THEODOR CONSTANTIN

FIUL LUI MONTE CRISTO

EDI IAŢ A DOUA REV ZUTĂ A

VOL. II

EDITURA TINERETULUI

Rcdactor responsabil: SORIN NICOLAETehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAIDat la cules 16.07.1964. Bun de tipar 13.09.1964Ap rut 1964ă .Comanda nr. 6427. Tiraj 40120.Hirtie semivelină de 63 g/m2 700 X 1000/32.Coli editoriale 11,4. Coli de tipar 8,25.A.T. 10070. C.Z. pentru bibliotecile mici SR – 3

Tiparul executat sub comanda nr. 40546 laCombinatul Poligrafic „Casa Scînteii” Pia a Scînteii nr. ţ 1Bucureşti – R.P.R.

CAPITOLUL XII

De ziua mea onomastic , mama miă -a d ruit ă o serviet .ă Pentru a s rb tori evenimentul, se hazardase şi înă ă alte cheltuieli. În locul modestului prînz preg tise un adev rată ă osp , la care îl invit şi peăţ ă unchiul Iancu. De asemenea, preg tise multe şiă variate pr jituri de cas , cu care să ă ă-mi tratez colegii.

Str daniile culinare ale mamei, în parte, au fostă inutile. Şi au fost aşa, fiindc , pîn la urm , amă ă ă renun at sţ ă-i invit, deşi ştiam c mama aveă a să fie mîhnit . Dar, pur şi simplu, nă -am putut. N-am putut, fiindc abia acum ă mi-am dat seama cît de str ini îmi erau şi, mai ales, cît de str in le eram.ă ă Sim induţ -m altfel decît ei, parc de o alt vîrst ,ă ă ă ă nu mă solicitau la jocuri, dup cum nici nuă -mi c utau prietenia.ă Prezen a mea le inhiba parcţ ă elanul, îi stînjenea, r pea cevaă

din farmecul jocului. Dîndu-şi seama c sînt altfel decît ei, nuă sim eau nevoia s întind antene de în elegereţ ă ă ţ pîn la mine.ă Şi, într-adev r, eramă altfel decît ei. Nu mai eram copil. Copil ria mea murise acolo,ă la „Hanul lui Agop”. Pentru ei to i, eu eram Ducuţ -N uă cu, b iatul în prezen a c ruiaă ţ ă deveneau aproape sfioşi. Sfioşi, pe de o parte, fiindc , o dată ă cu copil ria, îmi murise veseliă a, rîsul, spontaneitatea, pe de alt parte, fiindc şi eu, la rîă ă ndul meu, nu eram în stare să fac drumul în întîmpinarea lor.Şi nu eram în stare fiindc mă ă sim eam preaţ b tă rîn fat de eiă , nişte copii, spre fericirea lor înc nişteă copii.

De altfel, şi profesorii ajunseser să ă-şi dea seama c ,ă dup moartea tat lui meu, devenisemă ă un „b iat ciudată ”. „Ciudăţenia” aceasta avea însă pentru fiecare dintre ei un alt con inut. De pild ,ţ ă domnul Corbu, dirigintele clasei, credea c ea esteă consecin a unei interioriz ri superioareţ ă vârstei pe care o aveam. B nuitor, ironic şi pu intel cam zbir,ă ţ odat , în consiliul profesoraă l, spusese despre mine: „Elevul Măn il cump r mult şi vinde pu in.ă ă ă ă ţ Elevi de- ştia mieă nu-mi plac, fiindc te judec şiă ă te cînt resc, domnilor,ă cu cîntar de farmacie. Închipui iţ -v ce ar însemna dac to iă ă ţ elevii ar fi ca el şi ne-ar cîntări pe noi, profesorii, cu un asemenea cîntar”. Al ii, printre care şi profesorul deţ religie – poreclit şi „popa C uieăţ ” – erau de p rereă c ă „ciud eniaăţ ” mea consta într-un fel de dezechilibru sufletesc, datorită eredit ii şi mediului înăţ care tr iam, dup p rerea lor formată ă ă din lep d turi f r de Dumnezeu, care nu c lcau cu anii peă ă ă ă ă la biseric .ă

