Coordonator - · PDF fileBlaj Cătălin Florin, clasa a XI –a B Cheik Emira, clasa a...

Coordonator: Prof. Alina Stârcea

Colaboratori: Prof. Sr. Paula Iosif

Prof. Rozalia Mincu

Tipărire: Prof. Dr. Dan Bodea

Copertă: Prof. Rusănescu Răzvan

Tehnoredactare: elev Andrei Crişan

REALIZARE

Barb Andreea, clasa a X-a B

Blaj Cătălin Florin, clasa a XI –a B

Cheik Emira, clasa a VIII-a A

Crişan Andrei, clasa a XI-a B

Dinu Ioana, clasa a VI-a B

Dragomir Bogdan, clasa a VI-a B

Iordache Cosmin, clasa a XII-a B

Ivan Ioana Maria, clasa a XI-a A

Georgescu Ioana, clasa a VIII-a A

Glonţ Larisa, clasa a XII-a B

Mănăilă Irina Andreea, clasa a X-a A

Mihăiţă Georgiana Alexandra, clasa a XI-a A

Mironescu Mihnea, clasa a XI-a A

Mocean Dumitra Adriana, clasa a XI-a B

Molea Runa, clasa a IX-a B

Satmari Georgiana, postliceală , anul II B

Stăniloiu Anastasia, clasa a XII-a B

Stoica Diana, clasa a XII-a B

Şerban Denisa, clasa a VI-a B

Ştefan Andrei, clasa a XII-a B

Taciuc Iulian Alexandru, clasa a XI-a B

Tatoi Isabella Andreea, clasa a IX-a B

Teme Andreea, clasa a X-a A

Teme Cecilia, clasa a VIII-a A

Teme Marius, clasa a XII-a B

Tudor Andrei, clasa a XII-a B

Vişoiu Irina, clasa a VIII-a A

Vochin Doina, clasa a XI-a B

Zavatti Georgia, clasa a XI-a A

ELEVII CARE AU PARTICIPAT

ediţia 2014

Scrisul facilitează cristalizarea gândului, iar

gândul constituie motivaţia acţiunii.

În materialul următor, veţi avea parte de o viziune mai tinerească

asupra a diferite subiecte, de la beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, la

prietenii buni ai oamenilor, caii . Alături de profesorii menţionaţi în pagina re-

alizatorilor, am reuşit să întemeiem un prim număr al revistei “Labirint”,

scrisă în totalitate de elevi, elevi de toate vârstele-cei mai tineri abia au păşit

în gimnaziu, iar cei mai bătrâni sunt cei ce anul acesta vor susţine proba de

bacalaureat . S-ar putea să fiţi surprinşi de maturitatea gândirii unora ,de sti-

lul frumos de a scrie al altora sau de subiectul ingenios ales de alţii . Unii au

abordat cu mare uşurinţă subiecte precum frumuseţea şi importanţa ei, au

analizat viaţa noastră, ne-au dat sfaturi şi au împărtăşit cu noi întâmplări din

propria viaţă.

Revista de faţă nu duce lipsă de informaţii utile, articole ce pot fi luate

ca atare, însă îmbină foarte bine aceste articole cu latura artistică a elevilor,

în final, fiind prezentate cele mai bune lucrări ale lor, iar conţinutul este vari-

at: poezii , poveşti , caligrame .

Personal , nu pot decât să vă urez o lectură plăcută; eu am fost surprins

de cât de talentate sunt unele persoane din generaţia mea şi sper să vă lase

aceeaşi impresie plăcută şi dumneavoastră.

Cuvânt-înainte CRIŞAN ANDREI

Ce

contează

pentru

noi?

CAPITOLUL I 1

CUPRINSUL CAPITOLULUI

Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika 3

Muzica clasică – element indestructibil 5

Lumea noastră... cum decurg lucrurile? 7

Balul Bobocilor de ieri şi de astăzi 11

Frumuseţea? 13

"Lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna

există o poveste” - Mihaela Marin

14

Citește mișcările ochilor, ca să cunoști mintea

altor persoane!

18

Evoluţia cailor 20

Câteva păreri despre viaţa cotidiană 21

2

http://www.nlpmania.ro/citeste-miscarile-ochilor-ca-sa-cunosti-mintea-altor-persoane/


Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika(Preot Martir) 3

MARIUS TEME , ANDREEA TEME , CECILIA TEME

Vladimir Ghika

La sfârşitul acestei veri, pe 31 august, a avut loc cel mai mare eveniment organizat

de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, după vizita Papei Ioan Paul al II-lea în

România, şi anume: Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika. A fost pentru prima

dată când un martir român a fost beatificat la noi în ţară de către reprezentanţi ai Bisericii

Romano-Catolice.

Beatificarea a avut loc în cadrul solemn al unei Sfinte Liturghii. Slujba s-a celebrat la

Romexpo, unde întreaga sală a devenit o biserică deosebit de încăpătoare, fiind prezenţi în jur

de 8000 de personae, 150 de voluntari, 200 de preoţi ai Bisericii Romano-Catolice şi ai Bisericii

Ortodoxe Române, 20 de episcopi şi trei cardinali, în frunte cu cardinalul Angelo Amato,

trimisul special al Papei Francisc I, care a ţinut slujba de beatificare în limba latină.

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a

anului 1873, la Constantinopol, în familia de principi care

a dat Moldovei şi Valahiei zece domnitori. A fost botezat şi

miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată

de Biserica Ortodoxă, iar tatăl său, în acea perioadă,

ministru plenipotenţiar al României în Imperiul Otoman.

După ce a studiat literatură şi drept, medicină şi istorie,

ajunge la Roma, unde se specializează filozofie şi teologie,

la Colegiul Dominican Sfântul Toma. În 1902, intră oficial

in Biserica Catolică şi va lucra toată viaţa în favoarea

unitaţii Bisericii.

Cine este Vladimir Ghika?

În tinereţe, îl însoţeşte în misiunile diplomatice pe

fratele său Dimitrie, dar este mereu gata să pună în practică

idealurile caritative fără precedent în România. A adus la

Bucuresti pe surorile Sfântului Vicenţiu de Paul si cu ele, a

pus bazele primului dispensar gratuit pentru săraci. A creat un

serviciu de ambulanţe pentru victimele Răscoalei din 1907 şi

a îngrijit soldaţii bolnavi, în timpul Războiului din Balcani, ca

şi in Primul Război Mondial. În 1923, este hirotonit preot la

Paris şi lucrează atât în oraş, cât şi la periferia lui, la Villejuif,

pentru cei străini şi marginalizaţi, iar la Auberive, a întemeiat

Comunitatea Sfântului Ioan. Este numit Protonotar Apostolic

de catre Sfântul Părinte si ales membru al Comitetului

permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale. În

această calitate, a dus pe toate meridianele Pământului

mărturia credinţei şi a iubirii sale.

Începând cu 1939, îl regăsim în România, unde

rămâne chiar şi dupa 1947, când ştia că se apropie vremuri de

suferinţă pentru compatrioţii săi. Pentru că a susţinut

comuniunea cu Roma a Bisericii Catolice în România, a fost

arestat în 1952 şi condamnat un an mai tarziu. După un an în

care le-a alinat suferinţa celor din închisoare, pe data de 16

mai 1954, ca şi Isus pe Cruce, îşi încredinţează sufletul în

mâinile Tatălui Ceresc

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otoman

Ce reprezintă procesul de beatificare?

Prin beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika,

înţelegem declararea lui ca Fericit al Bisericii Catolice şi

recunoaşterea oficială de către Vatican a martiriului său pentru

credinţă, suferit în temniţele comuniste. Procesul informativ în

vederea beatificării şi a canonizării a început în anul 2002.

Dosarul complet a fost înaintat

la Congregaţia pentru Cauzele

Sfinţiilor pe 2 februarie 2012.

Pe baza acestuia, după ce a avut

părerea unanim favorabilă a

teologilor şi a Cardinalilor,

Sfântul Părinte Papa Francisc I

a recunoscut martiriul lui

Vladmir Ghika pe 27 martie

2013, făcând posibilă

beatificarea lui pe 31 august

2013.În Arhidieceza Romano-

Catolică din Bucureşti,

sărbătoarea Fericitului Vladimir

Ghika va avea loc în fiecare an,

pe 16 mai, data trecerii sale la

cele eterne. În celelalte dieceze

şi eparhii din România, el va putea fi celebrat cu permisiunea

Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican.

Mii de oameni veniţi din toate colţurile ţării,

aşezaţi pe scaune, înghesuiţi în picioare la balcoane sau

stând pe scări cu cărţi de rugăciuni în mâini, au asistat la

slujba de beatificare, au cântat şi au spus rugăciuni

pentru Monseniorul Ghika. Slujba de beatificare a

reprezentat o etapă în procesul de

sanctificare în care au fost recunos

-cute virtuţile Monseniorului şi

martiriul său pentru credinţă. În

centrul Sfintei Liturghii, a avut loc

ritualul de beatificare, când a fost

citită Scrisoarea Apostolică a

Sfântului Părinte Papa Francisc I,

de către Cardinalul Angelo Amato,

în limba latină, apoi în limba româ

-nă. A urmat dezvelirea icoanei

Fericitului Ghika. Acest moment a

fost deosebit de important, timp în

care s-a cântat Imnul Fericitului

Vladimir Ghika.Voluntarii pre-

zenţi au ajutat la buna desfăşurare

a Sfintei Liturghii. De asemenea,

ei au împărţit credincioşilor, spre amintirea acestui

eveniment, câte o broşură despre Monsenior şi o eşarfă

cu chipul acestuia imprimat pe ea.

La final, s-au expus moaştele Fericitului Ghika spre a fi adorate de enoriaşi. Credincioşii au mărturisit că toţi avem ce

învăţa din exemplul martiriului Fericitului Vladimir Ghika: ,,Este un exemplu de dragoste, de modestie şi dăruire pentru

Dumnezeu, dar şi pentru semeni şi este un exemplu pentru toţi oamenii, indiferent de credinţă. Chiar el (Ghika) a spus că s-a

convertit la catolicism ca să fie un ortodox mai bun", spune Alina Papadopul. Ana-Maria (81 de ani) mărturiseste ca a venit la

slujbă ,,din respect şi admiraţie pentru omul care s-a sacrificat pentru români, când putea să fugă de suferinţă, dar a rămas aici ca

să-i ajute pe sărmani şi a murit torturat şi bătut în închisorile comuniste". Întreaga sa viaţă, Fericitul a practicat caritatea pentru cei

din jurul său.

Astfel, Fericitul Vladimir Ghika, prin martiriul său, ne îndeamnă la o credinţă mai puternică în Dumnezeu şi la o iubire

necondiţionată faţă de aproapele nostru.

“Ieşi în întâmpinarea celui ce te evită, dăruieşte celui care nu-ţi cere, iubeşte-l pe cel care te respinge “

4 Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika(Preot Martir)

5

Într-o lume a muzicii variate, în care notele muzicale ale oricărui artist sau ale

oricărui gen de muzică sunt accesibile la doar o apăsare de mouse, mai are muzica clasică

vreo relevanţă în generaţia digitală ?

Într-o lume în care genuri muzicale precum rap, country, R&B, pop şi techno

domină top-urile muzicale, unii oameni se întreabă dacă mai există loc şi pentru muzica

clasică. Importanţa muzicii clasice în ziua de astăzi nu poate fi însă înlăturată: este

esenţială.

Arta şi muzica sunt funcţii primare ale umanităţii. Umanitatea şi arta nu pot exista în

mod separat. Avem acea dorinţă arzătoare de a crea, indiferent de rezultat. Interacţiunea cu

sunetul este inevitabilă, indiferent că vrem să producem sau să ascultăm. Oamenii au găsit mereu

muzica drept un lucru existenţial în vieţile lor. Acest lucru nu este diferit nici pentru muzica

clasică. Acest gen a avut şi va avea o importanţă uriaşă în societate. Acest gen, împreună cu alte

forme de artă, constituie punctul de plecare al culturii noastre. Oarecum, problema primordială în

acest domeniu este aceea că ramura aceasta a culturii nu mai este cunoscută, nu mai este

promovată şi nu mai este apreciată.

.

MIRONESCU MIHNEA

Trebuie să luăm exemplu din

trecut pentru a putea construi un viitor

robust. Ca societate, este de datoria

noastră să facem cultura şi muzica

clasică o prioritate în casele şi în vieţile

noastre. Muzica clasică trebuie

promovată şi susţinută încă de la o

vârstă fragedă, pentru ca mai târziu, în

viaţă, să ne simţim împliniţi ca oameni.

Deschiderea spre muzica clasică încă

din copilărie ne ajută să dezvoltăm

mecanismele memoriei, aptitudini de

raţionalizare sau inteligenţă spaţială. Pe

măsură ce creştem şi ne afundăm mai

mult în sfera muzicii clasice prin lecţii

private, orchestre şcolare, participare la

concerte, învăţăm să ne disciplinăm şi

să ne dezvoltăm armonios. Muzica ar

trebui să constituie pentru majoritatea

oamenilor ,,o a doua limbă’’. Când

ajungem la maturitate , aceste aptitudi-

ni ne ajută extrem de mult în domeniul

carierei profesionale. Poate până la

urmă, părinţii şi bunicii noştri nu ne

dojeneau degeaba în privinţa culturii.

Cine dintre noi nu ar dori să vadă

aceste aptitudini moştenite de viitoarele

generatii ?

Chiar dacă muzica clasică nu este dată pe toate posturile de radio (singurul post de radio din România pentru muzică

clasică fiind 104,8 FM), la televizor sau în locurile frecventate, ea reprezintă portalul nostru în istorie. Ceea ce cunoaştem astăzi

sub denumirea de muzică clasică a fost cândva cel mai popular şi apreciat gen muzical. Unii ar putea considera muzica lui Bee-

thoven sau a lui Mozart ca fiind veche sau chiar “antică” şi le dau dreptate, deoarece acest gen muzical datează de aproape 300

de ani. La momentul când simfoniile marilor compozitori s-au auzit pentru prima dată prin holurile muzicale, ele erau conside-

rate de masele de oameni ca fiind cele mai bune. Astăzi, acest gen muzical serveşte drept o fereastră în timp.

Muzica clasică—element indestructibil

mereu importanţa muzicii clasice într-o

lume unde ne simţim în mod constant la

marginea unei prăpastii, a unui abis

înfricoşător de întunecat. Cu titluri muzi-

cale precum ,,cvartet de coarde în A mi-

nor, alegro ma non troppo’’, muzica cla-

sică pare uneori a proveni dintr-un tărâm

uitat de timp.

Muzica clasică a pus bazele a tot

ce înseamnă divertisment în ziua de astăzi.

Fără acest gen muzical, show-uri

cunoscute şi filmele ar fi cu totul altceva.

Imaginaţi-vă baletul ,,Spărgătorul de

nuci’’ fără muzică. Imaginţi-vă desenele

Looney Tunes fără coloana sonoră sau

Tom şi Jerry fără celebrele piese de

muzică clasică. În următoarele rânduri,

voi trata situaţia muzicii clasice în

România zilelor noastre.

Ne aflăm în anul 2014 şi nu

există zi în care să nu observăm în jurul

nostru cum generaţia actuală se

degradează pe zi ce trece. Se observă că

adolescenţii din ziua de azi nu mai au

aceleaşi preocupări ca altădată. Acum au

apărut noi tehnologii care le distrag

atenţia de la lucruri importante, precum

şcoala, cariera, aspiraţiile, bunul-simţ şi

multe altele. Tinerii generaţiei actuale s-

au axat pe o manieră muzicală total nouă,

aceea comercială. Un procentaj

îngrijorător de mare de adolescenţi

ascultă muzică comercială, muzica

maselor, muzică ce reuşeşte să

manevreze masele în orice direcţie.

Această vină revine celor ce promovează

aşa ceva, dar şi adolescenţilor.

Oriunde mă uit, văd comercializare.

Ies pe stradă şi observ tineri cu

muzica dată la maxim la difuzorul

unui telefon, poluând fonic mediul.

Observăm în fiecare zi cum muzica

comercială este prezentă în

mijloacele de transport în comun,

fără ca cei care o ascultă să realizeze

că muzica trebuie ascultată la căşti.

Mă deplasez în spaţii comerciale cu

muzică de fundal, fără surpriză,

muzică comercială, plină de tot felul de

aşa-zişi artişti care îşi vând produsul prin

conţinutul obscen, conţinut considerat, în

mod dezgustător, unul adecvat pentru

tinerii români. Stau şi

observ ,,strălucitoarele minţi ale zilei de

mâine’’ şi îmi spun că viitorul acestei ţări

o ia la vale. Rămân surprins când constat

că majoritatea tinerilor ori nu au auzit de

compozitori precum Beethoven, Mozart,

Verdi, ori afirmă că au habar despre ei,

fără a şti măcar cum să le scrie numele.

Pentru mine, tiparul acesta de tineri

indiferenţi şi inculţi reprezintă o

colonie de leproşi moral. Desigur,

mai există şi excepţiile care întăresc

regula, excepţii din ce în ce mai

rare. Fără îndoială, şi România s-a

făcut remarcată în domeniul muzicii

clasice, datorită compozitorilor

noştri unici, precum George Enescu,

Ciprian Porumbescu sau Theodor

Rogalski. Muzica clasică nu este pentru

oricine. Dacă ea nu este impusă încă din

tinereţe sau dacă înclinaţia spre acest gen

nu este ereditară, atunci nu văd rostul

pentru a începe. De asemenea, această

categorie muzicală este

destinată ,,aristocraţiei inteligenţei’’,

acest lucru însemnând că trebuie să ai

Muzica clasică exprimă cele mai adânci gânduri şi sentimente ale civilizaţiei noastre. Prin muzica lor, compozito-

rii ,,pictează’’ asfel un tablou al perioadei în care au trăit. Putem experimenta măreţia şi realizările altei generaţii, prin muzica

ei. Dacă nu lăsăm drept ,,moştenire’’ acest concept de istorie creativă şi vie care ne leagă – o generaţie de alta –, atunci, în

mod cert, risipim realizările generaţiilor precedente şi mai mult ca sigur că lăsăm un mare gol în istorie. Trebuie să ne amintim

Muzica clasică—element indestructibil 6

Muzica clasică—element indestructibil 7

anumite capacităţi intelectuale pentru a o întelege şi pentru a o savura. Nu putem lua un

adolescent al acestei generaţii în mod aleatoriu şi să-l obligăm să asculte muzică clasică, deoarece

nu va putea înţelege nimic şi va reveni, negreşit, la muzica cu care a crescut, care i-a fost impusă,

cea comercială. Nu putem porunci unui peşte să zboare, deoarece se va chinui toată viaţa lui

încercând. Acest peşte va muri, eşuând lamentabil.

Închei prin a spune că muzica clasică nu mai este apreciată aproape deloc, ca altădată, dar ea va rămâne

mereu în istorie şi va fi ascultată până la sfârşitul timpurilor. Tocmai faptul că este veche de aproape 300 de ani şi că

mai este ascultată şi astăzi de oamenii inteligenţi şi puternici ai lumii reprezintă dovada eternităţii muzicii clasice.

Lumea noastră... cum decurg lucrurile?

ANDREEA IRINA MĂNĂILĂ

Unul dintre numeroşii jucători se apropie de mine şi mă întreabă: „ Hey,

cmf?” (limbajul „a la messenger”). Eu îi răspund: „Bine, ce să fac, mai nimic...”;

jucătorul, folosind un „emote” prin care îşi face personajul virtual să aclame, îmi

spune: „ O. O super!”. Trebuie să recunosc că, de obicei, cam aşa începe şi se termină o

conversaţie cu o altă persoană dintr-un joc virtual (în afara cazurilor în care acea

persoană vrea ceva de la tine sau vrea să se ţină scai de capul tău pentru nu ştiu ce

motiv sau fiindcă, pur şi simplu, nu are altceva de făcut – termenul potrivit ar fi

stalker).

Acea exclamaţie fericită

m-a surprins, deoarece nu ştiu ce

este aşa de „super” în a nu face

nimic. Încercaţi în orice joc.

Răspunsul la a nu face nimic este

mai mereu acelaşi. Oricum, unde

vreau să ajung, de fapt, este să vă

demonstrez că, în cea mai mare

parte din timpul în care „nu facem

nimic”, am fi putut face multe

lucruri în viaţa reală, acea viaţă

care înconjoară calculatorul pe

care îl folosim zi de zi. Am fi

putut face lucruri precum... să

trăim. Probabil că este un subiect

pe care l-aţi mai auzit de atât de

multe ori, de la părinţi ori de la

profesori, ba din presă sau de la

televizor, din diferite surse. Dacă

cineva ar veni şi ar pune

întrebarea: „Copii, ce aţi face

dacă nu aţi avea un calculator sau

un smartphone/tabletă? Aţi putea

sta macăr o zi – 24 de ore!- fară

ele? Şi ce aţi face în acel timp?

Cu cititul cum mai staţi?”. Credeţi

-mă, foarte puţini ar da un răspuns pozitiv la a

doua întrebare şi ar şti ce să răspundă la

celelalte trei – fără să dea răspunsuri prin care-şi

bat joc de persoana care îndrăzneşte (ce

întrebări absurde, nu?!) să întrebe aşa ceva! Din

păcate, astăzi se pune accentul mult prea mult

pe „socializare”. Ce a ajuns să însemne, de fapt,

acest termen pentru noi? Statul pe site-uri de

socializare - precum Facebook, Twitter,

MySpace etc.- cu orele. Pentru noi, timpul liber

nu înseamnă să citeşti o carte interesantă (Cum

poate fi o carte interesantă? Ai înnebunit??), să

ieşi pe afară, prin parc sau chiar şi prin mall, cu


prietenii, să stai cu familia ta, să vizitezi un muzeu

(costă, nu?), să participi la concursuri, să studiezi –

deoarece este spre binele tău, nu al celor din jur. Dacă

înveţi prea mult, azi eşti considerat fraier/ă şi învăţatul

este o totală pierdere de timp! Nu mai suntem în stare să

facem mişcare, ceea este cel mai grav lucru! Ne mirăm

că obosim atât de tare după ce alergăm puţin după un

autobuz care ne-a luat-o înainte şi că ne dor picioarele

atât de tare după o jumătate de oră de mers lejer, fără

oprire, prin parc. O să facem febră musculară după! Uite

o idee mai bună: ne aşezăm pe bancă şi sporovăim sau

ne ducem la cel mai apropiat McDonald’s/KFC,

comandăm ceva (cea mai nesănătoasă mâncare! Bravo!)

