Citeva precizari in legatura cu raportul: in buna parte va este familiar. Am incercat insa, in urma sugestiilor dvs., sa mai adaug unele elemente importante pentru proiectul nostru. De asemenea, am respectat structura indicata de dvs. in mesajul trimis catre grup. Stiind ca timpul pe care il aveti la dispozitie este extrem de limitat, imi permit sa va sugerez anumite capitole din cele peste 66 de pagini ale raportului. Un capitol ar fi cel al Construirii Partidului-Stat iar celalalt ar fi cel al Constituirii unor noi forme de proprietate.

COOPERATIVIZARE SI REZISTENTA IN SATELE VADU ROSCA SI NANESTI (VRANCEA)

Catalin Augustin Stoica

VERSIUNE A RAPORTULUI FINAL

In a doua jumatate a anului 1957, in ciuda metodelor deosebit de violente folosite de echipele de colectivizare, alcatuite aproape in exclusivitate din muncitori si activisti de partid, procesul de colectivizare al regiunii Galati se loveste de rezistenta taranilor. In citeva sate si comune din raionul Liesti (i.e., Suraia, Rastoaca, Botirlau), taranii ocupa primariile si dau foc cererilor de inscriere in colectiv, fapt ce determina interventia armatei, care opereaza arestari. In 1 Decembrie 1957, localnicii din Vadu Rosca, comuna Vulturul – sat invecinat cu cele anterior mentionate -- se opun intrarii in sat a unei “echipe de lamurire”. Doua zile mai tirziu, autoritatile regionale insotite de primarul comunei Vulturul incearca din nou sa intre in Vadu Rosca. Taranii se opun si, dupa o incercare de schestrare a primarului si a reprezentantilor de la raion, se ajunge la o intelegere: echipa este lasata sa plece, urmind ca a doua zi, satenii sa se intilneasca cu reprezentatii autoritatiilor pentru a se discuta cu ei. Taranilor li se dau asigurari ca in Vadu Rosca nu se va face colectiv cu forta. In acelasi timp, satul este incojurat de securitate, izolat de restul comunei, si este declarata stare de asediu.

In 4 decembrie 1957, in jurul orei 9 dimineata, dupa, se pare, o scurta altercatie verbala intre localnici si oficiali, asupra satenilor adunati la locul numit “cazemata” se deschide focul. Bilantul victimelor se ridica la 9 morti, cca. 60 de raniti, si se opereaza numeroase arestari. Tinarul, pe atunci, Nicolae Ceausescu este trimis sa coordoneze operatiunile de “pacificare” a satului. Organizatia PMR din comuna – care numara 11 membri – este desfiintata de catre Ceausescu: “Voi, in calitate de membri de partid v-ati ascuns sub pat! 11 insi cu 11 pari puneati satul

asta de reactionari la punct! Dizolv organizatia de partid!” au fost, conform unui martor ocular, cuvintele lui Ceausescu. In final sunt pronuntate 18 condamnari pentru participare la revolta din Vadu Rosca, iar colectivizarea satului Vadu Rosca este stopata din 1958 pina in 1960.

Ulterior revoltei din Vadu Rosca, in unele dintre satele si comunele invecinate se procedeaza la inapoierea cererilor de inscriere in colectiv. In Nanesti, unul dintre aceste sate, Ceausescu vine personal in primavara anului 1958 si consimte la inapoierea cererilor de inscriere in colectiv: “Ne vom da azi un pas inapoi pentru a face miine doi pasi inainte! Vi se vor inapoia cererile insa o sa veniti sa ne rugati voi singuri sa intrati in colectiv!” (din relatarea unui martor ocular). Dupa doi ani de intrerupere si ezitari, colectivizarea va fi reluata in Vadu Rosca si in satele invecinate. In Vadu Rosca, procesul de colectivizare post-revolta, reluat in 1960, va decurge fara incidente majore, amintirile represiunii din 1957 jucind, se pare, un rol important in acest sens.

Rindurile de mai sus sintetizeaza, fara pretentii de exhaustivitate, cele petrecute in Vadu Rosca, sat in care, spre deosebire de Nanesti, rezistenta la colectivizare si represaliile autoritatilor au atins forme extreme. Paginile urmatoare contin raportul cercetarii pe care am intreprins-o in Vadu Rosca si Nanesti, judetul Vrancea, in cadrul studiului asupra colectivizarii in Romania. Materialul meu este organizat astfel: Prima parte contine o scurta prezentare a celor 2 sate. A doua parte contine citeva precizari de ordin metodologic si insotite de reflectii critice care ating si chestiunea memoriei. Intrucit procesul de redefinire al realitatilor romanesti dupa 23 august s-a defasurat de “sus in jos”, in al treilea capitol discut problema construirii partidului-stat. Abordez apoi chestiunea constituirii unor noi forme de proprietate. In al cincilea capitol tratez chestiunea constructiei “omului nou”. Ultimul capitol contine un sumar al celor discutate anterior. O precizare: in paginile urmatoare voi folosi termenul “colectivizare” drept scrutatura terminologica, facind referire exclusiva la cele doua sate studiate. Evident, multe dintre elementele prezentate in acest raport sunt comune procesului colectivizarii in alte regiuni ale tarii; atunci cind va fi cazul voi sublinia ceea ce cred eu ca reprezinta asemenari si deosebiri intre cazurile mele si altele.

1. SCURTA PREZENTARE A SATELOR VADU ROSCA SI NANESTI.

2

1.1 Vadu Rosca. Satul Vadu Rosca este parte a comunei Vulturul, din judetul Vrancea, situat intre orasele Focsani si Galati la cca. 20 de km de primul si 40 de km de cel din urma. Este asezat in partea nordica a comunei, la cca. 2 km de satul Vulturul, intre albiile riurilor Putna si Siret. A fost atesat documentar in jurul anului 1500; numele satului provine de la un anume Rosca, care avea un pod plutitor peste Siret. Satul este si astazi relativ izolat; in ciuda podurilor construite peste Putna, starea drumului ce leaga satul de centrul comunei este extrem de precara, ploile facindu-l greu practicabil.

La inceputul anilor ‘50 populatia satului se ridica la cca. 400 de familii (aprox. 1200 de locuitori). Din punct de vedere al compozitiei entice, satul era si este relativ omogen, cu numai 4 familii de rromi; toti locuitorii sunt de religie crestin-ortodoxa. Inainte de colectivizare, principalele indeletniciri ale locuitorilor erau agricultura (culturi de porumb, griu, si vita de vie) si manufacturarea si comercializarea produselor din papura (e.g., cosuri, rogijini, etc.). Se pare ca aceasta din urma ocupatie constituia nota distinctiva a satului Vadu Rosca in raport cu celelalte sate componente ale comunei, in care agricultura era ocupatia majora. Inca de a inceputul secolului 20, in Vadu Rosca sunt atestate documentar convoaie de 6 pina la 10 carute porneau in baltile Dunarii la distante apreciabile de sat dupa papura; aceste forme de cooperare, “cete”, se construiau in principal pe baza legaturilor de rudenie (Soare 1979).

Din punctul de vedere al proprietatii asupra pamintului, se pare ca nu existau inegalitati sociale mari. Suprafata relativ redusa de pamint, ca rezultat probabil al asezarii satului intre riurile Putna si Siret, a facut ca cele mai multe dintre familii, conform fostului invatator si director de scoala, sa fie mijlocase (i.e., detineau intre 3 si 5 ha de pamint). Parerile sunt insa impartite: alti intervievati au declarat ca cei mai multi dintre locuitorii comunei dupa cel de-al doilea razboi mondial erau mai degraba saraci (i.e., aveau intre 1 si 3 ha de pamint). Erau, intr-adevar si citiva sateni “instariti” (i.e., peste 7 ha de pamint), insa “nu a fost nimeni [in sat] tare instarit” (#11). La inceputul colectivizarii, satul Vadu Rosca nu avea nici un “boier” iar cu ocazia colectivizarii doar o singura persoana din sat (J., care avea in jur de 10-11 ha de pamint) a fost trecut pentru o scurta perioada in categoria chiaburilor – episod asupra caruia voi reveni in cele ce urmeaza. In ciuda divergentelor de opinii cu privire la preponderenta “mijlocasilor” sau a “saracilor”, este aproape cert ca inegalitatile bazate pe proprietate dintre locuitorii comunei erau relativ reduse.

3

1.2. Nanesti. Satul Nanesti este asezat aproape de malul Siretului, la cca. 40 de km de Galati si 40 de km de Focsani, si este centrul comunei Nanesti, din care mai fac parte satele Calienii Noi si Calienii Vechi. Satul are o vechime de mai bine de doua secole; numele satului provine de la Nanescu, intemeitorul probabil al satului. La Recensamintul din 1948, Nanestiul numara 1. 417 locuitori. Satul era aproape in intregime alcatuiti din romani; cca. 4-5 familii erau rromi. Intre 7-8 familii apartineau “Oastei Domnului” (cult neo-protestant), iar restul populatiei era de confesiune crestin-ortodoxa. Cele mai multe familii apartineau categoriei taranilor mijlocasi. Se pare ca inegalitatile bazate pe proprietate erau mai mari decit in Vadu Rosca, satul Nanesti avind in jur de 8 familii care detineau proprietati mai mari de 10 ha, si care 4 au fost ulterior trecuti in categoria chiaburilor.

2. PRECIZARI METODOLOGICE: ESANTION, ARHIVE DISPARUTE, SI CHESTIUNEA MEMORIEI

2.1 Esantion. Am realizat un numar de 9 interviuri in satul Vadu Rosca si 12 in Nanesti in perioadele august-septmebrie 2001 si mai-iunie 2002. Unele dintre detaliile biografice ale celor intervievati sunt prezentate in anexa; pentru a asigura anonimitatea respondentilor, numerele atribuite aici si in cadrul raportului, nu corespund identitatilor actuale ale respondentilor. Cei intervievati din Vadu Rosca au fost: 1) un taran care a refuzat sa intre in GAC (si CAP), si in urma luarii pamintului de catre stat, a functionat ca “particular” (i.e., si-a lucrat pamintul din intravilan care i-a ramas si si-a cistigat existenta din carausie -- transport si lucru cu caruta pe cont propriu); 2) un alt participant la revolta; 3) un participant la revolta, care a atacat cu cutitul una dintre masinile fortelor de ordine trimise in sat – fapt perceput drept “scinteie” a revoltei; 4) un participant de frunte la revolta, condamnat si el la inchisoare; 5) unul dintre capii revoltei din decembrie 1957, condamnat la inchisoare; 6) primul sef de GAC din satul Vadu Rosca si ulterior (pina la pensionare) sef de brigada la CAP in comuna Vulturul; 7) fostul Presedinte al Sfatului Popular al comunei Vulturul (i.e., primar) in perioada 1956 – 1961; 8) fostul invatator si director al scolii din sat (tinar intelectual in sat in anii colectivizarii); 9) un profesor de istorie si fost director al scolii din Vadu Rosca in anii ’70, si secretarul organizatiei de partid in Vadu Rosca. Pe linga cunostintele extinse asupra evenimentelor din 1957, profesorul de istorie mi-a fost de un imens ajutor in

4

calitatea de informatory-cheie, inlesnindu-mi accesul in comuna si in contactarea celor interveivati;

In plus, datorita contactelor personale si a posibiliatii de a efectua comparatii, am mai realizat un numar de 12 interviuri in satul Nanesti, comuna Nanesti, judetul Vrancea, situat la cca. 15 km de Vadu Rosca. In acest sat ca si in alte sate si comune invecinate, desi nu s-au inregistrat acte de rezistenta organizata la colectivizare, procesul de transformare socialista a agriculturii a fost relativ intirziat datorita evenimentelor din satele vecine Vadu Rosca, Suraia, si Rastoaca.

In satul Nanesti, am intervievat pe: 1) membru CAP care s-a inscrs in CAP/TOZ in pofida opozitiei familiei fiindca nu avea cum sa-si intretina nou-intemeiata familie; 2) un fost brigadier al CAP-ului din comuna.; 3) un alt “particular” nu a trecut la CAP si a countinuat sa lucreze pamintul repartizat cu zgircenie de primarie; 4) un fost membru CAP si care a lucrat apoi in comuna la SMA (Statiunea de Mecanizarea Agriculturii); 5) un fost membru CAP al carui tata a fost desemnat de citeva ori chiabur si apoi “dezchiaburit”; 6) doi “patriculari”, sot si sotie care au refuzat sa treaca la CAP; 7) fostul secretar UTC si ulterior secretar al organizatiei de partid din comuna in anii ’80; 8) o taranca din familie de mijlocasi, care la vremea colectivizarii locuia in satul invecinat Calinenii Noi si avea pamint si linga Vadu Rosca; 9) un taran mijlocas care initial a refuzat sa treaca in colectiv, dupa care a fost “convins” (prin mijloace vilolente) sa se “treaca la colectiv”; 10) unul dintre primii membri de partid din comuna; 11) al doilea presedinte de GAC si fost primar in anii ’60 – ’80; 12) primul presedinte de GAC.

Informatiilor din aceste interviuri li se adauga si cele culese prin discutii cu alti locuitori din cele doua sate, discutii care insa nu au avut caracterul sistematic presupus de un interviu. Nu am reusit sa intervievez nici un colector de cote si nici un chiabur in ambele sate. De altfel, in satul Vadu Rosca, singurul chiabur, J., a murit in anii ’80; cele 2 fete ale sale locuiesc – cea mai mare parte din an – in alte localitati. In satul Nanesti, cei mai multi dintre fostii chiaburi au decedat iar unii s-au mutat din localitate.

Structura esantionului meu ridica citeva probleme: bunaoara, in Vadu Rosca fostii participanti la revolta sunt supra-reprezentati. Acest fapt, asa cum detaliez mai jos, poate constitui o evidenta sursa de distorsiune in intelegerea celor petrecute la Vadu Rosca. Am incercat sa minimizez astfel de distorsiuni prin includerea in esantion a unor reprezentanti ai autoritatilor locale din 1957. Dupa

5

1990, procesul colectivizarii si rezistenta taranilor la colectivizare au facut obiectul atentiei – mai mult sau mai putin sistematice -- a numerosi jurnalisti. Acestia au fost mai putin interesati in partea de poveste spusa de fostele autoritati locale. In Vadu Rosca, spre deosebire de eroii revoltei din 1957, fostul primar, fostul sef de GAC, ori fostul invatator (conform spuselor acestora) nu au fost intervievati pina acum de nimeni.

2.2 Interviuri si chestiunea memoriei. Interviurile au durat in medie cca. o ora si jumatate, cele mai lungi fiind de cca. 3 ore si jumatate. Una dintre principalele limite ale interviurilor realizate s-a datorat in primul rind specificului ori, mai bine spus, renumelui satului, i.e., sat in care rezistenta la colectivizare a luat forme extreme si care a dus, asa cum spuneam, la un numar de 9 morti, 60 de raniti, si 18 arestari si condamnari. Desi eram interesat de procesul mai larg al colectivizarii, de cele mai multe ori a fost extrem de dificil sa obtin informatii despre colectivizare, discutia centrindu-se asupra evenimentelor din 2-4 decembrie 1957 si asupra experientei din timpul anchetei si detentiei. Revolta din decembrie 1957 ocupa un loc central chiar in discutiile nesistematice purtate cu neparticipanti la revolta; multe dintre leit-motivele istoriilor relatate de participantii la revolta se regasesc intr-o masura semnificativa in discursurile celor neimplicati in revolta sau a urmasilor acestora.

Ca posibile explicatii pentru acest fapt consemnez aici doua: In primul rind, se pare ca – desi actiunea de colectivizare a fost oprita pentru aproape 2 ani dupa revolta – odata inceputa, datorita terorii si represaliilor din 1957, colectivizarea a decurs relativ linistit. In al doilea rind, aproape toti participantii la revolta pe care i-am intilnit fusesera intervievati anterior. Dupa cum mi-a spus-o unul dintre acesti participanti “Mata esti al cincilea care imi ia interviu. Stiu cum e! A mai venit baieti ca mata de pe la Cluj, de pe la Iasi. ” (#14) Pe linga, din cite am inteles, alti cercetatori sau studenti, eroii revoltei din 1957 au fost, se pare, intervievati de catre Lucia Hossu-Longin, care a dedicat un episod al Memorialului Durerii revoltelor din Suraia, Rastoca, si Vadu Rosca. Nu pot aprecia exact in ce masura cercetatorii si realizatorii Memorialului Durerii au influentat memoria celor petrecute in 1957. O influenta, totusi, exista. Bunaoara, la replicile mele potrivit carora nu stiu exact ce s-a intimplat atunci si tocmai de aceea ma aflu in sat, unul dintre cei intervievati mi-a imprumutat o carte, “Rezistenta armata anticomunista din Muntii Romaniei: 1946- 1958”, scrisa de Cicerone Ionitoiu, fost detinut politic si membru PNTCD. Cartea,

6

alcatuita pe baza celor relatate autorului in inchisoare de fostii detinuti politici, contine si citeva pagini care trateaza, cu destule inadvertente, revolta din Vadu Rosca.

Volumul mi-a fost imprumutat pentru a afla “cu exactitate” ce s-a intimplat in iarna lui 1957. La intrebarea mea “Dar dvs. cum de aveti cartea asta, la ce va foloseste?”, am primit raspunsul “O mai citesc si eu din cind in cind sa imi mai aduc aminte cum a fost atunci [in 1957]”. (#14) (Notez in treacat ca unii admiratori ai lui Giddens [1984] ar putea interpreta cele de mai sus drept evidenta a existentei unei asa-numite “duble hermeneutici” – modul in care rezultatele cunoasterii sistematice [i.e., stiintifice si codificate prin texte in stiintele sociale] devin accesibile oamenilor de rind, care la rindul lor le incorporeaza apoi in propriile sisteme de gindire si actiune practica. Cu tot respectul pentru Giddens, cred ca in cazul de mai sus e mai degraba vorba de pierderea memoriei respondentului decit de cel al unei veritabile duble hemerneutici.) Asa cum discut in pagnile urmatoare, nu am intilnit confuzii referitoare la cine sau – mai precis – sub cine ori pe timpul cui s-a facut colectivizarea. Liviu Chelcea, in raportul sau preliminar, mentiona astefel de confuzii (i.e., Dej sau Ceausescu au facut colectivizarea?). In cazurile studiate de mine, memoria colectivizarii parea clara, mai ales datorita faptului ca – asa cum discut in paginile urmatoare -- Ceausescu a fost prezent la pacificarea ” taranilor din Vadu Rosca si Nanesti – ca trimis ori subaltern al guvernului (a se citit “Gheorghiu-Dej).

Revenind la chestiunea interviurirlor, limitarilor mentionate anterior li se adauga o alta: nu am putut inregistra pe banda magnetica nici unul dintre interviuri. Pe de-o parte, chiar interlocutorii cu experienta in calitatea de intervievat (i.e., participantii la revolta) au fost reticienti la incercarea mea de a folosi reportofonul. (Intr-o discutie purtata cu Dorin Dobrincu, acesta mentiona, potrivit experientelor sale pe teren ca, dupa alegerile din 2000 si revenirea la putere a gruparii Iliescu, taranii din Vadu Rosca erau extrem de dezamagiti si reticienti in a discuta cu persoane din afara comunei despre ce s-a intimplat in 1957.)

Indiferent de cauzele reticentei fostilor participanti la revolta, nu am incercat sa fortez nota, preferind sa iau note pe parcursul interviului. Pe de alta parte, in cazul altor intervievati, nu am ridicat chestiunea folosirii reportofonului; un exemplu in acest sens este cel al unei foste autoritati locale din Vadu Rosca care s-a dovedit extrem de reticient intrucit unul dintre cei 2 fii ai acestuia lucreaza pentru unul din serviciile secrete romane “si nu vreau sa-i creez probleme cu ce am facut eu in

7

trecut”. Acest lucru, alaturi de statutul sau, m-au determinat sa renunt la inregistrarea interviului. De asemenea, fostul primar al comunei Vulturul nu si-a dat acordul folosirii reportofonului: “Lasa, ca-i mai bine asa [fara reportofon – n.m.]…intr-o buna zi, cind oi avea timp, imi voi scrie eu memoriile”. Evident, desi am incercat sa transcriu cit mai exact posibil cele mai multe dintre spusele celor intervievati, acuratetea transcrierii a avut totusi de suferit ca urmare a metodei de inregistrare a datelor. In incercarea de a minimiza eventualele distorsiuni generate de modul de inregistrare a datelor, am procedat la recitirea, retranscrierea, si completarea interviurilor in aceeasi zi a realizarii lor. Desi nefolosirea reportofonului presupune costuri in ceea ce priveste acuratea informatiilor, beneficiile obtinute din transcriere sunt, consider, importante.

