniamentul Avrig-Caşolţ-Şelimber, dar atacate de forţe inamice care aveau
o superioritate zdrobitoare în oameni şi mijloace de luptă, trupele Diviziei 13 Infanterie au
început în noaptea de 16/29 septembrie să se retragă spre sud pe direcţia generală Avrig-Sebeş-
Porceşti. O parte din trupele diviziei, aflate la est de Olt, s-au retras direct peste munţi, pe la
vârfurile Surul şi Scara, în condiţii foarte grele, pierzând trenurile de luptă care au fost capturate
de inamic. Grosul trupelor diviziei s-au retras pe direcţia Porceşti-Turnu Roşu-Câineni,
asigurând retragerea în ordine a celorlate forţe ale corpului de armată prin defileul Oltului. Timp
de cinci săptămâni trupele Corpului 1 armată au rezistat eroic împotriva diviziilor germane din
Grupul „Krafft” care nu au reuşit să pătrundă prin văile Oltului şi Topologului la sud de Carpaţi.
Divizia 13 Infanterie, combinând apărarea cu ripostele ofensive şi depăşind oboseala şi
suferinţele provocate de lupte şi vremea aspră de iarnă, a reuşit să formeze un sistem defensiv
puternic care nu a putut fi depăşit de atacurile dușmane, dar a plătit un greu tribut de vieţi
omeneşti.
Odiseea retragerii a fost cea mai grea operaţie executată de ostaşii Diviziei 13
Infanterie în campania din anul 1916. Datorită pierderilor foarte mari înregistrate în luptele duse
continuu de la începutul campaniei de către diviziile 1, 17, 13 şi 23 Infanterie, s-a luat măsura
de a constitui din efectivele împuţinate ale celor patru divizii, doar două, respectiv diviziile
13/23 şi 1/17 Infanterie. Cu efectivele existente Divizia 13/23 a luat parte la „Bătălia
Bucureştiului” ducând lupte de apărare împotriva Grupului „Krafft” pe direcţia Piteşti-Găeşti26.
Lupte deosebit de violente s-au dus împotriva trupelor dușmane, și chiar comandantul diviziei,
25 Istoricul Regimentului 7 Prahova, Arhivele Militare Române, fond 4298, dosar 1, f. 33-49. 26 BOAMBĂ Eugen - Bătălia de pe Argeș și Neajlov - „Bătălia Bucureștiului” (19/30 noiembrie-20 noiembrie/3
decembrie 1916) în vol. 1916 Un an hotărâtor în istoria românilor, coordonator PREDA Gavriil, Editura
Universității Petrol și Gaze din Ploiești, 2006, p. 212-213.
23
generalul Cihoski, a fost rănit în luptele de la Găeşti. După cucerirea de către trupele germane
a oraşului Găeşti Divizia 13/23 a început retragerea spre nord, pe direcţia generală Titu-Buftea-
Ploieşti-Buzău, oprerațiune care s-a executat în condiţii dramatice, pe drumuri desfundate, prin
ploi reci şi zăpadă viscolită şi sub o puternică presiune executată de inamic care ataca
permanent. La sfârşitul lunii decembrie 1916 resturile diviziei 13/23 au ajuns în regiunea Hârlău
pentru refacere. Divizia 13 infanterie a finalizat acţiunea sa de refacere şi reorganizare la
sfârşitul lunii mai 1917, iar la începutul lunii iulie 1917 se găsea în dispozitiv de luptă în zona
Nămoloasa. Străpungerea frontului rus din Galiţia de către trupele germane, a determinat
mutarea corpurile 7 şi 30 ruse din Moldova pentru a consolida forţele armatei ruse din Galiţia.
Ca urmare a acestei decizii, Divizia 13 Infanterie a fost dislocată în zona Mărăşeşti pentru a
înlocui trupele ruse trimise în Galiţia. Aici a participat la operaţiunea de apărare de la
Mărăşeşti între 24 iulie şi 21 august 1917 şi şi-a adus o importantă contribuţie la oprirea
ofensivei trupelor germane şi austro-ungare datorită rezistenţei eroice de care au dat dovadă
regimentele acestei divizii aflate chiar pe direcţia principală de atac a Armatei 9 germane.
După semnarea armistiţiului cu Puterile Centrale la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, Divizia
13 Infanterie a fost trimisă în Basarabia pentru alungarea peste Nistru a trupelor ruse care
provocaseră o gravă anarhie în această provincie românească, mai ales după ce aceasta îşi
declarase independenţa de sub stăpânirea ţaristă. Divizia 13 Infanterie a acţionat în Basarabia
până la demobilizarea din martie 1918, acţiune impusă prin Tratatul de Pace de la Bucureşti,
conform căreia armata română a trecut de la organizarea de război la organizarea de pace.
După demobilizare, Divizia 13 Infanterie a fost dislocată în garnizoana de pace fiind
mobilizată din nou, începând cu 9/22 noiembrie, şi dislocată pentru a doua oară în Basarabia
pentru apărarea provinciei de atacurile ruse şi ucrainiene de peste Nistru. A rămas dislocată
în Basarabia până în anul 192027.
Regimentul 47 Infanterie
Regimentul 47 Infanterie a fost înfiinţat la 1/14 aprilie 1914 la Ploieşti şi, în acelaşi
an, la 10 mai, a primit drapelul de luptă. Regimentul avea ca zonă de recrutare teritoriul
judeţului Prahova şi a fost inclus în structura Brigăzii 25 Infanterie din cadrul Diviziei 13
Infanterie. Regimentul 47 Infanterie a fost trimis în linia întâi, în zona Sibiu, unde s-a evidenţiat
în luptele de la Nucet şi Cornăţel. Bătălia de la Sibiu, din septembrie 1916, a fost prima mare
încercare pentru ostaşii acestei unități. Regimentul a săvârşit adevărate acte de eroism în luptele
date timp de cinci săptămâni în defileul Oltului, plătind un greu tribut de vieţi omeneşti. La
jumătatea lunii noiembrie 1916, după ce s-a salvat din încercuirea de lângă Râmnicu Vâlcea,
Regimentul 47 s-a retras cu mari dificultăţi spre Moldova. Cu efectivele mult rărite, istovite
fizic şi cu moralul scăzut, regimentul a intrat în refacere în zona localităţilor Cepleniţa şi Bădeni
din judeţul Iaşi. În cadrul măsurilor de reorganizare a armatei române, Regimentul 47 infanterie
a fost contopit cu Regimentul 72 infanterie, luând denumirea de Regimentul 47/72 infanterie28.
La sfârşitul lunii mai a fost dislocat în zona Nămoloasa iar în iunie 1917 a ajuns pe front. În
ziua de 28 iulie/10 august 1917 regimentul a fost introdus în luptă, pe frontul de la Mărăşeşti,
ducând lupte de apărare deosebit de grele în perioada iulie–august 1917 pentru oprirea ofensivei
inamice. Apogeul luptelor de apărare a fost atins în „ziua de 6/19 august, pe când regimentul se
afla în poziţie la Răzoare, a fost atacat de forţe germane covârşitoare; ofiţerii, subofiţerii şi
soldaţii au luptat însă cu o furie şi o energie atât de mare, încât cu toate atacurile îndârjite date
de duşman, acest glorios regiment a rămas neclintit pe poziţie”, se consemna în decretul de
decorare a drapelului Regimentului 47/72 infanterie cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Izbânda a
fost scump plătită, în aceea „zi de sânge udă”, 22 ofiţeri şi 858 ostaşi au fost morţi, răniţi sau
27 PREDA, Gavriil - Op. cit., p. 459-461. 28 Vezi pe larg, ROSETTI, Radu R. (General) - Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, București, 1997.
24
dispăruţi29. După oprirea ofensivei germane, Regimentul 47/72 Infanterie a fost trecut în
rezerva Armatei 1 pentru refacere. În perioda decembrie 1917-martie 1918 Regimentul 47/72
infanterie a acţionat în Basarabia, în cadrul Diviziei 13 Infanterie, participând la alungarea
ruşilor şi ucrainienilor peste Nistru şi la eliberarea părţii de sud a provinciei româneşti dintre
Prut şi Nistru. În martie 1918 a fost demobilizat, după 684 de zile de campanie, în timpul cărora
a participat la 53 de lupte în care a făcut dovada vitejiei şi dragostei faţă de ţară prin sângele
vărsat de ofiţerii şi ostaţii săi.
Regimentul 72 infanterie
Regimentul 72 infanterie a fost înfiinţat la 1 aprilie 1914 la Mizil şi a primit drapelul
de luptă în aceiaşi de 10 mai 1914, odată cu Regimentul 47 infanterie.
În campania din anul 1916, drumul de luptă al Regimentului 72 Infanterie a fost
asemănător cu cel al Regimentului 47 Infanterie. Cele două regimente au luptat permanent în
acelaşi sector de front şi în subordinea Brigăzii 25 Infanterie din Divizia 13 Infanterie. La 29
ianuarie/12 februarie 1917, Regimentul 72 infanterie Mizil s-a contopit cu Regimentul 47
infanterie Ploieşti şi au constituit Regimentul 47/72 infanterie. Parursul său următor a fost
descris mai sus.
Regimentul 6 Călăraşi Ploieşti
Regimentul 6 Călăraşi a intrat în subordinea Brigăzii 3 Călăraşi și a executat misiuni
de luptă în sprijinul diviziilor din compunerea corpurilor 1 şi 3 armată în campania din
Transilvania în lunile august-septembrie 1916. În perioada octombrie – noiembrie a aceluiaşi
an, Regimentul 6 Călăraşi a participat la misiuni de recunoaştere, avangardă, flancgardă şi
ariergardă, precum şi la sprijinirea atacurilor executate de trupele de infanterie şi vânători în
Ţara Bârsei şi pe văile Argeşului şi Topologului.
După retragerea în Moldova, Regimentul 6 Călăraşi a fost dislocat pentru refacere
în satul Bobuleşti, judeţul Botoşani. Perioada de refacere a durat din ianuarie până la
jumătatea lunii mai 1917. În luna mai 1917, regimentul, reorganizat pe trei divizioane, a
primit ordin de la Corpul 3 armată să detaşeze câte un divizion la dispoziţia diviziilor 5, 13 şi
14 infanterie. Divizioanele de călăraşi au participat la acţiunile de luptă desfăşurate de divizile
respective la Nămoloasa, Mărăşeşti şi Muncelu până la încheierea armistiţiului din 26
noiembrie/6 decembrie 1917. În luna ianuarie 1918, divizioanele aflate în subordinea
diviziilor 5, 13 şi 14 infanterie au fost trimise în Basarabia cu misiunea de a participa la
asigurarea ordinii interne a provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru şi alungarea forţelor
bolşevice şi albgardiste peste Nistru. În iunie 1918, divizioanele dislocate în Basarabia au fost
aduse la Bârlad, unde s-a reconstituit Regimentul 6 Călăraşi. Compunerea de luptă a
Regimentului 6 Călăraşi a fost modificată în mai 1918, acesta fiind format din 4 escadroane
de călaraşi, un grup de mitraliere şi un escadron depozit. După reorganizare, regimentul a
revenit în Ploieşti, unde a rămas până la 25 decembrie 1918, dată la care a primit ordin de
deplasare în Basarabia, în regiunea Tarutino, pentru a îndeplini misiuni de apărare a graniţei
de pe Nistru împotriva trupelor ruse şi ucrainiene. Un escadron din Regimentul 6 Călărași a
fost pus la dispoziţia Diviziei 6 Infanterie, în subordinea căreia a participat la luptele din
Ungaria pâna în octombrie 1919.
Regimentul 6 Călăraşi s-a înapoiat la Ploieşti la 25 noiembrie 192030.
Regimentul 3 Vânători
Regimentul 3 Vânători a luat ființă în anul 1915 prin transformarea Batalionului 3
Vânători Ploieşti. Regimentul 3 Vânători a desfăşurat în prima lună de război acţiuni de luptă
în Ţara Bârsei în subordinea Grupului „Bratocea”, după care a fost pus la dispoziţia Diviziei 6
29 Ibidem, p. 199 și urm. 30 PREDA, Gavriil - Op. cit., p.463-464
25
Infanterie. În subordinea acestei Divizii a dus lupte grele pentru oprirea ofensivei duşmane pe
văile Buzăului şi Siriului. S-a remarcat prin faptele de arme săvârşite în septembrie 1916 când
a recuperat tunurile pierdute de Regimentul 16 Artilerie şi pe timpul retragerii din noiembrie
când a salvat de la încercuire întreaga Divizie 6 Infanterie respingând un puternic atac inamic
la Pătârlagele. Regimentul a rămas pe front, participând la luptele din zona Odobeşti şi de la
Pralea până la jumătatea lunii ianuarie 1917. A fost scos de pe front şi trimis în refacere în
localităţile Truşeşti şi Buimăceni din judeţul Botoșani. În timpul bătăliei de la Mărășești a
participat alături de celelalte unităţi ale Diviziei 5 Infanterie la respingerea atacurilor germane
în zona Doaga-Străjescu înregistrând mari pierderi. În aceste conditii, regimentul a fost scos de
pe linia întâi şi trimis în refacere în spatele frontului. După refacere, regimentul s-a aflat în
rezerva Armatei a 1-a până la sfâșitul lunii ianuarie 1918, când a fost retras de pe frontul din
Moldova şi trimis în Basarabia. Regimentul 3 Vânători a acţionat pentru alungarea trupelor
bolşevice şi albgardiste din Basarabia în perioada ianuarie - iunie 1918, ducând lupte împotriva
acestora la Tiraspol, Kalpani, Chiţcani şi Tudorova.
După declararea mobilizării de la 28 noiembrie 1918, Regimentul 3 Vânători a trecut
Carpaţii din nou şi a dus lupte împotriva forţelor ungare la Zam (ianuarie 1919), Deva (martie
1919) şi Brad (aprilie 1919). În lunile aprilie-mai 1919 regimentul a desfăşurat acţiuni de luptă
în regiunea Szolnok. În continuare a luat parte la luptele de la Nyregyhaza şi Tokay. La 6 august
1919 a ajuns la Budapesta participând la curăţirea oraşului de forţele bolşevice ungare şi
normalizarea vieţii in capitala Ungariei. La 14 noiembrie 1919 a început retragerea din Ungaria
spre ţară, fiind dislocat în Cluj31.
Regimentul 19 Artilerie
În primele săptămâni ale campaniei din 1916, o parte din bateriile de artilerie ale
regimentului au fost incluse în compunerea grupurilor de acoperire „Bratocea” şi „Predeluş”.
După desfiinţarea grupurilor de acoperire, Regimentul 19 Artilerie s-a regrupat la Buşteni şi a
fost transferat la sfârşitul lunii august 1916 pe frontul din Dobrogea, fiind pus în subordinea
Diviziei 5 Infanterie. A sprijinit acţiunile de luptă ale acestei divizii desfăşurate în zona
Bazargic-Topraisar-Cernavodă până la sfârşitul lunii octombrie, dată la care diviziile române
care luptaseră în Dobrogea (diviziiile 2, 5, 9 şi 19), au fost scoase de pe front datorită pierderilor
mari suferite şi trimise în interiorul ţării pentru refacere.
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, Regimentul 19 Artilerie a fost retras pentru refacere
în zona de nord a Moldovei, divizioanele fiind dislocate în raionul Truşeşti-Todireşti-Suliţa, din
judeţul Botoşani.
Necesitatea sporirii puterii de foc, a mobilităţii şi a capacităţii de-a îndeplini acţiuni
de luptă în mod independent a impus reorganizarea şi contopirea unor regimente de infanterie
şi artilerie care suferiseră mari pierderi în campania din anul 1916. În cadrul acestor măsuri, la
1 martie 1917, Regimentul 19 Artilerie a devenit Regimentul 19 Obuziere, fiind organizat pe
patru baterii de obuziere şi o baterie de mortiere. La jumătatea lunii iunie 1917, regimentul a
fost dislocat pe front, în zona Nămoloasa, pentru a sprijini ofensiva Armatei 1a română. Ulterior
Regimentul 19 Artilerie a fost transferat în zona Mărăşeşti. A participat la luptele de la
Mărăşeşti din lunile iulie-august 1917, sprijinind cu foc de artilerie acţiunile de luptă
desfăşurate de regimentele 7 Prahova şi 32 „Mircea”.
După semnarea armistiţiului de la Focşani din 26 noiembrie/9 decembrie 1917,
regimentul a fost păstrat pe front până la 1 martie 1918, dată la care a fost trimis în Basarabia,
în raionul Isac-Vulcăneşti-Ismail-Reni. A îndeplinit misiuni de apărare în Basarabia până la
sfârșitul lunii august 1918. A revenit în garnizoana de pace din Ploieşti în ziua de 21 februarie
31 Ibidem, p. 464-465.
26
1919. Regimentul 19 Artilerie a fost din nou dislocat în sudul Basarabiei în perioada mai 1919-
octombrie 1920 şi a participat la acţiunile de pază şi apărare a frontierei de pe Nistru32.
România Mare a devenit din vis o realitate. A fost un lung şi greu drum de luptă şi
suferinţă, desfăşurat în condiţii deosebit de vitrege, influenţat de evoluţiile de pe fronturi, dar şi
din societatea românească, confruntat cu violente acţiuni militare, politice, diplomatice, de
şantaj şi teroare din partea adversarilor şi puternice presiuni politico-diplomatice şi militare din
partea aliaţilor. Obţinerea victoriei a însemnat triumful ideii de unitate românească, momentul
de apoteoză a unui proces pentru care generaţii şi generaţii de români au visat şi s-au jertfit,
proces la care ostaşii din toate cătunele, satele şi oraşele Prahovei şi-au adus obolul de sânge.
Bibliografie:
- Istoria militară a poporului român, vol. V. Evoluţia organismului militar
românesc de la cucerirea independenţei de stat până la înfăptuirea marii uniri
din 1918. România în anii primului război mondial, Editura Militară, Bucureşti,
1988.
- 1917. Glorie şi deznădejde, coordonator Preda Gavriil, Editura Universităţii
Petrol-Gaze din Ploieşti, Ploieşti, 2007.
- Istoricul Regimentului 32 Dorobanţi Mircea de la înfiinţare şi până la anul
1933, Bucureşti, Editura Şcoalei Pregătitoare de ofiţeri, 1933.
- BOAMBĂ Eugen, - Bătălia de pe Argeş şi Neajlov - „Bătălia Bucureştiului”
(19/29 noimbrie-20 noiembrie/3 decembrie 1916), în vol 1916 Un an hotărâtor
pentru istoria românior, coordonator Preda Gavriil, Editura Universităţii Petrol-
Gaze din Ploieşti, 2006.
- CIOBANU, Nicolae; BĂDĂLAN Eugen, - Cronologia primului război
mondial. 1914-1919, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti,
2001.
- CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, Ediţia IV,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
- DEBIE, Carol Nicolae - O cronică ploieşteană. 1825 – 1974. Cartea a III-a.
Diletanţii. 1907 – 1949. Editura „Ploieşti Mileniul III”, Ploieşti, 2006.
- KIRIŢESCU, Constantin - Istoria războiului pentru întregirea României, 1916
– 1919, vol. I-III, Institutul de Arte Grafice „România Nouă”; Th. Voinea,
Bucureşti, 1922.
- PREDA, Gavriil - Rolul și jertfele ploieștenilor în războiul de întregire
națională, în Marea Carte a Ploieștilor, vol. I, coord. MARINICĂ, Gh;
TRESTIOREANU, C. Editura Ploiești-Mileniul III, Pliești, 2011.
- ROSETTI, Radu R. (General) - Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism,
Bucureşti, 1997.
32 Ibidem. p. 465-466.
27
Chișcăreni – școală a românismului veritabil
Ignatiuc Viorica
Profesor, Liceul Teoretic „Nicolae Casso”
Chișcăreni, raionul Sângerei, Republica Moldova Summary: This article is about the people from Chiscareni on the left of the Prut and their actions
to promote love for all that is Romanian. The flame of Romanianism was lit in the period after 1989
in Chiscareni, and her burning was and is maintained by such personalities as Valentina Secureanu,
Nicolae Spanu, Silvia Ţurcanu, Raisa Pupăză, Zinaida Darie, Ion Paladi, Mihaela Ungureanu and
others who identify themselves as Romanians and Romania is their Homeland. In the Centenary of
the Union, we talk about the beautiful Romanians in Chiscareni
Keywords: Great Union, Chișcăreni, centenary, Valentina Secureanu, Nicolae Spanu, Silvia
Ţurcanu, Raisa Pupăză, Zinaida Darie, Ion Paladi, Mihaela Ungureanu
Centenarul Marii Uniri ne găsește cu vamă la Prut. Bine că nu și cu sârmă ghimpată!
Centenarul Unirii ne găsește cântând:
Nu, nu mai suportăm jugul ce ni-l pun cei lipsiți de neam.
Hai să ne ridicăm și să-nfăptuim Unirea!
La fel, cu siguranță, cânta, la începutul secolului al XX-lea, generația lui Pantelimon
Halippa, Ion Pelivan, Constantin Stere. De fapt, visul unei uniri mari îl aveau basarabenii și
mai înainte. Nicolae Casso, boierul din Chișcăreni, supranumit și Filozoful din Chișcăreni,
împreună cu alți tovarăși de idei au fost acei care, în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, au
încercat să organizeze o răscoală în Basarabia împotriva regimului țarist pentru a se uni cu
România. Dorința basarabenilor și a chișcărenenilor de a se uni cu pământurile din dreapta
Prutului întotdeauna a fost foarte puternică. Visul lor s-a realizat în mărețul an 1918.
Marea Unire a fost și va rămâne pagina sacră a istoriei românești. Este fapta istorică a
întregii națiuni române, realizată prin fruntașii politici de o inteligență remarcabilă. În acest
an se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, astfel, în urma acestui act de Reîntregire a
Neamului, prin sacrificiul suprem făcut de descendenții noștri s-a împlinit un vis de veacuri
al poporului nostru, de la Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, până la
generația care a înfăptuit unirea.
Am început veacul, la 1918, prin frăţie, democraţie şi unitate națională, valori pe care,
din păcate, am fost stăpâni doar puţin peste două decenii. Cel de-Al Doilea Război Mondial,
iarăși, ne-a despărțit, aruncându-ne în dictatură şi totalitarism, peste trupul ţării şi neamului
nostru trecând Cortina de fier. Totalitarismul sovietic instaurat prin forţa armelor pe lângă
alte multe nenorociri – război, foamete, deportări etc., - a deformat demnitatea umană şi a
alterat conştiinţa naţională, creând adânci fisuri în profilul nostru național. După 1990, după
căderea comunismului, românii de pe ambele maluri ale Prutului parcurgem drumul
apropierii, înfrățirii şi regăsirii.
Anul Centenarului este despre OAMENI. Oameni care prin faptele lor au scris
istorie. Mii și mii de români adevărați, în acești o sută de ani de la Marea Unire, au contribuit
la înălțarea unui monument viu Limbii Române, Credinței, Tradițiilor, și-au sacrificat timpul,
familia sau viața pentru a promova românismul în spațiul locuit de români.
În spațiul în care m-am născut, între Prut și Nistru, în acești o sută de ani, basarabenii
au cunoscut doar 22 de ani de bucurie, atunci când au făcut parte din România Mare. În restul
timpului, inclusiv în zilele de astăzi, ducem o luptă continuă cu ”fratele mai mare” din Est,
care continuă să se amestece în treburile statului ,,independent” Republica Moldova.
În acești 100 de ani, românii basarabeni nu au încetat să lupte. A luptat care și cu ce
”armă” a putut: cu penița, cu exemplul, cu cuvântul, cu vioara sau cu naiul, cu războiul de
28
țesut sau cu ia îmbrăcată la hora de duminică. Par neobișnuite aceste ”arme”, însă doar așa
pământenii mei reușeau să-și păstreze valorile adevărate ale neamului și să le apere de
schimonosirea și alterarea lor, inițiată de regimul comunist
Prima în lista mea de români adevărați, luptătoare pentru Adevăr istoric, o adevărată
Ioana d'Arc, plăsmuită din huma acestui petec de pământ chișcărenean, este regretata
VALENTINA SECUREANU.
Valentina Secureanu a fost un model de fiică iubitoare a
acestui mult pătimit pământ românesc. Lecțiile ei erau adevărate
ateliere de creație, unde discipolii își potoleau setea de
cunoaștere a limbii materne și învățau să pronunțe corect
cuvintele în limba română autentică. Profesoară de limba și
literatura română, model pentru toți profesorii din raion și
republică, a cultivat, miilor de discipoli, dragostea față de tot ce
este românesc: limbă, teatru, poezie, istorie, tradiție.
În perioada sovietică, când era studentă la Universitatea
”Alecu Russo” din Bălți, la facultatea de Filologie, le erau
interzise toate titlurile de carte ale autorilor români. Era un risc
foarte mare pentru studenții basarabeni la Litere sau Istorie să
fie prinși cu asemenea cărți. Cu toate acestea, Valentina
Secureanu și alți colegi de-ai săi, riscându-și, la propriu, libertatea, pe ascuns, făceau rost de
cărți românești și, la lumina lumânării, le citeau pe ascuns.
În școală, de când am cunoscut-o, de prin 1980, m-a făcut s-o îndrăgesc și să-i admir
melodicitatea verbului român pe care-l pronunța diferit, deosebit de toți cei din jurul meu.
Mai târziu, am devenit colege de breaslă la Liceul Teoretic ”Nicolae Casso” unde, pe
parcursul a aproape 30 de ani, am fost martoră a Fenomenului Valentina Secureanu, când ea
făcea adevărată magie cu elevii și adulții din instituție și comunitate prin spectacolele care le
monta cu ocazia diferitelor activități: seminare raionale, gală a teatrelor, sărbătoarea Limba
Noastră cea Română, concerte, activități tematice la nivel local, raional și republican. Prin
activitățile sale, Valentina Secureanu a aprins și a ținut întotdeauna vie flacăra românismului
la Chișcăreni.
În perioada mișcării de eliberare națională, a stat în primele rânduri alături de valoroși
luptători pentru idealurile naționale ale moldovenilor din stânga Prutului, cum ar fi Leonida
Lari, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru ș.a. A ținut sus și cu îndrăzneală tricolorul ca pe cel
mai sigur sprijin și suport.
Cu imense regrete, acest plugar al romanismului la Chișcăreni ne-a părăsit în februarie
2018, lăsând semințe frumoase în sufletele a mii de discipoli, care, sigur, vor răsări și se vor
înmulți frumos pe acest mult pătimit pământ basarabean.
NICOLAE SPÎNU este un alt pilon veritabil al
românismului în Chișcărenii din stânga Prutului. La sfârșitul
anilor 80 când toată intelectualitatea basarabeană și-a unit
rândurile pentru a lupta împotriva regimului sovietic și a obține
independența statului Republica Moldova, Nicolae Spînu a
participat la toate acțiunile organizate, la Chișinău, de către
Frontul Popular din Moldova. A motivat zeci de chișcăreneni să
meargă, în primele rânduri, la Marea Adunare Națională din 27
august 1989, când 750.000 de oameni au votat decretarea Limbii
române ca limbă de stat și trecerea la alfabetul latin, după ce
timp de 49 de ani a fost impus în spațiul dintre Prut și Nistru
alfabetul chirilic. Mai târziu, exact peste 2 ani, a organizat
participarea chișcărenenilor la Marea Adunare Națională din 27
august 1991, când a fost votată Declarația de Independență a Republicii Moldova.
29
În calitate de director al Liceului Teoretic ”Nicolae Casso”, Nicolae Spînu a
contribuit enorm de mult la promovarea valorilor autentice românești în instituția pe care o
conducea. Acorda o atenție deosebită calității și corectitudinii exprimării în limba română.
Deloc nu i-a fost ușor ca să insiste pentru eliminarea expresiilor de adresare, tipice rusești,
cum ar fi Nicolai Ivanovici sau Ana Mihailovna și înlocuirea lor cu forma corectă de adresare
- domnul Nicolae și doamna Ana.
Nicolae Spînu a fost și este forța motrice a comunității Chișcăreni, în materie de
scriere și implementare de proiecte comunitare. Prin contribuția lui nemijlocită, a fost realizat
un proiect, prin care au fost valorificate și readuse la lumină tradițiile locale de a țese și broda
un costum național. Și, deoarece perioada sovietică a reușit să șteargă din memoria colectivă
cunoștințele și competențele de a crea costumul național autentic, specific locului, Nicolae
Spînu a invitat, la Chișcăreni, specialiști-etnografi de la Muzeul Național de Etnografie din
Chișinău pentru a identifica modelul desenului si stilul costumului chișcărenean.
În calitate de profesor de geografie, dar și de mare iubitor de Țară, a fost primul care
a organizat călătorii cu elevii și adulții în dreapta Prutului. Au urcat munți și au trecut ape, au
admirat cetăți, castele și palate. Și, bineînțeles, au aprins câte o lumânare pentru strămoșii
noștri care și-a sacrificat viețile pentru acest pământ sfânt pentru toți românii.
SILVIA ȚURCANU este o altă mlădiță
chișcăreneană, care, între timp, a devenit un adevărat stejar
viguros, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul dintre Prut și
Nistru. Rădăcinile acestui stejar se alimentează din trecutul
glorios al neamului românesc, încercând să reabiliteze ceea ce
perioada țaristă și cea sovietică a încercat, cu tot dinadinsul, să
șteargă sau să acopere.
Silvia Țurcanu a slujit și slujește Chișcărenii, în
calitatea sa de primar, 15 ani consecutiv, fiind acum la al 4-lea
mandat. În această perioadă frumoasă a reușit să realizeze
proiecte foarte frumoase pentru comunitatea noastră, inclusiv
proiecte culturale. Astfel, începând cu anul 2010 a inițiat o
colaborare eficientă și foarte valoroasă cu comuna Drajna,
județul Prahova, România. Din anul 2010, datorită relațiilor prietenești care au fost dezvoltate,
am construit ”podețe”, ”punți”, adevărate ”poduri” peste Prut. Vizitele reciproce au devenit
foarte frecvente. În anul 2014 a fost semnat Actul de înfrățire între comuna Drajna, județul
Prahova, România și satul Chișcăreni, raionul Sângerei, Republica Moldova. În acea perioadă
eram printre puținele localități din România și Republica Moldova care aveam semnat un Act
de înfrățire. Din colaborarea cu domnul primar de Drajna Mihai Gavrilă, doamna primar de
Drajna Violeta Gonțea și domnul director al Căminului Cultural Marin Văcărelu au rezultat
atâtea clipe frumoase, materializate prin împletiri de suflete românești în cadrul activităților
de la Hramul satului Chișcăreni, Zilele comunei Drajna, Festivalul Sarmalelor și al
Plăcintelor, donații de carte românească oferite de frații noștri de la Drajna.
Un alt POD important, construit prin intermediul doamnei primar Silvia Țurcanu
este aducerea bustului lui Nicolae Casso la Chișcăreni. Datorită donației făcute, în totalitate,
de Societatea cultural-istorică ”Mihai Viteazul” din Ploiești și, bineînțeles, datorită
deschiderii pe care o are domnul Mircea Cozma față de Chișcăreni, bustul celui care a fost
mareșal al nobilimii din județul Bălți, mare filantrop și naționalist român, supranumit și
”filozoful din Chișcăreni” – Nicolae Casso - a fost dezvelit, pe data de 5 martie 2016, în fața
Primăriei din Chișcăreni. La acest eveniment, foarte important pentru toată suflarea
românească din Chișcăreni, au participat prieteni dragi sufletului de pe ambele maluri ale
Prutului. Acum, Nicolae Casso este martor al adevăratelor lupte pe care le dăm noi,
chișcărenenii, pentru apărarea valorilor neamului românesc: Limba română, Credința și
Tradițiile seculare.
30
RAISA PUPĂZĂ este o talentată poetă din Chișcăreni care,
pe parcursul anilor, a dedicat versu-i simplu și frumos omului
obișnuit de la talpa pământului, omului din Chișcăreni. A
cântat sentimentul de dragoste, respect, a scris despre Mamă,
Pace, Pâine, Plugar. Un loc aparte în acest amalgam de versuri
îi revine versului patriotic. La acest capitol pe Raisa Pupăză n-
o întrece nimeni. Dânsa scrie frumos, profund, înălțător. Sute
de rânduri, aliniate frumos, în caiețelele ei de versuri sunt
dedicate evenimentelor frumoase, dar și tulburătoare, prin care
a trebuit să treacă Basarabia noastră. Poezia ei patriotică
elogiază trecutul, ne oferă adevărate lecții de demnitate. Visul
doamnei Raisa este să ajungă să vadă un viitor mai bun pentru
pământurile lăsate moștenire de Marele Voievod Ștefan, să
ajungă să trăiască ziua când Prutul nu va fi o apă de hotar, ci
un râu intern.
Cu așa luptători sinceri pentru Unire, sigur acea zi nu este departe.
Pe lângă faptul că scrie versuri, Raisa Pupăză este și profesoară de limba și literatura
română la Liceul Teoretic ”Nicolae Casso” din Chișcăreni. Pe parcursul celor aproximativ 40
de ani de carieră pedagogică a ghidat mii de elevi în lumea poeziei. Le-a fost sprijin și
îndrumător fidel de la primele încercări de a cocheta cu poezia până la momentul când erau
siguri în puterile proprii. Conduce de aproape 20 de ani Cenaclul literar ”Pasărea din noi”. De
ordinul sutelor este numărul ședințelor cenaclului unde profesoara și poeta Raisa Pupăză a
altoit elevilor dragostea față de tot ce este satul basarabean, mama, Moldova, România, Mihai
Eminescu, mănăstirea Putna, munții Carpați. Tot sub conducerea și îndrumarea ei a fost creat
Cenaclul literar raional ”Floarea neamului”, în cadrul căruia elevii din întreg raionul își citesc
creațiile proprii în domeniul poeziei și prozei.
Raisa Pupăză este și autoare de versuri și muzică la numeroase imnuri create pentru
diverse instituții și organizații: Imnul satului Chișcăreni, Imnul Liceului Teoretic ”Nicolae
Casso”, Imnul Cenaclului raional ”Floarea neamului”, Imnul Festivalului Sarmalelor și al
Plăcintelor, Imnul Clubului Seniorilor. În toate aceste creații ale sale poeta și profesoara Raisa
Pupăză a picurat, cu prisosință, dragoste pentru tot ce este românesc.
Un alt promotor al românismului este ZINAIDA DARIE.
Dumnezeu a hărăzit ca ea să se nască anume la Chișcăreni. Toată viața, dar mai ales
ultimii 16 ani, a cochetat cu muzica românească. Și nu de una singură, ci împreună cu 2
31
ansambluri pe care le conduce: ”Chișcăreanca” și ”Moștenitorii”. În acest răstimp, sute de
cântece, interpretate, exclusiv, în limba română, au răsunat de pe numeroasele scene ale
sălilor de concerte, în cadrul festivalurilor folclorice, activităților patriotice și educaționale.
Dar nu numai atât. Vocile chișcărenenilor au răsunat și pe mal de Dunăre, și sub zidurile
Putnei sau a Neamțului, și în biserica mănăstirii Văratec, și la Teiul lui Eminescu, și la
mormântul Veronicăi Micle. Peste tot, neobosita, talentata și iubitoarea de frumos Zinaida
Darie a promovat dragostea și respectul pentru tot ce este românesc.
Ar fi fost inexplicabil dacă ION PALADI, îndrăgitul cântăreț de muzică populară, cel
care a dus ”Dorul Basarabiei” peste tot în lume, s-ar fi născut în altă parte, decât la Chișcăreni.
Unde dacă nu pe scenă Liceului Teoretic ”Nicolae Casso” se
cântă cântece patriotice și se recită cu voce fermă, într-o
veritabilă limbă română, versuri despre Unire și se flutură
Tricolorul. Aici s-a molipsit Ion de Dragostea de neam, aici a
înțeles că limba care o vorbește este română și nu
moldovenească și că suntem același popor – poporul român.
”Omul, la naștere, are o singură limbă. Și nicidecum mai multe.
Omul, la naștere, are un singur popor.
Și nicidecum mai multe.
Omul, la naștere, are o singură Patrie.
Și nicidecum mai multe.
Omul, la naștere, poate să aibă mai multe țări.
Dar aceasta nu este decât un accident al istoriei.
Un accident reparabil și, ca atare, o realitate secundară în raport cu faptul primordial al Limbii,
Poporului, Patriei.” (Din concertul lui Ion Paladi ”Dorul Basarabiei”, 27 martie 2013)
Astăzi Ion este mesagerul nostru, al chișcărenenilor, pe întreg globul pământesc, la
capitolul Iubire de Patrie. El reflectă perfect ceea ce a învățat ACASĂ, la Chișcăreni: suntem
români și punctum.
Ion Paladi: ”- Întotdeauna am susținut că sunt român și vorbesc limba română, pentru că
suntem același neam, avem aceleași tradiții, obiceiuri, același folclor.”
Ion este cel mai tânăr artist care a primit titlul onorific ”Artist emerit” la vârsta de 24 ani.
Pe 27 martie 2018, în ziua când cu 100 de ani în urmă Sfatul Țării de la Chișinău a semnat
Actul Unirii Basarabiei cu România, Ion Paladi va susține un concert grandios la Sala
Palatului din București cu titlul ” La frați nu se pun hotare”. Printre cei 4000 de spectatori
vom fi și 12 din Chișcăreni, care, sigur, vom fi mândri pentru acest frumos haiduc din
Chișcăreni – ION PALADI.
MIHAELA UNGUREANU este cea mai frumoasă
și deșteaptă româncuță din Chișcăreni. Cu certitudine,
această domniță va ridica ”la înălțime” numele satului unde
s-a născut și unde s-a format ca personalitate.
Doar în aparență este plăpândă și firavă, de fapt are
energie cât un vulcan. În timpul anilor de studii la Liceul
Teoretic ”Nicolae Casso” a excelat în toate. Dar în materie
de istorie și limbă română a fost cea mai bună. În calitatea
mea de profesoară de istorie pot afirma, cu certitudine, că a
fost o ”devoratoare” de cărți de istorie. Nu este întâmplător
faptul că trei ani, consecutiv, a fost învingătoarea etapei
raionale a olimpiadei de istorie. Examenul de BAC la istorie
la susținut pe nota 10. Este pătrunsă, până în măduva oaselor,
de dragoste față de tot ce este România, limba română,
idealuri românești. Este luptător neînfricat pentru ReUnirea celor două state românești.
Actualmente este studentă la Universitatea ”Babeș Bolyai” din Cluj, Facultatea Studii
32
Europene. Se implică foarte activ în activități unioniste, la Cluj. Recent, pe 11 martie 2018, a
facilitat, împreună cu alți colegi, organizarea întâlnirii la Măgura Ilvei, județul Bistrița-
Năsăud a 100 de primari din Republica Moldova, care au semnat Declarațiile de Unire cu
România, cu aleși locali din România.
Sunt sigură că flacăra românismului, preluată de Mihaela de la Chișcăreni, va avea
urmări frumoase nu doar la Chișcăreni, dar în întreg spațiul locuit de români.
În acest an frumos al Centenarului gândul meu se îndreaptă spre ReUnirea întregii
Basarabii cu România. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este foarte important să ne
cunoaștem mai bine, să ne vizităm reciproc și să ne prindem în hore comune. Momentan, nu
suntem împiedicați de nimeni să înfăptuim, cel puțin, o unire spirituală. Eu consider că pe
Prut avem un sloi de gheață care servește ca hotar. Important este din ambele părți, de pe
ambele maluri ale Prutului să ”topim” această gheața: prin înfrățiri, vizite reciproce, activități
culturale și educaționale comune, proiecte transfrontaliere ș.a. Doar așa vom apropia Unirea
politică. Ceea ce au făcut și fac acești soli ai românismului - Valentina Secureanu, Nicolae
Spînu, Silvia Țurcanu, Raisa Pupăză, Zinaida Darie, Ion Paladi și Mihaela Ungureanu, cu
siguranța, apropie, prin acțiunile lor, ziua când vom fi, din nou, împreună într-o Românie
Mare.
Nu, nu mai suportăm jugul ce ni-l pun cei lipsiți de neam.
Hai să ne ridicăm și să-nfăptuim Unirea!
33
Ipostaze ale mişcarii naţionale româneşti pe teritoriul
basarabean anterioare actului de la 27 martie 1918
Tudor Mihaela
Profesor, Şcoala Gimnazială ,,George Emil Palade”
Ploiești, Prahova, România
Summary: The national movement from Bessarabia based on Bessarabian best politicians,
who realized the 1918 Union, has its roots in the orthodox priests, in peasantry, in the national boyars
and in the young intellectuality. At the beginning of the 20th century, the national movement of the
Romanian population intensified. This movement was lead by many important intellectuals, such as Ion
Inculet, Ion Pelivan, Emanoil Gavrilita, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa and
Vasile Stroescu. The movement of national freedom, aimed at the total national unity, undertook different
forms and condition: the intensification of political and cultural fight, the struggle to keep their own
language and church, the process of adopting a new techniques and strategies, the elaboration of
important political programs.
Keywords: Union, Bessarabia, Romanian language and the national movement.
Marea Unire din 1 Decembrie 1918 a fost și rămâne un eveniment important al istoriei
românești realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale
democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a
Transilvaniei cu Vechiul Regat, rodul unor ample contribuţii naţionale care au precedat marele
act istoric.
În Basarabia s-a format o mişcare naţională încă de la mijlocul secolului al XIX-lea,
care, la începutul secolului al XX-lea în condiţiile revoluţiei ruse din anul 1905, a cunoscut
un amplu reviriment. Elita politică basarabeană, care a făcut Unirea din anul 1918, are rădăcini
în clerul ortodox, în ţărănimea şi boierimea naţională şi în tânăra intelectualitate.
În Basarabia, mişcarea națională a evoluat în condiții mult mai dificile decât în
celelalte provincii româneşti, rămase în afara statului român, Transilvania şi Bucovina.
Caracterul, intensitatea şi formele acestei mişcări au fost determinate de următorii factori:
lipsa şcolilor naționale, slaba urbanizare a populației româneşti din Basarabia, închegarea
târzie a grupului de intelectuali, izolarea culturală, deportarea sau emigrarea populaţiei
autohtone. Activitatea patrioților basarabeni s-a concentrat inițial în jurul unor probleme de
ordin cultural, principala fiind aceea legată de introducerea şi menținerea limbii române în
viața publică, şcolară, justiție, administrație şi biserică. Astfel, în a doua jumatate a secolului
al XIX-lea s-a constituit Partidul Boieresc Moldovenesc, condus de frații Alexandru şi Carol
Cotruță, care își propunea să restabilească „națiunea română” în Basarabia şi să creeze condiții
care să faciliteze unirea cu România33.
Spre deosebire de elitele intelectuale, sătenii au fost mai puțin activi pe planul
manifestărilor naționale. Ţărănimea din Basarabia, în majoritate română ca păstratoare a
tradiţiilor românești, s-a manifestat pentru unirea cu România34. În anul 1881, un autor
basarabean scria în „Telegraful” bucureştean: „Faceți un voiagiu prin județele Hotin, Bălți,
Orhei, Chişinău şi vă veți convinge că prin satele noastre basarabene nu să vorbeşte nici o
limbă decât cea română, că poporul acestor sate şi-a păstrat cu sânțenie moravurile, portul şi
sâmțimintele sale naționale, nevrând a se încuscri chiar cu națiunea cotropitoare, trăind închis
în comunități rurale, unite între dânsele prin legături de rudenie”35.
33 PURICI, Ştefan - Istoria Basarabiei, lucrare apărută sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru
Românii de Pretutindeni, Editura Semne, Bucureşti, 2011, p. 130. 34 ALDEA, Constantin - Pagini dintr-o istorie zbuciumată, Editura Academiei de Ĩnalte Studii Militare,
București, 1993, p. 167. 35 PURICI Ştefan, op. cit., p. 139.
34
Mişcarea națională a resimțit un puternic impuls odată cu întoarcerea de la studii a
primului grup de tineri basarabeni cărora li se permisese, în anul 1898, înscrierea la câteva
universități din Imperiul Rus. Aceștia au format, după exemplul reprezentanților altor
naționalități, aşa numitele «pământenii», dezvoltând treptat o activitate politico-națională
susținută cu scopul emancipării naționale a românilor dintre Prut si Nistru36.
Ĩn contextul evenimentelor din 1905-1907, intelectualitatea basarabeană a intensificat
acţiunile sociale și naționale. În septembrie 1905 Pavel Dicescu, a întemeiat, la Chişinău,
«Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naționale». La început, asociația număra
în jur de 400 de membri, iar până în mai 1906, numărul acestora s-a ridicat la 600. Un rezultat
notabil a fost înregistrat la 11 decembrie 1905, dată la care această instituție a adoptat hotărârea
privind necesitatea predării în limba română în şcolile primare din Basarabia37.
În anul 1906 Z. R. Arbore a scris un manifest intitulat „Către țăranii moldoveni din
Basarabia”, prin care populației rurale din provincia dintre Prut și Nistru i se aducea la
cunoștință despre înfrângerea Imperiului Rus în războiul purtat de acesta cu Japonia, despre
slăbirea autocrației ruse din cauza revoluției ce se declanșase. Autorul își manifesta speranța că
în curând se vor forma premisele desprinderii Basarabiei de Rusia și unirea acesteia cu
România38.
Importantă a fost de asemenea mișcarea studenților din Universitatea din Dorpat
condusă de Gheorghe Chicu, Ion Pelivan, Vasile Ouatul și Alexandru Griscov. Membrii acestei
organizații se angajau să lupte împotriva țarismului până la instaurarea unui regim ale cărui baze
politice, sociale și economice să fie echilibrate. Totodată, se angajau să susțină propaganda
pentru redeșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia.
În preajma anului 1918, pentru înfăptuirea unirii Basarabiei cu România a început să
se pronunţe deschis aproape toată populaţia teritoriului. Este de amintit poziţia marilor
proprietari din judeţul Bălţi care, la 3 martie 1918, în cadrul unei adunari, au adoptat o hotărâre
în acest sens: ,,Noi mai jos iscăliţii, membri ai zemstvei ţinutului Bălţi, cu cinste vă rugăm să
aveţi bunătatea ca, înainte de a intra în rânduiala zilei hotărâtă pentru adunarea de astăzi, să
puneţi la glăsuire dorinţa noastră de a ne uni cu Ţara noastră Mamă-România”39.
Meritorie prin contribuţia sa și prin efectele produse rămâne și poziţia corpului
didactic care, în special la sate, și-a asumat sarcina de a coordona lupta pentru Unire. În Sfatul
Ţării vor intra reprezentanţi ai cadrelor didactice care, prin participarea la întruniri, congrese,
consfătuiri, au contribuit la întocmirea de programe și organizarea de acţiuni în vederea
afirmării ideilor de libertate și unitate. Elocventă în acest sens este Declaraţia cadrelor didactice
din Chișinau, de la începutul lunii februarie 1918: „În inima noastră arde un mare dor de a spăla
toate păcatele trecutului și vom face tot ce ne stă în putinţă, ca să scoatem norodul din întuneric,
numa una ne este nădejdea în ocârmuirea românească, odată cu unirea, va întocmi soarta
poporului muncitor, care este talpa ţării, astfel încât să fie pe deplin mulţumit. Aceasta va fi
chezășia muncii noastre culturale, care numai atunci va da roade binecuvântate”40.
O altă contribuţie însemnată în realizarea unirii Basarabiei cu România o aduce
Biserica. Meritul constă în faptul că această instituţie a ştiut să prindă ideile timpului să sesizeze
momentul, să-şi formuleze principiile în concordanţă cu nevoile poporului şi dorinţele lui. În
ciuda politicii ţariste, arhiepiscopii Serghie Lapidevschi, Iacob Piatnitchi, Vlaimir Sinchevici
au înfiinţat şcoli şi tipografii, au dezvoltat cultura moral-religioasă a poporului luptând
împotriva sectelor religioase care îşi luaseră un avânt destul de mare41. Mulţi dintre tinerii
politicieni au absolvit seminarul teologic şi apoi şi-au continuat studiile în alte domenii la
36 Ibidem, p. 134. 37 Ibidem, p. 135. 38 VATA I, - Mișcarea națională a românilor basarabeni în perioadă 1905-1914 în Anuarul Institutului de Istorie
al Academiei de Științe a Moldovei, nr. 1, 2011, p. 181. 39 Apud, ALDEA Constantin, op. cit., p. 166. 40 Ibidem, p. 168. 41 Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998, Bucureşti 1998, p.71.
35
universităţi din Rusia. Sub auspiciile acestei institutii s-a tipărit revista „Luminatorul”, fiind
multă vreme singura publicaţie în limba română din Basarabia. Merită amintită aici şi greva
seminariştilor din Chişinău, în 1905, care cereau introducerea limbii române în şcoli42.
Una dintre formele majore de manifestare a mișcării de emancipare națională în
Basarabia a fost și constituirea unor formațiuni politice cu o pronunțată activitate prounionistă.
Amintim în acest sens înfiinţarea, în anul 1905, a două organizaţii, „Societatea Milcov” și „Liga
Românilor Basarabeni” care au întreprins prima tentativă de constituire a unui partid
basarabean. S-a format astfel, Partidul Național Român din Basarabia al cărui program înscria
între revendicările sale, în primul rând, autonomia administrativă a Basarabiei și utilizarea
limbii române în administrație, în organele de justiție, în școala primară și secundară. O altă
tentativă de constituire a unei formațiuni politice în Basarabia a întreprins-o un grup de boieri
în frunte cu Leonida Stamati. Aceștia au început să lanseze o publicație periodică în limba
română, ,,Basarabia reînnoită”, care a și început să apară de la 6 martie 1907, la Iași. O a treia
tentativă de formare a unui partid politic au întreprins-o intelectualii grupați în jurul ziarului
,,Basarabia”. Principala orientare desprinsă din program conducea la ideea de unitate și libertate:
,,să ne întrunim cu toții într-un Partid Național Democratic din Basarabia, ca să putem lupta
pentru intrarea în ființă și pătrunderea în viața obștească în Basarabia”43. În anul 1917 s-a
constituit Partidul Naţional Moldovean care a coordonat mișcarea de eliberare naţională. După
Congresul Ostașilor Moldoveni de la Chișinău din 25 septembrie 1917 s-a format un organ
reprezentativ, „Sfatul Ţării”, acesta având ca for de conducere „Consiliul Directorilor”, care a
anunţat autonomia Basarabiei, președinte fiind ales Ioan Inculeţ.
O contribuţie foarte importantă atât în acţiunea de pregătire a unirii Basarabiei cu
România cât și în mobilizarea românilor basarabeni, a avut-o presa. Ziarele existente, ,,Cuvânt
moldovenesc” „România nouă” „Glasul Basarabiei”, au publicat materiale și articole scrise de
intelectuali recunoscuţi care se adresau tuturor românilor, în sprijinul acţiunilor de informare,
interpretare și înţelegere a prevederilor cuprinse în programele și hotărârile forurilor de
conducere. Astfel, presa vremii a insistat pe ideea înfiinţării dar mai ales al necesităţii unei
instituţii legiuitoare, în condiţiile prăbuşirii Imperiului Ţarist şi apariţiei primelor formaţiuni
democratice în viaţa politică. Ĩn martie 1917, ziarul „Cuvântul moldovenesc” din Chişinău,
organul de presă al Partidului Naţional Moldovenesc chemă populaţia din ţinut să ceară
autonomie naţională. La 9 aprilie 1917 acelaşi ziar a declarat că este necesară o „Dietă
provincială” potrivit obiceiurilor vechi şi realităţilor actuale, al cărei scop principal este de a
aproba legile necesare organizării interne a Basarabiei44. Ziarul „Glasul Basarabiei”, sub
redacția profesorului de limbă română Grigore D. Constantinescu avea drept scop major
afirmarea și susținerea conștiinței naționale a românilor basarabeni, accentul principal fiind pus
pe introducerea limbii române în școală și biserică.
În concluzie, mișcarea de eliberare naţională, îndreptată către unitatea statală deplină,
s-a desfășurat în condiţii și forme deosebite, axându-se pe intensificarea luptei politice și
culturale, vizând menţinerea limbii și a bisericii proprii, elaborarea unor importante documente
programatice, iar această luptă a românilor pentru unitate naţională a fost sprijinită, politic și
moral bucurându-se și de simpatia opiniei publice și a cercurilor politice conducătoare din
România.
Bibliografie:
- Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998, Bucureşti 1998
- ALDEA, Constantin - Pagini dintr-o istorie zbuciumată, Editura Academiei de
Ĩnalte Studii Militare, București, 1993
42 https://www.historia.ro/.../portrete-de-romani-basarabeni-care-au-facut-unirea-in-1918 43 VATA I, op. cit., p. 190. 44 www.literaturasiarta.md/pressview.php.
36
- PURICI, Ştefan - Istoria Basarabiei, lucrare apărută sub egida Institutului
„Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, Editura Semne,
Bucureşti, 2011
- VATA I, - Mișcarea națională a românilor basarabeni în perioadă 1905-1914
în Anuarul Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, nr. 1, 2011
- https://www.historia.ro/.../portrete-de-romani-basarabeni-care-au-facut-unirea-
in-1918
- https:www.literaturasiarta.md/pressview.php
37
Mica Unire în viziunea lui Grigore Gafencu
Apostolescu Alina
Profesor dr., Liceul Tehnologic „Tase Dumitrescu”, Mizil
Apostolescu Daniel
Profesor, Şcoala Gimnazială Vadu-Săpat, Prahova, România
Summary: Romania is partially formed in 1859, and Romanian diplomate, Grigore Gafencu, points
out the event as one of the important steps in the completion of the national unity. The article’s author observes
the Russia’s political outcomes: the Western powers’ military contribution in the Crimeean war, the Paris
treaty, the instauration of the Danube Committee. He binds this to the evolution of the other people in the
Danube area, also affected by the petty interests of the eastern and south-eastern empires. Gafencu whished
that his successors understand that an eastern Europe freed from the Russian-Turkish shackles and capable of
real progress, is very useful for the West. He observed the realism and the courage of the inter-war Romanian
politics which started a regional construction that tried to oppose the expansion tendencies from the West and
the East. It is to be seen, in the near future how right the great Romanian patriot was.
Keywords: - The Partial Union in Grigore Gafencu vision: The National unity, Grigore Gafencu,
The Principals'Unity, Free Europe Radio.
Actuala conjunctură internaţională pare că dă o „lovitură de graţie” însăşi ideii de
unitate naţională, idee ce a strâns laolaltă energiile popoarelor şi a făcut să se elibereze în
potopuri de creativitate şi demnitate umană.
De-a lungul istoriei mari personalităţi au promovat ideea de unitate naţională şi
politică care astăzi e tot mai părăsită. De asemenea, a existat o vie implicare a înaintaşilor,
indiferent de neam şi religie, pentru unitatea şi propăşirea naţională. Putem exemplifica prin
nume cunoscute nouă, de la Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza la regele Ferdinand.
Nu foarte cunoscută este personalitatea lui Grigore Gafencu, diplomat român şi mai
ales un mare vizionar care a intuit avantajele pe termen lung ale proiectului unităţii europene.
Ideile sale vizau o Europă în care să existe o colaborare strânsă la toate nivelurile pentru ca
toate statele membre să aibă de câştigat în egală măsură.
Din iulie 195045, Grigore Gafencu a devenit colaborator al postului de radio Europa
Liberă, secţia română, de la New York, unde realizează săptămânal analize de politică
internaţională. Din anul 1952 diplomatul român se va afla în exil la Paris, continuând totodată
şirul acestor emisiuni, transmise de Radio Europa Liberă cu sediul la München, Germania.
Iată ce preciza Grigore Gafencu despre importanţa realizării Unirii Principatelor
Române de la 1859, la Radio Europa Liberă, joi 19 ianuarie 195646: «Însemnătatea zilei de
24 ianuarie pentru neamul nostru creşte din an în an47. Fiindcă din an în an, în şirul vremurilor
întunecate pe care le trăim, amintirea acelei zilei aruncă o dâră de lumină mai vie în noaptea
în care ne zbatem noi.
La 24 ianuarie 1859 Moldova şi Muntenia au ales pe acelaş domn, unind pe veci
cele două ramuri ale aceluiaşi popor. România capătă astfel hotarele şi greutatea naţională,
care îi îngăduiau să revendice şi să lupte pentru o desăvârşită neatârnare. Să împlinea visul
care dearândul însufleţise străduinţele neamului şi ale voievozilor noştrii, ne desprindea din
încleştarea imperiilor vecine, ca să putem urma în libertate împlinirea soartei noastre.
Ziua de 24 ianuarie nu a slujit numai la netezirea şi întărirea temeliilor noului stat
român - ea a rânduit acestui stat, întâi o lume care era atunci în adâncă prefacere, locul ce i
să cuvenea în noua ordine europeană.
45 Din martie 1949 şi până în septembrie 1952, Grigore Gafencu s-a aflat în exil la New York, apoi la Paris,
unde a şi murit la 30 ianuarie 1957. 46 Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Grigore Gafencu, Inventar 2106, Dosar 42, pp. 300 -
305. 47 Textul (transcriere manuscris) păstrează ortografia originală.
38
Ziua de 24 ianuarie 1859, cu tot ce a însemnat pentru noi a urmat în mod firesc
evenimentelor care au limpezit şi au lămurit situaţia internaţională după războiul din Crimeea
şi după pacea din Paris.
Până atunci ţările noastre erau mereu ameninţate de pofta de cucerire şi de stăpânire
a celor două imperii vecine - Imperiu Otoman şi Rusia - şi de lupta neîncetată care bântuia între
ele când ne cotropeau oastele Sultanului şi Ţarul să lăuda că ne va libera, când ne ocupau
armatele Ţarului şi Sultanul era acela care ne purta de grijă. Şi unul şi altul, deoarece amândoi
ne puseseră gând rău, aveau interes ca să ne ştie slabi şi despărţiţi unii de alţii. Numai astfel
bogăţiile noastre şi poziţia noastră atât de preţuită la Gurile Dunării, puteau rămâne la cheremul
lor.
Cearta însă pentru stăpânirea ţinuturilor noastre dunărene, ca şi cumplita
nerânduială care zăcea din pricina acestei cerţi, Răsăritul European, întreţineau stări de
nesiguranţă care erau o primejdie pentru întreaga Europă.
Această primejdie a stârnit războiul din Crimeea. Armatele puterilor apusene sub
conducerea politică a Franţei şi a Marei Britanii au înfruntat oastele ţarului în Crimeea şi au
silit Rusia să ajungă la învoială prin încheierea păcei din Paris. Prin această pace din Paris,
care a rânduit Rusiei un hotar peste care nu mai era îndrituită să treacă, şi care ferind
Principatele noastre dunărene de veşnica ameninţare a lăcomiei imperiilor vecine le-au aşezat
sub oblăduirea marelor puteri - prin această pace din Paris, zic, soarta noastră a fost strâns
legată, aşa cum era drept şi firesc să fie de soarta ţărilor apusene în cuprinsul unei Europe
aşezate pe temelii de ordine şi de drept. Existenţa noastră paşnică şi liberă ajunseseră să fie
o chezăşie de siguranţă pentru Apus - o dovadă că pacea europeană, întemeiată pe echilibru
şi pe regule drepte poate dăinui între toate marele puteri.
Principiul care a învins atunci şi care a înrăurit adânc desfăşurarea politicei de pace
în Europa, e că în ţinuturile noastre răsăritene şi dunărene ordinea politică şi geografică nu
atârnă de bunul plac al unei singure împărăţii, ci de voinţa popoarelor direct interesate şi de
hotărârile luate în cuprinsul Concertului - adică Sfatului - marilor puteri europene. Pentru a
vădi că acest principiu de căpetenie a unei ordini europene era sortit de acum înainte să
domnească până la Gurile Dunărei, tratatul de pace din Paris 1856 a prevăzut înfiinţarea la
Gurile Dunărei a unei Comisii Europene cu îndeletniciri nu numai administrative ci şi
politice şi juridice.
Astfel o delegaţie a acelui Concert European - a Sfatului marilor puteri, delegaţie
în care cum era firesc eram să fim reprezentaţi şi noi a fost însărcinată să vegheze asupra
păcei şi a bunei rânduieli la hotarul Rusiei, acolo unde primejdia unor neînţelegeri putea să
fie de o atât de mare însemnătate pentru Europa întreagă.
Pentru a întări şi mai mult aceste poziţii, Apusul avea nevoe ca noul stat român pe
cale de a se organiza să fie unit şi cât mai bine închegat la o l-altă. De aci, grija pe care Franţa
în deosebi a avut-o pentru unirea Principatelor şi ajutorul însufleţit pe care guvernul şi opinia
publică franceză ne-au dat-o în acele vremi.
Să poate spune că 24 Ianuarie, ziua Unirei Principatelor a fost nu numai împlinirea
celui mai adânc şi mai fierbinte dor a neamului românesc, ci şi împlinirea unei politici
înţălepte de pace şi de bună rânduială în Europa.
Deaceia pomenirea acestei zile e pentru noi de o atât de mare însemnătate: ea
trezeşte toate amintirile care ne leagă de paşnica menire europeană pe care am împlinit-o, şi
care de când nu mai poate fi împlinită de noi48, a lăsat un gol şi o veşnică şi cumplită tulburare
în situaţia europeană. Sovieticii care au moştenit cu vârf şi îndesat, cele mai neîngrădite
porniri ale Rusiei sovietice, nu au decât cuvinte de ocară pentru pacea din Paris, care ar fi
oprit după spusele lor Rusia să-şi împlinească soarta în Europa răsăriteană. Această
„soartă“ era să ocupe Europa răsăriteană cum o ocupă azi şi să ţie sub ameninţarea ei Europa
întreagă.
48 Datorită regimului comunist care a fost instaurat în România.
39
Pacea din Paris încheiată după războiul din Crimeea a ferit Continentul nostru, timp
de un secol de acestă pacoste şi a îngrădit Rusia de-a lungul unui hotar unde şi acum va trebui
să fie readusă şi îngrădită pentru ca pacea europeană să poată fi restabilită.
Fiindcă azi ca şi acum un secol, libertatea ţărilor răsăritene şi în deosebi neatârnarea
unei Românii unite şi mândre sunt chezăşia de siguranţă a Europei apusene şi condiţia fără
de care reaşezarea păcei pe temelii statornice de drept nu e cu putinţă.
Iată ce trebuie să ne spunem şi ce trebuie să amintim fără preget prietenilor noştri
agresori în această zi de 24 Ianuarie:
Sărbătoarea acesta nu e numai un îndemn pentru noi Românii de a strânge rândurile,
de a desăvârşi cât mai deplin unirea noastră sufletescă în aşteptarea zilei de liberare care
trebuie să vie, - e şi un îndemn către alţii care de când am căzut noi nu au mai fost scutiţi de
ameninţări şi de tulburări, şi care încep să priceapă că nu e mântuire pentru Continentul nostru
întreg decât într-o svâcnire bărbătească de solidaritate europeană.»
Prin acest comentariul prezentat la Radio Europa Liberă, comparând realităţile
societăţii moderne cu cele ale societăţii contemporane, aşa cum obişnuia să facă, Grigore
Gafencu o dată în plus, evidenţiază, aspecte ale unităţii, ale solidarităţii europene, ale
„soartei” Europei de Est, cum de altfel a făcut pe tot parcursul exilului său prin numeroasele
acţiuni şi activităţi desfăşurate în acest sens.
Superficialitatea acordată multor idei ale acestui mare politician român şi altor
gânditori ai vremii are consecinţe negative în societatea europeană de azi. Nu e de mirare că
au loc încercări de de separare a unor entităţi politice din spaţiul britanic, iberic, chiar
balcanic şi al bazinului Mării Negre. Optimismul, ca stare generală, poate veni printr-o
asumare reală a responsabilităţilor, atât din partea factorilor de decizie, cât şi a societăţii
civile.
Bibliografie:
- Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale - Fond Grigore Gafencu, Inventar
2106, Dosar 42.
40
Recunoașterea internațională a României Întregite
Bîlgă Gheorghe
Profesor, Colegiul „Spiru Haret”
Ploiești, Prahova, România
România este patria noastră şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a
celor de mai apoi. E patria celor dispăruți şi a celor ce va să vie. (Barbu Ștefănescu
Delavrancea)
Summary: The article presents the new world order after World War I, as it was decided by
the political leaders of the time (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George and Orlando), within The
Paris Peace Conference (1919-1920).The Romanian people’s sacrifices were eventually
acknowledged by the Great Powers (France, The United States of America, Great Britain and Italy);
the borders of Greater Romania being ratified through the Peace Treaties signed by the Allied and
Associated Powers with each defeated state (the separate treaties with Germany, Austria, Bulgaria,
Hungary and Turkey). The principle of self-determination of peoples prevailed and the legitimacy of
the plebiscitary union decisions of the Romanians from Chisinau,Cernauti and Alba Iulia with the Old
Kingdom of Romania couldn’t be contested.
Keywords: - The First World War, The Peace Conference, The military alliances, The Peace
Treaties, The Great Powerful Countries, limitted powers, victims, the self-determination principles,
the plebiscite, Union,minorities
Problema organizării lumii după dezastrul Primului Război Mondial a constituit
obiectul Conferinței de Pace de la Paris, desfășurată între anii 1919-1920. Se dorea o lume
nouă, care să facă imposibilă repetarea cataclismului din anii 1914-1918. În practică, însă,
lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate și dificile; hotărârile adoptate în capitala
Franței s-au dovedit fragile, așa cum a arătat evoluția ulterioară a evenimentelor, la mai puțin
de două decenii având loc o nouă conflagrație. Conferința trebuia să armonizeze interesele
diferite și uneori contradictorii ale puterilor învingătoare, să țină cont de dorințele statelor
mici și să consacre noua situație politică, teritorială și etnică creată la sfârșitul războiului. De
asemenea, trebuiau rezolvate problemele economico-financiare rezultate și acumulate în
perioada conflictului.
În momentul când la Paris se reuneau liderii lumii, numeroase conflicte mai fumegau
încă. În Rusia avea loc un sângeros război civil, conflictul greco-turc lua amploare, iar în
centrul continentului persista o acută stare de tensiune generată de apariția focarelor de
comunism și nerezolvarea problemelor teritoriale.
Liderii Antantei vedeau diferit modul de rezolvare a problemelor aflate pe agenda
Conferinței. S.U.A. lansaseră, prin președintele W. Wilson, Cele 14 puncte (ianuarie 1918),
program care venea în contradicție cu politica făcută de europeni, deoarece aceștia recurseseră
la practica diplomației secrete pentru a atrage noi parteneri. Franța era preocupată de propria
sa securitate și căuta să-și asigure cele mai avantajoase poziții în disputa cu Germania. Marea
Britanie nu dorea revenirea Franței în poziție de principală putere continentală. De asemenea,
nu dorea o Germanie slăbită și expusă pericolului comunist. La rândul ei, Italia dorea poziția
de lider în sud-estul continentului. Recrearea unui nou echilibru european era dificilă și din
perspectiva excluderii a două mari puteri europene, Germania și Rusia. Prima era învinsă, iar
a doua era în plin proces de sovietizare, regim nerecunoscut de celelalte state. În altă ordine
de idei, Conferința era chemată să sancționeze juridic noua situație politică-teritorială din
Europa. Imperiile Rus, Austro-Ungar, German și Otoman se destrămau, ceea ce presupunea
și modificări teritoriale, prin apariția unor state noi, ori întregirea altora.
Ierarhia de putere avea să creeze multe animozități între statele mari și cele mici. Cele
mari aveau puteri nelimitate, iar cele mici (din care făcea parte și România), erau de categoria
41
a doua, cu „interese speciale”. Marile puteri învingătoare au constituit un adevărat directorat
al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George și Orlando), Japonia fiind „partenerul
tăcut”. Cei patru chirurgi chemați să taie frontierele noii Europe erau de o ignoranță
desăvârșită. Premierul britanic, Lloyd George, se întreba, potrivit lui „Daily Mail”, Unde
dracu este locul ăsta (Transilvania n.a.) pe care România este atât de nerăbdătoare să-l aibă?
și credea că Silistra este o provincie49.
Au fost înființate comisii de experți din SUA, Marea Britanie și Franța, pentru a fi
rezolvată o problematică atât de complexă, cea a trasării noilor frontiere. Materialele realizate
de aceste comisii au avut la bază principiul autodeterminării și cel etnic. Comisia americană
Inquiry a avansat ca soluții păstrarea monarhiei habsburgice și crearea unei federații
balcanice. După ce șeful Casei Albe s-a pronunțat pentru dezmembrarea monarhiei austro-
ungare, specialiștii americani au refăcut harta. Recomandările acestei comisii, prezentate
președintelui american, în ianuarie 1919, vizau ca Transilvania să fie încorporată României,
cu excepția a trei orașe în care se considera că populația era predominant maghiară - Satu
Mare, Oradea și Arad. Departamentul de Informații Politice (comisia britanică), a susținut,
inițial, la fel ca cea americană, integritatea monarhiei habsburgice și crearea unei federații
balcanice, propuneri revizuite prin dezmembrarea monarhiei dualiste, cumva în acord cu
americanii. O decizie asupra frontierei româno-ungare era lăsată pe seama forului păcii.
Recomandările britanice, în ce privește frontierele de vest ale României, nu erau cele
recunoscute prin Tratatul din 1916, cel semnat de România cu Antanta, înainte de intrarea în
război; ele trebuiau să urmeze o linie mai înspre est care să includă Oradea Mare și Arad
ajungând până la râul Mureș. Guvernul francez a organizat, în decembrie 1918, un grup care
să formuleze un „program de pace”. Cu privire la Transilvania, planul francez a fost cel mai
favorabil României50.
Însă, până la urmă, Marile puteri trebuiau să țină seama de poziția României din
perioada 1916-1918, gesturi recunoscute de mulți specialiști occidentali. Dimensiunile
sacrificiului românesc au fost impresionante dacă ne raportăm la potențialul românesc și la
contribuția altor state aliate - efective mobilizate, forța combativă, pierderi proprii și cele
provocate inamicului, sume cheltuite etc. Iată cum arată bilanțul sacrificiilor umane ale
Primul Război Mondial (cu relativitatea știută a unor asemena statistici), din care reiese
imensa jertfă românească: în total, mai mult de opt milioane de morţi şi milioane de invalizi,
fără a mai socoti victimele războiului civil şi ale războiului de intervenţie în Rusia. Astfel,
Franţa, cu 1.400.000 de morţi şi dispăruţi, a pierdut 10,5% din populaţia activă, la care trebuie
adăugate cele 100.000 de decese în urma gazării sau a rănilor grave şi cei aproape 1.100.100
de invalizi de război, dintre care 130.000 de mutilaţi. Germania şi Austro-Ungaria au plătit
un tribut aproape tot atât de mare: 1.800.000 de morţi pentru prima, reprezentând 9,8% din
populaţia activă, iar cea de a doua - 1.290.000 (9,5%). Rusia a lăsat pe câmpurile de luptă
1.700.000 de oameni până în 1917 şi 5.000.000 în total până în 1921 (adăugându-se victimele
directe şi indirecte ale revoluţiei bolșevice). Regatul Unit şi Italia au suferit ceva mai puţin de
pe urma acestui măcel, pierderile acestora ridicându-se la 947.000 de morţi şi, respectiv,
615.000 (5,1% şi 6,2% din populaţia activă). Bilanţul general trebuie să includă şi Statele
Unite ale Americii - cu 116.000 de victime, Serbia cu 45.000, Turcia cu 325.000 şi, desigur,
România cu 835.000 (s.n.)51.
Dincolo de sacrificiul imens al românilor din vechiul Regat, românii aflați sub
dominația străină (Basarabia, Bucovina și Transilvania), s-au pronunțat conform principiului
autodeterminării, prin adunări plebiscitare, pentru unirea cu România. Juridic, Adunările
Naționale (Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți și
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia), care au adoptat Deciziile de Unire din 1918,
49 CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, Univers Enciclopedic Gold,
București, 2008, p. 302. 50 Academia Română - Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5. 51 CIOBANU, Nicolae și colaboratori - Enciclopedia primului război mondial, p. 273, apud BUZATU,
Gheorghe; BICHINEȚ, Corneliu, România sub imperiul haosului - II - (1919-1989), Tipo Moldova, Iași,
2011, p. 13.
42
reprezentau plebiscite spontane ale națiunii române, superioare ca valoare de drept
plebscitului organizat (s.n.). Deciziile exprimau clar și definitiv voința colectivă a românilor
din aceste provincii în vederea unirii cu România.
România în fața Conferinței de Pace.
Prezentă la această Conferință, România a acționat pentru obținerea confirmării pe
plan internațional a hotărârilor adoptate de români în cursul anului1918 la Chișinău, Cernăuți
și Alba Iulia. Conferința Păcii de la Paris urma să dea consacrare juridică internațională noului
statut teritorial și politic al statului român prin recunoașterea principiului naționalităților și al
autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra
teritoriului său național52.
Țara noastră era conștientă că-și îndeplinise obligațiile asumate în anii războiului.
Făcuse enorme sacrificii umane și materiale. Delegația românească a prezentat, spre
confirmare și recunoaștere internațională, în fața forumului păcii din capitala Franței,
Hotărârile plebiscitare de unire de la Chișinău (27 martie), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba
Iulia (1 decembrie). Împuterniciții români, conduși de Ion I.C. Brătianu, președintele
Consiliului de Miniștri, nu au fost primiți cum se așteptau. Unii analiști folosesc cuvinte destul
de dure, cum că ar fi suportat nedreptăți și jigniri, că pentru delegația României Conferința ar
fi fost un adevărat „calvar al păcii”. României i se aducea acuzația că a semnat o pace cu
Puterile Centrale (Pacea de la Buftea-București din primăvara anului 1918) și nu ar fi avut
dreptul la toate revendicările formulate în preajma deschiderii Conferinței.
La 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a prezentat memoriul România în fața Conferinței
de Pace. Revendicările sale teritoriale și a declarat că vorbește în numele dreptului la unitate
teritorială a României. După ce a explicat rațiunea încheierii păcii cu Puterile Centrale, a făcut
pentru fiecare teritoriu în parte - Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureșul și Banatul
- expuneri detaliate. A cerut pentru România recunoașterea unor frontiere care să-i asigure
libertatea existenței ei administrative, politice și economice, precum și dezvoltarea în sensul
conștiinței naționale53. Brătianu observa că frontierele etnice, rezultate din Deciziile de Unire
din 1918, asigurau cadrul politic național și administrativ pentru dezvoltarea națiunii române.
În acest fel, Conferința de Pace era chemată să recunoască de jure noul statut teritorial al
României, hotărât de poporul român în martie, noiembrie și decembrie 1918. Experții români
au întocmit memorii speciale (în limbile engleză și franceză), îndeosebi sub raport etnic și
statistic, asupra Transilvaniei și Banatului și a teritoriilor din nord-vestul Transilvaniei, a
Basarabiei, și care au fost înaintate membrilor Conferinței de Pace, spre informare și
documentare. În afară de acestea, au mai fost redactate, pentru uzul Comisiei teritoriale
privind România, note și memorii dactilografiate referitoare la chestiuni speciale sau mai
mici.