şi sporovăim acolo! Cam aşa decurg lucrurile. Câţi dintre voi zic un

“Nu!” clar şi sincer după ce au citit aşa ceva? Gândiţi-vă la acest

lucru. La urma urmei, mai întâi trebuie să învăţăm să fim sinceri cu

noi înşine, apoi mai putem vorbi şi despre alte lucruri.

Nu mă judecaţi greşit, doar

vă prezint felul în care multe

persoane din jur gândesc. Nu

vorbesc despre toată lumea. Există,

desigur, numeroase excepţii de la

acest model de viaţă. Jos pălăria în

faţa lor!

Dar ceea ce nu realizăm

este că, luând astfel de decizii în

fiecare zi, astfel de programe

devenind ceva normal, ne facem rău

noi înşine. Renunţăm la studiu în

favoarea statului pe site-uri de

socializare, în care ne plângem

printr-un status gen “Ce zi nasoală am avut... My

life is horrible!!!” pe care, imediat ce “prietenii” tăi

îl văd, încep să te compătimească şi să se plângă

alături de tine. Pe multe dintre acele persoane nici

nu le cunoşti! De ce le-ai considera “prieteni”?

Este un cuvănt cu valoare foarte mare, să ştii acest

lucru! Una este un coleg sau o cunoştinţă, alta este

un prieten...! Sau renunţăm la citit (orice carte

merge! Nu trebuie să fie de şcoală, numai carte să

fie, dar nu presă sau reviste multicolore care atrag

privirile de la o poştă şi scrie mare şi clar pe ele:

„Senzaţional! Citeşte în revistă ca să afli despre ce

este vorba!”), pentru a ne uita la ştirile de scandal

sau la ce a mai făcut oare nu ştiu ce vedetă TV,

care a ajuns acolo unde a ajuns

prin aranjamente şi înşelătorii

ascunse. Puţini mai sunt corecţi,

iar atunci când o persoană

ajunge să fie într-adevar

cunoscută prin merite adevărate

şi spune lucrurilor pe nume, ori

este dată la o parte şi uitată după

scurt timp, ori este judecată şi

văzută greşit. Puţini mai

frecventează edituri precum

Corint, Leda, Litera, Herra etc.

Hai să ne uităm după Bravo!

Girl.

Renunţăm la sport... la mişcare... esenţa vieţii! Fără mişcare şi fără o

alimentaţie potrivită, ne micşorăm capacitatea de a trăi, de a găndi, de a reacţiona. Nu

mai ducem o viaţă sănătoasă. Preferăm să fim stresaţi! Chiar am ajuns să fim dependenţi

de stres şi să ni-l dorim. Televiziune. Radio. Ziare. Internet. Trăim, de fapt, într-o dolce

far niente continuă, fără să ne punem mintea prea mult la contribuţie... deoarece ar fi

prea greu şi ar fi şi plictisitor! Dar la urma urmelor, ne plictisim şi lenevind... O

persoană care nu se plictiseşte este una dintre cele mai inteligente persoane! Cine nu se

plictiseşte ştie mereu să facă ceva constructiv şi benefic! E de reţinut acest lucru!

9 Lumea noastră... cum decurg lucrurile?

Ne micşorăm capacitatea de concentrare, nu mai reuşim să fim atenţi

(ne mirăm că recitim un fragment de carte de mai multe ori şi tot nu reuşim să

înţelegem sensul acelor litere negre tipărite pe alb), uităm foarte uşor anumite

lucruri esenţiale. Unul dintre profesori ne-a spus recent la clasă că 8 jucători

înrăiţi au murit din cauza lipsei alimentaţiei, deoarece au stat cu zilele în faţa

calculatorului! Acesta este un worst case scenario, dar de aici reiese că

această lume virtuală creează o dependenţă serioasă! Vi se pare, totuşi,

normal? Atunci, depinde cum definim cuvăntul „normal”...

Până si limbajul ne este

afectat! Folosim atât de mult

acele prescurtări care ne uşurează

transmiterea mesajelor – cmf, u,

bn, aks, lol, nb, sal, cmz, nush,

încât ajungem să le folosim în

limbajul de zi cu zi... ajungem să

uităm până şi cum se scrie corect,

lucruri pe care le învăţăm în

şcoala primară şi care ar trebui să

ne rămână bine întipărite în

minte. Biata cratimă... ne putem

lua la revedere de la ea, deoarece

rar mai apare corect aşezată în scris

la mulţi dintre noi.

Ne uităm buimăciţi la

profesorii şi la părinţii care ne fac

atââââââta morală şi nu înţelegem

de ce ne bat atâta la cap! „Să luăm

aminte oare la ce spun ei? Trăim în

secolul 21, la urma urmei! Sunt

depăşiţi complet! Ei nu ne înţeleg!

Este era tehnologiei!”... dar hai să

folosim acea tehnologie cum trebuie,

nu să facem în aşa fel încât să ne

scurtăm viaţa şi să regretăm acest

Ne îndreptăm către o lume

bazată pe simţuri, nu mai gândim

raţional; obţinem, cu timpul, o

gândire comună, care ne duce la o

indiferenţă totală faţă de dorinţa de a

acumula cunoştinţe şi de a încerca să

schimbăm ceva. După lumea

descrisă atât de bine în romanul

Fahrenheit 451 (carte pe care le

recomand tuturor să o citească),

realizez că nu suntem chiar aşa de

departe de o astfel de lume, în care

cărţile ajung să fie ceva de

neacceptat. Lume în care stăm

închişi, între patru pereţi, cu trei

ecrane mari, cât tot peretele, care ne

ţin atenţia legată de ele.

lucru mai târziu, când vom dori într-adevăr să facem ceva folositor. Şi, din contră, profesorii înţeleg foarte bine ce se

întâmplă în jurul nostru şi încearcă să ne înveţe ce este bine şi ce este greşit, încearcă să ne ia de mânuţe şi să ne

călăuzească pe un drum mai potrivit, dar când văd că ne tot smulgem mâinile, la un moment dat, chiar nu au ce să mai

facă. Numai părinţii ne vor fi mereu aproape şi se vor îngriji de noi, dar trebuie să ne gândim că la un moment dat, vom fi

pe cont propriu... şi ce vom face atunci? Două posibilităţi: ne revenim, ne băgăm minţile în cap, încercăm să reparăm

greşelile şi să facem lucrurile aşa cum ar fi trebuit să le facem de la bun început, aşa cum ne-au tot „tocat minţile”

persoanele mai înţelepte din jurul nostru, de foarte mult timp. Mereu există o a doua şansă! Fie cădem, facem greşeli în

continuare şi ne pierdem orice urmă de demnitate – ne pierdem identitatea.


Vom uita până şi momentele cele mai importante din

viaţă, precum copilăria, locurile pe care le-am vizitat de-a

lungul vieţii, trecutul nostru, prima întâlnire cu cei mai buni

prieteni, prima întâlnire cu persoana iubită, căsătoria, primul

copil, momentele petrecute alături de cei dragi, vom uita de

propria noastră siguranţă, riscându-ne viaţa, fără să realizăm

acest lucru.

Nu ne vom putea concentra la lucruri care ar trebui să

fie considerate fleacuri! În prezent, pentru un copil de 12-13

ani care s-a obişnuit de câţiva ani buni în mod excesiv cu

lumea virtuală– cazuri din ce în ce mai des întâlnite - este

foarte greu să urmărească un film în engleză, comedie fiind,

cap-coadă. Ar trebui să fie o relaxare şi nu o greutate pentru

minte! Vom ajunge să nu mai gândim, devenind foarte uşor de

manipulat. Chiar vrem să trăim astfel? Să fim marionete? Sunt

cazuri extreme, dar sunt de analizat îndeaproape.

Copiii nici măcar nu se mai sinchisesc să încerce să

citească subtitrarea vreunui film, deoarece mai toate animaţiile

– sau chiar şi filmele, de când cu DisneyChannel - sunt

dublate (vocile originale, bineînţeles, se pierd, iar odată cu ele,

se pierde şi farmecul filmului) şi nu mai e nevoie să citească!

Totul este după auz.

Ajungem să ne punem întrebarea, după cum

Clarisse l-a întrebat pe Montag: oare suntem fericiţi?

Putem să ne schimbăm viaţa. Avem voinţă şi

putem avea şi ambiţie. Că doar acolo unde nu este, nici

Dumnezeu nu cere. Dar El ne cere aceasta! Până şi

conştiinţa strigă disperată, dar noi ne-am învăţat să o

lăsăm să vorbească singură, fară audienţă – poate o aude

cortina, care e pe cale să o acopere oricum. Ne putem

construi un viitor bun dacă încercăm să ignorăm anturajul

nepotrivit şi să ne punem mintea la contribuţie. Avem

nevoie de curaj pentru a face o schimbare. Şi cei care

reuşesc să facă o schimbare în viaţa lor ar putea să dea o

mână de ajutor şi celor din jur, cu tot cu morala de

rigoare. Să ascultăm sfaturile de la părinţii şi profesorii

noştri şi să încercăm, încetul cu încetul, să le punem în

aplicare. Să facem sport, să citim (la urma urmei, nu

degeaba se spune: Cartea este haina sufletului), să

învăţăm, să explorăm, să ne dezmorţim trupul si mintea,

să mâncăm sănătos, să socializăm – dar nu în excesul cu

care mulţi dintre noi ne-am obişnuit. Să ne distrăm, dar cu

limite. Să nu ajungem la extreme.

Ştiu sigur că totul a sunat a morală, dar acestea sunt

lucruri pe care le-am descoperit, în timp, în jurul meu. Şi

chiar o parte din ele, cea cu lumea virtuală, am

experimentat-o pe propria piele. Iar când am renunţat la

acea experienţă falsă, am realizat cât de mult timp am

irosit şi cât de multe evenimente si momente importante

am ratat, dintre care, pe unele le-aş fi putut petrece mai

mult timp cu familia, cu prietenii, să fiu alături de ei în

casă sau pe afară. Din momentul în care „am deschis

ochii”, am realizat că mi-am ignorat, până în acel

moment, propria mea viaţă. Iar din acel moment, mi-am

propus să mă îndrept şi să încerc să recuperez timpul

pierdut. Cine m-a ajutat să ies din lumea aceea? Părinţii

mei. Ţineţi-i aproape, chiar dacă vă exasperează de multe

ori, deoarece ei sunt cei care ţin cu adevărat la noi şi care

şi-ar da şi viaţa pentru noi, pentru ca noi... să trăim.

11 Balul Bobocilor de ieri şi de astăzi ANDREEA BARB

În ziua de astăzi, intrarea la liceu este întotdeauna inaugurată cu un Bal al Bobocilor. Evenimentul este adesea

chiar mai memorabil şi mai elaborat decât banchetul de absolvire. Însă, preocupaţi de tendinţele momentului, câţi

dintre noi ştim cum au apărut şi cum se desfăşurau înainte?

Istoricii consideră că balurile studenţeşti au apărut

în colegii, prin secolul XVIII. Primele consemnări datează

din 1894, în jurnalul unui student la un colegiu de băieţi, în

care e menţionată invitaţia şi participarea la un bal timpuriu

cu elevele unui colegiu de fete învecinat. Pe vremea aceea,

“balul” reprezenta doar un dans al claselor, fie de juniori, fie

de seniori, ce curând avea să ia amploare.

De la începutul secolului al XX-lea, balurile s-au

extins de la adunări specifice stundenţilor, la evenimente

consacrate anilor de liceu. Iniţial, reprezentau un “ceai

dansant” dedicat seniorilor din liceele aristocrate, la care se

purtau cele mai alese haine de duminică.

Prin anii ’20-’30, s-a ajuns la nivelul de banchet anual, la care elevii purtau haine de petrecere şi dansau. Prin anii ’30-

’40, în anuare au început să apară consemnări fotografice ale acestor evenimente. În perioada interbelică şi imediat după război,

sărăcia a determinat ca balurile să se ţină rar. Însă după anii ’50, s-au răspândit şi au continuat să evolueze.

Se ţineau în sala de festivităţi a fiecărui liceu pentru ca, cu timpul, să se aleagă şi alte locaţii, ca restaurante sau

discoteci. Concursurile şi competiţiile au înflorit din preocuparea constantă a tinerilor de a se afişa cel mai bine aranjaţi, de a

veni cu cel mai charismatic partener etc. În ultima jumătate de secol, au apărut, astfel, mult râvnitele titluri de “Miss / Mr

Boboc”, “Miss / Mr Popularitate”, “Regele şi Regina Balului” şi altele.

Pentru a ne forma o imagine cât mai expresivă a

desfăşurării balurilor în secolul trecut, pe vremea “alor

noştri”, am cules câteva mărturii referitoare la balurile anilor

’70-’80. Astfel, domnul L. îşi aminteşte: “ Era o petrecere în

discotecă, organizată în trimestrul I, la clubul şcolii. Clădirea

aparţinea sindicatului, avea şi cinematograf, săli de

conferinţă… Majoritatea celor veniţi erau fără pereche, mai

degrabă nişte lupi singuratici. Eram mai mulţi băieţi decât

fete, fiind liceu realist. A durat până la miezul nopţii şi am

venit fără parteneră, însă am dansat cu mai multe fete.

Aveam muzică foarte bună, pe diverse stiluri, cel mai mult

rock şi hard rock, dar şi disco, ceva muzică românească… Pe

atunci, nu exista heavy metal, punk, thrash. Nu se aduceau

trupe live, aveam doar înregistrări: Pink Floyd, Smokey, Deep

Purple cu “Hotel California”, “Smoke on the water” – ne

bucuram de toate trupele considerate astăzi clasice. Era şi o

competiţie, concurs normal (nu mai ţin minte probele, pentru

că nu am participat). Adunările dansante la discotecă erau

frecvente, evenimentul nu era diferit de ele.

Balul Bobocilor de ieri şi de astăzi 12

Se iscau şi conflicte între liceeni, ţin minte că am avut o

încăierare la bal. Cineva se luase de partenera mea din acel

moment, eu m-am luat de el şi conflictul s-a consumat în baia

clădirii. Pe atunci, se ducea vorba dacă apăreau încăierări de tipul

acesta, iar învingătorul căpăta o oarecare faimă printre colegi şi

cunoscuţi.

Cât despre îmbrăcăminte, în anii ’70, se venea îmbrăcat

casual la bal, nu la costum, ci în stilul epocii. Obişnuiam să ne

“infiltrăm” şi la balurile altor licee, le furam fetele, era incitant. “

Balurile nu erau aceleaşi de la un oraş la altul, iar un

deceniu diferenţă îşi pune amprenta cât de puţin asupra

organizării. Doamna T. ne povesteşte: “ S-a organizat în sala de

sport, care era foarte mare şi, neavând podium, ringul de dans era

în centru, circular. Am participat la concursul cu care a debutat

balul, partenerul fiind un coleg de clasă. Noi eram reprezentanţii

clasei noastre, pentru că fiecare clasă avea o singură pereche

înscrisă în concurs şi erau multe clase.

Probele constau în mai multe stiluri de dans – tango,

disco, vals, clasic… – dar aveam şi probă de cultură generală.

Juriul era format din profesori şi seniori, clasele terminale

organizaseră şi un program artistic. S-au înmânat trei titluri: “Cei

mai frumoşi”, “Cei mai buni dansatori” şi “Cei mai

originali”. Pe cel din urmă l-am câştigat noi. Cuplul

câştigător era format dintr-o roşcată foarte înaltă, cu un

partener şi mai înalt, dansatori perfecţi.

Noi am atras atenţia prin curaj şi prin

naturaleţe. Aveam un partener neadecvat, pentru că era

mai scund decât mine, dar era un bun dansator. Eram

nonconformişti, dinamici, lipsiţi de inhibiţii şi am dansat

foarte mult. Băieţii purtau costum şi cămaşă, iar fetele

aveau rochii sau fuste foarte elegante. Am rămas cu

partenerul meu prieteni foarte buni de-a lungul liceului.

Balul a durat până pe la 8 seara şi a fost o experienţă

foarte plăcută pentru noi. Mi-a plăcut mai mult decât

balul de absolvire, pentru că atunci, nu aveam dispoziţia

necesară, ne preocupau Bacul şi intrarea la facultate…

Ca boboci, eram curioşi, entuziaşti, disponibili, iar balul

a fost prima ocazie de afirmare. A lăsat o amintire foarte

plăcută. “

Fie că l-am celebrat acum zeci de ani, în ultimii

ani sau încă aşteptăm venirea acestuia, conturarea

liceului nu ar fi completă fără Balul Bobocilor. Este

prilejul perfect de a socializa cu noii colegi, de a ne face

cunoscuţi printre aceştia, dacă dorim, şi este un imbold

de energie pozitivă pentru anii extenuanţi ce vor urma.

Balul Bobocilor a devenit o tradiţie ce va rezista

timpului, aşa cum a rezistat până acum, nepierzându-şi

esenţa, în pofida schimbărilor aduse de trecerea vremii.

13 Frumuseţea? MIHĂIŢĂ GEORGIANA ALEXANDRA

Într-un timp, mă gândeam la faptul că omul este o fiinţă atât de complexă ...văd în fiecare zi pe stradă oameni

veseli, oameni trişti, oameni îngrijoraţi, ocupaţi, dezinteresaţi, plictisiţi, îndrăgostiţi, senini, supăraţi, nervoşi ....sunt

fascinanţi prin multitudinea de gânduri ....dar probabil că orice om de pe planeta aceasta atinge perfecţiunea frumuseţii

atunci când doarme ...niciun gând intenţionat, nicio minciună nu îi întunecă ochii, nicio grijă nu îi împreunează

sprâncenele într-o grimasă ...toţi sunt atât de senini şi atât de puri ...

Da! Oamenii sunt frumoşi ....cine ar fi crezut? ...

Unii sunt frumoşi din punct de vedere trupesc, alţii sunt frumoşi din

punct de vedere spiritual ... păcat că majoritatea sunt atraşi mai mult

de partea trupească decât de cea spirituală ...Şi, să fim serioşi, cine nu

ar fi impresionat de un chip angelic cu păr blond, ochi imenşi albaştri

şi nişte forme seducătoare, sau de un chip cu părul negru şi ochi

pătrunzători căprui, la fel, şi de un chip cu păr roşcat şi cu ochii ce ne

duc cu gândul la cea mai şireată pisică, cu privire de safir, sau la

culoarea crudă a muşchiului verde de copac ...

În schimb, stau şi mă gândesc .... la ce sunt bune toate

acestea, dacă sub această imagine minunată pentru ochi nu există şi o

minte care să aibă capacitatea să poarte în orice moment o discuţie sau

să îşi rezolve problemele cu propriile puteri, la ce sunt bune toate

acestea, dacă nu ai în jurul tău persoane care să te protejeze şi care să

te ajute când ai nevoie de ele, sau un

suflet capabil de a simţi cu adevărat?...

Frumuseţea trupească e

trecătoare, din nefericire, suntem

muritori, iar muritorii îmbătrânesc şi

învaţă (sau ar trebui să o facă) să

treacă de la frumuseţea trupească la

cea spirituală ...

Pot spune din proprie

experienţă că eram odată într-un

mijloc de transport în comun şi am

avut ocazia să văd o domnişoară şi o

doamnă ceva mai în vârstă stând faţă

în faţă pe scaun. Domnişoara era

îmbracată cu nişte pantaloni scurţi

verzi şi o bluză mulată neagră, desigur,

nişte picioare minunat de lungi erau foarte

bine puse în valoare şi, de asemenea, un

bust voluminos ieşea la iveală din decolteul

“cât de cât” decent, chipul era uşor

încruntat, ochii ei albaştri erau fixaţi pe

telefonul ce, dacă ar fi fost făcut dintr-un

material mai subţire, sigur ar fi luat foc de

la butonarea frenetică a tastelor. Avea o

pieptănătură simplă, dar părul brunet,

bogat, lăsat liber, era suficient să îi

încadreze frumos faţa. Pe de altă parte,

bătrânica din partea opusă îşi ţinea frumos

mâinile în poală, purta o rochiţă albastru-

închis, cu nişte floricele micuţe roşii, avea

părul alb, scurt şi nişte ochelari

simpatici pe nas, ochii erau de o

blândeţe nemaipomenită ...În clipa

aceea, comparându-le pe cele

două, uitându-mă la obrazul

perfect fardat al tinerei şi la

obrazul pufos, ca o piersicuţă

trecută al bătrânei, am avut

tendinţa de a spune că bătranica ar

fi întrecut-o de zece ori pe tânără

în frumuseţe, pentru că mie, cel

puţin, bătrânica mi-a transmis o

stare de siguranţă, de om care ştie

prin ce a trecut, de om bun, care

ştie cum e să trăieşti cu răul.

Frumuseţea? 14

Tânăra, în schimb, mi-a dat o senzaţie de neînţelegere, de

nesiguranţă ....dar amândouă erau frumoase, fiecare prin modul

ei de a fi .

Dar până la urmă ...ce înseamnă frumuseţea ?....Ea

nu există în afara noastră, dacă nu există înainte de toate în

noi... Să fim frumoşi!...

"Lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna există o poveste”

LARISA GLONŢ , DUMITRA MOCEAN

…O poveste ce îmbie. O poveste a măștilor. O

poveste a oamenilor care se lasă purtați de vraja teatrului, se

lasă purtați în ritm de joc pe o scenă ce pentru unii, consti-

tuie viața, constituie un izvor de hrană.

Încă din cele mai vechi timpuri, s-a simţit nevoia jocului teatral,

oamenii generaţiilor trecute punând în scenă ritualuri, incantații

magice, dansuri și celebrarea zeităților timpului. Odată cu trecerea

vremii, ni s-au oferit reprezentații de seamă, artiști și creatori ce ne

-au conturat o lume nouă în care ne putem refugia sau ne putem

dezlănțui puterea ce zace în noi, ne-au oferit o eliberare necesară

de energie.