Singurul profesor care nu s-a mul umit numaiţ s constateă „ciud eniaăţ ” mea, dar, intuind-o, a c utat s ajung pă ă ă în laă sufletul meu, înl turândă lianele singur t ii, ca s m ajute,ă ăţ ă ă a fost profesorul Barbu Moroianu. Numai c la pu in vremeă ţ ă dup aceea a survenit moartea lui tragic , despreă ă ale c reiă împrejur ri citită orii vor afla din paginile ce urmeaz .ă

Pe de o parte, atitudinea de indiferen sauţă de bun voin lipsit de c ldur din partea profeă ţă ă ă ă sorilor mei – cu excep ia amintitţ ă – iar pe de alta, jena, sfiiciunea şi stînjeneala colegilor mei avuseser darul ca, pe nesim ite, să ţ ă

m îndep rteze şi de unii, şi de ceilal i şi s devin, f r voiaă ă ţ ă ă ă mea, un b iat şi mai ă „ciudat”.

Ve i în elege acum mai bine de ceţ ţ – spre mîhnirea mamei – la aniversarea mea nu am adus pe nici unul dintre colegii mei. În schimb, l-am invitat pe Fane. Aşa c , în ziua sorocit ,ă ă eram cu to iiţ patru, fiindc mama lă -a poftit şi pe unchiul Iancu.

Numai c , în ciuda bun t ilor preg tite, veseliaă ă ăţ ă a lipsit dintre noi, din motivele pe care le ve iţ afla imediat.

În diminea a acelei zile seţ petrecuse un fapt care indignase întreaga noastr mahala.ă

Deşi era duminic , din obişnuin , m tuşa Brânduşa seă ţă ă instalase pe lavi a din fa a por ii, cu coşulţ ţ ţ plin cu semin eţ al turi, în aşteptarea cump r torilor. De la ă ă ă „tejgheaua pr v lieiă ă ” – aşa numea ea lavi a din fa a por iiţ ţ ţ – v zu femeileă plecînd după cump r turi în piaă ă ţă – de obicei tocmai în Pia aţ S rac , cea mai îndep rtat , dar cea mai ieftină ă ă ă ă – b rba iiă ţ coborînd în port s se b rbiereasc sauă ă ă s se tund . F r să ă ă ă ă se mişte de pe lavi a ei, laţ fel ca în fiecare duminică – m tuşa Brînduşaă afl , îă ntrebând pe cumetrele întoarse de la cump r turi, pre ul zarzavaturilor, al fructelor, al p s rilor şi,ă ă ţ ă ă în general, pre ul tuturor m rfurilor oferiteţ ă spre vânzare în pia . Informa iile ob inute le aducea imediat la cunoştin aţă ţ ţ ţ celorlalte femei. Era suficient s ias una în poart sau să ă ă ă treac strada,ă spre a împrumuta de la o vecin o ă mîn deă m lai,ă o ceap sau te miri ce altceva, ca m tuşa Brînduşaă ă s-o opreasc şi să -o informeze, dintr-o r suflare, deă pre ulţ cartofilor, al ardeilor graşi sau al vinetelor, ca un veritabil buletin vorbit al prim riei. După ă aceea, într-un limbaj pres rat cu multe cuvinte deă ocar , îşi manifesta indignareaă împotriva precupe iţ lor care nu voiau s scad pre ul la roşii,ă ă ţ la „ uc rţ ă ă”, la castrave i sau ţ la ardei graşi. Dar ceea ce p reaă mai curios – mi-a r mas de neîn eles şi pînă ţ ă ast ziă – era c m tuşa Brînduşa se ar ta cel maiă ă ă mult indignat deă urcarea pre urilor sau de men inerea lor ridicate la uneleţ ţ produse al c ror gustă era necunoscut, dac nu tuturor,ă atunci marii majorit i a fiin elor omeneşti aciuiate înăţ ţ

mahalaua Mascaralei.— Ce zici, Domnico! Unde se trezesc ho ii ştiaţ ă de

precupe i de au ajuns s vînd perechea deţ ă ă curcani cu cinci sute de lei? Auzi: cinci sute de lei!