Tratatele de pace și semnificația lor.
Primul și cel mai important tratat semnat la Conferința de Pace a fost Tratatul de
pace cu Germania, semnat la Versailles (28 iunie 1919). Tratatul a fost negociat de marile
puteri învingătoare fără să țină seama de aliații mai mici, considerate „state cu interese
limitate”. Pe parcursul negocierilor a ieșit clar în evidență diferendul franco-englez privind
problema germană. În această încordare politică, s-a adoptat propunerea lui David Lloyd
George de a include în Tratatul de la Versailles o clauză care anula păcile de la Brest-Litovsk
(semnată de Rusia cu Puterile Centrale) și Buftea-București, și care suprima, în același timp,
unul din principalele puncte nefavorabile României la Conferința de Pace.
O importanță deosebită aveau, pentru România, articolele referitoare la obligația
Germaniei de a recunoaște noua ordine teritorială ce urma a fi stabilită prin tratatele de pace.
De asemenea, Germania se obliga a recunoaște completa valoare a tratatelor de pace și a
convențiunilor adiționale care vor fi încheiate de către Puterile Aliate și Asociate cu puterile
52 SCURTU Ioan; BUZATU Gheorghe - Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București,
1999, p. 9. 53 AMAER, fond 71, Conferința Păcii, 1919, dosar 222, f. 89, apud Academia Română, op. cit., p. 7.
43
care au luptat alături de Germania, să accepte dispozițiunile ce vor fi luate cu privire la
teritoriile fostei Monarhii Austro-Ungare, ale Regatului Bulgariei și ale Imperiului Otoman
și să recunoască noile state înlăuntrul fruntariilor ce le sunt astfel fixate (art. 434)54. Prin
acest articol Germania se obliga să recunoască hotărârile Conferinței de Pace în privința
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.
Tratatul de la Verailles avea, în problema reparațiilor față de România, doar două
dispoziții, restul prevederilor decurgând din alte capitole cu caracter general. Prima dispoziție
era cuprinsă în art. 244 (și în anexa sa nr. VIII) cu privire la încetarea drepturilor, a titlurilor
și a privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanța-Constantinopol,
preconizat să aparțină României. Cea de-a doua era înscrisă în art. 259, aliniatul 6, prin care
Germania era obligată să renunțe la stipulațiile prevăzute în Tratatul de la București. Delegația
română a formulat observații în legătură cu problema reparațiilor, neluate în considerație,
stabilindu-se că va fi convocată o conferință specială pe această temă.
Tratatul de la Versailles a nemulțumit atât Franța, care nu-și vedea materializate toate
dorințele, dar mai ales Germania, care-l considera un adevărat „dictat”.
În preambului Tratatului de Pace de la Versailles a fost inclus statutul Societății
Națiunilor, astfel că toate statele semnatare ale acestuia au devenit membrii fondatori ai
acestei organizații internaționale.
Tratatul cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye) a generat mari dispute între
reprezentanții marilor puteri și cei ai țărilor mici (constituite sau întregite), generate mai ales
de problemele teritoriale și etnice aflate pe agenda discuțiilor. În timpul negocierilor pentru
încheierea Tratatului de la Saint-Germain, britanicii și francezii au fost mai favorabili
românilor decât americanii, aceștia din urmă se gândeau la posibilitatea formării unui stat
rutean. Diplomația română, când a fost informată asupra împărțirii Bucovinei, a refuzat să
accepte soluția și a preferat o graniță comună cu Polonia în Galiția de est. În noua redactare a
art. 59 se stipula: Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra
părții fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de fruntariile României55. Astfel,
frontierele fiind cele stabilite în decizia de unire a bucovinenilor, din 28 noiembrie 1918.
În ședința plenară din 31 mai 1919 s-a dat cuvântul reprezentantului român. Acesta a
subliniat că încheierea păcii cu Austria nu lăsa nicio îndoială asupra unirii României cu
Bucovina. Totodată, el a făcut propuneri vizând modificarea unor articole. I.I.C. Brătianu era
nemulțumit de faptul că România trebuia să semneze un tratat al minorităților, iar marile
puteri urmau să aibă dreptul de a verifica dacă minoritățile erau respectate. De asemenea,
România trebuia să acorde liberul tranzit pe teritoriul său pentru mărfurile și persoanele
aparținând puterilor aliate, ceea ce afecta sursele de venituri ale statului român. Oficialitățile
de la București, inclusiv familia regală, considerau clauza minorităților, ca și preambulul
tratatului, contrare drepturilor suverane ale României, drept pentru care se opuneau semnării
lui.
La 14 iunie 1919, la palatul Cotroceni, avea loc o ședință a guvernului prezidată de
regele Ferdinand, fiind invitați Iuliu Maniu (președintele Consiliului Dirigent) și Victor
Antonescu, ministrul țării la Paris. Cei prezenți aflaseră deja că la Saint-Germain-en-Laye,
atunci când se discutaseră clauzele Tratatului cu Austria, România fusese pusă „în fața
faptului împlinit”. Regele Ferdinand a arătat că scopul întâlnirii era viitoarea atitudine a
României față de conținutul tratatului cu Austria. Ca reacție la atitudinea negativă a
Conferinței în problema Tratatului cu Austria, I.I.C. Brătianu a plecat în ziua de 4 iulie din
Paris, apreciind că țara sa era un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independența56.
La 10 septembrie 1919, Tratatul cu Austria era semnat la Saint-Germain-en-Laye.
Două zile mai târziu, Ionel I.C. Brătianu a demisionat din funcția de premier; s-a constituit
un nou guvern, de tehnicieni, avându-l în frunte pe generalul Arthur Văitoianu. Au urmat mai
multe note ultimative trimise României de la Conferința de Pace, prin care aceasta era somată
54 „Monitorul oficial”, nr. 7 din 9 aprilie 1920. 55 Ibidem, nr. 140 din 26 septembrie 1920. 56 Academia Română, op. cit., p. 13.
44
să semneze Tratatul cu Austria, dar autoritățile de la București nu s-au conformat. Până la
urmă, delegatul României la Conferința de Pace, generalul C. Coandă, a semnat, la 10
decembrie 1919, tratatul cu Austria și cel al minorităților. Pe document se menționa data de
9 decembrie. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la
desființarea monarhiei dualiste austro-ungare și la recunoașterea proceselor revoluționare
care avuseseră loc pe teritoriul fostul imperiu în cursul anului 1918.
În preambulul Tratatului privind minoritățile (Paris, 9 decembrie 1919), printre
altele, se spunea că România dorește a da garanții sigure de libertate și dreptate, atât tuturor
locuitorilor din vechiul Regat al României, cât și celor din teritoriile de curând transferate,
fără deosebire de rasă, limbă sau religie cărăra le-ar aparține. Articolele 12 și 15 erau cele
care au trezit controverse, și au rămas în aceeași formă în care statul român era pus în
dificultate politică și economică. Totuși, semnarea acestui tratat de către România a
detensionat relațiile cu marile puteri, situația delegației țării noastre s-a ameliorat, discuțiile
pentru următoarele tratate purtându-se într-o atmosferă mai relaxată57.
Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine. A fost semnat de Puterile Aliate și
Asociate și Bulgaria, la data de 27 noiembrie 1919. În timpul negocierilor, marile puteri au
căutat să speculeze interesul reprezentanților României față de acest tratat, pentru a-i
determina să accepte clauzele tratatului cu Austria pe care România refuza să-l semneze.
Opțiunea americanilor pentru frontiera dintre România și Bulgaria, urma să fie un
compromis între frontierele stabilite prin Tratatul de la Berlin (1878) și cel de la București
(1913), deci în defavoarea românilor. Britanicii nu doreau modificarea tratatelor antebelice,
cele amintite mai sus, dar nici nu se opuneau unei revizuiri dacă românii și bulgarii o doreau.
Însă francezii sunt cei care s-au împotrivit soluției ca un stat aliat să cedeze din teritoriul său
unui stat inamic. În final, proiectul Tratatului de pace cu Bulgaria, înaintat diplomației de la
Sofia, conținea clauza restabilirii, între România și Bulgaria, a graniței din 1913.
La 10 decembrie 1919, Victor Antonescu și Constantin Coandă au semnat în numele
României, Tratatul de pace cu Bulgaria, prin care se reconfirma frontiera româno-bulgară,
fixată prin Tratatul de Pace de la București din 10 august 1913. România a ratificat acest tratat
la 20 septembrie 192058.
Tratatul de pace de la Trianon cu Ungaria - 4 iunie 1920. După instaurarea
Republicii Ungare a Sfaturilor, noile autorități, în pofida prevederilor armistițiului de la
Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea și au atacat, în două rânduri, România.
Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele
bolșevice ungare au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona Munților Apuseni.
Armata română a reacționat și a înaintat până la 1 mai 1919, oprindu-se pe granița prevăzută
în Convenția cu Antanta din 4 august 1916. La 20 iulie 1919, guvernul de la Budapesta a dat
ordin armatei, pusă în slujba autorităților comuniste maghiare, să atace din nou. De această
dată armata română a reacționat pe măsură ocupând la 4 august 1919 Budapesta, guvernul
bolșevic fiind înlăturat. După înfrângerea Armatei Roșii maghiare și înlăturarea regimului
instalat de Bela Kun, între România și Ungaria a încetat starea de război. Dar situația
conflictuală a continuat pe fondul problemelor litigioase, determinate de interese divergente
atât ale românilor și maghiarilor, cât și ale marilor puteri pentru controlul Europei centrale și
de sud.
Între timp, patru comisii de experți - engleză, franceză, americană și italiană - au trasat
frontierele României cu Ungaria. Cea mai apropiată de prevederile Tratatului cu Antanta din
august 1916 era cea stabilită de britanici. În final, s-au examinat cele patru propuneri și, pe baza
unor formule de compromis, s-a stabilit frontiera definitivă, hotărâre care a fost adusă la
cunoștință Bucureștilor, la 12 octombrie 1919. Aceasta corespunde, în esență, principiului etnic,
ceea ce a determinat acceptarea ei de către guvernul de la București. Totuși, frontiera era mai
dezavantajoasă românilor, atât în ceea ce privește Tratatul din 1916, cât și față de precizările
57 Ibidem, p. 14. 58„Monitorul oficial”, nr. 135 din 20 septembrie 1920.
45
făcute de decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Partea
ungară, cum era și firesc, încerca o modificare în avantajul său, gest respins de britanici.
Noul șef de guvern, Alexandru Vaida-Voevod, a fost numit, la 20 ianuarie 1920, prim
delegat al României la Conferința Păcii, având puteri depline. Misiunea sa a început într-un
moment în care Ungaria (prin guvernul amiralului Horty) desfășura o propagandă activă în
problema Transilvaniei. Vaida-Voevod a mers la Paris și Londra, arătând dificultățile care
existau pentru România din cauză că unele acte de Unire din 1918 - a Transilvaniei și Basarabiei
- nu erau sancționate de Puterile Aliate.
În negocierile de la Londra (la Conferința Puterilor Aliate), reprezentantul Italiei a trimis
o telegramă în care insista asupra revizuirii frontierelor în favoarea Ungariei. Ungaria revendica
teritorii, atât de la România, cât și de la Iugoslavia și Cehoslovacia. Au existat unele propuneri
hazlii, precum crearea de culoare către toate „insulele” maghiare, în cazul României către estul
Transilvaniei, bine-nțeles neluate în seamă. Două luni mai târziu, la 6 mai 1920, forumul păcii
remitea delegației Ungariei o scrisoare semnată de președintele Conferinței, Alexandre
Millerand. Scrisoarea respingea ideea unui plebiscit în fostele teritorii stăpânite de Ungaria,
deoarece voința popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie și noiembrie 1918, atunci când
dubla monarhie s-a prăbușit și când populațiile asuprite s-au unit cu frații lor italieni, români,
iugoslavi și cehoslovaci. Hotarele stabilite nu mai puteau fi modificate, iar guvernul de la
Budapesta trebuia să semneze tratatul. Contele Appony a protestat față de decizia Conferinței
și a contestat caracterul plebiscitar al hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. A doua
zi, pe 17 mai 1920, contele Pal Teleky anunța că Ungaria va semna totuși tratatul de pace în
forma stabilită.
Tratatul de la Trianon a fost încheiat la 4 iunie 1920, fiind semnat din partea României
de dr. I. Cantacuzino și N. Titulescu. Tratatul recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului și
Maramureșului cu vechiul Regat al României. Art. 45 prevedea: Ungaria renunță, în ceea ce o
privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii
austro-ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei, așa cum sunt fixate la art. 27, partea a
doua (aici erau fixate granițele), și recunoaște prin prezentul tratat sau prin orice tratate,
încheiate în scop de a regla afacerile actuale, ca făcând parte din România. Ca și în tratatul cu
Austria era prevăzut un articol potrivit căruia România consfințea să semneze un document
special cu principalele Puteri Aliate și Asociate privind ocrotirea intereselor locuitorilor care
se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației, precum și de a ocroti
libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerțului cu celelalte națiuni59.
Adunarea Deputaților și Senatul, la 17 și 26 august 1920, au ratificat Tratatul de la
Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România.
Tratatul de la Paris - 28 octombrie 1920. O singură provincie unită cu România mai
trebuia recunoscută internațional: Basarabia. Cercurile diplomatice americane vehiculau
ideea ca să nu se facă modificări ale teritoriul rus, fără consimțământul unui guvern
recunoscut din această țară. Președintele Wilson avansa posibilitatea recunoașterii regimului
„alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Rusia la Conferința de Pace.
Kolceak era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. Circula ideea că, o Conferință de
Pace nu poate decide asupra unui teritoriu care aparține unui stat cu care puterile Antantei n-
au fost în război.
Problema Basarabiei s-a pus din nou (inițial se discutase în Comisia pentru Afacerile
Română și Iugoslavă, la 8 februarie 1919, dar fără rezultate concrete), în timpul ședințelor
Consiliului Suprem din 1-2 iulie 1919, când s-a discutat configurația frontierelor orientale ale
României. Primul ministru român, Ion I.C. Brătianu, în cuvântul său, a subliniat că actele de
unire din martie (Basarabia), noiembrie (Bucovina) și decembrie (Transilvania) 1918 au
exprimat voința națiunii române, într-un mod asemănător exprimându-se consiliile și în
Polonia, Cehoslovacia și în alte părți60. Fostul ambasador al Rusiei în Franța s-a pronunțat
împotriva unirii Basarabiei cu România.
59 „Monitorul oficial”, nr. 36 din 21 septembrie 1920. 60 DBFP, First Series, 3, p. 8, apud Academia Română, op. cit., p. 27.
46
Noul șef al guvernului român, Alexandru Vaida-Voevod, s-a hotărât să plece personal
în Apus pentru a încerca să convingă Consiliul Suprem să tranșeze chestiunile în suspensie
conform principiului autodeterminării naționale. Recunoașterea de către Aliați a unirii
Basarabiei cu România era amânată din motive complexe, cele mai importante fiind rezervele
diplomației americane, care nu dorea să participe la delimitarea fostului Imperiu Rus. La
aceasta se adăuga sprijinul acordat de britanici și francezi rușilor albi, care emiteau pretenții
asupra Basarabiei. Vaida-Voevod, atunci când a ridicat problema recunoașterii unirii
Basarabiei în fața personalităților Clemenceau și David Lloyd George, s-a lovit de
condiționarea acestui aspect de evacuarea teritoriului Ungariei. Chestiunea a fost amânată
pentru altă dată.
Un rol deosebit în fixarea clauzelor privind Basarabia l-a jucat Nicolae Titulescu, care
s-adeplasat în acest scop în capitala Marii Britanii. În vara anului 1920, guvernul de la Londra
condiționa semnarea de anumite asigurări privind proprietățile britanice în Basarabia și de
satisfacerea Tratatului minorităților. Când România a îndeplinit cele două condiții, britanicii
informau pe francezi că ar trebui să fie și ei de acord.
La 28 octombrie 1920, ministrul român de Externe Take Ionescu a fost de acord să
semneze tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoașterea de granițe comune
între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul
Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-
Croato-Sloven, Cehoslovacia și Polonia, i-a prezentat lui Ionescu tratatul care menționa
recunoșterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat, atunci, un nou articol, în
speranța că tratatul va fi semnat și de Statele Unite. Acesta prevedea că Rusia va semna
tratatul, deîndată ce un guvern al acestei țări, recunoscut de Aliați, va ajunge la putere. Tratatul
a fost semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia și România la 28 octombrie, iar peste câteva
zile și de reprezentantul Japoniei.
Documentul preciza: Înaltele Părți contractante declară că recunosc suveranitatea
României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea
Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre
Bucovina și Basarabia, și acest vechi hotar. România se obliga să respecte drepturile
minorităților naționale, iar Rusia era invitată să adere la acest tratat îndată ce va exista un
guvern rus recunoscut de Puterile contractante61.
Rusia Sovietică a protestat și a declarat că nu recunoaște tratatul respectiv. Mai mult,
situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale U.R.S.S. de-a lungul întregii perioade
interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în
protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul
prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 194062. Chiar dacă Marea Britanie a fost
prima care a venit în sprijinul recunoașterii unirii Basarabiei cu România, ea nu și-a pus
semnătura pe acest tratat, până când România nu a ratificat Tratatul minorităților și nu a dat
asigurări privitoare la proprietatea și la situația supușilor englezi din Basarabia.
Tratatul de la Paris recunoștea actul plebiscitar din 27 martie 1918, el încadrându-se
în ansamblul de tratate intenaționale care consacra de jure desăvârșirea statului național unitar
făurit de întreaga națiune română. Acest tratat a fost ratificat la 19 mai 1922 de Anglia și
România, la 11 mai 1924 de Franța și la 7 martie 1927 de Italia. Amenințată de U.R.S.S. că
va întrerupe discuțiile privind tratatul de pescuit dintre cele două țări (20.000 de pescari
japonezi câștigau peste 24 milioane de dolari din pescuitul în apele sovietice), Japonia nu a
mai ratificat niciodată tratatul privind Basarabia63.
În sistemul tratatelor de pace de la sfârșitul războiului, s-a înscris și cel încheiat la
Sevres cu Turcia (10 august 1920), semnat și de România. El n-a fost aplicat din cauza
războiului dintre Grecia și Turcia. De aceea, ultimul act care consemna încheierea sistemului
tratatelor de pace de la finele Primului Război Mondial, s-a consumat la 24 iulie 1923 la
61 „Monitorul oficial”, nr. 100 din 8 august 1922. 62 BUZATU Gh. și urm., România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 83. 63 CONSTANTINIU, Florin - op. cit., p. 304.
47
Lausanne, după conflictul dintre Grecia și Turcia, prin care se stabileau granițele dintre
Turcia, Bulgaria, Grecia, Siria și Irak.
Noua hartă a Europei.
Harta politică a Europei, prin Tratatele de pace de la Paris, capătă o nouă configurație.
Din fostul Imperiu Austro-Ungar se va desprinde statul independent Cehoslovacia, republică,
având ca preşedinte pe Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937), care va administra republica
în perioada 1918-1935. Din acelaşi imperiu se vor desprinde Croaţia, Slovenia şi Voievodina
- provincii care se vor uni cu Serbia în decembrie 1918, constituind Regatul Sârbo-Croato-
Sloven şi care mai târziu (1929) va lua denumirea de Iugoslavia. De asemenea, teritoriile
româneşti, de peste Carpaţi - Transilvania, Maramureş, Banat, Crişana - din Imperiul dualist
s-au unit cu România. Austria şi Ungaria au devenit state independente, de sine stătătoare,
fiecare nedepăşind o sută de mii de kilometri pătraţi ca suprafaţă. Austria era o republică
federală, cu neutralitatea recunoscută, până în martie 1938, când a fost înglobată în cel de-al
treilea Reich (sub denumirea de provincia Ostmark); iar Ungaria se proclamă republică în
1918, apoi timp de 133 de zile republică socialistă, iar din 1920 a avut la conducere, ca regent,
pe amiralul M. Horthy, care instaurează un regim autoritar64.
Din Rusia ţaristă s-au desprins cinci state independente, toate proclamate republici
constituţionale: Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda şi Polonia (la Polonia, la tronsonul fost
rusesc s-au adăugat şi teritoriile poloneze stăpânite de Austria şi Germania - noul stat având
o suprafaţă de 386.000 km²)65.
În sud-estul Europei erau patru monarhii constituţionale: România, Bulgaria,
Iugoslavia şi Grecia şi care tind spre regimuri autoritare ori semitotalitare. Albania (28.748
km²) - proclamat stat independent în anul 1912 - se declară republică în 1925. În anul 1928,
unul din marii feudali locali se proclamă rege sub numele de Zogu I (1928-1939) şi va părăsi
ţara în 1939, în urma invaziei italiene66. Italia (301.252 km²) era monarhie constituţională,
dar prin „marşul asupra Romei”, efecuat de către Benito Mussolini, practic puterea este
acaparată de acesta, supranumit Ducele (Conducătorul) şi care instaurează dictatura fascistă
începând cu octombrie 1922. Spania, neutră în Primul Război Mondial, era monarhie
constituţională. În 1931 este abolită monarhia, ulterior, în timpul războiului civil (1936-1939)
şi după, fiind instaurată dictatura generalului Francisco Franco. Portugalia se proclamă
republică în 1910. În ianuarie 1919, la Porto şi Lisabona este proclamată monarhia. Are loc
un scurt război civil, din care republicanii ies învingători. În 1933 s-a promulgat o nouă
Constituţie, iar primul ministru Antonio de Oliveira Salazar, devine dictator67.
În nordul continentului, Suedia, Norvegia, Danemarca, ca și Olanda și Belgia erau
monarhii constituţionale - regate ereditare. Islanda (103.100 km²), stat suveran de la 1
decembrie 1919, era în uniune personală cu Danemarca - având acelaşi suveran. Devine
republică independentă la 17 iunie 1944. Statului Luxemburg (2.586,4 km²) - cu o populaţie
de circa un sfert de milion - i se recunoscuse independenţa prin tratatul de la Londra, din
1867, şi neutralitatea perpetuă. Era o monarhie ereditară. Irlanda (70.283 km²) îşi proclamă
independenţa la 21 ianuarie 1919. Marea Britanie îi stopează această acţiune şi îi permite
numai statutul de dominion.
La 29 decembrie 1937, Irlanda se declară independentă şi suverană sub denumirea de
Eire şi republică pe baza Constituţiei din 193768.
Germania (470.628 km²) pierdea 1/8 din teritoriul său, coloniile erau luate, serviciul
militar obligatoriu interzis, flota şi aviaţia confiscate şi, totodată, obligată să plătească o sumă
uriaşă drept despăgubiri de război. În acest context, Franţa şi Marea Britanie, ţările de bază
ale Antantei, rămân stâlpii democraţiei interbelice, prima - republică, iar a doua - monarhie
64 BUZATU, Gheorghe; BICHINEȚ, Corneliu - op. cit., p. 11. 65 CIACHIR, Nicolae - Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997,
p. 219. 66 BUZATU, Gheorghe; BICHINEȚ, Corneliu - op. cit., p. 11. 67 CIACHIR, Nicolae - Op. cit., p. 220. 68 Ibidem, p. 221.
48
constituţională. În total, în Europa după Primul Război Mondial erau 30 de state
independente, republici şi monarhii constituţionale (nemaipunând în discuţie micile state ca:
Monaco, Andorra, San Marino)69.
Tratatele de pace au dat consacrare juridică internațională actelor de Unire din 1918,
realizate de poporul român. Sistemul Tratatelor de pace nu a făcut altceva decât să recunoască
și să înregistreze această creație logică a națiunii române. Unitatea românească este rezultatul
existenței însăși a poporului român, enigmă și miracol al istoriei sud-estului european, al
misiunii care i-a fost imprimată de situația sa geografică70.
Bibliografie
- ***Monitorul oficial.
-***Academia Română - Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică,
București, 2003.
- BOTORAN, C.; CALAFETEANU, I.; CAMPUS, E.; MOISUC, V., - România și
Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, 1983.
- BRĂTIANU, I., Gheorghe - Acțiunea politică și militară a României din 1919 în
lumina corespondenței diplomtice a lui I.I.C. Brătianu, București.
- BUZATU, Gheorghe - România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003.
- BUZATU, Gheorghe; BICHINEȚ, Corneliu - România sub imperiul haosului
(1919-1989) II, Tipo Moldova, Iași, 2011.
- CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a,
Univers Enciclopedic Gold, București, 2008.
- DOBRINESCU, FIorin V., - România și sistemul tratatelor de pace de la Paris
(1919-1923), Iași, 1993.
- SCURTU Ioan; BUZATU Gheorghe - Istoria românilor în secolul XX (1918-
1948), Editura Paideia, București, 1999.
69 Ibidem, p. 222. 70 Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României din 1919 în lumina corespondenței diplomtice
a lui I.I.C. Brătianu, București, 1939, p. 52.
49
50
Antiteze de psihologie românească, 1918 versus 2018
Râncu Gheorghe Profesor dr. Colegiul Tehnic Forestier
Câmpina, Prahova, România
Summary: The approach of Romanian psychology by countering the 1918 novel with that of 2018
represents a complex enterprise in the field of ethnic psychology. The psychology of peoples, the branch of the
frontier between history, psychology, ethnology and sociology, takes into account aspects related to race, climate,
and geographical factor, historical, social and political evolution of a people in direct contact with the allogens.
The biopsy of the Romanian soul with specific maximizations and minimizations was approached starting with
Dimitrie Cantemir, Ardeleana School, A.D. Xenopol, O. Densusianu, B.P. Hasdeu, D. Gusti, D. Draghicescu, C.
Radulescu-Motru, N. Iorga, M. Eminescu, I. Creanga, L. Blaga, E. Cioran, M. Eliade, Gh. Bratianu, but also today.
In the interethnic dialogue, the Romanians do not differ in the fact that the specific background carries the imprint
of the historical evolution in the relation between domestic and international. In the general approach, the method
of antithesis (1918 versus 2018) can be used for the Romanians of then and today: passivity, defensive resistance,
lack of offensive energy, humble modesty, the patience in waiting, prudence, resignation invoked in front of the
divine will, etc.It would follow: the godly spirit, the faithfulness in faith, the indifference to change, the profundity,
the adaptation, the inclination towards philosophy, the temperamental, the critical, the penetrating, the inclination
towards ironing and satirization, the courage of the group, not the individual, the oratory and the artistic
inclinations, humor, etc. The chemistry of the Romanian spirit reveals for 1918 a change in the rhythm of the
Romanians, a way out of the womb, self-denial. For 2018, the Romans retained, naturally, the traits mentioned,
supplemented by preventive wisdom, distrust in the other, violation of pre-established legal rules.
In conclusion, we support the idea that the Roman people are Romanesque with a pro occidental
orientation, but with oriental habits.
Keywords: disbelief, defensive spirit, patience, skepticism, psychic profile, individual and collective
will, historiography, nonemployment, social psychology
A pune față în față pe românul din anul 1918 cu cel din anul 2018 ni se pare o încercare
deosebit de dificilă și de complexă, având în vedere nu doar contextul istoric, cât mai ales
aspectele care țin de domeniul economic, social-politic, cultural și cel al relațiilor internaționale,
atât de diferite la un secol distanță.
Fără a fi un specialist al psihologiei etnice, comparative, al sociologiei politice și al
mentalului popular - recunoaștem că ne-am simțit atrași de studiile comparative din perspectivă
istorică. O astfel de întreprindere, dat fiind și spațiul demersului nostru eseistic, ne-a determinat
să ne axăm pe aspectele care țin de psihologia etnică, lăsând în subsidiar condițiile specifice ale
celor două momente istorice (Marea Unire și Centenarul acesteia).
Psihologia popoarelor, ramură de frontieră între istorie, psihologie, etnologie și
sociologie ia în considerație aspecte ce țin de rasă, climă, factorul geografic, ca și cele ce derivă
din evoluția istorică, social-economică și, nu în ultimul rând, de contactele cu alogenii cu care
s-a intrat în contact. Conform teoriei straturilor (substrat, strat, adstrat) pentru români sunt
implicate ca elemente de referință: fondul traco-geto-dacic, cel roman, slav, maghiar, turanic,
greco-modern (fanariot), rus (sec. al XVIII-lea - al XX-lea), inclusiv influența occidentală din
epocile modernă și contemporană. Fondul dacic a dat românului ideea nemuririi, curajul față
de moarte, mândria de a trăi neînvins, cruzimea, ascetismul, preferința pentru actele războinice
și de aici subsidiaritatea muncii câmpului, duplicitatea în viclenie, dar și imitarea. Unele din
aceste aspecte s-au diluat. Spiritul roman a impus în provincie: ordinea și disciplina, tenacitatea,
exploatarea resurselor și toate componentele care decurgeau din formula „orbis romanus” și, nu
în ultimul rând, creștinismul. Adstratul slav a completat acest fond prin: ospitalitate, blândețe
superficială, mistică și toleranță, răbdarea în resemnare, nestatornicia și egoismul.
Turcii și grecii fanarioți au adus în mentalul românesc: dibăcia de a înșela, perfidia,
egoismul, șmecheria, superficialitatea, dar și deschiderea către artă, cultură și administrație,
codurile de legi scrise, circulația cărții etc. Alte influențe din evul mediu și din epoca modernă
(maghiare, rusești, occidentale) s-au mulat zonal sau în întregul spațiu românesc, aducând
elemente noi ce au condus la opoziția visceral românească față de stăpânirea maghiară și ulterior
față de cea rusă și sovietică (poziții dominante și astăzi în conștiența românilor).
51
Fără a extrapola vreo influență sau alta, fără a maximiza sau a minimaliza importanța
unuia dintre factori, toate au participat, mai mult sau mai puțin, la conturarea profilului
psihologic al românului, ca un popor de rasă occidentală cu obiceiuri (apucături) orientale.
Tema profilului românesc a fost abordată în cultura noastră de la cronicarii sec. al XVII-lea - al
XVIII-lea, trecând pe la Dimitrie Cantemir, Școala ardeleană, A.D. Xenopol, Ovid Densușianu,
B.P. Hașdeu, D. Gusti, Dumitru Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, dar și prin operele lui M.
Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Emil Cioran, N. Iorga, Gheorghe Brătianu,
Mircea Eliade. Desigur, această enumerare nu este completă, ea putând fi continuată de noile
studii ale ultimelor decenii postdecembriste. Toți și-au propus să investigheze sufletul neamului
românesc cu calitățile și defectele sale, implicit prin supraevaluări, exonerări sau critici
autohtoniste, protocroniste.
Biopsia sufletului românesc reliefează, atât funcționalitatea spiritului ca stare a
gândirii mentale, dar și virușii ce au impus gregarismul prin imitație și copiere. Noi nu suntem
astfel, diferiți față de celelalte popoare, cu precizarea că avem un fond specific ce ne definește
în dialogul interetnic. Pentru profilul psihologic al românului de până la momentul 1918
dominante rămân studiile lui D. Drăghicescu71 și Constantin Rădulescu-Motru72.
Analizând într-o manieră sintetică studiile celor doi autori, având în vedere
reciprocitatea și complementaritatea lor, am putea reconstrui ca profil psihologic al românului
de la început de secol al XX-lea (recte 1918) următoarele trăsături caracteristice (însușiri):
fatalismul existențial; pasivitatea; rezistența defensivă - resemnată în destin (n.n.); lipsa energiei
ofensive; modestia cumințită; răbdarea în așteptare; prudența în cumințenia pacinică;
resemnarea în aparența invocată prin voința divină - așa a prestabilit Dumnezeu; lipsa voinței
individuale - manifestată doar în grup; nota plângătoare din creația populară transpusă în sfera
blestemului față de străinul invadator; trecut impersonal și anonim în lipsa marilor eroi;
„înțelepciunea fugii” și a supunerii în formula consacrată „capul plecat, sabia nu-l taie”;
încăpățânarea față de modificarea destinului prestabilit; nepăsarea în fața schimbării, și de aici,
lipsa de inițiativă și neîncrederea în sine - nenorocul; lipsa de disciplină, de ordine și de metodă;
neîncrederea în celălalt, și de aici, dezbinarea internă73.
Se poate ușor sesiza înclinația spre critică a românului, și de aici această înșiruire a
defectelor acumulate în timp. Profilul general poate fi completat și de calități, cum ar fi: puterea
de a înțelege lumea; spiritul critic; filosofia bazată pe o logică a existenței cosmogonice;
ospitalitatea; înclinația spre artele frumoase; inteligența și, de aici, meșteșugul vorbelor; spirit
temperamental, oratorie; vioi și pătrunzător; cugetător dar cu o temelie superstițioasă și reglată
prin numărul mare al sărbătorilor religioase; mare înclinație spre a satiriza și a ironiza printr-un
umor sumbru și sarcastic; ușurința înțelegerii lucrurilor și de aici o blândețe tolerantă74.
La tot acest tablou psihic al însușirilor - cu binele și cu răul - C.Rădulescu-Motru mai
adăuga: spiritul religios al românului; curajul de grup și nu cel individual, pasiunea spre politic,
teama față de „gura satului” - zvonul, neperseverența față de lucrul început; improvizația și
indisciplina în muncă; spiritul de casă, de familie75.
Toate aceste însușiri ale românului medieval, premodern și modern sunt completate
de impresiile și informațiile transmise de călătorii străini care au traversat Țările Române,
completând din perspectiva străinului tabloul general psiho-somatic al românului76.
Atât D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, cât și istoriografia românească a secolelor
XIX - XX și-au pus fireasca întrebare referitoare la schimbarea de atitudine a românului, cu
71 DRĂGHICESCU Dumitru - Din psihologia poporului român, Editura Vicovia, 2013, prima ediție apărută în
1907. 72 RĂDULESCU-MOTRU, Constantin - Psihologia poporului român, Editura Paideia, 1999; vezi și Sufletul
neamului românesc. Calități bune și defecte - studiu publicat în 2010. 73 DRĂGHICESCU, Dumitru - Op. cit., p. 443-522. 74 Ibidem, p. 522-541. 75 RĂDULESCU-MOTRU Constantin - op. cit., p.7-32. 76 IORGA, Nicolae - Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pp. 5-698; vezi și:
***Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1976, vol. I-VII;
PANAITESCU, P.P. - Călători poloni în Țările Române, Cultura Națională, Bucureşti, 1930.
52
precădere din sec. al XIX-lea și începutul veacului următor. Redescoperirea originii romanice
și de aici reorientarea prooccidentală a românilor din „secolul luminilor” și statutul juridic al
Țărilor Române au modificat arhitectura sufletului românesc cu toată implicația „pro domo” a
teoriei „formelor fără fond”. Atmosfera morală a Orientului, dominația morală, înrâurirea
otomană și greco-fanariotă77 au stat la baza cotiturii efectuate de spiritualitatea românească,
urmată, nu paradoxal, de întreaga societate. Orientarea a devenit, în mod cert - prooccidentală.
Proiectele românești de reformare și unificare politică din sec. al XVIII-lea - al XX-
lea demonstrează nu numai reorientarea societății românești, cât mai ales programul politic ce
a permis realizarea Micii Uniri (1859), câștigarea independenței de stat (1877 - 1878) și de aici
procesul general de modernizare după model occidental. În preajma Primului Război Mondial
românul - ca un corp energetic național - s-a prezentat într-o nouă formulă, ca mental și
implicare. Beligeranța României și de aici desăvârșirea unității naționale au fost rezultatul unui
proces constant, în care au contat: voința politică a elitelor naționale din toate provinciile
românești, urmate de energia generală a românilor, de circumstanțele internaționale ale
ultimului an de război, de începutul prăbușirii imperiilor. A fost un fapt istoric în care norocul
a fost conștient însușit și aplicat momentului.
De oricâtă obiectivitate ar da dovadă cercetătorii din domeniul psihologiei sociale,
majoritatea admit că subiectivitatea rămâne dominantă dincolo de datele statistice utilizate, care
pot interpreta interacțiunea oamenilor dintr-o epocă istorică, dar nu pot stabili din perspectiva
timpului o finalitate a spiritualității unui popor. Altfel spus, sunt greu de prefigurat metodele și
instrumentele necesare pentru a interveni, modifica și îndrepta acele așa-numite „defecte” din
mentalul general.
Istoricul Lucian Boia aduce în planul abordării psihologiei sociale la români apariția
în timp a unei adevărate mitologii despre poporul român, propunând trecerea la demitizare a
unor pagini de istorie românească78. Autorul consideră că „deformarea și mitificarea istoriei”79
(mistificarea n.n.) au devenit o caracteristică universală în plan istoriografic și nu numai. În
drumul spre adevăr se amestecă lucidul cu idealul, iluzia cu speranța, toate conjugându-se în
raționamente ce ies din sfera obiectivității, poporul construindu-și un „imaginar”, care
maximizează sau minimalizează trecutul. Interpretarea istoriei nu poate fi o acțiune perfectă și
obiectivă și aceasta pentru că „istoricul nu este cel ce știe, ci cel care caută” (Lucien Febvre)80.
Chimia spiritului românesc la 1918 a reliefat o interesantă combustie internă în care
energia românilor s-a subsumat unui ideal național, care în anul 1914 apărea ca unul îndepărtat.
La Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu și alții, efervescența enzimatic românească
a avut la bază conceptul de „bun român”, diferit de ceilalți, ortodox și cosmogonic în spațiul
său mioritic81.
Între antantofilii și germanofilii beligeranței românești existau opțiuni diferite
referitoare la provinciile istorice: Transilvania, Bucovina și Basarabia. Ultimul an de război,
înclinarea balanței în favoarea Antantei și în mod special revoluția bolșevică au făcut ca Marea
Unire să intre în linie dreaptă. Noroc sau nenoroc, cert este că românii au exploatat „inteligent”
noua conjunctură. Lucian Boia marjează pe tema norocului istoric82, dar omite rolul elitei
naționale și a românului simplu - care - puteau rata momentul. Una peste alta, situația României
în contextul desăvârșirii unității naționale din 1918 era paradoxală: Marea Unire s-a produs
după înfrângerea și pacea de la Buftea-București (martie-mai 1918).
1918 a schimbat ritmul firii românilor, o ieșire din matcă, o autodepășire, în care
implozia a început cu Mica Unire - 1859 și câștigarea independenței la 1877-1878. Anul 1918
77 DRĂGHICESCU, Dumitru op. cit., p. 544. 78 BOIA, Lucian - Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 (2011), p. 409. 79 Ibidem, p.17. 80 Ibidem. 81 BLAGA, Lucian - Spațiul mioritic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 165-166; vezi și VULCĂNESCU,
Mircea - Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundația Culturală Română, Bucureşti, 1991; vezi și
ELIADE, Mircea - Aspecte ale miticului, Editura Univers, Bucureşti, 1978; vezi și NOICA, Constantin -
Sentimentul românesc al ființei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 62. 82 BOIA, Lucian - Primul Război Mondial (...), Editura Humanitas, Bucureşti, p. 66-85.
53
rămâne nu numai drept cea mai spectaculoasă pagină de istorie românească, cât mai degrabă o
depășire a ratărilor trecutului. Emil Cioran aducea în discuție și faptul că, la român a predominat
o „logică a iraționalului”, în care societatea românească (și nu singulară) și-a propus „să-și ardă
etapele”83. Plastică, dar cu o încărcătură filosofică profundă este și afirmația lui Cioran, că
românul „s-a îngropat în cer”, de unde își așteaptă mântuirea84.
La o distanță de un secol, românul din anul 2018 poartă pe umerii conștienței sale
toate cele întâmplate - cu binele și răul - din sec. al XX-lea85. În ultimii ani și pe fondul apropierii
Centenarului Marii Uniri - tema profilului psihologic a reintrat în actualitate. Astfel, Daniel
David, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică și Psihoterapie din cadrul
Universității Babeș-Bolyai din Cluj, începând cu anul 2013 a demarat un interesant proiect, care
își propune să continue lucrarea lui C-tin Rădulescu-Motru. Studiul demarat de cercetătorii
clujeni s-a bazat pe noi studii și cercetări, pe teste și chestionare analizate, toate circumscrise
pe ideea românului actual: „cum suntem, cum credem că suntem și cum vrem să fim”86. Daniel
David precizează că totalul subiecților analizați depășește 50.000 de români, din diverse zone
ale țării și că, profilul psihologic al românilor este unul statistic, care nu poate fi aplicat la un
individ (...), ci trebuie extins la politici publice de țară, de macrogrupuri87. El definește ca
repere: munca, familia și religiozitatea, încorsetate ca trăsătură de neîncrederea în ceilalți. Noi
am completa cu alte câteva repere: neîncrederea în sine, interesul doar personal și nu cel
colectiv, în asentimentul că binele personal rămâne cantonat la nivelul familiei. În mare,
concluziile acestui studiu/proiect vizează: neîncrederea, spiritul defensiv, răbdarea,
scepticismul, nivelul scăzut de autodeterminare, neempatizarea cu ceilalți, religios în așteptarea
mântuirii, sfidarea disimulată, îndoiala, neperseverența și indisciplina. La polul opus s-ar afla:
creativitatea, adaptarea, ospitalitatea, umorul și toleranța, sensibilitatea88. Putem lesne sesiza că
aceste trăsături au fost identificate încă de la începutul secolului al XX-lea la D. Drăghicescu și
C-tin Rădulescu-Motru.
Cercetătorii clujeni, și nu numai, aduc în prim-plan noi concepte referitoare la profilul
psihologic de suprafață și de adâncime. Dacă profilul de suprafață este unul actual, legat de
individ, cel de adâncime reprezintă esența profilului psihologic al românului, ca popor vechi,
integrat în cultura europeană. Un alt aspect important derivă, ca temă a cercetării, din sintagma
- cum cred alții că suntem? Din această perspectivă s-ar creiona ca trăsături: spirit creativ,
inteligenți, adaptabili, ospitalieri și prietenoși, dar la fel de bine: indisciplina, lipsa respectului
față de lege, neperseverența și șmecheria89.
O altă coordonată interesantă este și: cum vrem să fim? sau altfel spus: cum credem
că suntem? Din această perspectivă rezultă la român o concluzie predominant pozitivă, conform
căreia el are mai multe calități și mai puține defecte. Această concluzie, reală de altfel, ar deriva
și din faptul că românul nu își exprimă deschis sentimentele, totul fiind ascuns în propriile sale
convingeri. Profilul psihologic de suprafață este incomplet dezvoltat și afirmat, și aceasta
datorită neîncrederii în colectivism și empatizarea cu ceilalți, fapt ce îl face pe român apatic și
sceptic în lipsa unui proiect real de țară. Perspectiva la români este abordată ca model psiho-
cultural, ideal în sintagma: cum am vrea să fim? Pe acest fond se poate deduce încă o dată,
orientarea prooccidentală a românului actual, obiectiv spre care tinde, dar fără a-și autoeduca
năravul balcanic, oriental.
După anul 1989 românul s-a confruntat cu o serie de antiteze: dintre rolul regelui
Mihai I și al mareșalului Antonescu, din perspectiva formei de guvernământ între republică și
monarhie, integrarea europeană și de aici adaptarea legislației românești cu cea a Uniunii
Europene, dintre „socialismul cu față umană” și o societate democratică, autentică. S-a putut
83 CIORAN, Emil - Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, ediția 1990/2017, Bucureşti. p. 200. 84 Ibidem. 85 Vezi RÂNCU, Gheorghe - Introducere în „Anuar” Nr. 8/2017 al Filialei Câmpina a S.Ș.I.R. 86 Vezi concluziile lui DAVID, Daniel din Revista „Sinteza”, ca și pe blogul său (2016-2017), inclusiv
http://wwwhotnews.ro/știri (...) Psihologia poporului român (...). 87 Ibidem. 88 Ibidem. 89 DAVID, Daniel - Psihologia poporului român, Editura Polirom, 2015.
54
remarca o interesantă rezistență față de schimbare în raportul dintre nostalgicii comunismului
și cei ai pluralismului politic. Pe bună dreptate istoricul Lucian Boia afirmă ideea (și nu este
singular), că actuala elită politică românească s-a format în anii regimului comunist90. Românul
a câștigat dreptul de a spune orice, de a contesta și protesta, de a se implica într-un nou tip de
societate civilă. Blogurile personale, diverse site-uri de pe Internet și mai nou dialogul on line
exemplifică diversitatea opiniilor și a punctelor de vedere. Transpare din nou: neîncrederea,
nemulțumirea, distanța la care se află societatea românescă față de cea occidentală, scepticismul
și dezacordul față de partide indiferent de doctrina politică și nu în ultimul rând de viziunea de
perspectivă pe termen scurt și lung.
Tradiția bizantină (medievală și premodernă) și experiența comunistă s-au dovedit a
fi cele două plăgi ale istoriei românilor, ambele punându-și negativ amprenta asupra profilului
psihologic al românului de astăzi. Binele și răul nu trebuie căutate doar în condițiile istorice și
geopolitice din diverse epoci parcurse, cât mai ales în om, în care se regăsesc atât eșecul, cât și
reușita. Avem o viziune generală despre o „fericire comodă”, un dor ancestral pentru tihna din
familie și societate. Românul a excelat de cele mai multe ori în perfecțiunea mediocrității, a
egoismului de a-l trata cu invidie pe cel care încearcă să iasă din anonimat.
În diversele studii, articole și eseuri publicate91 accentuam ideea că după anul 1989
societatea românescă a traversat o criză de identitate și de soluții reale pe toate palierele și
domeniile: economic, social-politic, cultură și educație, moral și instituțional. Se trăiește într-o
manieră artificială a clipei, a momentului. Destinul nostru este un cumul al destinelor
individuale copleșite de un apetit egoist de a împinge totul spre limite, către un orizont greu de
prefigurat. Defectele și calitățile noastre se transmit ca un soft indus generațiilor următoare.
Psihologia românului de astăzi este, în fapt, o însumare a tot ce ni s-a întâmplat în istoria
ultimului veac. La tot ce s-a scris și s-a spus până acum am completa tabloul general al firii
românului: modestia timidă, îngăduința, răbdarea, cumințenia versus încălcarea regulilor legal
prestabilite, înțelepciunea preventivă, dar lipsită de acțiunea energizată, ca o patologie a
bolnavului ce refuză rețeta vindecătoare. După cele trei dictaturi autoritare ale secolului trecut
și după despărțirea de comunism și opțiunea spre pluralism, românitatea începutului de mileniu
trei nu acționează ca un organism unitar, copiind diverse modele occidentale. Teoria formelor
fără fond este și astăzi de actualitate. O tranziție ce durează de 28 de ani se dovedește a fi marea
problemă a societății noastre, în care binele și răul se conjugă în mod repetabil.
În „Anuarul” Nr. 6/2015 al Societății de Științe Istorice, Filiala Câmpina rearticulam
în sinteză câteva din trăsăturile psihologiei românești actuale92. Ce ne va rezerva viitorul în
preajma Centenarului și cu precădere după, va fi marea problemă a societății românești.
Bibliografie
***Unirea Transilvaniei cu România, ediţia a II-a, Bucureşti, 1972.
***Anuar, Nr. 2-7, editate de Filiala Câmpina a S.Ș.I.R., 2012-217.
- ANTOHI, Sorin - Civitas imaginalis, Editura Litera, Bucucureşti, 1994.
- BLAGA, Lucian - Spațiul mioritic, Editura Humanitas, Bucucureşti, 1994.
- BOIA, Lucian - Istorie și mit în conștiința românescă, Editura Humanitas,
Bucucureşti, 1997, 2011.
- BOIA, Lucian - Primul Război Mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
- BOIA, Lucian - De ce este România altfel, Editura Humanitas, Bucucureşti,
2012.
- BRĂTIANU, Gh., I. - O enigmă și un miracol, poporul român, Fundația pentru
literatura română și artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940.
- CIACHIR, Dan - Gânduri despre Nae Ionescu, Litera ortodoxă, Conștiința
cărții, Ploiești, 2010.
90 Boia, Lucian - Istorie și mit în conștiința românească, p. 378. 91 Vezi „Anuarele” Nr. 2-7 (2012-2017), editate de Filiala Câmpina a Societății de Științe Istorice din România. 92„Anuar”, Nr. 6/2015, Introducere, Editura Casa de Cultură „Geo Bogza”, Tipografia Karta-Grafic, p. 5-10.
55
- CIORAN, Emil - Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, Bucureşti,
ediţia 1990/2017.
- DAVID, Daniel - Psihologia poporului român, Editura Polirom, 2015.
- DRĂGHICESCU, Dumitru - Din psihologia poporului român, Editura Vicovia,
Bacău, 2013.
- GIURESCU, C., C. - Istoria românilor, Editura Cugetarea - Georgescu Delafras,
Buc., HAȘDEU, B., P. - Scrieri literare, morale și politice, vol. II, Buc., 1937.
- HAȘDEU, B., P. - Istoria critică a românilor, Editura Universitas (Teora),
Bucureşti, 1999.
- HAȘDEU, B., P. - Etymologicum magnum romaniae, III, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
- HAȘDEU, B., P., Pierit-au dacii, în Scrieri istorice, vol. I. Editura Albatros,
Bucureşti, 1973.
- IORGA, Nicolae - Istoria poporului românesc, vol. I, Editura Casa Școalelor,
Bucureşti, 1922.
- IORGA, Nicolae - Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Buc.,
1981.
- IORGA, Nicolae - Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și
enciclopedică, Bucureşti, 1976.
- NEAGOE, Stelian - Marea Unire a românilor în izvoare narative, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1984.
- NOICA, Constantin - Sentimentul românesc al ființei, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1978.
- PÂRVAN, Vasile - Getica. O protoistorie a Daciei, Cultura Națională, Buc.,
1926.
- RĂDULESCU-MOTRU, C-tin - Psihologia poporului român, Editura Pandeia,
Bucureşti, 1999; vezi și Sufletul neamului românesc. Calități bune și defecte,
Studiu publicat în 1910.
- VULCĂNESCU, Mircea - Dimensiunea românească a existenței, Editura
Fundația culturală română, Bucureşti, 1991.
- XENOPOL, Al., D. - Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.1, Iași, 1888.
- ZAMFIRESCU, Dan - Cultura română, o mare cultură cu destin universal,
Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996.
56
1918 - anul realizării visului de veacuri al românilor.
Vulpe Viorica
Profesor de istorie și educație civică
Liceul Teoretic ,,Alexandru Agapie”
Pepeni, raionul Sângerei, Republica Moldova
Summary: The year 1918 in the Romanians’history remains crucial, because the
unification of the Romanian regions, which have been alienated for centuries as: Transylvania,
Bucovina, Bessarabia. However, the first to take this important step was Bessarabia. The preparation
of this process is due to both external and internal conditions. It would have been impossible to
accomplish this work without the contribution of great personalities like Ion Inculet, Pan Halipa,
Constantin Stere, Ion Ignatiuc, etc.
Keywords: Bessarabia, Country Counsel, union, great personalities, trial.
România întregită - a fost visul de veacuri a românilor și s-a realizat, pe cale
democratică, într-un context istoric deosebit, prin adunări cu caracter reprezentativ în cele trei
momente succesive: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă. Înfrangerea
puterilor centrale în anul 1918, au creat condiții favorabile pentru a fi extins dreptul la
autodetermnare al popoarelor din Rusia și din fostul Imperiu Austro-Ungar. Această situație a
favorizat realizarea statului national unitar român prin unirea cu provinciile românești, care
până la acel moment erau sub dominația straină: Basarabia (Imperiul Rus), Bucovina,
Transilvania, Crișana, Maramureș (Imperiul Austro-Ungar). Intensificarea luptei naţionale în
Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional
Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul
fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor
Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor
basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei
dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei”93.
Obiectivele imediate erau:
– autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
– libertatea cultelor şi a învăţământului;
– restituirea pământurilor expropriate românilor;
– eliberarea deţinuţilor politici;
– obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii, etc.
Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de
autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul
şi-a asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene. În august 1917 s-a
înfiinţat un alt partid care va avea un rol important pe arena politică basarabeană: Partidul
Naţional Ţărănesc din Basarabia, cu un program social-economic destinat ţărănimii.
Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se
constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a
revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa,
organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a
protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea
fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la
Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era
neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea.
93 https://vox.publika.md/politica/unirea-basarabiei-cu-tara-mama-romania-27-martie-9-aprilie-1918-519512
.html
57
În primăva – toamna anului 1917 au avut loc un șir de acțiuni, printre care și congrese
a învățătorilor, preoților etc. din Basarabia. Unul destul de important a fost Marele Congres al
Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie. La forum au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi
circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile.
Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a
luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului
autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de
acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi mai ales,
convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care urma să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au
desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost
aleşi 150 de deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de
judeţe şi comune, ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc.
Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică
a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi,
1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai
minorităţilor. Printre membrii Sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena
Alistar. Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă,
Ion Pelivan spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile
noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. […] De accea, când s-a aflat la
1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au
cutremurat”94. La 25 septembrie/8 octombrie 1917, este proclamată autonomia Basarabiei.
Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.
Noul stat continua să fie atașat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost
ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era
preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi la 24 ianuarie 1918,
la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească
şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful
guvernului doctorul Daniel Ciugureanu. În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia
s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre
ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet
ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-
proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor
instigaţi de Moscova. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se
dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia
sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-
ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de
forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.
În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul
armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a
decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea
ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că
armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus. La trecerea Prutului, armata
română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ
a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918,
armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit
ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia
13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele
bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata
rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8
martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele
94 HALIPPA, Pan; PELIVAN, Ion: - Viața și activitatea. Conferința dlui Pan Halippa rostită în sala istorică
al fostului Palat al Sfatului Țării, la sărbătoarea jubileului dlui Ion Pelivan, Viața Basarabiei, 1936.
58
bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie. Astfel Sfatul Ţării a preluat
oficial conducerea Basarabiei.
Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. La 27 martie/9
aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu
majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. Trebuie remarcată
inteligenţa elitelor care au cerut ca Sfatul Țarii să fie compus în acord cu preponderența etnică
și profesională. În cazul unui plebiscit este foarte probabil ca populaţia urbană (deşi minoritară,
avea un nivel de instrucţie superior, era în majoritate de origine rusă, foarte activă şi receptivă
la noile idei comuniste) să fi întors rezultatul în avantajul său. Accederea la putere prin Sfatul
Țării a ţăranilor basarabeni care, aşa cum a fost arătat, aveau o mentalitate ce-i apropia de
românii de dincolo de Prut a schimbat cursul evenimentelor în favoarea unităţii și în defavoarea
bolşevicilor cu care de altfel au și intrat în conflict95. Rusificarea elitei româneşti a manifestat
două componente: una mentală (specifică doar politicii rusești), a devotamentului față de ţar, în
acord cu discursul mesianic rus și alta etnică. Acest lucru explica slăbiciunea elitei politice și
inexistența unei burghezii naţionale96. Mai mult, administrația rusă lăsase o amprentă socială
dificil de ignorat: o Basarabie rurală, dominată de români, aflată într-un grad ridicat de
analfabetism, exclusă de la mecanismul deciziei locale şi o Basarabie urbană în afirmare lentă,
dominată de alogeni în care folosirea limbii ruse o înlocuia pe cea a limbii române97. La
Chișinău, 27 martie/9 aprilie 1918 - Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea
Basarabiei cu Țara - Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți).
După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul -
ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai
guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al
Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci!
Membru al Sfatului Țării a fost și Ion Ignatiuc, originar din satul Prepelița, născut la
15.II.1893, primarul comunei Pepeni în perioada 1939-1940, care a votat Unirea de la 1918.
Probabil, a fost cauza principală a decesului în GULAG, la 25.01.1943. A fost reabilitat la 10
iulie 1991. Constantin Stere spunea în cadrul ședinței de la 27 martie 1918: „Astăzi noi trebuie
să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru.
Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora
cu nici un fel de sofisme”. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa
primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al
Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele
Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de
dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de
pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină. Despre acest
eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorinţa, energia și voința basarabenilor, această
unire ar fi fost imposibilă”.98
Basarabia a fost prima provincie românească, care a făcut pasul dat, fiind urmată de
Bucovina și apoi de Transilvania. Astfel, la 1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru dată la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost
considerată de contemporani decisivă pentru „unitatea naţională a tuturor românilor”. Vasile
Goldiş care a menționat: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea
română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte
lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea
aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei
naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.
După Marea Unire din 1918, teritoriul Basarabiei avea o suprafaţă de 44.442 km2,
care a constituit 15,1% din totalul teritoriului ţării. Populaţia era de peste 2.725.000 de locuitori,
95 http://romanialibera.ro/aldine/history/unirea-basarabiei-cu-romania-121642 96 Constantiniu, Florin – O istorie sincera a poporului român, Editura Encliclopedică, Bucureşti, 1997; p. 270 97 http://romanialibera.ro/aldine/history/unirea-basarabiei-cu-romania-121642 98 http://www.buciumul.ro/2012/03/27/unirea-basarabiei-cu-romania-27-martie-1918 /
59
dintre care 75% erau români-moldoveni. Din o mie de oameni, 721 erau ţărani şi 279 orăşeni.
Împărţirea teritorial-administrativă a teritoriului dintre Prut şi Nistru includea: 9 judeţe (Hotin,
Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpuşna (Chişinău), Cetatea Albă, Ismail, Cahul), 37 de plăşi, 17
oraşe şi 1.847 de sate. În medie, fiecare judeţ avea 318.157 de locuitori, plasa – 67.386, oraşul
– 21.771 şi satul 1.382 de locuitori.99
După 27 noiembrie 1918 Sfatul Ţării își încheie activitatea, Basarabia ca parte
componentă a României, este administrată de organele centrale de la Bucureşti. Legislaţia
românească este extinsă asupra teritoriului Basarabiei. Fiecare judeţ era condus de un consiliu
judeţean, alcătuit din 30 de membri - aleşi şi de drept. În fruntea judeţului se afla prefectul -
reprezentantul guvernului şi şef al administraţiei judeţene. Începând cu 1918, se deschide o
nouă pagină în istoria Basarabiei, însoțită de multe schimbări și beneficii.
Conferința de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei
cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnat tratatul de la Paris cu Marea Britanie,
Franța, Italia și Japonia, care prevedea: ,,Considerând că din punct de vedere geographic,
etnografic, istoric și economic unirea Basarabiei a manifestat dorința de a vedea Basarabia unită
cu România este pe deplin justificată; Considerând că populațiunea Basarabiei a manifestat
dorința de a vedea Basarabia unită cu România”, părțile contractante recunoșteau ,,suveranitatea
României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea
Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre
Bucovina și Basarabia și acest hotar”. Pregătită de întreaga istorie naţională și fiind visul de
veacuri al românilor, unirea din 1918 a fost opera unei generaţii de execepţie între care: Regele
Ferdinand I, Ion I. C. Bratianu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Iancu Flondor, Ioan Nistor,
Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băseşti şi alte personalități care, cu mândrie, pot fi numiți
„părinţi ai României Mari”100.
La frumoasa aniversare de cei 100 ani de la cea de-a treia unire politică a României,
sau Marea Unire, în toate localitățile din România, cât și din Republica Moldova vor fi
desfășurate manifestări şi ceremonii prilejuite de aniversarea centenarului Marii Uniiri,
evenimente care îi reunesc pe românii de pretutindeni.
Bibliografie
- COLESNIC, Iurie - Generația Unirii, Chișinău, 2016
- CONSTANTIN, Ion - Romania, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995;
- CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997
- HALIPPA, Pan; PELIVAN Ion - Viața și activitatea. Conferința d-lui Pan
Halippa rostită în sala istorică al fostului Palat al Sfatului Țării, la sărbătoarea
jubileului d-lui Ion Pelivan, Viața Basarabiei, 1936.
- NISTOR, Ion - Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, 1991.
- ȚURCANU, Ion - Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări -
1918, Editura Tipografia Centrală, Chișinău 1998
- http://www.buciumul.ro/2012/03/27/unirea-basarabiei-cu-romania-27-martie-
1918/
- https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/27/27-martie-1918-unirea-
basarabiei-cu-romania/
- http://romanialibera.ro/aldine/history/unirea-basarabiei-cu-romania-121642
99 https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/27/27-martie-1918-unirea-basarabiei-cu-romania/ 100 COLESNIC, Iurie - Generația Unirii, Chișinău, 2016, p. 276
60
Vasile Goldiș și Marea Unire
Lupoiu Simona Profesor, Școala Gimnazială „Matei Basarab”
Brebu, Prahova, România
Summary: In the history of the Romanians, it was well written that Vasile Goldiş, the leading
member of the Romanian National Party, gave the floor to the political discourse and the union
resolution of 1 December 1918. We must not forget the contribution of the great professor and man
Vasile Goldiş to the drafting of the „Declaration" from Oradea of the Romanian National Council
and the manifests: „Towards the Romanian nation" and „To the peoples of the world". In the
December 1, 1918 speech, he stated: „The right of the Romanian nation to be free recognizes the
whole world, and now we recognize it as our enemies for centuries. But once she is out of bondage,
she runs into the arms of her sweet mother. Nothing more natural in this world. The freedom of this
nation means uniting with the Land of Rumanian". Life and activity was worshiped by one single
ideal that ended him, the Great Union.
Keywords: - The National Romanian Party, the pasivity, the activism, The Romanian newspaper,
Concordia typography, The statement from Oradea, the political manifest, The Great National Assembly,
delegates, the union, Transylvania, The Conducting Board, The United Romania
S-a născut la 12 noiembrie 1862, în satul Mocirla (azi Vasile Goldiș), Arad, și a
decedat la 10 februarie 1934, Arad.
În istoria românilor a rămas bine întipărit faptul că, Vasile Goldiș, membru de seamă
al Partidului Național Român este cel care a dat glas discursului politic și Rezoluției de unire
din 1 decembrie 1918. Viața și activitatea i-a fost închinată unui singur ideal pe care l-a dus
la capăt, Marea Unire. La 10 ianuarie 1905, în cadrul conferinţei Partidului Naţional Român,
cere cu insistenţă, alături de alţi membri, să fie abandonată tactica rezistenţei pasive faţă de
politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta şi Viena faţă de români şi să fie
înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să ţină cont de conjunctură şi de sarcinile imediate
ce stăteau în faţa poporului român din Transilvania. Noul program al partidului votat în
cadrul conferinței de la Sibiu renunța la pasivism și adopta activismul. în cadrul programului
se preciza:
„1. Pretutindeni neclintit recunoașterea poporului român de individualitate politică
alcătuitoare de stat și asigurarea dezvoltării sale entice și constituționale prin instituții de drept
public….
2. Susținerea neștirbită a unității armatei române comune, în conducere,
administrațiune și limba de comandă, dar cerem de altă parte respectarea și uzul mai intensiv
al limbii fiecărui regiment…
3. Punerea în deplină vigoare și respectarea legii despre egala îndreptățire. în
consecință pretindem că, în administrație, justiție și instrucțiune, uzul popoarelor din patrie
prin lege să fie asigurat, în așa măsură și în așa chip, și ca fiecare popor din patrie să fie
judecat, administrat și instruit în limba sa proprie…
4. Pretindem ca în școalele primare de stat sau comunale unde majoritatea locuitorilor
sunt români, limba de propunere să fie românească…
5. Pretindem autonomie deplină a comunelor și a cercurilor administrative și
arondarea lor cu deosebită considerare la limitele de limbă a popoarelor din țară…101.
Vasile Goldiş însuşi, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru
circumscripţia Radna, între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22 discursuri)
împotriva diverselor legi aspre legate de naţionalităţi.
În anul 1911 i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat „Românul” şi a
Institutului tipografic „Concordia”.
101 ORHA Ioan P.; HOMER Radu - Documente din Istoria Românilor, Editura București, București, 1966, p.
372-373.
61
Tipografia Concordia a apărut la Arad în anul 1911 şi a fost rodul activităţii unui grup
de intelectuali arădeni în frunte cu Vasile Goldiş, care prin activitatea lor au urmărit
dezvoltarea culturii naţionale în satele arădene. Pentru a putea fi răspândită cultura naţională
în mediul rural, societatea Concordia a pus bazele unor biblioteci unde se găseau operele cele
mai importante ale scriitorilor români din Transilvania şi România.
Scopul Societăţii Concordia a urmărit, potrivit statutului din anul 1912 „lăţirea
culturei publice prin producerea a tot felul de lucrări aparţinătoare domeniului tipografic cum
şi prin oferirea de lectură bună şi folositoare prin editarea de foi şi cărţi”. La punctul 5 din
statut se mai amintea că tipografia va publica în limba română şi maghiară. În aceste condiţii,
odată cu apariţia tipografiei Concordia s-au creat condiţii favorabile apariţiei ziarului
„Românul”, care a fost ziarul oficial al Partidului Naţional Român, fapt care a transformat
Aradul în cel mai important centru politic al românilor din Transilvania, locul unde s-a
pregătit Marea Unire. Într-un proces verbal din 14 ianuarie 1912 membrii societăţii Concordia
îl recunosc pe Vasile Goldiş în funcţia de „director exclusiv al societăţii Concordia” şi îi
revine obligaţia de a se ocupa de tipărirea ziarului „Românul” în cele mai bune condiţii. Ziarul
devine un „monitor general” al luptei românilor. În primul număr al ziarului a apărut
programul prin care un grup de intelectuali arădeni în frunte cu Vasile Goldiş cer drepturile
politice pentru toţi românii din imperiu, iar românilor li se cere să se solidarizeze cu membrii
P.N.R. pentru a lupta în numele „cauzei naţionale”. Apariţia ziarului şi a programului naţional
a trezit atenţia şi altor popoare nemaghiare din imperiu. În paginile ziarului „Românul” erau
prezentate cele mai importante evenimente din Transilvania, dar se amintea şi de cele din
România. În câteva numere din anul 1913 este prezentată situaţia României care s-a implicat
în războaiele balcanice încheiate prin pacea de la Bucureşti. Pentru că a avut un puternic
caracter naţional, ziarul „Românul” a fost interzis în februarie 1916. A reapărut în toamna
anului 1918 odată cu pregătirile pentru realizarea Unirii şi a fost condus tot de Vasile
Goldiş102.
Nu trebuie să uităm contribuția adusă de marele om Vasile Goldiș la redactarea
„Declaraţiei” de la Oradea a Consiliului Naţional Român și manifestele: „Către naţiunea
română” şi „Către popoarele lumii”.
În cadrul Declarației de la Oradea se susținea cu fermitate: „Pe temeiul dreptului
firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărâ singură şi liberă de soarta ei - un drept care este
acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei -
naţiunea română din Ardeal şi Ungaria doreşte să se folosească de acest drept ca, liberă de
orice înrâurire străină să hotărască singură plasarea (aşezarea) ei printre naţiunile libere…”.
Consiliul National Român Central susținea în cel de-al doilea manifest: „Din ceasul
acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română din Transilvania este hotărătă a pieri
mai bine decît a suferi mai departe sclavia și atârnarea. Pe teritoriul său strămoșesc, națiunea
română este gata a asigura fiecărui popor deplina libertate națională și organizarea sa în Stat
liber și independent o va întocmi pe temeiul democrației, care va asigura tuturor indivizilor
aflători pe teritoriul său egalitatea condițiilor de viață, unicul mijloc al desăvârșirii
omenești”103.
Prin activitatea desfăşurată de Goldiş în jurul tipografiei Concordia şi a ziarului
„Românul”, acesta a pregătit națiunea pentru mărețul act de la 1 Decembrie 1918104.
Tratativele dintre guvernul Karoly prin reprezentantul său Oscar Iaszi (ministrul
naționalităților) și C.N.R.C. reprezentat de Vasile Goldiș şi Iuliu Maniu s-au soldat cu eșec
(15 noiembrie 1918). Datorită terorii declanșate de trupele ungurești s-a hotărăt convocarea
unei Mari Adunări Naționale. în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș s-au ales și
desemnat cei 1228 de deputați care să meargă la Alba-Iulia și să se constituie în Marea
Adunare Națională, s-au întocmit, deasemeni, în fiecare localitate „credenționalele” -
102 GAGEA, Eugen - Vasile Goldiș - Părinte al patriei viața și opera, Editura University Press, Arad, 2012, p.
163-164. 103 ISCRU, G.D. - Istoria Modernă a României, Editura Nicolae Bălcescu, București, 1998, p. 294. 104 Ibidem, p. 295-296.
62
procese-verbale de aderare la unirea cu țara pentru a fi depuse solemn la „Mărita Adunare”.
Convocarea Marii Adunări Naționale la Alba-Iulia pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie
1918 în vederea proclamării unirii Transilvaniei cu România: „Istoria ne cheamă la fapte.
Mersul irezistibil al civilizațiunii omenești a scos și neamul românesc din întunericul robiei
la lumină cunoștinței de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte și vrem să trăim alături de
celelalte națiuni ale lumii, liberi și independenți. Națiunea română din Ungaria și Transilvania
are să-și spună cuvântul hotărător asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea
întreagă, el este chiar așteptat, pentru ca la gurile Dunării și pe drumul larg, unde comunică
pulsul vieții economice între apus și Răsărit, să se poată înfăptui ordinea, și neamurilor
prejmuitoare să li se procure tihna trebuitoare la munca binecuvântată spre desăvârșirea
umană.
În scopul acesta convocăm Adunarea Națională a națiunilor române din Ungaria
și Transilvania la Alba-Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică în
18 noiembrie v. (1 decembrie st. n.) a. c.. la orele 10 a. m..
La adunare vor lua parte: 1) episcopii români din Ungaria și Transilvania, 2) toți
protopopii în funcțiune ai celor două confesiuni românești, 3) câte un exmis al fiecărui
consistor și capitlu, 4) câte 2 exmiși ai societăților culturale (Asociațiune, Fondul de teatru,
Asociațiunea Arădeană etc), 5) câte 2 exmise din partea fiecărei reuniuni femeiești, 6) de la
fiecare școală medie (gimnaziu, școală reală), apoi de la fiecare institut teologic, pedagogic
și școală civilă, câte un reprezentant profesoral, 7) câte 2 delegați de la fiecare reuniune
învățătorească, 8) garda națională va fi reprezentată prin câte 1 ofițer și 1 soldat din fiecare
secțiune comitatensă, 9) câte doi delegați de la fiecare reuniune de meseriași, 10) delegații
partidului social-democrat român, ca reprezentanți ai muncitorimii organizate, 11) tinerimea
universitară prin câte 2 exmiși ai săi, și în fine, 12) fiecare electoral în care locuiesc români
va trimite câte 5 reprezentanți (delegați).
Suntem convinși că afară de cei care vor reprezenta în chipul arătat mai sus toate
păturile sociale ale națiunii noastre la acestă istorică adunare, unde se va hotărî soarta
neamului nostru poate pentru vecie, se va prezenta însuși poporul românesc în număr vrednic
de cauza mare și sfântă”105.
La Cercul militar din Alba-Iulia s-au întrunit aleșii. Pentru a face expunerea de motive
a fost invitat la tribună profesorul de istorie Vasile Goldiș. „Națiunile trebuiesc liberate. între
aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat și Transilvania. Dreptul națiunii
române de a fi liberă îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de
veacuri. Dar odată scapată din robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc
în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă unirea cu Țara-Românească. Bucățirea
poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde
minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa și Dunăre constituie cea mai ideală unitate
economică aproape autarhie.
Bucațirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor
Românilor într-un singur Stat, este cea mai firească pretențiune a civilizațiunei. Teritoriile
locuite de Români de la descălecarea lui Traian și până astăzi au fost teritorii românești. Nu
există putere de a suci logica până acolo, că invadările elementelor străine dirijate pe aceste
teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere al Statului cu scopul desființării noastre
naționale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Așa ceva ar fi
sancționarea crimei și ar constitui o pălmuire a civilizațiunii, care principial nu admite
substituirea dreptului prin brutalitate.
După drept și dreptate Românii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate
teritoriile locuite de dânșii trebuie să fie uniți cu Regatul Român”106.
Expunerea de motive a condus la îndelungate strigăte și aclamații. Hotărậrea a fost
adoptată în unanimitate iar adunarea a cântat imnul „Deșteaptă-te române”. La București a
fost anunțată hotărârea printr-o telegramă. S-a hotărât formarea Consilului Dirigent și s-a ales
105 „Adevărul”, anul XIV, nr. 46, din 17 noiembrie (1 decembrie) 1918, p. 2. 106 SUCIU, Ioan - Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Biblioteca „Astra”, București, 1943, p. 93-94.
63
delegația care urma să se prezinte la București. Delegația a fost formată din Vasile Goldiș,
Miron Cristea, Al. Vaida Voievod, Iuliu Hossu. Decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918
adoptat de către regele Ferdinand consfințea unirea Transilvaniei cu patria-mamă. Cuvântarea
rostită de Vasile Goldiș cu acest prilej va fi: „Românii din Transilvania, Banat și Țara
Ungurească, adunați prin reprezentanții lor legali la Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1
decembrie 1918, au decretat unirea lor și a acestor teritorii cu Regatul Român [...]
Această unire este o pretențiune a istorie, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa
și până astăzi a rămas unul etnicește, posedând, între aceleași margini geografice, pământul
Daciei lui Traian. Deci îmbucățirea lui sub diferite dominațiuni streine a fost o nedreptate a
istoriei.
Această nedreptate se înlătură astăzi … unirea tuturor românilor într-un singur stat
rectifică o mare greșală a istoriei și se conformă necesităților civilizațiunii omenești.
Tot astfel însă, scopul istoric al acestei reuniuni integrale a națiunii române are să fie
potrivit cauzei sale eficiente. Acestă unire de pe o parte ar trebui să înfăptuiască gradat
egalitatea condițiunilor de viață pentru toți indivizii care o alcătuiesc, pe de altă parte ea va
trebui să se întemeieze pe principiul de libertate și egalei îndreptățiri a neamurilor [...]
Trăiască fericită în veci România Mare!”107
După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C.
Brătianu (1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales
deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922),
membru al Academiei Române (1919), președinte al „Astrei” (1923-1932). A murit la 10
februarie 1934 și este înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Arad, i s-au organizat
funeralii naționale și în ziua înmormântării s-a instituit doliu național.
Acest „părinte al patriei” așa cum l-a numit poetul Octavian Goga se află înmormântat
alături de alți reprezentanți de seamă ai poporului român, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu.
Bibliografie:
- „Adevărul”, anul XIV, nr. 46, din 17 noiembrie (1 decembrie) 1918.
- GAGEA, Eugen - Vasile Goldiș - Părinte al patriei viața și opera, Editura University
Press, Arad, 2012.
- ISCRU, G. D. - Istoria Modernă a României, Editura Nicolae Bălcescu, București,
1998.
- ORHA, Ioan P.; HOMER, Radu - Documente din Istoria Românilor, Editura
București, București, 1966.
- SCURTU, Ioan - Alba-Iulia. 1 decembrie 1918, Editura Sport-Turism, București,
1988.
- SUCIU, Ioan - Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Biblioteca „Astra”, București,
1943.