Pretutindeni, teatrul românesc – care i-a dăruit artei

universale pe Ion Luca Caragiale și pe Eugen Ionescu, pe Matei

Millo, pe Grigore Manolescu, pe Aristizza Romanescu și pe

Nottara, pe Maria Ventura și pe Elvira Popescu, pe Radu Beligan

și pe Ştefan Iordache, pe Ion Sava și pe Liviu Ciulei, pe Andrei

Șerban și pe Silviu Purcărete, ca să ne limităm numai la câteva

răsunătoare nume – contribuie și va contribui neîncetat, cu

sinceritate și înflăcărare creatoare, la continua dezvoltare a

relațiilor teatrale internaționale, la cunoașterea reciprocă a

slujitorilor scenei, exprimând o vocație tradițională.

În vederea acestui subiect, domnul Virgil

Constantin, profesor al cercului "Arta actorului", din

cadrul Palatului Național al Copiilor, a binevoit să ne

împărtășească nostalgiile dumnealui cu privire la scânteia

ce a declanșat dragostea pentru teatru, anii tinereții sale

și, desigur, părerea despre teatrul zilelor noastre.

Întrebat ce l-a determinat să joace teatru, acesta a

răspuns privind în gol, parcă amintindu-și momentul ce a

declanșat totul : "E foarte greu de spus dacă a existat ceva

special care m-a determinat să fac această meserie. Cert

este că a fost o chemare, pentru că drumul meu nu a fost

deloc unul ușor, dar încă de mic mi-a plăcut mirajul acela

15 "Lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna există o poveste”

pe care ți-l dă scena și sigur că mirajul acesta a funcționat mai tot timpul, indiferent ce aș fi făcut eu.. Deci, e vorba de o

chemare, iar această chemare de multe ori este inexplicabilă, adică nu-ți găsești vorbele, cuvintele care într-adevăr să dea

formă acelui ceva. Important este că ele există și fiind, te pun în situația de a înfrunta toate celelalte obstacole."

Domnul profesor, în ciuda pasiunii pentru teatru, a păstrat neatins liantul dintre aceasta și realitatea zilelor

noastre, adăugând: "Și acum știți și voi că statutul artistului în societate nu a fost unul prea ofertant din punct de vedere

material, de aceea există un foarte mare grad de gratitudine în actul lui artistic. E o dăruire care nu poate fi apreciată în

niciun fel din punct de vedere material."

Mai aprins, însă, a continuat să pluseze în favoarea teatrului

adevărat: "Sunt părți ale acestei arte care nu pot fi acoperite cu nicio

zonă materială, tocmai pentru că actorul lucrează cu propriul lui corp,

fizic și psihic, și nu numai atât, pentru că aceste două motoare fiind

pornite, este posibil să se nască și un al treilea motor, care este în noi,

dar care, în anumite situații, te poate conecta la anumite energii care

sunt dincolo de conștientul nostru. De aceea, actul artistic făcut cum

trebuie, cu implicarea necesară, este unul care transcende, iar

plenitudinea aceasta nu ți-o poate oferi nimeni. Probabil tocmai de

aceea simțim acest ceva care ne cheamă".

Prinse nu numai în vraja teatrului, ci și în

vraja cuvintelor domnului profesor, spuse cu atâta

înflăcărare, am continuat seria de întrebări cu sufletul

la gură, parcă dorind să cunoaștem mai mult din

istoria acestuia. Așa am aflat și primele trăiri ale unui

actor sau, mai bine zis, primele trăiri ale domului

Virgil Constantin pe scenă: "E o întâmplare destul de

ciudată...cred că aveam vreo 5 ani și, pe vremea

aceea, în perioada alegerilor, indiferent de ce natură

erau ele, se făceau tot felul de serbări și, înainte de

spectacolul respectiv, se țineau tot felul de așa-

numite şedinţe în care cineva venea și vorbea despre

evoluția omului, spre exemplu. Spectacolul era mai

puțin interesant, din punctul meu de vedere, decât

acel ceva de acolo care se întampla în sensul în care

acea persoană care venea și ne vorbea despre

evoluția omului, spre exemplu, avea întotdeauna un

opozant, era un cetațean de la noi care era și dascăl și se

încingeau niște discuții extraordinare între individul respectiv,

care susținea teoria lui Darwin despre evoluția omului, și celălalt

care, crezând cu adevărat în Dumnezeu, avea în vedere Geneza.

Nu întelegeam eu foarte multe din ce se spunea acolo, habar n-

aveam, dar era foarte interesant spectacolul, dialogul dintre ei. Îmi

aduc aminte, de la un asemenea spectacol, că eu eram întotdeaua

în rândul din față, îmi plăcea să stau acolo, și doi tineri de pe

scenă m-au filmat și mi-au zis că la orice afirmație pe care o fac

ei, eu să răspund doar cu nu și ăsta a fost rolul meu. Ceea ce s-a

întâmplat în acel moment a funcționat ca și chemare pentru tot

ceea ce fac și astăzi."

„E clar că fără pasiune, nu poți să practici meseria asta.

Este motorul pentru tot ceea ce îndeplinești”, ne spune domnul

Virgil Constantin, având în ochi licărirea specifică pasionaților.

Pe acest drum al teatrului, se pornește din pasiune… se

muncește din pasiune și, bineînțeles, doar pasiunea este cea care

"Lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna există o poveste” 16

determină un final demn de o lume actoricească. Totul

începe cu o chemare! Mirajul acela pe care ți-l dă scena,

și sigur că mirajul acesta a funcționat mai tot timpul”.

Teatrul deschide porțile spre o nouă lume, o altă

lume, care trezește curiozitatea și care te face să nu-ți

mai dorești abandonarea ei. O lume în care nu te

părăsești pe tine, ci dai tot ce ai mai bun pentru a te

transpune în personajul ce așteaptă să fie jucat.

Dar atunci când vorbim despre teatru, nu

vorbim numai despre jocul pe scenă. Se are în vedere și

modul în care actoria modelează caractere, influențează

comportamente, conduce spre progres. Am forțat puțin

lucrurile, aducând vorba despre tinerii generațiilor

actuale și delăsarea acestora. Spre surprinderea noastră,

domnul profesor, hotărât, a luat apărarea adolescenților

și tinerilor ce tocmai au ieșit de pe băncile școlii:

"Indivizii ăia au un potențial foarte mare...sunt foarte

buni. Din păcate, suntem robii sistemului social în care

trăim și suntem robii unei educații care nici măcar nu

poate fi numită educație, tocmai pentru faptul că i se

pune tot timpul punct, trebuie să facem, cum trebuie să

facem, ca să ajungem ceva, cum trebuie să facem, mai

ales, ca să câștigăm, cum trebuie să facem ca să avem

mai mult. Deci educația aceasta este facută mai mult în

simțul lui a avea, și mai puțin în spiritul lui a fi bun,

pentru că aceasta presupune timp, presupune răbdare,

presupune răgaz. De ce? Pentru o cunoaștere reală de

sine și, cunoscând lucrurile acestea, poți să-ți vezi lungul

nasului, să-ți vezi potențialul pentru ce ai putea fi tu. Dar,

din păcate, lumea aceasta este în această alergare continuă și,

mai ales, în relația cu celălalt de a vedea ce face, cum

reușeste ăla să facă, să ajungă, să aibă, să nu știu ce și eu să

nu am. Și atunci, nu au importanță mijloacele de care mă

folosesc, important este să fiu ca ăla și să uit de mine, uit de

comoara reală pe care o avem fiecare în noi. Ei bine, tânărul

Werther chiar are un potențial foarte bun, dar, nefiind condus

de tragedie, el intră într-un haos total, așa cum este totul, mai

ales în țara asta, și în momentul în care termini liceul, și nu

mai apuci...nu știu ce să faci și de ce vrei să faci..."

Mai aprins :" Teatrul are o foarte mare influenţă,

sigur, dacă privim teatrul ca și produs artistic, în sensul în

care, iată , merg la un concert, mă duc la un film sau o piesă

de teatru, eu iau contact cu acel produs artistic și este posibil

ca acesta să-mi reveleze câte ceva despre mine însumi,

problema este că, în ce măsură sunt eu prezent, astfel încât,

constatând acel ceva, să și dezvolt acel ceva".

În fiecare dintre noi se află o vâlvătaie ce arde

mocnit până în momentul în care întețim această flacără cu

ceea ce înseamnă arta… Teatrul este o artă! Fie că ești copil,

adolescent sau bătrân. Fie că ești rocker sau asculți muzică

clasică, sportiv sau artist, teatrul poate acapara pe oricine.

„Da! Teatrul este pentru oricine! Există această mare vorbă

<<Teatrul poate să-l facă oricine, există o singură condiție:

să vrea!>>, iar acest a vrea ține de acel ceva de care vă

Teatrul n-are a face nici cu vreo clădire anume, nici cu un

text, nici cu actorii, nici cu forme sau stiluri. Esenţa teatrului

se află într-o formă de mister numit "clipa de faţă".

Peter Brook—”Fără secrete. Gânduri despre teatru si actorie”

17 "Lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna există o poveste”

spuneam vouă. Dacă vrei, atunci descoperi, și descoperi multe. Sigur, poate nu ajungi la sclipire, genialitate sau mai știu eu ce,

dar teatrul nu are nevoie numai de oameni din aceștia. Depinde de fiecare om și de cât de constantă este gândirea lui, dar și de

cât investește în lucrurile pe care le face.”

Odată urcat pe scenă, nu te lepezi de ceea ce însemni "tu". Nu îți lași în culise haina personalității tale și nu te ascunzi

în spatele personajului ce-l interpretezi. Acel personaj are nevoie de atingerea fină a eului personal, nu este vorba doar de o

mască și atât. În spatele măștii, se află omul și împreună cu masca, se formează o dualitate ce conturează tot ceea ce înseamnă

rol: "Cu siguranță că sunt eu! Altcineva nu am cine să fiu. Sunt tot eu! Sigur că situațiile în care sunt pus sunt cu totul altele

decât ale mele. Eu nu am parcurs aceste experiențe, dar e

posibil să le parcurg, am cunoaștere asupra lor. Este foarte

complicat tot acest proces de creație. Îmi amintesc de niște

vorbe celebre ale unui mare actor. L-a întrebat cineva ”care

este drumul spre rol?”, moment în care se uită la el și răspunde

”Tu dai la teatru, da?”, reporterul spune ”Da!”,”Păi ce să faci?

Iei scenariul, citești piesa și te dai cu capul de pereți”. Ei! Te

dai cu capul de perete până devii perete (cu amuzament). Deci,

eu nu am cum să devin celălalt. Eu nu am cum să știu cum era

Hamlet sau orice alt personaj. Eu am informațiile date de autor

și informațiile asupra unei epoci. Eu știu cum gândește

personajul și aici începe procesul cel mai greu. Procesul de

asumare. Trebuie să-ți asumi personajul, astfel încât, când intri

pe scenă, să fii conștient că este momentul să joci un rol".

Lumea teatrului este foarte simplă, în sensul că ține

de un sentiment profund: pasiunea - și de aici pornește totul.

Dacă ai pasiune, vei vrea cu siguranță să creezi ceva de care

spectatorii să se bucure. Fie că este vorba de actorii de pe

scenă, de regizor sau de spectatori, toți aceștia simt toate

stările care te acaparează când creezi, joci, urmărești ceva de

calitate.

Un paradis teatral în care îți câștigi satisfacția prin muncă,

prin interpretarea unul rol, prin detașarea de rutină și

monotonie… În fiecare zi, altul! Teatrul este puntea spre

împlinire pentru cine dorește să urmeze această cale și o hrană

pentru suflet, pentru cine o privește de pe scaunul sălii de

spectacol.

Un adevărat erou de teatru e dramaturgul care e jucat pe scenă, nu pe

degete.

Tudor Muşatescu

Citește mișcările ochilor, ca să cunoști mintea altor persoane! 18

Cum sună titlul acestui articol? Să știi că nu vorbesc despre niciun fel de magie sau telepatie, ci doar de arta de

a fi atent la limbajul non-verbal. Sună ciudat, complicat? Absolut deloc, e chiar simplu!

Îți aduci aminte de ultima conversație pe care ai purtat-o cu o persoană care nu a putut fi atentă la tot ce îi

spuneai? Pur și simplu nu a fost atentă la o frază și oricât ar fi încercat să înțeleagă, lucrurile nu se mai legau. Știi cum

e atunci când mintea îți zboară pur și simplu în altă parte, începi să te gândești la ce vei face când o să ajungi acasă sau

la vreo discuție interesantă și auzi numai sunete fără niciun sens sau importanță, spuse de interlocutorul tău. Acesta

este modul simplu prin care mintea umană, care nu poate fi concentrată continuu pe o perioadă lungă de timp, se

relaxează.

Și totuși… merită să dezamăgești astfel o persoană care este convinsă că ești complet atent la ceea ce îți

povestește?

Pentru a înțelege mai bine cum să

identifici momentul când mintea cuiva nu mai este

100% concentrată pe subiectul de dicuție, vă voi

spune despre un studiu pe care americanii l-au

făcut cu un număr impresionant de persoane. Totul

se derula astfel: cineva era filmat în timp ce i se

puneau anumite înrebări, fiind astfel analizate

toate mișcările corpului (limbajul non-verbal) .

După ce cercetătorii au analizat toate înregistrările,

au descoperit un lucru fenomenal: MIȘCĂRILE

OCHILOR ÎȚI POT SPUNE CUM GÂNDEȘTE

O PERSOANĂ!

Aceștia au observat că de fiecare dată

când puneau o întrebare care solicita memoria

vizuală, oamenii priveau în stânga sus și de abia

apoi dădeau răspunsul. De fiecare dată când se

punea o întrebare care solicita memoria

auditivă, oamenii priveau în lateral stânga. La

ISABELLA ANDREEA TATOI

întrebări complexe care cereau un răspuns logic, oamenii priveau în jos,

spre stânga. Apoi, au observat că acești oameni priveau spre dreapta

sus dacă erau rugaţi să își imagineze ceva vizual complet nou, iar când li

se cerea să își imagineze ceva auditiv complet nou, priveau spre dreapta

lateral. La întrebări despre senzaţii și emoţii, priveau toţi spre dreapta

jos. Pur și simplu, aceste direcţii de privire au legătură cu o parte

specifică a creierului.

Cum să te folosești de această informaţie? Reţine tabelul de jos:

Vizual amintit – stânga sus Vizual imaginat – dreapta sus

Auditiv amintit – stânga

median (lateral)

Auditiv imaginat – dreapta

median (lateral)

Dialog intern – stânga jos Kinestezic(emotii, senzatii) –

dreapta jos


19 Citește mișcările ochilor, ca să cunoști mintea altor persoane!

După ce îl memorezi, fii atent la ochii oamenilor cu care comunici și observă dacă își

folosesc sau nu bine creierul. Îți poți da seama chiar și dacă persoana respectivă este

emoționată. Să zicem că întrebi pe cineva ce a simțit într-un anumit moment și

observi că în loc să privească în dreapta jos (partea cu emoțiile), privește în stânga jos

(dialogul intern). E clar că își spune în gând din cauza emoțiilor: „Aoleu, ce am simțit

atunci? Cum să formulez cât mai bine răspunsul? Dacă interpretează greșit? Ce să

zic? Cum să zic?”, în loc să gândească corect și să își aducă aminte exact de starea pe

care ai rugat-o să o descrie.

Majoritatea oamenilor își torturează creierul. Când caută să își amintească ceva, folosesc dialogul intern; când caută să

vorbească cu ei înșiși pentru a lua o decizie, privesc complet aiurea în sus, ca și cum răspunsul vine de undeva din tavan; se

blochează în imagini vizuale și nici nu găsesc răspunsul.

Cu ajutorul acestui „scanner” al minții, îți poți da seama dacă o persoană este sau nu atentă la tine, ori dacă se pierde

când îți vorbește. Dacă îți dai seama că cineva nu este pe deplin concentrat la ceea ce îi zici, poți să:

1. Îi rostești numele;

2. Repeți de mai multe ori aceeași frază;

3. Să îi spui de fiecare dată „Gândește-te că…” (dacă vorbești despre emoții sau sentimente).

ATENȚIE! Unii stângaci folosesc invers toate aceste poziții, adică pur și simplu, dreapta devine stânga și invers

( 90% din oameni respectă tabelul de mai sus ). Pentru a-ți da seama de acest lucru, poți să întrebi persoana în cauză, într-

un moment normal de peste zi „Cum te simți acum? ” Aici nu e necesar să își amintească sau să își imagineze ceva.

Așadar, dacă va privi în dreapta jos, este clar că respectă schema precedentă. Dacă, în schimb, privește spre stânga, tot

tabelul se inversează (cum am precizat mai sus, stânga devine dreapta, și invers. )

Aceste șmecherii te pot ajuta să înțelegi emoțiile și părerile celorlalți cu privire la anumite lucruri. De exemplu,

cunoști o persoană apropiată de tine cu care te înțelegeai bine. O poți întreba despre relația voastră de prietenie. Astfel, îți poți da

seama dacă persoanei respective chiar îi place să își petreacă timpul cu tine (privește în dreapta jos ) sau dacă doar își aduce

aminte de vremurile frumoase ( privește în oricare parte, în afară de dreapta jos) .

Acum e rândul tău. Ai toate informațiile mai sus, trebuie doar să le aplici. Experimentează! Vezi dacă cei cu care vorbești își

folosesc bine creierul. Dacă nu, ajută-i! Sursa: www.nlpmania.ro


Evoluţia cailor 20

RUNA MOLEA

Strămoşul calului domestic nu semăna deloc cu un

cal. Pe atunci, era un animal.... de mărimea unei vulpi, cu

patru degete la picioarele anterioare, cu trei degete la

picioarele posterioare, cu spatele încovoiat. Se numea

Eohippus - calul Aurorei - şi trăia acum 50-60 de milioane de

ani.

Căluţii primitivi au fost iniţial nişte animale de pădure,

timide şi retrase. Se hrăneau cu frunze moi şi buruieni, îşi căutau

adăpost printre arbuşti.Totuşi, de-a lungul timpului, clima s-a

schimbat. Pădurile s-au uscat încetul cu încetul. Au apărut stepele

acoperite cu iarbă. În aceste condiţii, au supravieţuit doar

animalele capabile să se adapteze noului mediu. Strămoşii cailor

au fost nevoiţi să se obişnuiască cu noua hrană - vegetaţia tare de stepă, modificandu-şi în primul rând dentiţia. Pentru că

zona întinsă de stepă nu mai oferea adăpost, singura şansă de a scapa de duşmani era fuga. Degetele s-au retras până când, în

cele din urmă, nu a mai rămas în dreptul fiecărui picior decât degetul mijlociu, înconjurat de un strat cornos, dur. În plus,

animalele s-au înălţat. După mai multe etape intermediare, precum Mesohippus, Merychippus, Pliohippus, au apărut

copitele.

Din această familie au apărut, în afară de cai, măgarii, catârii şi zebrele.

Un cal bun nu devine

niciodată mârţoagă.

Noel du Fail

21 Câteva păreri despre viaţa cotidiană

În acest articol, vă voi vorbi despre gândurile mele privind condiţia de elev în an terminal. Dacă până anul

trecut, îi priveam pe cei mari cu o oarecare “ciudă”, fiindcă îi consideram mai aproape de independenţa totală, acum pot

spune că simt lipsa vremurilor în care eram doar un copil şi nimic nu era atât de complicat, în care cerinţele, aşteptările,

năzuinţele, competiţia cu propria persoană în depăşirea limitelor nu erau atât de acerbe. În acelaşi timp, am încredere în

viitor. Ştiu că şi după liceu mă aşteaptă o perioadă frumoasă, în care îmi voi termina formarea ca om şi îmi voi atinge

ţelurile. Cu fiecare zi a vieţii, mă simt mai aproape de aşa-numitul examen de bacalaureat, care, în opinia mea, înseamnă

momentul de sinceritate cu mine, trei ore în care voi arăta ceea ce am construit timp de 18 ani. Nu neg faptul că

presiunea este destul de mare, dar încerc să învăţ din orice experienţă trăită şi să fructific fiecare moment important, aşa

cum ar trebui să facă fiecare dintre noi.

ANASTASIA STĂNILOIU

Viaţa tinde să ne prindă ca într-un vârtej în jocul ei,

menţinându-ne ocupaţi în orice moment al zilei. Poate prea ocupaţi,

pentru a vedea esenţialul. Ne place să utilizăm această scuză în

încercarea de a justifica faptul că ne ghidăm acţiunile în funcţie de

latura materială a câştigului, uitând de ceea ce vrem de fapt de la

viaţă. Este impetuos necesar să ştim cu adevărat ce ne dorim de la

noi, prin ce căi putem obţine ceea ce vrem şi dacă vom accepta să

trăim cu propria persoană, în cazul în care ne atingem ţelurile. Noi

trebuie să ne conducem propria viaţă, nu să o lăsăm pe ea să ne

domine. Am ajuns să credem că a râde din tot sufletul, a plânge în

public sau a spune făţiş cum percepem viaţa sunt nişte greşeli, dar de

fapt, noi suntem “greşeala însăşi”, dacă gândim astfel, deoarece

Bunul simţ este o colecţie de

prejudecăţi dobândite până

la vârsta de 18 ani.

Albert Einstein

moartea acestor trăiri reprezintă moartea propriei fiinţe.

În acelaşi timp, trebuie să avem grijă de persoanele

importante din jurul nostru. În cazul în care merită efortul, nu

le putem lăsa să se risipească în drumul vieţii noastre ca un fir

de amintire. Relaţiile pe care le stabilim cu ceilalţi reprezintă

proiecţiile noastre existenţiale. Dacă se pierd, cu trecerea

timpului, vom ajunge să simţim cum frânturi de suflet se sting

uşor, se duc în neguri şi nu va mai rămâne decât regretul.

Deciziile pe care le luăm acum ne vor influenţa indirect

universul existenţial, de aceea o gândire raţională şi matură ne

ajută să evităm anumite greşeli.