— Cinci sute de lei! se mira vecina, care nici nu ştia gustul c rnii de curcan, aşa după ă cum nu-l ştia nici m tuşaă Brînduşa.

— Da, soro, cinci sute de lei! Totul s-a scumpit. Cega se vinde azi cu treizeci de lei kilogramul, iar pre ul nisetrului aţ mai crescut cu zece lei la oca. Z u c nu mai este de tr it.ă ă ă

— Da, e greu, e tare greu! recunoştea interlocutoarea ei, gîndindu-se la pre ul fasolei, al verzeiţ sau al cartofilor, hrana de fiecare zi alor ei şi a tuturor familiilor din toate mahalalele bogatului şi cosmopolitului nostru oraş.

Şi l sîndă -o în plata Domnului, se gr bea s seă ă întoarcă acas ca să ă-şi vad de gospod rie. M tuşaă ă ă Brînduşa continua îns să ă-şi manifeste indignarea împotriva precupe ilor care scumpiser pre ul laţ ă ţ ceg şi nisetru, cuă toate c niciodat nu mîncaseă ă soiurile acestea de peşte boieresc şi cu toate c eaă ar fi fost bucuroas s poată ă ă cump ra o ă „oca” de oble i, ca s fac o saramur , ţ ă ă ă sau o „oca” de biban sau pl tă ic .ă

Desigur, mul i dintre dumneavoastr v ve i întrebaţ ă ă ţ : cum de izbutea m tuşa Brînduşa s seă ă informeze de pre ulţ tuturor „delicateţurilor” – expresia îi apar ineaţ – f r să ă ă p r seasc ă ă ă „tejgheaua pr v lieiă ă ”. Explica ia e foarte simpl .ţ ă În fiecare diminea , m tuşa Brînduşţă ă a oprea cîte o femeie care, cu coşul în mîn , se gr bea spre pia .ă ă ţă

— Bun diminea a, Aă ţ nu oţ ! Te duci la piaţă?— M duă c! Poate se vinde în hal c p îă ă ăţ ni de berbec.— Şi la care pia te duciţă ?— P i la Pia a Mare.ă ţ— Atuncea te rog s întrebi cu cîă t se vinde perechea de

curcani.— Bine, am s întreă b! se învoia cealalt , care îiă cunoştea

meteahna.Pe alta o ruga s se intereseze de pre uă ţ l nisetrului sau al

cegii, pe alta de cel al şvai erului, alţ untului, al smîntînei şi al

altor bun t i pe careă ăţ m tuşa Brînduşa nici nu îndr znea să ă ă viseze că ar putea s le mă ănînce.În duminica aceea, cînd eu împlineam şaptesprezece ani, m tuşa Brînduşa, careă deschisese „pr v liaă ă ” înc din zorii zilei, izbutise s afleă ă pre ulţ tuturor zarzavaturilor din pia , al diferiţă telor soiuri de peşte, al p s rilor şi ou lor, ba chiar şi al bananelor expuseă ă ă în vitrina magazinului cu delicatese al domnului Mircea abia din ajun, şi tocmai îşi manifesta indignarea fa de a aţă ţ ţ Leonora, mama lui Fane, c nişte ă „p c toase de bananeă ă ” costau atî ia baniţ – pot s jur cu ă mîna pe inim că ă m tuşaă Brînduşa nu mîncase în via a ei bananeţ – cînd îşi f cuă apari ia Traian Paţ ntea. Privi o clipă la dreapta, la stînga, pe urm o porni întins spreă „pr v liaă ă ” m tuşii Brînduşa.ă