107 SCURTU, Ioan - Alba-Iulia. 1 decembrie 1918, Edit. Sport-Turism, București, 1988, p. 154-155.
64
De la Pacea din Bucureşti la Marea Unire din 1918
Zorilă Polin Prof. dr. Şcoala Gimnazială „Sfânta Vineri”
Ploieşti, Prahova, România
Summary: From Bucharest Peace to the Great Union from 1918. Remained alone on the
east battlefield, Romania was forced to sign the “Peace from Bucharest” with the Central Power on the
7th May 1918, which had awful economical and territorial stipulations. The union of Bessarabia with
Romania was warmly welcomed all over the place. The reentry of Romania in the battle, joining the
Antanta on the 10th November 1918, determined the retirement of Germans and the cancelling of the
Treaty from Bucharest. The fulfillment of the Great Union from 1918, through the coming back of
Bessarabia, Bucovina and Transylvania near the Mother Country, had a powerful echo in the Romanian
space, including Ploiesti. The 1st December 1918 remains as a day for all ages.
Keywords: The Peace from Bucharest, the Great Union, 1918, Prahova, Ploiesti
Victoriile obţinute de armata română în 1917 n-au putut fi valorificate datorită
consecinţelor evenimentelor politico-militare din spaţiul rusesc. Rămasă singură pe frontul
de est, România a fost nevoită să încheie, la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917,
Armistiţiul cu Puterile Centrale108. Semnarea armistiţiului s-a resimţit şi în spaţiul prahovean
prin plecarea unor unităţi militare germane şi austro-ungare şi redirecţionarea acestora spre
frontul de vest. Odată cu militarii, trenurile transportau obiecte şi produse alimentare
rechiziţionate de la locuitori109.
Considerând inacceptabilă încheierea unei păci separate, guvernul Ion I. C. Brătianu
a demisionat, locul acestuia fiind luat, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, de guvernul prezidat
de Alexandru Averescu. Acesta urmărea să tergiverseze tratativele cu Puterile Centrale şi să
creeze premise favorabile pentru încheierea unei păci onorabile.
Peste aproape o lună, la 20 februarie/5 martie 1918, s-a semnat la Buftea un Tratat
preliminar în baza căruia urmau să se desfăşoare tratativele de la Bucureşti pentru încheierea
păcii dintre România şi Puterile Centrale.
La sugestia grupării antantiste, Alexandru Averescu şi-a dat demisia la 5/18 martie
1918. În fruntea noului guvern a fost desemnat Alexandru Marghiloman, cunoscut şi apreciat
de germani, în speranţa că va putea obţine o pace cu condiţii cât mai uşoare. Discuţiile cu
reprezentanţii Puterilor Centrale au început, peste câteve zile, la 9/ 22 martie 1918, la
Cotroceni110. În acest context, o rază de lumină şi speranţă a venit de dincolo de Prut prin
unirea, la 27 martie/9 aprilie 1918, a Basarabiei cu România, eveniment receptat cu bucurie
şi în mediu prahovean111.
Pacea de la Bucureşti, semnată la 24 aprilie/7 mai 1918, în Palatul Cotroceni, în
aceeaşi sală în care se hotărâse intrarea României în război, a fost „o pace draconică”112. Cu
acest prilej au fost semnate Tratatul de pace şi anexele acestuia dintre România şi
reprezentanţii Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia).
România trebuia să cedeze o suprafaţă de 5.600 km2, care cuprindea Dobrogea şi crestele
Carpaţilor. Armata urma să fie demobilizată, rămânând în funcţiune patru divizii cu efective
complete şi opt cu efective de pace. Convenţiile economice care însoţeau tratatul aveau
condiţii deosebit de grele şi instituiau monopolul german asupra economiei româneşti.
108 ** * Istoria României în date, coord. GIURESCU, Dinu. C., Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 342. 109 DEBIE, Nicolae-Carol - O cronică ploieşteană 1825-1971, cartea a III-a, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul
III, 2006, p. 132. 110 *** Istoria României în date, p. 345 111 DEBIE, Nicolae-Carol - Op. cit., p. 137. 112 CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1997, p. 286.
65
Tratatul nu va fi însă sancţionat de către regele Ferdinand I, iar victoriile aliaţilor de pe frontul
de vest au făcut ca acesta să nu poată fi pus în practică113.
Duritatea acestei păci era recunoscută chiar de către ministrul de externe C. C.
Arion: „Pacea ce am încheiat este dureroasă şi umilitoare, dar a fost necesară pentru situaţia
creată României”114. Cum a fost receptată această pace, ne spune răspicat Nicolae Iorga: „E
o generală decepţie, mai ales că ocupaţia rămâne. Răpirile de teritoriu dor adânc ca şi robia
economică”115.
Potrivit clauzelor Tratatului de pace de la Bucureşti, graniţa româno – austro-
ungară, urma să se modifice pe toată lungimea acesteia, din Mehedinţi până la Dorohoi.
Prahova pierdea teritorii până la Azuga şi punctul Teleajen, cu frumoasa mânăstire Cheia,
Bucegii cu Caraimanul, Clăbucetul şi Predealul. România rămăsese, după cum cântau
demobilizaţii ce se întorceau pe la vetrele lor: „Ţară fără munţi, ţară fără mare,/ Neam fără
noroc, neam fără hotare”116.
Ostaşii demobilizaţi au fost primiţi cu bucurie de locuitori, deoarece aduceau un
suflu nou, de patriotism, în teritoriul ocupat. Deoarece guvernul Marghiloman trebuia să
supună Tratatul de pace cu Puterile Centrale aprobării Parlamentului, au fost organizate
alegeri în toate judeţele ţării, libere sau ocupate. Guvernul a operat schimbări atât la Prefectura
Judeţului Prahova, unde a fost numit profesorul I. A. Bassarabescu, cât şi la Primăria Ploieşti,
unde funcţia de primar i-a revenit lui Ion Demetrescu Agraru . Cu toate ordinele stricte, emise
de comandatura germană, ziua naţională a României continua să fie sărbătorită la Ploieşti, aşa
cum s-a întâmplat la 10 mai 1918. Deşi ocupanţii avizaseră desfăşurarea Te-Deumului şi a
serbării şcolare într-un cadru restrâns, pe 9 mai, prefectul hotărăşte cu totul altceva:
„Aniversarea zilei de 10/23 mai vom serba-o anul acesta cu mai multă voioşie, pentru că
sărbătorim şi revenirea Basarabiei la Patria mamă. Mâine, joi, ora 10, are loc un Te-Deum
la Biserica Sf. Ioan”.
Sărbătorirea zilei naţionale a fost marcată de Te-Deumuri la toate bisericile oraşului,
dar şi de o mare serbare şcolară, organizată în curtea Liceului Vechi. Copiii, îmbrăcaţi în
frumoase costume naţionale, au interpretat cântece patriotice, Imnul Regal, Hora Unirii şi Pe-
al nostru steag. În urma scrutinului organizat pentru Cameră şi Senat, au fost aleşi
conservatori-marghilomanişti şi câţiva independenţi117, care s-au deplasat spre Iaşi cu un tren
pus la dispoziţie de nemţi, numit „Trenul parlamentar”118. Solicitările exagerate ale
ocupanţilor au determinat înrăutăţirea nivelului de trai, după cum nota Alexandru
Marghiloman: „Viaţa devine din ce în ce mai grea. Cererile germanilor te omoară şi
procedeele lor nu sunt deloc binevoitoare”119.
Şi în Prahova, viaţa mergea înainte, iar venirea demobilizaţilor a întărit atitudinea
de rezistenţă a populaţiei, care suporta din ce în ce mai greu, restricţiile şi rechiziţiile impuse
de ocupanţi. Demobilizaţii s-au angajat în întreprinderile civile româneşti, uneori în alte
profesii decât cea de bază, dar şi în agricultură. La începutul lunii august 1918, în fruntea
administraţiei ploieştene a fost instituită o comisie interimară prezidată de colonelul Ion
Ştefănescu. Acesta a luat măsuri pentru menţinerea ordinii şi efectuarea unor reparaţii pe
Bulevard, Calea Câmpinii şi Calea Rudului. Totodată, demobilizaţii răspândeau informaţii
despre insuccesele germane şi austro-ungare, dar şi despre o eventuală ofensivă a Antantei în
Balcani120.
113 *** Istoria României în date, p. 347. 114 CANCICOV Vasile Th. - Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, 15
august 1916-31 decembrie 1918, vol. II, Bucureşti, Universul, 1921, p. 423. 115 IORGA N.- Cum a fost ocupaţia din 1916-1918. O mărturie germană, extras din „Revista istorică”, an XXV,
nr. 1-3, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1939, pp. 12, 13. 116 BIANU Vasile, Op. cit Însemnări din răsboiul României Mari, tom. I, De la mobilizare până la pacea din
Bucureşti, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1926, pp. 385, 386. 117 DEBIE, Nicolae-Carol - Op. cit., pp. 137, 138. 118 CANCICOV, Vasile Th. - Op. cit. p. 462. 119 MARGHILOMAN, Alexandru - Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice
Eminescu S.A., 1927, p. 538. 120 DEBIE, Nicolae-Carol - Op. cit., pp. 139, 141.
66
La cererea regelui Ferdinand I, guvernul germanofil prezidat de Alexandru
Marghiloman a fost demis la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Noul guvern prezidat de
generalul Constantin Coandă a anulat legile votate de Parlamentul ales sub ocupaţie121.
Tratatul de pace de la Bucureşti „atât de sălbatic şi de nedrept”122, a fost declarat fără valoare
juridică. Deşi s-a aflat în funcţie doar o lună, guvernul Coandă a organizat reintrarea României
în luptă alături de Antanta. În acest timp, la Ploieşti, trenurile germane treceau zi şi noapte
prin gară, transportând trupe şi mărfuri, iar veştile depre victoriile aliaţilor erau primite cu
entuziasm de locuitori. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul a adresat trupelor de
ocupaţie un ultimatum, cerându-le să părăsească teritoriul românesc în termen de 24 ore. A
doua zi s-a decretat remobilizarea generală a armatei. În noaptea de 28 octombrie/10
noiembrie spre 29 octombrie/11 noiembrie 1918 armata română a reînceput operaţiile militare
peste Carpaţi, unde, în condiţiile disoluţiei monarhiei austro-ungare, se declanşase conflictul
dintre români şi maghiari pentru controlul Transilvaniei123.
O dată cu decretarea mobilizării, regele Ferdinand I a lansat şi un Manifest Regal,
adresat armatei române: „Regele vostru vă chiamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul
vostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916-1917 aţi luptat
cu atâta vitejie”124.
Dar zilele treceau şi nemulţumirile populaţiei româneşti faţă de ocupaţia străină s-
au accentuat. Pe fondul victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi al reintrării armatei
române în luptă, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, germanii au părăsit Ploieştii, pe vreme
de noapte, după doi ani de ocupaţie. A doua zi, locuitorii oraşului au constatat, cu surprindere,
că ocupanţii părăsiseră oraşul. La scurt timp, însemnele militare germane au fost înlăturate,
iar cântecul, hora, entuziasmul patriotic erau prezente pretutindeni. Manifestaţiile au
continuat şi în ziua de 11 noiembrie 1918, când ostaşii prahoveni, din Regimentele 7 şi 32
„Mircea”, cu capelele împodobite cu flori, au revenit în garnizoană, în apaluzele frenetice ale
ploieştenilor.
În aceeaşi zi 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la Compiègne, s-a semnat Armistiţiul
dintre Puterile Antantei şi Germania, ostilităţile militare încetând pe toate fronturile. Partea
germană a fost nevoită să recunoască caducitatea Tratatului de Pace de la Bucureşti şi a fost
obligată să-şi retragă trupele din România.
Pe plan intern, guvernul Coandă a demis comisiile comunale interimare instalate de
guvernul Marghiloman, numind în locul acestora altele noi. La 12 noiembrie 1918,
conducerea Ploieştilor a fost preluată de o comisie interimară prezidată de Dimitrie I.
Nicolaescu, care a condus treburile oraşului până în decembrie 1918, când a fost înlocuit cu
Ion Ionescu-Quintus.
În cursul dimineţii, a trecut prin Ploieşti, înaintând spre Valea Prahovei, Mackensen
cu convoaie de automobile, însoţite de soldaţi înarmaţi125. „Din punct de vedere tehnic – nota
Constantin Bacalbaşa – retragerea lor este exemplară”, dar vestea înfrângerii Puterilor
Centrale a generat nesupunere în armata germană126. Pe fundalul retragerii trupelor germane,
la Ploieşti soseau informaţii despre venirea francezilor la Bucureşti. Vestea a fost primită de
locuitori cu însufleţire. În acelaşi timp, elevii se pregăteau pentru primirea solemnă a trupelor,
iar liceenii învăţau imnurile statelor aliate127.
Ocupaţia străină s-a sfârşit, în faţa naţiunii române începând să lumineze soarele
libertăţii şi al unităţii naţionale. După unirea Basarabiei cu România, votată de Sfatul Ţării
din Chişinău, la 27 martie/9 aprilie 1918, a urmat unirea Bucovinei cu România, hotărâtă de
Congresul General al Bucovinei din Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918 şi unirea Transilvaniei
121 *** Istoria României în date, p. 349. 122 BACALBAŞA, Const. - Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918, Brăila, Editura Ancora, 1921, p. 181. 123 *** Istoria României în date, p. 350. 124 CANCICOV, Vasile Th. - Op. cit., p. 631. 125 DEBIE, Nicolae-Carol - Op. cit., pp. 144-146. 126 BACALBAŞA, Const. - Op. cit., p. 242. 127 DEBIE, Nicolae-Carol - Op. cit., p.146.
67
cu România, votată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1
decembrie 1918.
Într-o atmosferă sărbătorească, la 18 noiembrie/1decembrie 1918, cei 1.228 delegaţi
întruniţi la Casina Militară au votat, în prezenţa a peste 100.000 de participanţi la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România. Adunarea a fost
deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, după care Vasile Goldiş a dat citire proiectului
Rezoluţiei de la Alba Iulia: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat
şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18
noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite
de dânşii cu România”128.
Ataşaţi ideii de unire, locuitorii oraşului Ploieşti au făcut o frumoasă primire regelui
Ferdinand şi au sărbătorit cu drag realizarea Marii Uniri. În drumul său, de la Iaşi la Bucureşti,
la 1 decembrie 1918, trenul regal s-a oprit pentru 10 minute în Gara Ploieşti, regele Ferdinand
şi regina Maria fiind bine primiţi de ploieşteni. Ploieştenii s-au reîntors pe la casele lor, dar
au urmărit cu interes, mai ales prin telegraf, evenimentele care se petreceau atât în
Transilvania, cât şi în Capitală. Spre seară, câţiva ploieşteni, reveniţi din Bucureşti, au descris
concetăţenilor lor intrarea triumfală a regelui Ferdinand I în fruntea oştirii române. „Acum
doi ani – afirmau aceştia – Bucureştii au încetat să mai fie capitala României mici. Acum au
redevenit Capitala României, dar a României Mari”.
Tot atunci, telegraful a adus la Ploieşti vestea unirii Transilvaniei cu România,
ploieştenii ieşind în stradă şi exprimându-şi entuziasmul prin urale, cântece şi arborarea
drapelelor naţionale.
Pentru a cinsti cum se cuvine măreţul eveniment, Prefectura Judeţului Prahova a
hotărât sărbătorirea acestuia a doua zi, la orele 10, şi a trimis invitaţii autorităţilor şi
notabilităţilor oraşului. La 2 decembrie 1918, numeroşi ploieşteni s-au adunat la Biserica Sf.
Ioan, unde s-a făcut o slujbă de pomenire a ostaşilor căzuţi pe câmpurile de luptă pentru
întregirea neamului românesc. A urmat, apoi, un Te-Deum de mulţumire, pentru victorie şi
realizarea unirii, oficiat de un sobor de preoţi în frunte cu protopopul Ploieştilor. După câteva
scurte alocuţiuni, a luat cuvântul profesorul Constantin Georgescu, care a evidenţiat
însemnătatea zilei de 1 decembrie, realizând o strânsă legătură între hotărârea de unire de la
Alba Iulia şi transformarea Bucureştilor în capitală a României Mari. El şi-a exprimat speranţa
că înfăptuirea unirii cerea, cu necesitate, consolidarea acesteia pe plan intern şi internaţional.
În final, vorbitorul a arătat că: „Unirea au făcut-o românii de azi. Unirea trebuie s-o păstreze
şi s-o întărească românii de azi şi de mâine”. Ploieştenii, prezenţi la eveniment, au aplaudat,
au intonat cântecul Deşteaptă-te, Române şi, pe fondul muzicii fanfarei, s-au prins într-o
impresionantă Horă a Unirii.
Spre seară, s-au organizat recepţia de la Prefectură şi petreceri în case şi restaurante
ploieştene. În zona centrală s-a făcut „iluminaţie mare”, iar cercetaşii şi militarii au organizat
o retragere cu torţe, în ritmurile fanfarei. Spre miezul nopţii, ploieştenii s-au întors pe la casele
lor încheind, în felul acesta, prima lor zi din România Mare129.
Acum, ca şi în urmă cu aproape un secol, îndemnurile la unitate, libertate,
democraţie şi deschidere spre lume, înscrise în Rezoluţia de la Alba Iulia, sunt pe deplin
actuale. Moment al desăvârşirii statului naţional unitar român, ziua de 1 Decembrie 1918,
sărbătoarea naţională a României, rămâne în istoria neamului românesc ca o zi pentru toate
veacurile.
Bibliografie
128 *** Istoria Românilor, vol. 7. tom 2: De la Independenţă la Marea Unire: 1878-1918, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003, pp. 519, 520. 129 POPESCU, Paul D. - Ploieşti, două momente sărbătoreşti, în „Anotimpuri Româneşti”, nr. 13 (dec. 2008),
supliment editat de Muzeul de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova, Fundaţia Constantin Stere,
Societatea Cultural-Istorică Mihai Viteazul.
68
- *** Istoria României în date, coord. Giurescu, Dinu. C., Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003.
- *** Istoria Românilor, vol. 7. tom 2: De la Independenţă la Marea Unire: 1878-
1918, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
- BACALBAŞA, Constantin - Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918,
Brăila, Editura Ancora, 1921.
- BIANU, Vasile - Însemnări din Răsboiul României Mari, tom. I, De la
mobilizare până la Pacea din Bucureşti, Cluj, Institutul de Arte Grafice
Ardealul, 1926.
- CANCICOV, Vasile, Th. - Impresiuni şi păreri personale din timpul Războiului
României. Jurnal zilnic, 15 august 1916-31 decembrie 1918, vol. II, Bucureşti,
Universul, 1921.
- CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 1997.
- DEBIE, Nicolae-Carol - O cronică ploieşteană 1825-1971, cartea a III-a,
Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2006.
- IORGA, Nicolae - Cum a fost ocupaţia din 1916-1918. O mărturie germană,
extras din „Revista istorică”, an XXV, nr. 1-3, Vălenii de Munte, Datina
Românească.
- POPESCU, Paul D. - Ploieşti, două momente sărbătoreşti, în „Anotimpuri
Româneşti”, nr. 13, decembrie 2008.
- ZORILĂ, Polin - Prahova în anii Primului Război Mondial, Teză de doctorat,
coord. prof. univ. dr. Ion Bulei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de
Istorie, Bucureşti, 2011.
69
Originari din raionul Șoldănești în mișcarea de eliberare
națională din Basarabia (1917-1918)
Bobeică Valeria Elev clasa a XI-a
Lesnic Victoria Profesor coordonator, Șoldănești, Raionul Șoldănești, Republica Moldova
Summary: The National Liberation Movement of the Romanians from Bessarabia 1917-1918
was a continuation of a vast national and social process of emancipation under the Tsar power since
1812. Evidence of the revival of the national consciousness was: the creation of the Moldovan National
Party, the creation The Council of the country, the proclamation of the autonomy of Bessarabia in the
composition of the Russian Empire, the proclamation of the Moldovan Democratic Republic
independence, the adoption of the Declaration of Unification of Bessarabia with Romania. In these
events, originators from the district of Şoldăneşti were also involved: Teodil Ioncu (Olişcani), Teodor
Herţa (Alcedar), Vladimir and Grigore Cazacliu (Cuşelăuca), Simion Murafa (Cotiujenii Mari). Let's
glorify our heroes!
Keywords: Basarabia, Partidul Național Moldovenesc, Șoldănești, Simion Murafa, Teofil
Ioncu, Teodor Herța, Vladimir and Grigore Cazacliu.
1. Contextul revoluționar.
Dezmembrarea Imperiului Rus produsă în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a
însemnat momentul crucial în care popoarele neruse au accelerat lupta pentru afirmarea
identităţii naţionale și pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului
autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă de la Moldova în anul 1812, se găsea în situaţia
unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de
rusificare în cei peste 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în
marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste
condiţii şi făcând apel la dreptul istoric și de neam, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia
faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România130.
Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să
contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza
înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât
cu sfaturi. În această comunicare ne propunem să elucidăm fragmente ale mișcării de eliberare
națională; să caracterizăm implicarea băștinașilor din satele actualului raion Șoldănești în
realizarea Marii Uniri din a.1918.
2. Mișcarea de eliberare națională din Basarabia
Mișcarea de eliberare națională a românilor din Basarabia se referă la un amplu
proces național și social de emancipare de sub jugul țarist a locuitorilor de etnie română dintre
Prut și Nistru. Procesul de desnaționalizare și de rusificare forțată a Basarabiei promovat de
țarism a întâmpinat o rezistență puternică din partea populației locale majoritare. Această
mișcare a românilor de peste Prut a avut o particularitate a ei generată de condițiile concret-
istorice și mai ales de politica promovată de autoritățile de ocupație ruse în Basarabia.
În anul 1917, când Rusia a fost cuprinsă de revoluție, când popoarele din întreg
imperiu ţarist au început să se deștepte din punct de vedere etnocultural și să-și afirme
individualitatea și drepturile la existență în propriul stat – independent – reprezentanții
populației Basarabiei s-au înscris în procesul de renaștere etnică și de eliberare națională.
Documentele de epocă arată clar că atât Congresul Ostașilor moldoveni (20-27 octombrie
1917), cât și Sfatul Țării, convocat la 21 noiembrie 1917, au afirmat conștiința etnică păstrată
din anul 1812 a majorității populației Basarabiei. Sfatul Țării a proclamat la 2 decembrie 1917
130 PURICI Ș., - Istoria Basarabiei, București, 2011.
70
Republica Democratică Moldovenească în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice. Prin
aceasta s-a arătat că în cei 105 ani (1812-1917) de administrație rusească nu s-a constituit o
comunitate cu o conștiință etnică distinctă de cea moldovenească, care a existat până în anul
1812. Ceea ce a ieșit la suprafață a fost „conștiința moldovenească, idealul de un secol și ceva
al libertății moldovenilor dintre Prut și Nistru în cadrul propriului stat”131.
2.1. Constituirea Partidului Național Moldovenesc
Vasile Stroiescu, un bogat filantrop, dar foarte modest, a reușit să convingă adepții
mișcării de eliberare națională să lase luptele interne și să se reunească pentru patru zile (28
martie - 31 martie 1917), în aceste zile fiind creat Partidul Național Moldovenesc.
Președintele PNM a devenit Vasile Stroiescu. Printre fruntașii partidului se numărau: Paul
Gore, Vladimir Herța, Pan Halippa, Onisifor Ghibu, Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Matei
Donici, Nicolae Alexandri, Vladimir Chiorescu, pământeanul nostru Teofil Ioncu. Prima
acţiune de înfiripare a mişcării de eliberare naţională, de formulare a unor principii ale
autonomiei administrativ-teritoriale, poate chiar ale suveranităţii Moldovei dintre Prut şi
Nistru a fost publicarea (la data de 9.04.1917 în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” a Programului
Partidului Naţional Moldovenesc (PNM). În articolul „Ce vrea partidul naţional
moldovenesc” sunt formulate idei şi întrebări actuale şi astăzi: „Mulţi se întreabă de ce
moldovenii şi-au făcut un partid deosebit al lor, de ce nu s-au lipit ei, mai bine, la alte partide
politice din Basarabia, ca până acum ... . Până acum ei au făcut parte din fel de fel de partide,
după care însă nimic n-au folosit. Acum ei s-au încredinţat că numai printr-un partid al lor
vor putea ajunge la izbândirea gândurilor lor sfinte ... Unii răuvoitori zic că partidul
moldovenesc ar avea de gînd să obijduiască pe locuitorii de altă limbă a Basarabiei. Aceasta
nu e adevărat! Partidul vrea, ce e drept, binele moldovenilor, căci pentru aceasta s-a alcătuit,
dar el lasă şi pe celelalte noroade din Basarabia să trăiască în deplină slobozenie. Sau ar vrea
cineva ca partidul să nu-şi bată capul cu moldovenii? Dar atunci cine le va avea de grijă?...
Noi binecuvântăm din toată inima revoluţia, care a făcut să răsară soarele slobozeniei şi
suntem gata să jertfim totul pentru deplina ei izbândire”. (Cuvânt Moldovenesc
23.04.1917)132.
2.2. Constituirea Sfatului Țării
Solicitarea politică inițială de bază a mișcării naționale a fost constituirea unui organ
legislativ suprem - Sfatul Țării - și proclamarea autonomiei Basarabiei în cadrul Republicii
Federative Democratice Rusești. Într-un context politic intern și internațional foarte
complicat, marcat de puciul bolșevic de la Petrograd din 25 octombrie 1917, de anarhia și
debandada provocată de soldații ruși bolșevizați care se retrăgeau în interiorul Rusiei, de
schimbarea dramatică a situației de pe frontul româno-rus și evoluția discuțiilor dintre
beligeranți etc., la 21 noiembrie 1917 a fost convocat, după 105 ani de dominație țaristă,
Sfatul Țării - primul Parlament al Basarabiei - care, la 2 decembrie 1917, în baza dreptului la
autodeterminare a popoarelor, a consfințit transformarea fostei gubernii Basarabia în
Republică Populară Moldovenească, iar la 7 decembrie 1917 a ales primul guvern al acesteia.
Procesul de autoderminare națională a românilor din Basarabia a continuat la 24
ianuarie 1918, odată cu proclamarea Republicii Democratice Moldovenești independente, și
la 27 martie 1918, odată cu unirea acesteia cu România. În Actul Unirii Basarabiei cu
România votat de către Sfatul Țării se afirma: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării
declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut,
Nistru, Marea Neagră și vechile granite cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de
ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza
principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna
se unește cu Mama sa România!”133. Astfel Basarabia s-a detașat din „îmbrățișarea frățească”
atât a fostului Imperiu Rus, cât și a noului Imperiu Sovietic ce se profila la orizont.
131 COJOCARU Gh.; COJOCARU G., - SfatulȚării: itinerar, Chișinău, 1998. 132 PURICI Ș., - Istoria Basarabiei, București, 2011. 133 NEGREI I.; DANU, Eugenia, - Mișcarea națională în Basarabia și Transnistria (februarie 1917 – 1918),
„Cugetul. Revistă de istorie și cultură”, nr.1, 2003.
71
3. Originari din raionul Șoldănești care s-au implicat în mișcarea de eliberare
națională a Basarabiei
În mișcarea de eliberare națională a Basarabiei s-au implicat un șir de personalități
de valoare ale neamului nostru având obiectivul de a realiza visul de secole al românilor -
Unirea în cadrul unui stat national unitar. Printre aceștia se numără și personalități remarcabile
originare din raionul Șoldănești. În acest sens îi identificăm pe Teofil Ioncu (satul Olișcani),
Simion Murafa (satul Cotiujenii Mari), Teodor Herța (satul Alcedar), Vladimir și Grigore
Cazacliu (satul Cușelăuca)134.
3.1 Teofil Ioncu
Teofil Ioncu s-a născut pe 20 octombrie 1885 în satul Olişcani, judeţul Orhei (astăzi
raionul Şoldăneşti). A fost membru al Sfatului Țării – primul Parlament al Basarabiei. Mandat
validat de la 21.11.1917 (înființarea Sfatului Țării) până la 27.11.1918 (votarea unirii
necondiționată a Basarabiei cu România). A activat ca Președinte al Comisiei Juridice al
Comisiei de Declarații și Statute, al Comisiei Administrative. În luna septembrie 1917 a
partici-pat la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia care şi-a ţinut lucrările la Kiev,
asistând ca reprezentat al Basarabiei la lucrările Radei ucrainene. La acel forum se discuta
despre soarta Imperiului Rus după căderea ţarismului, în condiţiile în care naţiunile
conglomeratului muribund îşi cereau dreptul la propria existenţă. Însuși Teofil a ieșit la
tribună cu un discurs. „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea
moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional,
iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din
punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri,
de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi ca
separatiști.”135. La același eveniment, spune că „Dacă până acum nu ne-am unit pe față cu
românii, a fost aceasta o tactică ca să închidem gura străinilor și să le domolim furia”. 136
La 27 martie 1918, la ședința istorică a Sfatului Țării, Teofil Ioncu, alături de alți 85
de deputați a votat Unirea Basarabiei. Teofil Ioncu a fost decorat cu ordinul „Steaua
României” în grad de ofițer și ordinul „Regele1 Ferdinand I” în grad de comandor.
3.2 Teodor Herța
Un alt pământean de-al noștru care a participat la evenimente importante produse
acum o sută de ani a fost Teodor Herța. S-a născut la 2 ianuarie 1890 în satul Alcedar din
actualul raion Șoldănești. Herța a fost ales deputat în Sfatul Țării la 2 februarie 1918 de
Congresul al III-lea al Țăranilor din Basarabia, mandatul păstrându-l până la 27 noiembrie
1918. Ca reprezentant al categoriilor sociale de la sat Teodor Herța a fost chemat să înlăture
dezastrul și anarhia din Basarabia alături de Simion Murafa din satul Cotiujenii Mari, frații
Cazacliu din satul Cușelăuca și alți fruntași ai mișcării de eliberare naționale din Basarabia.
Entuziasmul patriotic din sufletele înaintașilor noștri a fost cauzat de dragostea față de Neam
și Țară.
3.3. Frații Vladimir și Grigore Cazacliu
Grigore Cazacliu (n. 1892, Cușelăuca, Județul Soroca (interbelic)) a fost un
politician român, membru al Sfatului Țării, student la acea dată. A activat ca redactor la
ziarele „România Nouă” și „Sfatul Țării”; vicepreședinte, apoi președinte al Comitetului
ostașilor provinciali de pe frontul român. După Unire a fost deputat de Soroca, vicepreședinte
al Camerei Deputaților în Parlamentul român. În cadrul Sfatului Țării a deținut funcția de
secretar al Comisiei Constituționale de la 1 iulie până la 27 noiembrie 1918. La 27 martie
1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Grigore Cazacliu este unul dintre cei doi români,
el și Pan Halipa, care au participat la toate trei uniri din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia.
Grigore Cazacliu s-a stins din viață la 24 decembrie 1959 la București și a fost înhumat la
Cimitirul „Reînvierea”.
134 COLESCIC I., - „Basarabia necunoscută, 1993. 135 „Cugetul. Revistă de cultură și istorie”, nr. 3, 2003. 136 Ibidem.
72
Vladimir Cazacliu (n. 1887, Cușelăuca, Județul Soroca) a fost student, politician
român, membru al Sfatului Țării. Este cunoscut faptul că, alături de fratele său, a urmat școala
primară, gimnaziul și liceul la Soroca. Și-a continuat studiile la Kiev și a fost primit în cercul
românilor de acolo, alături de Mateevici, Murafa, Cigureanu, Toma Dumbravă. Vladimir
Cazacliu a fost membru al Sfatului Țării - Parlamentul Basarabiei între 1917 și 1918. La data
de 27 martie 1918 Vladimir Cazacliu a votat Unirea Basarabiei cu România. Vladimir
Cazacliu a trecut în neființă la București, în anul 1950 lăsând în urmă o istorie despre curaj și
patrie. Frații Cazacliu rămân în amintirea noastră drept niște luptători pentru Bine, pentru
Patriotism și Unirea poporului român într-o singură națiune!
3.4.Simion Murafa
Simion Murafa a văzut lumina zilei la 24 mai 1887 în nordul Basarabiei, satul
Cotiujenii Mari din actualul raion Șoldănești. Preotul și prozatorul Andrei Murafa tipărește
în revista „Moldova de la Nistru” (nr. 1, 1920) câteva crâmpeie de amintiri: „Mi s-a prezentat
sprinten și mlădios ca un stejar tinerel, simpatic și energic. Era serios, deștept și vorbăreț.” 137
Devenit jurist după absolvirea Universității din Kiev, Simion Murafa dezvoltă
ulterior o activitate prolifică în publicistică. De altfel, „Cine-s moldovenii. Din Istoria
neamului” (1917), volumul cât un buletin de identitate era menit să contribuie la trezirea
conștiinței naționale. Murafa a fost lider al mișcării naționale, iar Onisifor Ghibu în articolul
„Trei mucenici ai românismului în Basarabia”, menționa că el vorbea ca un naționalist
înfocat. A căutat soldați de pe frontul românesc, pregătindu-i pentru lupta națională. Apoi a
întâmpinat pe primul batalion de ardeleni la Chișinău și le dă un steag să-l ducă la Alba Iulia,
cu următorul discurs: „Prin mine moldovenii vă oferă acest steag tricolor: simbolul unităţii
noastre naţionale. Pe el erau să fie scrise cuvintele: „Libertate sau Moarte”. Primiţi-l cu
dragostea cu care vi-l dăm şi-l duceţi cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureş
şi peste Crişuri, fluturaţi-l triumfător peste întreaga întindere românească şi implantaţi-l apoi
în numele nostru pe turnul cetăţii de la Alba Iulia. Duceţi-l la biruinţă, sau muriţi pentru
idealul care vă însufleţeşte”138.
De asemenea, Simion Murafa s-a afirmat drept un om de cultură, fiind cântăreț de
operă, compozitor. Un mare serviciu pe care l-a făcut Simeon Murafa pentru mişcarea
basarabeană în anul 1917, a fost aducerea de la Iaşi a unei tipografii. Având tiparniţa proprie
Partidul Naţional Moldovenesc putea să-şi editeze nestingherit ziarele, manifestele, broşurile.
Moartea și-a găsit-o la Chișinău, la 20 august 1917, când se părea că războiul nu-l mai
amenință, însă a lăsat în urma sa pași demni de admirat până în prezent! Este considerat un
martir al renașterii naționale din Basarabia alături de Hodorogea A., Mateevici A.
4. Concluzii
Trăim pe un petec de moșie vitregit de imperii care s-au perindat de-a lungul istoriei
în această parte a Europei. El a fost un obiect, o monedă de schimb între acele imperii. Un
punct de început îl constituie Tratatul Ruso-Turc de la 16 mai 1812 privind alipirea
interfluviului Pruto-nistrean – partea de est a Moldovei – la Rusia. Nimeni nu a întrebat
autoritățile de la Iași, nimeni nu a întrebat populația teritoriului în cauză. Pentru Moldova
atunci a apărut problema teritoriului respectiv, pe care Rusia l-a denumit „Basarabia”. Cu
toate acestea, este îmbucurător faptul că și la începutul secolului al XX-lea personalități
curajoase s-au ridicat la lupta pentru a promova interesele naționale ale românilor și și-au
spus opinia; că s-au făcut pași importanți spre trezirea spirituală și conștientizarea valorilor
naționale. Anume acești pași au contribuit la realizarea Marii Uniri, fapt pentru care
sărbătorim în 2018 Centenarul Marii Uniri.
Noi, tânăra generație avem misiunea de a păstra vie amintirea evenimentelor
produse acum 100 de ani și, urmând exemplul înaintașilor noștri, inclusiv a originarilor din
raionul Șoldănești, de a contribui la realizarea Unirii spațiului românesc.
137 MURAFA A.,- Moldova de la Nistru, nr.1, 1920. 138 Ibidem.
73
Bibliografie:
- *** „Cugetul. Revistă de istorie și cultură”, nr. 1, 2003.
- *** „Cugetul. Revistă de istorie și cultură”, nr. 3, 2003.
- CHIRIAC A., - Dicționarul membrilor Sfatului Țării, Chișinău, 1967.
- COJOCARU G., - Sfatul Țării: itinerar, Chișinău, 1998.
- COLESNIC I., - Basarabia necunoscută, vol. 3, Chișinău,1993.
- COLESNIC I., - Basarabia necunoscută, vol. 7, Chișinău,1993.
- GHIBU O., - De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926.
- GHIBU O., - Pe baricadele vieții, Chișinău,1992.
- HALIPPA P., - Viața Basarabiei, nr. 12, 1938.
- MURAFA A., - Moldova de la Nistru, nr. 1, 1920.
- PURICI Ș., - Istoria Basarabiei, București, 2011.
- SADOVEANU M., - Orhei și Soroca, Chișinău, 1921.
- VATAMAN P., - Figuri soroncene, Soroca, 1940.
Surse web:
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Basarabiei_cu_Rom%C3%A2nia
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Alcedar,_%C8%98old%C4%83ne%C8%99ti
• https://en.wikipedia.org/wiki/Simeon_G._Murafa
74
Cu gândul la Basarabia, la ceas aniversar
Teju Mariana Claudia Profesor, Școala Gimnazială „Ing. Gheorghe Pănculescu”
Vălenii de Munte, Prahova, România
Rezumat: Trecutul și prezentul astăzi își dau mâna, iar istoria neamului românesc ne-a
lăsat scrise cu litere de aur și sânge momentul în care Basarabia s-a unit cu România. De-a lungul
timpului s-au făcut multe pentru apropierea sufletească, culturală și parțial economică a celor aflați
pe ambele maluri ale Prutului. Există multe asociații care au fost, sunt și vor rămâne implicate din
plin în acest teribil efort de a susține și oferi conținut Idealului Reîntregirii Națiunii Române.
Keywords: Bessarabia, Centenary of the Great Union, Constantin Stere, reunification,
March 27, 1918.
Scriu aceste rânduri acum, la ceas aniversar cu gândul la frații mei de peste Prut, din
Basarabia. Îmi doresc să pot sărbători împreună cu ei Centenarul Marii Uniri, fără ca pământul
românesc să aibă granița la Prut, apa ce desparte cele două bucăți de pământ strămoșesc.
Cu dragoste de neam și țară, în An Centenar îmi propun să ne dăm mâna cu toții, să
cântăm și să dansăm fericiți și liniștiți Hora Unirii, să ne unim și să respectăm ceea ce
Constantin Stere spunea odinioară: ,,În viața omului, ca și a popoarelor întregi, momente așa
de înălțătoare nu sunt Multe. Gândiți-vă că nu e vorba numai de Dvs. ci și de Copiii voștri,
de cei ce vă vor urma. Vă vor ierta ei oare când vor ști că ai lor părinți au dat cu piciorul în
dreptul și în fericirea copiilor, nepoților și strănepoților lor? Niciun gram de bănuială să nu
vă clatine sufletul!’’
Trecutul și prezentul astăzi își dau mâna, iar istoria neamului românesc ne-a lăsat
scrise cu litere de aur și sânge momentul în care Basarabia s-a unit cu România.
Ziua de 27 martie 2018 a fost astrală. Atunci, deputații Țării Democratice
Moldovenești au votat Unirea cu Patria Mamă. Au dovedit atunci cu toții că lupta pentru
Reîntregirea Neamului și a Țării nu s-a pierdut în vâltoarea timpurilor care au trecut peste
noi. Declarația de unire se încheia prin cuvinte emoționante: ,,Trăiască unirea Basarabiei cu
România de-a pururea și totdeauna!”
În vremea aceea toți românii, tineri sau bătrâni își doreau și se trezeau vorbind în
cuvinte magice: ,,Trăiască România, una și nedespărțită!” Așa dovedeau ei o dragoste
nemărginită pentru țara abia unită, o considerau atunci prima și cea mai mare bucurie și
împlinire după un război lung și greu.
Sperăm ca aceste frumoase și dragi cuvinte să le putem rosti din nou în curând, în
acest an centenar. Vorbim aceeași limbă, avem aceleași obiceiuri și ne face plăcere să ne
întâlnim mereu aici sau dincolo de Prut.
De-a lungul timpului s-au făcut multe pentru apropierea sufletească, culturală și
parțial economică a celor aflați pe ambele maluri ale Prutului. Există multe asociații care au
fost, sunt și vor rămâne implicate din plin în acest teribil efort de a susține și oferi conținut
Idealului Reîntregirii Națiunii Române.
Destul de des, în vizitele mele scurte prin Basarabia, la Chișinău și Chișcăreni am
stat printre frații noștri moldoveni și am observat că s-au purtat prietenește și ne-au arătat că
putem petrece alături multe clipe de voie bună și încântare. Copii, tineri sau bătrâni au vorbit
cu noi și s-au implicat în activitățile comune organizate. Au purtat costume populare
românești, au recitat poezii scrise de Mihai Eminescu, au cântat și au dansat muzică populară
românească, au mâncat ca și noi românește sau moldovenește. Deci sunt români adevărați,
iar apa Prutului ne desparte fără motive.
Tineretul moldovean este deschis la schimbare, la unire. Prin ușile și ferestrele larg
deschise au plecat la învățătură peste hotare. Și, spre bucuria noastră, mulți au ales România.
Așadar Basarabia trăiește și nu trebuie dată uitării. Din respect pentru moșii și strămoșii noștri,
75
ca urmași bravi, cu dragoste de țară în inimi pentru întregul pământ românesc trăim cu
speranța ca această provincie va fi din nou parte a României mari.
Și nu voi uita niciodată că ,,Basarabia este un alt nume al Țării Românești”, iar noi
o așteptăm cu drag și dor acasă.
Bibliografie:
1). IORGA, Nicolae, - Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2010.
2). NISTOR, Ion, - Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, București, 2017.
76
Bucureștiul sub ocupația Puterilor Centrale
Dia Sorina Profesor, Școala Gimnazială „George Emil Palade”
Ploiești, Prahova, România
Summary: Bucharest, the capital of Romania, left without any defense, is occupied by the
troops of The Central Powers between December 1916 and November 1918. Its inhabitants become the
subject of numerous abuses. The lack of food, heat and means of transport is worsening by the numerous
rumors about the fate of authorities and of the refugee army in Moldavia. Even if they remain in the
capital, the conserving politicians are wasting their energy in internal struggles to create a possible filo-
German government, which is supposed to make peace. They don’t help their fellow people, who are
extremely obedient and forced to bare two years of violence and theft.
Keywords: military occupation, requisition, exantematic typhus, armistice, repairs
commission
Vestea intrării României în război de partea Antantei la 15/28 august 1916 a fost
întâmpinată de bucureșteni cu bucurie: «După prânz, veni marea veste – își amintea profesorul
Constantin Kirițescu – făcând să izbucnească în mod spontan din mii de piepturi vechiul imn
al românilor „Deșteaptă-te, române!”»139.
La scurt timp au urmat privațiunile: teama atacurilor diurne ale avioanelor germane140
și nocturne ale zeppelinelor, zgomotele produse de apărarea noastră antiaeriană, oprirea
circulaţiei pe străzi de la orele 9 seara, suspendarea spectacolelor, penuria produselor
alimentare, etc.
Bucureștenii se confruntă la scurt timp cu imaginea armatei române în retragere:
„Pe B-dul Colței întâlnesc grupuri de soldați români, unii cu echipamentul de război, alții fără
armă, alții fără ranițe, alții cu capul gol, toți însă au după gât sacul alb pentru merinde. Cu
hainele prăfuite, rupte, decolorate, plini de noroi, bărboși, cu fața arămie de vânturi și ploaie,
merg alene spre Capul Podului. Nu e un grup, două, zece, sunt sute de grupuri și vin de se
concentrează de pe toate străzile orașului”141.
Armata era urmată de convoaiele de refugiați: „Pe lângă orășeni, fug și țăranii din
calea dușmanului. Mii de care cu boi, pline cu avutul lor, cu vitele lor legate după căruțe,
bătrâni și copii în vârful carului cu coceni și buccele. Pe lângă car, femeile târăsc porci și
câini legați de câte o frânghie”142. În orașul lipsit de apărare, trupele germane intrau în 23
noiembrie/6 decembrie 1916. Aveau să rămână aici până pe 30 octombrie/12 noiembrie 1918,
la o zi după semnarea Armistiţiului între Antanta şi Puterile Centrale. Germanilor li se vor
adăuga soldați austrieci, unguri, bulgari și turci.
Autoritățile nu au opus nicio rezistență. Mai mult, au descurajat orice încercare de
împotrivire din partea locuitorilor capitalei. Printr-o proclamație afișată cu două zile înainte
de ocupație, prefectului poliției, generalul Mustață, își prevenise concetățenii că orice insultă
adusă armatelor imperiale, cu fapta, vorba sau gestul va fi pedepsită cu împușcarea143.
Primiți cu resemnare și curiozitate de bucureșteni, germanii sunt comparați cu o
haită de lupi flămânzi, pe când bulgarii aveau o purtare sălbatică, îngrozind populația cu
139 ARMĂ, Alexandru - Bombardamentele germane din Primul Război Mondial, București, Vremea, 2015, p. 13 140 Ibidem p. 55-57. Pe 12/25 septembrie 1914 la ora prânzului, Bucurestiului a fost atacat de cinci avioane
germane de tip Rumpler Taube care au aruncat circa 30-40 de bombe de 12 kg fiecare, cu focoase instantanee.
Bilanțul prezentat de delegația guvernamentală română la Conferința de pace de la Paris citând dintr-un
raport al primarului Bucureștiului din 25 ianuarie 1919, prezenta peste 400 de morți și răniți. 141 CANCICOV, Vasile Th. - Jurnal din vremea ocupației, vol. 1: Impresiuni și păreri personale din timpul
războiului României – jurnal zilnic: 13 august 1916 – 13 august 1917, ediţie îngrijită, pref: Daniel Cain,
București, Humanitas, 2015, p. 133 142 Ibidem, p. 122 143 Ibidem, p. 135
77
violențele și abuzurile lor, temperate de ofițerii germani144. Turcii lasă impresia unei armate
improvizate: „prost îmbrăcați, cu tunica de un fel, cu pantalonii de alt fel și neasemănătoare
în culoare la toți soldații, purtând pe cap, unii șepci, alții fesuri, alții turbane"145. Încă din
prima zi, comandantul militar, Feldmareșalul von Mackensen, avea să stabilească termenii
ocupației capitalei noastre printr-o proclamație:
„Către locuitorii orașului București.
Orașul București este ocupat de către trupele mele; el intră sub legile de război.
Noi ducem război numai contra armatei române și rusești, iar nu contra poporului
român. Cine nu va opune armatei mele nici o rezistență și se va supune de bunăvoie ordinelor
comandanților militari și a însărcinaților le va fi asigurata viața și avutul. Iar cine va încerca
de a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea sau a aduce vreun folos armatei române
și ruse, contra căreia luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistență ce s-ar opune
trupelor mele de către populația civilă, inclusiv funcționarii publici, orașul Bucureşti va fi tras
la răspundere și va putea aștepta măsurile de represiune cele mai aspre.”146 ....
Bucureștenii nu au opus o rezistență notabilă, cu două excepții: rechiziționarea
clopotelor și furarea moaștelor Sfântului Dumitru Basarabov de către soldații bulgari147.
Părăsită de autoritățile refugiate la Iași, capitala a fost condusă încă din 8 decembrie
1916 de un Guvernământul Imperial. Acesta avea în subordonare inclusiv autorităţile locale
româneşti (primar Emil Petrescu, prefectul poliţiei generalul Mustață, înlocuit cu Țigara-
Samurcaș; Lupu Costache garantul Ministerului de Interne; Dumitru Nenițescu garantul
Ministerului de Război; generalul Angelescu comandantul militar al Bucureștiului). Acestora
li se va alătura la 30 decembrie 1916 generalul Tülff von Tscheppe und Weidenbach,
guvernatorul civil al teritoriului ocupat din România, al cărui principal scop era exploatarea
întregului potenţial economic al României.
La 9 decembrie 1916, după trei zile de ocupație militară efectivă, avocatul Vasile
Cancicov descria starea populației din București: „Trai animal, vegetăm în speranța de a trăi
pînă la încheierea păcii. Mizeria populațiunii e mare [...]. Nu e nici pâine, nici mălai. [...]
Carne nu este nici de un gust, ouă nu s-au pomenit de mult timp în piață, peștele a dispărut ca
aliment, bălțile statului fiind toate în zona militară ocupată. Și nu numai de foame, dar moare
lumea înghețată de frig, nu sunt lemne, nu e cărbune, toate gardurile și lemnele de construcție
s-au pus deja pe foc. Lemne ar fi, dar nu există nici un mijloc de transport.”148
Armatele de ocupație pun stăpânire pe casele mari și confortabile și le devastează
pe cele ale politicienilor refugiați în Moldova. Rechiziționează mijloacele de transport (de la
cai și trăsuri până la biciclete), alimentele și se folosesc de informațiile furnizate de supușii
germani și austro-ungari prezenți în capitală, mai ales de cele oferite de slujnice. Populația
suferă din cauza lipsei de alimente sau de căldură și nu apreciază măsurile luate de germani
pentru îmbunătățirea situației: vaccinarea generală a populației împotriva tifosului
exantematic și a vărsatului, obligația de a scoate gunoiul în stradă, de a declara numărul
oamenilor dintr-o locuință, de a stropii trotuarele, de a pune botniță câinilor pentru a nu fi
împușcați, etc149
La București au rămas oamenii politici conservatori, împărțiți în două tabere
conduse de Petre P. Carp, om de caracter, și de Alexandru Marghiloman, om al dibăciilor
politice. Rivalitatea dintre ei și lipsa de legitimitate în comparație cu guvernul de la Iași i-au
împiedicat să lucreze în beneficiul bucureștenilor. Asaltați de bursa zvonurilor privind situația
războiului și a frontului din Moldova, preocupați de soluționarea problemelor alimentare,
bucureștenii sunt nevoiți să găsească soluții. Cum ofițerii germani nu puteau să reziste
farmecelor româncelor, multe probleme au fost rezolvate de către acestea. Constantin
144 BACALBAȘA, Constantin - Capitala sub ocupația dușmanului 1916 –1918, Editura Vremea, București, 2017,
pp. 43-45 145 CANCICOV, Vasile Th. - Op. cit., p. 144 146 Ibidem, p. 142 147 BACALBAȘA, Constantin - Op. cit., p. 168 148 Ibidem, p. 163 149 BACALBAȘA, Constantin - Op. cit., p. 123,125
78
Bacalbașa le dojenește în nenumărate pagini dar le recunoaște spiritul întreprinzător; aflăm
de pildă că: „o cunoscută artistă de operetă a fost imparțială cu invaziunea, a avut patru
amanți: un german, un austriac, un turc și un bulgar”150
Din noiembrie 1918 armatele de ocupație se retrag rând pe rând. Germanii, ultimii
plecați, nu renunță nici în ultimul moment la cutiile lor de câte 5 kilograme de alimente pe
care aveau permisiunea să le expedieze acasă în afara rechizițiilor făcute pentru întreținerea
armatei și a personalului administrativ151. Germanii se retrag aproape exemplar dintr-o țară
profund resentimentară și care nu păstrează măsurile de îmbunătățire a vieții pe care fusese
obligată să le ia în timpul ocupației.
În cei 2 ani de ocupație au fost scoase din țară: 1.14 milioane tone produse petroliere,
2.6 milioane tone cereale, 1.4 milioane bovine, 6.4 milioane ovine, peste 1 milion de porcine,
alte bunuri alimentare, lemn de construcție, sare, cărbune, tutun, furaje, piei și chiar un număr
mare de mașini industriale152. Cifrele acestea nu includ produsele consumate de armata de
ocupație. Calculele privind distrugerile provocate de război, prezentate Comisiei Reparațiilor,
s-au ridicat la 17.722.307.999 franci aur153.
Pe 1 decembrie 1918 regele Ferdinand și regina Maria au reintrat în București,
însoțiți de generalul Berthelot și de unități simbolice românești, franțuzești și englezești.
Regina Maria nota în jurnalul ei că „Orașul înnebunise pur și simplu”, mulțimile înțesând
străzile, fluturând steagurile, strigând și plângând154. După doi ani de violențe și prădăciuni,
visul României Mari începea să devină realitate.
Bibliografie
- *** Istoria românilor, de la independență la Marea Unire vol. VII, tom II,
Editura Enciclopedică, București, 2003
- ARMĂ, Alexandru - Bombardamentele germane din Primul Război Mondial,
București, Vremea, 2015
- BACALBAȘA, Constantin - Capitala sub ocupația dușmanului 1916 –1918,
Editura Vremea, București, 2017
- CANCICOV, Vasile Th. - Jurnal din vremea ocupației, vol. 1: Impresiuni și
păreri personale din timpul războiului României – jurnal zilnic: 13 august 1916
– 13 august 1917, ediţie îngrijită, pref: Daniel Cain, București, Humanitas, 2015
- IORDACHE, Anastasie (coord.) - Istoria românilor, de la independență la
Marea Unire, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003,
- MURGESCU, Bogdan - România și Europa: acumularea decalajelor
economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași, 2010
- TORREY, Glenn E. - România în Primul Război Mondial, Editura Meteor
Publishing, București, 2014
150 Ibidem, p. 60 151 Ibidem, p. 241 152 Apud. MURGESCU Bogdan, România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura
Polirom, Iași, 2010, p. 222 153 Apud. Istoria românilor, de la independență la Marea Unire vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică,
București, 2003, p. 450 154 TORREY, Glenn E., România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p. 339
79
100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România
(27 Martie 1918 - 27 Martie 2018)
Boșcodeală Felicia-Elena Profesor dr., Liceul Pedagogic „Spiru Haret”
Buzău, România
Summary: The First World War would announce the change of the political map of the European
continent, the neutrality of Romania being only a period of war preparation; diplomatic, military and
psychological. Looking forward to the future, King Ferdinand decided to support the diplomatic action of ION
C. BRATIANU's government to sign the treaty of alliance with the powers of the Entente (France, Great Britain,
Russia and Italy) on 4 August 1916, which recognized Romania as legitimate to annex Transylvania, Banat and
Bucovina. Once in the war, Romania took part in an intense bombardment of German airplanes and zeppelins,
taken from northern Bulgaria, between August and November 1916, with hundreds of dead and wounded. Its
purpose was to terrorize the population, hoping that our country will come out of the war. After the sacrifices
of the Moldovan war in the summer of 1917, Romania remained practically the only one after the Russian Army
defect, had no other choice but to negotiate peace with the enemy, the conservative Alexandru Marghiloman
being the only capable person to negotiate. With tenaciousness and diplomacy, he managed to save the Dynasty
and the Army, as some contemporary historians recall. In the disastrous closing of the armistice with the Central
Powers came the first fulfillment - the Union of Bessarabia. The Council of the country proclaimed on December
2, 1917, in Chisinau, the Moldavian Democratic Republic Autonomous within the Russian Federation, which in
January 1918 declared it self independent. In the context of a strong Romanian national trend, on March 27,
1918, Bessarabia declared itself united with Romania, and the Romanian treasury, entrusted to the Russian
government for fear of advancing the Central Powers, would be seized and sequestered by the Soviets.
Keywords - The Union with Bessarabia, Romania, Bessarabia, The First World War, beligerent
parties, alliance treaty, peace treaty, autonomy, union, The Country Council, the treasury.
Declanșarea Primului Război Mondial a reprezentat un prilej pentru îndeplinirea
idealului național al românilor - unirea provinciilor românești aflate sub stăpânire străină cu
patria-mamă. România a participat la acest război în perioada 1916-1918 din dorința de a
obține unirea tuturor provinciilor locuite de români și aflate sub dominație straină. Acest
război este evenimentul care anunță schimbarea hărții politice a continentului european. Era,
pentru destinul național românesc, un moment major. Și clasa conducătoare românească şi-a
asumat responsabilitatea. Atenția lumii politice se concentrează asupra războiului izbucnit în
Europa și a atitudinii României.
Neutralitatea nu putea fi, și de fapt nici nu a fost decât o perioadă de pregătire de
război. O pregătire diplomatică, militară și psihologică. Asemenea Italiei și Bulgariei,
România devine obiectul presiunilor celor două tabere beligerante. Cum români se găseau și
în Rusia, nu numai în Austro-Ungaria, diplomațiile ambelor părți au ce oferi. Puterile Centrale
promit Basarabia, un statut special pentru românii transilvăneni şi promit chiar și Bucovina.
Antanta promite toate teritoriile locuite de români aflate Austro-Ungaria.
Anii neutralității au fost o perioadă de mare zbucium sufletesc pentru Regele
Ferdinand, preocupat de a alege calea cea mai bună pentru a intra în acțiune. Privind lucid
către viitor, își dădea seama de dificultățile care stăteau în calea împlinirii visului național.
Regele Ferdinand I hotărăște să susțină acțiunea diplomatică a guvernului Ion I.C. Brătianu
și aprobă semnarea, la 4 august 1916, a tratatului de alianță cu puterile Antantei (Franța,
Marea Britanie, Rusia și Italia), care îi recunoșteau României dreptul legitim de a anexa
Transilvania, Banatul și Bucovina, în schimb, România se obliga să atace Austro-Ungaria.
Trebuie subliniat faptul că, în perioada august-noiembrie 1916, localitățile din sudul
țării și Capitală au fost supuse unui bombardament intens de către avioanele și zeppelinele
germane, decolate din nordul Bulgariei, de pe bazele aeriene situate în apropierea localităților
Razgrad, Drama, Iampol, Șiștov Nikopol, Rusciuk, Oreahovo. S-au înregistrat sute de morți
80
și răniți ca urmare a acestor atacuri aeriene lipsite de orice logică sau importanță miltară.
Ideea inamicului a fost să terorizeze populația și prin aceste bombardamente, sperând că, în
acest fel România va ieși din război. Anul 1918 s-a deschis în condiții extrem de grele pentru
România, dar a rămas înscris în istorie ca anul Marii Uniri. La începutul anului presiunile
Puterilor Centrale s-au înmulțit. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat și a fost
înlocuit de un guvern condus de Alexandru Averescu. După sacrificiile din luptele din vara
anului 1917 din Moldova, România fiind practic singură nu a avut altă opțiune decât
negocierea unei păci separate cu inamicul. S-a semnat un tratat preliminar la Buftea, pe 20
februarie/5 martie 1918, apreciindu-se ca filogermanul și conservatorul Alexandru
Marghiloman era singura persoană potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale.
Astfel, la 5/18 martie 1918 s-a format guvernul condus de buzoianul Alexandru
Marghiloman. Sacrificându-și cu bună știință cariera politică, și-a asumat răspunderi enorme
în cel mai greu moment istoric al României moderne, acceptând să fie prim-ministru în
vederea încheierii păcii cu Puterile Centrale, când trei sferturi din țară erau sub ocupație. Cu
tenacitate și dipomație, sub presiunea tot mai puternică a învingătorului, în vederea semnării
tratatului de pace, el a reușit să salveze Dinastia și Armata, după cum amintesc unii istorici
contemporani. Pacea de la București, cu toate consecințele ei dureroase pentru statul român a
fost pentru Alexandru Marghiloman unica modalitate de a înșela, prin tergversare vigilența și
aroganța prezumtivului câștigător, în așteptarea orei astrale când România, cu ajutorul lui
Dumnezeu și sacrificiul armatelor române și aliate, își va putea înfăptui destinul său istoric,
formarea României Mari!
Nu e mai puțin adevărat că, deși răzlețe, au fost și voci care au recunoscut rolul de
sacrificiu jucat de Alexandru Marghiloman în cea mai mare conflagrație de la începutul
secolului al XX lea, la care România a fost parte. Fără sacrificiul lui, poate că destinul țării ar
fi fost deturnat spre cine știe ce orizonturi și pentru cât timp!
„Marghiloman a avut patriotismul să accepte, din inițiativa primului ministru Ionel
Brătianu, cu care obișnuia să aibe tainice convorbiri săptămânale, spinoasa sarcină a
discuțiilor cu miniștrii Germaniei și Austro-Ungariei la București, pentru a juca, la caz de
mare restriște, cartea înțelegerii cu Puterile Centrale”‚ scria Dan Amedeo Lăzărescu (în
Magazin Istoric, nr. 2/1997), iar istoricul C.C. Giurescu avea să noteze și el în ,,Memoriile”
sale: „A fost criticat, uneori cu înverșunare, pentru faptul că a format guvernul din 1918 care
a semnat tratatul de la București. Trebuie să recunoaștem acum, din perspectivă istorică și
privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat atunci un rol de sacrificiu”, în
timp ce Nicolae Iorga spune ca Marghiloman este considerat „câinele fidel de la picioarele
tronului”.
În dezastrul încheierii armistițiului cu Puterile Centrale a venit prima bucurie-unirea
cu Barasabia. Și aici, ca de altfel în toată Rusia, revoluția duce mai întâi la exprimarea unor
fățișe tendinte autonomiste, apoi separatiste. La 2-7 noiembrie 1917, Marele Congres
Ostășesc, reunit la Chișinău, proclamă autonomia politică și teritorială a Basarabiei, hotărăște
crearea unei armate proprii și convocarea unui Sfat al Țării, care se și întrunește la 21
noiembrie/4 decembrie la Chișinău. Președinte este ales Ion Inculeț, profesor la Universitatea
din Petrograd, trimis din 1917 în Basarabia de guvernul Kerenski împreună cu Pantelimon
Erhan.
Se dezvoltă între timp un puternic curent național românesc, susținut de intelectuali
ca Pantelimon Halippa (editorul ziarului „Cuvânt moldovenesc”), Ion Pelivan,
transilvaneanul Onisifor Ghibu, editorul ziarelor „Ardealul” și „România Nouă”.
Remarcabilă este activitatea lui Constantin Stere, venit și el în Basarabia pentru a
susține cauza unirii cu România. Sfatul Țării proclamă, la 2/15 decembrie 1917, la Chișinău,
Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federației Ruse, care, în ianuarie
1918, se declară independentă. O independență pe care noua republică nu are cum s-o apere
de detașamentele înarmate bolșevice ale Rumcerodului, care acționau în regiune sub
conducerea lui Cristian Racovschi, fruntaș socialist din România, fugit din detenție de la Iași,
mare dușman al României. Este motivul pentru care, în haosul creat în Basarabia, în ianuarie,
Sfatul Țării cheamă armata română pentru păstrarea ordinii. Condusă de generalul Ernest
81
Broșteanu, armata română dezarmează trupele sovietice aflate în Basarabia, ceea ce atrage
după sine arestarea ministrului român la Petrograd, C. Diamandy (eliberat la protestul
întregului corp diplomatic din capitala Rusiei) și sechestrarea tezaurului României aflat la
Moscova.
Într-o astfel de conjunctură, la 27 martie/7 aprilie 1918, Basarabia se declară unită
cu România. O unire condiționată de înfăptuire reformei agrare și de introducerea votului
universal. La 27 noiembrie/10 decembrie se renunță la condiționarea Unirii și Sfatul Țării se
autodizolvă.
Intervenția trupelor române în Basarabia e considerată de V. I. Lenin ca o primă
intervenție a Antantei împotriva revoluției rusești și, în aceași lună, Rusia Sovietelor rupe
legăturile diplomatice cu România. Tezaurul românesc, încredințat spre păstrare guvernului
rus de teama înaintării Puterilor Centrale, și care va fi sechestrat de sovieici, cuprindea întreg
depozitul Băncii Naționale, bijuteriile Coroanei, depozitele Casei de Consemnațiuni, vechi
documente, tablouri de preț, arhive, titluri, cărți rare, documente ale Creditului Funciar, ale
Academiei Române, ale pinacotecii.Toate aceste valori fuseseră transportate în decembrie
1916 și în august 1917 în 17 vagoane – 1.740 de lăzi (monezi și lingouri de aur, în valoare
totală de 314 580 456,86 lei aur) primul transport, și în 24 de vagoane, 1.621 de lăzi, cu o
valoare de circa 7,5 miliarde de lei aur, al doilea transport. Abia în anul 1935 și apoi în anul
1956 a fost returnată o bună parte a documentelor de arhivă și a obiectelor de artă. Bijuteriile
și banii și celelalte valori ale Băncii Naționale n-au mai putut fi recuperate, rămânând până
astazi subiect de negocieri.
Prin Unirea Basarabiei cu România regele Ferdinand a declarat că s-a înfăptuit „un
vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului”.
Prin decretul regal nr. 842 din 9/22 aprilie 1918, Regele a promulgat actul unirii de la
Chișinău.
Bibliografie:
- AVRAM, Valeriu; BOȘCODEALĂ Felicia-Elena - Maiorul aviator buzoian
Ioan Peneș, cavalerul cerului, Editura Editgraph, Buzău, 2014.
- BULEI, Ion - O Istorie a românilor, Editura Meronia, București, 2004.
- CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2002.
- DIȚĂ, Nicolae; DUMITRESCU, Doru; MANEA, Mihai - O istorie a monarhiei
în România, Editura Nomina, București, 2017.
- MAMINA, Ion - Regalitatea în România, Editura Compania, București, 2004.
- PENEȘ, Nicolae - Alexandru Marghiloman-lordul valah, Editura Alpha MDN,
Buzău, 2007.
82
Universitatea populară de la Vălenii de Munte şi activitatea în
slujba idealului unităţii naţionale Sima Mariana
Profesor, Colegiul Naţional „Nichita Stănescu”
Ploieşti, Prahova, România
Summary: Even if popular universities had already appeared in Europe even from the 1st
half of the 19th century, Romania knew a specific type of the popular university at Valenii de Munte,
in the early years of the 20th century, due to Nicolae Iorga. Original regarding the organizational
type, this university had a wide range of activities and remarkable results in the spiritual development
of all the Romanians. As even his founder confessed in 1908, The Popular University form Valenii de
Munte arose from the inner necessity of unity, as felt by our whole nation.
Keywords: Nicolae Iorga, Valenii de Munte, Popular University, V. Bogrea, the Romanian
people.
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în viaţa culturală a Europei au apărut
Universităţile populare, prima de acest fel apărând în Danemarca. Modelul a fost preluat de
toate ţările nordice sub forma aşa-numitelor şcoli superioare ţărăneşti, experimentate şi de
ţara noastră între cele două războaie mondiale. Ţările anglo-saxone au creat „extensiunea”
universitară cunoscută şi în România155. În ultimul sfert de veac al secolului trecut s-a impus
însă un nou tip de universitate populară existentă deopotrivă în vest şi în est.
Prin acţiunea lui Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, România a cunoscut un tip
propriu de universitate populară, originală ca mod de organizare, cu arie largă de cuprindere
şi cu rezultate remarcabile în
emanciparea spirituală a românilor
din întreg spaţiul românesc. După
cum mărturiseşte N. Iorga,
Universitatea populară de la Vălenii
de Munte „a răsărit” din nevoia,
adânc resimţită, de unitate a
neamului nostru prin cultură.
Urmărindu-i peste ani dezvoltarea,
scopul, metodele şi mijloacele
folosite pentru îndeplinirea acestui
ţel, prestigiul de care s-a bucurat, această instituţie poate fi socotită ca ocupând un loc de
frunte în cultura populară din ţara noastră şi, prin caracterul său unic, un loc aparte între
formele instituţionalizate de educaţie populară de acest gen din Europa.
Noutatea adusă de Universitatea de la Văleni, comparativ cu numeroasele
aşezăminte culturale pe care ţara noastră la avea deja, a fost spiritul elevat al cursurilor,
stabilirea unui contact direct între românii din Muntenia, Moldova, Transilvania, Banat şi
Bucovina care au avut posibilitatea să discute între ei, să primească „liber lămuriri despre
trecutul neamului nostru, despre aspiraţiile naţionale ale poporului român”156.
155 Extensiunea universitară constituind o lărgire a atribuţiilor profesorilor din învăţământul superior, chemati
să contribui la emancipare culturală a populaţiei prin conferinţe săptămânale şi nu o formă instituţionalizată
pentru educaţia extraşcolară, o consemnăm ca atare cu sublinierea că această fructuoasă muncă, în care s-au
angajat cadre din centrele universitare existente la data când aceasta a apărut în România – primul deceniu al
secolului nostru – a pregătit în bună parte terenul pentru naşterea universităţilor populare. După război, deşi a
luat proporţii şi s-a consolidat, extensiunea universitară a trebuit să cedeze locul instituţiei proiectată a da cultură
superioară: Universitatea populară. Aceasta s-a extins cu repeziciune în întreaga ţară, a luat proporţii numerice
şi s-a diversificat corespunzător: universităţi libere, universităţi populare ale unor naţionalităţi conlocuitoare,
universităţi populare ţărăneşti, universităţi populare muncitoreşti etc. 156 IORGA N., - Aşezămintele mele, Inst. de ed. „Cuvîntul” Bucureşti, 1934, p. 3
83
Reluând ideea mai veche a lui Nicolae Iorga, profesorul bucovinean Gh. Tofan
propune marelui istoric, în anul 1906, să organizeze cursuri de vară pentru formarea în spirit
naţional a intelectualităţii româneşti de peste hotare. Ideea este preluată de presa vremii şi
dezbătută cu prilejul serbărilor jubiliare ale „Junimii” din anul 1908157. Desele contacte pe
care N. Iorga le-a avut cu românii din Transilvania şi Bucovina, reîntâlnirea din acel an (1908)
în peisajul bucovinean, cu vestigiile sale istorice, pelerinajul la Putna şi evocarea figurii
domnitorului Ştefan, au întărit convingerea marelui istoric în necesitatea acestor cursuri pe
care iniţial le prevăzuse pentru bucovineni, dar care ulterior, au cuprins mulţi români din ţară
şi de peste hotare, după cum anunţa „Neamul românesc” în 11 iunie 1908, odată cu
inaugurarea „cursurilor de vacanţă”158.
După cum mărturisea N. Iorga mai târziu, cursurile de la Văleni aveau un „scop
dublu: de a trezi sufletul românesc de pretutindeni şi de a schimba prin acest suflet chiar
formele de stat în care trăia poporul nostru”. Marele istoric şi om de cultură urmărea să pună
aceste cursuri în slujba unei cauze de mare importanţă politică, prin pregătirea spiritelor în
vederea înfăptuirii unităţii noastre naţionale. Legătura indestructibilă dintre cultură şi
evenimentele politice din istoria patriei noastre poate fi urmărită din cele două faze ale
activităţii de la Văleni: prima până la Unirea din
1918 când s-a urmărit formarea şi „întărirea
conştiinţei naţionale”, a doua după această dată, când
Nicolae Iorga a orientat activitatea ctitoriei sale spre
crearea „unei spiritualităţi româneşti bazată pe
ridicarea poporului şi cunoaşterea reciprocă între
masa de români şi minorităţile ce trăiesc în mijlocul
nostru”159. Cea de a doua fază a dezvoltării
Universităţii, prin noile forme de organizare, prin
conţinutul cursurilor şi caracterul larg al participării,
îndreptăţeşte denumirea de „universitate populară”.
La cursurile din iulie-august 1908 au fost 150 de
participanţi, deschiderea fiind făcută în faţa unui
public numeros, format din locuitori ai Vălenilor:
studenţi, elevi, ofiţeri, funcţionari şi ţărani ai satelor învecinate. Nicolae Iorga a deschis ciclul
de conferinţe din „Istoria românilor” şi „Istoria literaturii româneşti” în entuziasmul
participanţilor şi a vorbit despre romanitatea naţiunii noastre. Conferinţa cu care N. Iorga a
inaugurat cursul de „Istoria românilor”, în anul 1908, a ridicat pe baza unor documente de
necontestat, problema continuităţii românilor pe aceste meleaguri şi prin urmare aceea a
dreptului de a stăpâni, problema locului şi epocii de formare a limbii române („Romanitatea
noastră”)
Învăţătorii din sate şi în special intelectualii din Transilvania şi Bucovina, care îşi
anunţaseră participarea, au fost împiedicaţi de autorităţile imperiale să ajungă. Chiar şi
oficialităţile române au încercat să înfrâneze această acţiune, organizând în pripă „cursuri de
vară învăţătoreşti” la Iaşi, sperând să-i îndepărteze de cursurile care începeau la Văleni160.
Oarecum mic la început, numărul cursanţilor a crescut an de an. În acelaşi timp a
crescut numărul şi calitatea cursurilor. Dacă în anul 1908 erau doar şase cursuri, în anii
următori totalul acestora a crescut la 14 în 1909;19 în 1910; 20 în 1911 şi 32 în 1912161. A
făcut excepţie anul 1913 când cursurile nu s-au putut ţine datorită împrejurărilor politice
survenite ca urmare a conflictului armat balcanic. Cursurile anului următor, începute la 1 iulie
1914, s-au încheiat la 20 ale aceleiaşi luni, audiindu-se 10 cursuri pe teme predominant
istorice şi de educaţie patriotică. Cauzele scurtei durate a cursurilor sunt legate tot de
157 TOFAN GH., - Cursurile universitare veriale, „Junimea literară”nr. 8-9, 1906 158 „Neamul românesc pentru popor” nr. 18, 1934, p. 335. 159 THEODORESCU B., - Nicolae Iorga şi educaţia maselor, CSCA, Bucureşti, 1967, p.166 160 Calendarul Ligii culturale pe anul 1929, Ed. „Ligii culturale”, Bucureşti, 1929, p. 8-9. 161 Vezi infomaţii despre ele în Un sfert de veac de la întemeierea Universităţii populare „N. Iorga”, Văleni,
1934.
84
izbucnirea războiului care a pus capăt activităţii de la Văleni şi totodată primei faze din istoria
acestui aşezământ. El şi-a deschis din nou porţile şapte ani mai târziu, în alte împrejurări
politice, cursurile de vară de la Văleni devenind cunoscuta Universitate populară „N. Iorga”
(1922).
Conţinutul diverselor cursuri susţinute la Văleni în prima fază de activitate a
îmbrăcat forma conferinţei, urmată de dezbateri, discuţii, programe artistice, excursii, lectură
independentă, vizite, plimbări, serbări. Conferinţele erau organizate pe cicluri şi abordau
probleme din diverse domenii: istoria partiei, gimnastică suedeză, gospodăria rurală şi
învoielile agricole, îndrumarea comerţului modern, teoriile de actualitate din domeniul
geografiei, originea petrolului, noutăţile timpului cu privire la cuceririle chimiei. Accentul a
fost pus însă pe istoria patriei, pe faptele trecutului menite să întărească încrederea auditorilor
în dreptatea cauzei românilor şi să contracareze propaganda tendenţioasă a guvernului austro-
ungar care, falsificând datele istoriei, urmărea eludarea drepturilor pe care românii le aveau
ca populaţie majoritară pe teritoriul cuprins în arcul Carpatic.