De prin

şcoală

adunate

...

CAPITOLUL II 22


Bucuria de a dărui 24

Premiul I la “4 Arte” ! 25

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”-

Nichita Stănescu

28

Verba volant, scripta manent 30

Seara Sfinţilor 32

O seară specială … dedicată Crăciunului 33

23

24 Bucuria de a dărui !

DENISA ŞERBAN

Anul trecut, în clasa a V-a, am fost la Şcoala

Specială nr. 5, în cadrul Săptămânii altfel. În urma

activităţilor desfăşurate acolo, am fost foarte impresionaţi

de acei copii, de eforturile depuse de cadrele didactice

pentru buna funcţionare a şcolii şi de educare a acestor

copii, de aceea am hotărât să repetăm vizita şi în acest an.

La început, în timp ce treceam prin sălile de clasă,

am împărţit cadouri pentru ei şi cu această ocazie, am

descoperit bucuria de a dărui, despre care am discutat şi la

lecţia predată de părintele Ciprian.

După aceea, unii am pictat diverse planşe, care

urmau să fie puse la expoziţie, iar câţiva băieţi au mers pe

teren şi au jucat fotbal cu elevi de la această şcoală.

Aceste activităţi au avut scopul de a ne împrieteni cu

cei de acolo şi de a cunoaşte persoanele excepţionale ascunse

în ei.

Aflând mai multe despre problemele acestor copii, am înţeles cât de norocoşi suntem şi că ar trebui să apreciem

mai mult eforturile depuse de părinţi şi profesori ca să devenim cineva în viaţă şi ca să o ducem cât mai bine.

La final, am făcut o poză de grup, apoi, în timp ce noi ieşeam, toţi cei de acolo ne-au aplaudat, gest care pe mine,

personal, m-a impresionat până la lacrimi. Mi se pare că noi trebuia să îi aplaudăm pe ei.

După câteva zile, am primit nişte imagini cu unii copii care s-au fotografiat cu numeroasele cadouri pe care le-au

primit de la noi.

Aş dori să menţionez că mai mulţi am vrea să ne facem un obicei din a merge în fiecare an la ei, pentru că ne-am

ataşat de minunaţii copii de la şcoala la fel de minunată.

Câteva impresii:

• La Şcoala Specială Nr. 5, m-a impresionat foarte mult că am putut juca fotbal şi am ajutat nişte copii cu probleme să nu

mai fie atât de supăraţi. A fost foarte frumos şi că am putut da şi nişte haine care poate au fost de folos în viaţa acestor copii.

În concluzie, mi-a plăcut că aproape toţi colegii din clasă au putut veni, dar şi sentimentul de bucurie pe care ţi-l transmit

aceşti copii. – Andrei Sescu, 6B

• A fost o experienţă frumoasă. Am văzut în privirea acelor

copii bucuria pe care o aveau pentru lucrurile primite. I-am

ajutat să picteze şi ne-am jucat cu ei. Însă erau unii copii

cărora le lipseau câteva lucruri esenţiale: iubirea, atenţia şi

prietenia. Cu aceia am încercat să stau cât mai mult, chiar

dacă îmi era puţin teamă. – Monica Chivu, 6B

• Mie mi-a plăcut foarte, foarte mult acolo, deoarece a fost

distractiv şi am putut face o bucurie celor bolnavi. Chiar

dacă am pierdut la fotbal, nu îmi pare rău, pentru că mi-am

făcut mulţi prieteni noi. – Rareş Ioncea, 6B

• M-am distrat de minune. Mă bucur foarte mult pentru că

am dăruit din ce am eu şi celor care nu îşi permit aceste

lucruri. Am pictat alături de nişte copii minunaţi. La un

moment dat, am văzut un copilaş care a început să plângă

atunci când am venit noi. L-am întrebat de ce plânge şi mi-a

răspuns: „De fericire”. – Antonia Ionescu, 6B

• La Şcoala Nr. 5, mi-a plăcut foarte mult deoarece ne-am

purtat frumos unii cu alţii şi ne-am distrat. Eu nu am ţinut

cont de faptul că acei copii au vreo problemă, deoarece şi ei

sunt copii ca noi şi trebuie să îi respectăm. – David Drăgan,

6B

• Mie mi-a plăcut mult la Şcoala Nr. 5, pentru că am putut

fiecare în parte să le oferim câte un cadou special copiilor.

Mi-a plăcut să îi văd fericiţi pe acei copii şi să fiu alături de

ei, mai ales la fotbal. Chiar dacă doar mă uitam, mă

simţeam parte din echipă. Eu m-am întristat pentru că a

trebuit să plecăm, dar ştiu că o să mai mergem pe la ei la

şcoală. – Alexandru Sescu, 6B

Locul I la “4 ARTE” 25

TACIUC ALEXANDRU IULIAN

Echipa formată din Crişan Andrei, Vochin Doina, Mocean Dumitra, Voicu Alexandra, Blănaru Roxana,

Bulancea Diana, Filip Vlad, Tigan Alin, Niculescu Ştefan, Voica Florin, Benedek Robert, Filip Sabin, Zavatti Georgia şi

Mihăiţă Georgiana, coordonaţi de către doamna profesoară Stârcea Alina, domnul profesor Rusănescu şi elevul Taciuc

Iulian Alexandru, au reuşit performanţa de a câştiga Locul I la Concursul pe sector intitulat “4 Arte”, pe data de 26

octombrie 2013. Sceneta cu care aceşti tineri au suflat premiul din mâinile adversarilor s-a numit “Caragiale ieri şi azi”.

Concursul a fost organizat de către Domnul Primar al sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone, cu scopul de a promova

cele patru ramuri ale artei (dansul, muzica, pictura şi teatrul).

Am pornit mai întâi de la comedia lui Caragiale “O

scrisoare pierdută” şi, interpretând-o, ne-am dat seama că nu

era de ajuns. Aşa că ne-am decis să îmbogăţim piesa cu o

viziune nouă, astfel încât am luat şi am modificat începutul din

piesa “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, pe parcurs, i-am pus

în scenă pe Rică Venturiano (care a greşit piesa şi i-a făcut

dedicaţii de amor Zoei) şi pe Jupân Dumitrache, care-l va

alerga pe scenă. Am introdus un moment al decernării titlului

de “Primar al oraşului”, în care Dandanache va dori să se simtă

din nou tânăr, dansând vals si cazacioc.

În piesă, am încercat să surprindem atât trădarea

politică (ce are loc şi în zilele noastre), şantajul, cât şi

triunghiul conjugal. Am făcut o modificare a personajului

Caţavencu, schimbându-l în “Doamna Caţaveanca”, pentru o

mai bună actualizare, deoarece scena politică actuală are şi

doamne politicieni, iar pe Tipătescu l-am caricaturizat, făcându

-l şchiop, pentru a spori comicul de situaţie (nu ne-am fi gândit,

poate, dacă nu se întâmpla, cu doar două zile înainte de

reprezentaţie, ca onorabilul Tipătescu, în fapt Andrei Crişan,

iubitul nostru coleg, să îşi scrântească piciorul. Dar de!, suntem

profesionişti şi am schimbat cu doar o zi înainte de spectacol

Despre piesă

26 Locul I la “4 ARTE”

-“Am muncit din greu cu toţii şi eram ferm convins că vom reuşi.

Într-adevăr, a fost emoţia mare înainte de a intra pe scenă. Am

întâmpinat câteva probleme la început, în special cu

microfoanele, însă nimic nu ne-a putut opri! Am stat cu sufletul la

gură până în momentul decernărilor, iar pe podium ni s-a umplut

inima de bucurie.”

<Taciuc Iulian Alexandru>

Impresii

întreaga mişcare scenică, unele replici şi apariţia unor personaje – cred că aţi savurat un Tipătescu şchiop şi un Trahanache

pletos şi rocker).

-“Unul dintre cele mai frumoase evenimente la care am

participat! A fost o atmosferă plină de energie, datorită liceelor

participante. Dintre toate secţiunile (dans, arte plastice, muzică si

teatru), cea care m-a impresionat cu adevărat a fost cea de Teatru.

Sceneta liceului nostru mi s-a părut cea mai frumoasă. A fost o

combinaţie interesantă între “O scrisoare pierdută” şi “O noapte

furtunoasă”. Interpretată de colegii noştri, era imposibil să nu iasă

pe Locul I, întrucât a adus pe scenă amuzamentul, a îmbinat

vechiul cu noul, utilizând două opere faimoase. Costumaţiile,

mimica, replicile foarte bine alese, interpretările şi mişcările

scenice au făcut ca sceneta să fie adorată de către public, mai ales

de mine, care am avut ocazia să-i văd şi să-i apreciez, ştiind că

efortul lor a meritat pe deplin. Mai mult, m-a impresionat că toţi s-

au comportat natural în lumina reflectoarelor şi erau în largul lor.

A fost extraordinar (epic, cum ar spune unii) şi sper să-i văd din

nou cât mai curând.”

<Mănăilă Andreea-Irina>

Locul I la “4 ARTE” 27

-“În opinia mea, interpretarea pe o scenă a unei piese de teatru concepută de colegi şi prieteni, fiind cu ei acolo, a fost

o experienţă memorabilă. În primul rând, am constatat că a juca în faţa a zeci de persoane necunoscute este mult mai dificil şi

mai solicitant decât într-un cadru restrâns, însă şi satisfacţia este pe măsură. În al doilea rând, la premieră, am simţit bucuria

succesului alături de colegii mei. Înmânarea diplomei a fost de departe eclipsată de imaginea publicului ce îi aclama şi care a

făcut ca toate orele de repetiţii să nu fie de prisos.”

<Barb Andreea>

-“Implicarea în acest proiect a

însemnat pentru mine o oportunitate de a

da frâu liber artistului interior. Iniţiativa

este excelentă şi sper ca pe viitor, acest

festival să se extindă în fiecare sector.

Mulţumiri doamnei Stârcea pentru munca

depusă , fără ea nici nu am fi ştiut de

“4ART” ! ”

<Crişan Andrei>

-“Eu consider că a fost o

experienţă extraordinară, chiar dacă am

avut câteva emoţii, pentru că aveam o

singură intrare pe scenă şi era primul

concurs de genul acesta la care am

participat, până la urmă, totul a ieşit în

favoarea noastră şi am fost cei mai

buni.”

<Bulancea Diana>

-“Cred că, în ciuda tuturor

obstacolelor, am reuşit să ne

descurcăm foarte bine şi să câştigăm

concursul. A fost o experienţă

frumoasă şi, pe viitor, dacă este

posibil, ne vom implica în mai multe

activităţi de genul acesta.”

<Mocean Dumitra>

-“Înainte să înceapă sceneta, m-au năpădit toate emoţiile posibile: picioarele au început să-mi tremure, gâtul mi-era

uscat şi inima îmi bătea nebuneşte. Am intrat pe scenă împreună cu Georgiana şi am început sceneta. Chiar dacă microfoanele

nu funcţionau cum trebuie, iar publicul nu ne-a ajutat la început, ne-am făcut curaj şi le-am captat atenţia. Iar faptul că am

câştigat premiul I a fost un impuls pentru a mă implica mai mult în astfel de acţiuni!”

<Zavatti Georgia>

28 Locul I la “4 ARTE”

-“A fost o experienţă cu adevărat uimitoare. Recunosc că am avut emoţii la început, dar spre final, am reuşit cu

toţii să le depăşim şi să ne atingem scopul de a câştiga.”

<Voica Florin>

-“Am realizat că echipa din care fac parte este unită şi completă în momentul aplauzelor de final, când toţi am

primit răsplata muncii noastre. Mulţumim doamnei profesoare Stârcea pentru că ne-a dat această ocazie de a arăta

publicului larg talentele ce zac în noi.”

<Vochin Doina>

Dacă timpul ar fi avut frunze , ce toamnă ! - Nichita Stănescu

Pentru noi, liceenii, este într-adevăr o toamnă continuă şi

ireversibilă. Anii de liceu trec pe nesimţite...şi parcă nici nu ne

dezmeticim bine din euforia primului an, şi deja suntem surprinşi de

clinchetul ultimului clopoţel. Parcă ieri ne bucuram de balul bobocilor

organizat special în onoarea noastră, parcă ieri eram „iniţiaţi” în această

perioadă minunată şi parcă ieri vorbeam cu entuziasm de drumul ce ni se

deschide în faţă, un drum ce ne va îndrepta spre viaţa adevărată. Acel

moment, pentru noi, a sosit şi suntem datori cu predarea ştafetei. Acum

ne-a venit rândul să le organizăm balul bobocilor noştri, un bal pe cinste,

de care să-şi aducă aminte cu nostalgie la acel capăt de drum ce deschide

un altul, ca şi noi, de altfel...

LARISA GLONŢ

Dacă timpul ar fi avut frunze , ce toamnă ! - Nichita Stănescu 29

Am fost întâmpinaţi de o generaţie specială, de tineri talentaţi şi interesaţi să cunoască. De la primele întâlniri pentru organizarea

balului, s-au creat legături strânse şi frumoase, iar diferenţa de vârstă a fost spulberată de entuziasmul nostru şi, mai ales, de al lor.

Am rămas surprinşi de promptitudinea bobocilor şi de dorinţa lor de a face dintr-un singur bal o ocazie de a se distra, de a

-şi face noi prieteni şi, mai ales, amintiri.

Repetiţiile nu au fost numai lapte şi miere, ci au însemnat şi exclamaţii mai mult sau mai puţin aprinse: „piruetă!”, „nu

mai vorbiţi între voi!”, „fiţi atenţi la paşi!”, „acum ai grijă să urci pe scenă!”. Dar toate aceste „mici atenţionări” au fost detronate

de idei bune, interes din partea ambelor generaţii şi, mai ales, motivaţie. Elevii claselor a IX-a au fost motivaţi! Au vrut un bal de

neuitat şi l-au avut!

Pe ritmuri lente şi într-o atmosferă fumegândă,

bobocii au deschis balul cu un dans de societate specific

evenimentului. Emoţii mari pe scenă, dar emoţii şi mai mari

în culise. Dorind ca totul să iasă bine, ne-am surprins şi noi,

cei mari, dansând în ritmul muzicii cu inima cât un purice, cu

sufletul la gură şi cu răsuflarea tăiată, privind aceşti

adolescenţi cum îşi fac intrarea mândri. Nici nu mai trebuie

să amintesc că totul a ieşit minunat!

Probele, destule la număr, au fost trecute cu brio, iar

elevii şi-au demonstrat talentul prin dansuri speciale, cântece

şi momente de stand-up comedy.

Juriul, format din oameni speciali, cel al

profesorilor: Fekete Klara, Stârcea Alina, Gorgos Adriana,

Rusănescu Răzvan şi domnul profesor Rovenţa şi cel al

elevilor: Pană Leonard, Filip Vlad, Ghiuzan Marius, Moanţă

Alexandra şi Chiru Raluca, a urmărit atent fiecare mişcare a

participanţilor şi a notat prestaţia acestora, urmând ca la

sfârşit, să se ofere premiile.

Am avut parte şi de spectatori pe măsură. Aplauzele

asurzitoare, fluierăturile şi uralele nu ne-au demonstrat numai că

sunt încântaţi de spectacol, ci şi că am reuşit.

Proba de dans a avut, se pare, cel mai mare succes, căci

nu doar i-a adus pe toţi participanţii pe scenă, ci a şi ridicat o sală

întreagă în picioare.

„A ieşit totul super. Emoţiile pe care le aveam înainte de

fiecare probă erau de nedescris, dar a ieşit totul frumos şi mi-a

plăcut”, spune Andrei Marian de la clasa a IX-a B.

Prezentatorii aranjaţi la patru ace, Ţârdea Andrei şi

Turcească Ştefan, din clasa a XII-a A, au animat spectacolul şi au

calmat emoţiile participanţilor, întreţinând atmosfera. „A fost un

sentiment şi o experienţă inedită pentru mine să mă implic într-un

eveniment de o asemenea amploare şi însemnătate pentru cei de

la clasa a IX-a. Am trăit emoţii unice alături de ei, am râs, m-am

simţit bine la repetiţii, i-am cunoscut pe majoritatea şi consider că

am legat prietenii frumoase cu mulţi dintre ei.

30 Dacă timpul ar fi avut frunze , ce toamnă ! - Nichita Stănescu

Până la urmă, acest lucru este cel mai important,

conexiunile care se formează de pe urma unor astfel de

evenimente, când ai ocazia să cunoşti oameni noi. Per

total, a fost un moment frumos al vieţii mele, care, sincer,

sper să se mai repete şi pentru acest lucru, ţin să

mulţumesc atât profesorilor, directorilor, care s-au

implicat şi ne-au oferit sprijinul necesar, cât şi colegilor

mei şi participanţilor care au fost lângă mine şi lângă

Ştefan de fiecare dată când am avut nevoie de ei”, a

declarat Andrei.

Câştigătorii au fost Benchea Diana, Pătrăşcan Sabin,

Tatoi Isabella, Moldoveanu Andrei, Mihai Alexandra, Dincă

Cosmin, Sfeir Serina, Ghenea Silviu, Oprea Mirela, Dobriţă

Alin.

Seara s-a încheiat pe ritmuri dansante pe ring şi

îmbrăţişări. Felicitări şi mulţumiri la tot pasul! Prin aceasta,

ţinem să oferim mulţumiri speciale şi aprecierile noastre celei

care şi-a rupt din timpul preţios pentru a ne ajuta şi a ne

susţine, Sora Paula.

„Noi urmăm? Da...voi urmaţi!”

Verba volant, scripta manent (Vorbele zboară, scrisul rămâne)

ANDREI TUDOR , ANDREI ŞTEFAN

În a doua parte a lunii noiembrie 2013, am vizitat împreună cu colegii, la iniţiativa doamnei profesoare de

limba şi literatura română, Alina Stârcea, alături de sora profesoară Margareta Andrici, domnişoara bibliotecară

Gabriela Petrişor şi domnul profesor Răzvan Rusănescu, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti,

inaugurată în 1895 ca Fundaţie Regală.

Biblioteca se află în centrul Capitalei, fiind compusă din mai multe corpuri de

clădire: Boema, Dacia şi Fundaţie.

În Unitatea Centrală de la Universitatea din Bucureşti şi în sălile de

lectură, localizate în diferite facultăţi, au acces toate categoriile de utilizatori,

dar în bibliotecile filiale, în număr de 15, au acces la centrul de împrumut

numai studenţii şi profesorii de la facultăţile de care aparţin.

În urma unui tur deosebit de interesant, am aflat că la Biblioteca

Centrală Universitară, nu numai că se pot împrumuta şi citi cărţi, dar se pot

consulta ziare şi reviste. În plus, există şi modalitatea de a fotografia digital

oricare dintre publicaţiile existente în bibliotecă. Biblioteca dispune şi de o

zonă cu acces la Internet, cu posibilitatea de a închiria chiar şi calculatoare

portabile pentru tehnoredactare în sala de lectură. În acest sens, Biblioteca

Centrală Universitară „Carol I” este prima mare bibliotecă universitară din

România care a introdus un sistem informatic integrat. De pildă, este nu

numai posibil, dar şi deosebit de uşor să cauţi o carte sau un autor (în

exemplul de mai jos, am ales să caut cărţile lui Tudor Arghezi, dar şi cărţi

în care apare numele acestuia).

Verba volant , scripta manent (Vorbele zboară, scrisul rămâne) 31

Biblioteca Centrală Universitară dispune de un fond de carte de 1.879.244 volume şi se poate lăuda cu un număr

impresionant de cititori înscrişi (peste 22.500).

Am apreciat imensitatea, ordinea şi valoarea

bibliotecii.

De asemenea, ne-a impresionat faptul că în acest

monument al culturii, organizat cu atâta măiestrie, sunt

păstrate de la cele mai vechi până la cele mai noi cărţi,

ziare, reviste etc.

După sala internet, am văzut unde se ţin rezervele

de cărţi şi totodată, am fost surprins de varietatea

volumelor şi a revistelor, acestea reprezentând cele mai

vaste domenii de activitate. Am văzut cum sunt aşezate

cărţile în rafturi de aluminiu după nume, an, stare, precum

şi cursul pe care cartea îl ia în momentul în care un cititor

aflat în încăperea bibliotecii doreşte a se delecta cu ceva

care îl pasionează.

Cea mai interesantă ni s-a părut sala profesorilor,

întrucât am aflat că a fost arsă de către comunişti şi

reconstruită, de asemenea fiind şi foarte mare.

Cu acest prilej, ţinem să mulţumim, în numele tuturor,

doamnei bibliotecare şi doamnei profesoare de română, Stârcea

Alina, pentru bunăvoinţa deosebită de a ne oferi această ocazie

unică de a vizita Biblioteca Centrală. Şi nu în cele din urmă,

trebuie să mai mulţumim şi ghidului nostru pentru temeinicia

explicaţiilor date. Am venit, am plecat..am rămas impresionaţi.

Nu pot decât să mă bucur de vizita la această

remarcabilă bibliotecă şi de oportunitatea de a fi intrat în

vârfurile picioarelor, fie şi pentru scurt timp, în lumea minunată

a cărţilor.

32 Seara Sfinţilor

DOINA VOCHIN

În data de 29 noiembrie 2013, în sala de evenimente a liceului nostru, a avut loc spectacolul, sugestiv intitulat,

Seara sfinţilor. În cadrul acestei reprezentaţii, elevii de liceu au fost invitaţi să pună în scenă scurte scenete ce prezen-

tau viaţa unor sfinţi aleşi de ei. Astfel, am urmărit momente din viaţa Sfântului Ştefan sau din cea a Papei Ioan Paul al II

-lea. Juriul care a decis câştigătorii a fost format din cadre didactice, elevi, dar şi invitaţi speciali. Primele enumera-

te sunt doamnele profesoare Alina Stârcea şi Fekete Klara, coordonatoarele acestui eveniment. La masa juriului,

au mai fost prezenţi şi domnul profesor Rusănescu Răzvan, sora Margareta Andrici, părintele profesor Ciprian Sascău,

Raluca Rădulescu (absolventă a liceului), elevul Marius Teme (cls. a XII-a B).