Acesteia îns , atunci cînd îl v zu ap rîă ă ă nd în poart , i seă înecar cuvintele în gît de mirare. Şiă avea de ce s se mireă m tuşa Brînduşa. Fiindc eraă ă pentru prima dat cîndă Negru-Împ rat ap rea astfel îmbr cată ă ă : c maş verde,ă ă diagonal , pantaloniă bufan i, cizme cu scîţ r şi pistol la şold.ţ

Negru-Împ rat mergea an oş prin mijlocul str zii, c lcîndă ţ ţ ă ă ap sat şi tr gînd cu coada ochiului înă ă dreapta şi în stînga, să se conving dac îl vedeă ă careva din vecini. Cînd ajunse în dreptul dughenei m tuşii Brînduşa, trecu strada ca să ă se aprovizioneze cu por ia zilnic de semin e.ţ ă ţ

— Bun diminea a, m tuş Brînduşa.ă ţ ă ă— Bun diminea a, domnuă ţ ’ Traiane.— Alimentează-m , dar repede, c să ă înt gr bit.ăŞi îşi c sc cele dou buzunare ale pantalonilor,ă ă ăca m tuşa Brînduşa s i le încarce.ă ăCînd ele fur pline, m tuşa Brînduşa, care, atunciă ă cînd

voia, avea o limb al naibii de ascu it , întreab ,ă ţ ă ă pref cînduă -se neştiutoare:

— Te-ai angajat la Circ, domn’ Traiane?Negru-Împ rat, care tocmai voia să ă-şi aprind igara,ă ţ

stinse chibritul, vîrî cutia în buzunar, iar igara întrţ -un port igaret de piele, pe urm r spunse cu o voce calmţ ă ă ă:

— Asta nu-i uniform de Circ, ci uniforma G rziiă ă de Fier, cum prea bine ştii, hoaşc b trîn . Şi caă ă ă să- i treac pofta sţ ă ă m mai iei peste picior, vreauă să- i dau o ţ mic lecă ţie, doar ca

avertisment.Spunînd acestea, Negru-Împ rat puse mîna peă coşul plin

cu semin e şiţ -l zvîrli tocmai în mijlocul str zii.ă— Asta a fost doar o mic lec ieă ţ ! mai ad ugă ă el, după

care, întorcîndu-i spatele, se preg ti să ă plece.— Dar m tuşa Brînduşa se repezi la el şi, apucînduă -l de

diagonal , începu s ipeă ă ţ :— Tîlharule! Banditule! Să-mi pl teşti marfa,ă porc de

cîine! S ri i, oameni buniă ţ ! Negru-Împ rat îşi bate joc deă b tă rîne ele mele, tr sţ ă ni-l-ar Dumnezeu şi arde-l-ar focul să-l ard de hingheă r!

— Dă-mi drumul, babo, c altfel e r u de tine.ă ă Am să- iţ ard una peste gur de are s te pupeă ă nepoată-ta rece.

— Cum nu iţ -e ruşine, domnule, să- i pui minteţ a cu o femeie b trîn şi s rmană ă ă ă? îi lu ap rareaă ă a a Leonora.ţ ţ Pl teşteă -i încaltea semin elţ e!

— Să-i pl teasc dracuă ă ’, nu eu!Şi se smuci o dat tare, sc pînd de m tuşa Brînduşa,ă ă ă

care, pierzîndu-şi echilibrul, se pr buşi ă la p mînt. De acolo,ă de jos, continua s ipe, să ţ ă-l blesteme şi s cear ajutoră ă vecinilor.