În fruntea conferenţiarilor de la
Văleni s-a aflat Nicolae Iorga, al cărui
cuvânt înflăcărat electriza auditoriul,
dându-i putere de a învinge „lipsa de
încredere în sine, de desperare, de
umilinţă fată de străini”162. Istoricul îşi
propusese, pentru programul cursurilor
pe anii 1910 şi 1911, un ciclu de
expuneri în care numeroase documente
străine pe care le strânsese personal, să
fie „lăsate să vorbească” despre trecutul
nostru istoric („Istoria românilor după
scrisori contemporane”). Un an mai
târziu, Iorga deschide cursurile anuale de vară cu trei lecţii în care preciza locul şi importanţa
naţiunii noastre în contextul istoriei universale („Însemnătatea românilor în istoria
universală”). Credincios crezului său, conform căruia auditorii trebuie să fie lămuriţi şi în
legătură cu evenimentele istorice actuale, a orientat temele istorice ale cursului din 1913 spre
explicarea situaţiei din Balcani.
Pentru cursurile de istorie, N. Iorga a apelat la distinşi profesori de istorie ai timpului
care au răspuns chemării sale, considerându-se onoraţi să activeze într-un aşezământ de
cultură ca cel de la Văleni: A.D. Xenopol, cu ciclul „Istoria românilor”, V. Pârvan cu „Istoria
veche a Românilor ”, Al. Lapedatu cu expunerile „Din istoria românilor”, „Relaţiile noastre
în Ardeal” şi „Monumentele noastre” etc.
La cursurile de la Vălenii de Munte un loc important a ocupat „Istoria literaturii
române”, pentru care N. Iorga a solicitat pe B. Şt. Delavrancea şi care a deschis cursurile anului
1909 cu expunerea „Poezia noastră populară”163. În acelaşi an N. Iorga, prin cursul „Adevărata
poezie populară românească: natura, originea şi valoarea ei”, şi-a asumat misiunea de a
preciza locul creaţiei populare româneşti în rândul marilor valori spirituale ale omenirii. Mai
mulţi ani la rând, V. Bogrea a predat cursanţilor de la Văleni teme de literatură naţională şi
universală: „Istoria literaturii moderne”, „Literatura latină şi legătura ei cu literaturile
romanice”, „Literaturi străine”.
Cursurile de la Văleni au abordat şi teme de economie, domeniu în care programele
şcolilor de atunci era, în general, deficitar: „Economia naţională românească” (St. Bogdan),
„Cooperaţia în viaţa economică românească” (I. Răducanu), „Învoielile agricole” (C.
Georgescu-Severus), „Legislaţia în industrie” (I. Manolescu Mădălin), „Fricţiuni şi realităţi în
viaţa economică” (I. Răducanu) şi altele.
162 „Calendarul neamului românesc pe anul 1910”, p. 112. 163 „Neamul românesc literar” din 10 iulie 1911
85
Ambianţa mediului de la Văleni, liberă de toate canoanele de clasă, a prilejuit
conferenţiarilor şi cursanţilor dese întâlniri pentru a discuta şi aprofunda probleme de
pedagogie. În anul 1921 s-au organizat aici „cursuri de pedagogie învăţătoreşti” cu concursul
profesorilor C. Bogdan-Duică (ciclul „Pedagogia experimentală şi şcoala activă”) şi E. Ionescu
(ciclul „Psihologie contemporană”). De asemenea s-au predat noţiuni ţinând de ştiinţele
pozitive, urmărindu-se îmbogăţirea fondului de cunoştinţe al cursanţilor, înarmarea lor cu date
de ultimă oră din domeniul chimiei (Dr. St. Bogdan), al geografiei (S. M. Murgoci), al biologiei
(N. Dobrotescu). Numeroase îndrumări practice privind orientarea cursanţilor în îmbunătăţirea
nivelului de trai, al igienei publice, al economiei naturale au dat dr. I. Cantacuzino prin ciclul
„Igiena”; dr. Sumuleanu cu expunerea „Vinuri şi miere”; O.N. Popovici-Lupa în „Din
gospodăria noastră rurală”; I. Haţeganu cu „Horticultura şi gospodăria noastră naţională” şi
dr. Manicatide prezentând „Câteva chestii de
medicină socială şi higienă” etc.
În fiecare an, cursurile erau adecvate
cerinţelor celor mai imperioase ale momentului iar
programul era expus de Nicolae Iorga la
inaugurare. Motivând organizarea şi continuarea
acestora prin rolul lor în descătuşarea unei
„covârşitoare energii” din care urmaşii neamului
nostru „vor trage ultimele concluzii”, la
deschiderea cursurilor de vară, pe anul 1911, Iorga
spunea cu convingerea care îl caracteriza că:
„suntem cu toţii un singur neam, de o admirabilă
unitate, că avem o cultură originală, comună tuturora” subliniind datoria ca această realitate
să nu fie de nimeni uitată, ba mai mult, ca pe baza ei „să dăm întregii naţii o cultură modernă
cu valoare proprie”164.
Cel mai cuprinzător program l-au avut cursurile anului 1912, an în care universitatea
şi-a inaugurat şi localul propriu. Bucurându-se de prezenţa unui public numeros, susţinut de
bogate acţiuni cultural-educative şi artistice, acest curs rămâne în istoria Universităţii de la
Văleni ca un exemplu de varietate şi bogăţie tematică, ca putere de antrenare a publicului în
jurul ideii de ridicare culturală a poporului. Analizându-se tematica programului se poate afirma
că, acesta era atât de cuprinzătoare încât, Universitatea îşi justifică pe deplin denumirea de
populară. Au fost prezentate probleme de istorie („Pământul românesc”, „Cauzele mărimei şi
scăderii noastre”), geografie („Civilizaţii italice”), drept („Drept”), sociologie („Sociologie”,
„Politica socială”), limbă („Cum se vorbeşte”, „Dicţiune”), literatură („Din literatura
populară”, „Mitologie”,”Mitologie şi literatură nordică”, „Influenţa germană asupra
literaturii noastre”), medicina populară („Câteva chestii de medicină socială şi igienă”,
„Despre asistenţa publică”), chimie („Curente noi în chimie”), pedagogie („Pedagogia”),
economie agrară („Horticultura şi gospodăria noastră naţională”, „Din economia noastră
agricolă”). Sesizând substratul politic al cursurilor de la Văleni, presa oficială a vremii a păstrat
o oarecare rezervă faţă de ele. Din aceleaşi, motive organele siguranţei statului au urmărit atent
întreaga mişcare de la Văleni şi cu deosebire aceea a „creierului şi sufletului său ” – Nicolae
Iorga165.
Cursurile de la Văleni s-au bucurat de o imensă popularitate. Vara, Vălenii deveneau
ţinta tuturor românilor însetaţi de dreptate socială, de cultură, de dorinţa de a se pune în slujba
ridicării poporlui spre lumină, realitate surprinsă de un participant la cursuri în jurnalul său
de impresii astfel: „Printre fâneţe cu miros delicat de sulcină, braţ la braţ, românii din trei
ţări coboară la vale uniţi în gândire, uniţi în simţiri”166. Prestigiul cursurilor se sprijinea, în
afara conţinutului lor, pe puternica personalitate a lui N.Iorga. Nu mai puţin adevărat este că
164 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei generale, ds.
39/1907, 1908 şi 1909 indicate de C. MARINESCU în lucrările Vălenii de Munte în istoria şi cultura
naţională, „Cronica” nr. 52, 1971 şi Liga culturală… cap. VIII 165 ROTICĂ G., - Cursuri pentru sufletul românesc – impresii, ‚,Junimea literară” nr. 9-10, 1908, p. 194 166 IORGA N., - Cuvântul de deschidere a cursurilor din 1924, “Boabe de grâu”, 1930, p. 312.
86
la ele au contribuit şi marcanţi oameni de ştiinţă şi litere din ţară şi de peste munţi, mari
personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale de peste hotare.
Cursurile de la Văleni au avut caracter liber, s-au desfăşurat fără vreo restricţie,
„fără nici un carnet de note şi nici o diplomă, fără nici o plată trasă din profitul material al
ascultătorilor”167. Cu tot caracterul liber, la cursuri nu s-au făcut improvizaţii, iar temele n-
au fost tratate superficial. Aici s-a creat o asemenea emulaţie ştiinţifică încât lecţiile erau rodul
unor adevărate cercetări în domeniile abordate, contribuţii ştiinţifice originale, publicate apoi
ca atare în lucrări de specialitate. Rigurozitatea ştiinţifică a cursurilor a fost impusă de N.
Iorga, care: „a fost din capul locului potrivnic unor cursuri de vulgarizare. Afară de cursurile
pentru minoritari, toate cursurile trebuiau să însemne o contribuţie personală, ştiinţifică şi
să trateze pe de o parte chestiuni în legătură cu ultimele progrese ale ştiinţei, pe de alta
probleme de actualitate”168. Masa de auditori de la Văleni era dominată de învăţători din
Muntenia şi Moldova şi de dincolo de munţi, precum şi din străinătate, la care s-au alăturat
cu timpul elevi, studenţi, funcţionari „altă lume, fără titluri, dar cu dorinţa de a învăţa”.
Organizatorii cursurilor au depus eforturi pentru a mobiliza cât mai mulţi români din
Transilvania, Banat şi Bucovina. În anul de debut al manifestărilor de la Văleni, aceştia au
totalizat însă numai douăzeci de participanţi, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Iorga să-şi
intensifice propaganda în rândurile românilor de peste munţi prin publicaţia „Neamul
românesc” care intra ilegal în Imperiul austro-ungar, purtând diferite nume. Propaganda
acestuia n-a întârziat să dea roade. În anii următori
transilvănenii au venit în număr atât de mare încât
vechea clădire a Universităţii abia-i putea cuprinde.
Un accent deosebit s-a pus pe contactul viu,
nemijlocit cu obiectul sau locul istoric, acţiune
realizată prin excursii şi vizite. Sub îndrumarea lui
N. Iorga, cursanţii au aprofundat noţiuni de artă
feudală românească, cu prilejul vizitei făcute la
mănăstirea Zamfira în 1909 şi, în acelaşi an, la
Câmpina. Sarcini educative asemănătoare au avut şi
excursiile de la Slănic, Cheia, Mâneciu sau din
împrejurimile Vălenilor.
„Neamul românesc pentru popor” din 21
iulie 1911 (an II, nr. 28) descrie la capitolul „Ştiri şi
întâmplări” deschiderea cursurilor şi conţinutul lor:
„Cursurile de vară de la Vălenii de Munte – aşa se
cheamă un fel de şcoală, care ţine numai o lună, luna
iulie, în orăşelul Vălenii de Munte, unde iese foaia
noastră. Aici d-l N. Iorga (…) împreună cu alţi mulţi
oameni de inimă, chiamă pe toţi acei care n-au putut,
din felurite pricini, să înveţe o şcoală mai înaltă românească, să vină. Vin mulţi şi din ţară şi
de peste hotare. Vin din ţară profesori, studenţi, învăţători şi alţi oameni dornici de ascultat
lucruri bune şi folositoare, ca acelea care se aud la cursuri. Vin de peste hotare Români, care
acolo, supt stăpâniri străine, nu capătă învăţătură curat românească, ci una cu suflet străin.
Se ţin aici lecţii mai ales din viaţa şi istoria noastră. Învăţăm să ne cunoaştem neamul, să ne
ştim preţui şi folosi puterile, să ne deosebim scăderile şi să învăţăm a le îndrepta. În şcoală,
în toate şcolile, se învaţă multe lucruri, de la cele mai umile, până la cele mai de seamă. Dar
toate dau învăţătură seacă, fără viaţă. Aici viaţa şi înfăţişarea neamului noastru chiar se
oglindesc înaintea ascultătorilor.
De atâtea ori atâţia oameni v-au spus prin graiu ori au scris în gazete, că ei au
făcut lucruri mari pentru ţara şi neamul nostru. Tovarăşii lor nu mai găsesc vorbe de laudă
pentru ei. Dar să-i întrebaţi odată: ce anume lucruri au făcut ? Au să vă răspundă tot prin
167 SÂN – GIORGIU I., - O cetate culturală Vălenii de Munte 1908 – 1928,Vălenii de Munte, 1928, p. 18. 168 „Neamul românesc” din 11 octombrie 1940.
87
vorbe şi prin laude. Dar ia, uitaţi-vă, la Vălenii de Munte! Aici stă un om pe care toate ziarele
jidoveşti şi multe româneşti, îl hulesc. El nu răspunde tot prin hulă, căci lucrul acesta ar fi
foarte uşor, Cuvinte grele şi jignitoare se găsesc oricând. Ci el răspunde prin muncă. El
răspândeşte lumină din învăţătura lui şi dă suflet din sufletul lui spre folosul altora ”.
Obişnuitul orar al cursurilor era însoţit de serbări şi festivaluri literare, în programul
cărora figurau concerte de muzică populară, spectacole de teatru liber, de dansuri populare,
seri de poezie cu creaţii originale, serbări memoriale etc. În cadrul manifestărilor artistice din
anul 1912, actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti au evoluat pe aceeaşi scenă cu artiştii
amatori, bună parte din ei recrutaţi chiar din rândurile cursanţilor. Cea mai interesantă şi mai
pitorească manifestare artistică a acestui memorabil an, a fost însă concursul de costume
naţionale, la reuşita căruia au participat sute de ţărani. Profitând de acest prilej, N. Iorga a
făcut o amplă expunere despre străbunul port al românilor, îndemnând tânăra generaţie să
acorde acestuia o atenţie sporită.
În 20 iunie 1914, „România viitoare” care apărea la Ploieşti, publica răspunsul
A.S.R. Principelui Carol, la telegrama ce i s-a trimis la deschiderea cursurilor, adresată d-lui
Nicolae Iorga: „Sunt foarte mişcat că îmi amintiţi frumoasele zile petrecute la Văleni, pe care
nu le voi uita niciodată. Carol. Principe de România”.
Auditorii au făcut şi excursii, dintre care una la Telega, sub conducerea d-lui Nicolae
Iorga şi alta la mânăstirile Cheia şi Suzana. Cursuri noi au ţinut d-l P.N. Panaitescu, directorul
Şcolii de meserii din Bucureşti, despre „Progresele făcute în industria românească”, diaconul
N. Popescu despre „Studii bizantine în legătură cu istoria românilor. Influenţa bizantină în
Apus şi la noi. Papismul şi Bizanţul”, Al. Dumitrescu Aldem în domeniul geografiei. Aceeaşi
publicaţie, în 3 august 1914 (an L, nr. 8) informa asupra faptului că auditorii au organizat şi
o sezătoare literară, „care a avut loc sâmbătă, 20 iulie a.c. tot în sala de cursuri. Cu acest prilej,
tinerii scriitori Volbură Poiană şi P. Papazisu au citit versuri originale iar domnişoarele
Florica Georgescu şi Florica N. Iorga, d-nii I.
Vlădescu, V. Lăiniceanu ş.a. au jucat cu talent
frumoasa comedie a lui Goldoni „Hangiţa”,
minunat tradusă de d-l Nicolae Iorga. Din
pricina împrejurărilor grele din afară, cursurile
s-au închis în ziua de 22 iulie cu o lecţie şi o
cuvântare a lui Nicolae Iorga.“
Celor ce nu puteau participa la cursuri,
tipografia de la Văleni le transmitea lumina
slovei scrise în broşuri, cărţi, tablouri, reviste.
„Neamul românesc” trecea peste munţi până pe
cursul de jos al Mureşului, ducând cu ea expunerile de la Văleni. Pentru a ajunge în mâna
cititorilor români, în condiţiile asprei cenzuri maghiare, revista îşi modifica numele de la un
număr la altul. Mii de broşuri, tratând istoria românilor, treceau în acelaşi mod munţii. Pe
asemenea căi, Nicolae Iorga a încercat să compenseze absenţa de la cursuri a românilor
subjugaţi şi împiedicaţi să urmeze chemarea sângelui şi neamului. Ei erau îndemnaţi să nu
înceteze o clipă lupta împotriva neştiinţei, lupta pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale.
Zilnic plecau de la Văleni colete cu tipărituri, lecţii, conferinţe, tablouri şi calendare spre
Transilvania şi Bucovina unde circulau clandestin, fiind transmise din mână în mână, într-o
atmosferă conspirativă. Ele insuflau speranţă şi lăsau în urmă încrederea în realizarea unităţii
neamului românesc.
Cursurile de vară, biblioteca cu peste cele 2.000 de volume ale sale – deschisă în
anul 1908 - activitatea editorială şi de presă anunţau, încă din această primă fază a existenţei
sale, ceea ce urma să devină Universitatea de la Văleni pentru mişcarea culturală din
România, adică un complex cultural instituţionalizat. După anul 1921, acestuia i s-au adăugat
şi alte instituţii de cultură: „Şcoala de misionare naţionale şi morale”, „Şcoala artelor uitate”,
„Institutul de editură Cuvântul”, „Muzeul de artă bisericească” etc.
88
Pornit din iniţiativă particulară, fără nici un sprijin din partea statului, Complexul
cultural de la Vălenii de Munte rămâne în istoria culturii noastre un exemplu de dăruire pusă
în slujba ideii de unitate a neamului românesc prin cultură.
Bibliografie
- IORGA N. - Aşezămintele mele, Institutul de educație. „Cuvîntul” Bucureşti,
1934
- IORGA N. - Cuvântul de deschidere a cursurilor din 1924, „Boabe de grâu”, 1930
- ROTICĂ G. - Cursuri pentru sufletul românesc – impresii, „Junimea literară”
nr. 9-10, 1908
- SÂN – GIORGIU I. - O cetate culturală Vălenii de Munte 1908 – 1928, Vălenii
de Munte, 1928
- THEODORESCU B. - Nicolae Iorga şi educaţia maselor, CSCA, Buc., 1967
- TOFAN GH. - Cursurile universitare veriale, „Junimea literară”nr. 8-9
89
Un diplomat francez în românia: Contele de Saint-Aulaire
Ene Laura Profesor, Școala Gimnazială „Gheorghe Costescu”
Comuna Aluniș, Prahova, România
Summary: In May 1916, Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, comte de Saint-Aulaire was
appointed ambassador of France to Romania. His main task at the time was to convince Romania to
join the Entente forces during the ongoing war, Word War One (WWI). He had previously been the
deputy of General Lyautey, in Morocco. His memoirs testify of his passion for Romania. He witnessed
Romania's entry into war, the failure of the Romanian military campaign in 1916, and the
reorganization of the Romanian army with French help. He followed the Romanian King and the
members of the Government in exile to Iasi and understood fully the tragedy the country was going
through. He defended Romania's interests at the Paris Peace Congress in 1919-1920. He has been
described as Romania’s friend during the darkest hours of the country. In his memoirs, he takes
advantage of his close connections with the country’s officials and paints interesting portraits of
Romanian, French, and Russian officials he met during his journey.
Keywords: World War One (WWI), ambassador, memoirs, portraits.
Auguste-Felix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866-1954), era
descendentul unei vechi familii aristocrate franceze, originară din Bretania, dar care s-a mutat
apoi în centrul Franței, în Périgord. Primul strămoș cunoscut a fost un cavaler din secolul al
XV-lea. Această familie a dat țării ofițeri, muschetari ai regelui, un episcop, membri ai
Academiei Franceze, un Mare Maestru al Ordinului de Malta, numeroși ambasadori. În timpul
Marii Revoluții Franceze, doi membri ai familiei au fost executați, alții au emigrat. Unul
dintre ei, colonelul Jean-Yrieux de Beaupoil, marchiz de Saint-Aulaire, a fugit în Rusia, unde
l-a slujit pe țarul Alexandru I. În anul 1806, el a plecat la București, intrând aici în slujba
domnului Constantin Ipsilanti, căruia i-a redactat corespondența diplomatică. Contele de
Saint-Aulaire a avut o carieră diplomatică strălucită, după ce a absolvit Școala Națională de
Științe Politice din Paris și a fost admis, prin concurs, la Ministerul Afacerilor Externe de pe
Quai d`Orsay. A îndeplinit misiuni diplomatice în nordul Africii (în Tunisia și Maroc), în
America Latină (în Chile, Peru și Brazilia) și în Europa (în Austro-Ungaria, România, Spania
și Anglia).
În mai 1916, contele de Saint-Aulaire a fost numit ministru plenipotențiar al Franței
la București, înlocuindu-l pe diplomatul Jean-Camille Blondel, care ocupase această funcție
din 1906. Misiunea contelui era importantă: trebuia să atragă cât mai repede România în
război, de partea Antantei, menținând, în același timp, Rusia în stare de beligeranță. Totuși,
încrederea celor de la Quai d`Orsay în eficiența sa era redusă, contele fiind considerat mai
degrabă un om de acțiune, după model colonial, nu un bun diplomat pe probleme europene.
Ministerul era tributar faptului că diplomatul fusese, până în 1916, colaboratorul generalului
Lyautey, în Maroc.
Contele de Saint-Aulaire își va îndeplini cu succes misiunea diplomatică, fiind
foarte apreciat de colaboratorii apropiați și de oficialii români, dovedindu-se un prieten de
nădejde al României în vremuri deosebit de grele, așa cum au fost cele dintre anii 1916-1918.
A contribuit, alături de Misiunea Militară Franceză și de generalul Berthelot, la reorganizarea
țării și la normalizarea relațiilor României cu aliații, atât în timpul războiului, cât și după
conflict. De asemenea, diplomatul își va folosi cunoștințele și energia în timpul negocierilor
de pace de la Paris, în beneficiul României.
După anul 924, contele s-a retras la Castelul La Malartrie, de pe malul râului
Dordogne, unde s-a dedicat scrierii unor lucrări istorice despre Richelieu, Talleyrand, Franz-
90
Iosef, Mazarin169. Românii nu i-au uitat pe binefăcătorii lor și, în iunie 1930, generalul
Berthelot și contele de Saint-Aulaire au fost invitați în România, la București și la Iași, pentru
a fi omagiați. În ziua în care oaspeții au părăsit teritoriul românesc, pe 8 iunie, Carol al II-lea
ateriza în Ardeal. În anul 1953, a publicat la Flammarion volumul de memorii intitulat
„Confession d`un vieux diplomate”, în care relatează misiunea sa diplomatică în România170.
Sub titlul „Confesiunile unui bătrân diplomat”, aceste însemnări au fost publicate și în limba
română, în anul 2003, fiind republicate în 2016, atunci când s-au împlinit o sută de ani de la
sosirea în România a contelui de Saint-Aulaire, sub titlul „Însemnările unui diplomat de
altădată. În România, 1916-1920”171.
Scrise la câteva decenii de la evenimentele pe care le relatează, memoriile au pierdut
din subiectivitate, oferind păreri și comparații pertinente, pe care istoria le-a validat. Astfel,
autorul a putut să vadă cu propriii ochi urmările catastrofale ale revoluției ruse, a putut să
compare Marele Război cu cel de-al Doilea Război Mondial, a putut să facă observații în
legătură cu interesele marilor puteri și cu rolul acestora în diplomația mondială. Relatările
diplomatului francez au forță, sunt punctate cu povestiri savuroase, iar portretele realizate au
prospețime și nuanțe inedite. Aceste portrete aparțin unor capete încoronate, oameni politici
și diplomați, jurnaliști, generali, diverși oficiali francezi, români sau ruși.
Ne-am oprit, în prima parte a acestei lucrări, asupra câtorva portrete. Primul este
portretul lui Aristide Briand, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de externe al
Franței în 1916. Contele de Saint-Aulaire preia caracterizarea unui colaborator și o susține:
Briand era „o pușlama aristocratică. Pușlama, într-adevăr, prin neglijența ținutei, prin
șuvițele de păr răsfrânte care formau un cârlionț deasupra urechilor, prin accentul adesea
de mahala al celebrului său glas, cu inflexiuni de violoncel și prin mucul de țigară care-i
atârna în colțul gurii; dar aristocrat prin mâinile sale rasate, prin farmecul și autoritatea
privirii și printr-un aer perfect degajat chiar când nu știa nimic despre problemele aflate în
discuție”172. Briand îl anunțase pe diplomat, printr-o telegramă, că a fost numit ministru
plenipotențiar al Franței în România, că va trebui să preia postul cât mai repede, dar refuză să
discute despre generalul Sarrail și despre misiunea armatei de la Salonic.
În schimb, contele de Saint-Aulaire i-a făcut lui Ionel Brătianu unul dintre cele mai
interesante portrete. L-a admirat fără rest pe politicianul român, deși fusese avertizat să nu
aibe încredere în el, atunci când a venit în România. În primul rând, a apreciat la Brătianu
discreția, considerându-l „un om de stat foarte secretos într-o țară prea puțin discretă”173.
Saint-Aulaire s-a convins de faptul că Ionel Brătianu era un mare om de stat, cu o înțelegere
exactă și rafinată a evenimentelor, a jocurilor politice sau a jocului alianțelor. Brătianu era
„mai mare decât cei trei mari, Wilson, Lloyd George și Clemenceau. Nimic mai firesc: țărilor
mici le sunt sortiți oameni mari.” Era numit de dușmanii politici „frumoasa odaliscă”, ca o
aluzie la moliciunea orientală a privirii, iar de prietenul Blondel un „cămătar de timp”, pentru
priceperea sa de a câștiga timp, fără să-și deranjeze adversarul.174 Discuțiile diplomatului
francez cu premierul român sunt o mărturie a capacității de analiză politică și strategică a
acestuia din urmă. Brătianu și-a explicat astfel cauzele tergiversării intrării României în război
de partea Antantei: „Sunt hotărât să pornesc alături de dumneavoastră când voi hotărî eu și
cu garanțiile cerute de siguranța țării mele (...) Rusia nu și-a luat încă angajamentele pe care
le socotesc indispensabile, cu toate că semnătura ei nu are nicio valoare, dar Franța le va
garanta (...). Cum vreți să mă grăbesc să intru în luptă pentru a ajuta Rusia să pună stăpânire
pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, în timp ce pe noi ne tratează ca dușmani, în
169 www.lamalartrie.com; urmașii contelui de Saint-Aulaire trăiesc și azi în acest castel. 170 Saint-Aulaire, comte de, Confession d`un vieux diplomate, Flammarion, 1953. 171Saint-Aulaire, Charles de Beaupoil, compte de Însemnările unui diplomat de altădată: În România:1916-
1920”, Bucureși, Humanitas, 2016 ; În acest volum sunt redate opt capitole din memorii, partea a doua, care
relatează misiunea diplomatică a contelui de Saint-Aulaire în România. 172 Saint-Aulaire, op. cit., p. 36-37 173 Ibidem, p.34 (n.a.) 174 Ibidem, p.54.
91
orice caz ca suspecți, deoarece reține armele pe care ni le trimite Franța”175. Alte reproșuri
ale omului de stat român se referă la slăbiciunile Antantei pe frontul de est: eșecul din
Dardanele, stagnarea de la Salonic. „Degeaba mă uit în această direcție (...), dinspre
dumneavoastră nu văd decât vidul acolo unde caut puterea, unirea și clarviziunea”176.
Discreția primului ministru a fost impusă și colaboratorilor, astfel încât diplomații
Puterilor Centrale în România – von Bussche și contele Czernin - au fost păcăliți. Astfel, pe
17 august 1916, România semnase înțelegerea cu Antanta, iar Puterile Centrale mai credeau
încă în neutralitatea țării pe 19 august177. România își va îndeplini toate obligațiile pe care și
le-a luat față de aliați. Din păcate, observă cu tristețe diplomatul francez, nu același lucru se
poate spune despre Antantă: „Toate clauzele, în afară de cele care impuneau obligații
României, vor fi încălcate”178. În mod corect, Brătianu a vorbit despre trădarea aliaților față
de România: „Mă așteptam la trădarea Rusiei, dar mă așteptam la ceva mai bun, la mai
multă lealitate și chiar generozitate din partea celorlalte puteri ale Antantei, și mai ales din
partea Franței. Totul se petrece ca și cum Antanta ne-ar atrage într-o cursă premeditată,
unde ar rezerva României rolul calului picadorului, lăsat să fie spintecat cu sânge rece pentru
a obosi taurul”.179
Situația din Rusia este observată atent și bine înțeleasă de omul politic român, care
prevede consecințele dezastruoase ale acesteia și le exprimă într-un mod foarte plastic: „În
Rusia, descompunerea armatei se transmite întregii țări. Revoluția este inevitabilă. Or,
revoluția în Rusia va fi cazanul vrăjitoarelor sau cutia Pandorei cu toate relele, dar fără ca
speranța să se afle la fund.”180
În timpul exilului de la Iași, relațiile dintre Ion I.C.Brătianu și Saint-Aulaire s-au
consolidat, și au existat situații pe care primul ministru român a preferat să le discute,
exclusiv, cu reprezentantul Franței. Preocupat să dezvolte relații politice corecte cu aliații,
Brătianu i-a cerut diplomatului francez să mijlocească pentru a obține sfaturile și pozițiile
oficiale ale guvernelor aliate față de situația României. S-a întâmplat după eșecul campaniei
militare românești din 1916 și după ieșirea Rusiei din război, ceea ce a făcut ca pacea separată
a României cu Puterile Centrale să devină iminentă. Politician realist, Brătianu se deosebea
de Regele Ferdinand prin respingerea atitudinilor teatrale, idealiste, considerând că un om
politic nu are dreptul să impună țării sale gesturi riscante. El considera națiunea un patrimoniu
indiviz, de uzufructul căruia se bucură o generație, dar cu condiția să dea socoteală în fața
generațiilor următoare. Conducătorii nu au dreptul la sinucidere și pot pretinde doar sacrificii
în folosul viitorului țării lor.181
Cele două portrete regale, al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, par
complementare: un rege timid, timorat, sfâșiat de o îngrozitoare luptă interioară, fiind pus să
aleagă între iubirea față de țară și cea față de propria familie; o regină frumoasă, optimistă,
curajoasă, capabilă să-și susțină deciziile în cele mai dificile situații. Diplomatul francez se
va convinge de fidelitatea acestor monarhi față de aliați și, desigur, față de țară, „în virtutea
legii firești și tutelare care naționalizează repede dinastiile străine.”182 Monarhii au
împărtășit drama țării și au înfruntat greutățile exilului din Moldova, au primit cu speranță
Misiunea Militară franceză în toamna anului 1916 și au fost martorii refacerii armatei române
și ai victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz din 1917.
Scenarii de-a dreptul fabuloase se vor scrie, în legătură cu suveranii și armata
României, după încheierea păcii de la Brest-Litovsk de către Rusia. S-a propus retragerea
regilor și a armatei române în sudul Rusiei, la Odessa, scenariu care a devenit de neaplicat,
din cauza dezordinii provocate de Revoluția rusă. Un alt scenariu părea și mai incredibil:
175 Ibidem, pp.54,60. 176 Ibidem, p.61. 177 Ibidem, p.74. 178 Ibidem, p.76. 179 Ibidem, pp.83-84. 180 Ibidem, p.98 181 Ibidem, p. 231 182 Ibidem, pp.56-58
92
regele, guvernul și armata să-și deschidă cu forța o trecere prin sudul Rusiei, pentru a ajunge
în Persia și, dacă se putea, până pe frontul englez deschis în Mesopotamia. Niciun sacrificiu
nu era prea mare pentru a evita încheierea unei păci cu Puterile Centrale183. Saint-Aulaire
împărtășește părerea unui ofiţer francez despre regele Ferdinand: „Acest Sire este un Domn!”
La rândul lor, monarhii români își vor arăta, cu orice ocazie, fidelitatea față de Franța. După
plecarea Misiunii Militare franceze din România, în martie 1918, Regina Maria și-a exprimat
tristețea față de diplomatul francez: „Aceste uniforme albastre erau ultimele bucățele de cer
pe care le mai puteau contempla românii, înainte de a intra în bezna păcii.”184
La revenirea în România a contelui de Saint-Aulaire, în anul 1930, Regina Maria a
adresat o scrisoare comitetului de inițiativă, plină de recunoștință față de „prietenul care ne-
a sprijinit în clipele de primejdie”.185
Pe lângă portretele individuale, Memoriile contelui de Sainte-Aulaire sunt valoroase
și pentru portretizarea unui personaj colectiv, poporul român. Contele a rămas, pe viață, un
mare admirator și un prieten al românilor. Dar toate aceste sentimente și-au avut originea în
anii în care și-a îndeplinit misiunea diplomatică în România. Contele a admirat căldura
românilor, cu care l-au înconjurat îndată ce a pus piciorul în țară; a admirat eroismul poporului
român, care a înfruntat cu curaj armatele Puterilor Centrale și nu și-a pierdut nădejdea:
„Bătând în retragere, românii tot mai cântau, pentru că, la nenorocire, acest popor muzical
cântă”186. Demnitatea cu care românii au suportat nenorocirile și și-au purtat crucea, l-a
impresionat pe Saint-Aulaire. De fapt, observă memorialistul, România a trebuit să suporte
povara unei cruci încincite: foamea, frigul, tifosul, ocupația germană, dar și ocupația falsului
aliat rus. Numărul victimelor provocate de aceste suferințe printre români, până în iarna lui
1917, ajunsese la un milion187. Se pare că diplomatul francez a înțeles esența însăși a acestui
popor, exprimată prin cuvântul românesc, dor: „cuvânt aproape imposibil de tradus și
sentiment specific românesc, sentimentul unui popor care în decursul veacurilor a suferit
prea mult pentru a se lăsa cuprins de o bucurie fără margini, dar care nu pierde niciodată
speranța, sentiment de nostalgie în durere, de voluptoasă tristețe în iubire și, în entuziasmul
patriotic, așteptare resemnată, dar neînfricată a unor noi încercări în care el presimte prețul
unui viitor mai bun.”188
Diplomat de carieră, fin observator al evenimentelor, contele de Saint-Aulaire
urmărește cu luciditate Revoluția rusă. Pe drept cuvânt, a văzut în ea evenimentul care va
influența radical istoria lumii. Spre deosebire de alți diplomați și oameni politici europeni,
vrăjiți de idealul revoluției ruse și de diverse iluzii, Saint-Aulaire ocupă un post de observație
la Iași care îi oferă o imagine mult mai realistă asupra evenimentului: „Pentru români,
comunismul era Anticristul sau Fiara Apocalipsului”189. Diplomatul observă trădarea
aliatului rus și dezordinea din armata rusească, devenită „o hoardă”. În absența clasei de
mijloc și a unui sentiment național solidar, Rusia era incapabilă să înlocuiască ofițerii și
subofițerii morți în primii doi ani ai războiului. Comandamentul rus era dezinteresat de starea
propriei armate, pe care o administra tot atât cât o comanda. Saint-Aulaire respinge ideea
asemănării dintre Revoluția Franceză și Revoluția rusă. Aceasta din urmă nu avea niciun
ideal, ci doar interese care nășteau fanatism, sadism, nebunie și corupție. Revoluția rusă a
provocat „o răsturnare a inegalităților”. Astfel, ofițerii țariști deveniseră ordonanțele foștilor
lor soldați; statuile marilor personalități ale istoriei vechii Rusii, erau acoperite cu văluri,
pentru a-i ascunde pe tiranii Petru cel Mare sau Ecaterina cea Mare; reprezentanții statelor
aliate erau puși sub supravegherea poliției, în timp ce germanii se bucurau de libertate. Pentru
Saint-Aulaire, în comparație cu Rusia, devenită un spațiu al nebuniei și al morții, România
era un salon elitist, o tabără ordonată, un templu al virtuților rare: eroism, credință, seninătate
183 Ibidem, pp.189-190. 184 Ibidem, p.216. 185 Ibidem, p.282. 186 Ibidem, p.82 187 Ibidem, pp.103, 127. 188 Ibidem, p.79 189 Ibidem, p.125.
93
în sacrificiu190. Și totuși, Revoluția rusă a rămas pentru mulți o fabrică de iluzii, iluzii care s-
au răspândit cu repeziciune și care s-au dovedit foarte rezistente, sacrificând foarte multe
vieți.
După război, la Congresul de la Paris, Ionel Brătianu a intrat în conflict cu Consiliul
suprem, care îi reproșa României pacea separată din 1918, chiar dacă regele nu o semnase.
Contele de Saint-Aulaire căzuse în dizgrație, nefiind apreciat de Clemenceau. Regina Maria
a mers la Paris, pentru a apăra interesele României. Contele a redat cuvintele lui Clemenceau,
poreclit Tigrul, după întâlnirea cu Regina Maria: „Un tigru nu a făcut niciodată pui cu o
leoaică!”191. Și totuși, se pare că omul politic francez și-a moderat discursul referitor la
România.
În concluzie, contele de Saint-Aulaire merită respectul și aprecierea românilor,
pentru că a fost un prieten al României, care i-a oferit tot sprijinul în vremuri de restriște.
Bibliografie:
- Saint-Aulaire, Charles de Beaupoil, compte de „Însemnările unui diplomat de
altădată: În România:1916-1920”;traducere: Ileana Sturdza; introducere și note: Mihai Dim.
Sturdza. – Ediţia a 2-a, București, Humanitas, 2016;
- www.lamalartrie.com
190 Ibidem, pp.186, 193. 191 Ibidem, p.269.
94
Unirea Banatului cu România
Fercea Ghiorghița, Profesor, Colegiul Național „Mircea Eliade”
Reșița, Caraș Severin, România
Motto: „Unirea tuturor românilor într-un singur Regat și într-un
nedespărțit stat este nu numai un ideal sfânt, izvorât din trecutul nostru și din comoara
vieții noastre sufletești,
ci este un drept indiscutabil al nostru, în baza ființei noastre unitare”
(I. Maniu, 1 Decembrie 1918, Alba-Iulia).
Summary: The union of Banat with Romania was proclaimed at the Great Union in Alba
Iulia on 1 December 1918, but the establishment of the Romanian administration was delayed by
many obstacles due to the Serbian and French occupation. In 1918, despite the restrictions and
impediments imposed by the foreign occupation, the Banats responded to the call of the National
Central Council and headed for Alba-Iulia to take part in the supreme act.
Key-words: Banat, Resita, Beba-Veche (Old Beba), The Great Union from Alba Iulia, Ion
Vidu, Coriolan Balan.
În anul când aniversăm Centenarul Marii Uniri, vă propun prezentarea unor fapte
de istorie locală și națională mai puțin cunoscute, nouă și elevilor noștri, din manualul de
istorie. E vorba despre evocarea Unirii Banatului cu România.
Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia
din 1 decembrie 1918, însă instaurarea administraţiei româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi
cu multe obstacole, din cauza ocupaţiei sârbe şi franceze. În anul 1918, în ciuda restricţiilor
şi impedimentelor impuse de trupele de ocupaţie străină, bănăţenii au răspuns la Chemarea
Consiliului Naţional Central şi s-au îndreptat spre Alba-Iulia, pentru a lua parte la actul
solemn192.
După publicarea convocării pentru Marea Adunare Naţională193 (15 nov. 1918),
românii bănăţeni, înfruntând piedici nenumărate se adunau în casele preoţilor, ţăranilor şi
învăţătorilor din sate, organizând numeroase adunări populare. Peste tot, în întreg Banatul de
la Biserica Albă, Vârşeţ, Lugoj, Făget, Caransebeş, Oraviţa, Alibunar la Beba Veche ş.a., în
pofida greutăţilor ce aveau de întâmpinat, populaţia românească alegea, într-o atmosferă de
însufleţire, reprezentanţii săi pentru Adunarea din 1 decembrie 1918. La 25 noiembrie sunt
aleşi delegaţii din Reşiţa şi Brebu, în 26 cei din Doman şi Văliug, iar pe 27 -28 noiembrie au
loc în cercul electoral al Caransebeşului, binecuvântate de episcopul de Caransebeş, dr. Elie
Miron Cristea. Delegaţilor li se eliberează Credenţionale şi Mandate, întărite cu sigiliile
comunelor şi semnăturile a zeci şi sute de oameni. Documentele elaborate făceau precizarea
că delegaţii aleşi în numele românilor erau îndreptăţiţi şi îndatoraţi a lua parte cu vot decisiv
la Marea Adunare de la Alba-Iulia. Misiunea lor esenţială, pentru care primeau împuternicirea
directă a populaţiei româneşti era de a „contribui la deciderea asupra sorţii viitoare a neamului
românesc din Transilvania şi Banat”194.
Impresionantă este, hotărârea unanimă a sătenilor din Beba Veche: „Noi din cuibul
nostru, Beba-Veche, unde ne zac îngropaţi şi moşii şi părinţii noştri, morţi cu dorul unui vis
neîmplinit, trimitem azi, când la Alba Iulia aleargă tot românul de bine, măritei noastre
192 MUNTEAN, Ioan Vasile; ZABERCA Mircea, SÂRBU, Mariana - Banatul şi Marea Unire 1918, Editura
Mitropoliei Banatului, 1992, p. 7 193 MUNTEAN, Ioan Vasile; ZABERCA Mircea; SÂRBU, Mariana - Op. Cit., p. 105 194 DUDAŞ Vasile (coordonator), HAŢEGAN Ioan; BERGHEAN, Sorin; GOMBOŞ Constantin C.,
CERNICOVA, Mariana - Din cronologia judeţului Timiş, ediţia a II-a, Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2006, p. 7
95
Adunări Naţionale, salutul nostru frăţesc! Iar pe delegaţii noştri cu dl. învăţător Nicolae
Vasile, îi împuternicim, ca în faţa întregii noastre Adunări Naţionale să fie rostitori înflăcăraţi
ai adevăratelor noastre sentimente româneşti, să adere-n numele nostru la toate hotărârile
Adunării Naţionale, luate pentru asigurarea binelui şi fericirii traiului, a neamului românesc
de pretutindeni şi să roage pe conducătorii mari ai neamului nostru să nu-şi uite de cea mai
expusă comună românească, de comuna Beba-Veche şi pe locuitorii ei scăpându-i de sub
jugul oricărei dominaţiuni străine să-i încorporeze la neamul românesc”195.
Din Banat, în statistica aflată la Muzeul Banatului din Timişoara, rezultă că din cele
254 localităţi au fost aleşi 270 de delegaţi oficiali (182 din judeţul Timiş şi 88 din Caraş-
Severin) şi au mai participat încă 661 locuitori196. Delegația oficială a românilor din Banatul
iugoslav la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 a fost constituită din 51 de
locuitori o delegație extrem de reprezentativă, ea cuprinzând persoane de diverse profesii:
preoti, cadre didactice, țărani, medici, juriști, funcționari, meseriași-muncitori, etc.197. Suntem
convinşi că în acea mare mulţime de românime de pe „Platoul Romanilor”care au aclamat
Unirea cea Mare au fost mult mai mulţi bănăţeni. Se aflau în primele rânduri fruntaşii mişcării
naţionale şi sociale din Banat: Caius Brediceanu, Aurel Cosma, George Dobrin, George
Adam, Cornel Crăciunescu, Ion Sârbu, Avram Imbroane, Ioan Boroş, Lucian Georgevici,
George Gârda, Nestor Oprean, Cornel Cornean, Ilie Gropşian, Mihail Gropşian, Pompiliu
Ciobanu, Iosif Renoiu, Traian Novac, George Urzică, Petru Bârnău ş. a. Biserica naţională
din Banat a fost reprezentată de un mare număr de preoţi dintre care amintim: episcopii Miron
Cristea şi Valeriu Frenţiu, protopopii Gheorghe Popovici, Andrei Ghidiu, Mihai Gaşpar, Iosif
Petean, Lazăr Iacob, Victor Poruţiu, Ioan Oprea, Ştefan Cioroianu, George Muntean,
Gherasim Şerb, Sebastian Olariu, Virgil Musta, Traian Oprea, Trifon Miclea ş.a. Şcoala
românească a fost prezentă prin zeci de profesori şi învăţători, aleşi ai satelor şi oraşelor, între
care menţionăm: Victor Bârlea, Iosif Popovici, Alexandru Buţiu, Moise Ienciu, Ion Vidu,
Iuliu Vuia, Elena Biju, George Neamţu, Teodor Bucurescu, Constantin Liuba, Constantin
Mihaiu, Ştefan Vulpe ş.a. Trecând peste greutăţile create de autorităţile de ocupaţie militară,
de numărul puţin de locomotive şi trenuri puse la dispoziţie de lucrătorii de la calea ferată,
delegaţii din Banat au reuşit să ajungă la Alba-Iulia. Primii delegaţi au plecat în 27 noiembrie
1918 din părţile Lugojului cu un tren special împodobit cu drapele naţionale. În frunte aveau
conducătorii lor recunoscuţi şi aleşi ca delegaţi (18 locuitori din Belinţ, 15 din Buziaş, 12 din
Silagiu, 40 din Timişoara, 14 din Bata, 12 din Ţela, circa 300 din Lugoj). Toţi se îndreptau
spre, cetatea de glorie şi de suferinţă-Alba Iulia” spre a înfăptui o năzuinţă generală: „Unirea
tuturor românilor”198. Ion Vidu, participant la eveniment, cu vestitul său cor din Lugoj, a scris
un „Marş al Unirii”, pe care lugojenii l-au cântat în tren în drum spre Alba-Iulia, alături de
„Deşteaptă-te, române!”‚ „Pui de lei” şi „Pe al nostru steag”. Costumele frumoase ale portului
popular au impresionat românii de-a lungul traseului, mulţi afirmând că „Tot Bănatu-i
fruncea!”. Versurile simple ale Imnului cântat în acele zile de noiembrie 1918 de Gărzile
Naționale ale României în satele bănățene, exprimă limpede simțămintele și idealul de care
erau călăuzite.
„Așa scrie prin Românul,
Așa scrie prin drapelul,
Căci e liber tot românul
Soarta să-și dispună el.
Unul este glasul nostru,
O frenetică strigare:
URA, ROMÂNIA MARE!
Sub drapelul nostru mândru
195. MUNTEAN, Ioan Vasile; ZABERCA Mircea; SÂRBu, Mariana - Op. Cit., p. 102 196 TURCUŞ Aurel; GOMBOŞ, Constantin C. - Marea Unire reflectată în presa românească din Banat, Editura
Excelsior Art, Timişoara, 2003, p. 166. 197 ZABERCA Vasile Mircea - Românii din Banatul Iugoslav și Marea Unire, Editura Hestia, Timișoara, 1995,
p. 22 198 Drapelul (Arad), XVIII, 1918, nr. 123, din 30 noiembrie 1918, p. 3
96
Și sub mândrul tricolor
Am grabit și eu să intru,
În garda românilor.” 199
Oraşul-cetate Alba-Iulia va intra din nou în istoria neamului românesc pentru
eternitate. Preşedintele Gheorghe Pop de Băşeşti, la venerabila vârstă de 84 de ani, va adresa
delegaţilor apelul să dea glas hotărârii de a realiza „unirea tuturor celor de-o limbă şi de o
lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”.
Discursul solemn şi festiv a fost rostit de Vasile Goldiş care, în încheiere, a dat citire
Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale200 ce începea cu aceste cuvinte: „Adunarea Naţională a
tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor
îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a
tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi
dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi
Dunăre”.
După ce şi-au afirmat opţiunea şi alţi vorbitori, între care şi episcopul
Caransebeşului dr. Elie Miron Cristea, care a entuziasmat adunarea, s-a pus la vot Rezoluţia,
aceasta fiind adoptată prin vii aclamaţii şi urale. În încheiere, Gh. Pop de Băseşti a anunţat că
Unirea Transilvaniei cu România „este pentru toate veacurile decisă”. Rezultatul votului a
fost imediat transmis celor care stăteau lângă intrarea în Casina Militară şi de aici a ajuns
rapid pe „Platoul Romanilor” unde mulţimile aşteptau rezultatul votului pentru Unirea cea
Mare.
Coriolan Băran, unul dintre delegaţii oficiali din Timişoara, îşi amintea, în anul
1968, atmosfera de la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918: „Atmosfera din sală:
entuziasm de nedescris, urale continue. Marea majoritate a delegaţiilor stăteau în picioare.
În sală nu era loc pentru 1.200 de scaune. Cu tot frigul de afară, în sală era o căldură
înăbuşitoare. Delegaţii îşi ştergeau cu batistele sudoarea de pe faţă. Cei mai mici de statură
se străduiau să se ridice în vârful picioarelor ca să şi vadă desfăşurarea adunării şi pe
conducătorii ei, nu numai să audă discursurile. (…) Elanul şi entuziasmul a ajuns la paroxism
când a fost cetită şi adoptată cu unanimitate Hotărârea Marii Adunări Naţionale, cuprinsă
în IX articole. La sfârşitul Adunării, toţi cei prezenţi au intonat Deşteaptă-te, Române! În
timpul cât a durat şedinţa Marii Adunări Naţionale din sală, pe platoul de lângă zidurile
cetăţii, Adunarea populară a celor 100.000 de români, care au venit din toate colţurile
Transilvaniei şi Banatului să asiste la Marele Sfat al Unirii, se desfăşura cu acelaşi
entuziasm. Rând pe rând au urcat la tribună persoane din conducere, care au părăsit şedinţa
Marii Adunări Naţionale în acest scop, arătând poporului însufleţit însemnătatea momentului
prin care trecem şi cari ţineau la curent mulţimea cu cele ce se discutau în sala de şedinţă.
Mulţimea imensă, pe timp de iarnă, ore întregi nu s-a clintit de la locul Adunării şi cu
entuziasm de nedescris a aplaudat şi aclamat pe vorbitori.” 201
Din Banat, în Marele Sfat Naţional au fost aleşi: episcopul dr. Elie Miron Cristea,
viitorul Patriarh al României Mari, Iuliu Vuia, Cornel Cornean şi av. Alexandru Morariu
(Caransebeş); episcopul Valeriu Frenţiu, dr. Avram Imbroane, învăţătorul Ion Vidu şi Traian
Novac (Lugoj); av. Emanoil Ungureanu, Lucian Georghievici, dr. Aurel Cosma şi ing. Stan
Vidrighin (Timişoara); dr. Ioan Nedelcu şi ţăranul Teodor Lipovan (Oraviţa); preotul Avram
Corcea (Coştei); dr. Aurel Novac şi dr. Tit Mălaiu (Biserica Albă); av. Victor Mircea
(Ghilad); av. Nestor Oprean (Sânmiclăuşul Mare); av. George Miclea (Alibunar); dr.
Alexandru Birăescu (Panciova); preotul Ioanichie Neagoie (Petrovasela); mecanicul Petru
Berman (Reşiţa); economistul Constantin Aflat (Bocşa Montană) şi ţăranul Vasile Lez
(Ticvaniul Mare)202. Vestea Unirii celei Mari s-a răspândit imediat în întreg Banatul. Au fost
199.Drapelul (Arad), XVIII, 1918, nr. 123, din 30 noiembrie 1918, p. 3 200 SCURTU Ioan; IONESCU Gheorghe Z; POPESCU Eufrosina; ZMÂRCEA Doina - Istoria României între
anii 1918-1944, Culegere de documente, Editura Didactică și Pedagogică, București, p. 25-28 201 MUNTEAN, Ioan Vasile; ZABERCA Mircea; SÂRBu, Mariana - Op. Cit., p. 306. 202 MUNTEAN, Ioan - Op. Cit., p. 256
97
trase clopotele, oamenii au ieşit pe străzi şi pe uliţe, manifestându-şi bucuria prin cântece,
urale şi nesfârşite hore populare.
Erau cu toţii încredinţaţi că Banatul, unit cu România va avea o viaţă prosperă pentru toţi
locuitorii indiferent de naţionalitate, credinţă şi stare socială, că la Paris, Puterile Antantei vor
acorda României atenţia cuvenită imenselor sacrificii pe care le-a făcut, că întreg Banatul
istoric va reveni României. Dar jocurile vor fi făcute în culise de cei mari. Banatul va fi rupt,
o parte din locuitorii români vor trece la Serbia. Se deschidea, cu actul istoric al Unirii, o
etapă nouă și în destinul străvechii provincii românești bănățene. Integrată în România
întregită, Banatul va cunoaște multiple prefaceri în toate domeniile de activitate. Suntem
mândri de românii care au acționat să ducă ideea Marii Uniri la pură îndeplinire, dovedind
faptul că împlinirea dorinței populare nu este imposibilă. Eroii neamului dăinuie în istorie, iar
amintirea jertfelor şi moştenirile lăsate de aceştia, trebuie să fie preţuită şi păstrată
corespunzător, întotdeauna, cu sfinţenie. Studiind cartea sfântă a istoriei străbune, trebuie să
formăm tânăra generație să înţeleagă că eroismul a venit din patriotism, iar a fi patriot, „nu e
un merit, e o datorie”!
Bibliografie:
- *** Drapelul (Arad), XVIII, 1918, nr. 123, din 30 noiembrie 1918
- DUDAŞ Vasile (coordonator); HAŢEGAN Ioan; BERGHEAN Sorin;
GOMBOŞ Constantin C.; CERNICOVA Mariana - Din cronologia judeţului
Timiş, ediţia a II-a, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006
- MUNTEAN Ioan Vasile - Mișcarea Națională din Banat 1881-1918, Editura
Antib, Timișoara, 1994
- MUNTEAN, Ioan Vasile; ZABERCA Mircea; SÂRBU, Mariana - Banatul şi
Marea Unire 1918, Editura Mitropoliei Banatului, 1992
- SCURTU Ioan; IONESCU Gheorghe Z.; POPESCU Eufrosina; ZMÂRCEA
Doina - Istoria României între anii 1918-1944, Culegere de documente, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1982
- TURCUŞ Aurel; GOMBOŞ Constantin C. - Marea Unire reflectată în presa
românească din Banat, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2003
- ZABERCA Vasile Mircea - Românii din Banatul Iugoslav și Marea Unire,
Editura Hestia, Timișoara, 1995
98
Autonomia, prim pas în calea unirii Basarabiei cu Regatul
României
Bîgiu Răzvan-Cristian, Profesor, Colegiul „Spiru Haret”
Ploiești, Prahova, România
Summary: From spring until autumn 1917, in Bessarabia, public meetings are chained. All
these creative events can be followed with accuracy by reading the documents produced in those
important days, because most congresses and political and professional meetings end with voting
motions in which, among others, the demand for autonomy of Bessarabia is an essential point.
Key words: Bessarabia, autonomy, Moldavian residency congress, Moldovan National
Party, Moldovan Word.
Atunci când România declara război Austro-Ungariei, în vara anului 1916, pentru a
elibera Transilvania, Banatul și Bucovina, niciun român nu gândea că, în fapt, primul teritoriu
național aflat sub ocupație străină care se va uni cu patria va fi Basarabia, la vremea respectivă
parte componentă a Imperiului Țarist, un stat aliat nouă. Dar, așa cum vechea vorbă
românească spune că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tot așa, planurile de
unire cu provinciile stăpânite de Austro-Ungaria, vor fi date peste cap din cauze precum ar fi:
slaba pregătire și dotare a Armatei Române sau nerespectarea angajamentelor asumate de
Antanta prin convenția militară semnată anterior intrării României în război. Și, totuși, soarta
avea să ne zâmbească, atunci când Rusia Bolșevică a lui Lenin recunoaște că „dreptul
națiunilor la autodeterminare este o deosebită urgență”203.
Cu toate că bolșevicii au susținut acest principiu, în contextul războiului civil dus
împotriva menșevicilor, nu cu scopul ca popoarele să-și decidă singure soarta, ci cu scopul de
a crea anarhie la periferia Imperiului, situație pe care să o exploateze în avantajul propriu,
până la preluarea absolută a puterii în mod absolut de către comuniști, timpul a fost suficient
pentru națiunile asuprite din provinciile acaparate de-a lungul timpului de Rusia Țaristă, să
reapară pe hartă (cazul Poloniei), să-și declare independența și să-și creeze statul național
(cazul Finlandei), sau de a se reîntregi ca națiune (cazul Basarabiei).
În ceea ce privește traseul urmat de Basarabia, de la provincie de margine a Imperiului
Rus, la unirea cu Regatul României, într-o perioadă de câteva luni, cuprinsă între declanșarea
Revoluției din Octombrie 1917 și votarea actului unirii, la 27 martie 1918, congresele,
întrunirile, mitingurile, consfătuirile se țin lanț204. Toate aceste evenimente creatoare, pot fi
urmărite cu acuratețe prin lecturarea documentelor în acele zile fierbinți, pentru că majoritatea
congreselor și întrunirilor, politice și profesionale, se termină prin votarea de moțiuni adresate
Guvernului provizoriu, în care - printre altele - figurează ca punct esențial cererea de
autonomie a Basarabiei205.
În toamna anului 1917, anarhia începe să cuprindă Rusia, iar Basarabia nu va face o
excepție. Pentru că starea de dezordine nu poate fi stopată, Comitetele naționale ostășești
moldovenești din Odessa, Chișinău, Iași și Sevastopol – unite, convoacă, fără a cere
autorizația Guvernului provizoriu rus și nici a Comisarului guvernului din Basarabia, pentru
data de 20 octombrie, Congresul Ostășesc Moldovenesc. Acesta a fost impunător. La
deschiderea lui a fost salutat de o mulțime de organizații, chiar și din cele antimoldovenești.
Însuși Comisarul Gubernial, reprezentantul Guvernului priovizoriu, s-a grăbit să-i aducă
203 În 1914, Lenin scria articolul Despre dreptul națiunilor la autodeterminare, în care prezintă viziunea sa
asupra dreptului popoarelor la autodeterminare, subiect extrem de discutat în epocă. 204 PELIVAN Ioan, Istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia, Editura Biblioteca Bucureștilor,
București, 2012, p. 193. 205 Ibidem, p. 194.
99
omagiile sale în numele Guvernului206. Cu o prezență considerabilă, peste 600 de ofițeri și
soldați, plus 500 de reprezentanți ai diferitelor colegii profesionale, Congresul va emite, în
urma lucrărilor din zilele de 20-22 octombrie, documentul intitulat „Rezoluțiile Congresului
Ostășesc Moldovenesc”, în care este declarată autonomia „Basarabiei având în vedere cultura
națională a neamului moldovenesc și trecutul lui și plecând de la principiul revoluției că
fiecare norod are dreptul să-și hotărască soarta lui”207 și este menționată alegerea unui birou
însărcinat cu organizarea unui Parlament, denumit Sfatul Țării.
Și pentru că autonomia proaspăt declarată trebuia apărată, în cadrul Congresului se
vor face nenumărate apeluri către toate categoriile sociale, să lupte pentru ca noul statut
juridic al provinciei să reziste. Toate aceste apeluri vor căpăta formă de document și vor
contribui la succesul consfințit la 27 martie. În acest proces de ridicare a maselor, inițial va fi
abordat tineretul Basarabiei, căruia îi este adresată „Chemarea către studenții moldoveni”,
document în care accentul este pus pe oportunitatea oferită de evenimentele interne, cât și
externe, pe necesitatea reprezentativității, concretizată în numărul celor care răspund apelului:
„În aceste vremuri mari Neamul Moldovenesc așteaptă de la voi să vă puneți în slujba lui.
Toți acei care simțiți în vinele voastre sânge moldovenesc și care vreți să fiți adevărați fii ai
neamului, veniți cât mai degrabă aici, ca umăr la umăr cu noi, să lucrați pentru organizarea
moldovenilor”208. Era anunțată astfel, înființarea unui partid politic, în jurul căruia să se
coaguleze toate forțele care susțineau autonomia: „…în aceste vremuri hotărâtoare neamul
moldovenesc s-a adunat într-un partid moldovenesc, în care trebuie să intre fiecare fiu al
neamului moldovenesc”209. La Congresul de constituire a partidului desfășurat la 2 aprilie
1917, au participat peste 40 de delegați care au votat programul și au ales conducerea
partidului, formată din Vasile Sroescu (președinte de onoare), Paul Gore (președinte),
Vladimir de Herța (vicepreședinte) și Pan Halippa (secretar general)210.
Partidul Național Moldovenesc (P.N.M.) va juca acest rol cu succes, reușind să atragă
în rândurile sale, într-o perioadă de câteva luni, și alte categorii sociale: „Frați moldoveni! Să
știți că numărul acelora care luptă pentru autonomia Basarabiei, crește văzând cu ochii. Zilele
din urmă a intrat în rândurile acestora și preoțimea întreagă din Basarabia, care se adunase la
sfat. Cu ajutorul lui Dumnezeu toată suflarea moldovenească se aduna la un loc”211. Așa stătea
scris într-un apel al partidului, în acea perioadă în care, încă erau mulți, care de teama
represiunii, șovăiau și stăteau în expectativă.
Un pas hotărâtor în direcția activismului îl vor face unele categorii profesionale de
seamă, precum învățătorii sau preoții. Primii s-au întrunit la 25 mai 1917, sub forma
Congresului învățătorilor, când au cerut naționalizarea învățământului primar, cu
introducerea alfabetului latin pentru școlile românești212. Apoi, preoțimea Basarabiei, care
avea o influență majoră în viața comunităților locale și astfel putea să contribuie la creșterea
suportului popular pentru autonomie, în condițiile în care existau și destule voci potrivnice.
Pentru a le contracara, Partidul Național Moldovenesc, lansa un alt apel prin care avertiza cu
privire la acest pericol: „Frați moldoveni! Băgați de seamă că în aceste vremuri o mulțime de
oameni răi caută să pescuiască în apa tulbure! Mulți vin printre voi cu fel de fel de vorbe
amăgitoare ca să vă atragă în mrejele lor. Partidul Național Moldovenesc vă atrage luare
aminte, ca să vă păziți de orice încercări ale străinilor răuvoitori”213.
Lupta P.N.M. pentru autonomie va fi susținută prin intermediul oficiosului său,
Cuvânt moldovenesc, înființat în anul 1913, care își propunea să educe publicul în spiritul
206 Ibidem. 207 PURICI Ștefan - Istoria Basarabiei, Editura Semne, București, 2011, p. 157. 208 ONCESCU Iulian - Texte și documente privind istoria modernă a românilor (1774-1918), Editura Cetatea
de Scaun, Târgoviște, 2011, p. 668. 209 Ibidem. 210 PURICI, Ștefan - Op. cit., p. 153. 211 ONCESCU Iulian - Op. cit., p. 668. 212 COADĂ Ludmila - Manifestarea elementului național în zemstva basarabeană, în Tyragetia, vol. I, nr. 2,
Chișinău, 2007, p. 236. 213 ONCESCU Iulian - Op. cit., p. 668.
100
emancipării naționale, pentru autonomie politică, administrativă, învățământ și religie în
limba română: „Ascultați cu toții la îndrumările pe care vi le dau înainte-stătătorii voștri,
urmați sfaturile din gazeta noastră și așteptați cu încredere ceea ce vă spune de aici încolo
Partidul Național Moldovenesc, care e făcut anume pentru binele moldoveanului”214. De fapt,
prin intermediul acestei gazete, va ajunge în Basarabia vestea răsturnării țarismului și se
exprima speranța ca „soarele ce răsare să ne deie o rază de lumină de slobozenie și nouă
moldovenilor, care am fost robi nevinovați mai bine de o sută de ani”215 și va fi prezentat noul
context politic, propice afirmării mișcărilor de emancipare națională pe întreaga suprafață a
Imperiului.
În acest context, proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, la
24 ianuarie 1918, va fi urmarea firească a procesului, încheiat în cele din urmă cu votarea
actului unirii de către Sfatul Țării, la 27 martie 1918. Autonomia Basarabiei în toamna anului
1917 nu a fost ușor de obținut, nici de apărat, dar rezistența ei a consolidat speranța că dreptul
istoric va triumfa și a conferit cadrul legal și legitim, Unirii.
Bibliografie
- COADĂ, Ludmila - Manifestarea elementului național în zemstva basarabeană,
în Tyragetia, vol. I, nr. 2, Chișinău, 2007.
- ONCESCU, Iulian - Texte și documente privind istoria modernă a românilor
(1774-1918), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
- PELIVAN, Ioan - Istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia, Editura
Biblioteca Bucureștilor, București, 2012.
- PURICI, Ștefan - Istoria Basarabiei, Editura Semne, București, 2011.
214 Ibidem. 215 PURICI Ștefan - Op. cit., p. 153.
101
Bătălia de la Mărăşeşti
Iovan Sorin – Ştefan, Profesor, Colegiul „Spiru Haret”
Ploieşti, Prahova, România
„Prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne”
(Gen. Al. Averescu)
Summary: The Battle of Mărășești was started by the German Army and the Bulgarian-
Turkish armies and took place in two directions: Mărășești and Oituz (hence the simultaneous
deployment of the two battles). The battle lasted for two weeks, from July 24 to August 6 / August 7,
1917. The intention of Field Marshal August von Makensen was to penetrate Moldova and bring
Romania out of the war. The confidence in the victory of the Germans was so great that when
Makensen left Bucharest, he said to the present: „Good afternoon, in two weeks, in Iasi."
Keywords: Marasesti, Alexandru Averescu, Antanta, General H.M. Berthelot, Field Marshal
Von Mackensen.
Izbucnirea Primului Război Mondial la 14-28 iunie 1914, a determinat o poziţionare
a statelor europene şi nu numai, faţă de acest eveniment. Decisive în acest sens pentru România
a fost atât Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, care a hotărât, în urma desfăşurării
discuţiilor, starea de expectativă armată a României, Consiliul de Coroană hotărând ca Romănia
să ia toate măsurile spre „a păzi fruntariile”216, cât şi Consiliul de Coroană din august 1916, în
urma căruia s-a hotărât ca România să intre în război de partea Antantei. A urmat o perioadă
foarte grea pentru destinele ţării, culminând cu acea campanie militară din toamna anului 1916,
unde armata română a înregistrat mari eşecuri, apogeul acestor lupte pierdute constituindu-l
lupta de la Turtucaia (23 noiembrie 1916), când Bucureştiul este cucerit în întregime de armata
germană.
Sfârşitul anului 1916 aducea dezastrul armatei române, Iaşul devenea, pentru o
perioadă bună, capitala ţării urmând să ia drumul Moldovei – atât armata cât şi o bună parte
din populaţie, oamenii politici şi guvernul. Armata română a fost nevoită să se retragă pe linia
Carpaţilor Răsăriteni, pe aliniamentul Nămoloasa-Focşani-Galaţi, având mare nevoie de
instruire şi reorganizare.
Iarna anilor 1916 – 1917 a fost o iarnă a durerii pentru România. Cu armata aproape
distrusă pe câmpul de luptă, cu mai bine de 2/3 din teritoriul ţării ocupat, cu Moldova plină
de refugiaţi, şi bântuită de un nemilos tifos exantematic, cu un aliat rus tot mai şovăielnic,
speranţa unui viitor mai bun pentru statul român abia mai licărea217.
Cele două armate române, Armata I – condusă de C-tin Cristescu, şi Armata a II-a,
condusă de general Al. Averescu, net inferioare ca instruire şi dotare tehnică, trebuiau să facă
faţă unui inamic superior, depăşindu-l pe acesta din urmă doar prin moralul ridicat şi dorinţa
de a-i respinge pe cei care ocupaseră vremelnic o parte din ţară. Un rol important în pregătirea
campaniei militare din 1916 – 1917, l-a avut Misiunea Militară Franceză, sosită în România
imediat după semnarea Convenţiei politice şi militare din august 1916. Dintre toate puterile
garante, Franţa oferea semnele cele mai clare pentru un sprijin cu adevărat real, rapid şi
eficient.
După campania militară din anul 1916, total dezastruoasă, la 15 octombrie 1916,
soseşte în Bucureşti, după care ajunge imediat la Iaşi – Misiunea Militară Franceză218 – un
detaşament de militari, specialişti, ofiţeri de stat major, ofiţeri de operaţii în teren, de
216 Academia Româna, Istoria Românilor, vol. VII, Tom II, Coordonator Acad. Gh. PLATON, Bucureşti,
Editura Enciclopedia, 2003.
217 Revista HISTORIA, Anul VI, Nr. 19, Iunie 2017.
218 Idem.
102
antrenament, consilieri militari, medici, infirmiere (1.564 de ofiţeri, 88 medici) – misiune
militară condusă de generalul francez H. M. Berthelot.
Toţi aceştia trec în iarna anului 1916 – 1917 la reorganizarea armatei române,
aproximativ 400.000 de oameni, în aşa fel încât la venirea primăverii aceasta să fie aptă pentru
a declanşa ofensiva în vederea eliberării teritoriului. În paralel cu prezenţa membrilor Misiunii
Militare Franceze, armata română a beneficiat, pe bază de credit, de o înzestrare cu armament,
muniţie, efecte şi echipament militar, la revistele de front militarii români, arătând ca nişte
militari francezi. Misiunea Militară Franceză s-a dovedit a fi de un real folos şi pentru limitarea
ravagiilor pe care le-a făcut tifosul exantematic şi febra recurentă, atât în rândul militarilor, cât
şi în cel al populaţiei civile. Mulţi dintre medicii şi infirmierele Misiunii au pierit prin
contactarea virusului. Cu toate acestea, Misiunea Militară Franceză, a reuşit într-un timp scurt
să pună pe picior de război armata română. Şeful Misiunii Militare Franceze, general H. M.
Berthelot, s-a dovedit un bun şi înţelept consilier militar al regelui Ferdinand I (1914-1927), dar
şi un sprijin real al cauzei româneşti.
Campania militară din vara anului 1917, desfăşurată de armata română, în luptele de
la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a reprezentat poate lucrul cel mai important desfăşurat în timpul
primului război mondial (1916-1918), a fost cotitura aşteptată de unii (Antanta), nedorită de
alţii (Puterile Centrale) care a schimbat radical cursul războiului. Bătăliile de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz, au reprezentat succesiuni de numeroase lupte într-un interval destul de
mare de timp.
Bătălia de la Mărăşti din 9 - 22iulie/22 iulie -1 august 1917 a constat în ofensiva
Armatei a II-a române condusă de general Al. Averescu. După mai multe lupte crâncene,
Armata Română a obţinut victoria şi a reuşit să rupă frontul pe o lungime de 30 de km. şi o
adăncime de 25 de km., eliberând numeroase localităţi. Pierderile românilor au fost mult mai
mici decât ale adversarului. Unii istorici chiar menţionează că generalul Al. Averescu a avut
inspiraţia de a se folosi în misiunile cheie de ostaşi din armata originari din partea locului.
Planurile strategice ale Puterilor Centrale aveau drept scop ofensiva de-a lungul
Siretului în trei etape, ocuparea unui cap de pod la est de Tecuci, încercuirea Armatei Române
I, Armatei a VI-a ruse: izolarea armatelor a IV-a rusă şi a doua română şi, în final, nimicirea
lor. După cum se observă, un plan bine organizat, chiar ambiţios, care l-a îndreptăţit pe
feldmareşalul Von Mackensen, în momentul când a plecat din Gara de Nord din Bucureşti să
exclame: „La revedere, peste două săptămâni la Iaşi!”.
Ofensiva germană a început în noaptea de 23 - 24 iulie 1917 cu un bombardament
masiv cu gaze axfisiante spre zona ocupată de armata rusă. Armata rusă cere întăriri, care au
fost onorate de generalul Eremia Grigorescu, şeful Corpului VI Armată, situaţie care a făcut
ca ofensiva trupelor germane să fie sporită în zona Doaga. Capacitatea organizatorică a
armatei române a făcut ca spre seară trupele române să trecă la ofensivă, surprinzându-i pe
invadatori, care se retrag cu pierderi grele. În dimineaţa zilei de 25 iulie 1917 „spărgătorul de
fronturi”, aşa cum era supranumit Mackensen, era obligat să renunţe la forţarea Siretului,
orientându-se spre un atac în vest. Noile planuri ofensive germane, din ziua de 26 iulie nu se
pot realiza.
Ziua de 27 iulie 1917 a fost o zi plină de eroism pentru armata română. Cu mari
pierderi umane, românii opresc o nouă ofensivă germană. Atacurile inamicului se înteţesc în
ziua de 28 iulie, dar sunt oprite de armata română cu mari eforturi, reuşind să restabilească
situaţia frontului. Între timp, la nivelul conducerii Armatei I Române intervine o schimbare,
generalul Eremia Grigorescu, care în toamna anului 1916, l-a Oituz a lansat vestita deviză
„Pe aici nu se trece!”, îl înlocuia pe generalul C-tin Cristescu, ştire dată de Marele Cartier
General Român în noaptea de 11-12 august 1917. Această schimbare a survenit datorită
neînţelegerilor dintre generalul Cristescu şi generalul rus Alexandr Ragoza. Începând cu 11
august 1917, timp de aproape o săptămână, intensitatea bătăliei din jurul Mărăşeştilor a slăbit.
La 14 august când corpul de armată XVIII german şi-a reluat înaintarea spre Muncelu,
lansând un atac împotriva corpului VIII rus, generalul Berthelot raporta la Paris: „Ruşii sunt
instabili, odată contraatacă plini de energie, altădată, aceleaşi trupe se retrag dacă sunt
bombardate”. Pierderile au fost din nou grele de ambele părţi, înregistrându-se peste 2.800 de
103
morţi, răniţi şi dispăruţi, 3.500 de prizonieri. În doar şapte zile, marea unitate pierduse peste
6.000 de oameni, Dar germanii nu au exploatat succesul iniţial, unităţi ale Diviziei 14,
înlocuind Divizia 5 (acolo unde s-au înregistrat acele pierderi uriaşe). Generalul Prezan,
secondat de căpitanul Antonescu (iată îşi face simtită prezenţa militarul de carieră, viitorul
mareşal al României) a cerut un contraatac care după spusele lui Antonescu, urma să lichideze
într-o manieră favorabilă ... bătălia de la Mărăşeşti. Generalul Eremia Grigorescu a temperat
optimismul de la Marele Cartier General, arătând că trupele româno-ruse sunt epuizate şi sub
capacitatea de a lupta, chiar dacă generalul C-tin Prezan a insistat, Grigorescu şi-a păstrat
punctul de vedere, iar Prezan nu a avut altceva decât să se conformeze (de fapt generalul
Prezan preţuia experienţa generalului Grigorescu)219.
Luptele extrem de grele din zona Muncelu, au continuat şi în zilele următoare 15-21
august, zile care aduceau trupele române în avantaj. Luptele au mai continuat sporadic şi în
zilele următoare, într-una din ele, mai precis în noaptea de 22/23 august 1917, un glont
nemilos a străpuns capul sublocotenentului ECATERINA TEODOROIU (CĂTĂLINA - cum
era alintată), căzând eroic la datorie, prima femeie ofiţer din armata română, cunoscută şi sub
numele de „EROINA DE LA JIU”220.
După 29 de zile de confruntări, din care 16 zile de foc, bătălia de la Mărăşeşti - care
nu a fost altceva decât continuarea în timp şi spaţiu a bătăliei de la Mărăşti - prima victorie
adevărată din istoria armatei române moderne - aşa cum frumos o definea generalul
Alexandru Averescu, se termina cu victoria armatei române. Datele tehnice confirmă
amploarea deosebită a confruntării. Armata româna a pierdut 27.410 oameni, ceea ce
reprezenta 16% din efectivul avut la începutul confruntării - între care 5.125 de morţi, 10.400
răniţi, 9.818 dispăruţi, 12.467de răniţi. Armata rusă a avut şi ea pierderi serioase cifrate la
circa 25.650 de oameni, între care 7.083 morţi, 10.400 răniţi, 8.167 dispăruţi. Armata a IX-a
Germană - principala grupare de forţe a inamicului, a avut 65.000 de oameni scoşi din luptă
(morti, răniţi, dispăruţi).