În lista claselor participante, am avut prezenţi elevii

claselor IX-XII. Elevii clasei a IX-a B au prezentat

o scenetă în care au rezumat copilăria şi maturitatea Papei Ioan

Paul al-II-lea , începând de la naşterea acestuia până la moartea

sa.

Elevii clasei a X-a A au pus în scenă mici momen-

te din viaţa Sfântului Martin. Elevii clasei a X-a B au rela-

tat viaţa Sfântului Ştefan, printr-o scenetă sugestivă, iar elevii

clasei a XI-a A au realizat o scenetă amplă, intitulată Să cunoa-

ştem Sfinţii, purtându-ne de-a lungul calendarului, ne-au poves-

tit câte ceva despre fiecare sfânt. Cei ce încheie lista sunt elevii

clasei a XI-a B, a căror scenetă a povestit trecu-

tul Sfântului Petru Chanel. După desfăşurarea acestor scenete,

juriului i-a fost greu să decidă câştigătorii. După o pauză de

deliberare, în care publicul a urmărit alte reprezentaţii, doam-

nele profesoare coordonatoare au anunţat câştigătorii. Locul I a

fost ocupat de elevii clasei a IX-a B,

cu sceneta despre Papa Ioan Paul al II-lea, locul al II-lea a reve-

nit elevilor clasei a XI-a

B, care au pus în scenă viaţa Sfântului Petru Chanel, iar locul

al III-lea fost ocupat de elevii claseia XI-a A, care ne-

au învăţat să cunoaştem sfinţii. Au fost date şi premii speciale -

“Cel mai bun actor” sau “Cea mai bună identificare cu viaţa

unui sfânt”.

Sperăm că publicul s-a simţit bine şi la fel, şi participanţii. Câţiva dintre cei prezenţi ne-au mărturisit opinia

lor în privinţa acestui spectacol:

“Consider Seara sfinţilor a fi o experienţă in-

teresantă. Am avut emoţii, ca de obicei, dar

cred că a ieşit bine în final şi că emoţiile s-au

dovedit a fi constructive“.

(Diana Bulancea, cls. a XI-a B)

“Seara sfinţilor este un eveniment de-a drep-

tul special. Unicitatea sa îl face special. Sco-

pul pozitiv al acestuia, de educare, de docu-

mentare(catehetică, istorică, cultură generală)

şi destindere îl transformă într-un exem-

plu al evenimentelor de peste tot. Ediţia de

anul acesta a fost şi mai specială pentru că am

reuşit, împreuna cu colegii mei, să obţinem

un premiu, participând prima dată. Lu-

crul care a lăsat un pic de dorit a

fost prezenţa destul de mică a spectatorilor.

Pentru a avea un impact mai puternic,

acest eveniment al şcolii ar tre-

bui să fie mult mai răspândit şi anunţat

în rândul elevilor”.

(Isabella Tatoi, cls. a IX-a B)

“Seara sfinţilor, pentru mine, a în-

semnat o seară frumoasă, petrecută cu

prietenii, cu colegii şi cu dra-

gii noştri profesori. A fost o ocazie

foarte bună să cunoaştem amănunte noi

legate de vieţile sfinţilor, iar concursul

realizat a fost un mod plăcut de a

ne ambiţiona pe toţi să ne mobilizăm si

să lucrăm împreună pentru a realiza un

spectacol frumos. Am muncit mult

fiecare dintre noi la realizarea costume-

lor, a machiajului şi la memorarea

replicilor, dar totul a meritat, deoarece

consider că a fost un real succes.

C o o r d o n a t o r i i e c h i p e l o r a u

avut mari bătăi de cap, dar la sfârşit,

totul a ieşit bine. A fost o seară super-

bă şi cu un final plăcut“.

(Georgiana Mihăiţă, cls. a XI-a A)

Seara Sfinţilor 33

Mulţumim tuturor elevilor care au

participat şi ne-au încântat cu aceste scene-

te, dar şi celor care au ve-

nit să îi urmărească.

De asemenea , mulţumim profe-

s o r i l o r c a r e a u a c c e p t a t s ă

fie parte din juriu şi sperăm să ne onoreze

cu prezenţa şi la următoarele spectaco-

le. Sperăm că a fost o reuşită şi că ne-

am simţit bine cu toţii.

O seară specială …… dedicată Crăciunului

LARISA GLONŢ , TACIUC IULIAN ALEXANDRU

În pragul sărbătorii Naşterii Domnului nostru Isus

Cristos, elevii liceului nostru au organizat un spectacol-

concurs în care participanţii de toate vârstele, de la clasele

primare la cele liceale, şi-au expus talentele în spiritul

celebrării creştine.

Dansurile, cântecele şi dramatizările tematice au

încântat inima publicului şi au stârnit aplauze furtunoase.

Ceva nou adus acestui eveniment au fost exponatele din

categoria”Arta plastică”(desen, pictură, fotografie) şi filmele

ce au conturat noi talente regizorale.

Fiecare moment artistic, indiferent de secţiune şi de

vârstă, a impresionat publicul numeros, public ce a urmărit

îndeaproape fiecare gest al concurenţilor.

După cum ne-am obişnuit, am avut parte de un juriu special, ce a notat fiecare reprezentaţie, format din: doamna profesoară Alina

Stârcea şi doamna profesoară Klara Fekete (coordonatori), iar dintre stimabilii profesori, sora Andrici Margareta, sora Regina (ce

a fost şi dirijor al corului claselor primare), domnul Răzvan Rusănescu, părintele Ciprian Sascău, domnul Eduard Chenciu (ce a

dirijat cu măiestrie corul gimnazial şi pe cel liceal), precum şi reprezentantul elevilor, Teme Marius. De asemenea, am avut şi un

invitat special: o fostă elevă a colegiului, Alina Ghiuzan; nu în ultimul rând, domnişoara bibliotecară Gabriela Petrişor, ce a

supravegheat Târgul de bunătăţi.

De asemenea, mulţumiri speciale

doamnelor profesoare Fekete Klara (care s-

a ocupat de donaţia adusă azilului de

bătrâni) şi Mincu Rozalia (pentru

organizarea deplasării către Centrul de

tratament) şi elevului Macovei Alexandru,

care a donat produse cosmetice pentru

deplasarea la Centrul de recuperare. Emoţii

la tot pasul, pe scenă, în culise şi, probabil,

emoţii şi mai mari în sală, printre părinţii şi

colegii susţinători. Numerele artistice, în

ciuda tracului, au fost cu adevărat speciale.

Elevii noştri şi-au dovedit talentul în ale

dansului, muzicii şi, mai ales, în ale jocului

teatral. Amintim aici piesa celor de la clasa

a XI-a A, Seara de Crăciun, o satiră ce

a surprins delicat comportamentul

societăţii din zilele noastre.

Interpretarea tinerilor actori a fost de

excepţie, stârnind râsul celor prezenţi.

Piesa coordonată de Mihăiţă Georgiana

a reuşit nu numai să aducă în prim-plan

ideea total distorsionată a acestei

sărbători, tocmai pentru a încerca să

îndrepte credinţele eronate, ci a şi

îmbinat acest fapt cu adevăratul scop al

Crăciunului. Ne-a amintit ce înseamnă

ziua de 25 decembrie, zi în care trebuie

să devenim mai buni cu ceilalţi şi cu

noi înşine, să dăruim din inimă şi să ne

ajutăm aproapele. “Concursul de teatru

a reuşit să ne mobilizeze pe fiecare să

dăm tot ce e mai bun din noi, pentru a

pune în scenă un spectacol pe cinste.

Am realizat o piesă de teatru-comedie

în care am încercat să surprindem

aspecte ale lumii de astăzi, subliniind în

mod special moravurile oamenilor, cu

scopul de a le îndrepta. Suntem foarte

mândri că am reuşit să facem o sală

întreagă să râdă şi să se simtă bine, iar

acest lucru a fost foarte apreciat,

deoarece am obţinut locul al doilea la

categoria teatru. Dar în spatele

spectacolului, au stat foarte multe

34 O seară specială …… dedicată Crăciunului

În al doilea rând, spectacolul de

Crăciun a urmărit să-i mobilizeze pe copii, să

-i determine să vadă importanţa sărbătorii.

Doamna profesoară Alina Stârcea afirmă:

”Secţiunile au necesitat o aprofundare a

acestei semnificaţii, pentru că a fost

obligatorie o documentare iniţială. Imagini,

fie desene, fie fotografii, au presupus un

efort creator. Pentru a respecta tema, trebuia

în primul rând să ştii ce ai surprins în creaţia

ta. Dansurile au implicat şi ele respectarea

temei, astfel, dansul câştigător (interpretat de

Benchea Diana şi Voicu Alexandra) a dovedit

o înţelegere a versetelor biblice referitoare la

naşterea lumii şi despre identificarea luminii

cu Cristos. Scenetele au urmărit îndeaproape

secvenţele biblice, ca Illo tempore (clasa a XI

-a B, coordonatori Taciuc Iulian şi Glonţ

Larisa), în care Crăciunul este văzut tot din

perspectiva creaţiei, Isus fiind Cuvântul

întrupat. Sceneta celor de la clasa a IX-

a B (coordonator Tatoi Isabella) a

reflectat o bună observare a familiei

actuale, dar şi a forţei pe care bunătatea

o poate avea asupra fiinţei umane,

determinând întoarcerea la Tatăl, ca fii

ai lui Dumnezeu. Sceneta Seara de

Crăciun (clasa a XI-a A, coordonator

Mihăiţă Georgiana) a surprins parodic

degradarea fiinţei umane în societatea

modernă, dar şi capacitatea credinţei de

a transforma radical omul şi pe cei de

lângă el. Şi exemplele pot continua la

fiecare secţiune.

Târgul de bunătăţi a urmărit o

altfel de implicare: efortul de a face

ceva pentru alţii, fără a aştepta

recompense.

Banii de pe bilete (cumpărate

şi de elevii neparticipanţi la eveniment,

dar care ştiau că aceşti bani vor fi

donaţi în scopuri caritabile), donaţiile

propriu-zise (au fost elevi care au

donat şi 200 RON, cerând ca numele

să nu le fie spus!), banii de la Târgul

de bunătăţi, toate sumele strânse

(aproximativ 3000 RON) au fost

folosite în scopuri caritabile. Au fost

dăruiţi astfel 500 RON unui azil de

bătrâni, pentru a le oferi acestora

bucuria unei mese de Crăciun festive,

care să le amintească de faptul că nu

sunt uitaţi, ci iubiţi (cu ajutorul

doamnei profesoare Fekete), dar s-au

făcut donaţii şi Centrului de

recuperare Budimex (cu ajutorul

doamnei profesoare Mincu). Aici,

elevii s-au implicat din nou: s-au

cumpărat cadouri, unii elevi au venit

cu o serie de cadouri personale, pe

pregătiri, repetiţii şi idei venite pe parcurs, iar cu ocazia aceasta, vreau să-i mulţumesc Sorei Paula, care ne-a asistat de-a lungul

repetiţiilor, de asemenea şi colegilor mei că au dat dovadă de spirit de echipă”, afirmă Georgiana.

Georgia Zavatti, o altă elevă ce a jucat în această

piesă, ne împărtăşeşte câteva din experienţele sale în

cadrul acestui spectacol: “Serbarea de Crăciun a fost o

experienţă de neuitat. Am trac de scenă, însă în ultimul

timp, am reuşit să trec peste problema aceasta şi să mă

implic în diverse proiecte cu piese de teatru şi, deşi mi-a

luat mult din timpul liber, pot să spun că a meritat efortul.

În plus, am fost încântată când am auzit că am luat locul al

doilea şi chiar trei dintre colegii mei au luat premiul pentru

cel mai bun actor, prin sceneta respectivă”.

Piesa câştigătoare a evenimentului, Illo tempore ,

prin esenţa surprinsă în adevăratul sens al cuvântului, a

reuşit să impresioneze. Viziunea artistică abordată a dus

piesa în topul preferinţelor, mulţumită scenariştilor şi, mai

ales, micilor actori. O bătălie a elementelor creatoare,

rezonanţa Cuvântului Dumnezeiesc şi disperarea Maicii

îndurerate, pot constitui rezumatul scenetei.

Dar spectacolul-concurs nu a avut doar acest lucru în

vedere. Scopul prim al zilei a fost strângerea banilor necesari

donaţiei pentru copiii de la Centrul de tratament de lângă Spitalul

Budimex. Astfel, târgul de bunătăţi a reuşit să adune o sumă

importantă pentru copii, la care am fost marţi, după serbare, cu

cântece, dansuri, scenete şi cadouri. Rezultatul? “Copiii şi părinţii

acestora au fost încântaţi de surpriza făcută”, spune Georgia,

prezentă şi ea la întâlnirea cu cei mici.

Într-adevăr, a fost o experienţă deosebită. A constituit o lecţie

pentru fiecare dintre noi această vizită, reamintindu-ne ce înseamnă

cu adevărat viaţa, pe care trebuie să o preţuim la fiecare pas şi în

fiecare moment. Darul Domnului pentru creaţia Sa trebuie

respectat, iar aceste făpturi, în ciuda problemelor cu care se

confruntă, ne-au primit cu zâmbetul pe buze, dornici de mici

amuzamente. Am avut ocazia să cunoaştem copii minunaţi, ce ne-

au învăţat ce înseamnă fericirea. Noi considerăm că a fost un

succes!

O seară specială …… dedicată Crăciunului 35

lângă cele cumpărate din donaţii, au adus haine şi jucării, cărţi,

dulciuri. S-au mobilizat şi au realizat un spectacol, au mers peste

treizeci de elevi la aceşti copii, cărora le-au oferit din suflet un dar

de Crăciun. Banii rămaşi după cumpărături au fost donaţi aici.

Un real centru de interes a fost reprezentat şi de un drăguţ

papagal, cumpărat şi el pentru copii, într-o frumoasă colivie albă,

deoarece aceste suflete au nevoie de animăluţe de companie

pentru a se dezvolta, pentru a socializa cât mai bine. Au fost cu

adevărat fascinaţi de el şi s-au hotărât ca în scurt timp, să-l înveţe

să vorbească. Iar elevii noştri au fost minunaţi.

Serbarea a fost astfel mai mult decât un concurs şi un act

artistic. A însemnat, înainte de toate, a fi oameni. Le mulţumesc

tuturor celor care au luat parte activă la ea, e greu să le scriu

numele, deoarece sunt peste 400 de oameni: concurenţi,

participanţi la Târgul de bunătăţi, spectatori care au contribuit cu

donaţii, profesori care au fost lângă noi. Îi voi numi însă pe cei

care s-au implicat în tot ce a însemnat acest eveniment. În primul

rând, doamna Fekete, care ne-a fost alături clipă de clipă, domnul

Rusănescu, un ajutor esenţial de la repetiţii pe partea tehnică,

organizare etc, şi elevii organizatori Taciuc Iulian, Vochin Doina,

Mocean Dumitra, Crişan Andrei, Filip Vlad, Gavriluţ Emanuel

(cls. a XI-a B), Glonţ Larisa (cls. a XII-a B), precum şi Macovei

Alexandru (cls. a IX-a B), cu o donaţie pentru eveniment

(deodorante de damă şi bărbăteşti) care i-au încântat pe

părinţii copiilor de la Centrul de tratament, dar şi pe

copiii mai mari de acolo.

Ce merită reţinut este că avem copii

exemplari, care ne pot face cu adevărat mândri. Toţi,

din toate clasele. Au ştiut, au simţit că acest moment,

Crăciunul, nu este doar o clipă, o masă, sau simple

cadouri. E binele, care, slavă Domnului, încă este în ei.

A fost o dovadă că încă suntem umani şi putem dărui

din suflet.”

Mulţumiri sorei directoare Miron Rodica, doamnei profesoare Carmen Pop, director-

adjunct, şi părintelui director spiritual Ion Riba, pentru că au aprobat şi au susţinut

evenimentul!

Literatură

CAPITOLUL III 36


Hanul - centrum mundi 38

Pedagogi deghizaţi în Povestea lui Harap –

Alb

39

Miturile în “Baltagul” 41

Joc şi joacă 42

Motive şi simboluri în nuvela ”Moara cu

Noroc”

44

Ipostaze ale copilariei 45

Paralelă între „Testament” şi „Flori de

mucigai”

47

Basmele - ale copiilor sau ale adulţilor 48

37

38 Hanul—centrum mundi

BLAJ CĂTĂLIN—FLORIN

Hanul este un loc protector, un topos, un real centrum mundi, plasat la

răscruce de drumuri, la confluenţa dintre bine şi rău, deschis diverşilor călători

care pot marca pozitiv sau negativ acest spaţiu, în funcţie de tipologia umană

căreia îi aparţin. Multe opere româneşti au în componenţa lor acest motiv al

hanului, în care autorii îşi adună personajele pentru a le proteja, pentru a le

intersecta destinul cu alte personaje sau pur şi simplu pentru a le defini destinul.

Acest lucru se poate observa în operele „Hanu Ancuţei” de M. Sadoveanu şi

„Moara cu noroc” de I. Slavici.

Ambele texte au în centru imaginea hanului ca

loc principal de adunare şi de comunicare. Toate

personajele participante la acţiune se întâlnesc la han

pentru a se odihni după drumul periculos, pentru a se

pregăti pentru acesta sau pentru ca, în tovărăşia altor

personaje, să refacă acel illo tempore, timpul tare, al

începuturilor, definit prin toamna aurie, şi să se întreacă

în diferite povestiri, deoarece povestea, cuvântul, poate

căpăta un rol protector, creator. Sau din contră, să

pătrundă într-un imens purgatoriu, în care moara devenită

han să macine sistematic destinele umane, să le consume

până la dispariţie, sub forţa distrugătoare a unui personaj

demonic, ce domină categoric locurile.

Toate personajele acestor opere sunt canalizate

pe han, destinul lor unindu-se cu acesta. Astfel, în opera

“Hanu Ancuţei”, toţi participanţii la acţiune au mai trecut

pe acolo, având amintiri despre acel loc şi, de asemenea, ni se

sugerează că dorinţa lor este să revină, să intre din nou în timpul

sacru şi să îşi continue poveştile. În acelaşi timp, în “Moara cu

noroc”, Ghiţă şi Ana au destinul strâns legat de cel al morii, destinul

lor se împlineşte la început odată cu hanul, se autodevorează odată cu

el şi se stinge în flăcările ce-l cuprind.

Lumea este divizată în două categorii, veşnicele forţe

antagonice: binele şi răul. Acest centru al lumii, hanul, poate atrage

fie lumina, fie întunericul, în funcţie de influenţa abătută asupra sa.

Un rol definitoriu îl are chiar îngrijitorul, cel care se asigură că totul

este în ordine, şi anume hangiul. Tipul uman căruia îi aparţine

hangiul contează foarte mult, după cum este demonstrat în cele două

opere alese. În opera „Hanu Ancutei”, hangiţa este o fată cinstită,

necăsătorită şi, deci, pură, care, asemenea vestalelor din templele

antice, păstreaza viu focul inspiraţiei, prin reaprinderea constantă a

acestuia şi prin respectarea unui ritual nescris – umplerea paharelor

cu vin, în cântecul lăutarilor, vin vechi în carafe noi, ca o reluare

constantă a trecutului, într-o permanenţă nealterată de rău, în forme

noi, care însă păstrează vie lumina unui trecut aureolat.

În acelaşi timp, Ghiţă îşi începe activitatea la Moara cu noroc în mod asemănător Ancuţei, aceasta preluând, ca în opera

lui Sadoveanu, numele cârciumarului şi devenind astfel hanul lui Ghiţă. Totuşi, Slavici introduce în opera sa un factor perturbator

ce dezechilibrează relaţiile de la han. Lică sămădăul îl influenţează negativ pe Ghiţă, pervertindu-l, prin pactul faustian,

transformându-l din bărbatul onest şi familist, într-un avar. Hanul Ancuţei este spaţiu mitic pentru călătorii cinstiţi, care nu aveau

teama hoţilor şi care erau prieteni între ei, în timp ce Moara lui Ghiţă devine centru de adunare pentru răufăcători (Lică, Răuţ,

Buză Ruptă), un spaţiu damnat. Hanul poate fi mai mult decât un simplu topos unde se adună oamenii. Este un spaţiu ce

marchează destinele umane, în care se regăsesc împreunate forţele sufletului. Omul influenţează mediul, dar şi locurile au

duhurile lor şi pot transforma destine. Hanul Ancutei poartă omul în lumea basmului şi a legendei, îl defineşte pe om drept

povestitor şi creator de lume, Moara cu noroc îl ispiteşte prin forţele întunecate, îl perverteşte pe cel slab şi îl transformă din om

în neom. Odată deformat profund în conştiinţă, omul nu se mai poate regăsi pe sine, iar moartea devine ultima soluţie. Focul, care

la Hanul Ancuţei aduce liniştea, povestea, cuprinde hanul lui Ghiţă şi-l purifică, salvând post mortem sufletul celor sacrificaţi de

propriile patimi, cel puţin prin forţa lui eliberatoare. Viaţă sau mormânt, hanul este locul unde omul găseşte o cale către sine, un

real centrum mundi.

Pedagogi deghizaţi în “Povestea lui Harap - Alb” 39

IOANA MARIA IVAN

Ion Creangă a fost unul dintre cei patru mari clasici români, alături de Slavici, Eminescu şi Caragiale. Acesta s-a

născut pe 1 martie 1837, la Humulești. A fost scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, a poveștilor și a

povestirilor sale. În ultima zi a anului 1889, scriitorul își însemnase trecerea prin veac, printr-o operă unică și genială care

-i va îndreptăţi numele de ,,Homer al nostru”, dat de G. Ibrăileanu. Inspirându-se dintr-un basm al lui Emil Mille Grande

numit ,,Omul fără barbă”, Creangă va scrie ,,Povestea lui Harap-Alb”.

Tema basmului este subliniată de triumful binelui asupra

răului. Se adaugă însă inițierea lui Harap-Alb, care în drumul său,

trece prin trei etape, marcate simbolic de cele trei botezuri – în

lumină (zborul către astre), în întuneric (fântâna) şi botezul morţii

şi al învierii, prin care îşi redobândeşte condiţia pierdută.

