Contrademocraţia - politica în epoca neîncrederii , Pierre Rosanvallon

Pierre Rosanvallon este profesor la Collège de France şi director de studii la École des Hautes Études en Science Social ( Paris). Profesând o istorie conceptuală a politicului şi a socialului , lucrările sale au investigat , pe rând şi totodată încruţişat , construcţia politică a dreptăţii sociale.

 În lucrarea Contrademocraţia - politica în epoca neîncrederii ( La Contre - Démocratie. La politique à l’âge de la défiance - 2006 ) , Pierre Rosanvallon îşi propune să surprindă manifestările neîncrederii într-un cadru global , capabil să restitutie într-un mod articulat şi coerent caracteristicile cele mai profunde ale acesteia , să le înţeleagă în măsura în care se constituie politic în sistem , pentru a recomanda o înţelegere extinsă a funcţionării , a istoriei şi a teoriei democraţiei.

Textul lui Pierre Rosanvallon , are marele merit de a ne arăta că fenomenele şi gesturile pe care tindem să le punem astăzi , în întreaga lume europeană şi nord-americană , pe seama unei dezamăgiri , dacă nu chiar a unei epizări democratice , s-au aflat întotdeauna în inima politicului democratic.

Aşadar , particularitatea politicii contemporane rezidă mai puţin în practicile contrademocratice ca atare , pe care autorul le asează în categoriile comprehensive ale supravecherii , ale rezistenţei şi ale judecăţii , şi mai degrabă în echilibrul de ansamblu dintre regimul democratic , practicat prin alegeri şi instituit prin reprezentare , şi expresiile contrademocratice ale societăţii.

Acest echilibru se confruntă cu două fenomene majore. În primul rând , unul dintre temeiurile paradigmei modernităţii politice , raportarea la viitor. Filozofiei progresului şi de orizontul hipertrofiat al unui viitor pozitiv îi datoram enorma majoritate a instrumentelor de înţelegere şi de practică a democraţiei. În al doilea fenomen atinge însuşi subiectul politic democratic. În măsura în care democraţia modernă este o politică a voinţei , democraţia modernă este o politică a subiectului.

Oare ce mai reprezintă astazi democraţia? , este întrebarea la care Pierre Rosanvallon încearcă să găsească în cuprinsul acestei lucrări. Finalul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea  a demonstrat că forma definiţiilor “democraţiei” dispare. Pare că democraţia devine un fel de proces standardizat în etape tehnice cu putinţă de canonizat în manualul de proceduri.

Ce este democraţia? este de altfel o întrebare de bază a lucrării ; o întrebare care , într-o epocă mult prea ocupată cu democratizarea , nici măcar nu a fost formulată. În această problematică , o parte din vină o are ştiinţa politică , deoarece s-a plecat de la premisa că democraţia este variabila independentă a proceselor de schimbare politică din epocă , reperul fix ce nu are nevoie de explicaţii. Inspirată de definiţia procedurală a democraţiei formulată în paradigma liberală a criticii totalitarismului , a eliminat subtil democraţia din jocul inestigaţiei intelectuale , asezând adesea confortabil schimbarea politică în registrul cuvintelor , al instituţiilor şi al cifrelor , dar scoţând-o în acelaşi timp de pe terenul inconfortabil al societăţii şi al politicii ca atare. Democratizarea ca abandon al reflecţiei democratice riscă aşadar să devină un prim pas către abandonarea democraţiei ca atare.

Nu există şi nu a existat vreodată o definiţie a “democraţiei”. Politica este democratică atâta timp cât democraţia se află în căutarea propriului său conţinut. Aceasta este premisa de la care porneşte Pierre Rosanvallon , situându-şi întotdeauna obiectivele de investigaţie în spaţiul tensiunilor permanente şi încrucişate dintre reflecţia şi aspiraţia proiectelor politice succesive şi practicile concrete şi diverse ce pun în formă, imbogăţesc sau contrazic înţelesul însuşi al politicii democratice . Politica democratică nu există în absenţa unui efort constant de a o gândi. În cazul lui Rosanvallon , acţiunea politică democratică este indisociabilă de înţelegerea şi de conceptualizarea politică.

Ce este politicul? - politicul din perspectiva lui Pierre Rosanvallon, este locul şi demersul de fabricaţie a principiilor de inteligibilitate ale unei societăţi. În absenţa lui , viaţa noastră comună nu are sens. În lipsa lui , în lumea modernă şi contemporană , nu ne putem explica într-un mod convenabil şi nu putem justifica faptul că trăil într-o societate , împreună cu alte persoane de care ne simţim mai strâns sau mai slab legaţi.Politicul democratic este un oboect isctoric , iar caracterul său democratic nu subzistă decât graţie acestei istoricităţi.

