av. Adrian Toni NEACȘU

În facultate și, ulterior, în institutele de formare ale profesiilor juridice (Institutul Național al Magistraturii, Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, Școala Națională de Grefieri ș.a.), nu se învață scrierea documentelor juridice.

Învățământul universitar românesc este prin excelență teoretic și nu există discipline în care să se predea tehnica, mecanica și structura scrierii documentelor juridice. Indiferent cât de bine te descurci la licență, atunci când ieși dintr-o facultate românească, scrierea efectivă a unei cereri reconvenționale este o necunoscută și o probă herculeană. Școala nu-și asumă responsabilitatea de a transmite absolvenților ei abilitățile și deprinderile practice pentru succesul profesional. Indiferent cât excelezi la drepturile reale ori la drept procesual penal, în ceea ce privește îndemânarea practică ești pe cont propriu. Te vei perfecționa ulterior, la locul de muncă, „furând” în timpul stagiaturii de la cei din preajma ta sau învățând din greșeli, erori și eșecuri în fața instanței. Nici mai târziu, în cadrul institutelor de formare, acest caracter abstract al procesului de învățare nu suferă modificări importante. În tradiția învățământului nostru juridic, nu există orientarea către concret, către practic. În „viața reală” toată lumea profesională are nevoie de modele, de scheme, de formulare, de exemple ale unor acte procedurale. Piața acestora a suferit, de altfel, o explozie în ultima perioadă, atât în print, cât și în online, însă a rămas în continuare într-o zonă a obscurului. Nimeni nu se laudă că studiază cărți de formulare sau tipizate, iar astfel de cărți, de regulă, nu sunt ținute la vedere în biblioteca profesională.

Cu toate acestea, nimeni nu se poate forma fără modele și studiatul exemplelor. Ori de câte ori ai citi un cod, cursurile universitare care îl explică, monografiile sau tratatele care îl aprofundează, nu vei învăța să scrii în „lumea reală” o plângere penală sau o întâmpinare.

La instanța la care m-am format ca judecător, o mică judecătorie exotică de provincie, era transmis din mână în mână către ultimii sosiți un caiet de minute. Nimeni nu mai știa exact din ce vreme data, se știa doar că la un moment dat fusese transcris de pe un caiet compromis din cauza trecerii timpului. Conținea toate exemplele de minute ale hotărârilor judecătorești ce puteau fi pronunțate la judecătorie. Erau transcrise îngrijit și citeț și era încredințat întotdeauna spre folosință și păstrare celui mai nou judecător venit. Oricine putea teoretic să-i aducă îmbunătățiri, însă aceasta presupunea o discuție și o aprobare a propunerilor în colectivul instanței. Evident, era facultativ și orientativ, nimeni nu-ți impunea să-l utilizezi, după cum puteai să-ți personalizezi propriile minute aşa cum doreai. Așa cum m-am convins ulterior, caietul avea două finalități. Pe de o parte, avea cel mai direct caracter formator; pur și simplu, învățai practic cum să scrii un dispozitiv, atât în penal cât și în civil. Erau formule standard, exemple de topică a propoziției, termenii cei mai adecvați hotărârii pe care o aveai de luat. Un al doilea rol era acela de uniformizare a tehnicii de redactare a minutelor la acea instanță. Dispozitivele hotărârilor semănau între ele, nu existau disonanțe majore care să atragă atenția și să ridice suspiciuni justițiabilului. Specificul local era atât de pronunțat încât multă vreme ulterior știam, doar aruncându-mi o privire pe dispozitiv că o hotărâre provine de la acea judecătorie, și nu de la alta. Când, ulterior, am ajuns la judecătoria mai mare din reședința de județ, am avut reale dificultăți de adaptare, structura minutelor așa cum o învățasem nesuprapunându-se perfect peste practica acestei instanțe. Aici, neexistând acel caiet de minute formator, a trebuit să petrec o perioadă de adecvare, studiind exemplele de minute alături de unul dintre colegii mei de birou cu experiență. În prezent, astfel de culegeri de minute dar și de modele ale unor alte acte procedurale întocmite de judecători și procurori circulă la Institutul Național al Magistraturii. Ele sunt standardizate la nivel național, astfel încât generațiile de absolvenți din prezent ai institutului se prezintă la instanțele la care sunt repartizați cu ele deja în bagaj, uniformizând destul de mult structura și tipicul actelor procedurale utilizate.

În ceea ce privește actele întocmite de avocați, deși diversitatea este regula, ele respectă o structură de bază fundamentală, cea cerută de lege și confirmată de practica judiciară. O cerere de chemare în judecată poate fi începută într-un singur fel și oricât de diferite ar fi stilurile personale, regulile organizării logico-juridice trebuie respectate. Ca orice scriere profesională, tehnica scrierii juridice poate fi sistematizată, studiată și învățată. Dacă este adevărat că munca avocatului se aseamănă cu cea a scriitorului de ficțiune, atunci nu e mai puțin adevărat că diferența esențială dintre ei este că, dacă scriitorul scrie pentru a transmite emoții, avocatul o face pentru a comunica idei. Tocmai de aceea, tehnica scrierii unor acte juridice este, în principiu, mai ușor de asimilat și reprodus în practică.

Fragment dintr-o lucrare în curs de apariție sub semnătura autorului la Editura Wolters Kluwer. Dacă dorești să fii primul informat când apare cartea ori să primești alte fragmente din aceasta, accesează acest link și lasă-ne datele tale de contact.