Titlul basmului reprezintă ,,povestea”, şi anume, călătoria

făcută de fecior pentru inițierea sa. Numele personajului este un

oximoron, deoarece termenul ,,Harap`` înseamnă ,,slugă de culoare

neagră” (fiind exact opusul condiției sale inițiale), iar alb

semnificând ,,cel care răspândea lumina”. Prima ființă care

intuieşte reala natură a fiului de crai este Bătrâna Timpurilor,

,,Sfânta Duminică”, cea care i se adresează acestuia cu apelativul

de ,,luminate crăișor”. Conform opiniei lui Vasile Lovinescu,

alăturarea negrului cu albul ar însemna unirea celor două principii,

Yin și Yang, deoarece fiul de crai este confruntat constant cu

extremele vieţii – bine şi rău, întuneric şi lumină, viaţă şi moarte,

pentru ca, în final, după ce devine purtătorul crengii de aur, să îşi

recapete condiţia pierdută şi să devină un monarh luminat.

Pe parcursul acestui drum iniţiatic,

întâlneşte o serie de personaje deghizate

având rolul unor pedagogi pentru Harap-

Alb. Unul dintre aceștia, care îi este

aproape pe tot parcursul călătoriei sale,

este calul. El îl va ajuta pe Harap-Alb

până la un punct, de unde va trebui să se

descurce singur pentru a dobândi

abilitățile unui om înțelept și sigur pe el.

Calul îl pregăteşte pe fiul de crai pentru

drum prin zborul simbolic către lună,

soare şi stele, îi este alături şi-l susţine în

toate probele, prin sfaturi sau animându-l.

Însă, în pădurea labirintică, îl lasă pe

fecior să se confrunte cu propriile temeri

şi neputinţe, cu opoziţia dintre nevoia de

siguranţă şi ascultarea de interdicţia dată

de tată. Tânărul se rătăceşte şi unica

salvare pare a veni de la un spân, fiinţă

de care tatăl îi spusese să se ferească.

Desigur, calul are capacitetea de a zbura

şi de a-l elibera pe feciorul de împărat

din labirint, găsind de sus uşor drumul.

Nici fiul de crai nu o cere, nici calul nu o

face, deoarece acesta din urmă îl lasă pe

neofit să păşească pe calea iniţierii,

rămânându-i aproape. Tânărul trebuie

să cunoască şi condiţia omului umil,

aceea de slugă, pentru ca, atunci când

va deveni împărat, să ştie cum să se

poarte cu supuşii săi. În final, calul îşi

definitivează rolul de pedagog şi de

protector, prin îndeplinirea actului

justiţiar. El îl ucide pe spân, pentru ca

Harap-Alb să intre în noua viaţă

nepătat de sânge, fără o crimă pe

conştiinţă.

40 Pedagogi deghizaţi în “Povestea lui Harap - Alb”

Un alt pedagog deghizat este însuşi Craiul, tatăl lui

Harap-Alb. El începe iniţierea fiului, punându-l la încercare și

fiind convins că în final, el va fi cu adevărat împărat. ,,Mergi de-

acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat. Numai ține minte

sfatul ce-ți dau [...] să te ferești de omul roș și de cel spân”.

Astfel, tatăl îl atenționează cu privire la faptele ce vor urma,

oferindu-i o cheie de înţelegere a vieţii. Tatăl cunoaşte diferenţa

dintre esenţă şi aparenţă, pe care însă fiul nu o ştie. De aceea se

va lăsa păcălit de spân. La finalul drumului, Harap-Alb îşi va

însuşi acest atribut. Îl observăm în drumul său către împăratul

Roş. Fiinţele care îi apar în cale, deşi ciudăţenii ale naturii, nu-l

înspăimântă, pentru că îi vede dincolo de aparenţe. Gerilă,

Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă devin ei înşişi

pedagogi deghizaţi. Sunt forţe stihiale care îl învaţă pe Harap-

Alb adevărata prietenie, iar prin domolirea lor şi folosirea

acestora în scopuri bune, în cele şase probe la care este supus de

împăratul Roş şi de fata acestuia, devine un creator de lume, o

lume pe care o stăpâneşte, ca după cele 6 zile ale creaţiei. De

aici, nu mai este necesară decât o ultimă probă – cea a iubirii, în

care este iniţiat de fata de împărat, deoarece unui bun

conducător nu trebuie să-i lipsească dimensiunea afectivă a

existenţei, fiind astfel mult mai deschis către sufletul uman.

Sfânta Duminică este și ea un pedagog bun. Ea îl

povățuiește pe Harap-Alb încă de la început. Îl ajută constant pe

fiul de crai, îi dă lui Harap Alb fiertura de ,,somnoroasă”, cu

care acesta adoarme ursul, şi-l învaţă cum să ucidă cerbul. Ursul

simbolizează ,,clasa războinicilor”, iar piatra din fruntea

cerbului aminteşte de piatra frontală din simbolismul hindus,

care le oferea luptătorilor atributele eternității. Prin anihilarea

acestora, Harap-Alb devine purtător al ,,Crengii de Aur” ,

preluând de la învinși calitățile lor – puterea şi capacitatea de

a învinge moartea. De acum, fiul de crai nu se mai

lamentează când este pus în faţa greului, iar în final va

învinge moartea, prin învierea ritualică.

Spânul este cel mai interesant pedagog al fiului de

crai. El intenționează să ia locul băiatului, făcându-l astfel

sluga lui, îl botează pe fecior cu acest nume, subliniind faptul

că îi aparține. Comportamentul de tiran al spânului îl va

îndruma pe Harap-Alb ca, atunci când va ajunge împărat, să

nu fie crud, hapsân, inuman. Astfel, protagonistul învață să

deprindă calităţile unui bun conducător, prin opoziţia cu

spânul. De altfel, fără să fi fost păcălit de el, Harap-Alb nu ar

fi putut să-şi desăvârşească iniţierea, deoarece probele sunt

cerute de spân. Prin urmare, spânul este acel rău necesar prin

care ne putem forma ca oameni numai conştientizându-l şi

depăşindu-l.

Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experiență

de viață, pe care a povestit-o "sub formă de memorial; a

învăluit-o în mit și a sugrumat-o într-o experiență fantastică,

valabilă pentru om în genere; și el a luptat cu spânii, cu

primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul, ca să

treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie

și apa moartă a creației lui artistice" (Pompiliu

Constantinescu).

Miturile în “Baltagul” 41

vedea, astfel, asemănarea dintre zeii egipteni si

personajele din „Baltagul”: asemenea lui Isis, Vitoria

îşi pune puterile în slujba binelui, căutând trupul

soţului său pentru a-l îngropa în pace şi pentru a afla

cine l-a ucis, de fapt, pe Nechifor. Acesta mergea doar

noaptea pe drumurile singuratice, fiind asasinat

mişeleşte de prietenul său de drum, Calistrat Bogza,

asemănat în mitologia egipteană cu Seth. Atât Seth, cât

şi Calistrat au avut un complice la crimă. Isis şi Vitoria

pleacă în căutarea bărbatului iubit, ieşind amândouă din

Această căutare poate fi comparată cu mitul lui Isis şi al lui

Osiris. Nechifor poate fi asemănat cu Osiris, a cărui moarte

şi înviere simbolizează succesiunea anotimpurilor şi oferă

oamenilor speranţa într-o nouă viaţă. Osiris este totodată

Soarele în faza sa nocturnă, când se îndreaptă spre o nouă

apariţie. Vitoria se aseamănă cu Isis, binefăcătoare prin

excelenţă, care îşi pune puterile magice în serviciul vieţii, al

vieţii tuturor oamenilor şi îndeosebi al celei a lui Osiris,

asasinat mişeleşte de fratele său, Seth. Răzbunarea şi

dreptatea vin din partea lui Horus, fiul lui Osiris. Putem

lumea mică în care se aflaseră până atunci: Vitoria iese din gineceu, ajungând până la Piatra, iar Isis caută în toată lumea.

Amândouă găsesc cadavrul şi în final, îl îngroapă, iar înfăptuirea dreptăţii vine, în principal, prin fii, Horus, respectiv

Gheorghiţă. Aşa cum după moarte, Osiris devine simbol al regenerării, şi Nechifor, după moarte, se reîntoarce în circuitul

naturii, în soare sau în apă.

De altfel, un alt mit este cel al soarelui, dominant în acest roman, conferind oamenilor şi întâmplărilor o aură de

sacralitate. Prin el se realizează iubirea, viaţa şi moartea personajelor, iar sub lumina soarelui, începe şi călătoria Vitoriei.

Astfel, vorbim şi despre mitul călătoriei, al cărui simbolism, extrem de bogat, se rezumă la căutarea adevărului

şi a păcii, a nemuririi, la căutarea şi descoperirea unui centru spiritual, aşa cum Vitoria caută ucigaşul soţului şi vrea să-l

îngroape, ca el să-şi găsească pacea. Totodată, călătoria pe pământ a Vitoriei reface călătoria înspre moarte a lui Nechifor,

urmând toate ritualurile de trecere. În intrepretarea romanului, au existat voci care au vorbit chiar de un ritual de

exorcizare, existent în drumul parcurs de Vitoria, deoarece conform credinţelor străvechi, de care eroina nu este străină,

sufletul trupului neîngropat nu-şi găseşte liniştea. Astfel, călătoria Vitoriei capătă şi această semnificaţie, de repunere a

mortului în ordinea universală, prin care Nechifor să-şi găsească liniştea.

Este prezent şi mitul labirintului, în strânsă legătură

cu mitul călătoriei. Labirintul trebuie să îngăduie accesul la

centru printr-un fel de călătorie iniţiatică, iar sosirea în centrul

labirintului să fie precum finalul unei iniţieri. Astfel, râpa în

care se află oasele lui Nechifor reprezintă pentru Gheorghiţă

GEORGIA ZAVATTI

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori români ai secolului al XX-lea. Scris în

numai şaptesprezece zile, „Baltagul” a apărut în anul 1930, fiind considerat o capodoperă a prozei româneşti,

îndeosebi pentru dinamismul si armonia compoziţiei.

„Baltagul” porneşte, în primul rând, de la unul dintre cele patru mituri fundamentale româneşti, şi

anume mitul transhumanţei, al Mioriţei, mitul pastoral. Acest mit este prezent încă din cele două versuri de la

început, devenite mottoul romanului: „Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne...”. Astfel romanul devine o

continuare a baladei populare, căci aici, omorul este deja înfăptuit, soţia lui fiind în căutarea rămăşiţelor soţului,

alături de fiul său şi de câinele loial.

centrul labirintului, casa securii duble, finalul călătoriei, locul

în care se transmit atributele de la tată la fiu şi iniţierea este

împlinită.

Un alt mit este cel al Penelopei, care îl aştepta pe

Ulise să se întoarcă din călătoriile lui, în care poposea pe la

42 Miturile în “Baltagul”

Joc şi Joacă

ANDREEA BARB

În dicţionar, termenii de "joc" şi "joacă" sunt sinonimi, definiţi la modul general, astfel: "distracţie (a copiilor)

desfăşurată din plăcere; distracţie într-un grup de persoane, care constă în întrebări şi răspunsuri hazlii sau în

dezlegarea unor probleme amuzante", pe lângă seria de sensuri determinate de alăturarea cu alţi termeni.

Eseul lui Johan Huizinga, "Homo Ludens", abordează întocmai acest aspect: definirea jocului. Concluzia

eseistului de origine olandeză o reprezintă incapacitatea omului de a concepe o definiţie completă a acestei noţiuni,

întrucât jocul îşi are originea înainte de apariţia culturii pe axa timpului, deci, implicit, a societăţii omeneşti.

Tema jocului este însă

abordată în diferite opere literare ca:

"După melci" de Ion Barbu; "Tablouri

Biblice" de Tudor Arghezi; "Împăratul

muştelor" de William Golding; "Harry

Potter" de J. K. Rowling şi "Aventurile

lui Huckleberry Finn" de Mark Twain.

Atât opera barbiana "După

melci", cât şi "Tablouri Biblice" de

Tudor Arghezi înfăţişează actul creaţiei

ca având un caracter ludic. În primul

text, creatorul este un copil, iar în al

doilea, Dumnezeu însuşi. Ambele

tentative dau greş, mai mult sau mai

puţin, în primul caz, din vina aşa-zisului

creator, iar în al doilea, din cauza celor

creaţi. Copilul, care doreşte să devină un

demiurg prin încercarea de a insufla

viaţă melcului neieşit din cochilie, este

un neiniţiat şi în consecinţă, eşuează,

nestăpânind puterea cuvântului în

descântecul tratat ca un joc.

Viziunea argheziană asupra

momentului facerii primilor oameni, în

“Tablouri Biblice", este diferită de cea

biblică, deoarece explică oarecum cauza

apariţiei păcatului. Oamenii îşi pun

greşeala pe seama materialului din care

sunt creaţi: "praf şi niteluş scuipat",

ignorând faptul că înlăuntrul lor poartă

esenţa divină. Aspectul ludic al creaţiei îl

determină pe om să se comporte

asemenea unui copil, care, odată cu

trecerea spre alte etape ale vieţii, refuză

să îşi asume raponsabilităţile şi, în

consecinţă, să încalce porunca divină,

rezultatul fiind tocmai aruncarea în

furtună, pierderea condiţiei paradiziace.

câte o nimfă sau o zeiţă, întorcându-se însă mereu la soţia lui, asemenea lui Nechifor Lipan, care petrecea mereu cu alte femei,

fiind „vrăjit” de diferiţi ochi, însă nimic nu era mai important ca soţia lui, la care se întorcea ca la „apa cea bună”.

Mitul Crengii de aur este, de asemenea, prezent prin baltagul făurit special pentru Gheorghiţă, care devine arma

dreptăţii, după ce a fost folosit în scopuri rele, necurate. Astfel, prin purtarea baltagului, care este asemenea celui al tatălui,

Gheorghiţă devine purtătorul atributelor acestuia, la final, devenind demn de ele, întrucât îi revine rolul de bărbat al familiei.

De asemenea, mitul crengii de aur este evident şi în cazul Vitoriei care, în timp ce povestea cum a fost ucis Nechifor, scormonea

cu o nuieluşă printre scânduri, creanga de aur, demonstrând forţa ei interioară, autocontrolul şi înţelepciunea femeii.

În concluzie, afirmaţia lui Nicolae Manolescu: „miturile sunt împrăştiate în roman aşa cum sunt oasele lui Nechifor

împrăştiate în râpă”, defineşte pe deplin naraţiunea. La tot pasul putem întâlni mituri şi simboluri, astfel încât „Baltagul” devine

un roman care ne deschide spre lumea credinţelor străvechi. Deşi poate părea simplu la o primă vedere, „Baltagul” este o cale

spre mit, spre o altfel de înţelegere a lumii, o lume arhaică în care omul nu s-a rupt încă de natură, de semnificaţiile ei profunde.

Omul arhaic trăieşte prin vântul care bate, prin lumina care îl învăluie, prin lumea care i se descoperă. ”Baltagul” este o astfel

de lume, ancorată în ceea ce a fost odată, iar lumea contemporană a uitat.

Joc şi Joacă 43

griji, din lipsa altor persoane care să poată prelua din

responsabilitatea vieţii noastre.

În poezia "De-a v-aţi ascuns...", de Tudor Arghezi,

jocul cu moartea, mai bine zis "de-a moartea", este unul al

destinului uman, pornit din realitatea neiertătoare a lumii.

Pentru poet, inevitabilul este disimulat într-un joc domestic,

aparent inofensiv, nu lipsit însă de fiorul neantului. Jocul de-a

moartea este vechi de milenii, fiind cuprins chiar în actul

creaţiei divine: "E jocul Sfintelor Scripturi", aspect ce se

regăseşte şi în "Tablouri Biblice", de acelaşi autor. Diferenţa

principală este determinată de faptul că poezia "De-a v-aţi

ascuns..." surprinde lumea creată ce include thanatosul

(moartea), îl aşteaptă şi-l disimulează prin joc, cu o atitudine

de acceptare a sfârşitului uman în sens mioritic, în timp ce

"Tablouri Biblice" descrie momentul de început al existenţei

umane, o lume născută din jocul divin.

Harry Potter, personajul al cărui nume reprezintă şi

titlul prestigioasei lucrări literare a lui J. K. Rowling, este un

caz mai fericit, în pofida primilor ani de viaţă dificili. Ajuns la

Hogwards, el începe un lung proces de iniţiere în tainele

magiei şi ale puterilor magice, instruire de care nu are parte

copilul din "După melci", acesta din urmă primindu-şi

învăţătura abia în momentul în care faptul este consumat.

Asemeni tinerilor din "Împarătul muştelor", Harry are de

înfruntat singur o serie de obstacole. Unul din aspectele ce îl

determină pe Harry să ia deciziile corecte constă în prezenţa

unor prieteni buni care-i vin în ajutor. Paradoxal, grupul din

"Împarătul muştelor" este neomogen, copiii fiind nevoiţi să

supravieţuiască alături de persoane necunoscute şi de multe

ori antipatice unele pentru altele. Faţă de Huckleberry Finn,

Harry Potter beneficiază de o educaţie riguroasă în Hogwards,

întărită prin exemple umane cum ar fi: Albus Dumbledore,

privilegii de care Huck nu are parte.

Astfel, complexitatea noţiunii de "joc si joacă"

depăşeşte înţelegerea minţii umane, însă continuă să încânte şi

să fascineze în procesul ei, reprezentând una din temele

predilecte marilor opere literare.

William Golding, în "Împăratul muştelor", asemeni

lui Mark Twain în "Aventurile lui Huckleberry Finn",

prezintă cursul vieţii unor copii care sunt nevoiţi să-şi poarte

singuri de grijă pe o perioadă de mai multe luni. Nu există

mari dificultăţi în procurarea hranei şi asigurarea strictului

necesar din punct de vedere material, aspect ce subliniază

capacitatea tinerilor de adaptare, din anumite puncte de

vedere. În "Împăratul muştelor", responsabilităţile de

"oameni mari" sunt organizate sub forma unor jocuri,

caracterul pueril, specific acestora, accentuând astfel

procesul de degradare a micii comunităţi. Însă dispariţia

moralităţii şi a simţului realităţii pentru copiii din scrierea lui

Golding marchează principala discrepanţă dintre cele două

opere, determinată de diferenţele contextuale. Huck Finn

tratează cu mai multă maturitate responsabilităţile ce-i revin

din traiul pe cont propriu. Însă el şi-a dorit această viaţă până

să constate tot ce presupune ea de fapt, pentru că în vremea

în care era obligat să meargă la şcoală, vedea viaţa ideală ca

pe una solitară, ce nu l-ar fi privat, în viziunea lui, de jocul

continuu, atât de tânjit de orice copil. O viaţă solitară însă, va

învăţa el, ne privează într-o măsură mai mare de plăcerea

jocului lipsit de griji, pentru că ne aduce în fapt mai multe

44 Motive şi simboluri în nuvela “Moara cu noroc”

MIHĂIŢĂ GEORGIANA ALEXANDRA

Nuvela ”Moara cu Noroc” este o lucrare scrisă de Ioan Slavici,

plină de simboluri şi motive ce conferă textului o aură de mister,

provocându-ne să le descoperim pe fiecare în parte.

Unul dintre motivele centrale ale acestei opere este hanul, un

simbol al trecerii, o punte, un loc de refugiu, un adăpost vremelnic.

Motiv frecvent întâlnit în literatura universală, hanul reprezintă

un spaţiu simbolic, o răscruce de drumuri şi destine. În această nuvelă,

locul de popas este benefic pentru drumeţi şi binecuvântat, la început,

pentru cârciumarul cel nou: ”Iară pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”,

apoi devenind un adevărat loc blestemat unde îşi găsesc sfârşitul suflete

vinovate şi nevinovate.

Un alt simbol foarte puternic în această

operă ar fi moara, reprezentând trecerea

timpului care mistuie, macină lumea.

Moara este de obicei un loc vitalizant,

situat în miezul universului care se

transformă continuu. În mentalităţile

arhaice, se considera că destinul fiinţei

umane poate fi răscolit prin vrăji care

folosesc roata morii.

Un mai mare interes ne

trezeşte simbolul morii părăsite.

Abandonată şi ieşită din uz, moara

atrage duhurile necurate, reprezentând

un loc în care timpul nu mai

acţionează, materia se află în stagnare

şi îşi pierde sensul de devenire

continuă. Moara părăsită ca loc

diabolizat apare şi la Slavici: Ghiţă ia

în arendă o cârciumă aşezată la

răscruce de drumuri, în loc pustiu,

lângă o moară părăsită. Dorinţa onestă

a personajului de a-şi schimba condiţia

degenerează, el îşi pierde măsura, apoi

şi sensul existenţial, minte, fură, ucide

şi moare, cârciuma însăşi mistuindu-se

într-un incendiu.

Focul poate fi considerat un alt

simbol din această operă. Având ca

atribuţie purificarea şi mistuirea, focul

exprimă atât emoţia eliberatoare, cât şi

patima distructivă. El fascinează şi

subjugă fiinţa, purifică lumea şi transmite

forţa dumnezeiască. Simbol al Spiritului

Universal, el întruchipează forţele

dezlănţuite, având atât origine divină, cât

şi demonică. Heraclit afirma că focul este

substanţa fundamentală a lumii.

Semnificaţiile focului nu sunt

doar numeroase, ci şi ambigue. Focurile

se găsesc pe pământ, în purgatoriu, în rai şi în iad; ele aduc viaţă şi moarte, ele pot ucide prin ardere. Focul simbolizează

substanţa fundamentală a lumii, adică speranţa, temelia, dar şi dragostea şi gelozia patimaşă. În sens peiorativ, focul perverteşte,

stârneşte discordia, devine răsuflarea arzândă a revoltei, tăciunele neatins al pizmei, jarul poftelor trupeşti, explozia ucigătoare a

grenadei.

În ”Moara cu Noroc”, focul are un rol purificator, curăţând locul cândva căzut sub puterea răului.