Bătălia de la MĂRĂŞEŞTI a fost prin durată, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai
mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul primului război mondial. Pentru noi,
românii, care am făurit victoria cu priceperea comandanţilor, cu vitejia şi sângele vărsat al
ostaşilor noştri, această bătălie va rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război
naţional.
Biruinţa de la Mărăşeşti a stârnit admiraţia în rândul aliaţilor şi a avut un puternic ecou
peste hotarele ţării. Generalul H. M. Berthelot aprecia: „Soldaţii români luptă admirabil. Ei
sunt la înălţimea celor mai viteji apărători, sunt cei mai buni soldaţi din lume”. Pentru C.
Kiriţescu - Mărăşeşti a dovedit că, după Mărăşti, vigoarea spiritului românesc nu se alterase
- Mărăşeşti, poate cea mai importantă bătălie din istoria României, „micul nostru Verdun”, a
devenit sinonimă cu sacrificiul şi curajul care a justificat şi justifică până azi naşterea
ROMÂNIEI MARI - fapt ce s-a şi întâmplat un an mai târziu (1 decembrie 1918)221.
Bătălia de la Mărăşeşti a arătat, din nou, lumii întregi că „nici pe aici nu se trece”. În
ordinul de zi 90/2017, generalul Eremia Grigorescu - comandantul Armatei I Române, se
afirma faptul că „Mărăşeştii fu mormântul iluziilor german”.
Este o legatură intrinsecă, între victoriile Armatei Române de la MARĂŞTI,
MĂRĂŞEŞTI şi OITUZ, din vara anului 1917 asupra Armatelor Puterilor Centrale şi
MAREA UNIRE de la 1 decemrie 1918. Se poate merge până într-acolo încât să se aprecieze
că fără aceste victorii din iulie-august 1917, MAREA UNIRE de la 1 decembrie 1918 - nu ar
fi fost posibilă.
Bibliografie:
- *** Academia Româna, Istoria Românilor, vol. VII, Tom II, Coordonator Acad.
Gh. PLATON, Bucureşti, Editura Enciclopedia, 2003;
219 KIRIŢESCU C., - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Vol. II, Bucureşti, Editura
Şinţifică şi Enciclopedică, 1989.
220 Revista HISTORIA, Anul VI, Nr. 19, Iunie 2017.
221 CUPŞA Ion, - Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militară, 1967.
104
- ***COLECTIV, Istoria militară a poporului român, vol. V, Bucureşti, Editura
Militară, 1967;
- ***Revista HISTORIA, Anul VI, Nr. 19, Iunie 2017;
- DUMITRESCU Doru (coordonator) - 101 momente din istoria românilor,
Bucureşti, Media Alert, 2013;
- KIRIŢESCU, C. - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Vol.
II, Bucureşti, Editura Şinţifică şi Enciclopedică, 1989;
- CUPŞA, Ion - Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militară, 1967.
105
Dumbrăviţa – memorii comune la un veac de gândire
românească
Bunescu Elizaveta Profesor de limba şi literatura română, tânăr specialist
Gimnaziul „Valeriu Matei”
Dumbrăviţa, Sậngerei, Republica Moldova
Abstract: Basarabia has been joined with Romania in 1918, sharing the same attitudes,
social, political life, beeing as sisters and making facilities for social life. Dumbrăviţa had a lot of
warm supporters, who have fought for basarabians’ rights and direction. The studies show that
Basarabia had a prosperous life up till Sovietic Union has been annexed its territory.
Keywords: interbelic period, integrity, social life, annexation.
Anul 2018 întregeşte vârsta unui secol de la îngemănarea teritorială şi spirituală a statelor
– surori România şi Basarabia, pretext care ne determină să reparăm greşeala pe care a comis-o
istoria în anul 1940, aflată pe mâna unui narator toxic. În acest spirit s-au pronunţat şi continuă să
se pronunţe şi localităţile adunate în jurul comunei Dumbrăviţa, sate care au sărutat pe sufletul
românităţii şi care continuă să ovaţioneze: „Trăiască Unirea cu România!”
După 22 de ani de respiraţie comună, s-a continuat a gândi în manieră unionistă, indiferent
de retrocedarea Basarabiei în urma negocierilor Stalin-Hitler care a fost un concurs de împrejurări
nefaste şi care a lăsat dezmembrate şi în actualitate statele unificate sub semnul românităţii.
Decizia solomonică a Sfatului Ţării în 27 martie 1918 a fost definită drept biruinţa mişcării
româniste, ziua în care Prutul a doinit în numele tuturor românilor de pretutindeni, exclamând
durerea parcursă până la beatitudine. Pentru că enunţăm durerea celor mulţi prin această
comunicare, vom ţine să prezentăm materialul confesiv al martirilor care au trăit scenariul estului
şi tratamentul docil al României Mari. Viaţa pe care o trăia Basarabia în perioada interbelică era
una de acceptare a valorilor omeneşti, valori neconcepute de basarabeni până la unire, având
libertatea cuvântului şi a religiei, amnistia pentru toate persoanele care au comis infracţiuni
politice toate legal administrate prin expresul cuvânt al Constituţiei, care promova socialul.
La nivel local, visarea cea iubită a dumbrăviţenilor şi satelor aliniate acestora, a fost trăită
cu toată vitalitatea, dat fiind faptul că sângereienii care au votat unirea au inspirat încrederea
populaţiei. Aceşti mari românofili au fost Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Vasile Gafencu şi
Ion Ignatiuc, „personalităţi care s-au impus în politica basarabeană pentru a satisface condiţia
umană a consângenilor români”222, iar noi, posteritatea, le rămânem recunoscători pentru trădările
pe care le-au suferit şi pentru fidelitatea cu care au răspuns la toate neplăcerile şi consecinţele.
Printre vocile afirmative ale Marii Uniri se numără şi Terinte Postoroncă, consătean din
Dumbrăviţa, care a fost ordonanţă la un ofiţer român preţ de cinci ani, de la care a învăţat ordinea
şi rigoarea românească, onestitatea, responsabilitatea, ospitalitatea, calităţi care avea să şi le
explice altfel după 1940. Un reputat scriitor român, Zamfir Arbore în lucrarea „Dicționar
geografic al Basarabiei” stipulează pe recto şi pe verso facilităţile pe care le surprinde Dumbrăviţa
după unire, după cum urmează:
• „1922 – funcţionează biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, iar preotul
Şaganovschi Petru reuşeşte să câştige încrederea credincioşilor din satelele şi judeţele vecine, care
vizitau biserica destul de frecvent;
• Activează o şcoală cu doi învăţători, vorbitori de limba română: Gulea Eugen
şi Gulea Eugenia;
• Activează Banca Populară „Răzeşii”;
222 ŢURCANU Ion - Unirea Basarabiei cu România în anul 1918, Chișinău, 1998, p. 45;
106
• 1933 – sunt 164 de elevi în şcoala din comună şi trei profesori: Gulea Eugen,
Gulea Eugenia, Gheorghe Creţu, susţinător al românilor şi promotor al valorilor
româneşti.’’223
Mănăstirea Bocancea, un alt lăcaş de cult din comună, cunoaşte o dezvoltare
independentă „fiind condusă de stareţul protosinghelul Gurie, fapt care a avut un impact
deosebit asupra evoluţiei comunităţii monahale”224. Cu aceste facilităţi create, enoriaşii
puteau să-şi afirme libertatea religioasă, asistând la slujbele religioase care se desfăşurau
conform tipicului, duminicile şi la sărbători.
Aceste spicuiri le fac puţinele izvoarele scrise ale perioadei interbelice despre
localitatea noastră şi mai multe vorbesc despre teroarea de după 1940, când Basarabia se
desprinde de la ţara – mamă, fiind subjugată de Uniunea Sovietică. Comparaţia în atitudine
şi poziţii transpare după fenomenele tragice prin care trece regiunea, după ce regimul stalinist
a preluat puterea, controlul şi toate sferele de influenţă ale statului şi regiunii la nivel local.
Biserica, ca instituţie majoră de culturalizare a societăţii îşi închide uşile în faţa enoriaşilor,
mănăstirea din Bocancea urma să fie deteriorată de un escavator, care începea procesul
distructiv de la crucea de pe cupolă. Se pare că norocul nu a surâs solilor stalinişti, dat fiind
faptul că crucea nu se lăsa mobilizată de sforţările lor, chiar mai mult, cei care au dansat în
altarul lui Dumnezeu în mănăstire, Efrosinia Vlas ş.a. au murit la scurt timp, fiind acuzaţi de
Dumnezeu pentru blasfemie şi profanare a lăcaşului de cult. Intelectualitatea părăseşte
rândurile satului, astfel încât comuna s-a pustiit – marea majoritate a locuitorilor şi-au pierdut
itinerarele în România de peste Prut. O bună parte din cei plecaţi au fost pierduţi fără urme,
unii şi-au creat familiile acolo, găsindu-şi liniştea sufletească, şi, numai câţiva basarabeni s-
au întors peste ani, cu scopul de a-şi reforma glia şi vatra strămoşească.
Accesul cuvântul religios în localitate a fost restricţionat, pentru că Stalin îşi crease
un aşa-zis „regulament” de funcţionare a instituţiilor statului, oamenii nu mai puteau vizita
instituţiile de cult şi, pentru că a ascuns cheile lăcaşului la sine acasă, Petru Gheorghiţă Ion a
fost bătut în cel mai neomenesc mod de actanţii regimului, iar, cu toate riscurile ce i se
înfăţişau, acesta a continuat să păstreze cheile la sine acasă, pentru a păstra în siguranţă
biserica din sat.
Puterea sovietică, se pare, dorea să schimbe în totalitate şi mentalitatea basarabenilor
şi a dumbrăviţenilor, la nivel local, caz despre care şi comunic, înrolând soldaţi în armata
sovietică în ţările socialiste. Un prim interogatoriu de „angajare” în această armată prima
întrebarea: „Aveţi rude plecate în România?”. Intelectualitatea şi revolta acesteia suscita frica
sovieticilor, iar cei care răspundeau afirmativ, erau ignoraţi, neacceptaţi, fiind consideraţi
„duşmani ai poporului”. De ce? Se întreabă întreaga umanitate, dar subsolurile adevăratelor
esenţe nu au fost descoperite până la capăt.
O crimă odioasă comisă în aceeaşi regiune a fost ascunsă de filele istoriei şi de
memoria acesteia, dar care a fost dezvăluită de un localnic care s-a refugiat în România şi a
istorisit cazul copiilor, o crimă care a omorât spiritul, dar şi fiinţa dumbrăviţenilor. În urma
trasării frontului sovieto-german, pentru pregătirea operaţiunii Iaşi-Chişinău, în 1944, mai,
locuitorii din Dumbrăviţa şi Bocancea-Schit au fost evacuaţi în comuna Sîngerei, fiind
amăgiţi, în cel mai naiv mod posibil, că se vor întoarce în 3-7 zile. La pronunţarea acestui
anunţ, locuitorii au decis a nu parcurge o distanţă pe jos, care avea să le consume câteva zile
de mers, astfel încât au hotărât să doarmă în câmp până şi-au construit câteva bordeie. La
scurt timp s-a răspândit noutatea că consătenii urmau să fie duşi în lagărele din Siberiile de
Gheaţă, iar averile lor de acasă să fie confiscate, aşa că locuinţa subpământeană rămânea a fi
unica soluţie de a supravieţui. Toate aceste informaţii au fost pe cât se poate de reale, dat fiind
faptul că au fost povestite cu de-a amănuntul de doi localnici, printre ei fiind şi cel care a lăsat
în istorie această destăinuire, care au plecat în Sîngerei, luându-li-se boii şi alimentele în
223 ARBORE, Zamfir - Dicţionar biografic al Basarabiei, Bucureşti, 1996, p. 112; 224 CONDRATICOVA Liliana, - Mănăstirea Bocancea în perioada interbelică şi în anii celui de-al doilea
război mondial în Bocancea. Mănăstire de călugări cu hramul sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Editura
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 2014, p. 33;
107
prezenţa lor, iar soţiile lor au fost aruncate în maşini şi orientate în direcţii necunoscute până
astăzi. Pentru că nu se înfăţişau la locul prestabilit, sovieticii au identificat ascunzişul sătenilor
şi i-au forţat să-şi îndeplinească „obligaţiunea” de vasali. Cei care s-au revoltat au fost bătuţi
crâncen, împuşcaţi sau „traşi la răspundere” în faţa legii staliniste, fiind private de drepturile
civile preţ de 5 ani.
Conchidem că Apostolii Bologa, care au luptat pentru patrie, pentru a-şi recăpăta
drepturile de români, merită a fi elogiaţi la un secol distanţă de la Marea Unire şi în eternitate,
pentru că au trezit conştiinţa naţională, au trezit tinerii naţionalişti la spiritul unionist şi
revoltator asupra estului, preocupat de scopuri şi interese personale. Cu titlu de laudatio,
suntem recunoscători tuturor românilor basarabeni şi dumbrăviţenilor românofili, în mod
special, pentru că au trasat un itinerar cu titlu de glorie pentru noi în calitate de săteni şi
programatori ai unui viitor solar pentru a noastră generaţie şi cele următoare. Decebalus per
Scorilo rămâne a fi dictonul nostru, al devenirii şi realizării naţionale, pentru că avem în spate
un trecut glorios, care ne determină să ne ţinem cu cea mai mare responsabilitate de viitorul
şi perspectivele noastre ca naţie şi parte constitutivă a conştiinţei româneşti.
Bibliografie:
- ARBORE Zamfir - Dicţionar biografic al Basarabiei, Bucureşti, 1996
- CONDRATICOVA, Liliana - Mănăstirea Bocancea în perioada interbelică şi în
anii celui de-al doilea război mondial în Bocancea. Mănăstire de călugări cu
hramul sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
Chişinău, 2014
- ŢURCANU, Ion - Unirea Basarabiei cu România în anul 1918, Chișinău, 1998
108
Unirea Basarabiei cu România. Trecut si Prezent Baroian Sergiu
Profesor, Liceul Tehnologic
Bălțești, Prahova, România
Abstracts: On March 27, 1918 remained in Romanian history as the return to the
motherland of Bessarabia. This union could not be possible if we were not favorable international
context. Because unity is possible and Romanian participation in Transylvania and Bukovina who
revived the spirit of Romanian Bessarabia. Country's meeting of 27 March was one that all minorities
had the right to speak up and express their opinion on whether they agree or not with the union with
Romania. Polish representative agreed with the union and Polish MPs voted for other minorities voted
either against or abstained.
Keywords: Union, Basarabia, I.C. Inculeţ, March 27, 1918, Romania
Primul Război Mondial a însemnat un moment de glorie pentru România, după
dezastrul armatei române din anul 1916, au urmat victorile de răsunet mondial ale armatei
române din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Deși anul 1917 începuse bine
pentru România avea să se încheie dezastruos, am fost nevoiți să începem negocierile pentru
încheierea păci cu Puterile Centrale. Preliminarile tratatului de pace a fost semnat la 5 martie
1918225, ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti, care la acea vreme se afla în
teritoriul românesc ocupat de Puterile Centrale, acesta era unul dezastruos pentru noi dar
istoria avea să ne arate încă o dată că nimic nu era pierdut, peste doar 3 săptămâni aveam să
realizăm primul pas spre Marea Unire, Basarabia revenea la patria mamă.
Pentru realizarea Uniri Basarabiei cu România au luptat şi români din Transilvania și
Bucovina, care erau refugiaţi în Basarabia, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară.
Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în
Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia
cei mai importanți au fost Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni
- dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine
şi astfel au înfiinţat la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” un ziar prin care s-a realizat
propaganda pentru unirea politică a basarabenilor cu România. Astfel au putut tipări abecedare
şi cărţi în limba română. Aceștia au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi
de cântec românesc.226 Astfel s-a deșteptat în conștiința românilor basarabeni ideea că unirea
este posibilă.
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. La ședința
din 27 martie 1918 când s-a votat unire. Potrivit procesului verbal al Ședinței Sfatului Țării
au fost prezenți din partea României ,,... dl. Marghiloman, dl. Stere, Ministru de Război
Hârjeu...”227 I.C. Inculeț îi dă cuvântul Primului Ministru român pentru a spune condițiile
unire transmise de guvernul român de la Iași. După ce termină cuvântarea Primul Ministru
Marghiloman împreună cu delegația română se retrag din sala pentru a lăsa deputați
moldoveni să discută şi să hotărască dacă vor sau nu să se unească cu România. După
retragerea delegației române, Vasile Cijevski anunță deputații că dl. Constantin Stere este
primit de Blocul Moldovenesc în rândul lor,228 toți deputați sunt de acord ca domnul Stere să
fie numit deputat și să participe la ședință. Profesorului Stere i se dă cuvântul de către I.C.
Inculeț. Acesta se adresează deputaților prima dată în limba română apoi în limba rusă
deoarece unii dintre deputați nu știau românește. Astfel, după ce Constantin Stere a încheiat
discursul s-a trecut la votarea declarației de unire. Pentru votarea declarației de unire s-a ales
votul deschis229. Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat
225 OTU Petre - România în primul război mondial. Marea Unire 1918. Editura. Litera, 2017, București, p. 65. 226 BOLDUR, Alexandru - Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p. 106. 227 NEGREI, Ion - Revista Familia română, an 9, nr. 1, aprilie 2008, Baia Mare, p 10. 228 COJOCARU, Gheorghe E. - Sfatul Țării. Itinerar, Editura Civitas, Chișinău, 1998, p. 106-110. 229 CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, București,
1997, p. 290.
109
în favoarea Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România, după cum urmează230:
din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-
au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Din cei 36 de deputati care sau abținut au fost: 11
moldoveni, 9 ucrainieni, 6 ruși, 4 evrei, 4 bulgari și 2 nemți231.
Foto: Membrii Sfatului Ţării care au votat unirea Republicii Democrate Federative Moldovenesti
(Basarabia) cu România. 232
Deputatul Misirikov care era reprezentantul fracțiuni bulgaro – găgăuze declară în
plen că ei se abțin de la vot. Reprezentantul fracțiuni ucrainiene, A.D. Osmolovski declară că
ei se abțin de la vot deoarece nu au fost mandatați să discute așa ceva. Reprezentantul
polonezilor Dudkiewiecz se exprimă în limba rusă deoarece după cum afirma el, ,,Limba
moldovenească n-o cunosc, iar pe cea poloneză nu o vor putea înțelege moldoveni”233, declara
că polonezii sunt de acord cu unirea Basarabiei cu România. Din partea ligii culturale rusești
a luat cuvântul deputatul A.F. Grekulov care declara că unirea mai trebuia discutată, nu se
putea face în regim de urgență.
La finalul discuților s-a hotărât „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea
Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul
vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că
noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu
mamă-sa România”234. Trei zile mai târziu, la 30 martie 1918, la Iași, a fost prima dată
sărbătorită unirea Basarabiei cu patria mamă, la această sărbătoare din partea Basarabiei au
participat, președintele Ion Inculeț235, vicepreședintele Pan Halippa și deputatul Constantin
Stere.
230 CALAFETEANU Ion şi MOISUC Viorica-Pompilia (Antologie de) - Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu
România. 1917-1918. Documente. Editura Hyperion, Chişinău, 1995, p. 215-216. 231 NISTOR Ion - Istoria Basarabiei, Editura Humanitas,București, 1991, p. 285. 232 https://27martie.wordpress.com/tag/sfatul-tarii 233 NEGREI Ion - Op. cit., p 13. 234 CONSTANTIN Ion; NEGREI, Ion - Pantelimon Halippa Apostol al Basarabiei, Studii. Documente.
Materiale, Notograf Primăria, Chişinău, 2013, p. 195. 235 CIOBANU, Ștefan - Unirea Basarabiei Studiu și Documente cu privire la Mișcarea Națională din Basarabia
în anii 1917 – 1918, Editura Cartea Românească, București, 1929, p. 254.
110
Un veac mai târziu se mai poate face din nou unirea cu Basarabia? Acum lucrurile
stau altfel la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, este greu să unim cele 2 țări,
este greu ca să facem posibilă revenirea Basarabiei la Patria Mamă.
Într-un interviu dat de Preşedintele executiv al PMP Eugen Tomac pe 25 octombrie
2017 presei din România236, acesta a criticat declaraţia preşedintelui român Klaus
Iohannis care a spus că unirea Republicii Moldova cu România nu este fezabilă. Tomac
afirma că „orice demnitar al statului român ce se aşază împotriva curentului unionist
rămâne un prizonier al istoriei nefaste”237.
Într-un interviu luat pe 8 decembrie 2017 de către jurnalistul Sebastian Rusu, lui
George Simion, Președintele Platformei Unioniste Acțiunea 2012, acesta spune că clasa
politică din România „cu excepția notabilă a unor parlamentari români, clasa politică din
România este dezinteresată de reunificare. Chiar și în cazul celor mai bine intenționați dintre
politicienii români, viziunile lor sunt pe termen scurt, în cel mai bun caz mediu ...”238. În ciuda
tuturor piedicilor apărute, oamneni de rând continuă să spere că unirea este posibilă, dar
forțele antiunire dau o lovitură grea proiectului personal inițiat de fostul președinte al
României, Traian Băsescu. Potrivit deciziei justiției moldovene din 23 ianuarie 2018, se
menține anularea cetățeniei moldovene a fostului președinte al României. Această decizie a
lovit foarte greu în forțele unioniste care sperau ca Traian Băsescu să fie un deschizător al
listei electorale a P.U.N.239 în campania electorală din această toamnă240. În acest mod forțele
antiunioniste câștigă o bătălie importanta dar încă mai sunt patrioți și atâta timp cât aceștia
trăiesc mai există o speranță că unirea este posibilă.
Pe 16 ianuarie 2018 presa din România anunța că fostul președinte al României, Traian
Băsescu „... va avea primul demers în Parlament cu privire la unirea României cu
Republica Moldova. Senatorul PMP a anunțat că va depune un proiect de lege în acest
sens, care va avea la bază rezoluția prin care SUA sprijină unirea”241 Acesta afirma că
,,Pe 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care Guvernul american susţine
eforturile Republicii Moldova de negociere a reunificării României cu țara de peste
Prut.”242. După ce 10 localități din Republica Moldova au votat simbolic Unirea cu România,
președintele Republici, Igor Dodon la postul tv NTV Moldova declara că „unirea cu România
înseamnă război civil”243. Deși cred că în discursul său domnul președinte a dorit să taie elanul
celor care vor unirea cu România, la 4 zile după acesta, 6 februarie 2018 un nou articol apărut
în presa moldoveană și preluat de presa română ne aduce la cunoștință că numărul localităților
care au votat simbolic Unirea cu românia este de 13244. Cu toate presiunile care se fac asupra
românilor aceștia nu se lasă, la 11 februarie numărul localităților care au votat unirea a crescut
la 19: ,,Parcova (Edineț), Ulmu (Ialoveni), Bardar (Ialoveni), Ruseștii Noi (Ialoveni), Puhoi
(Ialoveni), Văsieni (Ialoveni), Feștelița (Ștefan Vodă), Opaci (Căușeni), Gotești (Cantemir),
Săseni (Călărași), Nișcani (Călărași), Sărătenii Vechi (Telenești), Codreanca (Strășeni),
Floreni (Anenii Noi) și Tîrșiței (Telenești), Măgurele, (Ungheni)”245 O contra măsură la cele
19 localități unioniste a fost lansată de Igor Dodon împreună cu partidul său PSRM, care au
lansat o declaraţie de sprijin a statalității moldovenești, semnată de 120 de primării.
236 https:// Jurnalistii.ro RUSU, Sebastian. Tomac îl critică dur pe Iohannis pe tema unirii Republicii Moldova
cu România. 237 Idem. 238 https:// Jurnalistii.ro. RUSU, Sebastian. - Interviu cu liderul Platformei Unioniste Acțiunea 2012. „Clasa
politică din România este dezinteresată de reunificarea cu R.Moldova”. 239 P.U.N. = Partidul Unități Naționale din Republica Moldovă. 240 https:Jurnalistii.ro.://RUSU, Sebastian Băsescu versus Dodon și războiul pentru cetăţenie 241 https://STAN Maria, Evenimentul Zilei.ro, Băsescu face primul pas în Parlament pentru unirea cu Basarabia 242 Idem. 243 https//: mediafax..ro: OLTEANU, Mircea, Igor Dodon, preşedintele Republicii Moldova, afirmă că „unirea
cu România înseamnă război civil". 244https://Unimedia.info, stiri, Numarul-localitatilor-care-semneaza-declaratia-simbol-de-unire-cu-Romania-
creste-comuna-Gratiesti-este-a-13-a-la-numar. 245 https://Unimedia.info, stiri, doc-A-19-a-localitate-din-Republica-Moldova-a-semnat-declaratia-de-unire-cu-
Romania
111
Numărul localităților care semnează Unirea cu România crește în fiecare zi, fapt ce
mă face să cred că unirea este foarte aproape.
Bibliografie
- CALAFETEANU Ion şi MOISUC Viorica-Pompilia (Antologie de) - Unirea
Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Editura Hyperion,
Chişinău, 1995.
- BOLDUR, Alexandru - Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992.
- CIOBANU, Ștefan - Unirea Basarabiei Studiu și Documente cu privire la Mișcarea
Națională din Basarabia în anii 1917 – 1918, Editura Cartea Românească,
București, 1929.
- COJOCARU, E.,Gheorghe - Sfatul Țării. Itinerar, Editura Civitas, Chișinău, 1998.
- CONSTANTIN, Ion; NEGREI Ion - Pantelimon Halippa Apostol al Basarabiei,
Studii. Documente. Materiale , Notograf Primăria, Chişinău, 2013
- CONSTANTINIU, Florin - O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers
Enciclopedic, București, 1997.
- NEGREI, Ion - Revista Familia română an 9, nr. 1, aprilie 2008, Baia Mare.
- NISTOR, Ion - Istoria Basarabiei, Editura Humanitas,București, 1991.
- OTU, Petre - România în primul război mondial. Marea Unire 1918. Editura. Litera,
2017, București
- https://Unimedia.info,stiri, Numarul-localitatilor-care-semneaza-declaratia-simbol-
de-unire-cu-Romania-creste-comuna-Gratiesti-este-a-13-a-la-numar.
- https://Unimedia.info,stiri,doc-A-19-a-localitate-din-Republica-Moldova-a-
semnat-declaratia-de-unire-cu-Romania
- https://27martie.wordpress.com/tag/sfatul-tarii
- https://evenimentul Zilei.ro STAN, Maria - Băsescu face primul pas în Parlament
pentru unirea cu Basarabia
- https://mediafax.ro - Mircea Olteanu, Igor Dodon, preşedintele Republicii Moldova,
afirmă că „unirea cu România înseamnă război civil”.
- https://Jurnalistii.ro. - Sebastian Rusu, Interviu cu liderul Platformei Unioniste
Acțiunea 2012. „Clasa politică din România este dezinteresată de reunificarea cu
R. Moldova”
- https://Jurnalistii.ro. Sebastian Rusu, Băsescu versus Dodon și războiul pentru
cetăţenie
- https://Jurnalistii.ro. Sebastian Rusu, Tomac îl critică dur pe Iohannis pe tema unirii
Republicii Moldova cu România.
112
Aspecte ale unirii Basarabiei cu România
Ilincuța Cristina,
Profesor, Liceul „Simion Stolnicu”
Comarnic, Prahova, România
Abstracts: In this article we aim to recall several moments of The Great Union. At a century
after this event took place there are many historiographical interpretations referring to the union of
Basarabia. Regardless of these we must accept that the heroism of the Romanian people from World
War I was an important element in the making of the unitary national state.
Keywords: historiography, unification of Bessarabia, imperial family, legislative body,
autonomy.
În analiza formării statului național unitar român din anul 1918 trebuie avut în vedere
contextul intern și internațional al evenimentului. Unirea Basarabiei este diferită față de cea
a celorlalte provincii pentru că și evoluția istorică a sa a fost alta. Analiza trebuie începută din
anul 1812, când teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia imperială. La acel
moment „locuiau aici circa 256.000 de oameni, din care 95% erau români”246. Din momentul
anexării, autoritățile ruse încep o politică de anulare a elementului românesc. Basarabia
devine o gubernie, unde limba, legislația și cultura rusă sunt impuse. Cu ajutorul armatei
populația basarabeană este strămutată în regiunile Caucazului de Nord, Siberiei, Extremului
Orient. Ca urmare „structura populației se schimbă, iar la recensământul din 1897 din cei 1,8
milioane de oameni, doar 46% mai erau români”247. De-a lungul timpului, guvernul țarist a
interzis orice manifestare a vieții naționale, românii fiind excluși din viața culturală. Biserica
și școala sunt două mijloace prin care rușii au rupt orice legătură cu românitatea. Eparhia
Chișinăului și Hotinului a fost subordonată Patriarhiei Ruse și transformată în mitropolie.
Predicile se țineau în limba rusă chiar și la sate. Nu există nicio școală cu predare în limba
română. Toată această politică de rusificare a redus elementul românesc ca pondere, în
regiunea respectivă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea au existat puţine acțiuni pentru susținerea
sentimentului național și pentru românii din Basarabia.Acest fapt reduce manifestarea
elementului românesc de la 1918 din această provincie. Așa se explică reticența unor istorici
atunci când analizează meritul românesc asupra Basarabiei de la acel moment.
În ceea ce privește istoriografia problemei, există interpretări diferite. În ultima
perioadă, asistăm la o abordare deconstructivă a problemei, susținută de Lucian Boia, care
oferă o nouă interpretare a istoriei, inclusiv asupra formării statului național unitar. El sustine
ca nu trebuie prezentată istoria într-un mod naționalist. Profesorul Boia susține că Basarabia
nu este o provincie românească248, pentru că nu a făcut parte din primul stat unitar modern
românesc de la 1859. Ca urmare, formarea statului național unitar de la 1918, și mai apoi,
evoluţia sa istorică trebuie privite cu multă obiectivitate.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se încearcă reluarea legăturilor, mai ales
culturale, cu românii basarabeni. Speranța era poate dată de prevederea Congresului de la
Paris care dădea Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei. Pierderea acestei provincii la
1878 aducea și printre românii din cele două părți ale Prutului o lipsă a speranței.
La un secol de la anexare, în anul 1912, țarul Rusiei organizase manifestări la Chișinău
pentru a marca eliberarea Basarabiei. Cu această ocazie, românii au protestat. Unele ziare
246 VARTA, Ion - Rezistența românilor basarabeni la politica de deznaționalizare, în „Magazin istoric”, an
XLVI, nr. 3, martie 2012, p. 6. 247 PETRENCU, Anatol - Politica națională a țărănismului în Basarabia în „Historia”, an XII, nr. 125, mai
2012, p. 30. 248 www.digi24.ro, BOIA, Lucian - Ambasadorul american la Chișinău a făcut o afirmație corectă: Basarabia
nu este Romania, interviu accesat la 12.02.2018.
113
românești au apărut cu chenar negru, cuprinzând articole care evocau interpretări referitoare
la răpirea provinciei. Românii de aici sunt coordonați de Ion Pelivan și de arhimandritul
Gurie. În cele din urmă, „Pelivan a fost nevoit să-și dea demisia din magistratură, iar
arhimandritul a fost exilat”249. Un alt reprezentant al mișcării naționale din Basarabia a fost
Pantelimon Halippa care înființase o editură la care scriitorii basarabeni puteau publica.
În perioada următoare, pe fondul războaielor balcanice, relațiile romano-ruse se
relaxează. Astfel, în anul 1913 Rusia îi acorda regelui Carol I gradul de feldmareșal. Se va
ajunge la o înțelegere care prevedea acordarea pentru românii din Basarabia a unor libertăți,
precum utilizarea limbii române în școli și la slujbele religioase”. Cu puține luni înainte de
izbucnirea războiului, în anul 1914 a avut loc vizita familiei imperiale la Constanța. În tot
acest timp diplomația Rusiei țariste urmărea politica românească”250. Petresburgul era
îngrijorat de faptul că, încă din anul 1914, Austria promisese României întreaga Basarabie
împreună cu Odessa în schimbul intrării în război alături de Puterile Centrale.
În timpul neutralității, politicienii francezii declarau că, pentru atragerea României,
Rusia trebuia să sacrifice o parte din Basarabia. La trei săptămâni după acest eveniment,
Germania și Austria promiteau României un împrumut deosebit de avantajos, precum și
întreaga Basarabie.
O altă etapă în istoria Basarabiei o reprezintă declanșarea revoluției ruse. În aprilie
1917 o serie de congrese moldovenești ale țăranilor, preoților şi militarilor, cer autonomia
politică a Basarabiei și înființarea unui organ legislativ, Sfatul Țării, precum și a unui guvern
basarabean. Armata rusă a fost influențată de agitatorii bolșevici, veniți de la Petrograd, iar
comandanții au început să piardă controlul trupelor. Românii s-au trezit cu un nou inamic. În
republicile ruse au început astfel de acțiuni. Spre exemplu, în Ucraina au aparut trei republici
sovietice separatiste.
În Republica Democratică Moldovenească existau patru grupuri de inamici:
revoluționarii bolșevici, care doreau instalarea unei republici sovietice, fiind supuși lui Lenin;
bolșevicii din Republica Odessa care doreau să se extindă la vest de Nistru; bande de dezertori
care se reîntorceau de pe front, rătăcind violent prin sate; bande de țărani care nu mai așteptau
reforma agrară și începuse să distrugă sau să confiște proprietăți care nu erau ale lor.
În Basarabia exista o forță de menținere a ordinii de numai 1.500 de soldați moldoveni,
care era copleșită de zecile de mii de revoluționari care devenise tâlhari. O parte a trupelor
moldovenești fusese bolșevizate. Autoritățile au hotarât să ceară sprijin din afară. Opțiunele
erau reduse pentru că Ucraina avea propriile tulburări, Odessa fusese înghițită de bolșevici,
iar comandamentul trupelor ruse din România, generalul Serbaciov, care nu-i suporta pe
bolșevici, pierduse controlul soldaților. Singura capabilă să răspundă solicitărilor a fost
România. Guvernul român era interesat să fie ordine aici, pentru că Basarabia era singura
zonă de aprovizionare și comunicare cu aliații. Aliații și Serbaciov au susținut intervenția
armatei române care avea scopuri precise: salvarea depozitelor, deblocarea căilor de
comunicații și restabilirea ordinii publice, dar fără amestecul său în politica internă a
Basarabiei sau anexarea provinciei.
În prima fază, guvernul roman a apelat la voluntarii ardeleni din Ucraina. Aceştia erau
prizonieri de război proveniți din armata austro - ungară, care decisese să lupte pentru
România. Ei au ajuns cu trenul de la Kiev, dar în gara din Chișinău au fost prinși într-o
ambuscadă a bolșevicilor, devenind prizonierii acestora.
Sfârșitul anului 1917 (octombrie - decembrie) găsește o mare dezordine pe frontul de
est, când „mii de soldați ruși sunt dezarmați de armata română, care îi oprea de la jafurile și
prădăciunile la care se dădeau în teritoriul dintre Prut și Siret”251. Soldații ruși inoculau
populației basarabene un spirit anti-românesc. Despre pătrunderea armatei române în
Basarabia sunt aspecte pro și contra în istoriografia română, moldovenească dar și rusească.
249 CIACHIR, Bogdan-Alexandru - Basarabia sub ruși, în „Historia”, an VI, nr. 60, 2006, p. 33. 250 ZBUGHEA, Gheorghe - Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, an IX, nr.6, 2004, p. 27. 251 www.europalibera.org, Octavian Țîcu, Dilemele independenței: rolul armatei române în eliberarea
Basarabiei, accesta la 13.02.2018.
114
Evenimentele din interiorul Basarabiei îi determină pe reprezentanții Sfatului Țării să
facă apel la armata română. Ca urmare, Marele Cartier General român a ordonat la 7/20
ianuarie 1918 ca două divizii să pătrundă aici. În după amiaza zilei de 13/26 ianuarie Divizia
11 sub conducerea lui Ernest Broșteanu a intrat în Chișinău. Aici și în nordul provinciei nu s-
au folosit armele pentru că majoritatea populației era românească. În partea de sud, pe lângă
români se aflau ruși, găgăuzi, polonezi, bulgari, turci, tătari, evrei. Rușii și evreii au opus
rezistența armatei române. Astfel în localitatea Tighina, Brigada a doua Infanterie română se
va confrunta cu armata rusă în intervalul 28 ianuarie - 7 februarie 1918. Lupte asemănătoare
s-au dat și în zona Buceagului. În zona dintre Cahul şi Bolgrad a acționat Divizia 13 Infanterie
cu garnizoana pe timp de pace la Ploieşti, Prahova care a luptat în zonă aproape o săptămână.
Ultimele lupte în sud s-au dat pentru eliberarea Cetății Albe (27 februarie/12 martie 1918).
Pătrunderea armatei române în Basarabia este abordată diferit252.
Soldații români erau țărani și colaborau cu populația civilă din Basarabia. Legăturile
se vor relua ca urmare a existenței unor elemente comune: limba română, tradițiile. Un rol
deosebit în procesul de românizare al basarabenilor l-au avut învățătorii mobilizați. Alte surse
prezintă relații încordate dintre armata română și populația locală mai ales din cauza
rechizițiilor, care erau aproape firești în timpul războiului.
Aflat sub protecția armatei române și luând act de independența Ucrainei, Sfatul Țării
s-a separat oficial de ruși și a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești
la 24 ianuarie 1918253. Guvernul bolșevic a rupt relațiile diplomatice cu România și a
confiscat tezaurul. Colaborarea din ianuarie 1918 a fost un pas comun pentru unire.
Pătrunderea armatei române a grăbit și acțiuniile politice pentru unire sub conducerea Sfatului
Țării, care la 27 martie 1918 hotărăște unirea Basarabiei cu Vechiul Regat. În ceea ce privește
efectul unirii, unele documente demonstrează că nu toți basarabenii au fost toleranți cu
administrația românească. Au fost înregistrate cazuri de revolte deschise, de maltratare a
administratorilor.
După unire, Vechiul Regat se preocupă de renaşterea vieţii naționale a acestei
provincii. Un mijloc important îl reprezintă școala. În cadrul sărbătorilor din perioada
interbelică ziua de 24 ianuarie era numită „Serbarea Unirii”, iar ziua de 10 mai era „Ziua
Independenței”. Ambele erau obligatorii conform legii. „Procesele verbale ale inspecțiilor
școlare care privesc școlile din Basarabia în anii 1919-1920 ilustrează eforturile autorităților
de a implanta sărbători naționale în noile teritorii ale Regatului. Dascălii făceau eforturi pentru
a promova cultura națională și loialitatea dinastică. Învățarea limbii romane, a istoriei și a
cântecelor patriotice era riguros verificată de inspectorii scolari”254.
Încercarea de integrare a Basarabiei în noul stat după anul 1918, prin învățământ, nu
a fost foarte ușoară”. Această provincie avea o populație școlarizată foarte redusă: 87,3% în
mediul rural și 57,9% în cel urban nu aveau studii primare”255. Populația rurală era mai puțin
alfabetizată și școlarizată și se arăta refractară la măsurile luate de statul român.
Politica interbelică româneasă a făcut diferențe dintre transilvăneni și basarabeni.
Politicienii basarabeni nu au fost promovați în funcții în interiorul noului stat unitar, iar
partidele lor politice au fost asimilate în cele istorice ale Vechiului Regat. Sub aspect extern,
recunoașterea unirii Basarabiei a fost o permanentă provocare și tensiune politică pentru
diplomația românească.
Istoricul Nicolae Iorga, parcă anticipa ceea ce urma să se întâmple în anul 1940, când
Basarabia este din nou pierdută: „Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiață, care însă
ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiți decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de
pumn în ceafă”256. Și după acest rapt teritorial, autoritățile române nu reacționează imediat și
252 OROIAN Teofil - Acțiunea militară și Marea Unire, în „Revista de istorie militară”, nr. 3-4, 2012, p. 12. 253 Aceasta dată este aleasă special în semn de recunoștință față de armata română. 254 MIHALACHE, Cătălina - Didactica apartenenței, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 176. 255 NEGUȚĂ, Petru - Învățământul primar rural din Basarabia interbelică: de la pedeapsa corporală la violența
simbolică, în „Educația publică și condiționările sale (secolele XIX-XX)”, (Coordonatori: Catălina
Mihalache și Leonidas Rados)., Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2015, p. 115. 256 BUZATU, Gheorghe - Basarabia și iar Basarabia, în „Historia”, an VI, nr. 60, 2006, p.10.
115
accepă solicitările rușilor. De multe ori, ne gândim dacă meritam Basarabia la 1918. Având
în vedere sacrificiul uman pentru recuperarea provinciei, răspunsul este afirmativ.
Participarea românilor la cel de-al doilea război mondial înseamnă în mare parte luptă
și eroism în 33 de zile. În perioada 22 iunie-26 iulie 1941 luptele românilor readuc Basarabia,
dar nu pentru mult timp.
Includerea României în blocul sovietic va determina dispariția preocupărilor societății
românești pentru recuperarea Basarabiei. Interesantă este poziția României după căderea
comunismului, când s-au organizat câteva manifestări pentru revenirea Bsarabiei la România.
Contextul politic internațional, pe fondul globalizării, integrării țării noastre în alianța
Uniunii Europene oferă explicații poziție diplomatice românești față de problema
Basarabiei.
Bibliografie:
- BUZATU, Gheorghe - Basarabia și iar Basarabia, în „Historia”, an VI, nr.60,
2006.
- CIACHIR, Bogdan-Alexandru - Basarabia sub ruși, în „Historia”, an VI, nr.60,
2006.
- MIHALACHE, Cătălina - Didactica apartenenței, Editura Institutul European,
Iași, 2012.
- NEGUȚĂ, Petru - Învățământul primar rural din Basarabia interbelică: de la
pedeapsa corporală la violența simbolică, în „Educația publică și condiționările
sale (secolele XIX-XX)” Coordonatori: Catălina Mihalache și Leonidas Rados).,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2015,.
- OROIAN, Teofil - Acțiunea militară și Marea Unire, în „Revista de istorie
militară”, nr. 3-4, 2012.
- PETRENCU, Anatol - Politica națională a țărănismului în Basarabia în
„Historia”, an XII, nr. 125, mai 2012.
- VARTA, Ion - Rezistența românilor basarabeni la politica de deznaționalizare, în
„Magazin istoric”, an XLVI, nr. 3, martie 2012.
- ZBUGHEA, Gheorghe - Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, an
IX, nr. 6, 2004.
www.digi24.ro.
www.europalibera.org.
116
Basarabia - prima provincie istorică unită cu România
Railean Alina
Profesor, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”
orașul Florești, Republica Moldova
Suntem români și punctum.
Summary: The Generation of the Great Union had its own national ideal and knew how to
do it, many Romanians making a supreme gesture in the battlefields of the Great War. The centenary
means principles, beliefs and values, the young generation, the Romanian society as a whole, must
acquire patriotic values, attitudes and beliefs and understand the message and sacrifice of the
generation of the Great Union.
Keywords: Bessarabia, Centenary, National Peasant Party, People's Congress, Country
Counseling.
Nu putem să vorbim despre Centenarul Marii Uniri fără Basarabia. În anul 2018 toți
românii vom celebra Marea Unire. Basarabia este prima provincie care s-a unit cu România.
Generația Marii Uniri și-a avut idealul său național și a știut să-l împlinească, mulți români
făcând jertfa supremă pe câmpurile de luptă ale Marelui război. Centenarul înseamnă
principii, credințe și valori, tânăra generație, societatea românească în ansamblu, trebuind să-
și însușească valorile, atitudinile și convingerile patriotice și să înțeleagă mesajul și sacrificiul
generației Marii Uniri.
Denumirea de Basarabia fusese dată de Imperiul Rus, pentru teritoriul
voievodatului Moldovei, dintre Prut şi Nistru, anexat în urma Tratatului de la Bucureşti
(1812). Teritoriul a fost cedat la sfârșitul războiului ruso-turc, în pofida tratatului
semnat între partea română şi cea turcă – prin care era garantată integritatea Moldovei.
Planul iniţial viza alipirea Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, „pe veci”, la Imperiul Rus,
cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora şi averea lor. Tratatul semnat în anul 1812
avea 16 articole publice, dar şi alte două articole secrete. Conform unui recensământ
comandat de autorităţile Imperiului Rus, Imperiul Otoman a cedat, la vremea respectivă,
un teritoriu de 45.000 kmp, 482.000 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. Noul
teritoriu a fost împărţit în zece ţinuturi: Hotinul, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina,
Cahul, Bolgrad, Chilia şi Cetatea Albă, iar capitala a fost stabilită la Chişinău, noua regiune
ocupată a fost denumită oficial „Basarabia”. Vechea Basarabie coincide cu Republica
Moldova de astăzi doar până la Hotin, în timp ce partea de nord a Hotinului intră în
componenţa Ucrainei.
În primii ani ai ocupaţiei, Basarabia a beneficiat de un regim autonom, cu
administraţie bilingvă („moldovenească” şi rusă). A fost păstrată şi legislaţia locală, iar primul
guvernator (gubernator) a fost Scarlat Sturdza. De la o zonă cu regim autonom, Basarabia a
fost inclusă, treptat, la rândul ei, într-o gubernie (Novorosiisk). Funcţia de guvernator a fost
desfiinţată, iar limba rusă devenea limbă oficială, unica admisă în administraţie şi justiţie. În
şcoli şi biserici, limba română a continuat să fie utilizată până la începutul anilor ’70 ai
secolului XIX, când folosirea ei a fost interzisă de autorităţi. Modificarea numărului de
români avea ca principal scop eliminarea oricăror „vise separatiste”.
Iniţativele celor care visau la o Românie Unită nu au fost însă stopate de planurile
autorităţilor. În ciuda unei supravegheri stricte, moşierii şi intelectualii manifestau intenţia de
a tipări ziare în limba română, abecedare sau broşuri. Tendinţele nu au făcut altceva decât să
accelereze rusificarea, un proces care, la început, nu a alarmat românii din Basarabia.
Rusificarea a luat amploare în cuprinsul bisericii, administraţiei, şcolilor şi
armatei. Procesul a continuat până la Revoluţia din 1917, ocazie unică pentru Basarabia de a
se desprinde definitiv de Rusia, după ce a fost smulsă din teritoriul Moldovei în anul 1812 şi
anexată Imperiului. Deşi procesul de rusificare a fost extrem de dur în cei peste 100 de ani de
117
dominaţie, Basarabia era formată, în continuare, în proporție de peste 60% din români,
care au urmărit obţinerea autonomiei faţă de Rusia şi realipirea la patria-mamă. Românii
basarabeni s-au întrunit şi au votat o moţiune prin care solicitau autonomia
administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei, în vederea formării unei republici
autonome în cadrul statului federativ rus. S-au înfiinţat noi partide, dar cel care s-a impus a
fost Partidul Naţional Moldovenesc. În anul 1917 s-au înființat, sub conducerea lui Vasile
Stroescu, partidul care coordona mişcarea pentru desprinderea Basarabiei de Rusia. Partidul
şi membrii săi solicitau autonomia completă, pe baza dreptului la autodeterminare, libertatea
cultelor şi a învăţământului, restituirea pământurilor, eliberarea deţinuţilor politici.
În august 1917, a fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc. Împreună cu Partidul
Naţional, Partidul Ţărănesc s-a impus în rândurile românilor de peste Prut. Liderii au
participat la Congresul Popoarelor, desfăşurat la Kiev (în anul 1917), unde urma să se
stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În paralel, la Chişinău
s-a încercat organizarea unui congres moldovenesc, dar autorităţile ruse au refuzat să aprobe
adunarea. În consecinţă, moldovenii au convocat Congresul Ostaşilor Moldoveni, la
Chişinău, în noiembrie 1917. Congresul a naţionalizat armatele basarabene şi a convocat un
Sfat al Ţării, „o adunare aleasă şi reprezentativă”, care l-a desemnat ca preşedinte, în
unanimitate, pe Ion Inculeţ, iar Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.
Foto: Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean.
„Pentru început s-a realizat primul pas, proclamarea Republicii Democratice
Populare Moldoveneşti, cu statut autonom în cadrul Federaţiei Ruse. Acest eveniment s-a
întâmplat la 7 noiembrie. În această sală istorică, cu două săptămâni înainte, la 21 noiembrie
1917 a fost inaugurat Sfatul Ţării şi s-a intonat Deşteaptă-te române”, explică istoricul Ion
Varta.
La 24 ianuarie, Sfatul proclamase independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti, iar, la scurt timp, au început să se manifeste intenţiile de unire cu România,
exprimate prin „moţiuni” votate de diferite judeţe. Rectorul Universității din Chișinău,
Constantin Stere, a avut un rol decisiv. În numai trei zile, el a urcat la tribună de 57 de
ori ca să-i convingă pe minoritari să voteze Unirea cu România. Până la urmă, unirea a
fost hotărâtă prin 86 de voturi „pentru”, 36 „abțineri” și numai 3 voturi „împotrivă”. Unirea
a fost hotărâtă de Sfatul Ţării la 27 martie 1918:
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică
Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi
vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii
Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca
noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte
cu mama ei România.
118
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;
Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”
Foto: declaraţia Unirii dată de Sfatul Ţării la 27 martie 1918
Importanța votului Sfatului Țării este amplificată prin responsabilitatea și
maturitatea politică, de care au dat dovadă generația de politicieni Pantelimon Halippa, Elena
Alistar, Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu și alți înaintași. Ei nu s-au gândit la funcții și beneficii
materiale, ei au decis binele comun pentru cetățenii Basarabiei, ei s-au situat deasupra oricăror
interese meschine de moment. Ei au făcut istorie și s-au acoperit de glorie eternă.
Conferinţa de Pace de la Paris (1920) a recunoscut Unirea Basarabiei cu
România. La 28 octombrie 1920, România a semnat tratatul de la Paris cu Marea Britanie,
Franţa, Italia şi Japonia – prin care era recunoscut actul din 1918. Efectele unirii au fost
anulate în anul 1940, atunci când, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Rusia Sovietică
a reanexat Basarabia, preluând totodată, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (care a făcut parte,
încă de la înfiinţare, din Principatul Moldovei, aflându-se la câţiva kilometri nord de oraşul
Dorohoi). După ce Basarabia era ocupată, în anul 1940, de sovietici, Stalin a dezmembrat-o
în trei părţi: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, formată din 30.000 km2 şi 4.100
km2 de teritoriu de pe malul stâng al Nistrului, sudul Basarabiei, de la Marea Neagră şi partea
de nord, la care s-a adăugat a treia parte, formată din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.
Ocupaţia sovietică a presupus distrugerea sistemului economic şi al identităţii naţionale.
Numeroşi români au fost deportaţi în Siberia; bărbaţi, femei şi copii erau trimişi în lagăre
diferite.
119
Foto: Bucureşti, vestea alipirii Basarabiei de către Uniunea Sovietică
După intrarea României în cel de-Al doilea Război Mondial, sub comanda lui Ion
Antonescu, Basarabia a fost realipită la statul român pentru o perioadă de trei ani. În
1944, după trecerea României de partea Aliaţilor, armata sovietică reocupa, în întregime,
Basarabia.
Abia după dezmembrarea Uniunii Sovietice, fosta Republică Sovietică Socialistă
Moldovenească şi-a declarat independenţa (în 27 august 1991), purtând denumirea de
Republica Moldova, iar la 2 martie 1992 a fost recunoscută de Organizaţia Naţiunilor Unite.
Azi, când celebrăm cea de-a 100-a aniversare de la votarea Actului Unirii Basarabiei
cu România, a venit timpul să ne întrebăm, unde a ajuns o parte din teritoriul Basarabiei, pe
nume Republica Moldova? Răspunsul îl cunoaștem cu toții – Republica Moldova, dorind să
fie stat independent, a demonstrat cu lux de amănunte că nu este posibil să construiești o
entitate statală pe loc viran, un teren minat de vestigii sovieto-comuniste, cu elite politice
educate în stilul apucăturilor hoțești-kolhoznice. Republica Moldova a atins limitele
existenței sale administrative și instituționale.
Cu frontieră estică necontrolată, cu pericolul unui război de agresiune din partea
secesioniștilor de la Tiraspol ajutați de Rusia, cu o corupție generalizată, o justiție ghidată din
sediile partidelor politice, cu o viteză cosmică de depopulare a localităților – Republica
Moldova lunecă în jos pe o pantă periculoasă fără posibilitate de a reveni la normalitate. Să
120
acordăm istoriei naționale locul cuvenit între valorile pe care ar trebui să le aibă un popor.
Astăzi românii basarabeni menționăm că: ,,Unirea este idealul de țară”.
Bibliografie:
- CHIRIAC, Alexandru - Mic dicționar al membrilor Sfatului Țării, Chișinău,
Editura Patrimoniu, 1992
- NAZARIA, Sergiu; STEPANIUC, Victor - Apariția problemei basarabene în
relațiile internaționale. Revista moldovenească de drept internațional și relații
internaționale, nr. 4/2010; Chișinău; pp. 135-151
- NISTOR, Ion - Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, 1991, ISBN 973-28-0283-
9
- STOICA Leontin - Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1914-1919,
Teză de Doctorat; Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” - Facultatea
de Istorie și Etnopedagogie - Catedra de Istorie a românilor; Chișinău; 2012
- ŢURCANU, Ion - Unirea Basarabiei cu România în anul 1918, Chișinău, 1998.
- ȚURCANU Ion - Teritoriul dintre Prut și Nistru în câteva reflecții istoriografice,
Chișinău, Editura Cartdidact, 2012.
121
Fotografii de la Marea Unire
Liurcă Valentina Profesor, Liceul Teoretic „Dante Alighieri”
București, România
Summary: National day of Romania is December first. This year we celebrate one hundred
years old from the Great Union from December first 1918.
Samoilă Mârza was the only one photographer of this great event. He could not make pictures in Hall
of the Union because someone else was paid, the photographer Arthur Bach.
He was born in Galtiu at 18 september 1886 and passed away on 19 december 1967 and he was war
correspondent in the first world war.
Keywords:Photo plates, photographs, Great Union, war, camera, Alba Iulia, the
photographer of the Great Union
Primul război mondial (1914-1918) a fost unul dintre evenimentele care au dominat
începutul secolului XX. România s-a alăturat Antantei, care promitea satisfacerea dorinței de
unire națională după doi ani de neutralitate. În luptele de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Sibiu,
Târgu-Jiu și Predeal, a curs mult sânge românesc și mii de români au murit visând la unire.
Românii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a ajuta la destrămarea monarhiei
chezaro - crăiești pentru că legile dezvoltării societății moderne impuneau destrămarea
marilor imperii plurinaționale (otoman, habsburgic și țarist), eliberarea națiunilor și formarea
statelor naționale, independente și suverane. Se știe că în doi ani de război, în temnița de la
Cluj au fost închiși și torturați 26.000 de români transilvăneni care, asemeni lui Emil
Rebreanu, au preferat să fie spânzurați decât să tragă în frații lor români care apărau idealul
național în tranșeele de la Ghimeș, Oituz și Mărășești. Imperiul Austro- ungar a capitulat
atunci când națiunile din imperiu (români, maghiari, sârbi, cehi și polonezi) au declanșat lupta
revoluționară și națională.
S-a format „Consiliul național român central”, care a convocat pe Câmpul lui Horea
din Alba Iulia marea Adunare națională și populară. 100 000 de români cântând „Deșteaptă-
te române!” și „Pe-al nostru steag e scris Unire!” umpleau cetatea Alba Iulia și platourile din
jur cu un entuziasm care depășește orice închipuire. Oamenii împodobiseră steagurile cu
panglici tricolore arătând astfel că își doresc libertăți și drepturi social - economice și politice
în cadrul noului stat unitar român.
„Pentru marea, istorica Adunare de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea
Transilvaniei la Patria Mumă - scrie Lucian Blaga în „Hronicul și cântecul vârstelor” n-a fost
nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse de sute de ani. În
dimineața zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia
(spre Bălgrad cum îi spuneam noi cu vechiul nume) pe jos și cu căruțele.”
Adunarea națională de la 1 decembrie 1918 și-a ales, la rândul ei, Marele sfat
național, care s-a întrunit într-o sală din cetatea Alba Iulia. Aici Vasile Goldiș, vechi luptător
pentru unitate a citit rezoluția unirii, iar apoi s-a votat cu un enorm entuziasm unirea cu
România: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara
Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie
1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii în România ...”.
În acest an sărbătorim o sută de ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Astăzi nu
putem concepe un eveniment important al vieții noastre fără fotografii care să imortalizeze
momentul, iar la 100 de ani de la Marea Unire, în România mai găsim doar trei albume-
document realizate la Marea Adunare de la Alba Iulia. Un exemplar se află la Episcopia
Greco-Catolică de la Cluj, unul se află la Biblioteca Academiei Române și altul la Arhivele
Naționale.
122
În anul 1918, comitetul de organizare a avut un contract cu Arthur Bach, cel care a
primit „credențial” (mandat special de reprezentare) pentru a fotografia actul istoricdar care
nu s-a prezentat. Astfel singurul om care a imortalizat momentul a fost Samoilă Mârza (1886-
1967), adunând acele cadre în albumul intitulat «Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri».
Samoilă Mârza s-a născut în satul Galtiu, la 18 septembrie 1886. A făcut șase clase
primare în satul natal, apoi a urmat liceul la Alba Iulia. După promovarea examenului de
bacalaureat a făcut doi ani de ucenicie la fotograful Iainek din Sibiu. În 1914 este încorporat
în armata austro-ungară la Serviciul de topografie și fotografie. A luptat pe frontul din Galiția,
ajungând până la Riga. În momentul în care s-a încheiat războiul se afla la Trieste, apoi a
poposit la Viena, unde a reușit să execute trei clișee fotografice cu sfințirea primul steag
tricolor a Consiliului Național Român Militar, eveniment la care a fost prezent și Iuliu Maniu.
A ajuns acasă cu patru zile înainte de 1 decembrie 1918, a organizat delegația din
Galtiu, fotogtafiindu-i pe consătenii care se pregăteau să meargă la Alba Iulia.
„Oamenii au plecat împreună cu preotul și cu fotograful, care căra pe bicicletă
aparatul cu burduf, trepiedul și o geantă mare plină cu clișee fotografice pe sticlă. Delegația
din Galtiu a ajuns la Alba Iulia în jurul orei 11", spune Aurel Sîntimbrean, nepotul lui
Samoilă Mârza.
Din cauza vremii și a limitărilor tehnice, Samoila Mârza a realizat doar şase imagini
la Alba Iulia: trei dintre acestea arată mulțimea adunată pe Platoul Romanilor, iar alte trei –
tribuna principală, când iau cuvântul Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu,
Episcopul ortodox de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh), și președintele Consiliului
Național Român din Orăștie, doctorul Aurel Vlad. (Ministru de Finanțe și apoi al Cultelor
după Unire, Aurel Vlad avea să moară în același an cu Iuliu Maniu, 1953, și tot în pușcăria
de la Sighet.)
De altfel, în acele momente, Mârza nu avea cum să știe că era singurul fotograf
participant la Marea Adunare Naţională care consfinţea Unirea Transilvaniei cu România.
Ulterior, fotografiile sale de exterior, care surprind grupuri de oameni ce poartă pancarte cu
nume de localități, au fost prezentate la Conferința de Pace de la Paris, din 1919, ca dovezi
pentru caracterul democratic al Marii Uniri.
În decursul vieții sale, a imortalizat o serie de evenimente istorice, precum vizita din
1919 a regelui Ferdinand la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni, încoronarea regelui Ferdinand şi
a reginei Maria din octombrie 1922, serbările comemorative din 1924 – la împlinirea a 100
de ani de la naşterea lui Avram Iancu, ori serbările de la Alba Iulia din 1928, la 10 ani de la
Marea Unire.
Aparatul de fotografiat cu trepied pe care Samoilă Mârza l-a cumpărat în adolescență,
în schimbul unei perechi de boi, și pe care avea să-l folosească timp de 60 de ani se află astăzi
la Muzeul Național din Alba Iulia, alături de mai multe plăci fotografice. Au fost achiziționate
în anul 1966, chiar de la proprietar, de către directorul de atunci al muzeului, Anghel
Gheorghe. Din acei bani, Mârza și-a cumpărat un aparat nou, cu care dorea să fotografieze
festivitățile din anul 1968, când se împlineau 50 de ani de la cel mai important moment al
vieții sale dar nu a mai apucat pentru că a încetat din viață la 19 decembrie 1967, fiind
înmormântat în cimitirul Maieri din Alba Iulia.
Acel ceas, în care cerul s-a înflăcărat de fluturarea steagurilor și de uralele care au
făcut văzduhul să clocotească, a fost momentul înfăpturii visului cel mare al poporului român,
iar deasupra României pluteau chipurile tuturor eroilor jertfiți pentru libertate și unitate.
„Ne simțeam purtați de conștiința” că „pusesem temeiurile unui alt Timp”, scria
Lucian Blaga.
Desăvârșirea unificării statului unitar român a fost opera întregului popor român, iar
tratatele de pace nu au făcut decât să consfințească o situație creată de către lupta maselor. De
efortul întregii națiuni, de-a lungul veacurilor și cu jertfe imense.
Resurse web:
123
- https://www.news.ro/cultura-media/cineastul-britanic-laurence-dunmore-a-
realizat-un-spot-de-60-de-secunde-despre-fotograful-marii-uniri-de-la-
1918-samoila-marza-video-1922401001002018010817528920
- https://pressone.ro/intamplator-fotograful-marii-uniri/
- http://www.mediafax.ro/social/reportaj-singurele-fotografii-ale-unirii-de-
la-1918-samoila-marza-a-ajuns-intamplator-fotograful-unirii-la-patru-zile-
de-la-intoarcerea-din-razboi-galerie-foto-11732070
- http://jurnalul.ro/special-jurnalul/centenarul-marii-uniri-fotograful-
samoila-marza-autorul-singurelor-imagini-ale-marelui-eveniment-
598035.html
124
Rolul Sfatului Ţării în unirea Basarabiei cu Ţara-mamă în
contextul participării României la primul război mondial Druga Maria
Profesor de istorie, grad didactic superior
Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”
Sângerei, Republica Moldova
Argument:
Evenimentele din Rusia au contribuit la intensificarea luptei naționale a popoarelor
subjugate de țarism, inclusiv a românilor care locuiau pe teritoriul dintre Prut și Nistru.
Acțiunile românilor basarabeni au fost influențate de etapele revoluției ruse, de evoluția
războiului de pe frontul de est și de atitudinea guvernului de la Iași.
Interdependența acestor factori a condus la evenimentele de la 27 martie 1918.
(Iacob G., România în sec. XX, Politică și societate)
Argument:
The events in Russia contributed to the intensication of the national struggle of the
subjugated tsarists people including the Romains living on the territory between the Prut
and Nistru. The actions of the Bessarabian Romanians were influenced by the stages of the
Russian Revolution of the evolution of the war on the Eastern Front and the attitude of the
Iasi government. The Interdependence of these factors led to events of 27 March, 1918.\
(Iacob G., Romania in sec. XX, Politic and society)
Summary: This communication describes contents which are from February 1917-The
democratic Revolution in Russia, until March 1918-the unification of Bessarabia with Romania. This
material can be a curriculum for five hours achieving the contents both universal ,national and local
history.
Key-words: political people, political claims, refugees, publication, policies of de-
nationalization, deputy, universal suffrage, Bessarabia, Romania.
I .Primul război mondial și România. • Declanșarea Marii Conflagrații a făcut ca problema Basarabiei să apară pe
ordinea de zi a opiniei publice din România și din străinătate.
• În timp ce marea parte a oamenilor politici de la București considera vitală
sprijinirea Antantei pentru a cuceri Transilvania, alții opinau că Regatul trebuie să se alăture
Puterilor Centrale și să elibereze Basarabia.
• Ambele tabere se acuzau reciproc de faptul că ar fi „vândute” uneia dintre cele
două alianțe politico-militare.
• În martie 1915, la Craiova, cu scopul prezentării opiniilor și revendicărilor lor
politice, refugiații basarabeni au întemeiat periodicul „Basarabia”.
• Obiectivul publicației era cuprins în articolul din primul număr, întitulat: Nu
uitați Basarabia. Două milioane de moldoveni asupriți imploră ajutorul fraților liberi.
✓ Periodicul solicita ca guvernul român să acționeze pentru eliberarea, în
primul rând, a românilor basarabeni, amenințați cu asimilarea totală sub
dominație rusească.
✓ În Transilvania românii au o conștiință națională „foarte dezvoltată” și
au forța necesară pentru a rezista încă în fața politicii de deznaționalizare.
• Confruntarea de opțiuni s-a manifestat și în Parlamentul României
➢ Constantin Stere, singurul parlamentar de origine basarabeană, a
subliniat că nimeni nu are dreptul de a renunța la ,,mormintele strămoșilor care zac peste
Prut”. „Rusia, aflată în pragul unei revoluții populare, va fi înfrântă în războiul actual, și din
această cauză, România trebuie să lupte împotriva rușilor pentru eliberarea Basarabiei”.
125
➢ Tabăra filo-franceză a venit cu argumente etno-demogragice: ,,Câți
români sunt în Basarabia, câți români sunt peste Carpați? Ce suprafață are Transilvania? Ce
suprafață are Basarabia? (deputatul G. Diamandi).
• În optica Guvernului situația din imperiul dualist era considerată mult mai
dramatică, Austro-Ungaria fiind lipsită de șanse pentru a rezista unui șoc puternic, în timp
ce experiența revoluției ruse din anii 1905-1907 părea să demonstreze viabilitatea Imperiului
Țarist. Din aceste considerente, alternativa optimă a fost apreciată de a intra în război de
partea Antantei pentru a elibera Transilvania, Banatul și Bucovina, în timp ce soluționarea
chestiunii dintre Prut și Nistru trebuia amânată pentru o situație internațională favorabilă.
II. Revoluția din Februarie din Rusia și Mișcarea de
emancipare națională din Basarabia • Revoluția din Februarie din Rusia și abdicarea țarului Nicolai al II-lea la 02
martie 1917 au însemnat, de fapt, prăbușirea imperiului. Știrea despre acest eveniment epocal
din istoria Imperiului rus a ajuns și în Basarabia. Tocmai la 8 martie ziarul ,,Cuvânt
Moldovenesc” publică vestea despre schimbarea regimului politic din Rusia ca urmare a
izbucnirii, la 27 februarie, a Revoluției burghezo-democratice.
• „Din numărul de față veți afla că noi de acum nu mai suntem robii stăpânilor
vechi, care ani de a rândul și-au bătut joc de noi în chipul cel mai grozav. Ocârmuirea veche
s-a prăbușit și pe dârâmăturile ei se clădește o viață nouă”
„Guvernul Provizoriu, format de forțele democratice ale Rusiei, a emis în grabă,
pentru a potoli spiritele revoluționare, un program de acțiune, care prevedea, printre altele:
1. Libertatea cuvântului, a presei, a asocierii, a întrunirii și a grevei cu
extinderea libertăților politice.
2. Suprimarea tuturor restricțiilor sociale, confesionale și naționale”.
• Astfel, revoluția din Februarie devenea o premiză pentru începutul unei
activități mai fructuoase.
• La 12 martie, la Chișinău, a avut loc o întrunire a intelectualilor care au pus
în discuție problema constituirii unui partid național și a elaborării programului său.
• 02 aprilie 1917, la Chișinău s-a desfășurat adunarea de constituire a
Partidului Național Moldovenesc (PNM).
• 09 aprilie programul PNM a fost publicat în paginile ziarului „Cuvânt
Moldovenesc”.
• Emanciparea spiritului național român s-a manifestat și în afara provinciei,
în unitățile armatei ruse în care fuseseră recrutați numeroși basarabeni. Orașul Odesa avea în
garnizoana sa nu mai puțin de 40 mii de moldoveni.
• S-au creat comitete naționale în cadrul unităților militare din Odesa,
Nicolaev, Sevastopol și în unitățile militare ale Frontului român.
• S-au creat unități moldovenești cu scopul menținerii ordinii în
Basarabia, 16 cohorte a câte 100 de ostași autohtoni.
III. Formarea Sfatului Țării și activitatea lui. • În Rusia situația scapă treptat de sub controlul Guvernului Provizoriu, a
cărui autoritate era contestată de forțe cu opțiuni deseori opuse ca, de pildă, bolșevicii,
menșevicii, monarhiștii, mișcările nașionale.
• În condițiile în care reprezentanții Guvernului Provizoriu în Basarabia nu
reușeau să pună capăt haosului instaurat în provincie în vara-toamna anului 1917, Comitetul
Militar Executiv Moldovenesc a decis convocarea la Chișinău a primului Congres a militarilor
moldoveni din întreaga Rusie.
126
• Lucrările Congresului s-au desfășurat în perioada 20-27 octombrie 1917.
La 21 octombrie participanții au proclamat autonomia teritorială și politică a Basarabiei,
în cadrul Republicii Federative Ruse.
• La 23 octombrie s-a adoptat decizia „Despre organul Sfatul Țării”,
instituție legislativă supremă care urma a fi compusă din 120 de deputați - 84 români (70%)
și 36 reprezentanți ai altor etnii (30%). 10 locuri erau rezervate românilor din stânga Nistrului.
Până la urmă s-a ajuns la numărul de 150 (din care 105 erau români).
• Biroul electoral constituit din rândul participanților la întrunire, a început,
cu sprijinul cohortelor moldovenești, organizarea alegerilor.
• Biroul de organizare a Sfatului Țării, în ședința din 20 spre 21 noiembrie
1917, l-a desemnat pe Ion Pelivan drept candidat pentru funcția de președinte. Cunoscut ca
unionist convins candidatura fruntașului moldovean nu a fost agreată de reprezentantul
minorităților. Biroul s-a oprit asupra persoanei lui Ion Inculeț.
• În prima ședință a Sfatului Țării, din 21 noiembrie 1917, președinte a fost
ales Ion Inculeț, în unanimitate, cu 95 de voturi.
• Din procesul verbal nr. 1 desprindem problemele care au fost discutate:
asupra anarhiei, convocarea Adunării Constituante în baza votului universal, direct și secret,
,,pământ și libertate” autoadministrarea obștească, „îndrumarea vieții pe matca legilor,
drepturile minorităților”.
• În zilele următoare au fost validate mandatele deputaților și s-au organizat
fracțiunile parlamentare: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea țărănească și fracțiunea
minorităților. S-a format primul guvern - Consiliul Directorilor General, președinte P. Erhan.
IV. Etapele în Unirea Basarabiei cu România • Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, 02 decembrie 1917
• Proclamarea Independenței RDM, 24 ianuarie 1918
• Unirea condițonată a Basarabiei cu România, 27 martie 1918
• Unirea necondiționată a Basarabiei cu România, 02 decembrie 1918
V. Membrii Sfatului Țării, originari din raionul Sângerei
• Vasile Gafencu
✓ a participat la Congresul Învățătorilor ca reprezentant al Comitetului Executiv
al Soldaților moldoveni din Odesa.
✓ A fost printre inițiatorii și organizatorii marelui miting și a serbărilor de la
Odesa, din 18 aprilie 1917 la care au participat peste 12.000 de soldați și
marinari moldoveni.
✓ A făcut parte din Fracțiunea Blocului Moldovenesc, activând în Comisiile de
Control și cea agrară.
✓ După Unire și-a continuat studiile la facultatea de Electrotehnică a
Universătîții din Iași, deținând apoi diverse funcții: a fost învățător, președinte
al Băncii Populare din Sânferei, consilier județean, membru al Comitetului de
Condecere a Camerei Agricole din Bălți, membru al Comisiei de
Împroprietărire a județului Bălți.
• Anton Crihan
✓ a înființat în colaborare cu I. Codreanu Comitetul Național Ostășesc,
organizând primele „cohorte” naționale menite a proteja gubernia de
atrocitățile bolșevicilor.
✓ A fost comisar în Basarabia pentru treburile Sovietelor militarilor și
inspector al cohortelor de miliție.
✓ Congresul Militarilor Moldoveni l-a ales deputat în Sfatul Țării, el
aderînd la fracţiunea Blocul Moldovenesc.
127
✓ După Unire, a prezidat Comisia Agrară și a elaborat proiectul Legii
Agrare, pe care, l-a prezentat mai întâi în Sfatul Țării, apoi în Constituanta din
1919.
• Ion Ignatiuc
✓ Este ales deputat în Sfatul Țării la Congresul Militarilor Moldoveni,
reuniune la care a reprezintat Organizația militară moldovenească a flotei de
pe Marea Neagră și Crimeea.
✓ A fost membru al P. M. al Socialiștilor Revoluționari, iar în Sfatul Țării
a aderat la Gruparea militaro-țărănească.
✓ După Unire s-a ocupat de agricultură, deținând și diverse funcții
administrative, a fost primar al comunei Pepeni.
✓ S-a implicat în politică fiind membru al Partidului Liberal.
Bibliografie:
- *** Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate și adnotate
de monahul Moise, Alba Iulia, 2007
- BOBEICĂ Alexandru - Sfatul Țării, Chișinău, Universitas, 1993
- CHICUȘ Nicolae - Istoria românilor, manual clasa 11-a, Știința, 2002.
- HALIPA Pan, MORARU An. - ,,Testament pentru urmași”, Chișinău, Editura
Hyperion, 1991
- POP Ioan-Aurel, SCURTU Ioan - 200 de ani din istoria românilor dintre Prut și
Nistru, 1812-2012, Editura Litera, 2012
- PURICI Ștefan - Istoria Basarabiei, Editura Semne, București, 2012
128
UN GÂND
Chiricu Mara
Profesor, Colegiul „Spiru Haret”
Ploieşti, Prahova, România
Summary: This article is trying to emphasise those aspects which are important and vital in
keeping the national spirit alive: educated, honest people, the national symbols, the language and
even the national dance.
Keywords: Romanian language, Elite, mountain
Când ne gândim la istoria unui popor, la evenimentele marcante care i-au petceluit,
într-un fel sau altul, soarta, cred ca e vital să distingem acele constante morale, etice, culturale
şi chiar religioase care definesc o naţiune, un neam ca o unitate de făptură şi credinţă. Aceste
constante se cristalizează în simboluri, limbaj, trăsături de caracter definitorii, credinţe şi
obiceiuri care însufleţesc un popor, dincolo de graniţele fizice prestabilite sau de limitele
temporale.
Grigore Georgiu spunea ca „pentru om, cultura, în ansamblul ei, reprezintă mediul
specific de existenţă, dispozitivul simbolic prin care îşi tezaurizează cunoaşterea şi îşi
interpretează experienţa istorică”. Astfel că meditând la destinul unui popor nu o poţi face
decât meditând şi la destinul culturii, limbii şi obiceiurilor sale, care transcend timpul şi îşi
dovedesc valabilitatea şi azi întocmai ca acum 100 de ani. Cred cu tărie ca unitatea unui neam
se realizează în primul rând prin oameni, prin elitele sale, dar şi prin simboluri, limbă sau
obiceiuri zilnice. Într-o lume a globalizarii, identitatea şi unitatea unui neam se reliefează prin
fiecare om, fiecare realizare sau acţiune individuală, văzută atât ca un tezaur al generaţiilor
anterioare cât şi ca rădăcini pentru viitoare lumi.