Totodată , în echilibrul dinamic dintre reprezentarea democratică pe de o parte şi manifestările constrademocratice ale societăţii , miza este aşadar , politicul , ca atare. Istoria democraţiei cu întreg palierul său contrademocratic ne poate însă arăta că resursele de imaginaţie din care se hraneşte politicul sunt rareori epuizate.Având la bază cel puţin două condiţii. Aceea ca politicul să rămână un obiect de reflecţie colectivă şi ca democraţia şi contrademocraţia să fie imaginate în registrul complementarităţii şi nu al alternativei reciproc excluive.

Contrademocraţia este aşadar , atât produsul , cât şi confirmarea unui asemenea demers , sub conturul istoric şi din reflecţia filosofică. Contrademocraţia are propria sa istorie , în măsura în care este precedată de o istorie a democraţiei al cărui context străbate întreaga opera a lui Rosanvallon. Contrademocraţia rescrie istoria politicii democratice după ce autorul său expusese pe mai bine de 1 300 de pagini travaliul confecţiei , al dezbaterilor , al formelor şi al practicilor concrete ale democraţiei în contextul francez din secolul al XIX-lea.

Cetăţeanul democratic nu preexistă normelor şi instituţiilor , convenţiilor şi practicilor politice moderne şi contemporane , aşa cum nu o face nici poporul . Până la urma , paradoxul istoriei democratice expuse de Pierre Rosanvallon este următorul : cetăţeanul şi poporul , în calitate de subiecte politice complementare indispensabile democraţiei.

În introducere , Neîncredere şi democraţie ,  sunt surprinse problematicile actuale . În primul rând dispariţia idealului democratic raportată prin neîncrederea cetăţenilor în responsabilii politici şi în instituţii. Primul manifest democratic modern , faimosul Acord al poporului , publicat la Londra la 1 mail 1649 , ilustra deja în mod exemplar dualitatea dintre legitimitatea guvernanţilor şi expresia neîncrederii cetăţeneşti faţă de putere.

Economistul Kenneth Arrow , atribuie acestei încrederii trei funcţii. Mai întâi încrederea extinde calitatea legitimităţii , oferindu-i o formă morală şi una substanţială. Totodată , încrederea joacă un rol temporal , permiţând să presupunem

că această legitimitate durează în timp. În sfârşit , încrederea este o modalitate de economisireinstituţională care ne scuteşte de o sumedenie de menisme de verficare şi de colectare de probe.

Există şi o altă abordare a neîncrederii , de tip democratic. Scopul acesteia esre de a veghea dacă puterea aleasă să-şi respecte propriile angajamente , de a găsii mojloacele capabile să menţină vie existenţa iniţială a slujirii binelui comun.Neîncrederea democraticăse exprimă şi se organizează în mai multe feluri , însă se disting trei modalităţi importante : puterile de supraveghere , formele de rezistenţă , verificarea prin judecată.

Impactul neîncrederii politice , de timp democratic , indeplineşte trei funcţii: ştiinţific , examinat de Ulrich Beck în cartea sa Societatea riscului - “ Atunci când cetăţeanul doreşte să rezolve problemele pe care specialiştii nu au ştiut nici să le prevadă , nici să le evite , el se găseşte din nou la cheremul specialiştilor. Singura soluţie este menţinerea delegării , multiplicarea dispozitivelor de constrol şi de supraveghere”; încrederea regresează şi in ordine macroecnomică , definind-o astfel ca pe o formă de cunoştere ce ne permite să formulăm ipoteze despre un comportament viitor  ; societatea neîncrederii se bizuie pe mecanisme de tip sociologic, Michael Walzer, bazele materiale ale instituţiei încrederii sociale se topesc , cetăţenii se încred din ce în ce mai puţin unii în ceilalţi.

Totodată , sunt explicate si argumentare cele trei dimensiuni ale contrademocraţiei : vigilenţa ,denunţul şievaluarea.

Vigilenţa trebuie înţeleasă ca o madalitate de acţiune. Nu poate fi înţeleasă ca o simplă atitutdine pasivă.Vigilenţa defineşte o formă particulară de intervenţie publică , ce nu ţine nici de sfera deciziei , nici de exerciţiul unei voinţe. Vigilenţa este creatoare de posibilităţi sau de limitări , structurând un câmp general al acţiunii.