În această operă, alte simboluri ar mai fi cele cinci cruci, trei din lemn şi două din piatră, simbolizând moartea lui

Ghiţă şi a Anei, ce vor rămâne permanent legaţi de acel loc, şi celelalte trei cruci din lemn, reperezentând bătrâna şi cei doi

copii. Un alt simbol ar mai fi pumnalul cu care Ghiţă o ucide pe Ana şi banii ce stau la baza tuturor problemelor din viaţa

cârciumarului, deoarece Ghiţă cade în patima banului de la început, când vrea să îşi facă o viaţă mai bună, mai uşoară şi să fie

sigur că familiei lui nu îi lipseşte nimic. Tot din cauza banilor, Lică îl transformă pe Ghiţă în propria lui slugă.

Motive şi simboluri în nuvela “Moara cu noroc” 45

Aceste motive întăresc sensul simbolic al nuvelei. Orice forţare a destinului, orice cădere în hybris atrage după

sine pedeapsa divină. Locul damnat deformează destine, le macină până la dispariţie, dar norma cândva existentă în

sufletul protagonistului îşi spune cuvântul. Ghiţă înţelege unde l-a dus pactul faustian, şi-a vândut sufletul pentru bani şi

soţia, pentru răzbunare. Moartea e singura care poate repune totul în ordinea de la început, pentru a putea oferi copiilor

o nouă şansă. Focul purifică locul, bătrâna îi ia pe copii pentru a se asigura că ei stau departe de ispite şi că vor respecta

bunul cumpăt. La Slavici, morala învinge.

EMIRA CHEIK

Ipostaze ale copilăriei

Din primul moment în care se deschide către lume, copilul doreşte să înveţe, să exploreze, să se joace. El intră

într-o lume nouă, străină şi simte că este datoria lui să pornească în recunoaştere. Pentru el, realitatea este un loc lipsit

de pericole, spaţiul lui de joacă.

Probabil că aşa a simţit şi Nică al lui Ştefan a Petrii din volumul „Amintiri din copilărie”. Deşi născut într-o

familie de ţărani, cu multe neajunsuri, el a avut o copilărie plină de pozne şi de năzdrăvănii, de care îşi va aminti toata

viaţa. Apriga luptă purtată cu pupaza din tei, fuga prin păpuşoi din capitolul „La cireşe” şi aventura de la scăldat sunt

numai câteva exemple din multele amintiri relatate în textul menţionat.

Totuşi, la formarea lui au contribuit cel mai mult părinţii săi, mama fiind o figură centrală în povestirile sale, un

adevărat mentor care a ştiut întotdeauna când să îl pedepsească şi când să îl sprijine.

Din nefericire însă, nu toţi copiii au parte de o

copilărie frumoasă. Aceştia sunt traumatizaţi de către părinţi şi

rămân cu complexe şi dezamăgiri de-a lungul vieţii. Un bun

exemplu este Morcoveaţă al lui Jules Renard, a cărui mamă nu

numai că l-a mutilat psihic în loc să-l formeze, dar a reuşit să

piardă până şi iubirea propriului său copil. „Am o mamă care

nu mă iubeşte şi pe care nici eu n-o iubesc”, spunea nefericitul

Morcoveaţă, după nenumărate încercări de suicid.

Deşi poate părea că nu există copil cu o soartă mai

crudă decât Morcoveaţă, Caragiale a reuşit, prin „D-l Goe”, să

ilustreze o situaţie şi mai înspăimântătoare, în care copilul este

forţat să trăiască într-o realitate falsă. În timp ce alţi copii

găsesc un sprijin în familie, „mamiţica” lui Goe nu reprezintă

decât un fals reper.

O copilărie bogată în evenimente a avut-o Tom

Sawyer, personajul lui Mark Twain, care a fost nevoit să

găsească o figură maternă în mătuşa Polly. Tom a avut un

camarad de aventuri, în persoana lui Huck Finn, cu care se

întâlnea la miezul nopţii, din cauza antipatiei pe care o avea

mătuşa Polly faţă de acesta.

Însuşi Mark Twain spunea, în prefaţa cărţii, că „Huck

Finn este un personaj real; Tom Sawyer, de asemeni, dar nu de

sine stătător, căci figura lui este o îmbinare de caractere.”

Autorul vrea să le reamintească adulţilor „cum erau şi ei

odinioară, cum simţeau, cum gândeau, ce vorbeau şi ce năzbâtii

ciudate puneau uneori la cale.”

Unele personaje sunt singure la părinţi, altele au fraţi

şi surori, relaţiile lor fiind urmărite mai mult sau mai puţin. O

serie de volume cu aceeaşi temă este „La Medeleni” de Ionel

Teodoreanu. Volumele urmăresc vieţile celor trei protagonişti,

Dănuţ, Olguţa şi Monica, din copilărie până la maturitate.

Deşi pornesc pe căi diferite încă din copilărie (Dănuţ

face şcoala la Bucureşti, Olguţa şi Monica pleacă să înveţe la

Paris), ei revin la singurul reper stabil din viaţa lor, Medelenii.

46 Ipostaze ale copilăriei

Eroii sunt la vârsta marilor întrebări, a marilor iluzii şi

deziluzii. Totuşi, îşi păstrează bucuria de a trăi şi o stare de

inocenţă, chiar dacă vârsta inocenţei a trecut.

În „Cuore” de Edmondo De Amicis, este prezentată

istoria unui an de şcoală, scrisă de un elev din clasa a III-a, al

unei şcoli orăşeneşti din Italia.

Impresionează relaţia de iubire dintre copii şi părinţi

(Garrone este de-a dreptul devastat de moartea mamei sale, iar

ceilalţi copii, părinţi şi profesori suferă alături de el). De

asemenea, dascălii sunt veneraţi (moartea profesoarei este jelită

de tot oraşul), iar spiritul de camaraderie dintre copii face

subiectul multor povestiri, precum „O faptă generoasă” , „Micul

coşar”.

Toate aceste relatări pline de sensibilitate sunt punctate

cu povestiri istorice menite să trezească în sufletul copiilor

sentimentul de apartenenţă naţională.

În „Recreaţia mare” şi „Să stăm de vorbă fără

catalog”, semnate de Mircea Sântimbreanu, este descrisă

viaţa de şcolar, privită de ambele părţi ale baricadei. Apar

tipurile pozitive, dar şi cele negative de elev. Răspund

prezent şi cei serioşi, altruişti şi respectuoşi, dar şi leneşii,

chiulangiii şi mincinoşii.

În „Să stăm de vorbă fără catalog”, întâlnim poziţia

profesorului, care le dă sfaturi elevilor şi încearcă să le

corecteze anumite conduite fără să recurgă la note. Pentru

Mircea Sântimbreanu, şcoala este cea mai importantă parte a

vieţii, care formează viitorul adult.

O altă perioadă a copilăriei o reprezintă

adolescenţa. Copilul trece prin procesul de maturizare şi îşi

asumă din ce în ce mai multe responsabilităţi, dar doreşte şi

să aibă parte de cât mai multe aventuri. Este vârsta

provocărilor şi a ambiţiei. Acest lucru se reflectă în romanul

„Doi ani de vacanţă”, scris de Jules Verne. Briant, Gordon şi

Doniphan se găsesc într-o situaţie destul de delicată, căci,

dintr-o dată, ei devin singurii mentori şi gardieni ai celorlalţi

copii. Cu toate acestea, adrenalina le prieşte, Doniphan

recunoscând că este entuziasmat de aventurile „demne de

Robinsoni”, prin care trece împreună cu noii săi camarazi.

De aventură şi mister au parte şi cireşarii lui

Constantin Chiriţă în timpul expediţiilor lor. Fiind mai

înaintaţi în vârstă decât adolescenţii lui Jules Verne, cireşarii

au şi alte preocupări în afară de mistere şi călătorii. Ei se

îndrăgostesc, se despart, se împacă şi se îndrăgostesc din

nou. Aceste sentimente îi ghidează în încercările lor, iar

adolescenţii capătă din ce în ce mai multă încredere în

propriile puteri şi îşi doresc mai mult.

Toate emoţiile avute în copilărie şi în adolescenţă formează viitorul adult, care poate fi un om bun şi fericit ca Nică,

trist şi melancolic precum Morcoveaţă, sau străin de adevăr, cum a ajuns, probabil, Goe.

Şi totuşi, fie că o priveşte cu bucurie sau cu tristeţe, fiecare adult îşi aminteşte de propria copilărie. Iar dacă vreun om matur va

spune că nu s-a regăsit în niciuna dintre aceste ipostaze, atunci să spunem că… ocoleşte adevărul.

Paralelă între “Testament” şi “Flori de mucigai” 47

IOANA GEORGESCU

Tudor Arghezi (1880 – 1967), autor canonic, al doilea mare poet român după

Eminescu, a creat o operă originală, revoluţionând limbajul poetic, în

concepţia sa, cuvântul fiind atotputernic şi încărcat de forţă creatoare.

Susţinător al esteticii urâtului, promovată în literatură de poetul

francez Charles Baudelaire, Arghezi consideră că frumuseţea poate proveni

din urât. El îşi defineşte crezul artistic în mai multe poezii, „Testament” şi

„Flori de mucigai” numărându-se printre acestea. Ambele poezii se află în

debutul volumelor care le cuprind, „Testament” deschizând ciclul „Cuvinte

potrivite” (1927), iar „Flori de mucigai”, volumul omonim (1931).

Cele două poezii aparţin genului liric, specia artă poetică şi abordează ca temă actul creator în cele două ipostaze ale sale: de

inspiraţie divină şi de efort creator al artistului.

Poezia „Testament”, concepută ca un monolog adresat, în fapt, generaţiilor viitoare, prezintă creaţia literară ca fiind o

legătură (moştenire) spirituală între generaţii. Titlul poeziei are o dublă semnificaţie. El este actul juridic prin care Arghezi îşi

lasă averea (creaţia literară) moştenire urmaşilor (cititori şi viitori artişti). În sens figurat, cuvântul - titlu face referire la cele

două mari părţi ale Bibliei, Noul şi Vechiul Testament, în care

sunt cuprinse învăţăturile spirituale ale omenirii.

Titlul poeziei „Flori de mucigai” este un oximoron,

primul termen „flori” inducând sugestia frumuseţii, a luminii, iar

cel de al doilea, opus ca semnificaţie, sugerează urâtul,

descompunerea, întunericul. Această îmbinare inedită de cuvinte

este reprezentativă pentru limbajul artistic arghezian şi inovaţia

introdusă de acesta în literatura română. El foloseşte fără teamă

cuvinte care au fost considerate inadecvate limbajului poetic,

oferindu-le noi semnificaţii, noi valori. Crezul său artistic este

exprimat în mod direct în poezia „Testament”, în versurile „Din

bube, mucegaiuri şi noroi / Iscata-am, frumuseţi şi preţuri noi”.

Nu atât cuvintele în sine, cât asocierea neobişnuită a acestora

este spectaculoasă. În concepţia argheziană, cuvântul are origine

divină, iar prin valorile conferite de poet, devine atotputernic:

„Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane / Făcui din zdrenţe

muguri şi coroane / Veninul strâns l‑am preschimbat în miere, /

Lăsând întreagă dulcea lui putere.”. Cuvântul poate să mângâie

sau să pedepsească, să aline sau să ocărască: „Am luat ocara şi

torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-

njure.”.Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa

sugerată metaforic prin „vioară”, durerile neamului românesc:

„Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură

vioară”. Creaţia literară îşi trage seva din moştenirea spirituală

lăsată de strămoşi. Truda lor fizică simbolizată de „sapă” şi

„brazdă”, s-a transformat în activitate intelectuală sugerată de

„condei” şi „călimară”. Limbajul poetic se trage din graiul

străbunilor: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, poetul a

„ivit cuvinte potrivite”. Mesajul poeziei „Testament” cuprinde

şi ideea conform căreia creaţia literară este o îngemănare între

harul divin, inspiraţie, talent simbolizate prin „slova de foc” şi

efortul creator – „slova făurită”. Poetul se consideră un

truditor, rob al cititorului care este „Domnul”.

În poezia „Flori de mucigai”, mesajul poetic este

transmis printr-o confesiune lirică, Arghezi îndemnând la a

căuta întotdeauna scânteia de divin, sămânţa de frumos şi de

bine în orice conjunctură a destinului. El sugerează că urâtul

este trecător, din el putând renaşte frumosul. Chiar şi atunci

48 Paralelă între “Testament” şi “Flori de mucigai”

când inspiraţia divină nu i se mai arată, poetul continuă să scrie, creaţia literară devenind rezultatul unei trudnice şi istovitoare

munci de potrivire a cuvintelor. Semnificativ pentru exprimarea mesajului poetic este cuvântul „unghia”, în cele trei ipostaze ale

sale. Cea dintâi este de trudă, sacrificiu şi suferinţă cu scopul de a realiza poezia aşa cum se dezvăluie din primele versuri: „Le-

am scris cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală, / Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate”. O a doua

ipostază este cea de har poetic şi scânteie divină existentă în fiecare om, simbolizate de „unghia îngerească”. „Unghiile de la

mâna stângă” sunt singurele care pot exprima suferinţa produsă de partea întunecată a vieţii.

În concluzie, cele două poezii argheziene aparţin speciei artă poetică modernă, definind viziunea poetului asupra actului creator,

a rolului operei literare şi a valorii cuvântului.

Basmele - ale copiilor sau ale adulţilor

IRINA VIŞOIU

Încă de la începuturi, basmele au fost destinate copiilor, având scopul de a le prezenta cursul vieţii şi de a-i ajuta să

înţeleagă diferenţa dintre bine şi rău. Însă, cu trecerea timpului, autorii basmelor au descoperit că pot transforma basmele într-o

noţiune abstractă, în profunzimea căreia avea să se nască o cu totul altă poveste - sau semnificaţie - ce mai târziu le va da dureri de

cap multor critici literari ce aveau să analizeze aceste ''produse''.

Se pare că, după lungi încercări, autorii au reuşit să transforme o simplă poveste pentru copii într-un nou univers,

introducând un înţeles ascuns în basmul ''schelet'', probabil gândindu-se că le va readuce poveştile la viaţă, întrucât oamenii reuşesc,

prin multe analizări, să găsească tot felul de astfel de noţiuni abstracte în ceea ce îi înconjoară, creându-şi astfel o satisfacţie.

Prin acestea, reiese faptul că basmul se aseamănă în mare parte cu o nucă: coaja, adică povestirea iniţială,

adresată copiilor, protejează miezul, adică înţelesul ascuns al basmului, destinat adulţilor, care niciodată, sub nicio formă, nu

trebuie să fie descoperit de o persoană nepregătită, un copil spre exemplu, întrucât l-ar putea face să se simtă debusolat, pierdut sau

confuz.

Părerea mea despre conceperea acestor ''hibrizi'', căci altfel

nu i-aş putea numi, este că au fost creaţi pentru a combina părerea adulţilor şi

a copiilor despre noţiunea abstractă numită “viaţă” (fiecare având o

mentalitate diferită, desigur) şi a se produce astfel un fel de paralelă.

Observăm însă, cu trecerea timpului, că mulţi critici

literari, dar şi restul persoanele suficient de curioase şi înzestrate cu raţiune,

despică firul în patru, căutând lucruri ascunse, ajungând să exagereze orice

mic detaliu şi reuşind astfel să strice adevăratul mister al basmului. Părerea

mea este că, dacă ar fi avut într-adevăr atâtea înţelesuri, ar fi fost scris sub

formă de roman, unde fiecare personaj ar fi reprezentat un mod de a gândi,

aşa cum putem întâlni în “Micul Prinţ”, operă în care simpla idee de basm

este dusă la un alt nivel, superior celui prezentat, în care autorul a avut

libertatea de a-i conferi o anumită unicitate, prin simplul fapt că a reuşit să transforme basmul în roman.

Mă gândesc că o astfel de perspectivă nu face decât să fure ceva din lumea copilăriei. Copilul are încă nevoie

de frumuseţea simplă a lumii, în care totul se desfăşoară sub forma luptei dintre bine şi rău, iar binele întotdeauna învinge , ca în

Basmele - ale copiilor sau ale adulţilor 49

basmele culese de Petre Ispirescu, atât de dragi oricărui copil. Cu siguranţă, basme precum “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără

de moarte” au semnificaţia lor profundă pe care numai un adult o poate descifra în totalitate, dar se pare că în perioada în care

trăim, accentul se pune din ce în ce mai mult pe multitudinea de simboluri, pe semnificaţiile ascunse şi dispare astfel frumuseţea

lucrurilor simple. Pe copil îl încântă merele de aur, zmeii cei fioroşi, zânele cărora vor să le semene toate fetiţele, mult mai mult

decât atemporalitatea sugerată de formula de început, vârstele omenirii încifrate în pădurea de aramă, de argint şi de aur, drumul

iniţiatic parcurs de orice erou de basm. Copilul se bucură de faptul că Făt-Frumos a învins, că prinţesa a fost eliberată….

Mai grav, autorii de basme moderne au început să le transforme în nişte ''monştri'', am putea spune, luându-se

după mentalitatea celor din jurul lor şi transformând basmele în ceva ce nu avea să se mai numeasca basm, ci, din punctul meu de

vedere, ''minciună'', deoarece, ajutându-se de descrieri, personaje şi peisaje copilăreşti, basmele ajung să fie destinate exclusiv

adulţilor sau transformă tiparul basmului într-un real horror. Copiii văd şi îşi încep prea repede viaţa de adult. Poate unora ne mai

place încă să fim copii…

Cercul

de

lectură

CAPITOLUL IV 50


“Fahrenheit 451” 52

“Metamorfoza” 53

51

“Fahrenheit 451” 52

DIANA STOICA

Fahrenheit 451 este un roman ce a avut o mare influenţă asupra mea. Fiind impresionată de coperta colorată şi

de tema dezbătută de această carte, am citit-o pe nerăsuflate. Felul în care este scrisă şi ideile pe care autorul, Ray

Bradbury, le creează, îi conferă romanului o actualitate incredibilă. Datorită acestor fapte, am considerat că este o carte

scrisă în ultimii ani, dar m-am înşelat amarnic. Opera a apărut în anul 1953, într-o perioadă în care oamenii erau

însetaţi după cunoaştere şi citeau foarte mult. Cu toate acestea, Ray Bradbury descrie o lume futuristă în care cărţile

erau interzise, iar pompierii aveau misiunea de a le găsi şi de a le arde. Deşi romanul a fost foarte apreciat la vremea lui,

ceea ce acesta prezenta era o lume imposibilă. Totuşi, iată-ne aici, televizoarele sunt mari cât un perete, iar cărţile sunt

date la o parte în favoarea calculatorului sau a micului ecran şi bineînţeles, mass-media influenţează viaţa noastră de zi

cu zi, fără ca noi să ne dăm seama.

Titlul este explicat de autor încă de la începutul romanului:

Fahrenheit 451 – temperatura la care hârtia din care sunt făcute

cărţile ia foc şi se mistuie... Focul este văzut ca o purificare şi o

eliberare. Pentru a menţine oamenii fericiţi, guvernul a decretat o

lege care interzicea posesia şi citirea cărţilor. Montag, protagonistul

romanului, era un simplu pompier ce ducea o viaţă monotonă alături

de soţia sa, Mildred, până într-o seară, când s-a întâlnit cu o fată de

şaptesprezece ani ce l-a făcut să se îndoiască de existenţa lui de până

atunci. Montag, realizând că ceva lipsea, şi-a dat seama că singurul

lucru de care ducea lipsă erau cărţile, iar atunci, a început să ia câte o

carte, pe care trebuia să o ardă, însă căpitanul Beatty îi remarcă

planurile şi îl avertizează subtil.

Într-una din discuţiile celor doi, Beatty îi dezvăluie lui Montag principiul societăţii lor:

– Trebuie să înţelegi că civilizaţia noastră e prea vastă ca să putem permite tulburări şi nemulţumiri în rândul minorităţilor. Ţi-

ai pus, desigur, şi tu întrebarea: „Ce vrem noi mai presus de orice, în această ţară?” Oamenii vor să fie fericiţi, nu-i aşa? N-ai

auzit asta toată viaţa ta? Oamenii spun: „vrem să fim fericiţi”. Ei, şi nu sunt? Nu-i ţinem noi într-o veşnică agitaţie, nu le dăm

destule distracţii? Doar pentru asta trăieşte omul, nu? Pentru plăceri, pentru stârnirea simţurilor. Şi trebuie să recunoşti că în

cultura noastră există din belşug. Cu cât

oamenii sunt mai ocupaţi şi mai distraţi, cu

atât ei nu au timp să se gândească la viaţa

lor şi la menirea lor pe acest pământ. Cu cât

ei sunt mai dezinformaţi, cu atât este mai

uşoară manipularea lor, iar principala sursă

de manipulare este mass-media.

Pereţii unei camere alcătuiţi din

patru televizoare care interacţionează cu

telespectatorul şi îşi spun familia,

reclamele difuzate în toate mijloacele

de transport, radiouri scoică, ce îi

deconectează pe oameni de la

realitate, consumul de pastile şi

dorinţa de a simţi adrenalina curgând

prin vene, deoarece viaţa lor nu are

sens, duc la o dezumanizare în masă.

Oamenii nu mai sunt interesaţi de

sentimente precum iubirea şi grija

pentru aproapele, deoarece acestea

aduc cu sine suferinţa.

Înmormântările sunt un obicei

păgân şi nefericit? Elimină-le şi pe

ele! Cinci minute după ce moare,

un om a şi pornit spre Marele

şemineu, reţeaua naţională de

crematorii, deservită de elicoptere.

53 “Fahrenheit 451”

Zece minute după ce a murit, omul devine un pumn de cenuşă neagră. Să nu-i plângem pe cei morţi. Să-i dăm uitării! Arde tot,

arde orice. Focul străluceşte şi purifică. Pentru a nu simţi durere, oamenii au renunţat la a mai trăi orice sentiment, însă această

alegere nu îi face decât să fie şi mai nefericiţi, de exemplu, Montag şi Mildred, care nici nu mai ştiu pe ce dată sau în ce

circumstanţe s-au cunoscut, sau doamna Bowles, prietenă a lui Mildred, care a născut doi copii doar pentru a perpetua specia,

după spusele ei. Nouă zile din zece îmi ţin copiii la şcoală, replică doamna Bowles. Mă descurc eu cu ei în cele trei zile pe lună cât

îi am acasă; nu-i rău deloc. Îi închid în „salon” şi dau drumul la televizor. E ca şi cum ai spăla rufe: bagi rufele în maşină şi-

nchizi capacul. Ei m-ar pupa, însă m-ar şi bate. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu, mai am destulă putere ca să mă apăr!