Un alt aspect interesant este cel al naratiunilor despre colectivizare si GAC/CAP. In multe dintre lucrarile aparute dupa 1990 care trateaza colectivizarea si comunizarea in Romania pot fi regasite o serie de leit-motivuri – sa le numesc “mituri” ? -- care simplifica nepremis complexitatea acestor procese ale istoriei recente. Potrivit unuia dintre aceste leit-motive, majoritatea taranilor romani, mai ales cei mijlocasi, s-ar fi opus cu indirjire, eroism, si fara exceptie colectivizarii. De pe aceste pozitii, colectivul ar fi fost imbratisat cu precadere la nivel local de citeva caractere reprobabile (e.g., tarani saraci, tigani, lenesi, betivi, comunisti, muncitori, si alte cozi de topor ale fostului regim). Un alt leit-motiv este cel al strategiiilor de evaziune (a se citi “rezistenta”) a celor mai multi tarani de la plata cotelor si inscrierea in colectiv. Plata cotelor, asa cum am discutat anterior, apare ca o masinarie malefica, un proces inexorabil caruia nimeni nu i se putea sustrage. La fel de implacabil apare in unele abordari mai mult sau mai putin jurnalistice si cazul etichetarii unor categorii de tarani drept “chiaburi”.

Informatiile pe care le-am cules din teren pun sub semnul intrebarii leit-motivele/miturile prezentate mai sus. Asa cum am discutat anterior, nu intotdeauna indivizii cu o moralitate indoielnica au fost cei care au realizat primele intovarasiri si GAC-uri. Dimpotriva, una dintre strategiile regimului communist pare a fi fost atragerea gospodarilor/fruntasilor din comune in TOZ-uri si GAC-uri iar in unele cazuri astfel de fruntasi ai satelor au imbratisat -- cu mai putine rezerve decit m-as fi asteptat -- TOZ-urile si GAC-ul. In chestiunea platii cotelor ori in cea a “chiaburilor”, complicitatile locale si retelele sociale au jucat un rol important, atenuind si chiar

8

contracarind excesele politicilor centrului, si sunt convins ca nu sunt singurul participant la acest proiect care a intilnit astfel de situatii.

Un alt leit-motiv/mit este cel al gospodariilor colective, portretizate exclusiv in tonuri inchise, grave in literatura post-comunista in Romania. Nu vreau sa fiu inteles gresit, ratiunile unei atari portretizari exista si – alaturi de alti autori – si eu depling si condamn exproprierea taranilor romani de catre regimul comunist, o adevarata tragedie ce ocupa un loc important in istoria recenta. Totusi, cel putin in cazul unora dintre cei intervievati de mine, experientele in gospodariile colective nu sunt intodeauna valorizate negativ. Unele perioade din istoria functionarii colectivului sunt chiar idealizate, in special cea din anii ’60 –’70, care contrasteaza puternic in amintirile localnicilor cu perioada anilor ’80 si a anilor de dupa decembrie 1989. Asa cum arata si Calin Goina in cazul Santanei, criteriile succesului economic joaca un rol insemnat in modul in care localnicii se raporteaza la experientele muncii in colectiv si, in cele din urma, la problema proprietatii colective.

Prezenta acestor “mituri”/teme in diferite abordari post-decembriste este comprehensibila si scuzabila, mai ales prin prisma eforturilor -- laudabile, de altfel -- de a recupera si face cunoscute publicului larg evenimente importante si inca obscure ale istoriei recente. Consider insa ca, pentru a intelege procesul colectivizarii asa cum si-o propune proiectul nostru, trebuie sa trecem dincolo de astfel de simplificari, iar semnalarea temelor de mai sus poate constitui un punct de plecare util demersului nostru. 2.3 Arhive disparute sau inaccesibile. Informatiile prezentate mai sus reprezinta numai o parte a povestii celor petrecute la Vadu Rosca, alcatuita in intregime pe baza marturiilor participantilor – de-o parte sau alta a baricadei – la revolta din Vadu Rosca. In prima vizita din august-septembrie 2001, am reusit sa arunc o privire in arhivele comunei Vulturul; acestea cuprind registrele agricole si procesele verbale ale Sfatului Popular al Comunei Vulturul, de care apartine Vadu Rosca. Lipsesc insa procesele verbale ale sedintelor Sfatului Popular din perioada premergatoare si imediat urmatoare revoltei din 1957 (i.e., din 30 iulie 1957 pina in 28 februarie 1958). Nici unul dintre reprezentantii actuali ai primariei nu a putut sa-si explice disparitia lor; mi s-a sugerat ca probabil ar fi fost transferate la arhivele nationale de la Focsani. (Descriu mai jos experienta de la aceste arhive.) Supra-utilizind limba de lemn, informatia continuta in aceste procese verbale pare putin relevanta pentru aspectele colectivizarii in Vadu Rosca. Rapoartele sedintelor

9

primariei discutau in general planurile de contractari si achizitii, analizau campania de insamintari, starea dispensarului din comuna, munca sanitar-veterinara, pregatirea campaniei de treierat, si stringerea impozitelor. Redau pentru savoarea lor citeva exemple din aceste procese verbale, “La sedinta au fost invitati un numar de 3 tovarasi [din afara comunei – n.m.] care au fost cu totii prezenti. Se discuta [de catre cei prezenti] aratind ca tovarasul P. are sa duca munca cu mai multa tarie la sfatul popular. O lipsa o are ca bea prea mult si se recomanda sa se lase de aceste vicii ca sa sprijinim contructia caminului cultural. Tovarasul P. este de acord cu propunerea facuta “ (20 Martie 1956). Sau “Tovarasul Presedinte de Sfat arata caci este deacord cu lucrarile intocmite de a fi prezentate adunarii populare in ziua de 20 aprilie 1958”. (18 aprilie 1958). Poate cel mai interesant aspect mentionat in treacat in unul din rapoarte este cel in care se consemneaza faptul ca “[membrii conducerii] nu gaseau suprafetele de teren din comuna Vulturul” (24 mai 1958). Banuiesc ca mentiunea de mai sus se refera la faptul ca localnicii, in incercarea de a nu fi trecuti in categoria “chiaburilor”, declarau ca au in proprietate suprafete de teren mai mici decit detineau in realitate. De aici si confuzia celor din conducerea comunei cu privire la “evaporarea” sau – pentru a o parafraza pe Veredery (1996) – elasticitatea pamintului din comuna. (Revin asupra acestui lucru mai jos.)

In Nanesti am consultat dosarele cu cererile de intrare in “colectiv” pentru ca nu am gasit procesele verbale ale sedintelor Sfatului Popular (primariei) din anii colectivizarii. Asa cum am mentionat anterior, in incercarea de pacificare a taranilor din comunele invecinate, Ceausescu a dispus inapoierea cererilor de intrare in colectiv in timpul vizitei sale din 1958. Cererile pe care le-am vazut dateaza de prin 1959 si mai ales 1960, cind procesul colectivizari a fost reluat in forta, insa cu mijloace mai putin violente. Cererile au o forma standard: “Subsemnatul (…) cer sa fiu inscris in GAC Tractorul din comuna Nanesti ne silit de nimeni (…). Traiasca lupta pentru pace!” Sau “Prezenta cerere este facuta de subsemnatul din proprie initiativa si nesolicitat de nimeni ci izvorita din dorinta de a participa activ la socializarea agriculturii in patria noastra, Republica Populara Romana. Traiasca lupta pentru pace!” Ori “Cer sa-mi dati de munca in GAC Tractorul chiar de astazi. Luptam pentru pace!”. Formulele de incheiere variau de la “La lupta pentru

10

construirea socialismului!” continuind cu “La lupta activa pentru pace!”, si incheind cu “Drept pentru care semnez benevol (….)”. 1

In incercarea de a gasi procesele verbale ale Sfatului Popular din Vulturul (de care apartine comuna Vadu Rosca) in mai-iunie 2002 am ajuns la Arhivele Nationale Focsani (AN in cele ce urmeaza). Vizitele mele nu au fost incununate de success: la AN Focsani dactilografa (i.e., secretara care se ocupa de alcatuirea acestor dosare/opis-uri) a iesit la pensie in urma cu un an si jumatate si de atunci “postul” (i.e., banii pentru aceasta pozitie) a(u) fost blocat(i) “undeva, la centru”. Practic, din lipsa de fonduri cei de la AN Focsani nu au putut angaja o alta persoane in locul celei iesite la pensie. Unul dintre amploiatii de la AN Focsani si-a pus sperantele in mine: “poate – spunea el -- vorbiti dvs., [eu] la Bucuresti sa ne deblocheze postul de dactilografa”. Imaginati-va asadar existenta unei biblioteci relativ bogata care insa nu are un inventar centralizat al documentelor pe care le contine. Altfel spus, nu am putut nici macar sa vad ce documente exista referitoare la cele 2 sate in perioda care ma interesa. Am insistat (cu atentiile de rigoare) sa fiu cumva ajutat insa angajatii AN au tinut sa ma asigure ca nu e vorba de rea-vointa ci pur si simplu nu au cum sa-mi puna momentan la dispozitie dosarele datorita neinventarierii/sumarizarii lor.

Tind sa cred, intr-adevar, ca nu a fost vorba de o lipsa de cooperare din partea celor de la AN. Dimpotriva, in discutiile avute cu unii dintre angajati, au fost extrem de deschisi. Am aflat astfel ca arhivele si inventarele I.A.S.-urilor din Vrancea au disparut: s-au “evaporat” misterios in urma unei mutari a documentelor din arhiva dintr-un loc in altul. De asemena, d-l Temciuc (de la AN Focsani) mi-a povestit ca prin 1985 a avut intimplator ocazia sa-l cunoasca personal pe unul dintre cei care au condus operatiunile de reprimare a revoltei din Vadu Rosca. Acest personaj, conform d-lui Temciuc, povestea cu nonsalanta cum i-au impuscat pe taranii din Vadu Rosca. Mi s-a mai sugerat sa incerc consultarea arhivelor CC al PCR; datorita scalei revoltelor din Vrancea este foarte probabil ca aceste documente sa contina referiri la evenimentele din 1957. Nu am reusit insa sa ajung la aceste arhive.

1 Puiu Latea – in raportul sau deosebit de interesant -- noteaza ca, pe fondul a ceea ce el numeste negocieri dintre autoritatti si tarani, in Doborsloveni unele cereri de inscriere prezentau elementele unor tirguieli, i.e., vreau sa intru in GAC dar (sa mi se lase pamintul din locul X ). In cererile vazute de mine in Nanesti, asemenea incercari de negociere nu existau.

O nota suplimentara: unele dintre documentele aflate in aceste arhivele judetene si centrale trebuiesc privite cu reticienta. Un var de-al meu, fost secretar de partid, imi povestea cum se contrafaceau procesele verbale ale sedintelor de partid din comuna prin anii ’70 – ’80. Sedintele de partid trebuiau tinute cu regularitate (lunar, cel putin). Datorita lipsei de timp si din alte motive, sedintele nu se tineau. La judet trebuia insa sa se raporteze ca sedintele au avut loc iar dovada tinerii acestor sedinte o constituia procesele verbale, care trebuiau apoi depuse la arhiva la judet. O data la 4 ani si jumatate, comisii trimise de la judet verificau activitatea organizatiei de partid din fiecare comuna. Pentru a demonstra faptul ca aceste sedinte au avut loc, cei din comuna se duceau la arhiva de la judet, mituiau angajatii, si “imprumutau” pentru citeva zile procesele verbale de sedinte, anterior depuse la arhive. In decursul acestor zile de imprumut, se stergeau si modificau datele din procesele verbale din anii anteriori sau pur si simplu se copiau (cu modificari) procesele verbale din trecut. Apoi, dupa control, erau depuse din nou la arhive.

3. CONSTRUIREA PARTIDULUI-STAT 3.1 Schimbari institutionale dupa 1945 si efectele acestora. In abordarea acestei chestiuni, apelez la cadrul teoretic furnizat de neoinstitutionalism (pentru o formulare initiala, vezi Meyer & Rowan 1977; pentru o declaratie programatica, vezi DiMaggio si Powell 1991)2 DiMaggio si Powell (1983) disting intre trei forme de schimbare institutionala isomorfica: 1) schimbare institutionala isomorfica de tip normativ (i.e., rezultat al profesionalizarii; acest tip de schimbare este indusa de diferite categorii profesionale); 2) isomorfism institutional de tip mimetic (i.e., adoptarea unor forme organizatorice “corecte” sau “de succes” datorita mai ales – dar nu exclusiv -- incertitudinilor existente in varii sectoare de activitate) 3; 3) 2 Detalierea diferentelor dintre versiunile teoriilor institutionaliste (i.e., vechiul institutionalism, noul institutionalism [formulat de economisti si adoptat in teoria politica si sociologie ], si neoinstitutionalism [formulat in principal de sociologia organizatiilor]) este dincolo de scopurile prezentului raport. Cei interesati in astfel de diferente pot consulta W. R. Scott (1995; 1999), Jepperson (2001), si pentru institutionalismul istoric in stiinte politice si sociologie Clemens si Cook (1999).. Ma limitez aici la a preciza ca, in vreme ce alte “institutionalisme” accentueaza fie caracterul normativ, fie cel coercitiv, fie cel regulatoriu al institutiilor, neoinstitutionalismul acorda importanta aspectelor cultural-cognitive ale institutiilor; de pe aceste pozitii, diferitele tipuri de actiuni (economice, politice) sunt structurate de tipare institutionale (i.e., cultural-cognitive) elaborate la nivel societal. Spre exemplu, daca pentru marxisti politicul reflecta economicul, pentru neoinstitutionalisti economia unei tari reflecta structurile politico-institutionale (polity forms) -- vezi Fligstein 1996; organizatiile de tip birocratic sunt “mituri rationalizate” care de multe ori au o slaba influenta directa asupra eficientei economice (Meyer si Rowan 1977). 3 Un exemplu (ironic) pentru acest tip de schimbare este furnizat de sistemul educational al fostei URSS. Unul dintre scopurile principale ale revolutionarilor rusi a fost industrializarea, componenta principala a proiectului de modernizare. Pentru a atinge acest scop, sistemul educational al URSS a fost conceput dupa modelul german

isomorfism institutional de tip coercitiv (i.e., rezultat al presiunilor formale si informale exercitate de alte organizatii si de asteptarile culturale ale unor contexte particulare – cf. DiMaggio & Powell 1983: 67). Cele trei tipuri au un statut analitic; ele pot fi intilnite simultan, in grade diferite, in realitate. W. R. Scott (1991) distinge intre (a) schimbare coercitiva indusa prin intermediul unei autoritati legitime versus (b) schimbare indusa de o autoritate perceputa ca ilegitima (si care poate genera forme relativ violente si numeroase de rezistenta la schimbare). Ambele subtipuri de schimbari pot folosi forta; ceea ce le distinge este caracterul legitim (sau nu) al autoritatii care provoaca schimbarea.

Ultimul subtip, consider caracterizeaza natura schimbarilor induse la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial in Estul Europei de Uniunea Sovietica. Cu exceptia fostei Cehoslovacii – ale carei structuri socio-economice aproximau modelul Vestic -- nici unul dintre partidele comuniste nu avea o baza de sustinere considerabila. In Romania, tara preponderent agrara, legitimitatea minusculului partid communist era subminata si de faptul ca acesta era perceput ca marioneta URSS si anti-national. Asadar, la nivelul Estului Europei istoria comunizarii este in primul rind una a unei schimbari coercitive prin intermediul unei autoritati perceputa ca ilegitima.4 Fara indoiala, modul in care redefinirea noilor realitati a avut loc poate fi de asemenea descris drept schimbare institutionala de tip mimetic; multe dintre formele organizationale si institutionale adoptate dupa 1945 au fost in buna masura copii ale celor existente in URSS. La acest punct Jowitt (1992) vorbeste de emularea formelor sovietice de catre comunistii romani. Diferenta dintre pozitia lui Jowitt si a mea tine de faptul ca eu interpretez emularea sau importul cultural-organizational ca efect (predictibil si inevitabil) al schimbarii institutionale de tip coercitiv. (prusac), ce accentua invatamintul profesional (scoli profesionale sau de meserii) si implica orientarea timpurie a elevilor fie catre invatamintul profesional (scoli de meserii) fie catre cel liceal cu posibiliatea de a urma apoi facultatea (a two-track system). Asadar, la inceputul anilor ’20, avem de-a face cu o reconstructie de tip mimetic a invatatmintului sovietic dupa modelul german – model care, in viziunea revolutionarilor rusi, era “de succes” tinind cont de dinamismul si forta industriei germane. Dupa 1945, URSS a incercat sa impuna acelasi model educational in tarile “surori”. In perioada de inceput a comunismului in Estul Europei, unele aceste tari – pe aceleasi coordonate ale modernizarii – au acordat o importanta crescuta invatamintului profesional. Ulterior, putine dintre sistemele educationale ale tarilor blocului comunist rasaritean semanau cu cel sovietic. Una dintre diferentele majore dintre sistemul educational al URSS si cele ale tarilor satelit consta in faptul ca cele din urma nu procedau la orientarea (atit de) timpurie a elevilor catre cariere diferite (i.e., muncitori industriali versus “gulere albe” fie ele functionari marunti ori absolventi de invatamint superior). 4 Aici si in sectiunile urmatoare voi utiliza “comunizare”, tremen ce ridica probleme: asa cum a fost utilizat in scrierile (indeosebi jurnalistice) de dupa ’90, “comunizare” are o serioasa incarcatura ideologica (e.g., impunerea dinafara a unui sistem de organizare sociala, sistem perceput ca primitiv in raport cu realitatile Central si Est Europene). In paginile urmatoare folosesc “comunizare” drept scurtatura terminlogica, desemnind schimbarile induse de URSS in Centrul si Estul Europei.

Cele de mai sus reprezinta doar o parte a istoriei constructiei partidului-stat si se refera la scopurile si cadrele generale ale comunizarii Romaniei (printre alte state din Estul Europei). Cealalta parte a povestii comunizarii tine de faptul ca toate tipurile de schimbare institutionala mentionate anterior sunt insotite de grade diferite de decuplare (decoupling) intre formele organizationale adoptate si practicile existente (Meyer & Rowan 1977). Efectele acestei decuplari sunt uneori contrare formelor adoptate si, asa cum subliniaza Clemens si Cook (1999), neoinstitutionalismul a acordat putina atentie consecintelor decuplarii intre forme institutionale si practici. De pe aceste pozitii, disting analitic, trei nivele ori paliere la care aceasta decuplare a avut loc:

In primul rind este vorba de nivelul relatiilor dintre URSS si tarile satelit: in ciuda presiunilor imense ale reprezentantilor URSS, unii dintre comunistii locali s-au opus adoptarii necritice a modelului sovietic, ceea ce a dat nastere la importante diferente institutionale in cadrul blocului comunist. In Polonia, bunaoara, Biserica Catolica si-a pastrat un grad relativ ridicat de autonomie; tot in Polonia, nu s-a procedat la colectivizarea masiva a agriculturii. In conditiile in care ne referim la Sud-Estul Europei, cazul fostei Iugoslavei sub Tito – un paria pentru URSS – ilustreaza foarte bine differentele institutionale dintre tarile “surori”. In anii ’80, Ungaria se situa la polul opus Romaniei (Bulgariei, Rusiei si fostei Cehoslovacii) din punctul de vedere al reformelor economice introduse.