A denunţa înseamnă , potrivit etimologiei termenului , a face cunoscut , a dezvălui , a releva. Figura scandalului s-a impus ca unic obiect pertinent al activităţii sociale de denunţ. Scandalul conferă faptelor vizate un fel de  “ultra-realitate”. A denunţa un scandal înseamnă în primul rând a descoperii ceea ce era ascuns pentru a pune capăt unei situaţii reprobabile expunându-i eventual pe vinovaţi rigorilor legii.

Evaluarea este cea de-a treia formă a puterii de supravegherii . Această consistă într-o apreciată argumentare tehnicp a acţiunilor particulare sau a ansamblului general al politicii. Obiectul ei este acela de a expertiza calitatea şo eficacitatea unei gestiuni. Şi aici este vorba tot despre verificarea unei reputaţii , însă aceasta se constituie în jurul valorii de competenţă a guvernanţilor.

Actorii supravegherii, are în prim plan atitudinea ilustrată de filosoful francez, Alain , în secolul al XX-lea. Raportul aşa numitului cetăţean vigilent reflectă faptul că , democraţia este în primul rând , “o putere de control şi de rezistenţă” , iar singura suveranitate efectivă este cea negativă.

Ştiinţele sociale au examinat şi transformările “resorurilor“ acţiunii colective , precum şi modalităţile angajamentului social. În fapt , calitatea dominantă a acestor “noi mişcări sociale“ rezidă în faptul că ele se organizează în jurul celor trei acţiuni de vigilenţă , de denunţ şi de evaluare , constituind astfel vectorul cel mai vizibil şi cel mai structurat al contrademocraţiei.

Internetul a devenit o formă socială deplină şi , totodată, o adevărată formă de politică. O formă socială, în primul rând, contribuind într-un mod inedit la construirea comunităţilor.

Firul istoriei , se constituie în jurul celor trei etape ale distingerii formelor şi a proprietăţilor contrademocraţiei în raport cu democraţia instituită . Prima etapă este cea a cuceririi puterilor parţiale de supravechere în dubla lor dimensiune liberală. A doua etapă , edificarea sistemelor parlamentare moderne va instituţionaloza , va raţionaliza şi va structura diferitele puteri de control şi de supraveghere care căpătaseră formă. Cea de-a treia etapă se deschide în anii ’70 , atunci când declinul parlamentarismului , conjugat cu naşterea unei societăţi civile capabile de un plus de autonomie , conduce la o expresie mai socializată a diferitelor forme de democraţie indirectă.

Vitalitatea contrademocratică s-a degradat sub efectul corporatismelor sau al reacţiilor populiste pur reactive. Câmpul politic s-a transformat profund desenând un sistem care cere să fie examinat. Istoria de durată a puterilor de obstrucţie ne poate oferi distanţa necesară pentru a-i înţelege mai bine temeiurile.

Supravegherea şi obstrucţia sunt două metode de constrângere a guvernaţilor , două modalităţi de manifestare eficientă a ponderii societăţii diferite de calea recursulu la urne.Judecata constituie o formă de evaluare a unei idei de supraveghere , prelungirea unui exerciţiu pentru evaluarea unei conduite sau a unei acţiuni , radicalizarea şi dezvoltarea ideii de supraveghere .

●

Studiul câmpului politic este adesea sfâşiat între două categorii demersuri : pe de-o parte , teoriile normative ; pe de cealaltă parte , descrierile organizate ale istoricului sau ale sociologicului. Această carte a încercat să practice o altă cale : elaborarea unei teorii înnoite a formelor democraţiei plecând de la observarea minuţioasă a universului contrademocratic. Autorul rândurilor operei , Contrademocraţia - politica în epoca neîncrederii , a încercat să formuleze o teorie a democraţiei a cărei viaţa sp nu mai poată fi separată de acţiune. Totodată a demonstrat faptul că termenul “contrademocraţie” cere îmbogăţirea acestui lexic prin includerea termenilor de vigilenţă , evaluare , presiune prin dezvăluire , obstrucţie , judecată. Conceptul de contrademocraţie , trebuie înţeles din această perspectivă. El poate oferi un limbaj şi o coerenţă intelectuală acestor spaţii diverse , propunând un cadru sistematic pentru descrierea multiplelor transformări ale democraţiei contemporane , integrându-le şi onorându-le într-o teorie a democraţiei.

Lucrarea de faţă este consacrată în primul rând istoriei şi teoretizării acestor expresii ale contrademocraţiei. Aceasta a reuşit să înglobeze şi să argumenteze feţele acestui nou Ianul civic, în care reputaţia este principalul cardinal al democraţiilor de opinie în măsura în care ea constituie un regulator social intern ce capătă întemeietate în faţa efectelor mecanismelor instituţionale