Montag reuşeşte însă să scape din această lume chiar înaintea începerii războiului şi se alătură unui grup de foşti profesori

universitari, fiecare dintre aceştia reprezentând o carte. Acest grup avea rolul de a păstra cultura vie şi, în momentul în care

umanitatea va fi pregătită, ei vor ieşi la iveală şi le vor transmite oamenilor moștenirea pe care ei o poartă.

De la începutul timpului, informaţia a fost cea mai puternică „monedă de schimb”, datorită acesteia, viaţa multor oameni a

fost schimbată şi în bine şi în rău, iar informaţia pe care o primim noi în ziua de astăzi a fost şi ea prelucrată de multe ori înainte de

a ne fi comunicată, însă cunoaşterea adevărului absolut se poate realiza doar prin meditaţia personală asupra vieţii. Acest roman ne

învaţă că nimic nu este ceea ce pare şi că „nu poţi judeca o carte după coperta ei”.

“Metamorfoza”

MIRONESCU MIHNEA

Franz Kafka (Praga, 1883 – Viena, 1924) a fost un scriitor

ceh de limbă germană şi unul dintre cei mai importanţi scriitori ai

secolului al XX-lea, influenţând în mod vădit existenţialismul,

reinterpretând noţiunea de condiţie umană, importanţa experienţei

personale şi deciziile pe care le luăm ca indivizi.

Metamorfoza a fost publicată în 1915 şi, după aproape 100

de ani, rămâne încă un subiect de discuţie. Metamorfoza relatează

povestea lui Gregor Samsa, un comis-voiajor ce se trezeşte într-o

dimineaţă transformat într-o „gânganie înspăimântătoare”. De ce

această transformare are loc sau de ce Gregor nu-şi pune întrebări

legate de ea, Kafka nu ne lămurește, lăsând la alegerea noastră

posibilele interpretări.

Metafora se relevă prin actul metamorfozei în sine: din toate lucrurile în care Gregor s-ar fi putut transforma, el devine

tocmai o insectă, coincidenţă care ne face să realizăm o paralelă între viaţa lui Gregor şi cea a unei asemenea fiinţe. Multe insecte,

în special albinele şi furnicile, au un lucrător care munceşte pentru restul grupului, Gregor muncind de fapt pentru familia sa ca o

insectă pentru stup sau cuib, eventual ajutorul lui material fiind văzut mai puţin ca un lucru generos şi mai mult ca o pretenţie.

Familia are acum de înfruntat o nouă situaţie, rolurile se schimbă şi rudele sunt nevoite să aibă grijă de el. Metafora

insectei subliniază incapacitatea comunicării reale între Gregor şi familie, exact cum nicio insectă nu poate comunica cu un om.

“Metamorfoza” 54

Chiar dacă Grete, sora lui Gregor, pare să

aibă grijă de el la început, această

generozitate devine pentru ea o povară,

începând să-şi perceapă fratele ca pe un

gândac, pe zi ce trece. În final, Grete se

satură să-l întreţină şi le spune părinţilor

cum că el nu este adevăratul Gregor şi că

reprezintă o povară pentru ei toţi. La scurt

timp după pierderea ultimei sale legături

cu familia, Gregor îşi dă ultima suflare.

După moartea lui, rudele încep să

arate semne de revenire la normalitate

(trist!), toţi trei devenind mai activi,

comunicând mai mult între ei şi găsindu-şi

slujbe (ajutorul financiar oferit de Gregor

ţinuse familia într-o stare de lenevie,

aşteptând doar să li se ofere de către cel în

măsură de a munci). Am putea spune chiar

că adevăratul Gregor a murit de îndată ce

şi-a asumat siguranţa financiară a casei,

acesta schimbându-se dintr-un frate şi fiu

normal într-un muncitor care exista doar

pentru a încasa un salariu.

Un alt aspect dominant în

Metamorfoza îl constituie situaţia

absurdă cu care se confruntă Gregor,

aceste evenimente ilogice reflectând o

lume văzută din punct de vedere

existenţialist: o lume lipsită de un

obiectiv raţional. Jean-Paul Sartre

spunea că totul se naşte fără motiv, îşi

prelungeşte existenţa din slăbiciune şi

moare prin şansă. Această nimicnicie

este exact ce trăieşte Gregor, căzând

victimă în microcosmosul creat de

Kafka.

Romanele şi nuvelele lui Franz

Kafka exprimă fie sentimentul tragic,

împins la paroxism, al individului expus

presiunii unui monstruos aparat

birocratic (Procesul, Colonia

penitenciară), fie imposibilitatea omului

de a descifra sensul existenţei sale civice

(Castelul), fie dezintegrarea relaţiilor

interumane (Metamorfoza). Impresia de

coşmar şi tensiunea dramatică, specifice

scrierilor lui Kafka, sunt sugerate prin

suprapunerea logicului cu absurdul, în

formă de parabolă obsesivă. Franz

Kafka a deschis porţile unei lumi

suprarealiste, în care omul este

neputincios în faţa sistemului şi a

birocraţiei, cu personaje brutale şi

alienate. Deşi nu este foarte des citat, se

spune că a influenţat operele următorilor

autori: Albert Camus, Jean-Paul Sartre

şi chiar Eugen Ionescu. Romanele sale

se caracterizează printr-o viziune

halucinantă, grotescă, distopică asupra

realităţii, marcată de expresionism şi

suprarealism, în care condiţia tragică a

omului este reprezentată parabolic.

Poate distorsionarea realităţii în care

suntem captivi ne va pune la un moment

dat în faţa transformării noastre într-o

fiinţă care să trezească în ceilalţi

repulsia sau neînţelegerea. Societatea

actuală poate deveni pe nesimţite o

cameră de tortură, în care să ne trezim

nişte ciudaţi, tentaţi să ne suim pe pereţi

ca tristul gândac al lui Kafka. Depinde

numai de noi să ne păstrăm sau să ne

regăsim umanitatea.

Creaţii

personale

CAPITOLUL V 55


Poveste prin poveste 58

Un vis singuratic 60

Verbe... cu probleme 60

Lumina 61

Să nu cedezi … 61

Haideţi, doamnelor! 62

Becuri… 62

Titlul...vă las să vă gândiţi… 63

Hai la cinema! 64

Caligramă 65

Piticii 66

Crăciunul 66

56

Creaţii personale 57

EXPRIMĂ-TE LIBER !

58 Poveste prin poveste

BOGDAN DRAGOMIR

- Şi aşa, dragi copii, a revenit totul la normal, totul în afară de Marius.

- Ne-o mai spui o dată?

- Ce?

- Povestea.

- Bine, bine. Să începem:

Tărâmul albastru

Povestea începe într-o seară obişnuită. Eu stăteam în camera mea şi încercam să aţipesc.

- Şi ai aţipit?

- Da, dar foarte puţin. O să vedeţi.

Chiar atunci s-a auzit un zgomot asurzitor. M-am uitat pe fereastră şi am văzut un tren mare, albastru şi strălucitor. În el

era un om care striga:

“Cine vine?”

Eu, curios din fire, m-am dus să văd ce se întâmplă.

“Domnule, am zis eu, unde merge acest tren?”

“Pe tărâmul albastru. Toţi copiii care cred în el sunt în acest tren. Vrei să vii?”

“Da!”

“Ai bilet?”

“Nu!”

“Dacă crezi, ai în buzunar un bilet”.

- Tata, în tren erau şi copii din clasa ta?

- Păi, voi nu mai ştiţi?

- Asta nu te-am întrebat.

- Nu erau copii nici din clasa şi nici din şcoala mea.

M-am uitat în buzunar şi am găsit un bilet. Domnul acela mi-a dat voie să urc. După ce am pus piciorul în tren, acesta a plecat.

M-am aşezat între o fată şi un băiat. Am aflat că îi cheamă Marius şi Elena.

“Ce se întâmplă?” am întrebat-o eu pe Elena.

“Tărâmul albastru e în pericol. El este format din poveşti şi din ce cred oamenii. Şi cum oamenii au început să nu mai creadă în

tărâmul albastru, el dispare încetul cu încetul”.

“Bine, dar ce legătură avem noi cu asta?” întreb eu.

“Spiriduşii vor alege pe unul dintre noi, care să reconstruiască tărâmul albastru.

- Haideţi la masă!

59 Poveste prin poveste

- Venim acum, mama. Tata, nu vii?

- Nu. Stau aici.

- Bine.

- Tărâm albastru... Prostii! Sper să adoarmă mai repede. M-am săturat de povestea asta. Tărâm albastru... Prostii! (După un

timp)

- Tata, am mâncat!

- Atunci să continuăm.

“Vino cu mine, să-ţi arăt ceva”, mi-a zis Marius.

“Ce?”

“O să vezi”.

M-am dus cu Marius într-un compartiment unde erau numai cărţi. Mi-a spus că erau scrise de oamenii care mai cred în tărâmul

albastru şi le ducem acolo. După vreo două ore de mers, am ajuns într-un spaţiu albastru.

- Unde eraţi?

- Pe cer.

- Toţi oamenii vă vedeau?

- Da!

Acolo era TĂRÂMUL ALBASTRU. Spiriduşii ne aşteptau, aşa cum mi-a spus Marius. S-au uitat la noi şi apoi au zis:

“Şi puterea o vei primi…tu!” şi au arătat cu degetul spre Marius.

El a primit puterea şi în scurt timp a devenit obsedat de ea. I-a făcut pe aproape toţi sclavii lui. Doar câţiva erau împotriva lui.

- Tu erai cu Marius?

- Nu!

După mult timp, oamenii au început să creadă în tărâmul albastru. Cu ajutorul lor, l-am dat jos de la putere pe Marius şi totul a

revenit la normal.

- Aţi adormit în sfârşit. Ce-i aia? (M-am uitat pe fereastră). Trenul. Asta înseamnă că Tărâmul albastru EXISTĂ.

60

IOANA DINU

Trăia pe străzile din New York un băieţel pe nume Andres. El nu avea părinţi sau o casă, a fost abandonat de o femeie pe când avea

trei ani... atât mai ştie.

Noaptea, îi este teamă de oamenii urâţi, este un băieţel destul de inocent, dar nu ştie ce înseamnă a iubi, a avea pe cineva

care să aibă grijă de tine. Andres nu a simţit niciodată căldura unei îmbrăţişări sau iubirea cuiva. El voia doar ca cineva să

vorbească şi cu el, să nu fie luat peste picior de ceilalţi.

Noaptea, la colţul unui bloc, avea pături vechi şi o haină mare, care ţinea locul unui pat călduros. Era totuşi frig, simţea

asta, şi din ce în ce mai frig în fiecare noapte. Andres vedea lumea altfel, observa intenţiile oamenilor doar dintr-o scurtă privire.

Se uita în vitrina magazinelor şi, pentru a se încuraja, îşi spunea mereu: ”Voi avea acest lucru... da, da... îl voi avea!”.

Ştiind că va avea acel lucru, mergea mai departe, iar după fiecare zi care trecea, Andres suferea şi se simţea din ce în ce mai singur.

Gândind multe pentru un copilaş de şapte ani, care ar trebui să se joace cu maşinuţele şi să fie protejat de către mama şi

tata… nu, dar toate astea aveau să se schimbe într-o zi, când a plecat spre o casă de copii.

Acolo a fost ca un rai pentru el. A fost spălat, îmbrăcat cu haine noi şi curate, dormea la căldură şi avea cel mai frumos

lucru pe care l-ar putea dori... PRIETENI.

Cineva pe care se poate baza, care îl iubeşte şi are curajul să îi spună adevărul. Andres nu a avut doar un prieten, ci mai

mulţi, chiar cu aceeaşi poveste de viaţă ca a lui, a avut familia de care nu a putut să se bucure niciodată.

Era fericit acolo. Asistentele îl iubeau şi primea bunătăţile şi lucrurile pe care le vedea în vitrină şi se bucura de ele. Dar

ceea ce primea nu era doar al lui, de fapt, ceea ce era al lui împărţea cu ceilalţi.

Căminul se numea “Copii fericiţi” şi Andres chiar aşa era, un copil fericit...

Verbe cu probleme ...

DENISA ŞERBAN

Modurile verbelor se înţelegeau de minune până când, într-o zi, a început un mic conflict. S-a întâmplat ca un copil să

folosească multe indicative, pe care s-a gândit să le înlocuiască, în anumite situaţii, cu optative. Cele dintâi au devenit supărate

şi s-au dus la ele:

- De ce a trebuit să interveniţi voi? Viaţa noastră până atunci era foarte frumoasă! Deveneam importante.

- Şi aşa sunteţi importante! Cât vă mai trebuie? Sunteţi folosite des şi luate în seamă! Vreţi să fiţi mereu în centrul atenţiei... Ce-

ar fi dacă aţi mai lăsa loc şi altora?

- Hei, opriţi-vă! spun imperativele. Fiecare are rolul lui... Din păcate, indicativelor... aţi fost folosite prea mult.

- Bine, dar voi tot cu ele ţineţi?! Nu pot să cred! Câtă aroganţă!

- Aroganţă?! Nu e niciun pic de aroganţă în tot ce am spus eu!

- Nu vreau să supăr pe nimeni, a spus un conjunctiv, dar imperativele au dreptate... Vă rog, dragelor, nu vă supăraţi! Poate că

indicativele au avut un moment de slăbiciune.

- Noi nu ne supărăm, dar nu înţelegem de ce au reacţionat aşa. Dacă erau furioase din cauza aceasta, puteau să vină frumos la

noi şi să ne spună că am intervenit la momentul nepotrivit, deşi nu este adevărat. Recunoaştem că şi noi am greşit. Vă cerem

scuze.

- Cred că şi voi, indicativelor, ar trebui să vă scuzaţi!

- Da... Ne pare rău. Chiar am avut un moment de slăbiciune. Ne puteţi ierta?

- Sigur că da! Doar suntem surori!

Şi aşa, de atunci, verbele au învăţat să se respecte mai mult, fără să se mai supere, iar ţara verbelor a devenit una

demnă de apreciat.

Un vis singuratic

61 Lumina Să nu cedezi . . .

GEORGIANA SATMARI

Trecut-am trist în negura văzduhului,

Umblând hain, sihastru şi uitat,

Fără speranţă şi pe-un drum înceţoşat

Zile şi luni, pe ale mele gânduri.

Dar pentru o clipă timpul s-a schimbat,

Mica lumină mi s-a cuprins de suflet,

Din fulger deveni un veşnic tunet,

Trezindu-mă din vechiul meu anonimat.

Şi de atunci nu încetează-n clipe

Să-mi lumineze-n noaptea-oricărui loc

Din suflet încărcat de vină-nenoroc,

Că ştie tot ce-n lume mă-ntristează.

Astfel, pentru a nu o supăra

Îi voi urma razele ei senine,

Pentru a-ncerca şi a mă schimba pe mine,

Lăsând-o în puterea de a mă îmbrăţişa.

Numai o vorbă am să-ţi spun:

Să nu te stingi, lumină sfântă!

Să străluceşti mai tare, dulce-cruntă!

Pentru că altfel mă voi transforma în fum.

Lumină sfântă...m-ai întors din drum...

Să nu cedezi!

De ai să vezi

Că nimănui nu-i pasă

Că stai în pat, închis în plasă

Condus de gânduri şi poteci

Uitând ce eşti

Şi-ai vrea să pleci,

Dar cui îi pasă....

Să nu cedezi!

Când ai să simţi

Că timpul mut îţi curge-n minţi

Ai vrea să dai şi în pământ,

S-arunci în tine şi în vânt

Cu sute de probleme...

De care ai scăpa nebun,

Orbit de ele,

Vise-stele....

Să nu cedezi!

Când ai s-auzi

Vorbe ce-s răni în tine

Te zdruncină şi-s sânge-n mine

Te taie, spânzură în glas

Şi totuşi - te ridici...şi-un pas

Îţi curge-n vine.

Să nu cedezi!

Când ai să guşti

Amarul vieţii ce îl duci

Te chinui, dintre-a fi să fugi

Şi-o lume-n haos e-n război,

Însă de vrei...cu glas de muţi

Schimbarea suntem noi.

62

LARISA GLONŢ

Haideţi să fim bărbaţi, doamnelor!

Haideţi să urlăm feminine,

Haideţi să alergăm cu stil,

Haideţi să ne lăsăm delicat rujul roşu pe paharul de bere!

Să fim bărbaţi, doamnelor! Ne-am săturat să fim doar femei, dacă tot trăim într-o lume a bărbaţilor.

Haideţi să apăsăm acceleraţia cu tocul,

Să nu ne uităm în urmă, să nu ne pese!

Haideţi să urcăm în vârf în rochii de seară...

Să ne demachiem de slăbiciuni...

Să atacăm cu o delicateţe puternică!

Haideţi să ne impunem cu privirea,

Cu tuşul întins de ploaie...!

Senzuale? Da, dar bărbaţi.

Haideţi doamnelor, să decidem destine picior peste picior!

Haideţi , doamnelor !

Becuri . . .

ANASTASTIA STĂNILOIU

Lumini alocuri şi creste aburii

Mă plec.

Vid…aproape…mintea mea

Şi văd fum, văd întunericul, văd lumea, văd o roată, mă văd

pe mine, văd nimicul, văd lumea, văd, văd, văd …

Din neguri trec visând spre viaţă

Să ne oprim … viaţa ne apasă prea tare.

Să ne oprim ... poate o luăm de la început.

Doar să ne oprim.

Putem?

Nu răspunde!

Nu putem.

Şi te simt cum mă chemi spre abis.

Te simt, dar nu vreau

Şi mă tragi…

Şi alunec…uşşşor…uşşor…uşor...

Ochi

Închis -

Negru şi fum...

Mă ridic…

Ce departe e!...în mintea mea

NU mai văd, deloc

De ce să ne oprim? Viaţa e uşoară

De ce să ne oprim? Nu putem

Nu mai simt.

Revin.

De ce revin? Am plecat cumva?

(Densherin, sau farmecul cel de pe urmă)

Titlul .. Vă las să vă gândiţi 63

În linişte sinistră,

Pierdut printre străini,

Căutarea ei...e scopul meu deplin.

Rătăcit fiind, ajutor aş fi cerut,

Dar nu am găsit...un om cunoscut.

Văd pe după colţ, o siluetă familiară,

Alerg înspre ea, ca după trenul de la gară;

Se-ntoarce, dar nu este...căutata mea…

Fug în disperare, cineva mă urmăreşte,

Ascuns, mişun printre rafturi,

Speriat că mă găseşte…

Vine! Se apropie! Nu ştiu cine este!

Stau pierdut pe loc,

Adrenalina creşte…

Într-o stare de confuzie,

Pe loc totul se opreşte.

Mă găseşte cineva?

Sau ...?

(Este vorba despre un copil care s-a pierdut într-un supermarket)

COSMIN IORDACHE

Hai la cinema . . . 64

17.12.2013

Astăzi merg la cinema.

,,Şi plouă, şi ninge,

Şi ninge, şi plouă”.

Dar eu merg la cinema!

Pe stradă văd mulţi oameni…

Oamenii sunt oameni,

De aceea îşi lasă averea unor

Animale de companie!

Oare vor ajunge ele să

ne conducă?

Nu.

Omul este om,

El conduce,

Şi eu merg la cinema.

Avem un preşedinte,

Cu toţii l-am votat.

Sau nu.

Nici el nu ştie.

Ce mai contează,

O să vedem restul la cinema.

Lucrurile nu merg bine,

Sărăcia a adus modernitatea în trecut:

Suntem îmbrăcaţi la costum şi

Avem joben pe cap.

Maşinile s-au schimbat în trăsuri,

Dar oamenii tot oameni sunt,

Sunt săraci, dar ce contează,

Abia aştept să ajung la cinema!

Omul nu mai este om!

TEME MARIUS

Schimbare de plan:

În China conduce leul,

În America, tigrul,

Iar în Rusia, furnica.

Avem şi noi un rege: bondarul.

Totul o să fie acolo, la cinema.

S-ar putea să fie mai bine,

Sau nu.

Cei care vor puterea ar face orice

să o obţină, iar

când o au, fac orice să nu o piardă.

Şi mă gândesc:

De ce să mai merg la

cinema?

Deja am văzut

filmul.

Caligramă 65

DIANA STOICA

Piticii 66

Cinci pitici civilizaţi,

Doi sunt gemeni, trei sunt fraţi,

Au maşinuţe cu girofar,

Şi vorbesc la celular.

Gemenii sunt cei mai mici,

Dar sunt şi voinici.

Fraţii cei mai mari,

Sunt cei mai hoinari.

Ziua merg la grădiniţă,

Pe la cinci în poeniţă.

Iar seara când se lasă,

Acasă se distrează.

MAN ANTONIA SLONA

Îndrumat de : Sr. Tharsicia Cata Tereza

Cr ăciunul

TUDORAN ANA ROXANA

Îndrumat de : Sr. Tharsicia Cata Tereza

Azi este Crăciunul,

Pe horn iese fumul.

Iar casa mea

Este bucuria ce luceşte

Ca o stea

Colinde răsună,

Totul merge strună;

Mama face la sarmale,

Tata s-a dus până-n vale

Să ne aducă un brad sănătos,

Noi să-l împodobim frumos

Cuprins

Ce contează pentru noi? 1

De prin şcoală adunate 22

Literatură 36

Cercul de lectură 50

Creaţii personale 55

Coordonator - · PDF fileBlaj Cătălin Florin, clasa a XI –a B Cheik Emira, clasa a...

Documents

Transcript of Coordonator - · PDF fileBlaj Cătălin Florin, clasa a XI –a B Cheik Emira, clasa a...