Economia acestui raport nu-mi permite abordarea detaliata a diferentelor institutionale intre tarile fostului bloc comunist. Mentionez in treacat unele dintre aceste diferente, folosind exemplele Ungariei si Poloniei. Desi aceste tari, alaturi de alte tari satelit din Centrul si Estul Europei, au adoptat – la presiunea URSS-ului -- configuratii statiste sub comunism, au existat totusi diferente semnificative din punctul de vedere al organizarii societatii (i.e., masura in care indivizi autonomi sau elemente corporatiste sunt perceputi drept actori legitimi – vezi Jepperson 2002: 65-67). Polonia comunista, cu a sa Biserica Catolica si sindicatul liber Solidaritatea, era mai degraba “corporatista” in organizarea societatii civile. Szelenyi (1988) sintetizeaza elegant diferentele institutionale din punctul de vedere al organizari societatii astfel: “In vreme ce maghiarii [din 1970 pina in 1980 – n.m.] au incercat sa-si mareasca autonomia in raport cu statul socialist prin intermediul economiei secundare (urmind, asadar, o strategie individualista), polonezii au contestat structurile de putere direct prin intermediul sferei politice, prin sindicate libere (…),

prin organizatii politice, si prin actiune colectiva.” (Szelenyi 1988: 57; sublinierile imi apartin). Conform unor autori, desi unele dintre aceste diferente institutionale au contribuit pentru o buna perioada la legitimarea si stabilitatea regimurilor comuniste, ele au sfirsit prin a submina si duce la prabusirea regimurilor din Ungaria si Polonia (vezi la acest punct Tismaneanu 1992; Rona-Tas 1997; si probabil Linz & Stepan 1996).

Rindurile de mai sus subliniaza importanta studierii efectelor decuplarii institutionale intre forme institutionale (fortat) importate si practici. Consider ca unul dintre efectele majore ale acestei decuplari a fost tocmai delegitimarea noului regim si in special a noilor forme de proprietate (socialista) in agricultura pe care noua putere comunista a incercat sa le introduca.

In continuare abordez un al doilea nivel – important, consider – la care decuplarea a avut loc. Acest nivel a implicat elitele locale si a avut consecinte insemnate in constructia sistemului socialist in Romania. Mentionez aici dezacordurile si luptele interne la nivelul elitelor (i.e., Stalinisti ortodocsi versus reformisti; moscoviti versus autohtonisti); astfel de diferende au existat in toate partidele comuniste din Estul Europei (vezi Tismaneanu 1992; pentru alte diferente institutionale, vezi probabil Ekiert 1998). In Romania, Levy (2000) pune in evidenta prezenta unor dezacorduri similare (si importante) in cadrul elitei comuniste cu privire la modul si ritmul colectivizarii agriculturii

In al treilea rind, decuplarea dintre intentii/forme si practici a implicat dinamica relatiilor de putere dintre centru (elita) si factorii locali de decizie. Pe de-o parte, avem incercarile centrului (i.e., forurile superioare ale statutului si PMR-ului) de a “standardiza” procesul de redefinire a agriculturii romanesti si de a impune aceste standarde la nivelul judetelor si localitatilor. Pe de alta parte, avem de-a face cu implementarea acestor standarde si politici de catre responsabilii locali. In unele cazuri, obtuzitatea activistilor locali si “stahanovismul” acestora este privita ca neproductiva de catre centru, mai ales in conditiile in care multi tarani mijlocasi erau trecuti in categoria “chiaburilor”, fapt ce putea crea nemultumiri in rindurile majoritatii taranilor. In alte cazuri, complicitatile locale, construite fie in baza unor legaturi de rudenie, fie bazate pe urmarirea satisfacerii propriilor interese, submineaza intr-o masura relativ importanta intentiile si politicile centrului. Nu exclud la acest punct si existenta unor “despoti locali luminati” – pentru a parafraza o expresie de oarecare faima din anii ’90 – care au incercat sa promoveze interesele locale, incercind sa

tempereze excesele politicilor centrului. Aceasta decuplare dintre formele institutionale adoptate si promovate de centru, si practicile la nivel local in procesul de colectivizare poate fi citita prin prisma ipotezei statului socialist ca stat slab, ce depindea de informatiile si actiunile esaloanelor inferioare ori locale de putere (vezi pentru o discutie a acestei ipoteze Verdery 1996).

Inainte de a merge mai departe, tin sa subliniez ca distinctia facuta mai sus are un caracter analitic. In realitate, decuplarile intre structuri formale si practici la diferite paliere (si efectele institutionale ale acestor decuplari) au fost strins legate. Bunaoara, deazcordurile dintre Bucuresti si Moscova (atitea cite au fost la inceputul anilor ’50) s-au tradus in dezacorduri intre factiunile elitei comuniste romane. Acestea din urma au reverberat in teritoriu, fiecare dintre patronii de la centru avind clientii lor in teritoriu (la nivel regional, judetean, si al localitatilor), subiect asupra caruia voi reveni in cele ce urmeaza.

3.2 Legitimitatea noii politicii agrare si institutionalizarea acesteia.. Din discutia anterioara devine clar faptul ca una dintre problemele cheie in remodelarea Romaniei dupa tiparele modelului sovietic a fost cea a legitimitatii. Cu referire directa la colectivizare, problema legitimitatii se traducea prin intrebarea “Cum si mai ales cu cine se va face colectivizarea?”. In teorie, solutiile ar fi fost: 1) folosirea exclusiva a membrilor de partid din fiecare localitate; 2) prin trimiterea unor activisti si membri de partid din alte regiuni; 3) prin atragerea in partid si “colectiv” a unor persoane respectate in comunitatile locale. In practica, toate cele trei solutii au fost adoptate, in grade diferite. Mai jos, tratez pe rind aceste strategii, asa cum le-am intilnit in satele studiate.

3.2.1 Folosirea exclusiva a membrilor de partid din localitati. Aceasta solutie s-a dovedit a fi putin viabila datorita numarului redus de membrii de partid in cele doua sate (si, banuiesc, in general in mediul rural). In Vadu Rosca erau 11 membri iar in Nanesti, in prima organizatie, 16. Unii dintre membri de partid si activistii locali erau in general (dar nu exclusiv) perceputi drept caractere reprobabile: “Cine s-a incris primii in partid? Pai, tractoristii, betivii, si tiganii! Cu astia s-a facut partidu’ in comuna!” (#19). Sau “Pai, uite ala care a sarit la masina [secretarului Vintila] si a dat cu cutitul in ea era membru de partid. Vintila spunea ‘Da-te tovarase la o parte ca eu reprezint partidu’!’ Si asta zice: ‘Tu partid? Eu tot partid!’ Adica, ma intelegi, si el e membru de partid… Si da-i cu cutitu’ in masina secretarului…El partid, auzi!” (#11) Or, “Da, am avut in sat [in Vadu Rosca] 11 membri de partid; unii din ei era vai de capul lor. Ala

16

care a sarit la masina [secretarului Vintila] si a intors-o din drum era membru de partid dar el nu stia nici macar sa citeasca tablita [cu numele satului] de la intrarea in Vadu Rosca! Analfabet, domnule, analfabet!” (#13) Sau, in satul Nanesti, “pe cei mai misei i-a bagat la comunisti!” (#27)

Au existat insa si exceptii de la aceasta regula; citiva comunisti locali aveau o imagine buna in rindul celor intervievati. Tot in Nanesti, acesta a fost, se pare, cazul lui Gica Comunistu’ (evident, in acest caz, pseudonim). Conform unui intervievat “asta, Gica, a fost om bun; asta a crezut in ce facea si nu era om rau. Nu s-a ales saracul cu nimica de pe urma partidului. Pai, ce are el acuma? O garsoniera in Braila si cocioaba asta din sat. Atitica! Altii? Hahaha! Pai, altii a furat de i-a luat dracii! Si-a facut case lor si la copiii si era mereu cu gura pe oameni!” (#25). (Am putut constata personal cele de mai sus in urma unui interviu cu Gica Comunistu’; casa ori cocioaba din sat era alcatuita dintr-o singura camera care servea drept bucatarie, dormitor, si atelier de pielarie; in urma intrevederii cu Gica din cocioaba acestuia, a trebuit sa apelez la masuri de deparazitare.)

O alta exceptie de la regula “betivilor, saracilor, si tractoristilor”, asa cum am mentionat, este fostul primar al comunei Vulturul in perioada revoltei din Vadu Rosca. Tatal acestuia, si el primar al comunei, a fost initial membru PNT. Dar, “cind i-a impuscat [taranistii] pe muncitori la Lupeni si Grivita, tata s-a lipsit de taranisti. In 6 martie 1945 l-au facut pe tata membru de partid si l-au pus primar. Dupa aia, tot in ’45 l-a chemat pe tata la o sedinta la Focsani. Si era rusi la sedinta si le-a spus celor adunati acolo: ‘Citi boieri aveti voi in comuna? Uite lada asta de grenade. Luati si aruncati grenade pe geamurile boierilor care v-au exploatat!’ Si unul din rusi avea un pistol in mina si pistolul s-a descarcat in aer si de atunci tata a ramas cu socu’ [ a avut un soc nervos – n.m.]. Si s-a retras apoi din politica. Apoi in 1956 au venit la mine sa ma trec la partid. Am refuzat la inceput ca mama lasase cu limba de moarte sa nu fac politica.”(#12) Ulterior, datorita presiunilor exercitate s-a inscris in partid si a fost numit primar. Asa cum a tinut sa mentioneze, dincolo de presiunile exercitate de cei de la raion, convingerile personale cu privire la inegalitatile sociale existente la finele celui de-al II-lea razboi mondial par a fi jucat de asemenea un rol relativ insemnat in decizia fostului primar de a se alatura noilor autoritati.

Dupa cum am mentionat la inceputul raportului, dupa revolta din Vadu Rosca, organizatia de partid a fost dizolvata personal de tinarul pe atunci Nicolae Ceausescu. Conform spuselor unui alt mator ocular la intilnirea dintre Ceausescu si membri de

17

partid din Vadu Rosca, primul le-ar fi reprosat lipsa de vigilenta si pactizarea cu elemente dusmanoase: “Voi ce ati facut? Ati dat cu noroi in obrazul tarii! Ce fel de membrii de partid sunteti? Da carnetul de partid incoace” (#12).

Potrivit fostului director al scolii din Vadu Rosca si secretar de partid din anii ’70 – ‘80, regimul comunist a continuat sa fie extrem de suspicios chiar dupa doua decenii de la revolta; organizatia de partid din sat a ramas de dimensiuni relativ reduse intrucit “satul avea ‘bube’ [referire la opozitia din 1957]”. Verificarea Vadu Roscenilor care intentionau sa devina membri PCR erau mult mai minutioasa decit in cazul locuitorilor din alte sate ale comunei Vulturul, iar principala grija a celor ce ii evaluau pe candidati viza posibilele legaturi de rudenie ale acestora cu fostii participanti la revolta din decembrie 1957.

3.2.2. Trimiterea unor activisti si membri de partid din alte regiuni. Aceasta strategie a fost, se pare, una dintre cele mai des folosite. La acest punct trebuie facute citeva distinctii. Esaloanele superioare la nivel regional, din spusele celor intervievati, includeau cu precadere (daca nu exclusiv) activisti din alte regiuni sau “trimisi” de la centru. Posibile explicatii pentru acest fapt ar fi: 1) numarul scazut de activisti de incredere ori de nadejde la nivel national (in anii ’50), ceea ce implica folosirea lor prin rotatie in diferite regiuni; 2) nu atit lipsa de cadre de nadejde ci existenta unei politici deliberate de trimitere a unor cadre alogene pentru a submina legaturile sociale si complicitatile locale, care ar fi intirziat procesul colectivizarii. Ambele ratiuni, cred, au influentat folosirea in fostul raion Liesti a unor persoane straine de comunitatile locale; nu pot preciza insa masura in care unul sau altul dintre criteriile mentionate anterior au prevalat in selectarea celor trimisi in regiune.

Bunaoara, folosirea metodelor violente in zona a fost pusa de catre unii dintre intervievati pe seama unui anume Vintila Marin. Acesta fusese numit in 1957 prim secretar al regiunii Galati, dupa ce incheiase cu succes si intr-un timp record – “in citeva zile” --colectivizarea regiunii Dobrogea, utilizind aproape exclusiv mijloace violente. Cunoscindu-i reputatia, primarul de atunci al comunei Vulturul s-ar fi opus intrarii echipelor in comuna. Folosirea “echipelor” a fost metoda favorita a lui Vintila in colectivizare. Conform fostului primar din Vulturul, “Eu m-am opus intrarii in sat a echipelor! Si Chirita [activist de partid de la raion, subaltern, probabil, al lui Vintila – n.m.] a spus: ‘Te-ai demascat: Esti impotriva colectivizarii!’ Am incercat sa-mi dau demisia atunci insa mi-au spus ‘Lasa ca te scoatem noi [afara din partdi – n.m.] cum

18

vrem noi si nu cum vrei tu!’ M-au amenintat cu inchisoarea [daca nu fac colectivizarea – n.m.] Era o chestie istorica [pe care] nici eu nu o mai intelegeam!”(sublinierea mea)

La prima vedere, este greu de evaluat insemnatatea opozitiei primarului. Se pare ca, intr-adevar, cel putin in satul Vadu Rosca, nu a fost semnalata prezenta echipelor de muncitori, desi in satele si comunele invecinate (Hingulesti, Maluri, Calieni, si Nanesti) se aflau cca. 500 de muncitori si activisti. In chestiunea compozitiei “echipelor” de lamurire, lucrurile sunt intr-o oarecare masura neclare. Este cert ca grosul echipelor era intotdeauna format din persoane din afara satului/comunei. Intr-o prima etapa a colectivizarii, se pare aceste echipe erau alcatuite exclusiv din muncitori si activisti de partid din centrele industriale apropiate, straini de satul/comuna in care actionau. Cei intervievati sustineau ca acesti muncitori erau platiti in functie de numarul celor pe care reuseau sa-i convinga sa se inscrie in colectiv fapt ce ar putea explica intr-o anumita masura excesul de zel (i.e., bataile administrate taranilor) de care au dat dovada. Conform, din nou, fostului primar al comunei Vulturul, “astia [echipele] era dublura mea, dar eu nu ii sufeream […] Intrau in sat 200 de muncitori si il luau de la un capat la altul. Eu am zis ca astia [echipele – n.m.] or sa o incurce la Liesti [comuna invecinata] fiindca aia sunt neam de razesi liberi de-ai lui Stefan cel Mare.” (#12).

Intr-o a doua etapa a colectivizarii, dupa revolta, compozitia echipelor de lamurire s-a schimbat, incluzind preponderent tarani si muncitori din sate/comune/regiuni in care colectivizarea fusese deja incheiata. In Vadu Rosca si in Nanesti, unii dintre cei intervievati au mentionat echipe formate din tarani si muncitori in cooperatiile de consum de la Pechea – prima comuna colectivizata din regiunea Galati. De altfel, succesele si “realizarile” GAC-ului din Pechea erau deseori invocate in munca de lamurire in Vadu Rosca si Nanesti (si foarte probabil in alte comune invecinate): “Cum dadea vreo molima in animale, se dadea exemplu ca cit de bine o duc animalele la alte ferme, la care era cooperativa.” (#11) Filmele propagandistice, aduse cu caravana cinematografica, au fost de asemenea folosite pentru a ilustra avantajele socializarii agriculturii, insotite adeseori de sloganuri si cintece mobilizatoare precum “Pui un bob [de griu – n.m.] din el rasare/ Mia de margaritare!” (#11) ori “Munca infratita pe ogoare/Ne aduce bunastare.” (#12)

Alteori, exemplificarea succeselor din comunele cooperativizate lua forme mult mai directe: unul dintre cei intervievati in satul Nanesti, care se opunea intrarii in colectiv, a fost luat cu forta si dus se pare in comuna Pechea, pentru a vedea cit de

19

bine o duc taranii la colectivul din Pechea. Pentru a-l convinge total de avantajele colectivizarii, pe drumul cu masina militiei spre si dinspre Pechea, localnicul din Nanesti a fost batut temeinic. In urma acestui instructiv voiaj, el a consimtit sa intre in colectiv si a fost, pentru o scurta vreme, un element de baza in GAC-ul “Tractorul”.

Daca inainte de revolta din 1957, “activistii de partid (si echipele) erau straini de comuna” (#15), la reluarea colectivizarii compozitia acestora s-a schimbat. Conform fostului invatator din Vadu Rosca, “Echipele [cuprindeau]: un muncitor de la Focsani, un muncitor din cooperative mestesugaresti de consum [din alte sate – n.m], doi indivizi din localitate de diverse profesii si un activist de la raion, de cele mai multe ori. Singura cerinta de selectie in echipa era sa fie buni de gura. Si eu am fost in echipa, dar se foloseau alte mijloace; se vorbea acum [dupa revolta – n.m.] cu oamenii, ii luau cu frumosul, cu argumente de ordin economic. Eu, la neamurile mele le spuneam dinainte ca vin cu echipa. Si spuneau unchiul si matusa: ‘Tu sa-ti vezi de trebile tale si sa nu vii cu d-astea la noi ca noi te-am crescut!’ Trebuia sa am grija ce spun cind eram cu echipa. Era asa… un fel de duplicitate [din partea mea – n.m.] dar nu aveam ce sa fac ca tovarasu’ [activistul din echipa – n.m.] pleca la Galati iar eu ramineam aici in sat cu oamenii. Si imi dadeau foc la casa, dom’ne!” 5

Care au fost insa reactiile localnicilor fata de vizitele reprezentantilor ori ale simpatizantilor noului regim? Citatul anterior ilustreaza de-o maniera convingatoare atitudinea satenilor fata de localnicii cooptati in echipe de lamurire. Invatatorul, conform propriilor spuse, nu facea exces de zel in a-si convinge consatenii de avantajele colectivizarii. Notabile sunt de asemenea si frictiunile intre reprezentantii puterii locale si cei trimisi de la “centru” (i.e., raion) au existat. Anterior am citat spusele fostului primar al comunei Vulturul, care dezavua metodele folosite de cei “veniti din afara”. Frictiuni similare s-au inregistrat si in Nanesti; conform primului presedinte de GAC, “echipele n-aveau habar cum sa vorbeasca cu oamenii; sareau cu bataia pe ei de se ascundeau oamenii care pe unde puteau dar astia [echipele – n.m.] venea cu militia dupa ei. Activistii [de la regiune sau din afara comunei – n.m] faceau rau; bateau cu ciomege. Si eu am spus intr-o sedinta la raion: ‘Eu fac colectivizarea, dar fara activisti care sa faca rau!”. Sau, “venea activistii si echipele la mine acasa si

5 Un exemplu similar il furnizeaza Puiu Latea in raportul sau preliminar: cei din Dobrosloveni motivau neinscrierea in GAC prin faptul ca ceilalti vecini le-ar putea da foc la casa daca o fac ( Latea 2002:10). Ipoteza interesanta lansata de Puiu Latea este ca, in incercarea motivarii refuzului intrarii in GAC, satenii invocau comunitatea (i.e., “un tip de persoana relationata orizontal” – ibid.) pentru a contracara presiunile exercitate vertical (i.e., de catre autoritatile locale, raionale sau centrale).

20

spunea: ‘Tovarasu’ B. duceti-va si dvs. cu noi la oameni ca ei nu vor sa se treaca daca nu va vad pe dvs.!’ ” (#21) In plus, “veneau si luau cu forta produse de la oameni sau de la GAC. Am batut un activist care luase brinza (…) Eu ii taxam pe activisti pentru cele consumate in comuna! Le spuneam: ‘De ce tovarase sa iei pe gratis? Ca doar partidul te plateste bine! Ai salariul dublu [fata de alti muncitori – n.m.].” (ibid.)