Primul care a alergat s vad ce se întîmpl ă ă ă a fost nea Sava Frangulea. A ajuns în strad atunciă cînd m tuşaă Brînduşa se pr buşise la p mînt şiă ă cînd Negru-Împ rată apucase s fac vreo cî ivaă ă ţ paşi. V zând coşul r sturnat înă ă mijlocul drumului şi semin ele împr ştiate, nea Sava aţ ă în elesţ imediat ce se întîmplase, mai ales c Negruă -Împ rat,ă îndep rtînduă -se, ca să-şi pun în ordine uniforma, ă se tot tr gea de poalele c m şii.ă ă ă

— Ce, m domnule, îă ncepur i s v pune i acumăţ ă ă ţ mintea pîn şi cu femeile b trîneă ă ? se r sti la ă el nea Sava, a inîţ ndu-i calea.

— Golanule!… Tîlharule!… Să-mi pl teşti marfaă ! Toat să ă mi-o pl teştiă ! continua s ipe m tuşaă ţ ă Brînduşa, în timp ce a a Leonoţ ţ ra îi ajuta s seă ridice de jos.

— M i omule, eu te sf tuiesc s te dai la oă ă ă parte pîn nuă m înfuriiă ! se r sti la nea Savaă Negru-Împărat, încercând să-l dea deoparte cu bra ul.ţ

Dar nea Sava nu se d du urnit,ă— Decît să-mi dai mie sfaturi, voinicosule, mai bine ai

scoate banii şi ai pl ti b tă ă rînei.— Nu-i pl tesc nimic. A insultat legiunea şi amă

pedepsit-o.Despre Nea Sava nu se putea spune nici c esteă un om

care îşi iese uşor din fire şi nici c excelaă prin curaj. Dimpotriv . De la el am auzit pentruă prima dat proverbuă l: capul plecat sabia nu-l taie, proverb de care inuse seama înţ toate împrejur rile vieă ţii sale chinuite şi lipsite de bucurii. Totuşi, refuzul lui Negru-Împ rat a izbutit să ă-l mînie.

— M domnule, afl de la mine c eu fac cevaă ă ă pe legiunea voastr şi pe voi to i, la o adic . Mieă ţ ă să-mi spui: îi pl teşti sau nuă ?

— Aşa, domnule Sava!Şi fiindcă nea Sava îi pusese mîna în piept, ca s scape,ă

Traian Pantea îl izbi în cap cu tocul revolverului, atît de tare, încît cel lalt se pr buşi.ă ă

— Da iţ -v la ă o parte, c v împuşc pe to i, amenină ă ţ ţă Negru-Împ rat pe cei care apucaser s facă ă ă ă roat în jurulă lor, în marea lor majoritate femei.

Amenin area îşi f cu efectul. Cercul se desf cuţ ă ă şi Pantea putu pleca. În urma lui se ridic ună uragan de huiduieli şi blesteme.

— Ciom gariloră !… Huooo! Ucigaşilor!… Nu v-ar mai r bda pă ămîntul lui Dumnezeu!… La atîta doar sînte i bunţ i: să ciom gi i şi s c s pi i ă ţ ă ă ă ţ oamenii, arhanghelii mamei voastre de arhangheli!…

Cînd s-a mai potolit pu in zarva, nea Grigoreţ Dogaru, care tocmai picase de la frizer, aflînd ce se întîmplase, propuse ca atît m tuşa Brînduşa cîtă şi nea Sava Frangulea, împreun cu cei care fuseser martori, s plece imediat laă ă ă circumscrip ia deţ poli ie ca s înainteze o plîngere.ţ ă

Cuvîntul lui nea Grigore Dogaru avea în mahalaua noastr aproape aceeaşă i greutate ca a lui nea Mihalache Suru. Era un om m runt de statur ,ă ă de cel mult patruzeci de ani, care avea o voce blajin şi sf toas . Lucra la fabrica deă ă ă cuie. C su aă ţ în care locuia el şi cu nevastă-sa – a a Niculinaţ ţ

– deşi era mic şi cu ferestrele atît de ă joase, încît se putea uita prin ele, în untru, broasca, ară ăta totdeauna de parcă abia atunci ar fi v ruită -o. Cît priveşte curtea, ceva mai mare decît o batist , înă toat mahalaua nu g seai o altaă ă cu atîtea flori – din prim var şi pîn toamna tîrziuă ă ă – şi cu atî iaţ pomi fructiferi.