Neamul, ca entitate distinctă a umanităţii, face parte din opera de creare a lumii.
Neamul poartă în el pecetea veşniciei, cum marturisea însuşi poetul şi filozoful Lucian Blaga,
fapt pentru care nu va putea fi nimicit, oricât de mari ar fi puterile care s-ar năpusti asupra lui,
atâta timp cât el îşi va păstra integrală şi neclintită cultura şi spiritualitatea ce conţin acea pecete
a veşniciei. Ca urmare a existenței sale ambivalente, de sinteza între Orient şi Occident, ca o
punte de legătura trebuie remarcat faptul că poporul roman este singurul popor de origine latină,
dar de credinţă ortodoxa răsăriteană, sau cum impresionant se exprima Nicolae Iorga, că acest
popor poartă atât „sigiliul Romei”, prin limba sa romanică, cât şi „amprenta Bizantului”, prin
credinţa sa religioasă.
Credinţa creştină a fost cea care a format caracterul şi fizionomia spirituală a
poporului român, cea care l-a salvat de-a lungul istoriei de la asimilare şi dispariţie totală.
Credinţa a fost permanent în sufletul oamenilor, atât al oamenilor simpli cât şi al marilor
voievozi şi conducători. Caracterul, prin excelenţă popular al creştinismului şi al culturii
româneşti, a devenit parte integrantă din fiinţa neamului şi factor de unitate spirituală şi etnică
a tuturor românilor.
Mai mulţi factori decisivi au condus pe înfăptuitorii Marii Uniri pe calea cea bună:
angajamentul în război, promisiunile aliaţilor, o agendă de politică unionistă a provinciilor
locuite de românii din afara Vechiului Regat. Însă cel mai deosebit a fost factorul uman.
Elite care s-au ridicat deasupra dorinţei personale, a decoraţiilor, a recompenselor, a traseelor
particulare, individuale, cheltuindu-şi sănătatea şi averea pentru împlinirea unui ideal
naţional. Elitele politice şi culturale au tras precum o locomotivă pentru ideea unui stat
naţional modern. Un parcurs deschis de prima generaţie pro-occidentală şi continuată de cea
de-a doua cu maturitatea dobândită la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este vorba de elitele
fiecărei provincii: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat , dar şi cu cele din Moldova şi
Ţara Românească, de-acum, România. Regele Ferdinand I - Întregitorul, Regina Maria, I.I.C
Brătianu, Tache Ionescu, mareşalul Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman,
Constantin Stere, Pan Halippa, Pavel Gore, Iancu Flondor, Iuliu Maniu, Alexandru Lapedatu,
Octavian Goga, Vasile Lucaciu, episcopul Iuliu Hossu, Nicolae Titulescu, Sever Bocu, Ion
129
Nistor, să-i numim doar pe cei mai influenţi şi vizibili. Dar au fost mult mai mulţi cei care s-
au răspândit prin capitalele europene sau prin oraşe şi sate pentru a promova un curent
unionist. Acestora, celor din prima linie, dar şi patrioţilor anonimi, a celor din popor care au
crezut în acest proiect naţional şi au luptat cu îndârjire pentru realizarea lui, trebuie să le fim
recunoscători şi să le demonstrăm ca spiritul românesc, unitatea de limbă şi credinţă,
demnitatea şi independenţă nu s-au pierdut.
Simbolurile noastre naţionale încă au puterea să unească, să însufleţească şi să
fortifice românii de pretutindeni, aşa cum sunt ele menţionate în Art. 12 din Constituţia
României:
Art. 12 – Simboluri naţionale
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea
următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este „Deşteaptă-te române”.
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
Dar simbolurile unui stat îşi pierd valoarea dacă nu sunt însufleţite prin trăiri şi
exprimate prin viu grai.
Limba Română a devenit atât un simbol al unităţii tuturor românilor de pretutindeni,
cât şi un semn al rezistenței românilor din provinciile istorice româneşti împotriva tuturor
presiunilor social-culturale şi chiar împotriva deznaţionalizării forţate. În anul 2013 Neagu
Djuvara menţiona în Scurta sa istorie a românilor ca „… suntem singura ţară mare din Europa
a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă”. Astfel, limba noastră – maternă, oficială,
literară, vorbită, scrisă, îmbogățită sau sărăcită, cultivată sau maltratată – este celebrată la 31
august, în numele celor 28 de milioane de vorbitori de limba română din toată lumea. Şi
tocmai pentru a atrage atenția asupra importanței păstrării calității limbii române şi pentru a-
i sprijini pe românii din afara granițelor să-și păstreze cultura şi identitatea națională, ziua de
31 august a fost proclamată, prin legea 53/2013, drept Ziua Limbii Române.
Limba se învaţă în familie și în școală şi apoi, iubită și cultivată, sau ignorată, poluată
sau uitată, limba este vie și puternică pentru că exprimă, unește sau dezbină, definește
identitatea, se moștenește și se lasă moștenire. „Limba română are virtuți complete, adică poate
fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poți deveni vultur
sau cântăreț de strană” afirma Petre Țuțea. Iar Vasile Alecsandri spunea despre limba română
că este „tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul sacru lăsat
de generațiile trecute”.
Limba română, cu toate faptele de istorie, evoluție și dezvoltare, este studiată atent în
ultimii mai mult de 100 de ani de lingviști și, mai recent, de sociolingviști, psiholingviști sau
specialiști în geografia lingvistică. Concluziile lor și ale celor care se îngrijesc de limba
română în educație, cultură sau media nu sunt întotdeauna încurajatoare și par a contrazice
uneori cugetarea lui Nichita Stănescu: „A vorbi despre limba în care gândești este ca o zi de
sărbătoare. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Ce
patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această
observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”
Oda „Limba noastră” a poetului Alexe Mateevici a devenit chiar imn național al
Republicii Moldova, limba română fiind liantul unității etnice și spirituale a neamului
românesc.
Limba română este, între limbile romanice, a cincea după numărul de vorbitori, în
urma spaniolei, portughezei, francezei și italianei, fiind vorbită în toată lumea de 28 de
milioane de persoane, dintre care 24 de milioane o au că limbă maternă. 17 milioane se află
în România, unde româna este limbă oficială și limbă maternă pentru mai mult de 90% din
populație.
În Republica Moldova limba română este limbă oficială și limbă maternă pentru
aproape trei sferturi din populație, iar în provincia autonomă Voivodina din Serbia, limba
română este una din cele șase limbi oficiale.
130
De asemenea, română este limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină,
organizație internațională care reunește țările lumii în care se vorbește una din limbile
romanice și în Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007.
Limba română este una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religioase în
statul monastic Muntele Athos.
Limba română este limbă maternă sau este vorbită și în Ucraina, Ungaria, pe Valea
Timocului în Serbia sau în Bulgaria. Este vorbită și în comunitățile etnicilor români din
Croația, Slovenia, Slovacia sau Polonia.
Emigranții au dus limba română peste tot în lume: în Israel 5 % din populație provine
din România și vorbește limba română. În Italia, Spania, SUA, Canada, Franța, Germania,
Portugalia, Cipru sau Australia se estimează că locuiesc peste 3 milioane de români.
Studenții străini sau cei care au lucrat în România sunt vorbitori de limba română și
se estimează că peste o jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu, care și-au făcut
studiile în România, vorbesc limba română.
Limba română este predată în țări est-europene unde există comunități semnificative
românești, dar și în instituții de învățământ din 43 de țări ale lumii, unde limba română este
învățată că limbă străină.
Ziua noastră naţională este 1 Decembrie ca vie amintire a unei zile unice din istoria
noastră 1 Decembrie 1918, devenind astfel un alt simbol al unităţii românilor. Pentru românii
din toată lumea, data de 1 Decembrie are o semnificaţie aparte.
La data de 13 septembrie 1863, în tabăra de la Cotroceni, în prezenţa domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, s-a desfăşurat ceremonia de împărţire a noilor drapele. Cu această
ocazie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit o cuvântare deosebit de importantă care îşi
păstrează autenticitatea şi puterea motivaţională şi astăzi. Cinstea, dragostea de ţară, dorinţa
şi credinţa în viitorul României Mari, spiritul naţional şi conştientizarea importanţei istorice
rămân şi astăzi un deziderat în lumea politică. Iată de ce, discursul marelui Domnitor
păstrează şi astăzi valori etice şi morale incontestabile, mobilizând românii de pretutindeni
sub un singur ţel:
„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,
Astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Steagurile cele vechi
aduceau aminte suveniruri triste, de vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite. Astăzi voi primiţi
din mâinile noastre steagul ce întruneşte culorile celor trei surori, aşa precum voinţa
unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. Steagurile voastre totuşi
au fost martore la întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul român.
Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte pururi că vă încredinţez onoarea ţării.
Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele
străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului. El este familia,
ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri!
Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi a disciplinei ce
reprezintă oastea.
Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.
Într-un cuvânt steagul reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se
cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: onoare şi patrie.”
Chiar în existenţa noastră cotidiană, în momente de bucurie şi sărbătoare, noi românii
dansăm hora, dans stravechi, unic, ritmat perfect cu inimile noastre. Hora devine astfel
simbolul unităţii noastre naţionale, a spriritualităţii româneşti de pretutindeni, căci nu e nuntă,
botez sau petrecere fără o horă românescă bine jucată şi presărată cu chiuituri ascuţite să se
audă peste munţi. Aşadar, hora devine un dans şi un cântec al chemării revoluţionare, un
simbol al biruinţei şi legământului celor care, înfrăţiţi se simt ai acestui neam şi ai acestui
pământ. Ca într-o horă, parcă îşi dau mâna Carpaţii şi formează un minunat brâu toate apele.
Hora e ceva din ritmul fluierului sfânt al lui Iancu, din faptele măreţe ale lui Cuza, din
dangătul clopotelor de la Putna şi Alba Iulia, din îndemnul spre marea Unire cu Ţara. Ea este
131
astăzi expresia cea mai fidelă a permanenţei şi libertăţii, este metafora renaşterii noastre
naţionale.
Spiritul național este o expresie care se asociază în mod direct cu identitatea
națională, cu conștiința națională, cu demnitatea națională, cu unitatea națională – toate
exprimând același conținut prin care se manifestă sentimentul și atitudinea omului față de
întreaga diversitate a valorilor naționale. La rândul lor, valorile naționale sunt conținutul
propriu care aparține unui popor, unei națiuni, unui stat. Deci, tot ce este legat de expresia
„național” este conținutul și centrul de legătură care ține în corelație toate domeniile de
activitate umană și socială a unui popor.
Am dorit să reliefez, prin articolul meu, un fapt simplu sau o idee deseori prea uşor
uitată: unitatea unui neam vine din unitatea de trăire, glas şi faptă a tuturor celor care simt
româneşte. Sta în puterea şi voinţa noastră, a oamenilor simpli să ne alegem elitele şi drumul
de urmat, să fim mândri de moştenirea primită şi conştienţi de valoarea culturală şi materială
a acestui tărâm, să fim uniţi şi mândri că suntem Români.
132
Bucovina – drumul spre Unire
Banari Dan - elev clasa a XI-a
Lesnic Victoria - profesor coordonator
Orașul Șoldănești, Raionul Șoldănești, Republica Moldova
Summary: After the Austrian Empire in 1775 took from Moldova the part called later
Bucovina (the great Eminescu called it: the diamond from Stefan’s coat of arms) the inhabitants from
the foot and the hills of the Carpathians intuited that being in a foreign context that can keep their
Romanian identity, first of all through the spiritual culture, and then through the intensification of the
national liberation movement. In the autumn of 1918 because of the disintegration of the Austro-
Hungarian Empire, people from Bucovina, representing diverse social categories, lead by great
Romanian personalities, have amplified their actions for the Unity with Romania, achieving this goal
on November 15/28, 1918.
Keywords: Bucovina, the Bucovina poetry, Carpatorusia, Cernăuți, Sextil Pușcariu, Iancu
Flondor.
Lupta românilor bucovineni pentru eliberarea de sub asuprirea străină și revenirea
la Patria-mamă a fost una de lungă durată și anevoioasă.
Românii din teritoriile aflate sub dominație străină (Bucovina, Transilvania, Banat),
încurajați de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire.
Această speranță s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916, a
măsurilor severe luate de autoritățile austriece în Bucovina și de cele maghiare în Transilvania
(suspendarea unor publicații românești, urmărirea și arestarea fruntașilor politici, interzicerea
activităților politice).
Obligați să se înroleze în armata austro-ungară, numeroși bucovineni au trecut linia
frontului la frații lor români, dovedindu-și astfel credința în împlinirea idealului Marii Uniri.
În iunie 1917, un contingent de ostași bucovineni – foști prizonieri în Rusia – s-a înrolat în
armata română. Acțiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în anul 1918
când, în Europa centrală și de sud-est, existau o serie de factori favorizanți: afirmarea ideii
autoderminării popoarelor în urma revoluției bolșevice din Rusia (1917) și a publicării celor
14 puncte ale președintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei;
izbucnirea revoluțiilor de la Viena și Budapesta (octombrie 1918); mutațiile produse de război
în mentalitatea colectivă257. A existat o simultaneitate și o convergență de acțiune în direcția
realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice și militare ale statului român s-au împletit
cu acțiunile pentru autodeterminare națională ale românilor din teritoriile aflate sub dominație
străină. Totodată, s-a manifestat o solidaritate a popoarelor asuprite din Austro-Ungaria.
În toamna anului 1918, pe fondul dezagregării Imperiului Austro-Ungar,
bucovinenii, reprezentând diverse categorii sociale și-au amplificat acțiunile pentru unirea cu
România. Când Imperiul Austro-Ungar a rupt din trupul Moldovei partea numită ulterior
Bucovina (frumos și edificator a mai calificat-o marele Eminescu: diamant din stema lui
Ștefan), trăitorii de la poalele și de pe colinele Carpaților au intuit că într-un cadru străin își
pot păstra entitatea românească, în primul rând prin cultura spirituală. Conștiința aceasta
amară i-a făcut pe românii ocupați să se străduiască a menține mereu aprinsă făclia culturii
naționale. Scrutând trecutul Țării Fagilor de la depărtare de secole, remarcabilul critic și
istoric literar G. Călinescu constata: ,,În Bucovina mișcarea culturală a fost întotdeauna
vie”258. ,,Buna frământare culturală a început aici cu editarea unor calendare, lucrări didactice,
dicționare, cu răspândirea cărților populare, continuând mai târziu cu multe alte acte cultural-
artistice și științifice”.259
257 NISTOR Ion - Istoria Bucovinei, Iași, 1991. 258 BOBÂRNĂ G.; CIUBUCCIU V, - Cugetul (Revistă de Istorie și Cultură), nr. 2, 1993. 259 BOBÂRNĂ G.; CIUBUCCIU V. - Cugetul (Revistă de Istorie și Cultură), nr. 2, 1993.
133
BUCOVINA în secolul al XIX-lea
Cultura românească din Bucovina, deși însoțită de ignoranța și disprețul austriecilor,
a progresat încet și sigur. Mișcarea culturală a fost susținută în mare măsură de către familia
Hurmuzaki (Doxachi – tatăl și feciorii: Alecsandru, Eudoxiu, Gheorghe, Constantin) – „stâlpii
boierimii de adâncă tradiție românească” (C. Loghin).260 Ei conduceau unele publicații
periodice, îndrumau anumite societăți culturale, îmbrățișau activitatea parlamentară. C.
Loghin presupune că însuși planul înfăptuirii unității naționale s-o fi plăsmuit în încăperile
înguste ale casei boierești de la Cernauca (baștina Hurmuzăkeștilor), în timpul aflării acolo a
marilor oameni de cultură din Moldova și Ardeal, refugiați în legătură cu frământările
revoluționare din anul 1848. Este vorba de Mihai Kogălniceanu, V. Alecsandri, D. Rallet, G.
Sion, principele A. Moruzi, G. Barițiu, A. Pumnul, T. Ciparu ș.a. Prin viziunea lor progresistă,
prin activitatea literară și publicistică aceste personalități favorizează dezvoltarea culturii
bucovinene.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de anul 1848, cu atât activitatea culturală și liberală
din Bucovina devine tot mai rodnică și mai diversă ca formă de manifestare. Elanurile
patriotice întâlneau rezistența dominației străine. Paradoxal, dar unele acțiuni ale românilor
nu constituiau altceva decât măsuri de opunere la presiunea exercitată de imperiul stăpânitor.
Ziarul Bucovina, inaugurat în anul 1848, pune începutul ființării ulterioare a zeci de
ziare și reviste ca Aurora română, Amicul poporului, Gazeta Bucovinei, Deșteptarea,
Junimea literară, Viitorul, Foaia poporului, Viața nouă, Glasul Bucovinei.
Nu puține erau societățile care își desfășurau activitatea în diverse domenii socio-
culturale. Cea mai prestigioasă a fost Societatea pentru cultură și literatură română în
Bucovina, care s-a înființat în 1862. Au mai existat și alte societăți: Școala română, Bucovina,
Concordia, Societatea scriitorilor bucovineni, Arboroasa, Junimea, Academia ortodoxă,
Comitetul teatral, Societatea pedagogică română din Bucovina, Ștefan cel Mare (culturală),
Ciprian Porumbescu (corală), Lumina (cântăreți bisericești).
Mediul socio-cultural conturat mai sus a dat naștere la o pleiadă de scriitori (poeți,
prozatori, critici și istorici literari), artiști și savanți, care și-au adus contribuția lor ponderabilă
pe făgașul literaturii, artei și științei. Poezia bucovineană de până la Unire (1918) au făurit-o
Dimitrie Petrino, Vasile Bumbac, Constantin Morariu, Tudor Robeanu (supranumit Eminescu
al Bucovinei), Constantin Berariu, Vasile Calmuțchi, Gavriil Rotică (Goga al Bucovinei), Ion
Cocîrlă-Leandru, Vasile Huțan, Gheorghe Voevidca, Vasile Gherasim ș.a.
Proza aparține lui Iraclie Porumbescu, Ion G. Sbiera, Simion F. Marian, Teodor V.
Ștefanelli, Mihai Teliman, Victor Morariu, Liviu Marian, Leca Morariu ș.a. Știința literară,
parțial cea istorică, au elaborat-o Aron Pumnul, Vasile G. Pop, suspomeniții Hurmuzaki, D.
Dan, Traian Brăileanu, Liviu Marian, Ilie Toroțiu, Grigore Nandriș, Mircea Streinul, Ion
Nistor, Vasile Burla și mulți alții. Meritul unora dintre acești scriitori a fost apreciat încă în
timpul vieții lor nu numai pe pământul Bucovinei, dar în întreaga țară, ei fiind aleși membri
corespondenți și membri titulari ai Academiei Române261.
Cele relatate mai sus ne permit să tragem următoarea concluzie: din primii ani de
aflare sub dominație străină (1775) și până la unirea cu Patria-mamă (1918), o perioadă de
aproape un secol și jumătate, bucovinenii s-au zbătut în permanență să iasă de sub vasalitatea
culturii austriece, să-și păstreze nealterate și viguroase conștiința națională, individualitatea
etnică. În numele acestor scopuri mărețe și sfinte, ei au trudit insistent în școli, în viața
publică, pe tărâmul culturii, științei și artelor, lăsând ca moștenire opere durabile, inspirate și
demne de atenția urmașilor.
Bucovina în anii 1917 – 1918
În timpul războiului, Bucovina a avut multe de îndurat ca urmare a repetatelor
operații desfășurate pe teritoriul ei, a ocupației rusești din unele zone, a numeroaselor
260 CĂLINESCU George - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, 1988. 261 LOGHIN C. - Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918) în legătură cu evoluția culturală și
politică, Cernăuți, 1926.
134
încorporări. În general, românii erau priviți ca spioni și trădători: preoți, învățători și chiar
simpli săteni români au fost ridicați de la vetrele lor și trimiși în lagăre de concentrare.
În special, după Revoluția rusă din februarie 1917, au fost schițate mai multe planuri
privind viitoarea situație a Bucovinei, la întretăierea a numeroase interese: austriece, rusești,
ucrainene etc. Ucraina urmărea să se extindă asupra Bucovinei, ca și asupra altor teritorii care
aparțineau monarhiei austro-ungare; în vara aceluiași an, deputații ucraineni din parlamentul
de la Viena se pronunță pentru încorporarea Galiției Orientale, a Bucovinei și Rusiei
subcarpatice într-o provincie autonomă a Casei de Habsburg. Elemente rutene rusofile din
Bucovina cereau constituirea Carpatorusiei dintr-o parte însemnată a Bucovinei. În cadrul
tratativelor de la Brest-Litovsk (începute în noiembrie 1917) delegații Radei Ucrainene au
cerut ca Galiția, Bucovina și Carpatorusia să fie unite în Ucraina de Vest, cu garantarea
deplinei autonomii naționale. Prin tratatul secret încheiat de Puterile Centrale cu Rada la 9
februarie 1918, în localitatea amintită, primele făceau concesii teritoriale importante Ucrainei,
în schimbul unui ajutor în grâu și alte alimente. S-a spus, de altfel, că Bucovina a fost vândută
pentru mâncare. Desfășurarea evenimentelor a făcut inoperant acest târg.
La 3/16 noiembrie 1918 împăratul Carol I a lansat un manifest, „Către popoarele
mele credincioase”, prin care se proclama federalizarea Imperiului (o încercare tardivă de
menținere a acestuia) prin constituirea a șase state „independente”: austriac, ungar, ceh,
iugoslav, polonez și ucrainean (fără a se recunoaște, nici acum drepturile românilor).
Consiliul Național Ucrainean a convocat la Liov Adunarea Națională Constituantă care a
proclamat, la 19 octombrie 1918, independența teritoriului ucrainean în cadrul Austro-
Ungariei, urmând ca acesta să cuprindă Galiția Orientală, Bucovina nord-vestică și Rusia
subcarpatică.
În parlamentul de la Viena, în ședința din 22 octombrie, deputatul Isopescu-Grecul
a avut o atitudine conciliantă; deputatul Gh. Grigorovici a fost mai categoric, cerând ca
Bucovina să fie restituită patriei din care a fost dezlipită, într-un mod condamnabil, acum
peste 140 de ani. Poziția celor mai mulți deputați bucovineni din parlamentul de la Viena era
considerată cel puțin depășită de populația românească a Bucovinei, de refugiații bucovineni
de la Iași și din alte locuri.
Față de amenințarea ucrainenilor care dispuneaau și de armată, la inițiativa lui Sextil
Pușcariu și Iancu Flondor, a fost convocată o adunare a reprezentanților populației pentru
14/27 octombrie la Cernăuți. Profesorul Sextil Pușcariu întreținea strânse legături cu refugiații
bucovineni și factorii politici de la Iași și a hotărât, cu mai mulți prieteni, editarea ziarului
„Glasul Bucovinei”, cu un rol important în lupta pentru unire.
Adunarea din 14/27 octombrie 1918 a votat o rezoluție prin care se declara
„Constituantă a acestei țări românești”, care „hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celălalte
țări românești într-un stat național independent și va purcede spre acest scop în deplină
solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.
Constituanta a hotărât formarea unui Consiliu Național de 50 de membri care să
prezinte interesele „poporului român din Bucovina” și respingea „cu hotărâre orice încercare
ce ar duce la știrbirea Bucovinei”, „dorind să se înțeleagă cu popoarele conlocuitoare”.
Consiliul Național ales a instituit un organism cu caracter de guvern compus din 14 secretari
de stat, având în frunte pe Iancu Flondor. Consilul Național a desemnat din rândul său un
comitet executiv, compus din Iancu Flondor (președinte), Dionisie Bejan, Doru Popovici,
Sextil Pușcariu (vicepreședinți), Vasile Bondărescu, Radu Sbierea și L. Tomoiagă secretari.
Adunarea reprezintă un moment deosebit de important în desprinderea Bucovinei de Austria
și unirea cu România. Hotărârea a fost dusă la conștiința guvernatorului Etzdorf, acesta fiind
somat să transmită puterea administrativă guvrenului nou constituit.
Pentru ca unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă
legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele
necesare unirii provinciei cu Regatul Român. În fine, mult-aşteptatul Congres general al
Bucovinei s-a desfăşurat la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului
Mitropolitan.
135
La lucrările Congresului au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român,
13 delegați ai comunelor ucrainene, 7 ai populației germane și 6 ai populației poloneze; din
Basarabia erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Grigore Cazacliu,
iar din Transilvania Gheorghe Crișan, Victor Deleu, Vasile Osvadă. În fruntea adunării s-au
aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat
cu majoritate zdrobitoare de voturi Declarația de Unire: „Unirea necondiţionată şi pentru
vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul
României”262.
Declarația constatând caracterul românesc al Bucovinei, parte integrantă a
Moldovei, asuprirea națională din cei 144 de ani de stăpânire străină, constatând că
bucovinenii au luptat și n-au pierdut nădejdea în ceasul mântuirii „constată că ceasul acesta
mare a sunat !” și hotărăsc „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei
hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”. Documentul adoptat a
exprimat poziția înaintată a națiunii române în epocă. Consemnându-se unirea, se prevedea și
înfăptuirea unui regim democratic.
Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă
în aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma
să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.
În aceeași zi, Congresul a adresat o telegramă puterilor Antantei prin care făcea
cunoscută hotărârea de unire cu România la Londra, Washington, Paris și Roma. Congresul
a ales din sânul său o delegație care să prezinte la Iași actul de unire. În audiența festivă, Iancu
Flondor îi adresă regelui Ferdinand o scurtă cuvântare: „Aducem Majestății Voastre, Rege al
tuturor românilor, Unirea acestei țări întregi, a Țării Bucovina. Această țară a avut vechi
temeri curat românești! Această țară ți-o închinăm, Măria Ta, noi toți, nu numai urmașii
vajnicilor luptători de pe vremuri, care n-au uitat niciodată din ce trup național fac parte, ci
și reprezentanții tuturor neamurilor care cu vremea au venit să se așeze sub blânda și
omeneasca oblăduire a domnitorilor români ai Moldovei și care știu că România de astăzi a
menținut toate bunele tradiții ospitaliere ale Moldovei! Plecați puțini ne întoarcem acum mai
mulți. Sufletul cel vechi e neschimbat. L-am transmis oaspeților și fraților noștri de alt neam,
care împreună cu noi vin înaintea Majestății Voastre. Nu e o cucerire a armelor, ci o
întoarcere la vatră a fraților despărțiți, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele
demult pierdut și mult dorit”.
La 18/31 Decembrie 1918 Regele Ferdinand ia act de hotărârea unanimă a
Congresului General al Bucovinei de la Cernăuți și decretează:
„Art. I. – Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea
unită cu Regatul României.
Art. II. – Președintele Consiliului Nostru de Miniștri este însărcinat cu executarea
acestui Decret.
Concluzii
1. Bucovina a avut soarta unui pământ românesc înstrăinat în anul 1775 de la
trupul Țării Moldova;
2. Mișcarea de eliberare națională din Bucovina a fost parte componentă a unui
proces european desfășurat pe parcursul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX;
3. Pe frontul evenimentelor din cadrul Primului Război Mondial în Bucovina se
intensifică mișcarea pentru unirea cu România;
4. Actul de unire semnat la 15/28 noiembrie 1918 a fost străin de orice șovinism,
poporul român, cercurile sale conducătoare făcând dovada unei maturități politice, în
concordanță cu spiritul de înțelegere și toleranță ce l-a animat totdeauna;
5. Unirea a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea de viață materială și
spirituală statornicită de-a lungul veacurilor între toate teritoriile românești, a realizat cadrul
național și statal pentru dezvoltarea mai rapidă a societății românești.
262 NISTOR Ion, - Istoria Bucovinei, Iași, 1991.
136
Bibliografie:
- BOBÂRNĂ G., CIUBUCCIU V. - Cugetul (Revistă de Istorie și Cultură), nr.
2, 1993.
- CĂLINESCU George - Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
București, 1988.
- CHICUȘ N.; ȘAROV I.; OJOG I. - Istoria românilor și universală, Chișinău,
2014.
- LOGHIN C. - Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918) în legătură
cu evoluția culturală și politică, Cernăuți, 1926.
- NISTOR ION - Istoria Bucovinei, Iași, 1991.
137
Calendarul Marii Uniri
Monea Dana Prof. doc., Liceul Teoretic ,,Mihai Viteazul”
Vișina, Dâmbovița, România
Summary: On December 1, 2018, 100 years will be celebrated from the Union of
Transylvania, Banat, Crisana and Maramures with Romania. „The Great Romania” was made in a
special historical context, through three successive moments, democratically, through representative
assemblies: the union of Bessarabia, Bukovina, Transylvania with the mother country.
Keywords: the union calendar, Romania, Bessarabia, The Great Union, 1 December 1918.
1 Decembrie 1918 – Cum s-a făcut Marea Unire. Ziua Naţională a României
4/17 ianuarie 1918 - Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La
Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a
revendicărilor românești.
23 ianuarie/5 februarie 1918 - Ultimatum adresat României de Puterile Centrale,
prin care era somată ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea
încheierii păcii.
24 ianuarie/6 februarie 1918 - Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă
votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul
Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub
președinția lui Daniel Ciugureanu. „ (…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului,
Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea
singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” - se spune în proclamația Sfatului Țării.
26 ianuarie/8 februarie 1918 - Guvernul I.I.C. Brătianu - Take Ionescu
demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații
sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.
28 ianuarie/10 februarie 1918 - România acceptă începerea tratativelor de pace cu
Puterile Centrale.
29 ianuarie/11 februarie 1918 - Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul
Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii
păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.
11/24 februarie 1918 - Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru,
generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului
teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de
Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele
concesiuni economice.
18 februarie/3 martie 1918 - Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare
Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe,
de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei
românilor din Basarabia.
20 februarie/5 martie 1918 - Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace
între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep, la București, la 9/22 martie,
tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre,
Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța;
rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice
etc.
27 februarie/12 martie 1918 - Plecarea misiunii franceze din România.
3/ 16 martie 1918 - Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă,
în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui
138
Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei
regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale
și a propășirii economice”.
5/18 martie 1918 - Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu.
Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern,
cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii pe care o inspira Puterilor Centrale, va
putea încheia o pace în condiții mai ușoare.
9/22 martie 1918 - Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile
Centrale.
27 martie/9 aprilie 1918 - La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă
votează unirea Basarabiei cu Țara - Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36
abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele
Sfatului Țării, primul - ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți
reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele
poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici
înainte și în veci! Trăiască România Mare!
9/22 aprilie 1918 - Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu
România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru
Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.
17/30 aprilie 1918 - Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din
Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino;
Comitetul a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu
România.
24 aprilie/7 mai 1918 - Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor
sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă
parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să
accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau
teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata,
menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace
(20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții
economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul
Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda
presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.
22 iunie/5 iulie 1918 - Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica,
Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești. La 13
septembrie1818 aceasta fuzionează cu Comitetul național român.
6/19 iulie 1918 - Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al
românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion
Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni
care să participe la luptă alături de armata italiană.
12 /25 august 1918 - Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia,
având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației
muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 - 1921), Ion Inculeț (1921 - 1923).
24 august/6 septembrie 1918 - Se creează, la Paris, Consiliul Național Român
Provizoriu, care, în 20 septembrie/3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al
Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu,
Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este
recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie
de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie
de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.
2/15 septembrie 1918 - Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor,
polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea
Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.
139
29 septembrie/12 octombrie 1918 - Comitetul Executiv al Partidului Național
Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de
Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre
națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se
revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei.
Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.
5/18 octombrie 1918 - Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în
ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida -
Voevod.
11/24 octombrie 1918 - Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul
Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil
Pușcariu.
14/27 octombrie 1918 - Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii
deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei,
împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului
Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un
Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu
- vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă - secretari.
17/30 octombrie 1918 - Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român
Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din
șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.
18/31 octombrie 1918 - Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la
cunoștință opiniei publice, constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de
conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.
25 octombrie/7 noiembrie 1918 - Consiliul Național Român Central hotărăște
înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în
Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.
31 octombrie/13 noiembrie 1918 - Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege
fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.
5/18 noiembrie 1918 - Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național
Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a
se uni cu România.
7/20 noiembrie 1918 - Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind
convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.
9/22 noiembrie 1918 - Consiliul Național Român Central din Transilvania cere,
ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului
Transilvaniei.
15/28 noiembrie 1918 - Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea
necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și
Nistru, cu Regatul României”.
1 decembrie 1918 - Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu
participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele
Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și
deschisă”. Vasile Goldiş rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție,
care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat
și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1
decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu
România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea
Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită
Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern
provizoriu - Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de
participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă
cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei
140
cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național
unitar român, proces început în anul 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească,
continuat prin unirea Dobrogei în anul 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în
noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000
de locuitori.
2 decembrie 1918 - Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba
Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având
președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și
Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.
11/24 decembrie 1918 - Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a
Transilvaniei cu vechea Românie.
18/31 decembrie 1918 - Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.
26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 - Are loc la Mediaș, Adunarea națională a
sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918
la Alba Iulia.
28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919- O delegație săsească transmite Consiliului
Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.
29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 - Decret-lege prin care se stabilește că
locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile
cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau
n-au fost supuși unui stat străin.
28 iunie 1919 - Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și
Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor,
privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța - Istanbul, ce intră în posesia României.
Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În
problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea
pentru traseul Brăila - Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a
Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.
10 septembrie 1919 - Se semnează, la Saint Germain en Laye, Tratatul de pace între
Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configuraţia teritorială de azi.
Se recunoştea pe plan internaţional unirea Bucovinei cu România şi a creării statelor
cehoslovac şi iugoslav.
10 decembrie 1919 - România semnează Tratatele de pace cu Austria şi Bulgaria,
precum şi Tratatul minorităţilor, care pentru România prevede obligaţia de a acorda „tuturor
locuitorilor, fără deosebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina
şi întreaga ocrotire a vieţii şi libertăţii lor”.
29 decembrie 1919 - Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii
Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România.
4 iunie 1920 - Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate şi
Asociate şi Ungaria. Recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii Transilvaniei, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului cu România, a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia,
a Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie
1921).
141
Bibliografie:
- *** 1 Decembrie 1918 - Alba Iulia, Bucureşti, Editura Ion Creanga, 1978.
- ACHIM, Vasile - Romania mare: documentar istoric, Baia Mare, Editura Gutinul,
1990.
- NETEA, Vasile - O zi din istoria Transilvaniei: 1 Decembrie 1918, Bucureşti,
Editura Ţara noastră, 1990.
142
Anul 1918 – anul afirmării statalității românilor. Unirea
Basarabiei cu Romania la o 100 de ani
Vămășescu Elena Profesor, Liceul Teoretic „Nicolae Casso”
Chișcăreni, Sậngerei, Republica Moldova
Summary: In the history of all nations, as in individuals, it is happening that the truth is
sacrificed and strangled justice, and on their ruins the lying and the unrighteousness rises. This
mastery can sometimes be long, for centuries or even millennia. Only it can never be definitive. One
year of full triumph was 1918, the year when freedom triumphed for many oppressed peoples until
then.
Keywords: Romania, Bessarabia, Country Counsel, Alexandru Marghiloman, Moldovan
Union.
În istoria tuturor națiunilor, ca și în a indivizilor, se întâmplă adeseori ca adevărul
să fie sacrificat și dreptatea sugrumată, iar pe ruinele lor să se înalțe stăpânitoare minciuna și
nedreptatea. Această stăpânire poate să fie uneori de lungă durată, de secole sau chiar milenii.
Doar că ea nu poate să fie niciodată definitivă. E un postulat al legii morale, că adevărul și
dreptatea - chiar și atunci când cad învinse de unele puteri nedrepte și minciunoase, continuă
să viețuiască și să lupte până în ceasul triumfului deplin al tuturor celor care nu și-au pierdut
credința în puterea lor de viață.
Un an al triumfului deplin a fost 1918, anul în care libertatea a izbândit pentru multe
popoare oprimate de până atunci. Adevărul și dreptatea s-au înălțat strălucitoare din zguduirea
fără precedent a războiului mondial care a mobilizat în cele două tabere beligerante 70 de
milioane de oameni, înregistrând 50 de milioane de răniți și 9 milioane de morți.
La sfârşitul anului 1918 adevărul a răsărit din pământul scăldat în sângele scump al
eroilor și a coborât dreptatea din cerul înroșit de flacăra revoluțiilor, în care s-au topit temeliile
ghimpate ale imperialismului rusesc, austro-ungar și german. Această topire a făcut posibil,
ca Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia să-și capete independența statală după decenii și chiar
secole de sugrumare națională, iar regatul României să-și întindă sceptrul ocrotitor asupra
tuturor provinciilor cuprinse în hotarele de odinioară ale Daciei lui Burebista.
La sfârșitul Primului Război Mondial s-a împlinit prorocirea lui Iosif Mazzini
adresată poporului roman, precum că aceștia nu vor avea neatârnare, libertate și dreptate până
nu vor cădea mai întâi împăratul Vienei și țarul Rusiei. Prorocirea era mai presus de cele mai
optimiste speranțe, care ar fi putut să le aibă regele Ferdinand în clipa când a început la 1916
războiul de întregire națională. Scopul intrării în război a României era fixat numai în aceste
cuvinte: „Să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile
Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci”. Sprijinindu-și România în acest
război de reîntregire națională, acțiunea diplomatică și militară bazată pe alianța încheiată cu
Franța, Anglia, Italia și Rusia era firesc să-şi fixeze ca scop dezrobirea provinciilor românești
înglobate în sec. XVII și XVIII în componența imperiului austro-ungar. Speranța recuperării
lor ajunsese, la un moment dat, aproape imposibil de realizat pe baza biruințelor aparente ale
armatelor austro-germane, gata să-i dicteze României o pace dezastruasă, ori să o împingă
către înfrângere. Atunci, în una din cele mai teribile clipe din viața poporului român, începu
să se ivească dinspre răsărit cea dintâi speranță a libertății: desfacerea Basarabiei din cătușele
robiei țariste, spre a se organiza ca republică democratică moldovenească, și apoi revenirea
ei, prin hotărârea din 27 martie, la sânul patriei străbune, de care fusese dezlipită fără voia ei
într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept să dispună de soarta țărilor și
popoarelor care nu le aparțineau.
143
Astfel, în urma revoluției rusești din februarie 1917 și încetarea ostilităților dintre
Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate adunări și congrese ale
reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea
viitorului țării. În perioada 6 - 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților
locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune prin care a cerut autonomia și formarea unei
adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate
cerând autonomie pentru fosta gubernie.
Așadar, primul pas către transpunerea în realitate a idealui lor național l-au făcut
revoluționarii mișcării naționale - societatea basarabeană, care lupta pentru primenirea
radicală în urma prăbușirii țarismului. Pe fondul predispoziției generale din societatea
basarabeană, în martie 1917 a fost fondat Partidul Național Moldovenesc sub președinția lui
V. Stroescu, printre membrii de frunte aflandu-se P. Gore, V. Herta, P. Halippa, O. Ghibu, D.
Ciugureanu, G. Grosu, N. Alexandri, D. Erhan, I. Pelivan, V. Cazaciu, V. Bogos, C. Ceapă,
St. Ciobanu, etc. Partidul, care a militat la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea
ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariția căruia a avut o importantă contribuție
refugiații din Transilvania şi Bucovina.
În iulie 1917, comitetul central militar din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu
al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru
autonomie națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar,
Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.
În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul militar a proclamat autonomia
Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din
rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile
comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau
moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1
armean și 1 grec.
Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917
și a fost ales ca președinte Ion Inculeț. Deputații moldoveni majoritari în Sfatul Țării au
proclamat înființarea unei Republici Democratice Federative Moldovenești, între Prut și
Nistru.
În contextul prăbușirii Imperiului Rus, trupele rusești staționare pe teritoriul
Basarabiei au devenit și mai violente, fapt ce a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie
1918, armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului şi anarhiei. Sovietul bolșevic
din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune
Sfatului Țării. În această conjunctură bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La
24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, reînființat, a declarat independența Republicii
Democratice Moldovenești.
La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț,
Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-
ministru Alexandru Marghiloman. În întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman
le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul
incapacității Basarabiei de a subzista singură. Tot în acest timp, Al. Marghiloman s-a întâlnit
cu miniștrii țărilor aliate aflați la Iași, ministrul italian - Carlo Fasciotti, Sir George Barclay -
ministrul britanic, Charles Vopiĉka - ministrul american, Contele de Saint-Aulaire - ministrul
francez, cerându-le de asemenea să se pronunțe pe marginea eventualei Uniri a Basarabiei cu
România. Toți reprezentanții de la această întrevedere au salutat inițiativa și au cerut ca unirea
să se realizeze cât mai repede.
Al. Marghiloman a discutat problema unirii și cu diplomații Puterilor Centrale,
Kühlmann la 12/25 martie 1918, confirmậndu-i mâna liberă din partea lui.
În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit
de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari. Până la ședința din
27 martie 1918 a Sfatului Țării, au fost consultate și comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca
și Orhei, în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26
144
martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea
unirii. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra
propunerilor guvernului român.
În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației
prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.
A doua zi, pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea
Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: „Republica Democratică
Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe
cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea
dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască
soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”.
În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț - președinte,
Pan. Halippa - vicepreședinte și Ion Buzdugan - secretar. Condițiile unirii, puse de majoritatea
românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, însemnau respingerea
sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și hotărârea de așezare a
provinciei pe un curs nou de dezvoltare, unul democratic.
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă,
iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați
fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste:
„Trăiască Unirea cu România!”. După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire
prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată.
Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că „în numele poporului român și al regelui său,
Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de
data aceasta pentru totdeauna, cu România, una și nedivizibilă.”
La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a
sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii
Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
În luna octombrie a anului 1918 cade și Împăratul Vienei, dându-li-se în sfârșit și
românilor din Bucovina, ca și celor din Ardeal și Banat, putința să-și rostească liber cuvântul
și, în baza dreptului la autodeterminare, să decidă, cum vor sa fie organizați și conduși în
viitor. Voința lor de a trăi laolaltă, sub o singură stăpânire națională, s-a afirmat în mod
impunător atât prin Congresul General al Bucovinei care, întrunit în sala Sinodală din
Cernăuți, a decis la 28 noiembrie, „unirea necondiționată și pentru vecie cu regatul
României”, cât și prin „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și
Țara Ungurească” la Alba Iulia, unde la 1 decembrie „decretează unirea acelor români și a
tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Marea Unire este legată inexorabil de personalitățile regelui Ferdinand, reginei
Maria și omului de stat Ionel C. Brătianu.
Încheiată de facto la 1 decembrie 1918 odată cu unirea Transilvaniei, recunoașterea
diplomatică a Marii Uniri a solicitat eforturi pe parcursul următorilor ani. După încheierea
Marelui Război, s-au desfășurat lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, în cadrul căreia s-a
recunoscut, în virtutea principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la
autodeterminare, actele unioniste româneşti desfăşurate pe parcursul anului 1918. Prin
tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria
(Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) şi cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sunt recunoscute
de către comunitatea internaţională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra
Bucovinei, Dobrogei întregi şi Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sevres, din 10 august 1920,
se fixează graniţa în Banat.
Rămânea în afara acestui sistem însă provincia românească care tocmai se alipise
cea dintâi cu țara sa mamă: Basarabia. Recunoaşterea internaţională a actului unirii de la 27
martie 1918 a fost urmarea unui proces anevoios şi de lungă durată. Cauzele tergeversării
recunoașterii unirii Basarabiei cu România erau multiple. În primul rând, spre deosebire de
Austro-Ungaria şi Bulgaria, Rusia ţaristă a făcut parte din puterile Antantei, alături de care
145
România a luptat în august 1916. Victoria bolşevicilor din noiembrie 1917 și scoaterea ei din
război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferinţa de
Pace. Pe de altă parte, presiunea emigranţilor ruşi din capitala Franţei, atitudinea rezervată a
diplomaţiei americane faţă de tendinţele de destrămare a fostului Imperiu rus, precum şi
folosirea „chestiunii basarabene” ca un mijloc de presiune faţă de reacţiile principiale ale
guvernului de la Bucureşti constituie cauzele nedreptei amânări.
Situaţia Basarabiei a fost pusă, pentru prima dată în mod oficial, în discuţie, în
februarie 1919, în Comisia pentru problemele română şi iugoslavă. În cadrul ei,
reprezentantul României, premierul Ion I.C. Brătianu, susţine că „Basarabia reprezintă pentru
noi intrarea casei, în mîinile altuia ar putea să reprezinte o ameninţare pentru căminul nostru”.
Delegatul britanic E. Crowe, a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a
principiului etnic şi naţional, iar delegatul francez, J. Laroche, a insistat asupra caracterului
istoric şi etnografic care stătea la baza unirii Basarabiei cu România. Ţinîndu-se cont de
insistenţele delegatului american C. Day, cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor
clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor, Comisia s-a pronunţat pentru
recunoaşterea provizorie a unirii Basarabiei cu România. După o nouă şedinţă, la 5 martie
1919, în ziua de 11 martie Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat
următorul raport: „Luînd în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei,
caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic,
economic şi istoric, se pronunţă pentru unirea Basarabiei cu România”.
La începutul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomaţiei româneşti
erau stabilirea frontierelor cu Ungaria şi recunoaşterea unirii Basarabiei. În scopul reluării
unui dialog eficient în privinţa rezolvării „dosarului” basarabean, premierul Al. Vaida-
Voevod s-a deplasat în mai multe rânduri, în intervalul 16 ianuarie - 13 martie 1920, la Paris,
unde a prezentat în faţa Consiliului Suprem argumentele în favoarea graniţei orientale a
României, şi la Londra, unde a purtat discuţii cu premierul D. Lloyd George.
Buna-credinţă a statului român în privinţa prezenţei trupelor române în Ungaria,
precum şi începerea tratativelor româno-sovietice (discuţiile de la Copenhaga dintre D. N.
Ciotori şi M. Litvinov, între 9 şi 14 februarie 1920; schimbul de telegrame dintre Gh. Cicerin
şi Al. Vaida-Voevod, din februarie - martie 1920, în vederea normalizării relaţiilor dintre cele
două state) au determinat Consiliul Suprem să decidă recunoaşterea unirii Basarabiei cu
România. În Hotărîrea trimisă guvernului român, în seara zilei de 3 martie 1920, se arăta că
„după ce au luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei basarabene, caracterul
moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic şi etnologic, precum şi
argumentele economice şi istorice, principalele puteri aliate se pronunţă pentru aceste motive
în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către
reprezentanţii Basarabiei”. Consfinţirea printr-un tratat al acestei decizii era amânată, însă,
pînă cînd retragerea trupelor române din Ungaria se încheia definitiv.
După o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost
recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa,
Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte. Cuprinzînd un
preambul şi nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3
martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc
suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a
României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de
vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Următoarele articole
precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor,
modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia
Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine
Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale
statului rus.
Tratatul a fost ratificat în anul 1922, de către România şi Marea Britanie, iar peste
doi ani de către Franţa. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie
146
1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi
Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu
cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia
a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată
tratatul din 1920. Recunoașterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit niciodată, iar dinspre
ea avea să vină în 1940 ultimatumul care a pus în acțiune dezmembrarea României Mari în
avantajul ei, al Bulgariei și Ungariei.
Revenirea acasă a Basarabiei și recunoasterea ei de către marile puteri, au produs
schimbări fundamentale în sistemul politic. Viața culturală a cunoscut o perioadă de
efervescență fără precedent, manifestată în artă și știință.
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare. Au fost aleși 90 de
deputați și 35 de senatori. Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții
altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul
Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919,
Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost
depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio
Pop, miniștri în cabinetul României Mari.
Timp de 22 de ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de
tragediile colectivizării, ale Golodomorului, ale terorii roșii dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD
și ale deportărilor către Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al
delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În acest răstimp Basarabia a primit,
conform datelor Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor întemeiat de
Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre
care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni)
care-și riscau viața trecând Nistrul înotând, sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși
(uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți nediferențiat reacționari sau contra-
revoluționari de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului
1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui
cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de nici-un tratat semnat de guvernul
bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în
Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe
malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a
dezvoltat „Moldovenismul”. La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători
ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse,
care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea
unei Românii represive care ar fi „ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi
sovietic”.
Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania a rămas României după
cel de-al Doilea Război Mondial. Basarabia, Bucovina și ținutul Herței au fost încorporate
URSS-ului, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei.
Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca
expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au
recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un
cadru favorabil dezvoltării societătii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
Această Unire a fost o necesitate pentru românii din afara granițelor României de
până la 1918, cărora li s-a ivit o șansă unică, de care ei s-au folosit din plin, formând statul
România Mare, care sub coroana lui Ferdinand I de Hohenzollern a devenit a 6 putere
economică a Europei, și una din țările ce se impunea pe plan internațional prin ministrul său
de Externe, Nicolae Titulescu, care a avut un rol important în dezvoltarea imaginii României
peste hotarele țării.
147
Mereu am fost și voi rămâne de părerea că Marea Unire de la 1918 a dat și va da în
continuare un mare impuls românilor de-a dori să trăiască împreună într-un singur stat,
România.
Bibliografie:
- *** Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România, (1917-1918): Documente,
Chişinău, Editura Hyperion, 1995.
- *** Marea Unire a românilor în izvoare narative, Bucureşti, Editura Eminescu,
1984.
- BRUHIS, Mihail - Rusia, România şi Basarabia: 1812, 1918, 1924, 1940,
Chişinău, Editura Universitas 1992.
- BOTOŞAN, Constantin; MATICHESCU Olimpiu - Documente străine despre
lupta poporului român pentru făurirea statului naţional unitar, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1980.
- PLATON, Gheorghe - De la constituirea naţiunii la Marea Unire: Studii de
istorie modernă, Iaşi, Editura Univers, 1995.
- PLATON, Gheorghe - Unirea Principtelor Române, Bucureşti, 1994.
- SULTAN, Dumitru - Preliminarii ale făuririi statului naţional unitar român,
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984.
148
Veacuri de frământări
Spînachi Veronica Profesor, Liceul Teoretic „Alexandru Agapie”
Pepeni, Sậngerei, Republica Moldova
Motto:
,,Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei
româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui
om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni
române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii
neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică
remarcabilă spre ţelul dorit”.
Florin Constantiniu
Summary: At the beginning of the twentieth century, favorable conditions were created for
the reunification of the country and the return to the natural course of the nation. The first province
that united with the motherland was Bessarabia. This happened amid the disintegration of the Russian
Empire, with the proclamation of the principle self-determination. The empowerment of the national
spirit manifested itself in both Bessarabia and beyond, in the units of the Russian army in which many
Bessarabians had been recruited.
Keywords: Bessarabia, autonomy, de-nationalization, Sangerei, Ion Ignatiuc, Pepeni.
Trecutul Basarabiei e nedespărţit, de vremile cele mai vechi, de istoria
românilor. Fiind poarta de invazie a tuturor barbarilor care s-au scurs din întunericul
Asiei spre bogăţiile civilizaţiei europene, Basarabia a fost veşnic nevoită să îndure
primele lovituri, să suporte ciocnirile vrăjmaşilor pe pămîntul ei, să sufere prădăciunile
lor neîncetat.
Ruşii desigur că ştiau foarte bine, dealtfel ca toată lumea, că teritoriul dintre
Nistru şi Prut avea denumirea de Moldova de pe stânga Prutului, şi împreună cu
teritoriul din dreapta Prutului forma Principatul Moldova. Dar pentru Marile Puteri,
Ţările Române prezentau ,,simple valori negociabile” promise când unuia, când altuia,
după cum le-o dictau interesele.
Teritoriul românesc anexat de Imperiul ţarist în 1812, avea o suprafaţă de
44.422 km2. Un călător rus de la sfârşitul secolului XVIII-lea numeşte acest teritoriu
,,pămîntul făgăduinţei”, deoarece Basarabia aducea Imperiului Rus numeroase şi
importante avantaje. Ea constituia un pas important în direcţia Strîmtorilor, în urma
căreia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu
locuit de o populaţie creştin - ortodoxă care se afla sub dependenţa Porţii. Acest fapt va
obliga Petersburgul să acorde o atenţie deosebită acestei provincii, căreia îi va reveni
rolul de ,,vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie
otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea provoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi
sub toate aspectele. Ţarismul, încetul cu încetul căuta a distruge cea mai puternică
fortăreaţă a neamului – conştiinţa naţională. Făcîndu-se aceasta prin toate mijloacele
posibile.
Nici un cuvînt nu sugerează oroarea în mai mare măsură decât cel de
Deznaţionalizare. La auzul lui, ne gândim la tortura morală, la înjosirea personalităţii
naţionale. Ceea ce este cel mai grav e că Imperiul Rus a folosit Cuvântul lui Dumnezeu
pentru a-şi atinge scopurile personale meschine, interesele politice de expansiune.
Poporul român a îmbrăţişat cu căldură pravoslavia de la răsărit şi îi considera pe ruşi
ca pe fraţi, numai datorită faptului că ei erau creştini. De această simplitate a profitat
149
din plin preoţimea şi învăţătorimea rusă, care avea sarcina să-i rusifice pe moldoveni şi
să şteargă orice difirenţă ce exista între rus şi moldovean. În această privinţă ruşii aveau
arhierei ruşi trimişi de central rusesc cu misiunea specială de a-i rusifica pe moldoveni,
facîndu-i să se convingă, că deşi ei nu sunt fraţi de sînge cu ruşii, dar sunt fraţi cu duhul.
Iar învăţătorii aveau seminarul lor din comuna Bairemcea, judeţul Cetatea Alba, unde
profesorii erau obligaţi să-i convingă pe viitorii învăţători ca moldovenii n-au istorie. Şi
oricât ar fi vrut moldovenii cărturari să explice poporului trecutul său istoric şi originea
sa de neam, nu reuşeau. Ei erau împiedicaţi de acei sus puşi să spună răspicat adevarul
despre trecutul şi originea neamului nostru moldovenesc. Prin această politică se
pregătea terenul pentru noi anexări în sud-estul Europei.
În pofida tuturor eforturilor de a deznaţionaliza populația băştinaşă, de a o
rusifica, românii din Basarabia şi-au păstrat conştiinţa naţională, s-au menţinut ca
români, deşi ,,amprentele” au rămas.
La începutul secolului al XX-lea s-au creat premisele favorabile pentru reîntregirea
ţării şi revenirea la cursul firesc al naţiunii. Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a
fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu
proclamarea principiului autodeterminării. Emanciparea spiritului naţional s-a manifestat atât
în Basarabia, cât şi în afara ei, în unităţile armatei ruse în care fuseseră recrutaţi numeroşi
basarabeni. Războiul a adâncit criza în întreg imperiu ţarist. În anul 1916, criza s-a manifestat
mai pronunţat în Basarabia ca în alte regiuni ale imperiului. Prin sate erau încartiruite unităţi
militare, care în majoritatea cazurilor erau aprovizionate pe seama sătenilor. Revoluţia din
februarie a doborât ţarismul. Ideile de eliberare au pătruns şi în Basarabia. Masele de ţărani
instigate de agitatorii bolşevici de pe frontul român au început devastarea conacurilor
moşiereşti. În regiune domnea haosul şi dezordinea. În aceste condiţii fruntaşii basarabeni, în
noiembrie 1917, după acapararea puterii de către bolşevici, s-au mobilizat pentru a elibera
Basarabia. În 1917 apare Partidul Naţional Moldovenesc, preşedinte de onoare fiind Vasile
Stroiecu. Tot în acelaşi an apare şi ziarul ,,Cuvânt Moldovenesc”. Acest partd a condus
mişcarea de eliberare naţională. La 9 aprilie 1917 este publicat programul partidului, care
avea drept scop principal ,,dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii
din Basarabia şi de dincolo de Nistru”. Prin constituirea Sfatului Ţării, basarabenii şi-au
exprimat ferm voinţa spre autodeterminarea naţională. La 2 decembrie 1917 este proclamată
Republica Populară (Democratică) Moldovenească autonomă, preşedinte fiind Pantelimon
Erhan. Elita pro-românescă a reuşit ca la 27 martie 1918 din cei 125 de deputaţi prezenţi în
sală, 86 au votat pentru Unire, 3 au fost împotrivă, iar 36 s-au abţinut. Iar la 30 martie 1918
delegaţia Sfatului Ţării, condusă de Ion Inculeţ, Pan Halippa şi Constantin Stere au înmânat
regelui Ferdinand I Actul de unire, care a fost promulgat prin decretul regelui la 9 aprilie
1918.
La 15 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei hotărăşte unirea Bucovinei,
iar la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia hotărăşte unirea
Transilvaniei şi Banatului. Prin Unire s-a desăvârşit unitatea politică a naţiunii române şi s-a
favorizat şi dezvoltarea economică, căpătând un nou cadru geografic statal în noile hotare.
Marea Unire a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un
singur stat. Ea a fost rodul muncii tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea,
au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele
Ferdinand, Ionel Brăteanu, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Take Ionescu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii.
Printre personalităţi importante care au contribuit la unitatea naţională, dar care au fost şi
deputaţi ai Sfatului Ţării au fost şi din raionul nostru, Sîngerei. Aceştea sunt: Pan. Halippa,
Anton Crihan, Ion Ignatiuc şi Vasile Cafencu. Voi menţiona mai mult la activitatea lui Ion
Ignatiuc, deoarece după ce şi-a îndeplinit rolul (apărător ferm al oamenilor simpli şi al ideii
de constituire a comitetelor militare) nu a ramas în politică pentru a vâna posturi şi beneficii
de moment, ci s-a retras la locul de baştină, unde şi-a lucrat şi îngrijit pământul. A renunţat la
luxul saloanelor în favoarea unei vieţi libere în sânul naturii. Atitudinea manifestată de el nu
a fost înţeleasă nici de cei de peste Nistru, nici de cei de peste Prut.
150
Ion Ignatiuc s-a născut în satul Prepeliţa, oficiul poştal Pepeni, ţinutul Bălţi, la 15
ianuarie 1893. Nu a făcut multă carte din cauza condiţiilor materiale, a urmat doar şcoala
populară de un an de zile, ocupându-se ca şi părinţii săi, de agricultură. Este înrolat în armata
ţaristă, ca marinar în flotă de pe Marea Neagră şi participă la Primul Război Mondial. Se
implică în activităţi politice de partea socialiştilor revoluţionari (eserii) şi, în octombrie 1917
este ales deputat în Sfatul Ţării şi la Congresul Militarilor Moldoveni. Şedinţele acestuia s-au
ţinut la Chişinău iar Ion Ignatiuc a reprezentat Organizaţia militară a flotei de pe Marea
Neagră şi din Crimeea.
A fost membru al Partidului Moldovenesc al Socialiştilor Revoluţionari, iar în Sfatul
Ţării a aderat la Gruparea militaro-ţărănească. A fost membru în Comisia pentru întrebări
(interpelări) şi candidat pentru Comisia Agrară a Sfatului Ţării, mandatul său de deputat fiind
valid de la 21 noiembrie 1917 până la 27 noiembrie 1918. În declarația ce o completează la
inagurarea Sfatului Ţării menţionează că e de etnie ,,român (basarabean)”, că are reşedinţă la
Prepeliţa, iar la Chişinău locuieşte, în timpul sesiunilor, în Palatul Sfatului Ţării.
La 27 martie 1918, Ion Ignatiuc a votat Unirea Basarabiei cu România, alături de
alţi 85 de deputaţi ai Sfatului Ţării.
Fiind o personalitate cu caracter puternic, erudit, s-a implicat în politică fiind
membru al Partidului Naţional-Liberal. Ion Ignatiuc a fost primar de Pepeni de două ori: din
1918 până în 1921 şi 1939-1940, adică primul şi ultimul primar din perioada interbelică. Cum
a fost menţionat şi mai sus, nu umbla după funcţii şi nu a ţinut cu dinadinsul să lupte pentru
funcţia de primar, dar situaţia complicată din acei ani (probleme în domeniul politic, situaţia
dificilă din economie, etc.) a creat contextul pentru a fi numit primar în Pepeni. Domnul Vulpe
Andrei, profesor de istorie din localitate, îşi aminteşte de deputatul Sfatului Ţării, primar de
Pepeni, dar şi din informaţiile colectate de ani întregi cu referire la istoria satului, a
personalităţilor din sat. Dumnealui menţionează: ,,Deşi eram copil pe atunci când a fost
primar a doua oară, dar îmi amintesc că Ion Ignatiuc era foarte respectat, deoarece era
onest, era un bun primar, conştient că în procesul şi mecanismele deciziei sunt implicate
foarte multe persoane şi nu va putea face întotdeauna ceea ce doreşte. Deşi venea rar pe la
Primărie (deseori venea doar pentru a semna acte şi la şedinele consiliulu, se ocupa de
agricultură mai mult), totuşi deţinea capacitatea de a lua decizii dure, dar necesare. Nu-i era
frică de pierderea popularităţii”.
În 30 iunie 1940 au apărut unităţi de ocupaţie sovietică, începe ocupaţia stalinistă,
care a durat până la 13 iulie 1941. De la această dată, până la 22 martie 1944, comuna Pepeni,
ca şi întreaga Basarabie, este administrată conform decretului - Lege nr. 1910 din 29 iunie
1941. Odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, Ion Ignatiuc nu a plecat din
localitate, ci a rămas pentru a fi alături de compatrioţii săi. La 28 iulie 1940 este arestat de
către N.K.V.D.-ul din Bălţi şi dus în Gulag, lagărul nr. 5 din R.A.S.S. Tătară, unde îşi găseşte
sfârşitul la 26 ianuarie 1943 ca rezultat al torturilor şi condiţiilor inumane. Averea i-a fost
confiscată, au fost sechestrate chiar şi obiectele personale ale copiilor. Soţia şi copiii au rămas
fără adăpost, în pribegie.
Un alt primar al satului Pepeni din perioada interbelică care, la fel, a participat la
mai multe evenimente istorice, dar cel mai important fiind evenimentul istoric naţional de
proporţii – participarea la Alba Iulia la Marea Manifestaţie de încoronare a regelui Ferdinad
I cu regina Maria. Primarul menţionat este Pavel Miron (primar 1921-1922), gospodar şi
adevărat lider al comunității, corect cu cetăţenii, cinstit, dezinteresat, înzestrat cu o mare
autoritate pentru a-şi impune punctele de vedere în faţa consiliului, dar şi onest, calm şi
sociabil.
Al treilea primar al satului Pepeni din periaoda interbelică a fost Vulpe
Dumitru (1922-1923), veteran al războiului de independenţă a României din 1877-1878.
Satul Pepeni (mică părticică din Basarabia) la fel ca şi provinciile reunite s-a
încadrat în viaţa economică datorită reformelor aplicate de guvernul lui Ion I. C. Bratianu,
care a depus eforturi pentru a pune în valoare bogaţiile de care dispune ţara şi dezvoltarea
accentuată a tuturor ramurilor economice.
151
Alt primar în localitate este Balan Avram (1923-1924), fost grafier al
judecătoriei rurale a comunei Pepeni. În perioada lui s-a implementat reforma agrară
în localitate, principalul domeniu al vieţii economice era agricultura, dealtfel ca şi în toată
Basarabia.
În perioada interbelică au fost total 13 primari. Cu excepţia lui Ion Ignatiuc, primarii
au fost aleşi de către locuitorii comunei, astfel, era respectat un principiu al democraţiei.
Primarii din localitate, fie că erau cunoscători de carte, fie că nu cunoşteau carte, erau cei mai
gospodari şi mai corecţi cetăţeni, devotaţi cauzei naţionale. Pentru confirmarea celor expuse,
îl putem menţiona pe Palamarciuc Grigore (1938-1939), fost funcţionar al primărie care a
depus jurământ de ,,Credinţă şi Muncă” pentru ţară şi rege în februarie 1938.
Respectul românilor de peste Prut pentru poporul basarabean, îl putem vedea şi din
scrisoarea adresată lui Ion Inculeţ la 28 martie/10 aprilie, prin care, regele Ferdinand aprecia:
,,Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zilele
de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind
iarăşi la patria-mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor voastre şi
Sfatului Ţării ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes”.
Se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, după o sută de ani de ocupaţie rusească,
Basarabia revine în România într-o stare de înapoiere deosebită, ca firicelul de iarbă plăpând,
care încearcă să răsară de printre stânci, s-a menţinut poporul basarabean ca popor român,
demonstrând încă odată rădăcinile puternice.
Cu certitudine putem zice – Basarabenii, începând cu anul 1940, au trecut printr-un
adevărat calvar - teroare, deportări, represii, foamete organizată etc., dar acei ani de sub
ocupaţia sovietică, implantaţi de frică, au lăsat cicatrici adânci. Astfel afirm cu regret că mai
sunt dintre cei care tânjesc după regimul care a făcut tot posibilul de a ne uita limba,
identitatea naţională, de a ne pierde demnitatea şi a ne considera inferiori (atitudine de fapt
din toate timpurilor a imperialiştilor).
Ion Ciocanu se întrebă (ne întrebăm şi noi): ,,Că Eminescu n-a scris în două
limbi odată, este de la sine înţeles. Că el s-a folosit numai de alfabetul latin, nu pune la
îndoială nimeni. De ce dară noi, care ne considerăm urmaşi ai lui, ne-am pomenit, iar
uneori ne mai pomenim şi azi în situaţia neştiutorilor de istorie a Patriei?”
Unirea Basarabiei, prima provincie unită, a născut un reveriment moral pentru
românii de pretutindeni. Lupta de emanicipare a Bucovinei şi Transilvaniei s-a
intensificat la maximum.
Înfăptuirea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
Regatul României, a fost consecinţa acţiunii concrete a românilor în conjunctura favorabilă
de la sfârşitul Primului Război Mondial, când dispar de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi
monarhia Austro – Ungară. Prin realizarea Marii Uniri se acoperea o suprafaţă de 295.049
km2 şi cuprindea 18.052.896 locuitori Aceasta a fost recunoscută pe plan internaţional prin
tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 – ca rezultat a principalei preocupări a diplomaţiei
române din acea perioadă. În Istoria Basarabiei, lucrarea lui Ion Scurtu şi Dumitru Almaş,
este menţionat ,,Marile puteri totuşi îşi urmăreau propriile interese recurgând la formule
propagandistice menite să creeze o stare de nesiguranţă pentru statele mici, pentru a le
domina mai uşor”. Deoarece, guvernul sovietic folosea tactica ofertelor de ,,pace”, sugerând
că orice problemă putea forma obiectul negocierilor, după cum menţionează Alexandru
Averescu, preşedintele Consililui de Ministri al României. Acesta răspunde lui Cicerin la 21
octombrie 1920, solicitând să se fixeze că ,,România nu s-a considerat niciodată în stare de
război cu guvernul sovietic, nu a ridicat niciodată chestiuni care ar putea crea probleme
generatoare de litigii menite să tulbure relaţiile româno-ruse. Deci ar fi necesar ca guvernul
sovietic să binevoiască a-şi completa ideea, precizând punctele pe care le consideră
litigioase, pentru a evita astfel orice neînţelegere şi a netezi căile căile unei înţelegeri dorită
sincer atât de România, cât şi de Rusia”. Această solicitare a rămas fără răspuns.
Diplomaţia română a ştiut să utilizeze eficient declaraţia lui W. Wilson cu privire la
dreptul popoarelor la autodeterminare. Astfel au fost semnate tratate cu Austria, Ungaria, cu
152
Bulgaria, tratate care au fost recunoscute pe plan internaţional de către Marile Puteri. Marea
Unire nu a fost recunoscută de către U.R.S.S. niciodată. Pentru prima oară în istorie, marile
puteri au ţinut seama şi de voinţa poparelor, nu doar de propriile lor interese.
Ca și consecinţă a reintegrării în spațiul românesc, rezultat al Marii Uniri de la
1918, teritoriul dintre Prut si Nistru s-a încadrat în viața politică a României, prin voturile
exprimate conform Legii electorale din anul 1918. La alegerile parlamentare din 1919, 1920,
1922, populaţia din Basarabia şi-a manifestat ataşamentul faţă de forţele politice exponente
intereselor sale: în Parlamentul României au fost aleşi 90 deputaţi şi 36 senatori basarabeni,
reprezentanţi ai tuturor etniilor, majoritatea din partea Partidului Ţărănesc. Acestea au
participat la elaborarea principalelor legi de consolidare a statului: Constituţia din 1923,
Legea învăţământului din 1924, Legea de unificare administrativă din 1925 etc. Un rol
important în integrarea politică a Basarabiei o au fuzionarea partidelor politice basarabene
cu cele din Vechiul Regat, cu partidele politice apropiate ca obiective şi concepții
programatice. De asemenea, în Basarabia erau prezente cele mai importante forțe politice
din România: PNŢ, PNL etc. În anii ’30 se atestă o creştere a influenţei Mişcării Legionare
în special în regiunile de sud.
Oamenii politici basarabeni, Pan. Halipa, Ion Pelivan, Ion Inculeț, Constantin
Stere, au participat activ la dezbaterea celor mai importante chestiuni ale ţării. Din punct de
vedere economic şi social un factor determinant l-a constituit Reforma agrară din 1921. Deşi
a purtat un caracter naţional, reforma nu a acordat nici un regim preferenţial naționalităţii
române. În total au beneficiat peste 350 mii de locuitori de această reformă. Graţie reformei,
Basarabia deţinea primul loc la cultura plantelor, fructelor şi viţei-de-vie. Situaţia precară
din industrie a determinat staul român să consolideze noi unităţi economice naţionale prin
promovarea şi încurajarea industriei româneşti datorită Legii speciale de încurajare
prevăzând comenzi de stat, credite preferenţiale acordate industriaşilor, protecţiei vamale
etc. La finele perioadei interbelice majoritatea întreprinderilor industriale o constituiau cea
din industria alimentară, care se afla într-o legătură indispensabilă cu ocupaţia populaţiei
şi cu sursa principală a acestora.
S-a dezvoltat activ industria dependentă de agricultură (morărit, panificaţie,
fabricarea zahărului, lemn şi materiale de construcţie). S-au construit mai multe drumuri,
şosele şi poduri, iar din anul 1926 a început să fie utilizat transportul aerian, care lega
Chişinăul cu principalele orașe ale ţării. În anul 1939 este inaugurat postul de radio Chişinău.
S-a dezvoltat teatrul şi muzica. A fost dezvelit monumentul lui Ștefan cel Mare în 1928. S-au
manifestat Ștefan Ciobanu, Alexandru Boldur etc. Toate aceste măsuri au generat
transformări sociale şi culturale: se dezvoltă capitalismul la sate, apar noi locuri de muncă.
Educaţia a făcut progrese. Conform Legii învăţământului din 1924 s-a extins învăţământul
general obligatoriu, s-au construit şcoli cu predare în limba română, ceea ce a condus la
reducerea numărului analfabeţilor, apar instituţii de învăţământ superior: facultatea de
Agronomie, filiala Universităţii din Iaşi etc. În biserici la slujbă era folosită limba română.
Basarabia în perioada interbelică a beneficiat din plin de condiţii favorabile create
ca rezultat a Marii Uniri de la 1918, succesele realizate în viaţa social-economică au
demonstrat legimitatea integrării în cadrul României Mari. Viaţa politică a servit populaţiei
lecţii de alfabetizare, familiarizând-o cu jocurile politice democratice.
Toată perioada interbelică s-a echivalat cu perioada în care Basarabia a fost parte
componentă a României Mari, care a avut de câştigat, fiindcă a avut posibilitatea de a se
dezvolta într-un stat democratic şi propriu naţional. Aspectele negative sunt că, România
înțelegând faptul, că este înconjurată de state care au o politică externă revizionistă, deoarece
Ungaria pretindea la Transilvania, Bulgaria la Cadrilater, U.R.S.S. la Basarabia, ea nu a
investit foarte mult în infrastructura Basarabiei, ci mai mult în cultură, educaţie, pentru a
reveni la specificul naţional de care au fost lipsite aceste regiuni în perioada de dominaţie
străină.
Dar cei 22 de ani, cât a durat perioada interbelică, perioada în care Basarabia a fost
parte componentă a României Mari, coincide cu perioada celor mai mari realizari din toată
153
istoria Moldovei, se împrospătează spiritul national, făcând posibilă existenţa basarabenilor
ca popor român până în prezent.
Marea Unire din anul 1918 a încununat aspiraţiile seculare ale românilor de a vieţui
într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. Pe plan
internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită
exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii europene, contra politicii de revizuire a
tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial.
Actul de la 1 decembrie 1918 a marcat finalul unui proces – desăvârşirea unităţii
statale a românilor. Astăzi, noi, cetăţeni ai Republicii Moldova ne simţim lezaţi în drepturi,
deoarece am pierdut cetăţenia, care ne aparţine de drept, noi, care luptăm pentru redobândirea
ei, ar trebui să luptăm de fapt şi pentru întregirea ţării.
Bibliografie:
- CIOBANU, Ștefan - Basarabia, monografie, Chișinău, Universitas, 1993.
- NISTOR, Ion - Istoria Basarabiei, Chișinău, Carte moldovenească, 1991.
- POP, Ioan Aurel - Românii şi România, Editura Fundaţiei Culturale
Române, București, 1998.
- POSTARENCU, Dinu - O istorie a Basarabiei în date și documente, Cartier
istoric, 1998.
- SCURTU, Ion - Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998 – ediția a
II-a, revăzută și adăugită, Editura Semne, Bucuresti, 1998.
154
Octavian Goga și Barbu Ștefănescu Delavrancea, susținătorii
Marii Uniri
Cornea Alina Profesor, Şcoala Gimnazială „Radu Stanian”
Ploiești, Prahova, România
Summary: Throughout 1918, Romanian literature, through its prominent representatives,
Octavian Goga and Barbu Stefanescu Delavrancea, fought for the achievement of national unity. The
volume "Country Without Song", written by Octavian Goga, published in 1916, speaks about the
desire of union .Barbu Stefanescu Delavrancea was concerned about the peasant issue and the
national unity, highlighted in various speeches and articles of the press.
Keywords: Octavian Goga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Romanian Literature, Great
Union, 1918.
Literatura română a fost mereu ecoul vremurilor. Evenimentele importante ale
neamului au rămas în conștiința noastră nu doar prin paginile istoriei, ci şi prin slovele
scriitorilor patrioţi, care s-au făcut vocea lor peste veacuri.
Realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 reprezentat manifestarea voinţei
unanime a neamului românesc, fiind oglindită în pagini pline de un vibrant patriotism. Poetul
Octavian Goga, a fost unul dintre cei mai înflăcărați luptători pentru făurirea Marii Uniri, a
României Mari. Mai toate poeziile cuprinse în volumul publicat în 1916, Cîntece fără țarã,
sunt rodul frământărilor care au bântuit sufletul poetului în perioada premergătoare intrării
României în război. În articole și cuvântări, Goga nu putea aduce în discuție soarta românilor
din Basarabia, alianța cu Rusia fiind obligatorie pentru realizarea unirii cu țara a românilor
din Austro-Ungaria, dar poezia Vorbeau azi-noapte două ape probează că autorul avea
conștiința suferințelor românilor de aici, aceeași cu a românilor din Imperiul Habsburgic: N-
auzi cum strigã Basarabii / Blestemul zilelor ce vin ,/ Cum sună-n bucium pîrcălabi / De la
Soroca și Hotin? / Eu simt cum matca mea tresare / De-al amintirilor șuvoi, / Arcașii lui
Ștefan cel Mare / Îmi cer azi moaștele-napoi / … / Nedumerirea mă supune / Cînd rostul
patimii v-ascult, / Căci inima nu-mi poate spune / Pe care să vă plîng mai mult.
Conștient de puterea impactului pe care versul îl poate avea asupra cititorului,
Octavian Goga, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai Marii Uniri, „un suflet de
luptător, herald al visului nostru milenar”, așa cum îl numește Nicolae Iorga.
Despre contribuția lui la înfăptuirea unității naționale vorbește presa vremii în care
și-a publicat numeroase articole și poezii, făcându-se purtătorul vocii tuturor celor care își
doreau unirea. Poezia Noi, din volumul Poezii, se dovedește expresia luptei de eliberare a
românilor din Transilvania: „Avem un vis neîmplinit, / Copil al suferinții, / De dragul lui au
răposat / Și moșii și părinții.”
Alături de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Iorga, etc. Goga ia parte la
mobilizarea în lupta pentru realizarea unității naționale, creând un curent de opinie, manifestat
în volumul Cântece fără țară. Semnificative sunt poeziile Țara mea de suflet, Latinitatea
strigă din tranșee, Poveste. Poezia lui a produs un entuziasm general în rândul maselor,
afirmându-se ca poet, dar și ca luptător pentru o cauză istorică.
Plecat în Franța, în misiune diplomatică, el își manifestă regretul de a nu fi participat
în mod direct la realizarea unității naționale.
Scriitor de mari resurse romantice, agitator de conștiințe, a fost exponentul strălucit
al pregătirii și împlinirii visului național secular. „S-a ars pe sine prin flacăra nestinsă
ce ardea în el.” (Nicolae Iorga).
Barbu Ștefănescu Delavrancea, un alt scriitor important din literatura română, a fost
întotdeauna ghidat de două aspecte definitorii pentru România vremurilor sale: problema
155
țărănească și unitatea națională. După spusele sale: „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului
clăcaş împroprietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la cei mai mari dascăli ai mei,
de la părinţi: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc
bogăţiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea şi dorul şi am încercat să mă apropii de un
ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi înspre dânsul. Străbunii mei se pierd în haosul
iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă lipsa, foamea și năvălirile. Sunt al ţăranilor! Îi
iubesc fatal. De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună
suferinţele veacurilor trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot
da“. Aceste idei se reflectă în discursul de recepție la Academie, „Din estetica poeziei
populare”, „Patria și patriotismul”, „Pământ și drepturi”.
La fel de înflăcărat este și în discursurile legate de visul suprem al românilor, Unirea.
Pentru el „chestiunea națională cuprinde în ea speranțele, iluziile și visele noastre, nu de un
an, nu de un secol, ci de o indefinită durată și de o înălțime de la care pururea ne vom inspira.
Când aceste aparențe, iluziuni și vise vor pieri, istoria noastră se va încheia ca a tuturor
popoarelor care nu mai există”. În toiul primului război mondial spunea, la 24 ianuarie 1915:
„Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile
din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună
voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i cunoaşte şi nu-l vor cunoaşte. (…)
Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem
departe şi în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere
decât în restrişte şi în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai
pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri”.
Barbu Ștefănescu-Delavrancea trece la cele veșnice în refugiu, la Iași, pe 29 aprilie
1918, cu mâhnirea de a nu-și fi văzut visul pentru care militase, fără tihnă, până în pragul
morții, Unificarea românilor, ce avea să se împlinească în curând.
Bibliografie
*** Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2005.
*** Dicţionarul scriitorilor români, Editura Fundaţiei Culturale Române,
București, 1998.
- DOICESCU, Ciprian, - Viața lui Goga, Editura Cartea Românească, București,
1942.
- STOICA Stan, (coord.), - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura
Meronia, Bucureşti, 2008.
www.ro.wikipedia.ro
156
Pantelimon Halippa: mohican al mișcării pentru propășirea
Basarabiei
Ciobîrcă Sandu Elev clasa a VIII-a
Lesnic Victoria Profesor coordonator Liceul Teoretic „Alexei Mateevici”
Orașul Șoldănești, Raionul Șoldănești, Republica Moldova Summary
Pantelimon Halippa was one of the most important militants to affirm the Romanian spirit in
Bassarabia and to unite this province with Romania. This hero of the nation dedicated his life to a single
ideal, to bring with his contemporaries the dream that Burebista and Decebalus began and Mihai
Viteazul continued, the bringing to the natural boundaries of all Dacians. Pan. Halippa (1883-1979)
stood in three different prisons: Tsarist - Butirki, Soviet - The KGB in Chisinau, Gherla of Socialist
Romania, plus 11 camps in Gulag, but as a fighter for the cause of Bassarabia, remained like a symbol
of human serenity, of the Basarabian dignity, of the hope that victory will come.
Key words: Pantelimon Halippa, Bessarabia, Moldavian National Party, Country Counsel,
Soroca.
INTRODUCERE
Suntem la începutul anului 2018, an Centenar. Astăzi, când frământările de afară
și din interiorul spiritului nostru nu mai par să contenească, e firesc să ne uităm înapoi, să
căutăm un răspuns în istorie, să reactualizăm faptele înaintașilor noștri.
Una din cele mai legendare personalități ale neamului românesc a fost
Pantelimon Halippa. Destinul i-a sortit că anume el să fie printre acei care au pornit
pendula ceasornicului ce măsura timpul nou al istoriei basarabene.
Deşi a trăit în trei epoci diferite Pan. Halippa a fost un fidel propagandist al ideii
naţionale - unirea tuturor românilor. Este considerat un adevărat erou al Basarab iei având
un statut asemănător cu cel al lui Iuliu Maniu în Transilvania.
A făcut pe jos drumul de la Moscova la Chişinău fiind escortat de jandarmii ruşi.
Tot el a reuşit să supraviețuiască fiind întemniţat în puşcăria ţaristă Butîrki din Moscova,
în puşcăriile româneşti Sighet şi Gherla şi în 11 lagăre sovietice din GULAG.
Date biografice
Pantelimon Halippa s-a născut la 1 august 1883 în Cubolta, ținutul Soroca,
gubernia Basarabia, Imperiul Rus.
Școala primară o face în satul natal, la Cubolta, apoi urmează cursurile Școlii
Spirituale din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. Mai târziu își va aminti că
„toată învățătura s-a făcut numai în limba rusă și slavonă, iar în limba maternă n-a învățat
nici să citească, nici n-a studiat istoria și literatura neamului românesc. Aceasta era
politica statului imperialist rus: să ne rusifice sau să ne lase ignoranți în ale culturii”263.
În anul 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din
Dorpat (astăzi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția rusă din anii 1905 –
1907 și Halippa a aderat la greva generală a studenților din Rusia în susținerea primei
revoluții ruse. Pleacă la Moscova să participe la congresul Uniunii țăranilor din întreaga
Rusie, ca delegat al țărănimii basarabene. Dar este arestat, închis în închisoarea Butîrki,
iar apoi este expediat în Basarabia. Este nevoit să renunțe la studii.
Anul 1906 a fost an de cotitură în biografia lui Halippa. El ajunge la concluzia
că nu e destul să se răstoarne țarismul rus, e nevoie ca toate forțele fizice și spirituale să
263 COLESNIC Iurie - Basarabia necunoscută, Chișinău, 1993.
157
fie mobilizate pentru prosperarea neamului. Revenind la Chișinău s-a apropiat de tinerii
intelectuali români (Constantin Stere, Ion Pelivan, Zamfir Arbore, Emanuil Gavriliță),
colaborează la revista „Basarabia”, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a
tipărit imnul revoluționar ,,Deșteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost urmărit de
autoritățile țariste.
S-a refugiat la Iași și s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, a cărei cursuri
le-a urmat între anii 1908 și 1912.
În această perioadă a colaborat la revista ,,Viața românească”, în care a publicat
,,Scrisorile din Basarabia”. În anul 1908 a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice ,,Pilde
și novele”, prima carte literară din Basarabia, iar în anul 1912 lucrarea ,,Basarabia, schiță
geografică”. Un an mai tậrziu, revenit la Chișinău, editează, împreună cu Nicolae
Alexandri și cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul ,,Cuvânt moldovenesc”, al cărui
director a fost. În scrierile sale milita pentru unirea Basarabiei cu România.
Prin intermediul publicațiilor Halippa își recruta adepți și admiratori - mai târziu
ei aveau să întemeieze Partidul național moldovenesc. Împreună cu Onisifor Ghibu îl vor
convinge pe marele naționalist Vasile Stroescu să stea în fruntea partidului și să-l
sponsorizeze.
Ca urmare, în anul 1917 a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc. În programul
partidului erau formulate doleanțele moldovenilor: lupta pentru obținerea celei mai largi
autonomii administrative, judiciare, bisericești, școlare și economice a Basarabiei; crearea
Dietei provinciale (Sfatul Țării) care ar redacta legi conform obiceiurilor vechi și nevoilor
actuale ale țării264.
A lucrat mult în privinţa formulării unei concepţii naţionale eliberatoare în cadrul
altor bresle şi participă activ la congresele învăţătorilor, preoţilor, ţăranilor din primăvara
- vara anului 1917.
A fost foarte activ ca membru al Sfatului Țării, primul Parlament al Basarabiei,
care și-a început activitatea la 21 noiembrie 1917. La prima ședință a Sfatului Țării a ținut
o cuvântare de o importanță deosebită pentru alegerea făcută de deputații înaltei adunări
– proclamarea autonomiei Basarabiei în componența Imperiului Rus.
Domnia sa își mobilizase, probabil, toate capacitățile oratorice, toată inteligența
și elocvența. Devenise pentru un moment un vârf de săgeată, care străbate un orizont nou,
necunoscut încă. Trebuia nu numai să convingă, se vedea obligat să pornească primul,
îndemnându-și adepții prin propriul exemplu. Halippa a fost ales, mai întâi vicepreședinte,
iar apoi a devenit președintele Parlamentului basarabean.
Pentru a argumenta documentar activismul lui politic, vom face o enumerare a
funcţiilor şi posturilor ocupate de el în cadrul Sfatului Ţării: vicepreşedinte al Sfatului
Ţării (21.II.1918 – 25.II.1918) preşedintele Sfatului Ţării (25.II.1918–18.II.1919),
membru al Comisiei de Redactare, membru al Comisiei de Declaraţii şi Statute ş.a.
A prezidat ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918, când s-a votat Unirea
Basarabiei cu România. A luat de asemenea parte la adunările de la Cernăuţi şi de la Alba-
Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi, respectiv, a Transilvaniei cu România. „La
adunările de la Cernăuţi şi Alba-Iulia eu am participat ca delegat al Basarabiei şi asta a
fost cea mai mare bucurie în viaţa mea, căci am văzut cu ochii mei împlinirea visului
poporului român de a fi unit într-o Românie Mare, liberă şi independentă” afirma Halippa
în amintirile sale.265
ACTIVITATEA DE DUPĂ UNIRE
Curajul lui Pantelimon Halippa nu a rămas nerăsplătit. După 1918 a deţinut
mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al
Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930),
ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru
264 COLESNIC Iurie, Basarabia necunoscută, Chișinău, 1993. 265 Testament pentru urmaşi. Mărturii şi documente, Chişinău, 1991.
158
secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-
1934), urmărind neîncetat propăşirea culturală a Basarabiei. În plan politic, el a unificat
Partidul Național Moldovenesc cu o serie de alte formațiuni mai mici și a format Partidul
Țărănesc din Basarabia. În anul 1921, Partidul Țărănesc din Basarabia s-a unificat cu
Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, condus de Ion Mahalache. Această formațiune s -a
unit, la rândul său cu Partidul Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu,
și a rezultat, astfel, Partidul Național Țărănesc (PNȚ).
Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), Conservatorului
Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi
Librărie „Luceafărul” din Chişinău (1940). În anul 1932 a editat şi a condus revista „Viaţa
Basarabiei” şi ziarul cotidian omonim.
Statul român l-a decorat cu ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Ofiţer; Coroana
României în grad de Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor; medaliile:
Crucea de Război, Peleş ş.a.
A fost arestat în anul 1950. Comuniștii l-au dus pe Pantelimon Halippa, fără nici
un fel de judecată, în închisoarea din Sighetul Marmației, Maramureș, nordul României.
După doi ani a fost predat NKVD-ului și trimis la Chișinău, unde a fost judecat pentru
rolul său Unirea Basarabiei cu România. Pantelimon Halippa a primit o pedeapsă de 25
de ani de muncă silnică și deportat în Siberia, conform unor biografi de-ai săi. El a fost
apoi readus în România și închis în Zarca Aiudului, unde a stat până în anul 1957.
Membru corespondent al Academiei Române (1918). Exclus în 1948, este repus
în drepturi ca membru corespondent al Academiei Române în anul 1990.
Moștenirea literară a lui Pantelimon Halippa cuprinde peste 280 de poezii și
traduceri poetice, o sumedenie de schițe, memorii, dar în volum a reușit să aranjeze un
singur tom: „Flori de pârloagă”, tipărit în anul 1921 la Iași și prefațat elogios de Mihail
Sadoveanu. A mai pregătit două volume de versuri: ,,Cântar e omul” și ,,Pământul
nădejdilor mele”.
Postum, i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău „Povestea vieţii mele”
(1990) şi un volum de publicistică (2001). În colaborare a mai semnat şi cartea „Testament
pentru urmaşi” (1991).
Ultimii 15 ani de viață îi trăiește liniștit în sânul familiei. Se ocupă cu
versificarea proverbelor, completând peste 60 de caiete. Acordă interviuri, scrie memorii,
visează să citească un curs de lecții la Universitatea din Chișinău ...
S-a stins din viață la 30 aprilie 1979, la onorata vârstă de 96 de ani. La 3 mai
rudele și prietenii l-au înmormântat la cimitirul de la mănăstirea Cernica, din orașul
Pantelimon, județul Ilfov, România, locul de veșnică odihnă a mai multor basarabeni.
CONCLUZII
Pantelimon Halippa fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea
spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România. Acest erou
al neamului și-a dedicat viața unui singur ideal, cel de a aduce împreună cu contemporanii
săi la bun sfârșit visul pe care Burebista și Decebal l-au început și Mihai Viteazul l-a
continuat, cel de aducere în granițele firești a tuturor dacilor.
Pantelimon Halippa (1883-1979) a stat în trei închisori diferite: ţaristă – Butîrki,
sovietică – KGB-ul din Chişinău, Gherla din România Socialistă, plus 11 lagăre din
Gulag, dar, fiind un luptător neostenit pentru cauza Basarabiei, a rămas ca un simbol al
seninătăţii omeneşti, al demnităţii basarabene, al speranţei că victoria va veni.
Testamentul politic al lui Halippa pentru urmași ar fi cel expus la 20 octombrie
1917, la Congresul militarilor moldoveni, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău. În
alocuţiunea rostită basarabeanul promotor al Unirii a afirmat o frază care este valabilă
pentru toate generaţiile de români: „Vrăjmaşii noştri stau la hotare – vrăjmaşi câtă frunză
şi iarbă, la spatele nostru şi înăuntrul ţării noastre, dar cel mai mare duşman este în
mijlocul nostru.
159
Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui
totul.”266
Acest testament ne-a fost lăsat nouă de apostolul Unirii şi el rămâne a fi valabil şi
pentru urmaşii noştri.
Bibliografie
*** Testament pentru urmaşi. Mărturii şi documente, Chişinău, 1991
- COLESNIC, Iurie, Basarabia necunoscută, Chișinău, 1993.
Surse web
1. www.ro.wikipedia.org
2. http://istoria.md/articol/34/Pantelimon_Halippa
3. https://www.timpul.md/articol/testamentul-lui-pan-halippa-86645.html
4. https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2012/03/02/personalitati-pan-
halippa/
266 Testament pentru urmaşi. Mărturii şi documente, Chişinău, 1991.
160
Satul Răuceşti şi Războiul de reîntregire naţională 1916-1919
Anton Traian Profesor, Şcoala Gimnazială nr. 1
Răuceşti, Neamţ, România
Summary: In the War of National Integration (1916-1919), when the Great Union was
established in 1918, the settlement of Raucesti and its sons offered great sacrifices in the great battles
from Turtucaia, Marasti-Marasesti-Oituz and Carpathians in Transylvania to Budapest.
Keywords: Raucesti, The War of National Integration, Marasti, Marasesti, Oituz, Avarvarei
Mihai.
În Războiul de întregire a neamului 1916-1919 când s-a înfăptuit şi marea Unire de la
1918, localitatea Răuceşti, prin fiii săi, au dat mari jertfe în bătăliile de la Mărăşti - Mărăşeşti
- Oituz şi peste Carpaţi în Transilvania până la Budapesta.
Din cei aproape 600 de bărbaţi mobilizaţi la război 181 au căzut la datorie la care se
adaugă încă 150 de răniţi şi mutilaţi de război. Astfel, putem afirma că 57% din participanţi
au fost scoşi din luptă. În anul 1876 – Locotenentul învăţător AVARVAREI MIHAI a căzut
la Turtucaia.
Un exemplu foarte dureros s-a petrecut în familia Robu din satul Răuceşti de Jos când
au plecat la război patru bărbaţi; Robu Gh. Vasile, Robu Gh. Gheorghe, Robu Gh. Ion şi Robu
V. Vasile. Trei dintre aceştia cad la datorie şi numai Robu Gh. Ion scapă cu viaţă dar şi el este
rănit de un glonţ care i-a trecut prin piept aproape de inimă.
Un alt exemplu a fost Ioan Gh. Ioniţă – născut în anul 1893, ziua 12, luna decembrie
în satul Răuceşti de Jos şi decedat la data de 24 iunie 1982. A fost căsătorit cu Elena Varvara.
A avut saşe copii: trei băieţi şi trei fete. Ţăran gospodar cu stiinţă de carte, era un om bun,
judecat, chibzuit şi bun povestitor. Ironiza, cu eleganţă defectele oamenilor şi a societăţii.
Unul din cele mai importante momente din viaţa lui pe care-l povestea cu mult patos era
participarea la războiul din 1916-1917: „Am fost în regimental 16 infanterie. Am primit de
două ori pachete de ţigări din mâna reginei. Eram de front comandant al trenului de luptă.
Aşa se chema cele 25 de căruţe care aveau tot atâţia soldaţi conductor. Aprovizionam cu
muniţie şi hrana soldaţii de pe front. De multe ori nu terminam de împărţit şi intram în luptă
alături de camarazi. Aveam experienţa luptei. Unii ofiţeri au scăpat cu viaţă pentru că m-au
ascultat în meşteşugul atacurilor” povestea sergentul Ioan Ioniţă. Pentru faptele de vitejie a
fost decorat cu cele mai mari decoraţii din acel război.
Dumnezeu a hotărât sfârşitul
primului război mondial, care a fost
numit de către istorici drept „ tragedia
omenirii”, „un război cumplit,
zguduitor”, „mizerie şi foamete”. O
adevărată tragedie prin care au trecut
oamenii acestor locuri în perioada
războiului.
S-au scurs multe decenii de
când bravii ostaşi ai României, prin
faptele lor de arme pe câmpul de luptă,
au înscris pe harta ţării repere sacre ale
eroismului românesc. Peste fostele
câmpuri de bătălie înroşite de sângele
vărsat, vremea şi-a nins anii, florile de
câmp au desenat curcubeie, iar acolo
161
unde au fost cândva tranşee, unde s-au jertfit vieţi şi s-au spulberat visuri, oamenii zilelor de
astăzi culeg roadele verilor şi toamnelor noastre bogate.
Comuna Răuceşti este una dintre cele mai reprezentative din judeţul Neamţ în ceea ce
priveşte monumentele, troiţele, crucile comemorative şi alte însemne memoriale. Nu există
sat sau cătun unde localnicii să nu fi ridicat o troiţă, un loc de veghe la o răscruce de drumuri,
unde să poţi să aprinzi o lumânare pentru cei ce şi-au dat jertfa supremă pentru neam şi ţară.
După anul 1989 un grup de oameni din Răuceşti, cu respect şi cinstire faţă de eroii
care s-au jertfit pe altarul patriei, au format un comitet de iniţiativă şi într-o perioadă scurtă
de ani au reuşit să adune fondurile necesare de la oamenii din satele Răuceşti de Sus şi Jos şi
de la principalul finanţator AGROMEC Răuceşti preşedinte HUMĂ VASILE. Lucrările au
început în anul 1997 iar în iunie 1998 a fost inaugurat un monument impozant şi măreţ,
concurând la cel mai important monument din judeţul Neamţ.
Este construit din beton, marmură albă, bronz, având o înălţime de peste 6 metri.
Pe coloana obeliscului se găsesc lucrări plastice: coroana de lauri, cruci şi un ostaş
echipat pentru luptă în atac, precum şi dedicaţii memoriale şi numele eroilor din cele două
războaie.
Pe faţada însemnului memorial sunt următoarele dedicaţii: „GLORIE ETERNĂ”, „ÎN
MEMORIA EROILOR DIN COMUNA RĂUCEŞTI”, „NOI AM FĂCUT SUPREMA
JERTFĂ PENTRU PATRIE, PENTRU GENERAŢIILE VIITOARE”.
Din comitetul de iniţiativă au făcut parte: Colonel Obreja T. Vasile preşedintele
Asociaţiei Veteranilor de Război, profesor Ionescu Constantin preşedinte de onoare, Humă
Vasile preşedinte executiv, Luca Stelian secretar financiar, Stan Dumitru preşedintele
Asociaţiei „Cultul Eroilor”, Trofin Gh. Dumitru veteran, Vrânceanu Ioan, Celus Vasile,
Trofin D. Dumitru (consilier) şi alţi oameni din Răuceşti cu suflet mare şi dragoste faţă de
eroi, fii ai satelor noastre.
Monumentele acestea le întâlnim şi le vedem pe raza comunei Răuceşti prin însăşi
prezenţa lor fizică, poartă îndemnul la neuitare şi veşnică recunoştinţă.
EROII CĂZUŢI PE CÂMPUL DE LUPTĂ PENTRU NEAM ŞI ŢARĂ ÎN
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1916-1919
SERG. FĂGEŢEL ION SOLD. RUSU DUMITRU
CAP. CELUS TOMA SOLD. APETRI CONSTANTIN
CAP. PANAITE ILIE SOLD. SUBIŢIU GHEORGHE
CAP. PANAITE ION SOLD. COSTACHE V. GHEORGHE
CAP. PANAITE TOADER SOLD. APETRI DUMITRU
CAP. APETRE TOADER SOLD. GAVRILOAIA DUMITRU
CAP. PANAITE VASILE SOLD. PÂRVAN CONSTANTIN
SOLD. TĂRĂBOANŢĂ ION SOLD. MOISII TOADER
SOLD. COSĂU NICOLAI SOLD. APETRI TOADER
SOLD. COSĂU ION SOLD. STAN T. ION
SOLD. GRIGOROŞOAIA TOADER SOLD. APETRI ION
SOLD. OBOROCEANU VASILE SOLD. MOISII GHEORGHE
SOLD. BORCILĂ GHEORGHE SOLD. MĂRIUŢA VASILE
SOLD. HRISCU NICULAI SOLD. OBREJA GHEORGHE
SOLD. TARHON ION SOLD. OBREJA VASILE
SOLD. BORCILĂ ILIE SOLD. RĂUŢU TOADER
SOLD. GAVRILOAIA NECULAE SOLD. IONIŢĂ GHEORGHE
SOLD. IFRIM ŞTEFAN SOLD. PINTILIE NECULAI
SOLD. PINTILIE VASILE SOLD. COSĂU I. ION
SOLD. POPA GAVRIL SOLD. TĂRĂBOANŢĂ PAVEL
SOLD. COSTAN ION SOLD. MONU ION
SOLD. ŞTEFAN VASILE SOLD. TĂRĂBOANŢĂ GHE.
162
SOLD. NISTOR CONSTANTIN SOLD. PIENESCU PETRU
SOLD. MIHALCEA GHEORGHE SOLD. CIUBOTARU GHEORGHE
SOLD. STAN ION SOLD. MĂRIUŢA ION
Azi când le ştim contribuţia, când ei sunt în paginile de istorie la locul meritat prin
lupta şi sacrificiul lor, trebuie să le cinstim faptele şi memoria chiar şi în morminte.
Oamenii acestor plaiuri moldave care au trăit şi-au dat atâtea jertfe prin fiii lor pentru
vatra şi neamul românesc au ştiut că au datoria sfântă „să nu îţi uiţi eroii”. Şi s-au unit cu toţii
şi-au ridicat monumente, troiţe şi cruci monumentale ca simbol al unei adânci recunoştinţe
faţă de glorioşii fii ai satelor noastre.
Aşadar trebuie să cinstim cum se cuvine pe cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei, care
de fapt nu sunt alţii decât străbunicii, bunicii, părinţii, fraţii şi toţi fiii acestui neam.
163
Unica femeie deputat din Sfatul Țării: Elena ALISTAR, un
exemplu de conștiință politică
Gorgos Alica elevă clasa a VIII-a
Lesnic Victoria profesor coordonator
Orașul Șoldănești, Raionul Șoldănești, Republica Moldova
Summary: At the beginning of the 20th century, several Bassarabian personalities
demonstrated, in the most difficult moments, extraordinary capacities dominating the public opinion
with a special modesty. A true exponent of this cohort was the only female member of the Country
Council, Elena Alistar - a Romanian politician who played an important role in the Great Union, was
called "The Lady who wears the national blouse called ”ie". She had been remarkable in an epoch
where women could hardly make their way to politics. All her life Elena Alistar fought for her nation,
expressing her desire for the union of Bassarabian people with their brethren from across the Prut
River (Romania). She was also noted as a great physician, pedagogue, publicist.
Keywords: Bessarabia, The Bessarabian Woman, Elena Alistar, The Country Council, The
Nongovernmental Organization Elena Alistar.
Motto:
„Să ne ferim, dragii mei, de greșeala de a judeca oamenii după culoarea lor
politică ... Acest păcat e mai greu decât chiar nepăsarea față de neam”.267 (Elena Alistar)
În istoria Basarabiei au existat personalități care au demonstrat, în clipele cele mai
grele, capacități extraordinare dominând opinia publică cu o modestie ieșită din comun. Un
exponent veritabil al acestei cohorte a fost unica femeie membru al Sfatului Țării, Elena
Alistar – om politic român care a avut un rol important în Marea Unire, „Doamna care purta
ie”, remarcându-se mult într-o epocă în care femeilor le era destul de greu să își deschidă
drumul spre politică.
DATE BIOGRAFICE
Elena Alistar s-a născut în anul 1873, în comuna Vaisal, județul Ismail, în familia
preotului Vasile Bălan. Dragostea de neam i-a fost cultivată în casa părintească. A învățat la
școala eparhială din Chișinău, apoi s-a căsătorit cu preotul Dumitru Alistar. A activat ca
învățătoare din anul 1890 în mai multe localități (Cahul și Rezeni, județul Chișinău; Văleni
și Roșu, județul Chișinău). Între anii 1898 – 1909 a locuit la Răzeni (satul de baștină a lui Ion
Inculeț). Ar fi rămas în memoria sătenilor ca o bună și inimoasă preoteasă, dacă soarta nu ar
fi orânduit ca ea să treacă prin multe și grele încercări. După moarte soțului se înscrie la
facultatea de medicină de la Iași.
Aptitudinile lingvistice și le-a manifestat în anul 1912, când a scris câteva articole
cu ocazia centenarului anexării Basarabiei la Imperiul Rus, nimerind, astfel, pe listele negre
ale jandarmeriei țariste. Era caracterizată de ultimii ca „românofilă extremistă”268. În
articolele sale publicate în presă milita pentru unirea guberniei Basarabia cu România. Își
propune să pregătească un contingent de țărani propagandiști, care ar răspândi ideile
naționaliștilor români printre basarabeni. În acest scop a educat în școlile ieșene doi copii de
țărani din satul Răzeni, județul Chișinău.
Revenind în Basarabia afirma că basarabenilor nu trebuie să le fie frică de români.
Va fi arestată, apoi eliberată.
267 COLESNIC Iurie: Generația Unirii, Chișinău, Editura Museum, 2000. 268 COLESNIC Iurie, Basarabia necunoscută, Chișinău, 1993.
164
În anul 1916, este mobilizată ca medic pentru armată (medic militar). Își continuă
activitatea ca medic la Spitalul Costijeni, lângă Chișinău.
Elena Alistar avea darul rezolvării problemelor printr-o viziune pur feminină. De
aceea a fost membră nu numai a Sfatului Țării, ci și președintele Ligii femeilor din Basarabia.
Organizația Crucii Roșii a apelat la serviciile și la autoritatea acestei pricepute femei. A
activat ca director al Școlii Eparhiale din Chișinău până în anul 1939. Educa la ea acasă copii
orfani, pe unii îi înfia. Din anul 1940 a trecut prin evacuarea din Basarabia, război, avea frica
de a fi extrădată Uniunii Sovietice, desconsiderarea noilor autorități române și, ceea ce era
cel mai dureros, ruinarea idealului – Basarabia din nou era sub ocupație străină.
Viața ei a fost una complicată, fiind mereu bârfită, învinuită și înscrisă în listele
negre a conducerii.
Elena Alistar s-a stins din viață în anul 1955 în localitatea Pucioasa (România).
Merita funeralii naționale, dar a dispărut din viață ca un anonim. În anul 1963 a fost
reînhumată la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Isanos.
PAȘI ÎN REALIZAREA MARII UNIRE
În anul 1917, fiind o membră activă a Partidului Național Moldovenesc este aleasă
din partea ținutului Cetatea Albă ca deputat în Sfatul Țării, devine prima femeie din întreg
teritoriul populat de români care a ajuns să facă politică la un asemenea nivel. Reprezenta
Blocul Moldovenesc în Parlamentul Basarabiei. Glasul ei ferm avea o pondere deosebită în
Parlamentul dominat de bărbați, ea simboliza femeia Basarabiei.
Autorul Gherman Pântea în lucrarea „Rolul organizațiilor militare moldovenești în
actul unirii Basarabiei” (Chișinău, 1932) face referirere la atmosfera din ziua de 21
noiembrie 1917 când și-a început activitatea Sfatul Țării remarcând următoarele: „Cel mai
mare ca vârstă dintre deputați, N. N. Alexandri, ocupând locul prezidențial, se adresează către
asistență cu următoarele cuvinte: Domnilor deputați! Declar ședința Sfatului Țării deschisă”.
Ca în urma unui semnal, toți deputații ... se scoală şi, aplaudând frenetic strigă „Trăiască
Basarabia autonomă, Trăiască Democrația, Trăiască Republica Moldovenească”. Corul
execută ... imnul Deșteaptă-te române. Pe ochii multora se văd lacrimi. Unii plâng ... doamna
Alistar și mulți alții plâng ca copiii”269.
În anul 1918, Elena era prezentă la adunările Sfatului Țării, dar și în paginile ziarelor
locale. Pe data de 10 februarie a anului de pomină (1918) Elena publică un articol cu titlul
„Către moldovenii din Basarabia”:
„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare, pornită din adâncul inimii
mele, ce bate în folosul neamului. Cu venirea armatei române aici, s-a creat pentru cei ce
doresc a lucra în folosul neamului, împrejurări foarte priincioase. Până acum ne împiedicau
mulți, îndeosebi dușmanii neamului nostru, acum însă avem putința de a lucra fățiș, deschis
și prin urmare cât de mult ... Să ne ferim însă, dragii mei, de greșeala de a judeca oamenii
după culoare lor politică și de a-i urmări pe chestii personale. Acest păcat e mai greu decât
chiar nepăsarea față de neam, pe care o au mulți dintre noi”.270
Chiar a doua zi ea mai elaborează un articol categoric „Acum, ori niciodată”.
Articolul fiind o spovedanie a Elenei, o încercare de a rezolva veșnica problemă a
basarabeanului – a rămâne în Imperiu, a trăi din capul lui, a se uni cu România. Ea scria:
„Orice român cu evlavie își amintește ziua de 24 ianuarie, și îndeosebi ziua de 24 ianuarie a
anului curent ... Mulți din țăranii moldoveni și democrații din Republica noastră, dacă azi
nu sunt încă pentru unirea grabnică cu România, pricina este că România încă nu e
democratizată și, îndeosebi, că treaba pământului nu e dezlegată ... Azi eu strig în gura mare:
Acum ori niciodată noi trebuie să ne unim!”
Mai târziu experiența anilor 1917 – 1918 au îndemnat-o pe Elena Alistar să dea
tiparului broșura „Mișcarea națională în Basarabia” (1930), a scris memorii.
269 COLESNIC Iurie, Basarabia necunoscută, Chișinău, 1993. 270 COLESNIC Iurie, Femei din Moldova: enciclopedie, Editura Museum, 2000.
165
CONCLUZII
Elena Alistar a luptat toată viața pentru neamul său pronunțându-se pentru unirea
basarabenilor cu frații lor de peste Prut (România). A fost una dintre cele mai curajoase
basarabence din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a mai remarcat ca medic, pedagog,
publicist, vicepreședintă a „Consiliului Național al Femeii din Basarabia”; vicepreședintă a
Societății Ateneu din Chișinău; vicepreședintă a Asociației Corpului Didactic, secția Chișinău
ș.a. A publicat articole în: „Gazeta Basarabiei”, „România nouă”, „Poetul”, „Viața
Basarabiei” ș.a.
Statul român i-a oferit următoarele distincții: „Ordinul Ferdinand I”; „Meritul
Sanitar cl. II pentru combaterea holerei” (1913); „Bărbăție și Credință” (1913), „Răsplata
Muncii cl. I” (1922).
În Republica Moldova amintirea despre Elena Alistar a reînviat la sfârșitul secolului
al XX-lea. Din anul 1992 în Chișinău, în sectorul Botanica, există strada Elena Alistar. La 3
mai 2002 este înființată „Asociația Obștească Elena Alistar” specializată în acordarea
asistenței în perfecționarea profesională a cadrelor didactice. Din 1 septembrie 2002 Școala
de cultură generală nr 28, din sectorul Botanica al oraşului Chișinău, este reorganizată în
Liceul Teoretic cu profil de arte „Elena Alistar”. La 21 iunie 1996, la împlinirea a 123 de ani
de la nașterea Elenei Alistar, Poșta Moldovei a emis o marcă cu imaginea emeritului pedagog.
Dar activitatea distinsei Doamne mai urmează a fi valorificată de către generația tânără.
Bibliografie:
- CERBUȘCĂ, Pavel; MARDARE, Constantin (concepție, selecție, scenariu) -
Vatra veșniciei- Răzeni. Chișinău - Baștina-RADOG.
- CHIRIAC, Alexandru - Membrii Sfatului Țării (1917-1918), Editura Fundației
Culturale Române, București 2001.
- CHIRIAC, Alexandru - Mic dicționar al membrilor Sfatului Țării, Chișinău,
Patrimoniu, 1992.
- COLESNIC Iurie - Basarabia necunoscută.- Chişinău, 1993.
- COLESNIC, Iurie - Femei din Moldova: enciclopedie. Museum, 2000.
- COLESNIC, Iurie - Generația Unirii, Chișinău, Editura Museum, 2000.
- COLESNIC, Iurie - Sfatul Țării, Enciclopedie, Chișinău, Editura Museum, 1998.
- GHERMAn, Ion - Românii din jurul României. Editura Vremea, 2003.
166
Un elogiu României Mari
Ungureanu Mihaela student, Fac Studii Europene
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, România
Mă doare că astăzi nu mai exită România Mare.
Cred că așa trebuie să încep această înșiruire de sentimente care se vrea o dedicație
României mele. Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri nu e un motiv de aducere aminte a
ceea ce existat, deloc. Este un motiv de a lupta pentru ceea ce ar fi trebuit să fie păstrat.
Nu putem sărbători ceva ce nu este complet și nici ipocriți nu se cuvine a fi atâta
timp cât românii din afara granițelor sărbătoresc Marea Unire doar în suflet. Acesta este
lăcașul unde se aduc ofrande Marii Uniri și acest lucru îl simt și eu ca o tânără ce s-a născut,
a copilărit și a crescut în Basarabia. Basarabia mi-a oferit cea mai prețioasă lecție despre
românism. Valorile se călesc în împrejurimi nefavorabile, se întăresc prin greutăți și
obstacole, dar cel mai mult rămân a fi adânc cultivate acolo unde prin circumstanțe vitrege au
prins rădăcini adânci, rădăcini care se hrănesc din seva unei sincere iubiri de țară.
De mică am fost o însetată luptătoare pentru România mea, deși mulți m-au
catalogat ca fiind un copil naiv căruia i s-au împlântat idei greșite și utopice. Era pe vremea
când a fi unionist era încă un tabu. Aici aș vrea să menționez un detaliu definitoriu. Spunea
Constantin Noica că oamenii cu aspirații mari au nevoie de antrenori care să fie ca o ploaie
pentru sămânța valorilor care se vrea cultivată în ei. Doar așa au șansa de a fi valorificați. Mă
simt norocoasă că am avut mentori buni.
Iubirea de țară nu poate fi condiționată nici de bogăția ei materială și nici de felul în
care o văd alții, ea izvorăște din valorile milenare ale unui popor puternic marcat de bogăția
sa spirituală. România mea nu e doar „un colț de rai”, vorba poetului, ci este mai degrabă
locul unde mi se înfiripează toate simțămintele și se contopesc cu iubirea-mi sinceră față de
acest pământ.
Nu am absolut nimic să-i reproșez acestui petic de pământ din inima Europei. Unicul
blestem al lui sunt oamenii care nu au luptat îndeajuns ca să-l protejeze și să-l valorifice așa
cum s-ar fi voit să fie. Românul are o incapacitate care i s-a considerat adesea un handicap și
anume aceea de a pune totul pe seama sorții. Destinul unei țări, în perspectiva mea este
arhitectura propriului popor, de împrejurări vitregi nu a fost nimeni lipsit.
Noi am renunțat la a lupta pentru România Mare nu în marile momente de cumpănă,
ci anume atunci când ar fi trebuit să menținem ceea ce deja titanii istoriei au reușit să
făurească.
Uneori mă încearcă sentimente atât de antagoniste, mă simt prinsă între adorația
dusă uneori la extrem pentru țara mea și încapacitatea unora de a o valorifica. Mă revolt de
fiecare dată când România mea este pusă de alții la coada istoriei, pedepsită că nu este prea
bună, marginalizată că nu are atât de multe de oferit lumii și privită cu scepticism de cei care
au fost protejați tocmai de această România. Chiar am fost în calea tuturor răutăților.
Totuși, României i s-a dat să trăiască intens momente memorabile și cruciale. Marea
Unire este cel mai emblematic în acest sens.
Astăzi mă doare că nu mai există România Mare și o spun cu toată sinceritatea.
România mea nu este întregită. A sărbători cu fast Centenarul Marii Uniri și a renunța la a
mai lupta pentru reîntregirea ei înseamnă a arunca la groapa istoriei Basarabia cu cele trei
județe din sud, dar şi nordul Bucovinei. Ați iubi țara înseamnă a simți cu intensitate suferința
fiecărui român înstrăinat.
Fiind studentă la Cluj, am luat „la pas” România. Sunt o înfocată admiratoare a ei,
dar și un adevărat critic. O văd uneori poate prea frumos voalată, dar nu am cum să nu mă las
înduioșată și fermecată de peisajele ei. Îmi este un izvor de inspirație.
167
România e ca o femeie frumoasă, dar fără noroc. Frumusețea și bogăția ei spirituală
a propulsat-o înainte și doar un ochi critic și un suflet plin de harul înțelegerii bogăției unei
țări îi poate surprinde adevărata valoare. Ei bine, tocmai aceasta e și problema ei, nu e prea
înțeleasă de toți, iar atunci când unii îi întrevăd un pic bogăția, o folosesc în scopuri meschine.
România mea le rabdă pe toate. De la ea am învățat să gust tacticos pentru ceea ce
îmi doresc, ba chiar aprig pentru a-mi menține ce iubesc și oricât de multe lovituri aș primi,
să nu mă încovoi niciodată, chiar și căderea să-mi fie dreaptă și demnă.
În ultima vreme, lungile mele călătorii cu trenul au devenit un adevărat deliciu
pentru gândurile mele ce se înfiripează simțitor prin compartimente întunecate, iar sunetul
șinelor de tren îmi e un cântec de leagăn în nopțile adeseori lungi de străbătut lunci și munți
și sate...
Viziunea mea despre România este împărțită pe capitole distincte. România mea din
tren are farmecul ei aparte. Munți și mare și păduri și dealuri împădurite văzute din tren îmi
inspiră un sentiment înălțător. Uneori vreau atât de mult să fiu mai pragmatică, să o critic
atunci când e nevoie și să o cobor de pe piedestalul înălțător pe care am urcat-o, dar se
încăpățânează să rămână acolo. Unii români se nasc cu o suferință cronică: dragostea
necondiționată de țară.
Chiar și un Cioran pe care îl ador cu cartea-i „Schimbarea la față a României” citită
la lumina unui geam de tren nu atenuează deloc ceea ce simt pentru țara asta. Dulce
condamnare la a o iubi indiferent de circumstanțe. Devin o devărată războinică atunci când
unii în neștiința lor obscură lovesc în țara mea. De altfel, ca și mulți alți român veritabili, mă
simt responsabilă de cum va arăta România în viitor.
Ceea ce este de lăudat și menționat în nenumărate rânduri până le va intra unora
adânc în conștiință este că România pe care o cred săracă și nedemnă a reușit fantastica
performanță de a-și păstra valorile. Conservatorismul, vrem sau nu, a fost ca un cufăr unde
ne-am păstrat intact specificul național, altfel nu am mai fi ajuns astăzi să fim puternic
încercați de un sentiment național care ne dă aripi să luptăm iar și iar pentru ceea ce am pierdut
prin imprudență, dar și conjuncturi care ne-au înfricoșat.
Revenind la marea mea durere, Basarabia, mă simt perfect îndreptățită să afirm că e
greu a fi român în Basarabia, dar este și cel mai înălțător sentiment de mândrie. După cum
menționam mai sus, iubirea de țară se călește în situații deloc favorabile. Românii din
Basarabia au trăit vremuri vitregi și din păcate conștiința multora fost umbrită de minciunile
care au voit a ne ține departe de rădăcini, totuși, aici s-au născut și se nasc aprigi luptători ai
unirii. Doar suferința și nedreptatea a ținut treaz românul din Basarabia.
Revenind la simbolistica Centenarului, nu pot decât să afirm faptul că o adevărată
sărbătoare pentru România ar fi reîntregirea ei. Basarabia are nevoie de România, este
condiția sa existențială. Așa-zisa ei independență a fost sortită din start eșecului, unii încă se
mai ambiționează și astăzi să excludă din ecuație ideea unirii și vor să creeze o Republică
puternică și independentă ... o adevărată utopie.
Ba mai mult, ideea unirii a început a reprezenta pentru dușmanii unirii un factor destul
de periculos și de luat în calcul. Prima dată ne-au crezut visători și fără o forță reală, pentru ca
ultimele evenimente să le schimbe total perspectiva și în 2018 cu siguranță vor lupta dârz
împotriva ei. Tocmai acest lucrur ar trebuit să ambiționeze fiecare român. De la unirea întregii
suflări românești adunate în jurul unui ideal, trebuie să trecem cu pași concreți spre unirea
propriu-zisă. Ne-au mințit ani de-a rândul că Unirea are nevoie de factori prielnici, împrejurări
favorabile doar ca să ne abată. Împrejurările potrivite le creează oamenii.
Din totdeauna am avut o afinitate specială pentru Transilvania. O fi din cauza
atracției mele pentru Carpați, ori poate pentru că primul meu contact real cu România de
dincolo de Prut a început cu partea Transilvaniei. Am fost curioasă mereu să caut detalii oricât
de nesemnificative care să-mi confirme clar că și cel mai vestic punct al Transilvaniei are o
conexiune cu Basarabia. Și da, am dat peste dovei după dovezi. Cum să nu menționez un
exemplu din multe câte sunt că în apropierea Timișoarei se află localitatea Dumbrăvița,
localitate care se află la câțiva km distanță de comuna mea Chișcăreni.
168
Românii ar trebui să-și țină ochii conștiinței și rațiunii cât mai deschiși, altfel riscăm
să fim „îmbunați” de minciuna conjuncturii nefavorabile. Degeaba curge Prutul în valuri -
vălurele, dacă frații se văd doar printre ele.
Deși iubesc din tot sufletul partea poetică, mioritică a României, uneori simt că
românul ar trebui să ia atitudine. Nu ne putem jeli la nesfârșit, nu putem mereu „omorî
ciobănașul moldovean” și da vina pe soarta neprielnică. Atitudinea de victimă nu ne stă bine,
ar trebui să ne amintim mai des că suntem, totuși, un neam de luptători.
România mă trece prin stări atât de antagoiste, cumva de la agonie la extaz. Mă
îndrăgostesc iremediabil și necontenit de ea ca mai apoi să simt o adevărată revoltă pentru
felul în care acest pămând îmbibat cu istorie nu este valorificat, ba mai mult este blamat în
repetate rânduri.
România nu este o țară unde „curge lapte și miere” pentru oricine, dar pentru noi,
românii, este. Evaluată la nivel material, România scade simțitor în ochii multora. Ceea ce nu
înțeleg unii este că România posedă o valoare spirituală inegalabilă care a început a fi sesizată
doar de un ochi bun și atent, fie el și din vest.
România nu este „premianta Europei”, în schimb, pentru mine, o basarabeancă
îndrăgostită până peste cap de țara ei reprezintă cea mai frumoasă și misterioasă, o bogăție de
țară cu un potențial uriaș.
România mea mă crește. Am crescut în Basarabia, iar acum e timpul să cresc și aici.
Cândva, cineva mi-a dorit un lucru pe care nu-l pot uita și îmi răsună mereu în conștiință ca
pe o aducere aminte și acel ceva suna cam așa: Îți doresc ca Clujul să îți devină un sfătuitor
bun iar aici în România să îți găsești rostul. Deseori cuget la aceste cuvinte. M-au marcat. Cu
siguranță România îmi va defini rostul, am și început a simți cum îmi trasează cărările.
Generoasă, atât de generoasă.
Am o perspectivă care se vrea atât de pozitivă încât nu m-aș încumeta să trasez linii
dure și critice la adresa României și a noastră, a românilor în general, nu în 2018. Mulți pot
fi îndreptățiți să-mi conteste prea plinul meu entuziasm sau lipsa de pragmatism atunci când
analizez România. E simplu, precum un soare îți este prielnic sau nu în relație cu poziția pe
care o adopți, așa funcționează și în cazul poziției noastre față de țară.
Lăsând la o parte vreo încercare de a-i da o nota mai mare decât se cuvine, România
mea rămâne a fi o oază de inspirație, o gură proaspătă de aer de munte sau mare.
Spre final, ție, Românie, îți doresc de Centenar norocul de a mai cunoaște încă o
dată reîntregirea, binecuvântarea de a te mai numi România Mare, dreptul de ați aduce acasă
teritoriile înstrăinate. Îți doresc ca într-o zi să-ți strângi la piept fii și ficele, iar Prutul să fie
locul unde Ardeleanul și Munteanul și Moldoveanul își dau din nou mâna ca un legământ.
Îți doresc să cunoști din nou sentimentul împlinirii desăvârșite. Nu vreau ca să te
văd sărbătorind an de an ceea ce nu ai, te vreau câștigătoare propriei cauze. Ți-ar conferi un
statut înălțător.
Istoria ți-o poți rescrie chiar și în momentele de cumpănă. Chiar 2018 ar fi o ocazie
fericită. Basarabia (până astăzi 23.02.18) deja ți-a declarat atâtea scrisori de iubire, exprimate
prin 56 de Declarații de Unire semnate în toată Basarabia.
La mulți ani ție cu toții reîntregiți.
169
Invăţământul şi cultura, priorități ale Consiliului Dirigent
(1918-1920)
Popescu Mihaela Bibliotecar, Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”,
Câmpina, Prahova, România
Summary: The Ruling Council of Transylvania, Banat, and Romanian Lands in Hungary,
as executive body, designated on the 2nd of December 1918 by the Great National Council, which in
turn was elected by the Alba Iulia Assembly to administratively reorganize the intra-Carpahtian
territories after the Union, chaired by Iuliu Maniu, Education and Culture have been perceived as
efficient instruments to homogenize, able to accelerate National unification. The Cults and Instruction
Resort laid the foundation of education, scientific, art and culture institutions, until its disbandment
on the 10th of April 1920.
Key words: Ruling Council, education, science, art, culture.
La data de 2 decembrie 1918, în şedinţa Marelui Sfat Naţional ales de Adunarea
Naţională din 1 Decembrie 1918271, în sala Tribunalului din Alba – Iulia, se aleg, unanim, cei
15 membri ai Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din
Ungaria. Iuliu Maniu este ales preşedinte iar membrii sunt: Dr. Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş,
Dr. Alex Vaida - Voevod, Dr. Ştefan C Pop, Dr. Ioan Suciu, Dr. Aurel Vlad, Octavian Goga,
Dr. Aurel Lazar, Dr. Emil Haţieganu, Valeriu Branişte, Dr. Victor Bontescu, Dr. Romul Boila,
Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca272. Acesta este ultimul capitol în făurirea statului naţional unitar
român. Din acest moment, românii s-au aflat în cadrul aceluiaşi stat, cu organe ale statului
român alese de ei. Consiliul Dirigent - cu funcţie de guvern al regiunii - va acţiona până la
desfiinţarea sa, la 10 aprilie 1920.
Unirea Transilvaniei cu România a determinat mutaţii notabile în toate
compartimentele vieţii politice, economice, culturale şi spirituale. În pofida greutăţilor cu care
se confrunta societatea românească, în general, Consiliul Dirigent, înţelegând imperativele
momentului istoric, dar şi pe cele de perspectivă ale poporului român, a căutat să pună bazele
unor instituţii de învăţământ sau ştiinţifice, de artă sau cultură româneşti, care, prin activitate,
publicaţii şi biblioteci, să dea o altă înfăţişare cultural-ştiinţifică Transilvaniei. Dorinţa
Consiliului era în strânsă legătură cu patriotismul, entuziasmul şi energia unor veritabili
promotori ai ştiinţei, artei şi culturii, cum ar fi; Emil Racoviţă, Victor Babeş, Tiberiu
Brediceanu, Valeriu Branişte, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Iuliu Haţieganu
şi mulţi alţii. Comunitatea vieţii spirituale, care a devansat unirea politică, a acţionat imediat
după unire, ca un important factor de accelerare a uniformizării generale a ţării.
Acţiunile care s-au întreprins în vederea relansării învăţământului, ştiinţei şi culturii
româneşti au urmărit principiul democratic înscris în Rezoluţia de la Alba Iulia, în sensul
căruia, „fiecare popor se va instrui […] în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său”273. În
acest fel, s-a dorit concursul tuturor forţelor, indiferent de naţionalitate, de a contribui la
ridicarea învăţământului, culturii şi ştiinţei.
Până la 1918, în Transilvania n-a existat nici o şcoală de stat în limba română, deşi
românii formau majoritatea absolută a populaţiei : români 57,6%, maghiari 29,1%, germani
7,9%274. În timpul războiului, pe lângă perturbările fireşti care s-au resimţit în învăţământ, ca,
271 Proces – verbal al Marii Adunări Naţionale ţinută la Alba Iulia în care s-a discutat şi votat unirea Transilvaniei
cu România, cuvântări ţinute şi Rezoluţia adoptată, Cartea Neamului. Marea Unire de la 1918. Documente,
Editura Globus, Bucureşti, 1993p. 219-250. 272 Proces-verbal al şedinţei Marelui Sfat Naţional, Cartea Neamului. Marea Unire de la 1918, Documente,
Editura Globus, Bucureşti, 1993 p.252-256. 273 Conform Art. 4 din Rezoluţia de la Alba Iulia. 274 Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. IX, pp. 376-379.
170
de altfel, în toate sferele, au fost înfiinţate aşa zisele zone culturale, la graniţa Transilvaniei
cu România şi au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale române, cu 477 învăţători. În locul
acestora, s-au înfiinţat şcoli cu predare în limba maghiară. Învăţătorii şi profesorii înfruntaseră
condiţii nespus de grele, pentru a sădi, în inimile şi minţile elevilor lor, statornicia şi vechimea
românilor, unitatea în cuget şi simţiri a românilor de pretutindeni. Ei au contribuit cu vorba,
cu condeiul şi cu fapta, la crearea acelei atmosfere înălţătoare care a precedat Marea Unire.
Contribuţia corpului didactic românesc la pregătirea şi ţinerea Adunării de la Alba Iulia se
înscrie la loc de cinste în hronicul tradiţiilor progresiste ale şcolii româneşti dintotdeauna.
În cadrul Consiliului Dirigent, chestiunile de învăţământ, de cultură şi de artă au
intrat în competenţa Resortului de Culte şi Instrucţiune Publică, care îl avea în frunte pe Vasile
Goldiş şi, apoi, pe Valeriu Branişte.
În domeniul învăţământului, se punea chestiunea organizării unui nou sistem care
să păstreze ce era bun în învăţământul transilvănean şi să îl uniformizeze cu cel din restul
ţării. Primii paşi se făceau în condiţii precare: lipsa localurilor de şcoală, insuficiente cadre
didactice care să predea în limba română, material didactic insuficient, manuale puţine şi
necorespunzătore. Învăţătorii şi profesorii maghiari care au depus jurământul de fidelitate faţă
de statul român au fost menţinuţi pe posturi. Cei care nu au depus jurământul au fost menţinuţi
în funcţie doar până la sfârşitul anului şcolar, apoi, au fost destituiţi. Pentru ca învăţământul
în limba maghiară să nu sufere, Consiliul Dirigent a autorizat înfiinţarea şcolilor confesionale
maghiare, oferindu-le chiar localurile fostelor şcoli de stat.
În şcolile româneşti, s-a început studiul istoriei şi geografiei României. Pentru
controlul şi îndrumarea învăţământului primar, la propunerea prefecţilor, s-au făcut primele
numiri de revizori şcolari. Până în mai 1919, cea mai mare parte a posturilor de revizori
fuseseră ocupate. Până în septembrie 1919, s-a încheiat şi procesul de numire în posturile de
conducere ale şcolilor. Începând cu anul şcolar 1919-1920, Resortul de Culte şi Instrucţiune
Publică a inaugurat şcoala primară naţională, în locul celor de stat şi comunale. Susţinerea ei
urma să fie asigurată de comună, biserică şi stat. Fiecare şcoală era condusă de un Sfat şcolar,
ales pe trei ani de către un consiliu comunal, comitetul parohial şi stat.
Învăţământul primar începea la 6 ani, avea 4 clase, după care o parte din elevi
treceau în şcolile secundare, iar marea majoritate continuau clasele a V-a şi a VI-a, la
terminarea cărora urmau şcolile de repetiţie. În acestea, în două după-amieze pe săptămână
se predau, teoretic şi practic, materii de gospodărie şi ştiinţe naturale, consolidându-se
concomitent cunoştinţele generale dobândite în anii anteriori.
Pentru că se simţea o acută lipsă de învăţători români, s-a făcut apel la preoţi şi la
învăţători pensionari, pentru ocuparea posturilor. Resortul a luat iniţiativa ţinerii unor cursuri
pregătitoare de învăţători sau cursuri de completare a studiilor. Primul curs s-a ţinut la Sălişte,
în vara anului 1919 şi au absolvit trei sute de participanţi. În anul următor, aceştia au mai
urmat un curs de trei luni la Deva, la absolvirea căruia au devenit învăţători suplinitori. După
un stagiu de trei ani, deveneau învăţători - ordinari.
Învăţătorii români din Transilvania, organizaţi în Asociaţia învăţătorilor români din
Ardeal, Banat şi părţile ungurene, înfiinţat, cu ocazia Congresului ţinut la Sibiu, în februarie
1919, şi având ca organ de presă gazeta „Învăţătorul”275, au constituit un detaşament al
intelectualităţii româneşti, activ şi conştient de misiunea lui.
Într-un articol publicat în gazeta „Învăţătorul”, din octombrie 1919, se scria: „ În
pragul acestui început învăţătorimea română conştientă ca şi până acum de rolul său istoric în
viaţa noastră de popor [….], făgăduieşte în chip bărbătesc şi hotărât, că îşi va depune tot
prinosul şi bogăţia sufletului său, pentru a asigura condiţia primordială a trăiniciei acestui nou
stat al nostru: morala, cultura românească.”276.
Chiar dacă Resortul de Culte şi Instrucţiune Publică împărtăşea revendicarea
învăţătorilor cu privire la trecerea învăţământului primar sub tutela statului, şcolile
275 „Învăţătorul”, nr. 2 din octombrie 1919 276 „Gazeta Oficială”, nr. 50-53 din 27 august- 6 septembrie 1919, p.4.
171
confesionale au fost menţinute atât din lipsa fondurilor necesare susţinerii lor de către stat,
cât şi pentru a nu ştirbi drepturile bisericii, care făcuse mult în trecut pentru învăţământul
românesc.
Învăţământul secundar românesc din Transilvania era reprezentat până la 1
decembrie 1918 doar prin patru licee: Blaj, Braşov, Beiuş, Năsăud, un gimnaziu la Brad şi
patru şcoli civile de fete, toate confesionale, cu excepţia celui de la Năsăud, neexistând nici o
şcoală secundară românească de stat. Statul austro- ungar susţinuse, în schimb, 25 licee şi 56
şcoli civile, cu limba de predare maghiară277.
La 29 decembrie 1918, ţinând seama de propunerile făcute la Conferinţa profesorilor
români din 2 decembrie 1918, de la Alba Iulia, Resortul de Instrucţie a înştiinţat toate şcolile
secundare că istoria şi geografia Ungariei vor fi înlocuite cu istoria şi geografia României şi
că se introducea obligatoriu, pentru elevii români, limba română, ca obiect de studiu, cu 20
ore pe săptămână278.
Multe strădanii se cereau depuse pentru stabilirea planurilor de învăţământ, pentru
întocmirea programelor şi asigurarea manualelor pentru anul şcolar 1919-1920. În urma
discuţiilor purtate de Comitetul profesorilor ardeleni cu reprezentanţi ai Resortului de
Instrucţie, s-au stabilit următoarele tipuri de şcoli: liceul de 8 clase, şcolile reale, şcolile
secundare inferioare şi şcolile civile279.
Dar cea mai dificilă chestiune a fost, ca şi în cazul învăţământului primar, lipsa
personalului didactic românesc, fiind nevoie de profesori români, care să predea discipline
care până atunci nu figuraseră în programă. S-a lansat apelul către profesorii din Regat, către
profesorii pensionari şi preoţi, să umple golurile, ceea ce mulţi au făcut cu entuziasm „spre a
îndeplini misiunea şi apostolatul […] de a cimenta şi unirea sufletească a neamului nostru
românesc, acum după ce-şi văzuse realizat visul secular - unirea politică”280. Veneau acasă
profesorii plecaţi peste munţi, pentru că de-acum puteau activa într-un sistem de învăţământ
ferit de prigoniri, puteau educa şi instrui elevii în spiritul respectului faţă de trecutul istoric al
poporului român, al tuturor popoarelor din ţară. Resortul de Instrucţie a organizat şi cursuri
de pregătire pentru profesori la Cluj, ţinute de profesori din vechea Românie, în perioada 15
iunie - 15 septembrie 1919. Absolvenţii au fost numiţi, pentru anul şcolar 1919-1920,
profesori - practicanţi, urmând să participe la un nou curs în vara anului 1920, susţinând
examenele de profesor în martie 1921.
A apărut şi necesitatea iniţierii profesorilor de la liceele cu limba de predare
maghiară sau germană şi a călugăriţelor catolice în cunoaşterea literaturii române, a istoriei
şi geografiei României. Pentru ei, s-au deschis la 1 iulie 1919 cursuri la Sibiu, care au
continuat şi în anul 1920.
Pentru sprijinirea învăţământului secundar, Consiliul Dirigent a înfiinţat Eforiile
Şcolare, care aveau ca atribuţii întreţinerea localurilor de şcoală, asigurarea condiţiilor
favorabile de studiu şi de trai pentru elevi, încadrarea şcolilor cu cadre didactice
corespunzătoare.
În anul şcolar 1919-1920, a crescut numărul şcolilor secundare, de stat şi
confesionale în limba română, din dorinţa de distanţare de un trecut în care lipsa ştiinţei de
carte fusese dureros resimţită. Pentru elevii de altă naţionalitate, statul a susţinut fie licee în
întregime în limba maghiară (Salonta şi Gheorghieni), fie secţii speciale pe lângă liceele din
Arad, Braşov, Deva, Timişoara pentru limba maghiară şi germană.
Procesul de uniformizare al învăţământului primar şi secundar s-a încheiat prin
legile din 1924, respectiv 1927. Înfiinţarea unei universităţi cu predare în limba română în
Transilvania, cu toate eforturile, nu s-a putut face până la 1 decembrie 1918. La 7 mai 1919,
Onisifor Ghibu, în fruntea unei delegaţii a preluat efectiv Universitatea din Cluj, iar la 30
277 BRATU, I. - Învăţământul secundar din Ardeal, în Transilvania, Banatul…, vol II, p. 1002 278 „Gazeta Oficială”, nr. 5 din 5/18 ianuarie 1919, p. 19. 279 „Revista Uniunii Profesorilor Ardeleni”, nr. 1-2 din aprilie-mai 1919, p. 6-7. 280 Arhivele Statului Bucureşti, fond. Ministerul Învăţământului, d. 303/1920, f. 112.
172
iunie 1919, Consiliul Dirigent a stabilit Norme generale de organizare a Universităţii, care
avea 4 facultăţi. A fost numită o Comisie universitară, compusă din figuri proeminente ale
ştiinţei româneşti, printre care 7 membri ai Academiei Române: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan,
Dimitrie Gusti, George Tiţeica, L. Mazrec, Petru Poni şi G. Marinescu, care să confere
Comisiei un înalt prestigiu moral şi ştiinţific. La 1 octombrie 1919, prin decret - lege, se
transforma Universitatea din Cluj în Universitate românească. Rector a fost ales Sextil
Puşcariu281. Lecţia inaugurală a fost ţinută la 3 noiembrie de către Vasile Pârvan, intitulată
semnificativ Datoria vieţii noastre.
Comisia a stabilit catedrele şi au fost invitaţi să ocupe posturile profesori de mare
renume ca: V. Babeş, I. Ursu, E. Racoviţă, S. Puşcariu, V. Pârvan, D. Gusti, D. Pompei, N.
Iorga. Aceştia îşi împărţeau activitatea între Cluj şi Bucureşti şi chiar Paris. Deschiderea noii
Universităţi reprezenta un vis împlinit, ea devenind un factor important în dezvoltarea culturii
şi ştiinţei româneşti. Universitatea era deschisă deopotrivă studenţilor români şi de alte
naţionalităţi, numărul studenţilor înscrişi în primul semestru fiind de 1871, iar în al doilea, de
2.152.
Consiliul Dirigent s-a preocupat şi de înfiinţarea şi organizarea Academiei de
Agricultură din Cluj şi a întreprins demersuri de înfiinţare a Şcolii Politehnice din Timişoara.
La propunerea şi după planurile lui Sextil Puşcariu, se crea la 1 octombrie 1919,
Muzeul Limbii Române, pe lângă Facultatea de Litere şi Filozofie282. Acesta avea ca obiectiv
strângerea şi prelucrarea ştiinţifică a materialului lexicografic al limbii române, din toate
timpurile şi din toate regiunile locuite de români, studii şi lucrări în vederea unificării limbii
literare, a terminologiei tehnice, pregătirea de filologi români. Muzeul Limbii Române, ca
şcoală de înalte studii filologice, şi-a început lucrările în februarie 1921, având ca publicaţie
buletinul Dacoromania.
În 1920, era în plină organizare Grădina Botanică, prin grija lui Alexandru Borza.
Tot în 1920, s-au înfiinţat institutele de matematică, fizică, chimie, ştiinţe naturale, s-a
reorganizat Institutul de Studii Clasice, unde se studiau limbile clasice şi istoria antică.
Consiliul Dirigent a sprijinit eforturile lui Emil Racoviţă de a înfiinţa, la Cluj, Institutul de
Speologie.
Organizarea la Cluj a Teatrului Naţional şi a Operei Române se leagă de numele lui
Tiberiu Brediceanu, Zaharia Bârsan şi Constantin Pavel. Consiliul Dirigent a numit la 13
septembrie 1919, pe Zaharia Bârsan în funcţia de director al trupei de dramă şi comedie a
Teatrului Naţional. Misiunea lui era de a înjgheba trupa, lucru dificil la momentul acela, din
lipsă de actori. A dat „sfoară în ţară” şi artiştii au venit de la Bucureşti. La 1 decembrie 1919,
la un an de la actul Unirii, a avut loc prima reprezentaţie cu drama într-un act Se face ziuă de
Z. Bârsan şi Poemul Unirii de acelaşi autor. A doua zi, a avut loc spectacolul cu piesa Ovidiu
de V. Alecsandri. La Opera Română din Cluj, directorul C. Pavel a adunat artişti din toată
ţara şi, printre colaboratorii săi, s-a numărat şi maestrul italian Egisto Tango, fost dirijor la
Operele din New York şi Berlin, director de muzică la Opera Regală din Budapesta. La 25
mai 1920, a avut loc deschiderea festivă cu spectacolul Aida, o adevărată sărbătoare culturală.
În aceeaşi sferă culturală, Consiliul Dirigent a aprobat la 1 septembrie 1919,
înfiinţarea unui Conservator, sub conducerea lui Gheorghe Dima. În primul an, s-au înscris
110 elevi la muzică şi 19, la declamaţiuni.
A existat preocupare din partea Consiliului şi pentru înfiinţarea unei Academii de
Arte Frumoase la Cluj, după un proiect al lui Cornel Medrea din 1 octombrie 1919, dar acesta
se va înfiinţa abia în 1926. Consiliul Dirigent s-a îngrijit şi de preluarea sau instituirea
controlului asupra muzeelor istorice, de artă şi a bibliotecilor care aparţinuseră statului
maghiar.
Păstrarea şi conservarea lăcaşurilor de cultură şi artă, cu exponatele şi colecţiile lor,
mărturii ale unui trecut zbuciumat, trebuiau completate cu adunarea într-o arhivă de stat a
281 NEAGOE S., Viaţa universitară clujeană interbelică, I., Cluj Napoca, 1980, p. 39 – 155. 282 „Gazeta Oficială”, nr. 87, din 10 februarie 1920, p. 2 - 3.
173
tuturor documentelor, nu numai din Transilvania, ci şi de la Viena şi Budapesta, care se refereau
la trecutul regiunii. Consiliul Dirigent a decis la 15 martie 1920, înfiinţarea Arhivei.
Astra, societate culturală românească cu mari merite în propagarea ştiinţei de carte
la sate, în cultivarea idealului politico-naţional la românii transilvăneni, şi-a continuat
activitatea şi după Unire, bucurându-se de sprijin material din partea Consiliului Dirigent şi
avându-l ca preşedinte pe Andrei Bârseanu. Academia Română, în şedinţele din mai-iunie
1919, a recunoscut meritele şi a atribuit titluri de membri de onoare unor oameni politici sau
de cultură transilvăneni ca: Vasile Goldiş, Valeriu Branişte, Iuliu Maniu, George Dima,
episcopul Miron Cristea, mitropolitul Vasile Suciu, episcopul luteran Friederich Teutsch. Au
fost aleşi, ca membri ai Academiei, Octavian Goga, Bogdan Duică, Ion Agârbiceanu, Onisifor
Ghibu.
La 10 aprilie 1920, Consiliul Dirigent este desfiinţat şi, odată cu el, Resortul Cultelor
şi Instrucţiunii Publice. Responsabilităţile au fost preluate de Ministerul Instrucţiunii Publice.
La 21 aprilie 1920, Vasile Branişte, Onisifor Ghibu şi Al. Rusu au redactat un „Testament”,
care conţinea 28 puncte. „Plecând de la conducerea Resortului de Cultură şi Instrucţie […]
ţinem să lăsăm succesorilor noştri ca o obligaţie sfântă faţă de neam, patrie şi umanitate,
urmărirea consecventă a programului de activitate început de noi, până la deplina lui realizare,
şi să-i facem cu deosebire atenţi asupra problemelor iniţiate de noi în vederea activităţii
şcolare a anului viitor …. Pentru ducerea în îndeplinire a acestor puncte din programul
Resortului nostru, facem răspunzători în faţa posterităţii şi a civilizaţiei pe cei ce şi-au luat
asupra lor sarcina de a conduce de aici încolo destinele şcoalei şi culturei româneşti din
Transilvania, Banat şi părţile ungurene unite pe veci cu Regatul român”
Foto: membrii Consiliului Dirigent
Bibliografie:
- *** Arhivele Statului Bucureşti, fond. Ministerul Învăţământului, d. 303/1920, f. 112.
- *** Gazeta Oficială nr. 5, din 5/18 ianuarie 1919
- *** Gazeta Oficială, nr. 50-53, din 27 august- 6 septembrie 1919.
- *** Gazeta Oficială, nr. 87, din 10 februarie 1920.
- *** Revista Uniunii Profesorilor Ardeleni, nr. 1-2, din aprilie-mai 1919.
- *** Învăţătorul, nr. 2, din octombrie 1919.
- *** Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. IX.
174
- *** Cartea Neamului. Marea Unire de la 1918. Documente, Editura Globus,
Bucureşti, 1993.
- BRATU, I. - Învăţământul secundar din Ardeal, în Transilvania, Banatul…, vol II.
- IANCU, Gh. - Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea Statului Naţional
Unitar Român (1918-1920), Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1985.
- LEUŞTEAN L. - România şi Ungaria în primii ani interbelici - Curs special de istorie
contemporană universală, anul III, 2016-2017.
- NEAGOE S., Viaţa universitară clujeană interbelică, I., Cluj Napoca, 1980.
175
Transilvania, sub semnul unirii
Silaghi Antonia Mihaela Liceul Teoretic „Constantin Șerban”
Aleşd, Bihor, România
Abstract: Transylvania ... tumultuous past, cradle of history, source of culture, Romanian
land, a piece of the jigsaw called Romania. 1918, a year in the calendar, an important sheet of history
... inside the Carpathian Arch will take place a series of events that will create a new situation
favorable to the assertion of the nations that were under Austro-Hungarian domination. In this
respect, on the 1st of December 1918 the Romanians in Transylvania gather in Alba Iulia and
proclaim their unifcation with their motherland. Today, 100 years after the Great Union, we pay a
homage to all those who have sacrificed themselves so that today we can celebrate this event.
Key words: Transylvania, union, history, personalities, freedom
Transilvania ... trecut zbuciumat, leagăn de istorie, focar de cultură, pământ românesc,
o piesă din puzzel-ul numit România.
Izbucnirea primului război mondial, a dus la agravarea contradicţiilor sociale,
naţionale şi politice din Transilvania. Scăderea producţiei industriale şi agricole,
rechiziţionarea mijloacelor de transport şi a alimentelor necesare frontului, scumpirea rapidă
a traiului zilnic, militarizarea întreprinderilor, introducerea legislaţiei excepţionale de război,
toate acestea au înrăutăţit situaţia maselor populare283. Măsurile luate în Transilvania după
izbucnirea războiului, loveau direct în populaţia majoritară, cea românească. Li se restrângea
ţăranilor dreptul de a cumpăra pământ, era limitat dreptul la vot, se făceau încercări puternice
de deznaţionalizare prin cultură.
Intrarea României în război a făcut ca guvernul maghiar să înăsprească asuprirea
populaţiei din Transilvania. Cursul războiului îi va duce pe românii transilvăneni mai aproape
de momentul hotărârii libere a sorţii lor. Astfel la 1 mai 1917, Transilvania sărbătorea
revoluţia din Rusia, folosind ideile acesteia pentru dezvoltarea luptei pentru dreptate socială
şi libertate naţională.
Situaţia nefavorabilă a Austro-Ungariei pe front, a determinat apariţia în Transilvania
a unor ample mişcări împotriva acesteia, mişcări revoluţionare care cuprind şi Transilvania şi
care determină organizarea Congresului Secţiei Române a Partidului Social Democrat din
Ungaria, în mai 1918. În cuvântările ţinute la congres se afirma:
„Lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite, mişcările muncitoreşti şi
ţărăneşti, descompunerea armatei şi înfrîngerile de pe front, au fost factorii care au
determinat prăbuşirea putredului imperiu habsburgic, izbînda principiului autodeterminării
naţiunilor în această parte a Europei.284”
1918, un an din calendar, o filă însemnată de istorie ...
În interiorul arcului carpatic aveau loc o serie de evenimente datorate destrămării
monarhiei dualiste austro-ungare, fapt care a creat o situaţie nouă, favorabilă afirmării
naţiunilor care s-au aflat sub stăpânirea acesteia. În acest sens, la 18 octombrie 1918, la
Budapesta, este adusă la cunoştinţa parlamentului ungar, dorinţa românilor din Transilvania
de a-şi decide singuri soarta.
La 13 octombrie la o mare întrunire a muncitorilor români concentraţi în industria de
război din Budapesta, a studenţilor şi intelectualilor români, precum şi a oamenilor politici ai
vremii, se cerea ieşirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei de sub stăpânire străină.
Încercărilor disperate duse de Viena şi Budapesta de a păstra integritatea monarhiei, li s-au
opus activitatea emigraţiei române care în Franţa, Anglia, Italia, SUA, Suedia, etc., care au
283 DAICOVICIU, C., şi colab. - Istoria României. Compendiu, EDP, Bucureşti, 1969, p. 419 284 Ibidem, p. 420
176
contribuit la recunoaşterea „justeţii aspiraţiilor naţionale a poporului român”285, de către
guvernele Franţei, SUA, Anglia, şi Italia.
Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România, au contribuit la intensificarea
sentimentelor naţionale, la intensificarea luptei pentru idealul românesc. Astfel ia naştere
Consiliul Naţional Român, care lansează manifeste către popor, îndemnând la unitate şi
perseverenţă spre realizarea idealului visat.
O ultimă încercare de păstrare a vechilor situaţii, vine de la Budapesta, unde
izbucneşte revoluţia burghezo-democratică, însă Consiliul Naţional Român Central, mutat la
Arad, îşi intensifică activitatea, prin organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale
locale. Se publică ziare cu scop de a răspândi ideile unioniste: „Adevărul”, „Românul”,
„Drapelul”.