Rindurile de mai sus atesta existenta unor frictiuni intre autoritatile locale si trimisii de la raion sau de la Bucuresti. Unele dintre conflicte erau aplanate prin apelul la prestigiul autoritatilor locale. Totusi, capacitatea unui primar sau a unui sef de GAC de a contracara abuzurile “echipelor” sau ale trimisilor de la raion depindea de relatiile pe care primarul sau seful de GAC le avea la raion sau chiar la Bucuresti. Altfel spus, in spiritul logicii clientelismului de partid, cariera si autoritatea unui primar sau sef de GAC depindeau de pozitia si puterea patronului sau politic: “Eu am luat masuri bune! Le spuneam celor de la raion: ‘Eu muncesc tovarasi, eu nu beau [cum faceau cei trimisi cu echipele – n.m.] Eu progresez inainte!’ Ma iubea secretarul de la regiune!” (#21) Ulterior, dragostea celor de la regiune fata de primul presedinte de GAC din Nanesti s-a concretizat in avansarea sotiei la raionul de partid si ulterior in Comitetul Central (?) alaturi de Dej, fiindca “[sotia] avea papagalu’ bun [era priceputa cu propaganda]”. Se pare ca promovarea sotiei a reprezentant o recompensa pentru faptul ca, “directive venite de sus” [de la alti patroni politici probabil – n.m.] au dus la inlocuirea primului presedinte de GAC cu o alta persoana, care paradoxal “s-a ascuns in podul casei ca umblau astia [activistii – n.m.] sa-l puna sef in locul meu la GAC” (ibid.). Importanta patronilor politici de la centru era un motiv central in discursul celui de al doilea presedinte de GAC din Nanesti si ulterior primar al comunei (cca. ’60 - ’80). Acesta mi-a aratat cu mindrie poze (propagandistice) in care aparea alaturi de Gheorghiu-Dej (2 poze) si de Nicolae Ceausescu si alte oficialitati comuniste (3 poze) la diverse consfatuiri cu oameni ai muncii din agricultura sau congrese de partid.

Daca, asa cum am discutat anterior, de multe ori frictiunile dintre “straini” si autoritatile locale erau rezolvate de-o maniera informala (fie prin invocarea patronilor politici, fie prin simpla negociere), uneori partile aflate in conflict faceau apel la “litera legii”. Primul presedinte de GAC din Nanesti, asa cum am vazut, a invocat caracterul ilegal al confiscarilor facute de echipele trimise de la raion. Similar a procedat si primarul comunei Vulturul cind le-a promis celor din Vadu Rosca ca procesul colectivizarii nu se va face cu forta ci asa cum spune legea, prin liberul consimtamint al taranilor. Exemplul cel mai ilustrativ de apel la “litera legii” il constituie incercarea

21

tinarului pe atunci Nicolae Ceausescu de pacificare a taranilor din comunele invecinate cu Vadu Rosca. In 1958 in Nanesti bunaoara, Ceausescu a tinut un discurs in care condamna excesele folosite in colectivizare. Pentru a-si intari spusele si a simula probabil aparenta legalitatii, a recomandat ca localnicilor din Nanesti sa le fie restituite cererile de intrare in “colectiv”, intrucit ele nu ar fi fost facute din initiativa si pe baza liberului consimtamint al taranilor. “Ne vom da azi un pas inapoi – ar fi spus Ceausescu – pentru a face miine doi pasi inainte” Alti martori oculari consemneaza faptul ca acesta ar fi spus ca “va dam noi cererile inapoi azi, insa o sa va rugati de noi miine sa va primim in colectiv”. Sau, “vom zdrobi cu pumnul de fier pe toti cei ce ni se vor opune”. Cert este ca majoritatea taranilor din Nanesti (doar cu 4 exceptii) si-au retras – pentru scurta vreme, e drept – cererile de inscriere in colectiv.

Revenind la Vadu Rosca, asa cum am spus deja, fiind un sat relativ izolat de restul comunei Vulturul, echipe de muncitori nu au patruns in sat inainte de 1957. A fost semnalata, e drept, prezenta unor reprezentanti izolati trimisi fie de la centrul de comuna (Vulturul) fie de la raion. Dintre acestia, reprezentantul cel mai vizibil al autoritatilor din centrul de comuna era desigur colectorul de impozite, ulterior colectorul de cote. In Vadu Rosca, in anii de inceput ai regimului comunist, colectorul era “un codos, sarac, si betiv” – si deci coruptibil (#15).

Pentru a submina complicitatile locale, s-a luat masura trimiterii unor colectori de cote si activisti alogeni. Daca, asa cum am spus anterior, la o prima vedere chestiunea cotelor apare ca un proces inexorabil caruia nimeni nu i se putea sustrage, cel putin in cele 2 sate studiate, lucrurile stau un pic diferit. Ma refer aici la ceea ce Puiu Latea (2001:1) numea in raportul sau preliminar drept strategii de negociere, evaziune, si “tocmeala”, bazate fie pe legaturi sociale pre-existente si de durata, fie constituite ad-hoc in functie de caracteristicile contextului local.6 O prima parte a discursului celor intervievati accentua “tragediile” implicate de colectarea darilor catre stat. In Vadu Rosca si Nanesti, cotele se stabileau in principal in functie de suprafata de teren detinuta si numarul de animale. In opinia interlocutorilor, cotele cresteau foarte mult in functie de suprafata de pamint detinuta, i.e., “in proportie aproape geometrica.” (#28) Perceptia aceasta este intr-o foarte mare masura corecta, tinind cont de faptul ca la nivel national cotele se stabilleau in functie de suprafata de teren 6 In cele doua sate studiate, am constatat si eu existenta unor astfel de negocieri purtate in afara (sau, mai bine spus) contra directivelor oficiale. Totusi, frecventa “tocmelilor” si a negocierilor a fost se pare mai redusa in Nanesti si Vadu Rosca decit in Dobrosloveni. Revolta din Vadu Rosca a limitat se pare amploarea negocierilor de tip informal relatate de Puiu Latea.

22

detinuta si nu de productivitatea acestuia, iar predarea cotelor avea un caracter obligatoriu, proprietarii de pamint raspunzind penal pentru nepredarea cotelor (Ionescu-Gura 2000: 293). Pentru a incerca sa-si usureze situatia, unii tarani din Vadu Rosca si din Nanesti declarau ca detin pamint mai putin decit in realitate. Insa, “comunistii si-au dat seama. Si cind a fost cu tarlalizarea [desfiintarea si comasarea loturilor individuale – n.m.] s-a iesit cu pamint in plus in sat. Insa comunistii nu au vrut sa-l mai dea inapoi: ‘atit ai declarat, atit ai platit impozit, asta e!’ Si asa a iesit [comunistii] cu pamint in plus.” (#11). 7

Sau, “venea, dom’ne [colectorul] si daca iti gasea [ceva ce nu ai declarat] iti lua! Iti lua pina si faina din covata!” (#15) “Tata a incercat sa ascunda [produse] si a facut un perete fals la grajd unde a ascuns vin si ce a mai avut el. Insa ne-a prins. Nu stiu, poate a spus vreun vecin. Atunci m-au dat pe mine afara de la scoala.” (#26).

Pe de alta parte, pe masura ce dialogul cu intervievati continua, chestiunea cotelor devenea mai nuantata. “Cotele se stabileau dupa cum aveai prieteni la sfat [primarie]. Daca aveai femeie sau fete frumoase, erai prieten si cu militianu’ si cu primaru…Intelegi dumneata la ce ma refer?” (#15). Sau: “Dadeai spaga la activistul de partid. Venea activistul sa stringa cotele si il puneai la masa, mica o gaina. Le carai [daruri], dom’ne! Ca acuma. Ca suntem balcanici, pai, nu?!” (#11) 8 Poate cel mai ilustrativ exemplu al “cooptarii” de catre localnici a activistilor trimisi de la centru este cel al singurului chiabur, J., din Vadu Rosca. Colectorul de cote de la raion a fost gazduit de catre J., “Ori acesta avea 2 fete frumoase…Nu vedeai fete mai frumoase pe aici primprejur.” (#14). Una dintre cele doua fete a inchegat o relatie amoaroasa cu oaspetele casei (i.e., colectorul); in urma acestei relatii, colectorul le-a consiliat pe fete cum sa faca sa-si retraga tatal de pe lista “chiaburilor”. Concret, in urma sfaturilor primite, J. a donat cca. 2 hectare de pamint din cele apropare peste 10 ha, fiind apoi “dezchiaburit”.. 3.2.2 Atragerea in partid, intovarasiri, si GAC a unor persoane din (si respectate de) comunitate a reprezentat cea de a treia strategie de legitimare si institutionalizare a noii politici agrare. La nivel national, in intervalul 1944-1948 a fost adoptata o politica extrem de liberala in admiterea de noi membri. Potrivit lui King, in aceasta perioada numarul membrilor de partid a crescut de la 1000 in 1944 la cca. 800.000 in 1948: 7 Problema “pamintului in plus” mi-a fost relatata si de d-l Temciuc, seful Arhivelor Nationale de la Focsani. 8 Puiu Latea relateaza de asemenea despre fatetele multiple ale interviurilor cu cei din Dobrosloveni. Ca si in cazurile mentionate de mine aici, pe masura ce increderea dintre intervievator si intervievat se instala, discursurile despre cote, colectivizare si CAP in general deveneau mai nuantate si mai putin stereotipice.

23

“noii membri erau admisi uneori in grup, fara formalitati prea mari, si pe baza unor criterii minimale” (King 1980: 60). O buna parte a consolidarii bazei partidului communist s-a facut, e drept, prin absorbtia a cca. 260.000 de membri ai fostului Partid Social Democrat (King 1980: 72).

Ulterior, politica portilor deschise a fost revizuita drastic; la nivelul elitelor, factiunea Dej a acuzat factiunea Anei Pauker de lipsa de vigilenta in politica de recrutare, concretizata prin admiterea in partid a unor elemente dusmanoase ori cu origini nesanatoase (King 1980). Pauker ar fi fost de asemenea acuzata de pactizare cu elemente legionare, ale caror cariere politice anterioare ar fi fost trecute cu vederea in schimbul loialitatii neconditionate fata de noua putere. King, printre altii, sugereaza ca in acest pact, caruia nu i s-a opus nimeni (inclusiv Dej) in 1944, ar fi contat foarte mult experienta organizatorica si retele din teritoriu ale fostilor legionari – elemente percepute ca esentiale in incercarea de consolidare a noii puteri.

Cei mai multi dintre (putinii) membrii de partid din cele doua sate au intrat in partid in perioada 1944-1948. Potrivit celor intervievati, in ambele sate au existat cazuri in care fosti legionari au sarit printre primii in barca noii puteri. Incepind din 1948, politica recrutarii de noi membri a cunoscut o cotitura semnificativa: potrivit lui Dej (in King 1980: 72) in intervalul 1948 – 1955, nici un nou membru nu ar mai fi fost primit in partid. Simultan, au fost adoptate noi criterii, mult mai stricte, de inscriere in partid (e.g., interzicerea explicita a primirii in partid a indivizilor apartinind fostelor clase exploatatoare, verificarea atenta a potentialilor candidati cit si a celor existenti [prin asa-numita campanie de verificare], instituirea unei perioade de proba inainte de admiterea cu drepturi depline in partid – King 1980: 72-74).

Revenind la cele doua sate, unii dintre componentii organizatiilor locale de partid au fost admisi dupa aceasta perioada. In unele dintre aceste cazuri, recrutarea a avut loc in alte contexte cum ar fi, bunaoara, pe timpul satisfacerii stagiului militar sau pe parcursul scolarizarii (i.e., in liceu, scoala de meserii). In alte cazuri, recrutarea de noi membri s-a desfasurat in context local (in special in Nanesti).

Recrutarea si formarea membrilor de partid reprezinta doar o parte a istoriei constructiei partidului-stat. In special in cazul colectivizarii, cealalta parte a povestii constructiei partidului-stat a constituit-o atragerea de membri in intovarasiri si GAC-uri (ulterior CAP-uri) fara insa ca acesti noi membrii TOZ sau CAP sa fie simultan primiti in partid. (Cei care erau totusi facuti membri de partid erau de obicei sefii de

24

TOZ/GAC/CAP si unii din sefii de brigada. Insa majoritatea celor nou inscrisi in gospodariile collective nu erau automat primiti in partid.) Atit recrutarea de membrilor PRM/PCR cit si cea a colectivistilor au fost ghidate de logica particularismului principial (principled particularism), parte integranta a clientelismului de partid (party-clientelism). Acesta din urma, conform lui Walder (1986: 24-25), consta in stabilirea unor relatii ori legaturi sociale intre partid si o minoritate loiala (muncitori sau, in acest caz, tarani) in scopul obtinerii cooperarii (si instituirii controlului asupra) masei de muncitori si/sau tarani. Particularismul principial, spune Walder (1986: 25), implica o politica deliberata de promovare si rasplatire a unei minoritati de muncitori care se dovedea loiala partidului.9 Clientelismul de partid si logica particularismului principial nu trebuie confundate cu structuri informale; “clici, factiuni, lideri informali, strategii informale de rasplatire si incurajare a loialitatilor de grup pot fi intilnite si in rindurile muncitorilor industriali in S.U.A., Japonia, si Europa de Vest” (Walder 1986: 24-25).

Ceea ce distinge clientelismul de partid de astfel de structuri informale este ca “primul nu exista in afara structurii formale a organizatiei de partid; in plus, particularismul principial apare explicit formulat in strategiile oficiale de partid” (vezi, mai sus, exemplul cu stigmatizarea celor cu origini nesanatoase si neadmiterea lor in partid – Walder 1986: 25) Simultan, desi este structural similar relatiilor patron-client (ibid. 25), clientelismul de partid se distinge de acestea prin faptul ca este deliberat cultivat de sus (elite/patroni) in jos (clienti); relatiile clientelare sunt in general formate 9 Este evident ca “particularismul principial” este opusul “universalismului” ori al asa-numitei selectii de tip meritocratic. In formularea acestui tip ideal, Walder (1986), dupa cum o spune, a pornit de la distinctia facuta de Turner ([1959] 1998) intre “mobilitate sociala sponsorizata” (sponsored mobility) si “mobilitate sociala prin competitie” (contest mobility). Potrivit lui Turner, mobilitatea sociala sponsorizata ar fi caracterizat sistemul de stratificare sociala din Marea Britanie. Ea implica “recrutarea potentialelor virfuri de catre elite recunoscute sau de agenti ai acestora; statutul de ‘elita’ este conferit candidatilor pe baza unor presupuse merite si acest statut, odata conferit, nu poate fi revocat (…). In acest caz, ascensiunea sociala este similara admiterii intr-un club privat unde fiecare candidat trebuie ‘sponsorizat’ de catre unul sau mai multi membri ai clubului” (Turner [1959] 1998: 75; sublinieri in original). In contrast, “mobilitatea sociala prin competitie este un sistem in care statutul de elita reprezinta premiul cistigat prin concurs de eforturile aspirantilor” (ibid.: 74). Dobindirea statutuli de elita nu depinde asadar de sponsorizare ori de actiunile elitelor deja existente; potrivit aceluiasi Turner ([1960] 1998) mobilitatea sociala prin competitie ar fi caracteristica sistemului de stratificare sociala din Statele Unite (referitor la impactul ideilor lui Turner asupra studiilor de mobilitate sociala in capitalism si ulterioare rafinari conceptuale, vezi notele de subsol 3 si 5, in Li & Walder 2001: 1376) Ca si in cazul mobilitatii sociale sponsorizate, mobilitatea sociala sub comunism implica verificarea si recrutarea timpurie a potentialelor virfuri pe baza unei “combinatii de elemente de tip ascriptiv (e.g., origine sociala) si comportamentale (e.g., loialitate fata de partid, entuziasm, atitudine ‘corecta’, vigilenta revolutionara etc.)” (Li & Walder 2001: 1375; precizarile din paranteze imi apartin). Cei astfel selectati erau destinati ocuparii unor pozitii de virf in ierarhia politica. (vezi la acest punct Walder 1995; pentru confirmari ulterioare a existentiei unui regim de mobilitate sociala caracterizat prin dualitatea carierelor politice si non-politice in China comunista, vezi, pe linga Li & Walder 2001, Walder, Li, si Treiman 2001; Eyal, Szelenyi, si Townsley 1998 atesta existenta unor mecanisme similare de selectie in cazul fostei Cehoslovacii, a Ungariei, si Poloniei;).

25

de jos in sus, se dezvolta in absenta unor structuri organizationale formale, sunt construite de cele mai multe ori pe afinitati si loialitati personale si implica in mai mare masura libera alegere decit in cazul clientelismului de partid. (Walder 1986: 25; 175) 10

In cazul muncitorilor industriali, recompensele pentru loialitatea fata de partid includeau, printre altele, prime salariale, promovari, aprobari pentru obtinerea unor bunuri de uz indelungat (care nu se gaseau pe piata libera), asistenta medicala si sociala, si accesul la diferite forme de invatamint (incepind cu crese, continuind cu gradinite, licee si – nu de putine ori – cu aprobari pentru a urma cursuri in invatamintul superior). Premiul cel mai important era desigur acordarea de locuinte din fondurile locative ale intreprinderilor de stat. (Vezi insa studiul lui Szelenyi [1983] care arata ca in Ungaria socialista principalii beneficiari ai alocarii administrative a locuintelor erau intelectualii si cadrele de partid si nu muncitorii.) 11

Consider ca, pentru atragerea taranilor in TOZ/GAC-uri si a le cultiva loialitatea fata de noul regim, erau folosite strategii de recompensare ce erau intr-o buna masura similare celor folosite in cazul muncitorilor industriali. Intrucit voi trata pe larg aceste strategii in capitolul urmator, ma limitez aici doar la a enumera astfel tactici de recompensare. Pe de-o parte, taranilor intrati in TOZ-uri sau GAC-uri, le erau repartizate terenurile cele mai bune din comune; copiilor li se promiteau cariere scolare la oras sau locuri de munca in noile centrele industriale. Simultan, in zilele timpurii ale GAC-urilor, recompensele in produse erau insemnate. Conform spuselor primului sef de GAC din Nanesti, in primele etape ale formarii colectivului, “Dadeam mult inapoi la oameni: in 1961, 12 kg. de porumb la zi de munca. Si le dadeam brinza, vin. S-au cumparat [la GAC] porci, oi. [Dupa recoltare sau de ziua recoltei] treceam cu 10 Clientelismul de partid, desi imbratisat de partidele comuniste, caracterizeaza in general masinile politice in alte tari. De asemenea, clientelismul de partid si in general relatiile clientelare implica existenta unei orientari de tip instrumental caracteristice si blat-ului (in fosta Uniune Sovietica) sau pilelor, cunostintelor, si relatiilor in Romania. In ambele cazuri, indivizii cultiva relatii utile in dobindirea unor bunuri (materiale si/sau simbolice). Relatiile clientelare nu sunt insa reductibile “pilelor”. Primele implica o solidaritate verticala, diferente insemnate de prestigiu, putere, si resurse intre patron si client, un caracter continuu sau cel putin indelungat al relatiei, care este de cele mai multe ori rationalizata in termeni de loialitate si este extrem de personalizata (vezi pentru definitia relatiei patron-client Eisenstadt si Ronieger 1984: 48-49) Pilele, de cele mai multe ori, implica relatii intre egali, cu o durata scurta, si mult mai putin personalizate. In plus, pilele si blat-ul implica sau se dezvolta pe fondul unei economii de penurie (Walder 1986; Ledeneva 2000), in vreme ce relatiile clientelare apar si in absenta penuriei. 11 Walder (1986: 11-14) considera ca dependenta sociala si politica a indivizilor fata de intreprinderile socialiste in mediul urban reprezinta una dintre trasaturile esentiale ale “neo-traditionalismului” comunist. Tratez in paginile urmatoare ideea neo-traditionalismului asa cum apare ea in formularile, diferite intr-o oarecare masura, avansate de Walder (1986) si Jowitt (1992). Ideea intreprinderii socialiste ca sursa de servicii si securitate sociala, ce reafirrma dependenta muncitorilor industriali de locul de munca (si de patronii/cadrele locali/e) este reluata in 1992 de Clarke (cf. Verdery 1996: 206)

26

convoiul cu carutele incarcate prin sat, cu fanfara si cu steagul rosu in fata [sa arate celorlalti din comuna avantajele de care beneficiau cei intrati in GAC – n.m.].” 12

Evident, pentru taranii neinregimentati inca in TOZ/GAC-uri, noul regim era “ciuma, nu muma”: acestora li se repartizau de obicei cele mai putin fertile terenuri din sat13, cotele erau considerabil mai ridicate, si erau santajati de obicei in legatura cu soarta si carierele copiilor, asta in cazul in care nu erau pur si simplu rupti cu bataia de echipele de colectivizare. Conform unui intervievat: “daca te impusca era usor, dar asa te innebunea cu bataia” (#27)

3.3. Imagini ale statului si ale noilor puternici ai zilei. Jowitt (1992) discuta despre existenta in Romania socialista a unei culturi politice similara celei a ghetoului: “Precum in trecut si in ghetou, sub dictatura proletariatului, regimul sau sfera oficiala reprezentau ‘[sursa de] necazuri’, fiind identificate cu locul de unde se emiteau ordine, legi, si sanctiuni, mai degraba decit cu un locul in care autoritatea putea oferi sprijin si recunoastere politice. Rezultatul acestei perceptii negative a fost adoptarea unei atitudini de tip instrumental, calculativ, si de multe ori de disimulare fata de sfera publica.” (Jowitt 1992: 70-71; traducerea mea; pentru discutii despre disimulare, deceptie, si “dedublare, vezi desigur Kligman 1998: 13 -16 si Verdery 1996).