Dar nea Grigore Dogaru nu era numai un lucr toră priceput, la fabrica unde lucra, nu numai un bun gospodar, dar avea şi o minte ascu it . Dacţ ă ă cineva aflîndu-se în vreun impas şi avînd nevoie de un sfat se ducea s iă -l cear , puteaă fi sigur că de la nimeni altul nu ar fi putut primi unul mai bun.

Pentru toate aceste motive, cuvîntul lui avea mare greutate în mahalaua noastr . Aşa c , atunciă ă cînd el a propus ca m tuşa Brînduşa şi nea Savaă Frangulea s facă ă plîngere la comisariat, toată lumea a fost de acord. Imediat, un grup format din vreo cincisprezece persoane – în frunte cu nea Grigore Dogaru – a pornit-o spre circumscrip ie.Înţ drum, în timp ce treceam prin fa a casei unuiţ medic – am uitat s v spun c m luasem şi euă ă ă ă dup grupă – tot nea Grigore a fost acela care a propus ca nea Sava s fie pansată şi, cu acest prilej, s i se cear medicului s consemneze înă ă ă scris, sub form de certificat medical, gravitatea r nii.ă ă

În untru au intrat numai nea Sava şi cu neaă Grigore. Ceilal i am r mas s aştept m afar .ţ ă ă ă ă Medicul l-a pansat pe nea Sava, dar cînd a auzit c fusese r nit de un haidamac înă ă c maş verde,ă ă a refuzat să-i elibereze un certificat medical, deşi începuse să-l scrie.

— Dumneata te-ai ales numai cu capul spart Dac î i dauă ţ certificat medical, ia sînt ă în stare să n v leasc peste mineă ă ă în cas şi s m împuşteă ă ă !

— Atunci, domnule doctor – se mînie nea Sava – î iţ mul umesc fiindc ţ ă mi-ai oblojit capul, dar î i spuţ n: să- i fieţ ruşine de la obraz! Î i temiţ pielea mai r u ca un iepure.ă

Cînd am ajuns la comisariat, vardistul de la poartă pe mine nu m-a l sat s intru. Zicea că ă ă sînt copil, şi pe spusele mele domnul comisar nu are s pun baz . Au intrat to iă ă ă ţ ceilal i. Eu am r masţ ă în strad să ă-i aştept. Aşteptarea a

durat cam jum tate de or . Să ă -au întors mînioşi. Nea Frangulea înjura cumplit pe „banditul” de comisar, care, aproape pe fa , inuse partea luiţă ţ Negru-Împ rat.ă Pîn laă urm , ca s scape de ei, le f g duise că ă ă ă ă-l va chema la sec ieţ ca să-l ancheteze.

— Au să-l cheme, cînd mi-oi vedea eu ceafa! se nec jiă nea Grigore.

— To i sînt o ap şiţ ă -un p mînt, tîlharii, uscaă -li-s-ar m duva în eiă ! îi blestem m tuşa Brînduşa,ă ă pe care, atunci cînd era vorba de blesteme, nimeni n-o întrecea.

Cînd m-am întors acas , lă -am g sit pe uă nchiu’ Iancu aşteptîndu-m de o jum tate de or . Maă ă ă mei îi adusese câteva flori, iar mie, ca de obicei, un carton cu pr jituri.ă

— La mulţi ani, Ducule i… Şi mult noroc în viaţă!— Mul umesc, unchiuleţ ! S tr ieşti şi mataleă ă înc mul iă ţ

ani!Fane veni abia atunci. Era îmbr cat cu un costum nou,ă

luat de „gata”, mult mai larg pe el decît s-ar fi cuvenit. Dar parc niciodat nu ă ă mi-am dat seama cît de drag îmi era ca în clipa cînd a intrat pe uş , voinic şi greoi ca un adev rat puiă ă de urs.