Transilvania devine epicentrul unui vulcan, care stătea să erupă. Greve ale
muncitorilor, revolte ale ţăranilor, demonstraţii politice, cuprind Transilvania, şi zguduie
puternic, vechiul stat ungar. Clocotul maselor şi ideilor naţionale nu mai putea fi oprit.
La 15 noiembrie 1918, după eșecul tratativelor cu delegația maghiară condusă de
ministrul Oszkár Jászi, între 12 - 14 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central ia
hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu
Regatul României într-o Mare Adunare Națională. Hotărârea este cuprinsă în Regulamentul
pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Alegerea deputaților urma
să se facă în următoarele 10 zile în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe
circumscripții, în toate localitățile desemnate a fi centre electorale. Numărul deputaților aleși,
s-a decis a fi cinci pe circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis286.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, va fi momentul eurpţiei, momentul în care
toată nedreptate, toată asuprirea, toate grijile şi nevoile, toate lacrimile şi jertfele românilor
din Transilvania se vor stinge. Vor fi acoperite de bucuria şi emoţia reîntregirii. De
sentimentul de apartenenţă acolo unde trebuie, de sentimentul de acasă, de sentimentul de
dreptate.
În preajma Marii Adunări, ziarul „Adevărul” scria:
„Naţiunea română ... voieşte acum să devină cu desăvârşire liberă şi să se
contopească într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania şi Ungaria, fără
deosebire de clasă, voiesc să se unească cu fraţii lor de peste munţi...Alba Iulia va însemna
pentru noi începutul unei noi vieţi. Să mergem cu toţii acolo287”
Ce a însemnat Alba Iulia?
Alba Iulia a fost numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru288.
Locul în care mii de inimi au bătut şi au simţi la fel. Aici s-a scris istoria neamului
nostru atât de greu încercat. Alături de ei, în cele mai multe localităţi din Transilvania oamenii
se adunau şi manifestau acelaşi entuziasm. Eroul acelor zile a fost Vasile Goldiş. Prin el, s-
au făcut cunoscute năzuinţele şi nevoile cele mai stringente ale transilvănenilor. Alături de el,
Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Ioan Mihuţ, Ștefan Ciceo-Pop, Iulie Maniu, Octavian Goga, Vasile
Lucaciu, Tiron Albani şi alţii, au fost artizanii marii uniri.
Erau ceasurile prânzului şi convoiul de oameni care ajungeau la Alba Iulia nu se mai
isprăvea: „Părea că s-au ridicat şi morţii din morminte, să vină Ia marea sărbătoare a unităţii
noastre” .... „Era un ocean de capete, mii de mii, şi codrii întregi de stindarde, cari îmbiau
privitorului cea mai sublimă privelişte, ce se poate închipui. Am rămas sguduiţi de atâta
splendoare. Gazetarii unguri au evaluat mulţimea la 100.000 persoane şi poate nu au greşit.
Măreţ tablou şi măreaţă manifestare a conştiinţei româneşti”.
285 Ibidem, p.421 286 Istoria României. Transilvania Volumul II, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, p. 643 287 Unirea Transilvaniei cu România. Încheierea procesului de formare a statului naţional unitar român, articol
pe http://crispedia.ro accesat la 4.03.2018 288 Biblioteca Astra, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, București, 1943, p. 49-51
177
„Satele mai îndepărtate au sosit încă de Vineri şi Sâmbătă, fiecare cu nelipsitul şi
falnicul stindard naţional, cu preoţi şi învăţători entusiaşti. Grosul a început să defileze
Duminecă dimineaţa, trecând peste larga piaţă a Bălgradului pe sub poarta istorică a lui Carol
al Vl-lea. Grandioasă defilare! Moţii Abrudului, înarmaţi toţi, ca neşte mândrii legionari ai
trecutului nostru de fală. Satele dela poala munţilor. Murăşul întreg, din jos şi din sus de Alba-
Iulia, Secaşul, Săliştea cu frumoşii ei mărgineni. Orăştia cu jurul ei puternic. Huniedoara cu
urmaşii pletoşi ai Dacilor: toată lumea de săteni de aproape şi de departe, ca treziţi de o
chemare sfântă. Fiecare comună cu steagul şi tabela ei, unele cu superbi călăreţi împănaţi,
cum numai în poveşti se întâlneşte. Alături de ţăranii frumoşi, gătiţi de sărbătoare, am văzut
domnişoare svelte, subţirele, cu obrajii îmbujoraţi de entuziasm, frumoase fete de popă şi de
dascăl, unele în porturi săteneşti, păşind cu îndrăzneală si cu însufleţire pe tacturile marşurilor
noastre iubite. Un singur strigăt umple văzduhul umed de iarnă, repeţit de zeci de ori la fiecare
clipă: – Trăiască România Mare!289.
2018 ... un an din calendar, o filă ce se va însemna în istorie. Traiască România Mare!
100 de ani de existenţă a voinţei unor oameni, a căror soartă a fost schimbată de
evenimentele istorice;
100 de ani de când basarabeni, bucovineni şi transilvăneni, se uneau în „cuget şi-n
simţiri” cu patria mamă;
100 de ani de când naţiunea română, fiinţa în graniţele de drept;
100 de ani de când românii au arătat că împreună sunt puternici, că împreună, cu jertfă
şi sacrificiu uman, au reuşit să înfăptuiască un ideal.
Istoria nu a ţinut însă cont de dorinţă şi voinţa românilor. Condiţii vitrege au făcut ca
unele teritorii să se piardă iară. Dar iată azi, la numai 23 de zile până la împlinirea a 100 de
ani de la Unirea Basarabiei cu România, românii simt la fel, aceeaşi emoţie aceeaşi dorinţă.
Poate azi e o zi doar simbolică, pentru că timpul şi vitregiile sorţii ne-au schimbat. Conştiinţa
naţională s-a alterat. Dar, azi la fel ca atunci, basarabenii cer unirea. La 1 martie 2018, 79 de
localităţi din Republica Moldova, semnau declaraţia de unire cu România.
La 100 de ani, sentimentele noastre româneşti se accentuează. Inimile românilor, de
acasă sau plecaţi, bat la unison. Suntem toţi români şi prin ceea ce înfăptuim în aceste zile,
prin ceea ce simţim, arătăm recunoştinţa pentru aceia care au crezut în ea, şi au luptat pentru
libertatea noastră.
Azi, la moment de readucere aminte, centenarul trebuie să fie un recurs la memorie,
la rememorarea faptelor înaintașilor noştri și o plecăciune față de jertfele lor de pe câmpurile
de luptă ale Marelui Război, din temnițele austro-ungare și ulterior ale hidrei comuniste. Nu
ne-am cinstit aşa cum se cuvine eroii. Ei au suferit ignoranţa şi vitregiile istoriei, şi merită azi
un gest simbolic de reabilitare, de dreptate postumă din partea memoriei colective şi a
instituțiilor statului român.
Centenarul trebuie să fie un moment de reflecție profundă a societății românești care
să împletească fericit o sumarizare a progreselor realizate de România în cei 100 de ani scurși
de la Marea Unire cu nevoia de a privi spre viitor și a proiecta, de ce nu, următorii 100 de ani.
Ar trebui cu siguranță făcut un bilanț al ultimei sute de ani la care să ne raportăm la ceea ce
noi, ca popor, am făcut bine, la ce am greșit, la ce putem îndrepta, continua. Unde suntem, ce
am reușit, ce nu am reușit și ce vom face pe viitor.
Ce fel de țară vrem să lăsăm moștenire urmașilor noștri?
Cum va fi oare România următoarei sute de ani290?
Bibliografie:
289 Ziarul Unirea, Adunarea din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, articol pe site-ul https://ziarulunirea.ro/
accest la 4.03.2018 290 STĂNESCU Dorin, Centenarul Marii Uniri, un examen pentru România, articol pe http://ziarullumina.ro/
accesat la 4.03.2018
178
*** Ziarul Unirea, Adunarea din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, articol pe site-ul
https://ziarulunirea.ro/ accest la 4.03.2018
*** Biblioteca Astra, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, București, 1943
*** Unirea Transilvaniei cu România. Încheierea procesului de formare a statului
naţional unitar român, articol pe http://crispedia.ro accesat la 4.03.2018
- BOLOVAN, I., - Istoria României. Transilvania Volumul II, Editura George
Barițiu, Cluj-Napoca, 1997,
- DAICOVICIU, C., şi colab, Istoria României. Compendiu, EDP, Bucureşti, 1969,
- STĂNESCU, Dorin - Centenarul Marii Uniri, un examen pentru România, articol
pe http://ziarullumina.ro/ accesat la 4.03.2018
179
Centenar cu spirit românesc. Simbol și emoție
Panaguţă Cristina Elevă, clasa a IX-a
Ignatiuc Viorica
Profesor coordonator, Liceul teoretic „Nicolae Casso”
Chişcăreni, Republica Moldova.
Suntem o ţară, pentru că din punct de vedere spiritual, Prutul nu este o vamă.
Hotarele există doar pentru delimitarea unui teritoriu, dar, precum a spus Bogdan Petriceicu
Haşdeu, Moldova, Transilvania şi Muntenia nu există pe faţa pământului. Există o singură
Românie: există un corp şi un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul
către altul. Aşa că, în contextul dat, vama nu ne defineşte poporul. Limba română răsună în
Ardeal, Bucovina, Muntenia, Banat, Basarabia şi metaforele cele mai duioase se difuzeză
până în cele mai adânci mlaştini în care a fost încercuită cândva lifta păgână. Aceste metafore
sunt desenate în aerul pe care-l respirăm, contopindu-se cu spiritul nostru român. Pe sub
pământurile pe care noi călcăm şi răsar florile, pe care roua dimineaţa se converge în raze de
lumină, mai există ramificaţii ale limbii române prin rămăşiţele ostaşilor căzuţi pe câmpul de
luptă pentru apărarea ţării.
Vama între Republica Moldova şi România este, de fapt, o dovadă a nederminării
şi o consecinţă a ocupaţiei ruseşti, care, în principiu, s-a implantat adânc în subconştientul
cetăţenilor basarabeni. Dar mişcarea unionistă ia o amploare mare deja de mulţi ani.
Dragostea faţă de România este crescută acum atât de unionişti, cât şi de cunoscătorii
adevăratei istorii. Oamenii se ridică şi se pronunţă, au o opinie proprie, iar cei care nu susţin
Unirea sunt cei care nu cunosc cu adevărat istoria.
Valorile celor două ţări sunt aceleaşi. Vorbim aceeaşi limbă, avem aceleaşi tradiţii
şi până şi portul naţional se identifică ca fiind acelaşi, variind puţin după regiuni. Ne regăsim
în acelaşi spaţiu pe care Dumnezeu l-a binecuvânt prin frumuseţea sa.
Dunărea, Prut, Nistru, Siret sunt râuri în care a curs sânge al apărătorilor şi al celor
care îşi doreau doar să fie alături de fraţi, au curs lacrimi ale celor despărţiţi prin Pactul
Ribbetrop-Molotov şi rapturile teritoriale.
Mişcarea de eliberare naţională din anul 1989, izvorâtă imediat din politica
promovată de Gorbaciov şi perestroika, a însufleţit acel rămăşag de românism care a fost
supus arderii de către Stalin din fiecare român basarabean. Cu toate că poporul basarabean a
avut foarte multe de pătimit, anii 1989-1991 au fost răscrucea timpului favorabil când până
şi Unirea era posibil de înfăptuit. În viziunea mea, această amplă mişcarea s-a caracterizat
prin efectul Phoenix, când renaşti din propria cenuşă, exact ca şi basarabenii.
Acum, când centenarul Marii Uniri se apropie, mă simt răvăşită de un sentiment de
reîntregire. Descoperind istoria ca unul din obiectele mele preferate, ea dezvăluie în mine un
mare patriotism, o pasiune pentru dreptate. Numeroşi oameni de cultură precum Grigore
Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi au murit fără a vedea ţara reîntregită, cu toate că
acesta era visul cel mai mare al lor. Grigore Vieru a spus: „Dacă visul unora a fost să ajungă
în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. În aceste cuvinte eu văd acel dor
nestrămutat făţă de România.
M-am născut într-un sat din Republica Moldova şi, fiind copil mă aflam printre
săteni şi ascultam cele vorbite. Existaseră mereu două maluri: cei care susţin Unirea şi cei în
subconştientul cărora există încă rămăşiţe ale regimului sovietic. Această contrazicere m-a
făcut să fiu confuză, problemă cu care s-au ciocnit numeroşi copii ca mine. Anume existenţa
acestor „două maluri” care se contrazic reciproc ne-a dus într-o eroare din care doar pasiunea
pentru istorie şi adevăr a reuşit să mă scoată. Când am descoperit adevărul precum o lumină
180
de la capătul tunelului, am simţit acea pace sufletească de parcă am primit ceva care mi-a fost
furat.
Pentru mine Centenarul nu este doar o aniversare simbolică a unui eveniment ce s-
a întâmplat cu o sută de ani în urmă, ci o şansă de a vedea cele două ţări reîntregite. Îmi pare
că de la Marea Unirea a trecut mult mai puţin timp decât o sută de ani şi, totodată, mult mai
mult timp decât un secol. Sper că tristeţea nu se va mai simţi la trecerea Prutului şi acest râu
nu va mai fi blestemat ca fiind hotarul care ne-a izolat de fericire şi integritate. E timpul să ne
deşteptăm, căci jugul impus de ruşi a durat prea mult, mult prea mult. Ni se pare că existenţa
noastră s-a limitat la o minciună pe care au trait-o câteva generaţii în urma noastră şi ar fi
păcat ca să nu fim cunoscuţi în istorie ca generaţia care a făcut Unirea, care a adus vechile
hotare. Suntem într-o capcană a realităţii ce presupune o iluzie creată cu ajutorul valorilor
materiale, însă limba română, în care fiinţele noastre se concep şi se reinventează, este ceva
mai mult decât acel patrimoniu naţional de care se vorbeşte încontinuu.
Valorile noastre naţionale care se resimt în măduva oaselor noastre şi mândria de
Român care ne insufleţeşte de fiecare dată când cădem, ne-au încălzit precum un foc
atotcreator din care izvorăşte lumina.
Suntem un popor, iar un popor nu presupune existenţa unor vămi. Noi ne cunoaştem
istoria, deci avem un viitor, iar unicul viitor pe care-l văd eu este cel împreună cu România.
Eu cred că 1812 şi 1940 nu ne definesc, în schimb, 1918 o face. Şi eu sper că 2018 ne va
reprezenta de acum înainte ca anul când Sfatul Ţării a revenit prin noi, urmaşii acestuia, pentru
a aduce dreptatea furată, deoarece fraţii de peste Prut ne aşteaptă şi noi aşteptăm să revenim
acasă, după un secol de străinătate şi întemniţare între barele de fier ale minciunii sovietice.
181
O viață de om și-un gând de Unire
Pupăză Raisa Profesor Liceul Teoretic „Nicolae Casso”
Chișcăreni, raionul Sângerei, Republica Moldova
Acest articol reflectă pagini din istoria vieții tatălui meu, cetățean basarabean, fost
ostaș in Armata Română și rusificarea populației, în vederea topirii teritoriului dintre Prut și
Nistru în imensul imperiu sovietic
„E trist să ai o Țară dezbinată
E trist să fii în casa ta străin,
Și fratele să-ți stea rănit la poartă,
Ca un Hristos căzut între străini!”
Vreau să încep micul meu discurs cu un omagiu adus unui bun și fidel prieten al
meu, ,,Radio-Iași”, căruia îi mulțumesc pentru frumosul, caldul și dulcele cuvânt românesc,
celui ce i-am dus dorul o viață întreagă.
Generației mele, cea a ,,cravatelor roșii, și ,,insignelor comsomoliste” i-a fost dat să
i se roadă auzul cu o limbă străină, ca s-o uităm pe a noastră. Toate emisiunile radiofonice,
dar și cele TV răsunau în limba rusă, iar când se mai întâmpla să auzim câte-o vorbă de-a
noastră ori să răsune vreun cântec de-a lui Nicolae Sulac, în casa noastră era sărbătoare. Nu
numai o limbă străină ni s-a impus, dar și o istorie străină, care ne-a făcut să ne închinăm unui
idol de pe Volga, ca să nu cunoaștem adevărata noastră istorie, să nu știm de Horia, Cloșcă și
Crișan, de Mihai Viteazul, de Mircea cel Bătrân și alți eroi ai neamului. Vorba poetului
Grigore Vieru: ,,Ce tare, Doamne, am fost mințit. Au vrut să ne transforme în mancurți. Au
izgonit doina, ca să cântăm ,,cazacioc-ul”, să spunem ,,zdraste”, propriei mume. Ei ne-au ucis
fără milă alfabetul, frumoșii noștri crini latinești. Dar ... cât de greu ar fi adevărul, tot răzbate
spre lunină.
În urma unei lupte înverșunate cu dușmanii din afară, dar și cu mancurții din
interiorul țării, se întoarce acasă limba română, în haina ei firească, grafia latină.
,,Scrisul ei și râma-l are, eu, de ce nu l-aș avea?”, (Grigore Vieru).
O mică victorie am obținut grație scriitorilor, poeților, intelectualilor, care ne-au
deschis ochii minții în înțelegerea multor lucruri neînțelese până atunci, iar Podul de Flori a
fost un balsam pe suflet pentru noi, românii din Basarabia. Câtă bucurie a cuprins prima
noastră întâlnire cu frații de peste Prut! Cum să nu te bucuri când vorbești și simți la fel, când
înțelegi și ești înțeles? Se vede că s-au unit vocile noastre, ale celor care își doresc întregirea
Neamului cu glasurile celor de sub pietre care au luptat și au apărat pământul, istoria și limba:
,,Strămoșii de sub pietre ne-ndeamnă să trăim
În pace și unire, să nu ne dușmănim.
Să înflorească neamul prin hore și cântări
Iar despre noi să se știe .
În cele patru zări!..
( Creație proprie)
Acum, când cele tăinuite au devenit cunoscute, gândul mă duce la bunul meu
părinte, tatăl meu, Prisăcaru Ion, născut în anul 1916, în satul Chișcăreni, județul Bălți, care
a învățat în şcoala românească făcând șapte clase. Mai apoi a făcut medicina la Cernăuți, dar
n-a terminat studiile, căci începuse războiul din 1941 și tata a fost înrolat în Armata Română,
în calitate de medic-sanitar. La Podul Iloaiei este luat prizonier, după care au urmat 7 ani de
închisoare în lagărul din Ural. 7 ani de suferință!
182
S-a întors acasă în anul 1948, a continuat studiile la Școala de Medicină din oraşul
Bălți și timp de 29 de ani a stat la straja sănătății oamenilor din satul Slobozia-Chișcăreni și
satul natal. În anul 2016 i s-a conferit, post-mortem titlul ,,Cetățean de Onoare”.
Din câte îmi amintesc, în casa noastră, aproape că nu s-a vorbit deloc despre studii,
serviciul militar, lagărul de concentrare, căci noi, cei patru copii ai lui învățam în școala
sovietică și tot ce ar fi ținut de român, românesc, România, ar fi fost împotriva legii.
Tata a gândit și simțit românește, dar; se vede foarte mult timp a fost închis în sine
și doar când se întâmpla să se intâlnească la vreun pahar de vin cu unii dintre foștii deportați
discutau mult; dar pe șoptite să nu auzim noi. După plecarea lor, neapărat cânta: ,,Hai, să dăm
mână cu mână, cei cu inima română” ... Atunci nu înțelegeam semnificația acestor versuri.
Pentru noi era, pur și simplu, un cântec, iar pentru el (mai târziu am înțeles) o durere. Pe el
nu l-au invitat niciodată la Ziua Victoriei, 9Mai, căci și el a îndurat și a suferit, NEDREAPTĂ
SOCOTEALĂ!
În ultimul an de viață, anul 1980, a dorit foarte mult să treacă Prutul, dar trebuia să
ai învoirea Moscovei! LEGE NEGHIOABĂ! A reușit să meargă până la Cernăuți, loc drag
sufletului său. De aici și-a procurat un costum, cu care; de fapt, a fost îmbrăcat pentru ultimul
său drum.
Istoria vieții tatălui meu, Prisăcaru Ion, e o parte din istoria Basarabiei, a neamului
meu, care a fost pângărită de o lege strâmbă făcută de-aiurea.
Sunt mândră că tatăl meu a fost ostaș român, chiar dacă regimul totalitar a ignorat
acest lucru. El a fost iubit și apreciat de toți sătenii și nu numai. În școala românească a învățat
dragostea de neam și valorile lui supreme: bărbăția, curajul, omenia, bunătatea,
cumsecădenia, calități ce ni le-a transmis atât nouă, celor patru copii ai lui, cât și nepoților și
strănepoților săi.
Îi dedic aceste versuri, în semn de dragoste și adâncă recunoștință, căci le merită din
plin.
Te-am visat aseară, tată
Frunzuliță foaie-amară
am avut un vis aseară:
se făcea că tatăl meu
trecea o apă din greu.
Stam pe mal, mă frământam,
voiam să-l ajut, dar nu puteam.
Însă tata înota,
înota, se scufunda
și din nou înainta.
Cu privirea inspre mal
tot trecea din val în val.
Când s-ajungă mai aproape;
m-am trezit ... și era noapte.
M-am gândit la visul greu
și la scumpul tatăl meu,
ce demult ne-a părăsit.
Dar ... se vede, acolo Sus;
sufletu-I neliniștit......
Viața tatei-a fost amară tare
război, foame, lagărul de concentrare ...
Avea doar un cântec ce i-a fost
în viață alinare:
,,Hai, să dăm mână cu mână
183
Cei cu inima română ...”,
Mereu mă rodea o întrebare:
,,De ce pe tatăl meu
la 9 mai nu-l invitau la sărbătoare”?
Dar mai târziu aflai:
tatăl meu a fost ostaş român
și nu era pe plac regimului păgân.
Dar nu mai lasă Dumnezeu
în veci să se despartă neamul meu.
Oricăt au vrut dușmanii să ne mintă,
oricât și azi cu ură ne privesc,
nu va apune, nu
al meu neam românesc!
S-a împlinit dorința tatei să-și revadă Țara,
iar cântul lui îmi umple inimioara:
,,Hai, să dăm mână cu mână
Cei cu inima română ....!”
Sunt mândră că tatăl meu a fost ostaș român, chiar dacă regimul totalitar a ignorat
acest lucru. Școala romănească i-a cultivat cele mai înalte valori umane: dragostea de neam,
bărbăția, curajul, bunătatea, omenia, cumsecădenia, calități, ce ni le-a transmis atât nouă,
celor patru copii ai lui, cât și nepoților și strănepoților,
Suntem în Anul Centenarului Unirii!
Mult aș vrea ca să se întâmple o minune care să aline durerea trăită de românii
basarabeni, ca urmare a ignoranței a unei părți a românilor de dincolo de Prut. Să ne reamintim
unele fapte ale unor mari români basarabeni: Nicolae Casso, Pan Halipa, Anton Crihan, Ion
Ignatic, în speranța continuării, măcar în parte, a exemplului lor de patriotism.
Liderii mișcarii românești să demonstreze multă luciditate și pragmatism. Istoricii
să nu se sfiască să recunoască românismul Basarabiei.
,,Suntem un neam și-o Țară uniți sub tricolor / Avem aceleași doine, avem același
dor / Români de la o mamă, să fim toți la un loc, / Căci numai împreună vom trece și prin foc.
(creație proprie)
Mult aş vrea ca pe 27 Martie 2018 bunul și fidelul meu prieten ,,Radio-Iași” să-mi
aducă Vestea cea Mare - Unirea cu Patria-Mamă
184
La început a fost Cuvântul românesc ...
Vlad Adriana Profesor Colegiul „Spiru Haret”
Ploiești, Prahova, Romậnia
Anul 2018 aduce în atenția fiecăruia dintre noi problema conștiinței istorice, a
apartenenței la un singur neam care cunoaște de un veac încoace unitatea în spirit și cuget
românesc. Rememorăm, elogiem, analizăm firesc istoria, dar medităm poate prea puțin la
privilegiul de a înțelege toți sensul graiului românesc, de a ne pune de acord în aceeași limbă,
grație unor eforturi făcute de înaintași. Granițele fizice rămân și după o sută de ani de la Marea
Unire, dar cele lingvistice s-au șters demonstrând parcă faptul ca la orice început al unui neam
se află Cuvântul.
Se redefinește în acest context chiar și tâlcul vorbelor istoricului Nicolae Iorga: Poți
închide ochii, dar nu poți stinge soarele. Dincolo de adevărul istoric incontestabil, putem să
închidem ochii, să simțim mândria de a fi români oriunde ne-am afla, dar nu putem ignora că
în plan fizic o parte integrantă a Marii Românii, Basarabia, rămâne ruptă din trupul țării căreia
i se alipea la la 27 martie (9 aprilie) 1918, așa cum apărea în declarația Sfatului Țării condus
de Ion Inculeț:
În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut,
Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi
mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam,
pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru
totdeauna,
Se uneşte cu mama sa România.291
Se cuvine astfel să readucem în discuție eforturile celor care au înțeles că mai presus
de unitatea teritorială recunoscută în plan internațional se află încercarea de salvare a ființei
naționale românești. Un exemplu elocvent în acest sens este oferit de lupta pentru impunerea
limbii române în Basarabia, întrucât graiul românesc vorbit de toți locuitorii din ambele părți
ale Prutului rămâne un simbol al unității.
Începând cu anul 1812, limba maternă fusese înlocuită în Basarabia din toate
domeniile de activitate: administrație, învățământ, biserică sau justiție, ajungând să cunoască
un regres fără precedent și devenind un instrument al deznaționalizării, al ștergerii identității
românești. Limba slavă impusă de către ideologii țarismului era menită să îi facă până și pe
oamenii simpli să se considere parțial ruși, să le ofere impresia altei apartenențe. Pe fondul
acestor schimbări, sunt cu atât mai importante eforturile intelectualilor basarabeni de a
impune, după revoluția de la Petrograd din anul 1917, renașterea conștiinței de neam prin
revitalizarea limbii române. Se remarcă prin activismul lor deosebit învățătorii care pledau la
adunări și congrese pentru repunerea în drepturi a limbii materne. Astfel, ea ar fi trebuit
utilizată din nou în toate domeniile sociale, dar mai ales în școli, acolo unde regimul bolșevic
făcuse şi el demersuri susținute pentru asimilarea lingvistică a românilor.
Personalități ale Partidului Național Moldovenesc precum Vladimir Herța sau
Pantelimon Halippa au pledat pentru introducerea în fiecare școală a predării în limba română,
considerând că nimic nu poate servi drept piedică pentru înfăptuirea învățăturii în limba
moldovenească292, nici măcar lipsa manualelor. Așadar, deși nu era un sistem educațional
perfect între Prut și Nistru, el încearcă să își redobândească identitatea odată cu oamenii pe
care îi slujea, dar nu va putea elimina de la început influența slavă, astfel că instruirea elevilor
291 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea-basarabiei-cu-romania-in-documente 292 Școala moldovenească, 1917, nr.1, pag.22 apud Historia, an XII, nr. 125, mai 2012, pag.59
185
era în limba maternă, dar se păstra și obligativitatea studierii slavei. În același timp,
deznaționalizarea își spunea cuvântul prin vocile celor care contestau limba molovenească pe
care o considerau prea săracă, lipsită de termenii necesari unei exprimări variate. Răspunsul
la astfel de limitări vine de la galeria amplă a scriitorilor moldoveni care au afirmat în operele
lor tocmai bogăția și frumusețea graiului moldovenesc: A. Donici, C. Stamati, I. Sârbu sau
B.P. Hașdeu. Susținerea românismului va fi evidentă și din partea liceenilor, a studenților și,
nu în ultimul rând, a preoților, ceea ce conduce la adoptarea, începând cu aprilie 1917, a unor
hotărâri care prevedeau că administrația locală va fi în limba română, la fel ca serviciile
religioase și învățătura în toate școlile.
Această ideologie va fi urmată chiar și de țăranii care s-au răsculat în 1917 împotriva
regimului țarist alături de celelalte clase sociale, cerând în locul pământului valori spirituale
precum dreptul de a învăța și de a-și spune rugăciunile în limba română.
Presiunea opiniei publice a determinat autoritățile să întreprindă acțiuni urgente în
vederea reabilitării limbii române în Basarabia. La insistențele filialei din Bălți a Partidului
Național Moldovenesc s-a decis introducerea limbii române ca obiect de studiu în toate școlile
din acest județ. Ulterior, duma orașului Chișinău va adopta o hotărâre similară, urmată de
organizarea unor cursuri speciale de studiere a limbii române pentru învățători și pentru alte
categorii sociale. Pasul următor de la sine înțeles era cererea de revenire la alfabetul latin,
care apare în rezoluțiile adoptate la congresul gubernial al învățătorilor moldoveni din
Basarabia, apoi în congrese județene ale dascălilor.
Toate aceste demersuri consolidează sentimentul apartenenței la o singură conștiință
de neam, cea românească și confirmă substanța ideii de unire pe care o evidenția în
discursurile sale și scriitorul Alexei Mateevici: Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove,
însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și
Transilvania. (...) N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste
Prut.293
Bibliografie:
*** Școala moldovenească, 1917, nr. 1, apud Historia, an XII, nr. 125, mai 2012
***Școala moldovenească, 1917, nr. 2-4, apud Historia, an XII, nr. 125, mai 2012
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea-basarabiei-cu-romania-in-
documente
293 Școala moldovenească, 1917, nr.2-4, pag.75 apud Historia, an XII, nr. 125, mai 2012, pag. 58
186
Ion Inculeț - Omul potrivit la timpul potrivit
Bulat Andreea elevă clasa a VIII-a
Lesnic Victoria Profesor coordonator, Liceul Teoretic „Alexei Mateevici”
Orașul Șoldănești, Raionul Șoldănești, , Republica Moldova
Summary: A special role in the Generation of the Great Union had Ion Inculet, Romanian
political scientist, president of the Country Council in the Moldovan Democratic Republic, minister,
member of the Romanian Academy (since 1918). What particularly characterizes Ion Inculet's life and
work is his infinite modesty and gentleness, his thorough experience, accompanied by the tact and
calm that characterizes him and above all, his warm love of the people, the country, and his
motherland Bassarabia , whom he loved with all the powers of his mind and soul.
Keywords: Bessarabia, Ion Inculet, The Country Council, The Union Generation, Gherman
Pantea
INTRODUCERE
Revoluția rusă din februarie 1917 a instaurat o atmosferă a libertăților politice în tot
Imperiul Rus. În Basarabia câștigă tot mai mult teren ideea autodeterminării, potrivit căreia
popoarele erau libere să-și hotărască soarta. Un rol de primă importanță în cadrul mișcării
naționale încep să-l joace o generație de tinerii basarabeni care în momentul decisiv s-au
identificat întru totul cu nădejdele și interesele poporului român „alegând cărarea care a dus
la triumful desăvârșit al națiunii române”294. Un rol deosebit în cadrul Generației Marii Uniri
i-a revenit lui Ion Inculeț, om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii
Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din anul 1918) al Academiei Române.
Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui
nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul care îl caracterizează și, mai
presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o
cu toate puterile minții și sufletului său.
DATE BIOGRAFICE
Ion Inculeț s-a născut la 15 aprilie 1884 în comuna Răzeni, ținutul Bender, Gubernia
Basarabia, Imperiul Rus. Părinții săi au fost Constantin și Maria Inculeț. A fost căsătorit cu
principesa Roxana Cantacuzino. Aceștia au avut doi copii. A absolvit școala primară din satul
de baștină, trece prin școlile duhovnicești ale Basarabiei, dar în anul 1905, după absolvirea
seminarului, pune punct carierei parohiale, înscriindu-se la Universitatea din Dorpat,
mutându-se peste un an la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și
matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut propunere pentru profesorat.
În timp ce studia la Petersburg, din inițiativa sa, este compusă asociația studenților basarabeni
din Petersburg. După absolvirea universității a predat fizica, matematica și astronomia. În
anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar.
294 Cugetul (Revistă de istorie și cultură), nr. 1, 1992, pag. 35.
187
O alta profesie a sa a fost de secretar de redacţie la revistele „Vestnik Znania” şi „Nauchnoe
obozrenie”, care erau editate de Wilhelm Bittner, în care acesta publicase mai multe articole
cu scopul de a populariza ştiinţa, fără semnătură295. După Unire Ion Inculeț a fost ministru
al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și
vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca
(1933-1937). Inculeț s-a stins din viață în urma unui atac de cord în seara de 19 noiembrie
1940 la vârsta de 56 de ani. Este înmormântat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din
Bârnova, aflată la periferia municipiului Iași.
ACTIVITATEA ÎN CADRUL MIȘCĂRII DE ELIBERARE NAȚIONALĂ
DIN BASARABIA
Mişcarea de eliberare națională din Basarabia ocupată de Imperiul Rus s-a
amplificat ca urmare a revoluției din februarie 1917. În revista „Generaţia Unirii” sunt tipărite
mai multe memorii ale lui Ion Inculeț toate, fiind adunate sub genericul „O revoluție trăită”
în care sunt prezentate impresiile sale despre evenimentele la care a participat personal: „Mi-
aduc aminte de starea mea sufletească de atunci. Fiu de ţăran-moldovean dintr-un sat
răzeşesc – Rezeni - aşezat de Ştefan cel Mare la hotarul dintre judeţele Lăpuşna şi Tighina.
Moldovenii - fără drepturi politice - erau la bunul plac al clasei conducătoare. Pământul
strămoşesc — robit şi el în mâini străine. Limba străină în şcoli, biserică şi dregătorii.
Dispreţ manifestat, cu ocazie şi fără ocazie, faţă de poporul băştinaş, din partea celor care
cârmuiau …
La ruşi era o lipsă în simţul lor patriotic. Ca student, am fost la Stockholm. La un
restaurant am observat cum pe măsuţe fluturau drapelele diferitor naţiuni. Mi s-a explicat că
acolo se stabilise obiceiul ca vizitatorii străini, mândri de ţara lor, să reclame ca pe masa
ocupată de dânşii să se pună şi drapelul naţional. Deşi erau şi multe mese ocupate de ruşi,
drapelul rusesc nu se vedea nicăieri: ruşii pare că se ruşinau de ţara lor autocrată şi
retrogradă. Cu asemenea simţăminte, noi, fireşte, doream izbînda revoluţiei. Problema la
început era cu atât mai uşoară, cu cât în lupta pentru dezrobirea politică, socială şi
economică, noi, cei de neamuri străine, aveam alături majoritatea poporului rus, dornic de
a răsturna autocratismul.
Ceva mai târziu căile s-au despărţit, când naţionalităţile au prins a reclama
drepturile lor. Unele au învins, ca polonezii, finlandezii, românii din Basarabia. Altele, ca
ucrainenii, georgienii au căzut sub un jug şi mai greu. "296
A muncit și-n Sovietul de deputați ai muncitorilor și soldaților de la Petrograd: „În
primul Soviet de la Petrograd am intrat şi eu, fiind delegatul Uniunii profesorilor, şi astfel
am avut ocaziunea să cunosc acolo de aproape, personal, pe toţi membrii de frunte, începînd
cu Cherenschi, Lenin, Troţchi; să cunosc de asemenea de aproape dedesubturile luptei ce se
desfăşura şi să particip la această luptă, în scopurile mele, în modul cel mai efectiv”297.
Basarabenii revoluționari din Petrograd urmau să se ducă în spațiul natal pentru a
adânci procesele revoluționare. Printre cei delegați în Basarabia în scopuri revoluționare a
fost și Ion Inculeț. „S-a hotărît să se trimită în Basarabia o delegaţie de 80 oameni (câte 8 de
judeţ), care au luat parte în persoană la revoluţie şi care să le spună celor de acolo ce
înseamnă revoluţie, că revoluţia începută la Petrograd înseamnă eliberare, eliberarea limbii,
a pământului, eliberarea neamului.”298
A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu
alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani. La început concepția
politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și
înnoite, pronunțându-se pentru autonomia Basarabiei. Însă, după preluarea puterii la
Petrograd de către bolșevici prin putch-ul din octombrie 1917, Inculeț a evoluat spre alianța
295 Alexandru Chiriac, Mic dicționar al membrilor Sfatului Țării, Chișinău, Editura Patrimoniu, 1992. 296 COLESNIC Iurie - „Basarabia necunoscută”, Chișinău, Ed. Museum, 1993. 297 COLESNIC, Iurie – Op. cit. 298 COLESNIC, Iurie – Op. cit.
188
cu România. La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918
a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici. La 24 ianuarie Sfatul
Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Republicii Democratice Moldovenești
(Basarabia) față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu
România.
Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, și viitor primar
al Odesei caracterizează astfel activitatea lui Inculeț:
„La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în
numele Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod
unanim Ion Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era
calm, abil, împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (...) Inculeț în toate
împrejurările a dovedit un calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas
nechibzuit. Se apropia ziua cea mare - ziua Unirii - însă Inculeț se gândea la soarta țăranului.
Adeseori spunea: „Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical și
reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om.”299
Între deputați Sfatului Țării - primului parlament al Basarabiei, 30% erau
nemoldoveni. Aceștia îi suspectau pe moldoveni de separatism, de desfacere de Rusia și
totodată îi acuzau că ei sunt cei care au provocat măsurile asupritoare asupra nemoldovenilor.
Inculeț era unicul care contopea simpatiile deputaților moldoveni cu nemoldoveni. Atunci
când Inculeț a obținut locul de președinte doamna Alistar, care era deputat în Sfatul Țării, îi
dăduse o panglică tricoloră, ceea ce a creat un elan de bucurie şi un tropot de aplauze.
Președintele în limba moldovenească (română), apoi în limba rusă a adus mulțumiri și a arătat
principiile democratice pe care le va apăra și respecta. Doar el cunoștea cât muncea, având în
vedere faptul că i se întindeau diverse obstacole și întâlnea diverse dificultăți. Din discursul
de încheiere al lui Inculeț la adunarea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 se marchează
dramatismul ipostazei sale: „Cu adâncă emoţiune vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării.
Domnia voastră cu unanimitate de voturi m-aţi pus în capul Sfatului Ţării … În fracţiunea
ţărănească s-a spus astăzi, că eu nu fac ceea ce s-ar cuveni şi n-am muncit cât a trebuit. Eu,
domnilor, până la vârsta de 15 ani am fost ţăran şi interesele ţărănimii îmi sînt scumpe!
Fiecare pas al meu este pătruns de iubire faţă de ţărani şi fiecare pas al meu a fost dictat de
interesele şi nevoile ţărănimii; eu întotdeauna am fost pentru ea şi niciodată nu m-am lepădat
de ea. Domniile voastre cunoaşteţi bine părerile mele şi evoluţia lor, şi iată vă spun, că tot
ce se face acuma se face în interesele ţărănimii noastre. Aici se spunea, că se poate sta la o
parte. Poate, dar nu ţăranii, care în afară de pămînt nu se pot aştepta la nimic. Şi eu cu
conştiinţa curată vă spun, că actul unirii, care se săvîrşeşte astăzi, se face pentru binele
ţărănimii şi conştiinţa mea, a alesului ei, este curată. Şi acuma, domnilor deputaţi, să-mi daţi
voie să vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării. Pentru rezoluţia blocului moldovenesc au
votat optzeci şi şase (86) deputaţi; împotrivă trei (3); s-au abţinut treizeci şi şase (36); absenţi
treisprezece (13). Cu majoritatea de optzeci şi şase (86) voturi împotriva a trei (3) rezoluţia
pentru unirea Basarabiei cu România a blocului moldovenesc este primită (Aplauze
furtunoase.).
Trăiască unirea cu România mamă!”300
După Unire, Președintele Sfatului Țării cutreieră prin lumea meseriilor, încercând
profesia de ministru al Basarabiei, ministru al sănătăţii publice, ministru de interne, ministru
al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri al României. Ales membru al
Academiei Române, Inculeţ şi-a făcut intrarea cu o disertaţie remarcabilă despre spaţiu şi
timp, în noua lumină ştiinţifică. Această disertaţie dovedea profunda sa pregătire ştiinţifică şi
puterea minţii sale înaripate, care se ridica pe culmile cele mai înalte şi cele mai aride ale
gândirii. Inculeţ a fost în Academia Română un exponent al ştiinţei şi un reprezentant al
299 https://ro.wikipedia.org 300 „Cugetul (Revistă de istorie și cultură), nr. 1, 1992.
189
potenţialului de cultură al poporului românesc de peste Prut. El era chemat în acest for după
alţi străluciţi reprezentanţi ai acestui minunat popor.
În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei și Unirea din 1918, el spunea:
„Basarabia a fost smulsă din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept
și a oricărei dreptăți, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei
române în toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul
transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia
țaristă - o sută de ani a durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre
Prut și Nistru pentru conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în
cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările
deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din
piedicile ce erau puse în calea Unirei cu toți românii.”301
La înmormîntarea lui Inculeț, Vasile Bârcă, om politic român, membru al Sfatului
Țării, primar al Chișinăului și ministru în timpul României Mari a afirmat: „Ceea ce
caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui
nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai
presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-
o cu toate puterile minții și sufletului său.”302
CONCLUZII
Ion Inculeț este un reprezentant tipic al generației Unirii, generație care era convinsă
că națiunea română se află în fața unei confruntări care îi va hotărî destinul istoric. Pe umerii
acestei generații a căzut o sarcină deosebit de dificilă din toată istoria neamului românesc.
Convingerea era aceea, că nici un sacrificiu nu era prea mare pentru ca năzuințele națiunii să
devină o realitate netăgăduită. O strălucită pagină în istoria activității generației Unirii a scris-
o ilustrul nostru pământean – Ion Inculeț - „Omul potrivit la timpul potrivit”.
Bibliografie:
- *** Cugetul (Revistă de istorie și cultură), nr. 1, 1992.
- COLESNIC, Iurie - Basarabia Necunoscută., Chişinău, Editura Museum, 1993.
- GĂINĂ A. - Luptător pentru libertate, „Literatura şi arta”, nr. 19, 2013.
- https://ro.wikipedia.org
- http://istoria.md/articol/10/Ion_Constantin_Incule%C5%A3
- http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Incule%C5%A3
- https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2011/03/17/ion-inculet-1884-
1940-politician-roman-presedintele-sfatului-tarii/
- http://flacaratv.md/documentar-cum-s-a-infaptuit-unirea-din-27-martie-1918-
istoricul-sfatului-tarii-actul-unirii-lista-celor-86-bravi-deputati.html
- http://adevarul.ro/moldova/politica/presedintele-unit-basarabia-romania-ion-
inculet-mare-vizionar-1_50aea84d7c42d5a6639ed0d3/index.html
- https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/25/ion-constantin-
inculet-un-erou-ai-unirii-basarabiei-cu-tara-mama/
- http://tvrmoldova.md/27-martie-1918-basarabia-a-ales-unirea-cu-tara/ion-
inculet-de-la-socialist-revolutionar-la-presedintele-sfatului-tarii-care-a-votat-unirea/
- https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/triumful-unei-
natiuni/triumful-unei-natiuni-ion-inculet-omul-unirii-de-la-chisinau-160338
- https://quadratus.wordpress.com/tag/ion-inculet/
301 COLESNIC, Iurie - Basarabia Necunoscută, Chișinău, Editura Museum, 1993, pag. 192. 302 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_C._Incule%C8%9B
190
Ioan Pelivan – lider al mişcării de eliberare naţională din
Basarabia
Profir Anastasia elevă clasa a VIII-a
Lesnic Victoria Profesor coordonator, Liceul Teoretic „Alexei Mateevici”
Orașul Șoldănești, Raionul Șoldănești, Republica Moldova
Summary: Ioan Gheorghe Pelivan - a former militant of the national liberation movement in
Bessarabia, a political, publicist, advocate and promoter of the Romanian language, an animator of
cultural life, a real martyr of the space between the Nistru and the Prut and one of the greatest unknown
heroes of Romania. He was sacrificed for building the national unity "Father of Basarabian nationalism"
and "a landmark of national consciousness as his life lived with dignity." This is what the Basarabian
historian Iurie Colesnic considers. Pelivan's life, his fate, merges with the life and fate of Bassarabia.
Keywords: Ioan Pelivan, Bessarabia, autonomy, Moldavian National Party, Country Counsel,
Răzeni.
INTRODUCERE
La 1 aprilie 2018 se împlinesc 142 de ani de la naşterea lui Ioan Pelivan, jurist,
publicist, om politic, diplomat, deputat în Sfatul Țării, militant de vază al mişcării de eliberare
naţională, cofondator al primului ziar în limba română „Basarabia”. Este un „erou uitat” în
Republica Moldova, dar și în România. Niciuna din autorităţile României de azi și ale
Republicii Moldova, nu s-au obosit să-i omagieze oficial viaţa şi moartea martirică. Și doar
istoricii din ultimii ani au scris despre „Părintele mişcării naţionale din Basarabia”303.
Prin această comunicarea îmi propun să evidențiez datele biografice ale Marelui
Patriot basarabean de la începutul secolului al XX-lea; să prezint fragmente din cuvântarea
Domniei sale la ședința istorică din 21 noiembrie 1918.
DATE BIOGRAFICE
S-a născut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni din fostul judeţ Lăpuşna în familia lui
Gheorghe şi Eugenia Pelivan. „Răzeni a dat poporului personalităţi de anvergură: Elena Alistrar
- unica femeie din Sfatul Ţării, Ion Inculeţ - intelectual, care a condus cu demnitate mai multe
funcţii publice în cadrul Statului Unitar Român şi Ion Pelivan, marele naţionalist şi patriot
roman”304. Încă de mic copil a manifestat o pasiune deosebită pentru învăţătură. Între anii 1892-
1898, Ioan Pelivan urmează studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. După terminarea
Seminarului, primeşte de la Zemstva gubernială o bursă anuală şi se înscrie la Facultatea de
Drept a Universităţii din Dorpat (Estonia) pe care o absolvă în anul 1903. În anii studenţiei, este
arestat ca membru activ al „pământeniei” basarabene şi deportat în nordul Rusiei. Fiind unul
dintre cei mai consecvenţi luptători pe tărâm naţional din Basarabia, fondează, în colaborare cu
C. Stere, Em. Gavriliţă ş.a., primul ziar de limbă română „Basarabia” (1906-1907). La
aniversarea a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, din 1812, deci în 1912, Ioan Pelivan, pe
atunci judecător în cadrul Imperiului Rus, a arborat în mod demonstrativ tricolorul românesc
cu doliu, ceea ce i-a adus automat demiterea din funcţie şi alte represalii pe plan local. A dus o
activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. Datorită activității sale,
județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea
Basarabiei cu România, Pelivan fiind fiind atunci locțiitor de judecător al orașului Bălți și
creatorul primei grupări naționale din acest oraș.
În anul 1917, participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc.
303 CONSTANTIN, Ion; NEGREI, Ion; NEGRU Gheorghe - Ioan Pelivan: Părinte al mişcării naţionale din
Basarabia, Chişinău, 2012. 304 Cugetul. Revistă de istorie și cultură. nr. 1, 2003.
191
A fost membru al Biroului de organizare al Sfatului Ţării. Blocul Moldovenesc l-a
înaintat la postul de preşedinte al Sfatului Ţării, dar Pelivan a cedat acest post lui Ion Inculeț.
În guvernele Republicii Democratice Moldovenești (1917-1918) ocupă funcțiile de ministru
al Justiției, ministru de Externe, calitate în care a participat la Conferința de Pace de la Paris.
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. A ocupat mai multe funcţii: deputat
în Sfatul Ţării de la Chişinău (1917‑1918), director general (ministru) de Externe în cele două
guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti (1917‑1918), ministru al Justiţiei
(1919‑1920), delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919‑1920), deputat şi
senator, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar (ambasador) al României pe lângă
Guvernul Republicii Letone, conducător al filialei din Basarabia a Asociaţiei de Cultură
„Astra” (1927-1936).
După instaurarea regimului comunist în România, Pelivan a utilizat o modalitate
ingenioasă pentru a salva o parte importantă din Arhivele Unirii. În aniii 1949-1950, dându-
și seama că va fi arestat, s-a ascuns la rudele sale purtând într-o valiză documentele. Le-a
prezentat la Arhivele statului roman cu puțin timp înainte de arestare. Funcționarul care le-a
primit, nu le-a luat în evidență, lăsându-le într-o camera izolată, fiind descoperite abia în 1973
și înregistrate. Specialiștii de la Arhive apreciau că materialele documentare cuprinse în
fondul I. Pelivan prezintă importanță deosebită pentru cunoașterea evenimentelor istorice din
Basarabia de la sfârșitul secolului al XIX-lea- începutul secolului al XX-lea. Între acestea se
află rapoarte, apeluri, referate, procese-verbale, circulare, declarații privind lupta pentru
autonomia Basarabiei în componența Imperiului Rus, organizarea și activitatea românilor
basarabeni, activitatea Partidului Național din Basarabia, unirea Basarabiei cu România. A
fost arestat și închis în penitenciarul de la Sighet, unde a și decedat într-o celulă sordidă şi
supraaglomerată. A murit măcinat de boli, bătăi şi inaniţie, la 78 de ani, un adevărat martir al
Basarabiei şi unul dintre cei mai mari eroi necunoscuţi ai României: Ioan Gheorghe Pelivan.
CUVÂNTAREA DEPUTATULUI IOAN PELIVAN ÎN ȘEDINȚA DE
INAUGURARE A SFATULUI ȚĂRII
La 21 noiembrie 1917 își deschide lucrările primul parlament al Basarabiei, Sfatul
Țării. La inaugurare Ion Pelivan a rostit o cuvântare care și astăzi produce emoții mari
referindu-se la trecutul și prezentul ținutului dintre Prut și Nistru. El afirma: „Astăzi este ziua
cea mai însemnată în istoria poporului moldovenesc. Acest popor a fost condamnat să piară,
dar astăzi el renaște; a fost înmormântat, iar astăzi a înviat…
În anul 1812 noi am fost rupți din trupul Moldovei și anexați la statul rus… Când se
luptau între ei doi bandiți - rusul și turcul, nici unul din ei nu suferea, ci suferea nenorocitul
nostru popor … Turcii luau a zecea parte din munca poporului, ne prăda, dar nu-și băga
cizmele murdare în sufletul nostrum. (Aplauze).Turcul ne dădea voie să ne rugăm lui
Dumnezeu în limba noastră și în bisericile noastre … Turcul ne-a lăsat școala în forma în
care am moștenit-o de la bunici cu predarea în limba natală; el nu ne forța să învățăm
turcește. Același lucru a fost și în domeniul justiției și administrației. Noi aveam legile
noastre, prin care ne ocârmuiam, noi aveam judecătorii noștri moldoveni, pe care îi alegeam
noi după regulile moștenite de la străbuni … Iată de ce, când în anul 1812 s-a aflat că cea
mai fertile parte a Moldovei va trebui să treacă la Rusia, strămoșii noștri s-au tulburat. Ei
știau că în Rusia țăranii se găsesc în robie, că ei se vând ca dobitoacele.
De o mult mai mare libertate se bucurau țăranii din Moldova decât din Rusia…
Slugile țarismului tindeau spre înăbușirea spiritului national, spre izgonirea limbii noastre
natale din biserică, școală, administrație, ca s-o nimicească cu totul…
A trebuit să suferim un timp îndelungat și abia în 1905 începe mișcarea națională,
se face încercare de a propăvădui limba părinților noștri … Ideea autodeterminării naționale
a fost însușită de către soldații noștri și ei o răspândesc pretutindeni, muncind cu râvnă
pentru înfăptuirea ei. Dacă n-ar fi fost Congresul ostașilor moldoveni din octombrie 1917,
deschiderea Sfatului Tării n-ar fi avut loc. Dacă n-ar fi fost ei, domnilor deputați, d-voastră
astăzi nu v-ați fi adunat aici, în Sfatul Țării. (Voci: Bravo! Ura!) Acești urmași a lui Ștefan
192
cel Mare și-au luat obligațiunea grea de a ne recuceri drepturile, pe care noi le-am pierdut.
Să nu uităm că, dacă noi moldovenii am fi uitat limba noastră, noi am fi șterși de pe pământ…
Trebuie ca în toate satele moldovenești să se oficieze serviciul religios în limba
moldovenească … Numai prin școală moldovenească poporul nostrum va putea fi scos din
robie spre lumină și fericire … Creați legi noi, sfinte, bune, care ar corespunde tradițiilor,
vieții și istoriei poporului nostru moldovenesc. Recrutarea se făcea după un obicei barbar!
Copiii noștri erau duși peste mări și țări, că acolo să li se pocească sufletele și să facă să-și
uite poporul din care făceau parte. De acum înainte eroii noștri își vor face serviciul militar
aici în țara lor, ca, la caz de nevoie, noi să avem apărători ai țării dintr-ai noștri, iar nu
străini. (Aplauze prelungite).
Domnilor deputați, poporul nostrum pune toate speranțele în voi. Nu vă certați,
lucrați în înțelegere. Așa ne învață poetul nostru: Unde-i unul, nu-i putere la nevoi și la
durere; Unde-s doi, puterea crește și dușmanul nu sporește”.305 (Aplauze furtunoase,
prelungite).
CONCLUZII
Viața și activitatea lui Ioan Pelivan este o istorie a Basarabiei, tot atât de tragică și
tot atât de zbuciumată. Marele om politic și intelectual basarabean a fost unul din principalii
promotori ai curentului unionist din Sfatul Țării, fiind unul dintre cei care au determinat soarta
Basarabiei. A lăsat posterității o bogată moștenire literară și publicistică, moștenire care
urmează a fi redescoperită. Tinerilor de azi le revine misiunea de a redescoperi eroii neamului
și de a promova idealurile înaintașilor noștri care în anul 1918 au dat un nou curs istoriei
noastre.
Bibliografie:
- ***Cuvântarea deputatului Iona Pelivan în ședința de inaugurare a Sfatului Țării,
în revista „Cugetul. Revistă de istorie și cultură”, nr. 1, 2003.
- CONSTANTIN, Ion; NEGREI, Ion; NEGRU Gheorghe - Ioan Pelivan: Părinte al
mişcării naţionale din Basarabia, Chişinău, 2012.
- DANU E., „Amănunte mai puţin cunoscute despre viaţa unui basarabean
cunoscut” în ziarul „Ţara”, Chişinău, 14 aprilie 2000.
- Nistor I., Note autobiografice. Amintiri din închisoare, în „Cugetul”, Revistă de
istorie şi cultură, nr. 3 (35), 2007.
- PELIVAN, Ioan; COLESNIC Iurie, Generaţia Unirii - Chişinău, 2004.
Surse web:
- http://basarabia-bucovina.info/2015/03/12/martirii-basarabiei-ioan-pelivan-ucis-
de-ocupantii-bolsevici-ai-romaniei-pentru-ca-a-infaptuit-unirea-1-aprilie-1976-
25-ianuarie-1954-fotografii-inedite-documente-cnsas-si-carti-pdf/
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pelivan
- https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2016/04/01/ioan-pelivan-om-de-
referinta-in-istoria-unirii-basarabiei-cu-romania/
- http://radiochisinau.md/ion-pelivan-martirul-care-a-pus-interesul-national-in-
fata-interesului-propriu---59152.html
- http://tvrmoldova.md/sfatul-tarii-100-de-ani-file-de-istorie/ion-pelivan-martirul-
care-a-pus-interesul-national-in-fata-interesului-propriu/
- https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/ion-pelivan/
- https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2014/03/31/ioan-pelivan-parinte-al-
miscarii-nationale-din-basarabia/
305 Cugetul. Revistă de istorie și cultură, nr. 1, 2003.
193
Vlăstari ai neamului ... Fraţii Halippa – martiri ai Unirii
Moroşan Aliona Gimnaziu „Luceafarul”
Biruinţa, raionul Sângerei, , Republica Moldova
Summary: Ion Halippa was the first trusted researcher of the Basarabian archives and the one
who became a spiritual mentor for his brother - Pantelemon Halippa - a crucial personality in the struggle
for the national integrity of the Basarabians. For the solidarity and the love of the Homeland, Ion Halippa
could be considered a true martyr, having to go through the persecutions and imprisonments that came
with the Soviet occupation of Bessarabia. He was a fighter for the union and the completion of the
Romanian nation, leaving hundreds of works in the historical archives to awaken the national
consciousness of the citizens. Taking over the escape of his brother, Pantelemon Halippa continues the
struggle for national liberation and leaves a testament to all future generations in the history of
Bassarabia, a testament that would pursue: integrity, nation and national consciousness.
Key words: integrity, nation, nation, national consciousness.
Ion Halippa este primul cecetător priceput al arhivelor basarabene, și a fost cel dintâi
care a arătat valoarea arhivelor din Basarabia306. Atunci când te saturi de consultat
dicționarele și enciclopediile, căutându-i fără rost biografia, atunci când la tot pasul dai de
citate venite din opera domniei sale, încep să te fure îndoielele ... Să fie oare o figură
închipuită? Să fi fost născocit oare un nume, pentru a înlesni argumentarea unor idei, teze?!
... Și, totuși, acest om a existat, sufletul lui nobil și darnic n-a fost străin pe plaiurile noastre.
Iar paginile pe care ni le-a lăsat sunt ca o brazdă adâncă în țelina basarabeană...
Fire severă și bine organizată, Ion Halippa era adeptul unei disciplini stricte. Acest
lucru l-au simțit foarte bine seminariștii și fratele lui mai mic, Pantelemon: „Vara anului 1893
a fost o vară pierdută pentru copilăria mea veselă, mai mult sau mai puțin, lipsită de griji.
Îndată după isprăvirea școlii primare din Cubolta, tata mi-a scos atestatul și, împreună cu o
cerere, le-a trimis la Edeneț la Școala Spirituală. ... Tata de îndată s-a și gândit să mă pună pe
carte, i-a scris, deci, fratelui meu mai mare, bădița Vanea, la Kiev cerându-i sfatul. Bădița
găsi cu cale să vie el însuși în vacanță acasă și m-a luat la dăscălit. ...”307
În anul 1895 proaspătul candidat în teologie se reîntoarce în capitala gubernială a
Basarabiei, fiind angajat în funcție de ajutor al inspectoratului seminarului din Chișinău.
Participă la înfăptuirea Comisiei arheologice basarabene, chiar cu anumite drepturi
financiare. Ajutat de câțiva colaboratori, întocmește o hartă arheologică a Basarabiei, pe care
a însemnat 1.464 de movile, 18 peșteri, 49 de îngrădituri. ... Până la Ion Halippa, puținii
cercetători ai trecutului basarabean erau numai oameni de cabinet și de bibliotecă, care nu
aveau și nu căutau să aibă legături cu societatea locală, păstrătoare de tradiții, și care nu se
cunoșteau nici între ei. Ion Halippa, tânărul magistru de la Academia Teologică din Kiev, a
adus cu el în Chișinău suflu nou de viață adâncită în preocupări spirituale. Era un om al unor
preocupări multiple. Dar osânda lui multora nu le plăcea. În anul 1905 este trimis să lucreze
la Novorossiisk, de unde revine în 1907. Un timp, exercită funcțiile de profesor la Seminarul
Teologic din Chișinău și inspector al învățământului primar din județul Chișinău (Lăpușna).
Dar, în anul 1910, istoria se repetă și în urma unei „avansări” se pomenește tocmai în
Berdeansk, pe malul mării Azov. În numărul 150 din 3 iulie 1910 al cotidianului rusesc
„Бессарабская жизнь”, într-un articol informativ, Gheorghe Stârcea vorbește cu regret
despre destituirea din postul de inspector școlar al savantului basarabean. În nr. 160 al
aceluiași cotidian, găsim un articol semnat de Alexandr Tamarin, în care se dă explicație
disprețuirii lui Ion Halippa. Ministerul instrucțiunii publice din Petersburg, încăpuse pe
vremea aceea în mâinile unui neamț - Șvarț, înscris în Liga adevăraților ruși, care dorea să
306 BEZVICONI Gheorghe – „Fapte trecute și basarabeni uitați”, Chișinău 1992. 307 Viața Basarabiei. Nr.7, 1937
194
introducă în școală politica „naționalismului fiziologic”. Un inspector școlar ca Ion Halippa,
moldovean de origine și om care nu-și schimbă vederile la orice schimbare de vânt de la
centru, nu poate fi considerat bine sau la locul lui printre moldovenii basarabeni, care sunt
priviți ca separatiști, cu ochii veșnic ațintiți asupra României, unde poporul românesc își are
o viață liberă și bazată pe ordinea de drept.
Perioada petrecută la Chișinău de Ion Halippa se remarcă și prin faptul că a legat
corespondență cu basarabeni stabiliți în regat. A expediat Analele guvernamentale științifice
de cercetare a arhivelor pe numele lui Iosif Naniescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Gavriil
Muzicescu, Zamfir Arbore ș.a .Unele dintre scrisorile lui s-au păstrat în arhivele avocatului
Teodor Păduraru și au fost reproduse în paginile revistei „Viața Basarabiei” și în schița
istorică „Muzica în Basarabia” de Alexandru Boldur. Onisifor Ghibu, în lucrarea sa „De la
Basarabia rusească la Basarabia românească”, editată la Cluj în anul 1926, reflectă un
fragment din corespondența lui Ion Halippa cu Gavriil Muzicescu, în care ne este clar
prezentată grija lui pentru intergarea culturală a intelectualității basarabene cu cea din regat.
După ocupația sovietică din anul 1940, a fost arestat și închis. Au încercat să-l elibereze și
Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și Gh. Gafenco, dar era un ostatic prea prețios în jocul politic
al Rusiei Sovietice față de Basarabia.
A fost apoi în orașul Zaporojie, unde a fost asasinat de bolșevici. A fost un luptător
pentru unire și pentru tot ce e scump pentru suflarea românească; probabil, el a fost cel care
l-a inspirat pe fratele mai mic să lupte cu toată ființa sa pentru întregirea neamului care era să
fie – Pantelemon Halippa.
Personalitate marcantă, făcea parte din avangarda celor 100 de deputați unioniști,
promotorii unirii Basarabiei cu România în anul 1918, alături de I. Inculeț, Ciugureanu, I.
Pelivan, An. Crihan, Buzdugan, C. Stere ș.a.
Lider politic, gazetar, poet, profesor, diplomat, a avut, în anul 1917, contacte cu
Kerenschi, Lenin, Troțki, vice-președinte al Sfatului Țării, deputat și ministru în guvernele
României Mari; Membru Corespondent al Academiei Române (1918). Exclus în anul 1948,
Halippa a fost repus în drepturi în 1990 ca membru corespondent al Academiei Române.
Membru fondator al Societății scriitorilor din Basarabia, începând din anii de studenție și,
apoi, aproape 7 decenii în fruntea mișcării naționale politice și culturale românești din
Basarabia, luptând pentru emanciparea poporului și eliberarea ținutului de sub ocupația țaristă
și comunistă, acesta participă la acțiunile întreprinse de moldoveni, cu prilejul revoluției de
la 1905, în care își puseseră sperențele de a scoate țara de sub jugul țarist.
A activat în calitate de colaborator la gazeta „Basarabia” (1906) – prima publicație
română a epocii și la revista „Luminătorul” (1908). După expulzarea în România a lui Sergiu
Cujbă, preia secretariatul ziarului „Basarabia”.
În anul 1907, intră în polemică cu ziarul „Moldovanul” care arată interesele unui
grup de boieri. După publicarea în ziarul „Basarabia” a imnului „Deșteaptă-te române”,
apariția acestuia este interzisă. După anul 1908, se duce la Iași pentru a face studiile în limba
lui maternă. Urmează facultatea de litere și studiază, în același timp, istoria neamului și
literatura română. Renumitul istoric Xenopol îi propune să rămână ca asistent la catedra lui,
dar el îi mulțumește, spunându-i că vrea să se întoarcă în Basarabia pentru a-și face datoria
față de neamul din care se trage.
Alături de alți prieteni, și cu ajutorul lui V. Stroescu, reușește să scoată publicația
„Cuvânt Moldovenesc” (1913). În editura gazetei „Cuvânt Moldovenesc” au apărut apoi
„Calendarul Cuvântului Moldovenesc” și „Biblioteca Cuvântului Moldovenesc”. În jurul
anului 1912, publică o lucrare, în care, după spusele autorului, el povestește istoria Basarabiei
de la începuturi până la alipirea la Rusia din 1812.
Fiind membru al comitetului provizoriu din Partidul Național Moldovenesc,
participă la Congresul Învățătorilor (28 mai 1917), la care atacă tendința de rusificare care se
impunea progresiv. Face parte din Societatea Culturală Moldovenească, reînființată la 12
iunie 1917. Ia cuvântul la inagurarea tipografiei românești, la 8 septembrie 1917. Participă la
Congresul Ostașilor Moldoveni (20.10.1917.), devenindu-i prilej pentru a apela la unitatea
195
românilor moldoveni, semnalând că există mulți dușmani. Este ales vice-președinte la
Congresul Țăranilor (1917). Mai tîrziu, devine membru pentru organizare a Sfatului Țării, în
a cărui Ședința de deschidere, la 27 noiembrie 1918, se renunță la unele condiții puse la 27
martie 1918.
Președinte al Uniunii scritorilor din Basarabia, om politic de vază a Partidului
Țărănesc, alături de C. Stere, propune fuzionarea Partidului Țărănesc cu Maniu, Cicio Pop și
alții (ședința din 17 iulie 1921). În anul 1923, devine membru emerit al Suveranului Sanctuar
al României și, în același an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la
Conventul anual al Marii Loji Naționale din România (MLNR).
În 1925, a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai îndeplinit și
funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo
Domingo.308 Participă la adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928 și ține un discurs în fața a
100.000 de cetățeni. Sub grija și conducerea lui, apare revista „Viața Basarabiei” (1932),
care, până în anul 1940, publică un material documentar important. În 1944, face parte din
conducerea Partidului Național Țărănesc.
În anul 1950, aflându-se în România ca refugiat, este întemnițat la Sighet, apoi,
preluat de ruși, este deportat în Siberia. Când se realizează o anumită destindere, revine la
București. Scrie memorii și note, în sute de pagini, pe care le depune diverselor instituții. Casa
lui din București (strada Alexandru Donici, 32) a fost o adevărată „Meca” a românilor
basarabeni și de pretutindeni. De aici, trimitea sute de scrisori în toată țara despre frumoasa
Basarabie, care nu trebuia uitată nici trădată. Ca un răzeș legat de pământul pe care îl iubește,
îngrijește și nu-l părăsește niciodată. Oriunde și oricând Basarabia era în inima, sufletul și
cugetul lui.
În cele 11 gulaguri siberiene pe care le-a vizitat pentru curățenia și igienizarea lor,
el a cules folclor moldovenesc (poezii, snoave, ghicitori). După eleiberarea din gulaguri, a
donat Academiei Române cărți, documente referitor la Basarabia, din arhiva sa care a fost
zidită între pereții casei. A scris 1.250 de pagini (fapte) (Cronica vieții mele) legate de istoria
Basarabiei, pentru Institutul de istorie de pe lâncă CC al PCR.
Purta corespondență cu Anton Crihan (America), Sergiu Grossu (Paris), contacta
mereu cu ambasadele chineză și franceză din București, abordând problema Basarabiei.
Cuvântul lui de ordine era: Aveți datoria să puneți pe hârtie tot ce ați văzut, ce citiți și să
creați un curent puternic pentru ca Basarabia să fie integrată.
Luptător al Marii Uniri, întotdeauna a sperat, a avut credința în virtuțile neamului
românesc. În ultima sa scrisoare către M. Spiridonică, 26 octombrie 1975, el scria: ... te rog
pe dumneata și pe toți care ați colaborat cu mine să vă faceți datoria în conștiință. Eu de-abea
mai pot să mă mișc, dar cred că voi, cei tineri, puteți să mă întreceți în râvna pentru draga
noastră Basarabie. Aș vrea să am o mândrie în fața morții, că urmașii m-au înțeles și au făcut
ceea ce se poate face azi ...309.
Moare în anul 1979, la vârsta de 96 ani. A fost înmormântat la cimitirul mănăstirii
Cernica, unde se află o parcelă care a fost destinată personalităților basarabene, stinse din
viață în perioada refugiului. Inițiativa a aparținut unor foști deputați în Sfatul Țării. Ocazia
înmormântării a prilejuit o adevărată manifestație a românilor basarabeni, veniți cu toții să-l
conducă pe ultimul drum, pe acela care a fost Ion Halippa310.
Ion Halippa a fost primul cercetător priceput al arhivelor basarabene şi cel care a
devenit mentor spiritual pentru fratele său – Pantelemon Halippa – personalitate crucială în
lupta pentru integritate naţională a basarabenilor. Pentru verticalitatea şi dragostea de Patrie
şi Neam, Ion Halippa ar putea fi considerat un adevărat martir, având să treacă prin
persecuţiile şi întemniţările venite odată cu ocupaţia sovietică a Basarabiei.
308 POPTEANU, Radu - Tratatul de istorie a masoneriei române 309 SPIRIDONICĂ, Mihail - revista Basarabia , nr. 3, 1993 310 HOLBAN, Eugen - „Figuri basarabene”, Paris, 1990
196
A fost un luptător pentru unire şi întregirea neamului românesc, lăsând în arhivele
istorice sute de lucrări ce aveau să trezească conştiinţa naţională a maselor.
Preluând ştafeta de la fratele său, Pantelemon Halippa continuă lupta pentru
eliberarea naţională şi lasă în istoria Basarabiei un testament tuturor generaţiilor viitoare,
testament care ar urmări: integritatea, naţiunea, neamul, conştiinţa naţională.
Bibliografie:
- ***Viața Basarabiei. Nr.7, 1937.
- BEZVICONI, Gheorghe, - Fapte trecute și basarabeni uitați, Chișinău 1992.
- GHIBU, Onisifor - De la Basarabia rusească la Basarabia românească, editată
la Cluj în 1926.
- HOLBAN, Eugen - Figuri basarabene, Paris, 1990.
- POPTEANU, Radu - Tratatul de istorie a masoneriei române
- SPIRIDONICĂ, Mihail - revista Basarabia , nr. 3 , 1993.
197
Despre Marea Unire
Petcu Camelia
Profesor, Liceul Tehnologic
Măneciu, judeţul Prahova, România
Summary: Romania had declared its independence from the Ottoman Empire in 1877, with the country
comprised of the principalities of Moldova and Wallachia. Following the end of World War I, during the reign
of King Ferdinand I, Romania almost doubled in size when Transylvania and the provinces of Bessarabia and
Bukovina unified with Romania. The declaration of unification happened in Alba Iulia on 1 December 1918.
During World War II, Romania lost Basarabia (present day Moldova) and Bucovina in 1940, with both regions
being annexed by the Soviet Republic.
Keywords: - About The Great Union, union, Bassarabia, Soviet regime, geopolitics
E trist să ai o Ţară dezbinată,/ E trist să fii în casa ta străin,/ Şi fratele să-ţi stea rănit
la poartă,/ Ca un Hristos căzut între păgâni. (Aurelian Silvestru)
Două ţări, numai două/ între ele o apă/ mai adâncă ca dorul/ care sapă şi sapă/ să
nu-i sece izvorul... (Iurie Osoianu)
Unde eşti UNIRE sfântă şi-nţeleaptă,/ Golgotă de vise, Rai de suferinţi,/ Dunăre de
doruri - limpede şi dreaptă?/ Unde este ţelul Domnilor Părinţi?/ Se aprinde cerul neamului
român,/ Râuri de speranţe se ascund în hău,/ Deznădejdea noastră strânge an de an,/ Flori
de neuitare pentru Chişinău.(Gheorghe Ion Păun - Ora unirii)
Monumentul Unirii din Suceava
Sergiu Musteaţă, decanul Facultăţii de Istorie şi Geografie a
Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, este de
părere că Basarabia a rămas în memoria localnicilor ca o regiune
românească: „Impactul perioadei interbelice a fost mare, mai ales prin
reformele în educaţie pe care le-a întreprins guvernul României în acei 22
de ani, care au fost impresionante şi cu un impact durabil. Cele trei-patru
clase la români, au rămas în memoria buneilor noștri, lumea încă îşi mai
amintește şi azi”. „Însă Basarabia nu mai este cea de trecut, deoarece o
parte a teritoriilor nu mai aparţin Basarabiei secolului al XIX-lea. Basarabia nu mai este în
memoria colectivă nici cea din interbelic, deoarece s-au pierdut multe din valorile acelei
perioade prin impactul regimului sovietic. Astăzi, Basarabia are o altă imagine. Astăzi,
Basarabia nu este altceva decât Republica Moldova. Când spunem Basarabia de fapt
presupunem Republica Moldova”, conchide istoricul.
Dacă am recontextualiza Proiectul unirii României cu Republica Moldova în
ansamblul interacțiunilor specifice geopoliticii actuale, în care triunghiul de forțe geopolitice,
SUA-NATO, Germania-UE, respectiv Rusia-Eurasia, acționează pe teritoriul frontierei
imperiilor reprezentată de către țările postcomuniste, inclusiv am constata următoarele:
•România ne oferă imaginea clară a blocării dezvoltării pe termen lung, la care se
adaugă obligațiile de comportament politico-economic ce decurg din statutul de membru
NATO si UE;
•Statutul de membru simplu al „clubului euratlantic” se dovedește insuficient pentru
aspirațiile românilor: prosperitate economică, capacitate militară, liberalismul constituțional
specific euratlantismului;
198
•În țara fraților noștri de peste Prut, nu se mai poate ajunge la o portanță economică
ce să-i asigure autonomia; în plus, statutul de țară condusă netransparent și prin interpuși nu
îi poate oferi nicidecum calitatea de interlocutor;
•România își poate uzufructa potențialul geopolitic, moldovenii se emancipează,
reinventarea negociată, ca efect al negocierii marilor puteri peste capetele decidenților locali,
este preferabilă incertitudinii;
•În numele unui bipolarism instalat între euratlantism și eurasiatism, cu doua axe,
una militară, americano-rusă, respectiv una economică, americano-chineză, proiectul
Ro+Md=RO oferă una dintre punțile regionale de negociere la frontiera istorică a imperiilor,
cadrul ideal pentru construcția unei entități speciale la zona lor de confluență;
•Ro+Md își fructifică potențialul intelligence-ului cu expertiza majoră în spațiul
celor două imperii, euratlantic și eurasiatic, o zonă de integrare ce prezintă riscuri majore,
considerată însă a fi sarea și piperul construcției;
•Proiectul, cu care vor empatiza nu doar populațiile Ro+Md sau cercurile de afaceri
și influență, poate reașeza pe hartă un nou pivot geopolitic, pe care specialiștii triunghiului de
interese SUA-Germania-Rusia, vor ști să-l fructifice pe masa „negocierilor asumate”.
Bibliografie:
*** Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Surse si Adrese Web Utile:
•http://evz.ro/unire-romania-moldova-proiect.html;
•http://adevarul.ro/moldova/actualitate/de-basarabianu-e-romania-argumente-pro-
contra-/index.htlm.
199
ISBN 978 606 8752 80 8