Jowitt considera ca aceasta perceptie pre-data instalarii regimului socialist in Romania. Fara indoiala ca autoritatile centrale si/sau regionale de dinainte de 1945 reprezentau realitati mult prea indepartate, abstracte pentru cei mai multi dintre locuitorii din mediul rural. De pe pozitiile a ceea ce Verdery (2002) numeste etnografie a statului, reprezentantii tangibili ai entitatii abstracte numite “stat” inainte de 1945 erau primarii, colectorii de impozite, (intr-o oarecare masura) preotii, invatatorii, si citeva figuri proeminente la nivel locali, cum erau in Nanesti reprezentanti ai partidelor politice (e.g., liberali, taranisti, si legionari).14 “Statul” sau politica acestuia

12 Un exemplu trist de folosire a fanfarei in fosta URSS este citat de Fitzpatrick (1994: 52; traducerea mea): “Cei ce indeletniceau cu ’colectivizarea’ mergeau din casa in casa insotiti de o fanfara. Ii chemau pe tarani in strada. Daca acestia erau de accord sa se alature colhozului, fanfara cinta un cintec de voiosie. Daca taranul era indecis, dirijorul facea un semn cu bagheta si interpretii il speriau pe taranul independent cu intonarea ‘Marsului Funebru’ .” Nu am intilnit astfel de exemple sinistre in cele doua sate; am intilnit insa in Nanesti si Vadu Rosca practica arestarilor in toiul noptii. Revenind insa, cert e ca fanfara era folosita in Nanesti (dar nu numai) pentru a sublinia succesele cooperatorilor. 13 Asa cum noteaza si Walder (1983), absenta oricaror recompense constituia si ea o pedeapsa.14 Exista, cel putin in forma literara (vezi Caragiale, Preda, etc) , numeroase relatari asupra distantei dintre locuitorii din mediul rural (“cetateni”) si autoritatile judetene si/sau centrale (“reprezentantii cetatenilor”) in prima jumatate a secolului XX. De asemenea Hitchins (1996) trateaza problema distantei sociale dintre mase si partidele traditionale. (Fabulos, la acest punct, desi pentru o perioada anterioara cum ar fi cea a revolutiilor pasoptiste, este exemplul

27

se concretiza si prin prezenta trupelor germane in Nanesti. Contactul cu noul stat (i.e, comunist) sau cu ceea ce avea el sa reprezinte pentru destinele localnicilor a avut initial un caracter mediat, i.e., prin intermediul celor care luptasera in razboi impotriva URSS sau prin propaganda regimului antonescian. (Revin asupra acestor elemente in capitolele urmatoare.)

Dupa 23 august, Armata Rosie a patruns si in Nanesti iar amintirile despre prezenta soldatilor rusi contrasteaza puternic cu cea a trupelor germane. In vreme ce “nemtii erau civilizati si se purtau corect cu lumea, dadeau bomboane la copii” (#28), “rusii erau pusi numai pe luate…umblau dupa bautura, mincare, si dupa fete tinere. Ziceau: ‘domnisora, domnisora! Cine are domnisora in sat?’.” Bunicii mei – care la acea vreme aveau doua fete “de maritat” pe care le ascunsesera – au fost pusi sa numere stelele de pe cer o noapte intreaga, paziti de un soldat rus cu mitraliera, drept pedeapsa ca nu vor sa spuna unde sunt cele doua fete. (Se pare ca un informator din sat trimesese soldatii rusi la bunicii mei acasa.)15

Curind dupa “cistigarea” alegerilor din ’46 de catre alianta comunistilor, locuitorii celor doua sate au inceput sa cunoasca mai indeaproape (inclusiv pe propria piele) noua ordine. In sectiunile anterioare am discutat in amanuntime problema reprezentantilor noului regim, incepind cu activistii trimisi din afara continuind apoi cu “echipele” cu primarii si comunistii locali, si terminind cu sefii primelor GAC-uri. Unii dintre acestia, asa cum am aratat, erau perceputi drept caractere reprobabile, saraci, puturosi, in vreme ce altii aveau o imagine mai buna in context local. (Exceptie faceau evident trimisii de la raion sau cei straini de comuna a caror imagine era aproape fara exceptie negativa.)

Care erau insa reprezentarile oamenilor despre liderii noului regim? Unele dintre rapoartele celorlalti participanti in proiect consemneaza confuzia ce insoteste

referitor nu numai la prapastia socio-economica dintre mase si elite ci mai ales cel referitor la prapastia lingvistica dintre pasopsiti si “popor” – vezi Antohi 1994.) Revenind la perioada post-WWII, Egon Balas, in memoriile sale, relateaza un caz trist ce arunca o lumina destul de interesanta asupra chestiunii participarii politice a populatiei din mediul rural. Citez in original pentru exactitatea relatarii : “The front symbol {the communist alliance – n.m.] was the sun; the National Peasant’s Party was an eye. On election day, our observers reported seeing peasants, mostly older ones and women, coming out of the voting boots with their eyes blackened by the rubber stamps which they mistakenly thought had to be put on their own eyes if they wanted to vote for the National Peasants Party (2000: 169) 15 Imaginea pozitiva a trupelor germane nu este, fara indoiala, singulara satelor in chestiune. Ceea ce mi se pare interesant este faptul ca, din discutiile cu cei intervievati, acestia legau “corectitudinea nemtilor” de un asa-zis spirit german care implica ordine, disciplina, si civilitate. Nici unul dintre respondenti nu a facut legatura intre “comportamentul corect al nemtilor” si faptul ca Romania era atunci tara aliata Germaniei hitleriste.

28

amintirile despre procesul colectivizarii, unii dintre cei intervievati neputind preciza exact cind s-a facut colectivizarea (sub Dej sau sub Ceausescu?). Am precizat in primul capitol al raportului meu ca o atare confuzie nu am intilnit la nici unul dintre respondentii mei. Evident, acest lucru se datoreaza si prezentei lui Nicolae Ceausescu dupa revolta in satele din jur, in incercarea de a le pacifica. Conform unui participant de frunte la revolta, “Cind m-au arestat, am zis ca ma impusca. Dar nu imi pasa.! M-au bagat intr-o camera si acolo era un baiat negricios, cu parul cret, cam ca mata, asa. [ca mine – n.m.]. Si m-a intrebat cum ma numesc. I-am spus si a zis la soldati ‘Fa-i control!’ Ala era Ceausescu, pe urma am aflat.” (#14) Despre intilnirea directa cu tinarul Ceausescu dupa reprimarea revoltei din Vadu Rosca, primarul de pe atunci al comunei spune: “M-au intrebat [niste soldati si activisti] ca eram adunati la scoala: ‘Este cimitir aici in Vadu Rosca?’ S-a invirtit scoala pe mine! Un activist zice:’Sunt niste ingerasi [morti, impuscati –n.m.] aici.’ Si uite apare acolo tovarasu’ Ceausescu, cu pantaloni golf [?], cu parul negru, cret, si zice: ‘Tu esti, ma?’. Si i-am dat un raport….’Eu sunt primarul comunei!’ Si el zice: ‘Tu stii ce s-a intimplat aici?’. Io i-am spus: ‘Dar de ce s-a intimplat ce s-a intimplat aici, tovarasu’ ?’ Eu nu i-am spus ca stiam ca au impuscat oameni. Si el [Ceausescu] zice: ‘A trebuit sa fie stinsa scinteia [revoltei, probabil – n.m.] Cheama membri de partid din sat!” (#12)

Cine era totusi Ceausescu si care erau raporturile dintre el si alti lideri? Cine erau acesti alti lideri? “Ceausescu era secretarul lui Dej. Dej l-a trimis in Franta [pe Ceausescu] sa-si faca studiile. Da, dom’ne!” (#21). “Prim-ministru pe vremea aia era Ana Pauker!” (#17) “Ana Pauker… Am vazut-o, dom’ne, nu avea o ureche! Am vazut-o in gara la Marasesti pe geamul trenului cind [ea] venise cu pactul de cooperare romano-sovietic” (#13) “Lui Gheorghiu-Dej nu i-a placut de ea [de Ana Pauker – n.m.]. Ca vroia sa-l rastoarne. Jidoavca, de’!.” (#21) 16 Concret, “Gheorghiu-Dej s-a lovit ca de-o stinca de pozita rigida a unor comunisti [precum] Ana Pauker, Vasile Luca, si Teohari Georgescu. [Si Dej s-a dus la Stalin si i-a spus]: ‘Eu cu astia nu pot sa fac treaba. Si Stalin i-a spus: ‘Mai, fa-ti curat in casa!’ “ (#23). Cum de s-au retras trupele sovietice de pe teritoriul Romaniei? “Dej l-a imbatat pe Hursciov cu vodca. Asa a reusit sa scoata trupele [sovietice] din tara’” (#23) Mentionez in treacat ca dupa 1965, chestiunea memoriei si a reprezentarii autoritatilor au devenit clare, pe masura

16 Despre Ana Pauker nu am reusit sa aflu mai multe de la cei mai multi dintre respondenti. Cel mai frecvent raspuns se reducea la “era mare in partidu’ comunist”, dupa care se invoca sloganul “Ana, Luca, si cu Dej/Baga spaima in burgheji”.

29

ce Nicolae Ceausescu si familia au inceput si reusit sa acapareze cele mai importante functii din stat.

4. CONSTITUIREA UNOR NOI FORME DE PROPRIETATE“Cind am intors noi romanii armele, strigau

nemtii cu gramofonu’ ‘Frati romani, ati vazut cum e in URSS, la colhoz! Va da mincare la gamela!’”17

“Colectivu-i colt de rai:Daca furi, de toate ai!”18

Una dintre premisele de baze ale proiectului implica faptul ca “orice sistem de proprietate este inradacinat in relatii sociale si in definitiile a ceea ce reprezinta ‘individul’ ori ‘persoana’ intr-o societate particulara” (Verdery si Kligman 1999; traducerea mea). In acest capitol voi trata modul in care au fost constituite noile forme de proprietate; conceptiile despre “persoana” si chestiunea relatiilor sociale o voi trata pe larg in urmatorul capitol.

In sectiunea anterioara am pus accentul pe decuplarea dintre nou-impusele forme insitituionale si practici cotidiene. Efectele acestei decuplari, spuneam, au rezultat uneori in forme si procese contrare intentiilor noului regim. Si, poate cel mai important efect al acestei decuplari a fost chiar delegitmarea noii orinduiri care a incercat in domeniul agriculturii sa impuna noi forme de proprietate. In ce au constat aceste noi forme de proprietate si care au fost efectele la nivelul indivizilor, subiecti ai transformarilor revolutionare? Apelez la acest punct la notiunea lui Walder (1986) “neotraditionalism”. Aceasta notiune, ce descrie relatiile de autoritate din industria comunista chineza, are mai degraba un statut analitic decit unul “care ar reflecta influenta traditiilor culturale prerevolutionare” (Walder 17 Nu sunt, cred, singurul care a intilnit acest leit-motiv referitor la viata in colhozurile din URSS. Unii respondenti mi-au spus ca el isi are originea in filme propagandistice (ale regimului antonescian). Alti respondenti ii indicau pe cei intorsi de pe front drept surse principale a acestei imagini (i.e., “va da mincare la gamela”). Asa cum spuneam, leit-motivul de mai sus probabil a circulat in multe alte regiuni din tara. Tot la acelasi capitol al imaginarului colectiv, notez ca in 1992, inaintea alegerilor, am intilnit in 3 sate din Moldova – sate aflate la distante apreciabile unul de celalalt -- mitul “taranistilor care or sa-i aduca inapoi pe boieri si apoi noi taranii o sa muncim cu botnitele pe gura pe mosiile boierilor.” Motivul “culesului viei cu botnita pe gura” isi are originea in romanul “Descult” al lui Zaharia Stancu, roman ce era inclus in programa scolara de limba si literature romana. 18 Spusa populara in cele doua sate studiate; fara indoiala acelasi motiv a circulat si in alte parti ale tarii.

30

1986:6). 19 Concret, pentru Walder neotraditionalismul se traduce prin urmatoarele elemente: 1) salariile, recompensele si termenii relatiei angajat-angajator nu fac obiectul negocierii; 2) a avea un loc de munca are un caracter asistential (welfare role); 3) intreprinderea este sursa bunurilor si serviciilor publice care nu pot fi obtinute in afara acesteia; 4) partidul tinde sa exercite un control absolut asupra oricaror forme de organizare a muncitorilor, iar sefii ierarhici au o discretie totala asupar alocarii beneficiilor si recompenselor. (Walder 1986: 11)

Caracteristicile enumerate mai sus dau nastere unei asa-numite “dependente organizate: dependenta sociala si economica fata de intreprindere; dependenta politica fata de partid si sefii ierarhici; dependenta personala fata de superiorii imediati” (Ibid., 12; vezi pentru o formulare initiala Walder 1983). Desi analiza lui Walder se concentreaza numai asupra muncitorilor industriali, consider ca, intr-o anumita masura, conceptul de “dependenta organizata” se aplica si situatiei taranilor din CAP si in general locuitorilor comunelor cooperativizate 20 In cele ce urmeaza, descriu modul in care s-au constituit noile forme de proprietate colectiva in satele colectivizate.

4.1. Contactul cu noi forme de proprietate si inceputul colectivizarii. In Vadu Rosca, contactele cu rusii – si deci cu noile forme de proprietate -- au avut un caracter indirect, prin intermediul fostilor prizonieri de razboi intorsi din Uniunea Sovietica. Se pare ca acestia ar fi relatat satenilor despre greutatile vietii colhoznicilor din URSS (e.g., “nu avea ce sa manince” sau “minca cu totii la cazan [in comun]”); de asemenea, fostii prizonieri de razboi – nu cei din divizia Tudor Vladimirescu -- s-ar fi aflat printre cei mai indirjiti opozanti fata de orice forma de colectivizare.

19 Jowitt ([1984] 1992) vorbeste de asemenea despre “neotraditionalism” in caracterizarea regimurilor leniniste; conceptiile celor doi autori au fost avansate cam in aceeasi perioada. Desi au unele elemente comune, in lectura mea, prin “neotradtionalism” Jowitt se concentreaza pe coruptia si elementele “traditionale” ce au re-inflorit in regimurile leniniste. 20 Daca, bunaoara, brigazile CAP (atit in Romania cit si China) s-au reorganizat pe principiul vecinitatii si nu doar pe cel al rudeniei, Cernea (in Jowitt 1992: 33) noteaza ca CAP-ul nu a insemnat eliminarea familiei extinse ca matrice de organizare sociala. Ceea ce s-a schimbat prin colectivizare, noteaza Jowitt (1992: 33), au fost modurile si nivelele la care familia extinsa a fost incorporata in brigazile sau in munca la CAP, in special prin introducerea sistemului “acordului global”. Cele de mai sus ar putea fi interpretate si ca o ilustrare a “dependentei organizate” mentionate de Walder (1986). Fara indoiala ca gradul de dependenta fata de stat era mult mai insemnat in cazul muncitorilor industriali. Totusi, in unele regiuni ale tarii CAP-ul a implicat si el o astfel de dependenta organizata precum cea mentionata de Walder (1986). La acelasi capitol, Schopflin (1990: 265) noteaza ca in communism dependenta negativa -- o numeste el -- fata de stat a dat nastere unei mentalitati care se baza pe si cauta solutii de scurta durata.

31

Prima intovarasire din satul Vadu Rosca a aparut in 1956 si cuprindea 21 de familii, cu o suprafata totala de 26 de ha. Se pare ca inca de la inceput, procesul de colectivizare in Vadu Rosca s-a bucurat de un succes mai scazut, comparativ cu celelate sate ce apartineau de comuna Vulturul. Astfel, prima intovarasire din Vulturul (satul centru de comuna), infiintata la 11 Martie 1956, cuprindea 51 de familii. In satul Hingulesti, in acelasi an 1956, apar 3 intovarasiri “Viata noua”, “Rascoala”, si “30 Decembrie”, ce includeau un numar de 59 de familii, totalizind 67 de ha. Similar, in acelasi an 1956, in alt sat al comunei, Maluri, se formeaza 2 intovarasiri ce cuprindeau 27 de familii si detineau in total 35 de ha (Soare 1979). Dupa revolta de la Vadu Rosca din 1957, actiunile in forta ce vizau colectivizarea au fost, din spusele celor intervievati, oprite; pentru multa vreme, in Vadu Rosca nu si-au facut aparitia echipe de colectivizare. Totusi, actiunile de “atragere” a Vadu Roscenilor in colectiv au continuat, se pare, cu multe precautii. Desi, “campania de colectivizare a inceput din nou dupa ceva timp [dupa revolta] si a fost continuua, cam cum este acum campania electorala”(#11), totusi “munca de lamurire [dusa dupa 1957] a fost cinstita. Se arata oamenilor avantajele colectivului, se venea cu argumente.” (#12) Avind in vedere reprimarea singeroasa din 1957, cei mai multi sateni din Vadu Rosca au cedat pina la urma si in 1959 se infiinteaza primul GAC din sat, “Pamint destelenit”.

In Nanesti, contactele cu rusii au avut un caracter direct, satul fiind ocupat de catre trupele sovietice. Si, asa cum am spus, amintirile despre rusi contrasteaza puternic cu amintirile despre trupele germane, care fusesera de asemena stationate in sat. Primele 2 intovarasiri din satul Nanesti au fost formate in 1956 si cuprindeau cca. 37 de familii. Trebuie mentionat ca, spre deosebire de Vadu Rosca, satul Nanesti s-a “bucurat” de atentia echipelor de colectivizare. Cei mai multi dintre chiaburii din sat au fost arestati, iar numerosi sateni reluctanti la ideea colectivizarii au fost batuti. Dupa revolta de la Vadu Rosca, in 1958, in incercarea de a pacifica locuitorii din comunele invecinate satului Vadu Rosca, Nicolae Ceausescu face o vizita in comuna Nanesti pentru a se informa si discuta asupra colectivizarii. Cu aceasta ocazie, spuneam, Ceausescu consimte la inapoierea cererilor de inscriere in colectiv si la Sfatul Popular mai ramin doar 4 cereri de inscriere in GAC neridicate. Totusi, campania de colectivizare va continua, e drept, cu mai putine violente, si in 1959 se infiinteaza primul GAC, “Tractorul”, cuprinzind in jur de 52 de familii. Atit in Nanesti, cit mai ales in Vadu Rosca, “colectivu’ a fost tinut de femeile din sat” (#13), cei mai multi dintre barbati muncind in centrele industriale de la Focsani si Galati.

32

4.2. Cum a mers si cine a fost mai activ in colectivizare? In Vadu Rosca, asupra acestui punct parerile sunt impartite. Unii dintre cei intervievati considera ca printre primii inscrisi s-au numarat membri organizatiei PMR din comuna (11 in total), “scapatati, betivani. Nu ceva doctrinar cred ca i-a atras, ci avantajele presupuse ale intrarii in GAC. P. C., cel care a oprit masina primului secretar de partid [la inceputul revoltei], era analfabet.” (#11). Despre acelasi P.C., “asta era membru de partid dar nu stia nici sa citeasca tabla de la intrarea in sat” (#13). Potrivit altor intervievati – printre care si primul presedinte de GAC din Vadu Rosca – se pare ca alaturi de acesti membri PMR s-au aflat si citiva dintre oamenii mai instariti din comuna. Foarte probabil ca, datorita suprafetei de pamint relativ mai mari pe care o detineau, acestia au fost cei mai afectati de nivelul cotelor impuse.

Intrarea in intovarasire si ulterior in GAC s-a dovedit extrem de avantajoasa pentru acestia, mai ales in primii ani ai intovarasirilor si ai GAC-ului. Pe linga faptul ca prin inscrierea in TOZ sau GAC, cotele individuale nu se mai plateau, recompensele in produse si bani acordate membrilor TOZ/GAC erau insemnate, pentru a-i convinge pe cei neinregimentati inca de avantajele si superioritatea formelor socialiste de organizare a agriculturii. In Nanesti bunaoara, liderii primei intovarasiri si ulterior GAC au fost tarani care erau perceputi ca “buni gospodari” (nu chiaburi). De altfel – si acest lucru trebuie coroborat cu materiale din arhiva – atragerea “gospodarilor” din comuna/sat pare sa fi fost o strategie majora in etapele de inceput ale colectivizarii. . Asa cum am discutat in capitolul anterior, se pare ca la acest punct a functionat logica particularismului principial (i.e., cultivarea unei relatii speciale cu taranii loiali noului regim sau cu cei convinsi de avantajele colectivizarii.)

4.3 Strategii de atragere a oamenilor in colectiv. Foarte des utilizata a fost metoda santajului in ceea ce priveste statutul copiilor. Celor mai reticienti li se punea in vedere ca sansa copiilor de a urma o scoala era determinata de acceptul lor de a intra in TOZ si GAC. Spre exemplu, tatal invatatorului din sat – si ulterior director de scoala – s-a inscris in intovarasire pentru ca baiatul sau sa poata urma in continuare Scoala Normala (liceul pedagogic) din Galati: “Tata a fost prizonier de razboi [la rusi] si refuza. Dar [echipele] veneau in continuu. Ca ‘Ce faci cu baiatul asta? [invatatorul, care urma scoala]. Pina la urma s-a trecut. Insa a zis ‘Trec aici [la TOZ] dar la colectiv nici mort nu trec!”. Ulterior, dupa decesul tatalui, mama

33

invatatorului a trecut la GAC: “Eu eram in armata de acuma. Imi scrie mama ca i-a zis un tovaras ca imi da drumul acasa in permisie daca se trece la colectiv. Auzi! Ce prostie! Asa minteau [activistii] oamenii.” In alte situatii, copiii celor neinscrisi in colectiv nu mai erau primiti la scoala pina cind parintii nu se “treceau la colectiv”: “ ‘Ia sa vedem, spunea invatatorul, cine a mai ramas din clasa si nu s-a trecut la colectiv? Uite, numai voi doi ati ramas!’ Si ma arata pe mine si pe inca o fata. Si eu ma duceam acasa si spuneam ‘hai, tata, ca uite numai noi am ramas si ne arata cu degetul!’ Si tata nu vroia.” (#26) In cele mai multe cazuri, astfel de presiuni isi aveau efectul scontat.

Au existat evident si exceptii: unul dintre putinii indivizi care au refuzat sa intre in GAC chiar si dupa reprimarea singeroasa a revoltei din 1957 in Vadu Rosca a reusit totusi sa-si inscrie fiul la Seminarul Teologic prin intermediul bunelor relatii pe care le avea cu un fost preot din sat – un anume Mistode – care ajunsese sa detina o pozitie ierarhica relativ importanta la Episcopia Buzaului.

Fara indoiala, au existat si puternice argumente de ordin economic pentru inscrierea in intovarasiri si ulterior GAC/CAP. Pentru a atrage oameni in colectiv avantajele si recompensele materiale oferite celor inscrisi erau relativ insemnate, mai ales la inceputul colectivizarii. “Cotele pe pamint cresteau in proportie geometrica si nu puteam face fata datorita faptului ca nu aveam mijloace de productie. Si oamenii vorbeau cu vecinul care era inscris la colectiv si ala cica o ducea bine […] Era foarte bine: care muncea, o ducea bine. Uite unul [un vecin] cu 9 copii si-a facut pentru prima oara [cind a intrat la GAC] leasa de porumb [semn de belsug]. Nu a fost rau, s-a trait bine, pina prin 1980 sau 1975.” (#13).

Asa cum am discutat in capitoulul anterior, avantajele primiilor intrati in TOZ-uri si GAC implicau constringeri si dificultati extreme pentru cei ce refuzau sa se inscrie in TOZ-uri si GAC. Paminturile celor inscrisi in TOZ si GAC erau comasate (asa numita “tarlalizare” – de la “tarla”), operatiune prin care se stergeau ori mai bine zis se desfiintau hotarele dintre loturile individuale. Intr-o comuna invecinata, Maicanesti, se spune ca femeile s-au aruncat cu copiii in fata tractoarelor pentru a opri actiunea de tarlalizare. Mai mult, asa cum relateaza si Calin Goina in raportul sau asupra Santanei, celor inscrisi in TOZ si/sau GAC li se repartizau suprafetele de pamint comasate in zonele cele mai fertile ale comunei; celor neinregimentati li se repartiza terenul “pe unde era mai rau prin comuna”. Si, “faceai sau nu faceai productie, cotele tot trebuia

34

sa le dai. Si nu aveai de unde. Incerca ei sa mai ascunda [din produse], dar nu putea. Aia cu cotele venea cu militia si cauta peste tot. ” (#21).

In Vadu Rosca, asa cum am mentionat, echipele de colectivizare nu au patruns propriu-zis inainte de revolta. Se pare insa ca cel putin 2 oameni din sat au fost prinsi si siliti, in alte localitati, sa se inscrie la colectiv. Multi tarani din Vadu Rosca se ocupau, pe linga lucrul pamintului, cu comercializarea produselor din papura, pe care le vindeau sau le schimbau pe produse agricole in alte sate, uneori la distante apreciabile de Vadu Rosca. Doi dintre acestia au fost se pare opriti de echipe de colectivizare la Suraia si la Pechea, fiind intrebati daca sunt sau nu membri in colectiv. Nefiind membri in GAC, au fost obligati sa arate certificatele de producatori individuali (pentru produsele din papura). Sub amenintarea confiscarii produselor, carutelor si a cailor, si ca urmare a folosirii fortei fizice, cei 2 oameni s-au inscris in GAC. Se pare ca intr-unul din cazuri, pe drumul spre casa, un localnic din Vadu Rosca a fost prins de 3 echipe si a semnat 3 cereri de intrare in colectiv pina cind a ajuns inapoi in sat. Pe linga marturiile directe referitoare la violenta echipelor de colectivizare, in Vadu Rosca circulau si alte relatari indirecte privind “natura” muncii de lamurire dusa de echipe, numiti “ghiogasi” [pentru ca foloseau ghioage] de catre unii dintre cei intervievati. Astfel, “in Pechea [prima comuna colectivizata din regiunea Galati], s-a ascuns unul in cuptorul sobei de echipa care venise la el acasa. I-a iesit insa piciorul afara. ‘Te treci, ma [la colectiv]?’ il intreba astia cu echipa. Ala: ‘Nu!’. Si i-a pus cerneala pe [degetul de la] picior. Si a semnat de ‘buna voie’ [ca se trece la colectiv].” (#15). [Datorita faptului ca multi tarani erau analfabeti, in loc de semnatura se foloseau amprentele degetelului mare de la miini. In acest caz, pentru simplificare si expeditivitate, a amprentei degetului de la picior. ]

Relatarile acestor actiuni se pare ca au contribuit foarte mult la radicalizarea celor din Vadu Rosca: “Stiam ca ne bat. Ziceam: ‘Mai, ne bate mai!’ Ca asa i-a facut lu’ S. S. in Pechea. [L-au prins si i-au spus]: ‘Ori la colectiv, ori te omorim!’. “ (#14) Conform unuia dintre liderii revoltei, “oamenii venea [inapoi in sat] trecuti la colectiv si batuti.” Mai mult, “cind am aflat ca se bate la Suraia, am zis ‘hai sa mergem si noi sa vedem cum ii bat.’” Conform spuselor acestuia, “la Suraia, inainte de rascoala, am avut un incident cu un militian [care, se pare, insotea o echipa]. I-am dat o lopata capitanului de s-a indoit lopata! Si in sat se spunea ‘Ia uite ce a facut S. [la Suraia], a batut pe un militian si a bulgarit masina [a aruncat cu bulgari de pamint in masina

35

militiei].’ Si mai spuneau oamenii in sat ca sa ne unim, ca uite ce a facut S., ca [Militia] nu ne face nimica [daca ne opunem].” (#14)

4.4. Scurt sumar al celor prezentate anterior. Am inceput capitolul prin a argumenta ca noile forme de proprietate au avut ca rezultat introducerea unei dependente organizate fata de partidul–stat. Voi reveni pe larg asupra acestui aspect in capitolul urmator. Am trecut apoi in revista citeva dintre strategiile folosite pentru atragerea oamenilor in TOZ/GAC-uri si ulterior CAP-uri. In ambele sate (si cu precadere in Nanesti) “tintele” celor ce se indeletniceau cu atragerea de membri in GAC-uri au fost cu precadere taranii mijlocasi, care se bucurau simultan de incredere si renume bun in cadrul comunitatii. Normal, “saracii” au constituit de asemenea o categorie de interes pentru noile autoritati. Tin insa sa cred ca strategia principala a fost atragerea in colectiv a “gospodarilor” din cele doua sate. Prin cine si cum au incercat sa atraga oamenii in colectiv? Lasind la o parte “echipele” – prezente in Nanesti dar nu si in Vadu Rosca inainte de revolta – uneori erau folositi si dati ca exemplu tocmai acesti “gospodari”. In Nanesti, dar nu numai, strategiile de convingere vizau in principal – pe linga cotele impuse – si situatia sau viitorul copiilor.

Au fost si in ce masura folosite legaturile de rudenie in atragerea oamenilor in GAC-uri? Am citat anterior cazul tinarului invatator din Vadu Rosca care a fost obligat sa se alature echipelor dupa revolta din 1957. Lipsa de exces de zel de care, conform spuselor sale, a dat dovada poate constitui o evidenta asupra acestui fapt. Evident, am intilnit cazuri in care indivizi au incercat sa-si convinga rudele (si nu neaparat cele tineau de asa-numitul ritual parenthood – nasii/fini) de avantajele colectivizarii. Daca insa ar fi sa dau o pondere strategiilor folosite in cele doua sate, ea ar avea urmatoarea configuratie: 1) tin sa cred ca principalele tinte ale colectivizarii (in Nanesti cel putin, dar si in Vadu Rosca) au fost “gospodarii” – tarani mijlocasi; 2) o a doua categorie vizata de colectivizare a fost cea a taranilor saraci (mai ales in Vadu Rosca); 3) familile cu copii multi si inscrisi la scoala au reprezentat o alta categorie in special vizata de procesul colectivizarii; 4) in ceea ce priveste folosirea rudelor pentru atragerea in colectiv, speculez ca ea a fost folosita ca strategie insa nu preponderent (cel putin in Nanesti). Am intilnit si un caz in care fiul, in ciuda opozitiei familiei, a accceptat sa intre in GAC, motivindu-si gestul prin lipsa de mijloace materiale de a-si intretine nou-intemeiata familie. Toate cele mentionate anterior trebuie insa puse in context; in Nanesti, multe dintre strategiile enumerate anterior au functionat. In Vadu Rosca, aceste strategii s-au dovedit a fi oarecum eficiente doar pina la momentul

36

revoltei. Ulterior, asa cum am mentionat in paginile de mai sus, colectivizarea in Vadu Rosca a decurs fara probleme (dupa 1960), ca rezultat al represiunii singeroase din 1957.

5. CONSTRUIREA “OMULUI NOU”.Care au fost insa termenii de referinta ai schimbarilor revolutionare de dupa cel de al doilea razboi mondial? Evident, revolutia ce urma avea sa fie facuta in numele clasei muncitoare si -- in general -- a celor exploatati de detinatorii mijloacelor de productie. In mediul urban, aceste “clasele exploatatoare” includeau (desi nu se reduceau numai la) bancheri, industriasi, intelectuali cu vederi “inadecvate”, oficiali ai fostului regim, si – uneori – micii intreprinzatori. In mediul rural, categoria generica a “dusmanului de clasa” includea marii mosieri (mai putini la numar in 1945), industriasii locali, si chiaburii – pentru a nu enumera aici decit trei dintre dusmanii de clasa cei mai importanti din mediul rural. In teorie, lucrurile pareau simple, i.e., ceea ce statea in calea revolutiei socialiste in agricultura nu constituaia decit – simplu, spus – eliminarea acestor categorii sociale. In practica, lucrurile s-au dovedit a fi ceva mai complicate decit au lasat-o sa se intrevada planurile simpliste ale noilor autoritati. Actiunile adeseori contradictorii ale autoritatilor locale, raionale, si centrale, alaturi de conflictele si frictiunile dintre acestea, pot fi interpretate pe aceeasi pozitie a a decuplarii dintre nou-impusele forme institutionale (i.e., tiparele sovietice) si practicile din viata de zi cu zi. Asa cum am mentionat anterior, efectele acestei decuplari institutionale au fost insemenate si dramatice. Ma refer in special la faptul ca, in absenta unei legitimitatii schimbarii formelor de proprietate, haosul si actiunile contradictoriii ale reprezentantilor noii puteri, nu au facut decit sa delegitimeze noua orinduire. In cele ce urmeaza tratez porbelema relativului haos si al aplicarii arbitrare a etichetelor de “chiabur”. Abordez apoi chestiunea “omului gospodar” in raport cu “noul om” creat de colectivizare.

5.1. Chiaburi si chiaburi. In chestiunea chiaburilor, cred ca merita sa fac un scurt detur pentru a discuta succint cariera termenului, care provine din turcescul “kibar”, insemnind bogat, instarit. Conform lui H.H. Stahl (in Rostas 2000), termenul chiabur ar fi circulat inainte de impunerea sa ca stigmat social de catre regimul communist. Potrivit lui Stahl “chiabur era omul, bun gospodar, care reusise sa ajunga la un nivel ceva mai ridicat decit ceilalti. (…) Pentru ca e un fenomen social acesta, al chiaburilor, cu totul extraordinar. Simpli tarani, fara stiinta de carte, care au reusit sa

37

stringa averi imense, pur si simplu prin te miri ce. (…) Casa unde este acuma Casa Oamenilor de Stiinta [din Piata Lahovary in Bucuresti – n.m.], este casa lui, a acestui Pasarila [un chiabur care a facut comert cu pasari – n.m. ]. Altii, de pilda, ca Pana, care si-a facut avere in mosii si care si-a trimes copiii sa invete agricultura in strainatate, in America. Si care a fost ministrul agriculturii, pina la urma. Era taran chiabur.” (Rostas 2000: 71-72)

In terminologia comunista de la inceputul anilor ’50, chiaburii erau definiti drept “burghezia satelor”, “elemente capitaliste de la sate”, “clasa expolatatoare de la sate”. In 1949 procentul chiaburilor se ridica la 5,55% din gospodariile taranesti; gospodariile chiaburilor aveau in medie 9 ha de pamint in comparatie 2.3 ha de pamint cit reveneau unei gospodarii de tarani mijlocasi si saraci (Ionescu-Gura 2000: 286-287). Criteriul marimii proprietatii, desi important, nu constituia unicul criteriu de incadrare a unei gospodarii in categoria chiaburilor. Un alt criteriu definiitoriu il constituia folosirea ori exploatarea muncii altora. Cu toate acestea, se pare ca in plan local, membri de partid si echipele de colectivizare aveau dificultati in a distinge clar intre taranii mijlocasi si chiaburi, “luind in considerare numai suprafata de pamint pentru a defini calitatea de mijlocas sau chiabur” (Gheorghiu-Dej in Ionescu-Gura 2000: 287).

Pentru a evita confuziile, in 1949 se (re)stabileste o serie de criterii pentru incadrarea populatiei rurale in diverse categorii. Aceste criterii erau: suprafata de pamint detinuta in proprietate; regiunea in care se afla pamintul; prezenta sau absenta in gospodarie a unor alte mijloace de productie (e.g., tractor, batoza, stupi, etc); ponderea productiei pentru consum si ponderea productiei pentru piata/comercializare; daca gospodaria exploateaza sau nu munca altora. (Ionescu-Gura 2000: 288) Acestor criterii, sa le numesc, “obiective”, menite a asigura uniformitatea la nivel national in impartirea taranilor in categorii sociale, li se adauga un ultim criteriu care va acorda o putere relativ insemnata factorilor locali in acest proces de schimbare institutionala coercitiva. Acest criteriu este cel al “imprejurarilor locale [pe care le putem aprecia numai cercetind fiecare caz in parte]” si care se traducea de cele mai multe ori prin “ostilitate fata de noul regim” (ibid.). Asa cum discut mai jos, introducerea acestui criteriu va avea un dublu tais: pe de-o parte, el va fi folosit de catre unii activisti pentru a-si regla conturile la nivel local ori pentru a dobindi avantaje materiale. Pe de alta parte, ambiguitatea criteriului va permite contestarea aplicarii lui in unele cazuri.

38

Cu toate aceste rafinari conceptuale, trei ani mai tirziu, in 1952, C.C. al PMR constata ca chestiunea impartirii taranilor in categorii sociale este departe de a fi clarificata. Datorita unor “devieri de dreapta din partid” si procesul de inchiaburire/dezchiaburire a avut de suferit in sensul ca numeroase gospodarii au putut sa evite includerea in categoria de chiabur. Ca urmare este stabilita o alta serie de criterii, aparent mai clare, numite “indici de baza” pentru a defini gospodariile chiaburesti (pentru o discutie detaliata a acestor indici de baza, vezi Ionescu-Gura 2000: 289 –292). Se pare insa ca nici de aceasta data lucrurile nu au fost lamurite. Bunaoara, in 1955 intr-un raport asupra colectivizarii in regiunea Constanta sunt semnalate numeroase “deficiente” si “aplicari gresite” a indicatiilor PMR cu privire la situatia chiaburilor. Din 3.611 chiaburi existenti in regiunea Constanta in 1954, in urma unei revizii totale, “638 au fost trecuti la mijlocasi, 2.780 la “fosti chiaburi”, iar numai 193 au ramas in continuare in categoria chiaburilor.” (Moraru 2000: 302). Cea mai raspindita strategie de a evita eticheta de “chiabur” era declararea partiala a suprafetele de pamint detinute. “Spre exemplu, producatorul Subtirica V. Stan […] din raionul Medgidia, desi este proprietar a 49 ha pamint si are 4 cai impreuna cu inventarul agricol complet, este categorisit de comisia raionala ca fost chiabur, prin simplul fapt ca a declarat ca poate munci numai 14 ha.” (din Dosarul 43/1955, fondul CC al PCR in Moraru 2000: 302; de altfel utilitatea articolului Cameliei Moraru rezida exclusiv in faptul ca reproduce rapoarte ale CC al PCR cu privire la agricultura din Dobrogea in anii ’50 ).

Strategiile taranilor dobrogeni sunt regasite si in cazul taranilor din Vrancea (fosta regiune Galati); am prezentat anterior cazul singurului chiabur din Vadu Rosca care a reusit sa fie dezchiaburit prin cedarea unei parti din pamint nou-infiintatului IAS. (Am intilnit astfel de strategii si in satul Nanesti). Fostul primar al comunei Vulturul (din care face parte Vadu Rosca) mi-a declarat ca el personal a dezchiaburit 13 oameni din comuna: “M-am dus [la raion] si am spus: ‘Consider ca incadrarea acestora la chiaburi este o eroare!’ Ca asa era, ca nu muncea nimeni la ei [la cei 13 chiaburi din comuna]. Doar daca foloseai munca platita erai chiabur! Asa spunea legea!”

In plus, incadrarea unor indivizi in categoria chiaburilor a avut un caracter arbitrar, ca in multe alte comune din tara (vezi la acest punct discutia mea anterioara cu privire la decuplarea dintre forme institutionale si practici, care a avut drept efect delegitimarea procesului colectivizarii si a a noului regim.) Unul din respondentii din

39

Nanesti relateaza ca tatal sau a fost “inchiaburit” si “dezchiaburit” de 3 ori, fiindca avea un cazan de tuica. Cum se petrecea “inchiaburirea”? Se pare ca “garda” [paza de noapte de la primarie- n.m.] era trimisa sa ceara tuica gratuit de la posesorul cazanului de tuica. Acesta refuza, cerind in schimb bani pentru bautura consumata de cei de la primarie. In urma fiecarui refuz, posesorul cazanului de tuica era trecut din nou la chiaburi. Pina la urma, dupa 3 inchiaburiri si dezchiaburi, posesorul cazanului de tuica s-a hotarit sa-l vinda statului pentru 24 de lei. Oricum, in Nanesti au fost trecuti in categoria chiaburilor si arestate cca. 4 persoane, din care una a murit in inchisoare.

In Vadu Rosca nu a existat decit un singur individ trecut in categoria chiaburilor, J., care avea in jur de 10 – 11 ha. Ulterior, J. a fost scos din categoria chiaburilor. Asa cum am relatat anterior, potrivit celor intervievati, pe linga pamint, J. mai avea si doua fiice “tare frumoase, dintre care una, L., era cea mai frumoasa. Nu vedeai fata mai frumoasa imprejur aici!” Asa cum am mai spus, se pare ca L. ar fi coabitat cu unul dintre colectorii de cote veniti in sat, care era gazduit de chiaburul J. L. ar fi fost sfatuita de catre colectorul de cote ca tatal ei sa cedeze o parte din pamint cu ocazia Decretului 308 de constituire a Intreprinderilor Agricole de Stat. In urma cedarii pamintului, J. a fost scos din categoria chiaburilor. Mai mult, chiar dupa incheierea colectivizarii, J. a reusit sa isi pastreze cea mai mare suprafata de pamint din sat -- gradini situate in intravilan. Cu exceptia unor replici de genul “Eh, era el [J.] cam zgircit de felul lui”, nu am intilnit nici un fel de resentimente extreme fata de J. Dimpotriva: “Ce, ala era chiabur? Nu era! Avea pamint oleaca mai mult decit ceilalti tarani.” (#14). Sau “Nu mai chiabur nu era ala! Chiabur? [J.] era vai de curul lui!” (#13). 5.2 Definitii ale Persoanei. Incep cu Vadu Rosca: asa cum am aratat in primul capitol al raportului, se pare ca nu existau inegalitati insemnate din punctul de vedere al suprafetei de pamint detinute. Acest lucru se datora probabil asezarii satului intre riurile Putna si Siret – asezare care limita serios suprafata de pamint arabil. Cele mai multe dintre familii, conform celor intervievati, apartineau clasei mijlocii (i.e., detineau intre 3 si 5 ha de pamint). Alti intervievati subliniau faptul ca Vadu Roscenii erau in genere saraci (detinind pina in 3 ha de pamint). Singurul “chiabur-dezchiaburit” din sat – asa cum am aratat anterior -- avea intre 10 si 11 ha de pamint. Asezarea intre cele doua riuri a condus la reorientarea satenilor catre activitati lucrative precum realizarea unor produse de rachita si papura pe care le vindeau ori,

40

mai degraba, le schimbau pentru produse agricole de trebuinta la distante considerabile de sat.

Cum se traduceau in Vadu Rosca diferentele sociale? Redau in cele ce urmeaza raspunsurile unora dintre cei intervievati: “taranii saraci erau cei care munceau pamintul mosierilor [definitie oarecum problematica, tinind cont ca nu era nici un mosier in Vadu Rosca – n.m.]; taranul mijlocas avea boi, car [si] tot ce-i trebuia; nu apela la altii si nici nu muncea la altiii; chiaburul folosea munca platita” (#12). “Saracul? Alaa avea sub un hectar, ala care avea intre 3 si 5 hectare era mijlocas, iar peste 7 hectare era tare instarit. [Dar] nu a fost nimeni tare instarit in Vadu Rosca cu esceptia lui J [cel care a fost dezchiaburit fiindca a donat pamintul la IAS. – n.m.] “ (#11) Sau, “Sarac esti si daca esti puturos, nu depinde de cit pamint ai (…) Omul gospodar era ala care muncea de foame; nu conta cit pamint aveai” (#15)

In Nanesti, desi inegalitatile pe baza de proprietate erau mai mari, definitiile “saracului”, “chiaburului”, si ale “mijocasului” erau oarecum similare. “Chiaburii aveau pamint mai mult dar nu munceau ei, ci dadeau la saraci sa munceasca pe din doua” (#23) Ce insemna sa fi om gospodar? “ “Gospodar insemna sa muncesti ceva [mai mult] dar sa si agonisesti; sa nu pui mina sa furi” Puturos insemna sa lasi [pamintul] pirloage si sa dusmanesti pe altul ca de ce are el mai mult ca tine” (#21) 5.3 Relatii sociale si transformarea lor. In Vadu Rosca, conform localnicilor dar si celor straini de sat -- in absenta unor diferente ori inegalitati sociale insemnate -- se pare ca exista o puternica solidaritate sociala organizata pe principii orizontale. (vezi aici Granovetter 1985; 1995). La acest punct, in discursurile celor din Vadu Rosca am intilnit urmatoarele delimitari. Pe de-o parte, inainte de revolta imaginea – idealizata sau nu – este cea a unei solidaritati sociale puternice. De altfel, faptul ca “noi eram tare uniti unii cu altii”(#14) este invocat ca motiv al mobilizarii colective atit de catre participantii la revolta cit si de neparticipanti. Potrivit unui neparticipant, “astia din Vadu Rosca erau mai uniti intre ei, ca erau si cam izolati ei de restul comunei. Isi vedeau de treburile lor, de cosurile si papura lor. Dar erau mai indrazneti, mai intepati datorita vietii dure. Mai izolati si mai uniti, asa cam [ca aia din – n.m. ] Kosovo.” (#19)

Revolta din 1957 si represaliile au subminat se pare solidaritatea sociala a Vadu Roscenilor: “Era asa o neincredere: pina si ei [cei arestati – n.m.] s-au turnat unul pe altul in inchisoare; ca si comunistii intre ei [probabil cu referire la conflictul dintre Dej, Patrascanu si/sau Pauker – n.m.]” (#11) Sau, potrivit spuselor unuia dintre

41

participantii la revolta, dupa intoarcerea acasa “neamurile se purtau mai bine, ca strainul tot strain era. Spunea ‘Ia uite ce face ala, nu s-a saturat de puscarie!’” (#17) Alti participanti la revolta au avut insa alte experiente: “era lume la biserica; ne astepta ca se auzise ca venim [casa din inchisoare – n.m.] A venit toata lumea din sat sa ne vada. Cite 20, cite 20 de oameni treceau pe la fiecare pe acasa. “ (#14)

Totusi, conform aceluiasi participant la revolta, “ Era lipsa de incredere; mi-era frica. Nu aveam voie sa stau cu 3 insi in drum de vorba. Dar nici eu nu ma uitam in ochii tai daca erai comunist! Eu sunt asa: te-am iertat dar nu te-am uitat (…) Stateam numai ascuns cind veneam acasa de la santier [a lucrat in constrcutii dupa eliberarea din inchisoare – n.m.]. Cind am venit din puscarie nu aveam ce sa maninc, am incercat sa iau fasole de pe cimp, de pe tarlaua CAP-ului. Dar m-a prins vecinul care era paznic si l-a chemat pe nasul meu care era brigadier la colectiv. Asta a venit si m-a pus sa zvirl saculetul de fasole acolo in cimp. Mi-au curs doua lacrimi mari cit grauntele; m-am sters la ochi si am plecat. Nasul meu, auzi tu!” (#14)

Kideckel (1993) discuta despre schimbarile survenite in retelele sociale in mediul rural si despre implicatiile socioculturale ale acestor schimbari. La acest punct, Kideckel (1993: 165 – 172) atrage atentia asupra lipsei de incredere implicata uneori de schimburile in cadrul retelelor sociale, referindu-se probabil la ceea ce Walder (1986) numea “relatii de tip instrumental” (vezi discutia mea anterioara cu privire la distinctiile dintre relatii clientelare de partid, particularism principial, si blat). Cele constatate de mine in Vadu Rosca tind sa sprijine afirmatiile lui Kideckel (1993), insa probabil ca sursa neincrederii relatiilor interpersonale isi avea originea in evenimentele din 1957. 21 Oricum, ca si in cazul analizat de Kideckel (1993), relatiile de “nasie” au cunoscut transformari importante. In Nanesti mai ales, am intilnit tendinta alegerii de “nasi” pe criterii – sa le numesc – politico-patronale – asa cum au fost descrise de Kligman (1988: 37-38). Altfel spus, alegerea unei oficialitati drept “nas” (patron, deci) avea o insemnatate aparte; printre altele, in conditiile unei economii de penurie, cine iti era “nas” se putea traduce prin a avea acces la bunuri ori posturi altminteri greu accesibile. (In Nanesti si comunele din jur, o alta practica relativ frecventa era cea a nasiei intre secretarii de partid, directorii de scoala, sau primarii din comunele invecinate.)

21 In cu totul alt context, Lampland considera ca in ciuda scopurilor declarat egalitariane ale socialismului, acesta a dat nastere in Ungaria unui “individualism si utilitarism accentuate, similare celor din capitalism” (Lampland 1995: 2)

42

Aminteam la inceputul acestui raport de existenta unor “despoti luminati” (cf. Iliescu) – indivizi care au incercat sa atenueze excesele trimisilor de la raion si localnici. Nu vreau sa fiu inteles gresit: perceptia asupra acestor “despoti locali luminati” (cf. Iliescu) variaza. Nici nu incerc sa ii absolv de eventualele excese la care s-au dedat. Bunaoara, un respondent din satul Nanesti, referindu-se la unul dintre fostii primari ai localitatii, a spus: “Asa de rau imi pare ca nu i-am dat un pumn atunci cind s-a schimbat regimul [in 1989 – n.m.]. Auzi ce spunea pe vremea comunistilor: ‘Uite bagabontii, asteapta americanii! Or sa vie americani cind mi-o creste mie stuf in palma!’ Asa zicea! Macar un pumn sa-i fi dat!” (#28). Pe urma, se pare, fostul primar din Nanesti si-a cerut scuze si se pare ca lucrurile s-au rezolvat pe cale pasnica. In Vadu Rosca, conflictele personale intre cei arestati in 1957 si unii dintre colaboratorii locali ai autoritatilor au rabufnit, evident, dupa decembrie 1989. Insa nu toti fostii reprezentanti ai regimului comunist au facut obiectul oprobiului public post-1989. Primarul din 1957, care nu a fost prezent in 4 decembrie cind s-a deschis focul asupra satenilor, se pare ca s-a bucurat de increderea oamenilor. “Asta, M., a tinut cu oamenii. Oamenii zicea ca el a chemat militia si securitatea dar nu e asa, el a tinut cu oamenii.” Sau “Cind sa ne deie drumul [din inchisoare], M. a venit si el. M. ne-a eliberat pe noi! Cind ne-a intrebat judecatorul daca o sa trecem la colectiv daca ne da drumul acasa, M. a zis: ‘Imi iau angajamentul ca nu o sa mai faca [ce au facut – n.m. ]! O sa se treaca la colectiv cu totii!’ ” (#16) De altfel, dupa decembrie 1989, fostul primar din 1957 a fost reales pentru 2 ani in functia de primar al comunei Vulturul.

Inainte de a incheia, abordez felul in care munca in CAP a schimbat modul de a fi al oamenilor si atitutdinea fata de munca. La acest punct, raspunsurile obtinute vizeaza doua directii majore: una este cea a muncii in colectiv si a efectelor economice ale colectivizarii. A doua directie este cea a efectelor schimbarii regimului de proprietate asupra solidaritatii sociale la nivel local – discutata anterior.

In ceea ce priveste prima chestiune, am intilnit citeva tipuri de discursuri. In primul rind, asa cum este evidentiat si in rapoartele colegilor din proiect, confiscarea ori renuntarea (fortata) la proprietate reprezinta amintiri extrem de dureroase in istoria colectivizarii. Am intilnit cazuri in care cedarea/confiscarea pamintului si a animalelor ar fi condus la moartea fostilor proprietari: “Si cind a vazut ca trebuie sa-si deie si caii din ograda, s-a imbolnavit si a murit de inima rea. Asa a patit.” (#25) Sau “Tatica nu vrut deloc sa se treaca la colectiv. Zicea ‘Cum, m-am dus pe front [in primul raboi mondial] ca au zis ca ne da pamint, m-a ingropat un obuz in razboi, si

43

acum sa vina astia sa imi ieie pamintul?! Nu-l dau, cum sa-l dau?!’ P-orma, dupa ce i l-au luat, tatica nu a mai fost acelasi om. Parca se schimbase, nu mai era el ala de dinainte.” (#25)

Am intilnit insa si cazuri ale unor tarani mijlocasi ale caror naratiuni cu privire la colectivizare, desi marcate de resentimente, aveau tonuri pozitive. “Ei, n-am vrut sa dam pamintul la inceput, dar pe urma ne-am gindit ca economic e mai bine. Si am facut TOZ-ul.” (# 13) Ori, “Domnule, [dupa razboi] era si criza economica ca trebuiau platite inapoi datoriile [de razboi] la rusi. Si ca sa faci asta si sa ramii si tu cu ceva era necesara aparitia unor culturi pe suprafete mari, [era nevoie] de planificare, de mecanizare, tractoare. Si atunci au aparut – scrieti cu litere mari acolo – intovarasirile, primele forme de socializare a agriculturii. Dar taranii vedeau in asta o amenintare a proprietatii. Dar nu mai puteai lucra pamintul ca inainte, era nevoie de modernizare” (#12). Sau “ Astia care traisera inainte de CAP spuneau ca era mai bine atunci. Noi astia care am trait numai in CAP spuneam ca era bine la CAP.” (#21)

Am mentionat anterior ca in primele etape ale constituirii GAC-urilor recompensele economice acordate celor inscrisi erau insemnate, urmarindu-se prin aceasta atragerea celorlalti tarani in gospodariile collective: “La ziua recoltei aveam ordin sa taiem berbeci; dadeam vin la lume cit puteam.” (#23) In general, amintirile anilor ’60 – ’70 par a fi pozitive in raport cu recompensele economice si cu munca in colectiv. Exista, e drept, si exceptii: “Se muncea, cam toti muncea. Ei, unii mai mult, altii mai putin. Si a fost oameni care a dus-o bine. Ca eram cu totii la gramada. Se si fura, ca stii vorba aia ‘Colectivu-i colt de rai: daca furi, de toate ai.” (#25). (Oricum, perceptia generala era ca sefii [primarul, brigadierii, secretarii de partid] furau mai mult decit cooperatorii de rind.)

Si in Vadu Rosca si in Nanesti, experienta muncii in CAP de la sfirsitul anilor ’60 si anii ’70 contrasteaza puternic in memoria colectiva cu anii ’80, cind regimul Ceausescu a ingreunat pina la limita insuportabilului situatia taranilor din CAP. “Daca Ceausescu intelegea si lasa taranului ceva mai multe produse, sa dea un lot de pamint si aluia care facea naveta la oras, sa aiba de mincare, sa nu dea pe ratie totul, [Ceausescu] traia pina in ziua de azi. Da’ el s-a pus sa plateasca datoriile [externe]. Si dupa aia, cind a anuntat ca s-a platit [datoriile externe] am crezut si noi ca o sa o ducem mai bine. Dar el tot asa a continuat. D-aia l-a dat jos oamenii, ca n-avea ce sa manince, nu de democratie.” (#12)

44

Experienta muncii in CAP trebuie inteleasa si din punctul de vedere al existentei “taranilor-muncitori-industriali” (peasant-workers). Majoritatea barbatilor din Vadu Rosca dar mai ales din Nanesti au plecat sa lucreze fie in constructii (vezi cazurile anterior mentionate) fie in centrele industriale de la Galati, fie in cele de la Focsani sau Braila. Datorita acestui fapt, perceptia generala era ca “CAP-ul a fost tinut de femei” (#25). Proiectul comunist – ca proiect de modernizare -- s-a tradus si prin deschiderea unor oportunitati educationale si ocupationale importante. Drept urmare, multi dintre tineri au migrat la oras. (Iar cei care au ramas acum someri au migrat in Italia – destinatie speciala a celor din zona, se pare.)

Chestiunea lui “peasant-workers” merita citeva comentarii suplimentare: In primul rind, ei (cel putin cei din Vadu Rosca si Nanaesti) nu trebuie confundati cu cei ce fac obiectul studiului lui Szelenyi “Socialist Entrepreneurs” (1988). Iar acest lucru datorita, in primul rind, absentelor reformelor economice din Romania vis-à-vis de Ungaria. In Romania, “peasant-workers” erau muncitorii migranti care contribuiau simultan – de-o maniera sau alta – la munca in colectiv (pentru a putea beneficia de lotul de pamint individual atribuit cu zgircenie de catre stat). Evident, prezenta acestor “peasant-workers” a diminuat de-o maniera considerabila dependenta fata de stat a taranilor fata de CAP (pentru discutia acestei dependente organizate, vezi capitolul 3 al acestui raport).

Interesante sunt si perceptiile consoartelor asa-numitilor “peasant-workers”: “Ce face ei la ISH [intreprindere din Focsani, acum falimentara – n.m.]? Bea, fura, si se tine de femei. Acu’ io ce sa-i zic? Bine ca-mi aduce salaru-ntreg acasa!” Verdery (1996: 23) noteaza ca in Romania anilor ’80 “multi muncitori industriali adoptasera un cult al nemuncii [opus celui oficial al muncii – n.m.], imitindu-si astfel sefii ierarhici si de partid, si incercind sa munceasca cit mai putin pentru salariul lunar.” (traducerea imi apartine). De pe pozitii similare se poate spune ca Romania anilor ’80, datorita crizei sistemice din industrie, se transformase – pentru a-l parafraza pe Goffman (1959) – dintr-o republica socialista intr-o “republica a lui ‘fa-te ca muncesti’ (‘make work’)” 22. Femeile care lucrau in CAP, le reprosau sotilor angajati in industrie lenea de care dadeau dovada cind veneau acasa de la uzina cu “rata [autobuzul] de 6”.

Simultan, asa cum arata Verdery (1983), munca in colectiv si mai ales statutul 22 Goffman defineste ‘make work’ ca forma de décor astfel: “(…) it is understood in many establishments that not only will workers be required to produce a certain amount after a certain length of time but also that they will be ready, when called upon, to give the impression that they are working hard at the moment” (Goffman 1959: 112: italics mine)

45

de “peasant-worker” au implicat schimbari importante in atitudinea fata de munca si consum. Conform spuselor unor batrini din Bintiniti, “(…) Problema acum e ca nimeni nu mai vrea sa munceasca: vin de la uzina si stau in fata televizorului in loc sa mearga pe cimp. Pe timpul nostru noi obisnuiam sa muncim tot timpul” (Verdery 1983: 63; traducerea imi apartine; accentul in original). O atitudine similara este manifestata si de o localnica din Nanesti, membra in CAP: “Cind lucra C. al meu [tractorist intr-o comuna invecinata], venea acasa, se apuca de baut, si dadea drumul la televizor sau la pick-up. Asta cind nu se ocupa cu fotbalul. [Nea C. era component de baza al echipei locale de fotbal din comuna – n.m.]. Nimic nu facea! Sa puna si el mina pe sapa! Nimica!”

6. CONCLUZII.

In acest raport am discutat colectivizarea in doua sate din judetul Vrancea. Intr-unul din ele (i.e., Vadu Rosca) rezistenta taranilor a luat forme extreme si replica autoritatilor a fost pe masura. In celalalt sat (i.e., Nanesti), prin comparatie, colectivizarea a decurs relativ linistit (ceea ce nu inseamna fara conflicte). In cele doua cazuri am discutat chestiunea constructiei partidului-stat, a constituirii unor noi forme de proprietate, si a omului nou. Drept fundal teoretic am apelat la neoinstitutionalism si am interpretat perioada post-1945 drept o perioada de schimbare institutionala de tip coercitiv (DiMaggio & Powell 1983; W.R. Scott 1991) Unul dintre efectele importante ale oricarui tip de schimbare este decuplarea dintre noile forme institutionale si practicile cotidiene (Meyer & Rowan 1977). Am distins la acest punct mai multe nivele la care decuplarea dintre insititutii, intentii, si practici actuale a avut loc. Distinctiile mele au avut un caracter analitic si au vizat 1) nivelul elitelor romane si sovietice; 2) cel al elitelor domestice (stalinisti vs. reformisti); si 3) cel al reprezentantilor acestora in teritoriu si al actiunilor intreprinse de acestia din urma. Efectele adoptarii unor noi forme institutional-politice au fost dramatice, si au reverberat de la esaloanele superioare de partid pina la indivizii ale caror vieti au fost profound afectate de noua ordine sociala. In chestiunea colectivizarii (dar nu numai) unul din efectele majore al decuplarii intre forme, intentii, si practici a fost chiar delegitimarea noilor forme de proprietate si implicit a noului regim.

Citeva precizari finale. Unii dintre cititorii paginilor anterioare ar putea intreba, pe buna dreptate, “Si totusi, de ce s-au rasculat taranii din Vadu Rosca?” Marturisesc

46

ca la acest moment – dupa vizite repetate in sat -- nu am nici eu un raspuns clar formulat. In cele ce urmeaza voi incerca sa sugerez citeva raspunsuri ipotetice la intrebarea de mai sus.

In momentul in care am ajuns in satul Vadu Rosca, ma asteptam ca revolta localnicilor sa fi fost determinata, printre altele, de actiunile violente ale echipelor de colectivizare prezente in sat. Asa cum aveam sa aflu ulterior si cum am mentionat in rindurile de mai sus, echipele de colectivizare – “ghiogasi” – NU au intrat in Vadu Rosca inainte de revolta. Experientele localnicilor cu echipele de colectivizare au avut, in cele mai multe cazuri, un caracter mediat ori indirect: cei mai multi dintre localnici stiau – datorita unor martori oculari -- ca in satele invecinate, echipele de colectivizare se dedau la violente extreme. De asemenea, cei mai multi dintre localnici auzisera de faptul ca satele invecinate se opusesera colectivizarii. Am mentionat la inceputul acestui raport cazuri ale ocuparii primariilor si arderii cererilor de inscriere de catre taranii din satele invecinate. Se pare ca doar 2 localnici din Vadu Rosca – posibil mai multi -- au avut experiente de tip imediat/direct cu echipele de colectivizare: acestia fusesera prinsi in satele invecinate in vreme ce se intorceau catre Vadu Rosca cu marfurile pe care le achizitionasera in schimbul produselor din papura si stuf. Unul dintre acesti localnici a fost, se pare, oprit si batut de 3 ori in drumul spre casa de 3 echipe de colectivizare, si fortat sa semneze 3 hirtii de inscriere in GAC. Acestor 2 localnici cu experiente imediate/directe, li se adauga un al treilea, unul dintre cei desemnati ulterior de autoritati drept “cap al rautatilor” (i.e., unul dintre capii revoltei): acesta ar fi mers special intr-o comuna invecinata pentru a vedea cu ochii lui “cum bate echipele lumea” si ar fi avut o altercatie violenta cu un militian.

Asa cum am inteles din spusele celor intervievati, se pare ca astfel de relatari cu privire la violentele echipelor, alaturi de cele referitoare la rezistenta taranilor din satele invecinate sunt responsabile in mare masura de mobilizarea taranilor din Vadu Rosca. Nu exclud si un alt factor, i.e., o perceputa lipsa de reactie ferma a autoritatilor la actele de revolta ale localnicilor din satele vecine. Foarte probabil ca si relativa izolare fizica a satului, asa cum a reiesit din spusele celor intervievati, le-a creat Vadu Roscenilor iluzia unei posibile reusite in actiunea de oprire a intrarii in sat a trimisilor de la raion si regiune. De asemenea, am sesizat si existenta unor tensiuni intre locuitorii din Vadu Rosca si cei ai centrului de comuna (i.e., satul Vulturul), mai ales in ceea ce ii priveste pe unii reprezentanti ai autoritatilor locale. Colectivizarea si excesele acesteia pareau a fi atribuite intr-o oarecare masura reprezentantilor

47

centrului de comuna: “Faceti voi intii colectivu’ acolo la voi in Vulturu’ si pe urma ne-om trece si noi.” (#14)

Rata relativ ridicata a mobilizarii si participarii la revolta a Vadu Roscenilor poate fi pusa in legatura si cu alti factori. Asa cum am aratat anterior, inegalitatile sociale in ceea ce priveste proprietatea asupra pamintului erau relativ reduse, nexistind clivaje semnificative intre taranii saraci -- susceptibili de a imbratisa intr-o mai mare masura ideea colectivizarii -- si cei mijlocasi. Simultan, intovarasirea existenta in sat inaintea revoltei cuprindea un numar foarte mic de localnici, comparativ cu alte sate ale comunei Vulturul (vezi mai sus). In plus, asa cum am mentionat deja, intovarasirile si GAC aveau o imagine proasta si datorita fostilor prizonieri de razboi de la rusi, care povesteau de avatarurile vietii in colhoz din Uniunea Sovietica si erau ostili GAC-ului.

Trebuie insa sa consemnez la acest punct si alte variante ale povestii revoltei de la Vadu Rosca, variante culese fie de la fostii reprezentanti ai puterii locale, fie de la alti localnici. Potrivit unei astfel de relatari, a fostului primar, “Se crease asa, o psihoza. Ca vin [echipele] in sat si ii bat. Omu’ atita vreme cit e stapinit, e om. Daca nu e stapinit, e ciine. Cind am ajuns acolo in sat [in 3 Decembrie] m-au luat la injuraturi. Eu eram pornit sa-i apar, ca acolo sa-i intilnesc altfel. Ma injurau. Un prieten, C. Pina si ala ma injura. [Cind au incercat sa-l sechestreze pe primar] Le-am spus: ‘Aici mor si eu dar nici voi nu scapati! Dobitocilor!’ I-am dezmeticit! Am spus: ‘Trezeste-te, mai, ce faci, ca ai nenorocit un sat intreg! Se face colectiv dar nu asa [cu violenta] si nu acum!’ Pai, puteam eu sa spun ca nu se face colectiv? Dar ei au dat cu topoarele in masini. Au sarit niste femei sa ma apere: ‘lasati omul ca a fost om bun!’. Auzi! Vorbeau de mine la timpul trecut: ‘a fost om bun’!”Conform unei alte relatari: “[Participantii la revolta] Era beti. Toata noaptea bausera si era agitati [inainte de revolta]. De aia a facut ce a facut!” (#13) Un alt localnic, care insa nu a fost martor la cele petrecute in 1957, sustinea ca “astia care avea pamint mai mult, alde J. si astia, le dadea sa bea si ii intarita [pe cei mai saraci, fara mult pamint]: ‘Sariti, ma, ca vine astia si ne ia pamintul!’ Si astia mai prosti a sarit, ca n-a sarit astia cu pamint! Astia a stat ascunsi in casele lor.” (Am mai intilnit o asemenea interpretare si la alti localnici, neparticipanti la revolta; ma limitez aici doar la consemnarea acestor variante ale povestii revoltei de la Vadu Rosca.)

Mobilizarea taranilor si caracterul singeros al celor petrecute in decembrie 1957 la Vadu Rosca sunt explicate si prin prisma actiunilor autoritatilor regionale si raionale.

48

In primul rind, trebuie avute in vedere excesul de zel al echipelor de colectivizare in satele invecinate. Actiunile celor din urma sunt puse de localnici in seama secretarului regiunii Galati, Vintila Marin. Acesta s-ar fi evidentiat anterior prin “succesele deosebite” obtinute in colectivizarea din Dobrogea, unde echipele de colectivizare ar fi folosit, la indicatiile lui Vintila, metode extrem de violente. (Din spusele fostului primar, in urma tentativei de sechestrare a primarului, a lui Vintila Marin si a altor reprezentati in Vadu Rosca in 1 Decembrie 1957, Vintila Marin ar fi innebunit.) In al doilea rind, trebuie remarcat faptul ca actiunile securitatii din 1-4 Decembrie 1957 au avut un caracter extrem de disproportionat in raport cu cele petrecute propriu-zis in Vadu Rosca. Reamintesc ca dupa 1 decembrie 1957, satul a fost inconjurat de trupe ale batalionului de la Tecuci, izolat de restul comunei, si a fost declarata stare de asediu. Anvergura acestor actiuni pare suprinzatoare tinind cont ca satul nu numara mai mult de 400 de familii. Care au fost ratiunile unei asemenea desfasurari de forte? Satul Vadu Rosca este asezat pe linia de fortificatii militare a Siretului Focsani-Namoloasa, fortificatii ce au jucat un important rol strategic in cel de al doilea razboi mondial. Autoritatile comuniste, asa cum am inteles din spusele celor intervievati, au crezut ca localnicii detin armament ramas din cel de-al doilea razboi mondial in Vadu Rosca si in alte sate de pe malul Siretului existind cazemate si depozite de armament. (De altfel, arme, echipament militar, si mine nexplodate au fost gasite, din cite imi amintesc, si la o distanta de mai bine de 30 de ani de la incheierea razboiului in satele aflate pe aceasta linie de fortificatii.) Asa cum aveau sa descopere ulterior, perceptia autoritatilor a fost insa gresita intrucit taranii din Vadu Rosca nu detineau arme: “Si a zis unul dintre aia care a venit cu Batalionul de la Tecuci dupa ce ne-au arestat: ‘Daca va gaseam arme, aram satul asta [in sensul de “il stergeam de pe fata pamintului”]!’” (#14)

49

BIBLIOGRAFIE:

Antohi, Sorin. 1994. Civitas Imaginalis. Istorie si Utopie in Cultura Romana. Bucuresti: Ed. Litera.

Balas, E. 2000. Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism. Syracuse: Syracuse University Press.

Clemens, Elisabeth ad James Cook. 1999. “Politics and Institutionalism: Explaining Durability and Change” Annual Review of Sociology 25: 441-66

DiMaggio, Paul and Walter Powell. 1983 “The Iron Cage Revisited: Institutional Isomorphism and Collective Rationality in Organization Fields”. American Sociological Review 48: 147-60 ____________________________. 1991. “Introduction” in The New Institutionalism in Organizational Analysis. (Powell and DiMaggio, eds.). Chicago: The University of Chicago Press.

Eisenstadt, S. N., and Luis Roniger. 1984. Patrons, Clients and Friends: Interpersonal Relations and the Structure of Trust in Societies. Cambridge, London: Cambridge University Press.

Eyal, Gil, Ivan Szelényi, and Eleanor Townsley. 1998. Making Capitalism without Capitalists: The New Ruling Elites in Eastern Europe. London: Verso.

Fitzpatrick, Sheila. 1994. Stalin’s Peasants:R resistance and Survival in the Russian Village After Collectivization. Oxford: Oxford University Press.

Fligstein, Neil.1996. “Markets as Politics: A Political-Cultural Approach to Market Institutions.” American Sociological Review 61: 656-673.

Goffman, E. 1959. Presentations of Self in Everyday Life. New York, London: Penguin Books.

Granovetter, Mark. 1985. “Economic Action and Social Structure: The Problem of Embeddedness” American Journal of Sociology 91: 481-510

_______________. 1995. “The Economic Sociology of Firms and Entrepreneurs” in The Economic Sociology of Immigration: essays on networks, ethnicity, and entrepreneurship. (A. Portes ed.) New York: Russell Sage Foundation.

Hitchins, Keith 1996. The Romanians, 1774-1866. Oxford: Oxford University Press.

Ionescu-Gura, Nicoleta. 2000. “Categoria sociala a ‘chiaburului’ in conceptia PMR din anii ’50.” Analele Sighet 8: Anii 1954-1960 Fluxurile si refluxurile stalinismului. Pp. 284 –298. Bucuresti: Fundatia Academia Civica

Jepperson, Ronald. 2000. “The Development and Application of Sociological Neoinstutionalism”. Manuscript prepared for EUI Working Papers, Florence, Italy.

________________. 2002. “Political Modernities: Disentangling Two Underlying Dimensions of Institutional Differentiation.” Sociological Theory 20: 61-85.

Jowitt, Ken. 1992. New World Disorder: The Leninist Extinction. Berkeley, Ca: University of California Press.

King, Robert. 1980. A History of the Romanian Communist Party. Stanford: Hoover Institution Press.

Kideckel, David. 1993. The Solitude of Collectivism: Romanian Villagers to the Revolution and Beyond. Cornell University Press.

51

Kligman, Gail. 1988. The Wedding of the Dead: Ritual, Poetics, and Popular Culture in Transylvania. Berkeley, Los Angeles: University of California Press.

____________.1998. The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania. Berkeley, Los Angeles: The University of California Press.

Lampland, Martha. 1995 The Object of Labor: Commodification in Socialist Hungary. Chicago: University of Chicago Press.

Latea ,Puiu. 2001. Colectivizarea la Dobrosloveni: Raport Preliminar.

Ledeneva, Alena. 1998. Russia's Economy of Favours: Blat, Networking and Informal Exchange. Cambridge: Cambridge University Press.

Levy, Robert. 2000. Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist. Berkeley: University of California Press.

Li, Bobai and Andrew Walder. 2001. “Career Advancement as Party Patronage: Sponsored Mobility into the Chinese Administrative Elite, 1949-1996”. American Journal of Sociology 106 (5): 1371 – 1408.

Linz, Juan L. and Alfred Stepan. 1996. Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe. Baltimore: The Johns Hopkins University Press

Meyer, John W. and Brian Rowan. 1977. “Institutionalized Organizations: Formal Structure as Myth and Ceremony”. American Journal of Sociology 82 (3): 340-63

Moraru, Camelia. 2000. “Agricultura dobrogeana si impartirea taranilor pe criterii de clasa”. Analele Sighet 8: Anii 1954-1960 Fluxurile si refluxurile stalinismului. Pp. 299 –304. Bucuresti: Fundatia Academia Civica

52

Rona-Tas, Akos. 1997. The Great Surprise of the Small Transformation: The Demise of Communism and the Rise of the Private Sector in Hungary. Ann Arbor: University of Michigan Press.

Rostas, Zoltan. 2000. Monografia ca utopie: Interviuri cu Henri H. Stahl. Bucuresti: Ed. Paideia.

Schopflin, George. 1990. “The Political Traditions of Eastern Europe” Daedalus.

Scott, W. Richard. 1991. “Unpacking Institutional Arguments” in The New Institutionalism in Organizational Analysis. (Powell and DiMaggio, eds.). Chicago: The University of Chicago Press.

_________________1995. Institutions and Organizations. Thousands Oaks, Ca: Sage.

_______________. 1998. Organizations: Rational, Natural, and Open Systems. Upper Saddle River NJ: Prentice Hall.

Soare, Popa. 1979. “Antecedente ale cooperativizarii comunei Vulturul”. Manuscris nepublicat.

Szelényi, Ivan 1983. Urban Inequalities Under State Socialism. Oxford: Oxford University Press.

Szelényi, Ivan (in collaboration with R. Manchin, P. Juhasz, B. Magyar and B. Martin). 1988. Socialist Entrepreneurs. Madison: University of Wisconsin Press.

Turner, Ralph [1959] 1998. “ Sponsored and Contest Mobility in the School System” in Great Divides: Readings in Social inequality in the United States. (T. Shapiro, ed.) Mountain View, CA: Mayfield Publishing Company.

53

Verdery, Katherine. 1983. Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economic, and Ethnic Change. Berkeley, Los Angeles: University of California Press.

_______________ 1996. What Was Socialism, and What Comes Next? Princeton: Princeton University Press.

________________2002“ ‘Seeing Like a Mayor’ Or How Local Officials Obstructed Romanian Land Restitution.” Ethnography. Vol. 3, 5-33.

Verdery, Katherine and Gail Kligman. 1999. “Collectivization in Romania: Project Statement.”

Walder, Andrew G. “Organized Dependence and Cultures of Authority in Chinese Industry”. Journal of Asian Studies, November 1983; Vol. XLIII/ No. 1

_____________. 1986. Communist Neo-Traditionalism: Work and Authority in Chinese Industry. Berkeley, Losa Angeles: University of California Press.

Walder, Andrew G., Li Bobai, and Donald Treiman. 2000. “Politics and Life Chances in State Socialist Regime: Dual Career Paths into the Urban Chinese Elite” American Sociological Review 65: 191-209.

54

ANEXALista respondentilor d in Vadu Rosca si Nanesti.

Mai jos, categoriile folosite pentru a indica dimensiunile proprietatiilor individuale inainte de colectivizare sunt urmatoarele:

“Taran sarac” – 1 – 3 ha;“Taran mijlocas” – 3- 7 ha;“Tarani instariti” – 7 – 10 ha;“Tarani ‘tare instariti’” – 10 ha si peste (desi in Vadu Rosca nu a existat decit un singur caz).

Pentru detalii asupra validitatii si interpretarii acestor categorii, a se vedea prima sectiune a raportului. De asemenea, pentru a proteja anonimitatea respondentilor, ma limitez aici la o minima prezentare a lor; numerele atasate identitatii respondentilor in aceasta anexa nu corespund, din aceleasi motive legate de anonimitate, numerelor atasate citatelor din text. Cu doar citeva exceptii indicate mai jos, (e.g., profesor, invatator), cei mai multi dintre cei intervievati sunt absolventi de invatamint primar (4 clase – 7 clase). In afara de cei mai jos, am mai purtat discutii nesistematice cu aproximativ 7 persoane.

Vadu Rosca 1) fostul invatator si director al scolii din sat (tinar intelectual in sat in anii colectivizarii);

- familie de mijlocasi;

2) fostul Presedinte al Sfatului Popular al comunei Vulturul (i.e., primar) in perioada 1956 – 1961;

3) primul sef de GAC din satul Vadu Rosca si ulterior (pina la pensionare) sef de brigada la CAP in comuna Vulturul;

- familie de mijlocasi;

4) unul dintre capii revoltei din decembrie 1957, condamnat la inchisoare;- familie de mijlocasi;

- dupa revolta si inchisoare, a lucrat pe santiere de constructii;

5) un alt participant de frunte la revolta, condamnat si el la inchisoare; - familie de mijlocasi;- dupa revolta si inchisoare, a lucrat in constructii

6) un participant la revolta, care a atacat cu cutitul una dintre masinile fortelor de ordine trimise in sat – fapt perceput drept “scinteie” a revoltei;

- familie de saraci;- dupa inchisoare, a lucrat la CAP;

7) un alt participant la revolta, condamnat la inchisoare;- familie de mijlocasi;

8) un taran care a refuzat sa intre in GAC (si CAP), si in urma luarii pamintului de catre stat, a functionat ca “particular” – si-a lucrat pamintul din intravilan care i-a ramas si si-a cistigat existenta din carausie (transport si lucru cu caruta pe cont propriu);

9) profesor de istorie si fost director al scolii din Vadu Rosca in anii ’70, si secretarul organizatiei de partid in Vadu Rosca.

- familie de mijlocasi;

Nanesti:

1) primul presedinte de GAC; sotia acestuia a fost membra in Marea Adunare Nationala;

- familie de mijlocasi

2) al doilea presedinte de GAC si fost primar in anii ’60 – ’80; - familie de mijocasi

56

3) unul dintre primii membrii de partid din comuna; a lucrat la SMA-ul (Staiunea de Mecanizare a Agriculturii) din comuna la inceputurile colectivizarii;

-familie de tarani saraci

4) un taran care initial a refuzat sa treaca in colectiv, dupa care a fost “convins” (prin mijloace vilolente) sa se “treaca la colectiv”;

- familie de mijlocasi;

5) o taranca care la vremea colectivizarii locuia in satul invecinat Calinenii Noi si avea pamint si linga Vadu Rosca.

- familie de mijlocasi;

6) fost secretar UTC si ulterior in secretar al organizatiei de partid din comuna in anii ’80; fiu al unui taran mijlocas;

7) “particulari”: sot si sotie care au refuzat sa treaca la CAP; in anii ’80 au reusit, in ciuda unor dificultati uriase, sa-si reclame pamintul ce le fusese trecut in colectiv; amindoi apartineau unor familii de mijlocasi;

8) fost membru CAP al carui tata a fost desemnat “chiabur” de citeva ori, datorita neintelegerilor cu cei de la primarie;

- familie de mijlocas; tatal avea cazan de tuica;

9) taran, fost membru CAP, apoi lucrator la “drumuri si poduri’ in Galati, si care ulterior a revenit in comuna, SMA;

- familie saraca, tinind cont de numarul de frati (5) si supf de teren detinuta de tata (5 ha)

10) particular, nu a trecut la CAP, a continuat sa lucreze pamintul repartizat cu zgircenie de primarie, si sa faca “carausie”

- familie de mijlocasi;

57

11) taran, fost membru CAP; a trecut la TOZ intii cu opozitia tatalui, fiindca nu avea cum sa-si intretina nou-intemeiata familie;

- familie de tarani saraci

12) fost brigadier in CAP-ul din comuna; - familie de mijlocasi;

58