— S rut mă îna, a a Anaţ ţ !— Bun ziua, Faneă ! Doamne, c mare şi voinică ai mai

crescut, s nuă - i fie de deochiţ !Fane se apropie de mine şi ca în vremurile bune, îmi

trase una cu palma peste bra ul stîngţ .— P iă , fiindc e ziua ta onomastic , la mul i aniă ă ţ şi s teă

v d mîă ine, poimîine mare cărturar!— Mul umesc, Fanţ e!Ne-am îmbr işat.ăţ— Uite c era s uită ă !Şi scoase din buzunar un creion mecanic, bicolor. Era

darul lui.Ne-am aşezat la mas . Festinul preg tit de mamaă ă se

desf şur întră ă -o atmosfer nu prea vesel . Faneă ă nu era de felul lui vorb re . Şi apoi, în fa a maă ţ ţ mei, devenea totdeauna timid. Eu, de asemenea, nu aveam o fire prea comunicativ .ă Singurul care s-ar fi priceput s sparg ghea a şi s neă ă ţ ă

dezlege şi nou limbile era unchiul Iancu. Dar, dup că ă ît se p rea, unchiul Iancu nu avea chef de vorb . Aşaă ă c biataă mama se c znea, f r a izbuti decît înă ă ă mic m sur , să ă ă ă între in conversa ia.ţ ă ţ

Pe unchiul Iancu nu-l mai v zusem de mult. Îmiă p reaă pu in mai sl bit şi mai îţ ă mb trînit. Iar ochii,ă ochii lui buni, în care, de obicei, jucau b nu i deă ţ aur, erau trişti, ca niciodată de trişti.

La început, cînd ne-am aşezat la mas , abia dacă ă s-a atins de mîncare. Mai tîrziu, la insisten eleţ mamei, dar mai ales stimulat de cele cîteva pahare de vin pe care le-a golit, a început s mă ănînce cu mai mult poft . Cumva să ă -a mai înviorat, i-a revenit şi buna dispozi ie.ţ

— Va s zic , Ducule, înc pu in şi iacă ă ă ţ ă-ne fl că ău!— Ei, pîn la fl c u, mai vaă ă ă !— Las , c nici mult nu a mai r masă ă ă ! Ca mîine te v d cuă

musta sub nas.ţă— Ia nu-i mai vîrî g rg unii ştia în cap, ă ă ă Iancule. E încă

un copil.— Las , maă mă! Matale chiar şi atunci cînd am s aă m

dou zeci de ani, tot copiă l ai s m crezi.ă ă— Chiar aşa, Ana! Acum el e capul familiei, glumi unchiul

Iancu, golind înc un pahar de vină şi privind la cealalt sticl ,ă ă plin , care aştepta,ă cuminte, pe bufet, să-i vin rîndul.ă

Apoi, cu acelaşi ton, dar cu triste ea din priviriţ mai accentuată:

— Tu, b iatule, urciă – şi vîrful dealului t u eă tocmai sus, sus. Pîn acolo mai ai de str b tută ă ă cale lung . Pe cînd euă … De mult am început să cobor. Ca mîine, poimîine ies la pensie, dac , bineîn eles, m vor ine pîn atunci.ă ţ ă ţ ă

— Şi de ce s nu te ină ţ ă? se nelinişti mama.— De ce? Nenea Pîrvu spune c din cauz că ă ă nu ştiu

să-mi in gura. Nenea Pîrvu sta, colegulţ ă meu, mai are un an şi iese la pensie. El, săracu’, o via de om şiţă -a inut gura şiţ uite c , f r doară ă ă şi poate, va ajunge să-şi vad visul cuă ochii: pensioara!… Eu îns nu pot fi ca nenea Pîrvu, şi pace.ă

— Dar ce faci, Iancule? insista mama. Te „încontrezi” eu şefii?

— Cînd e nevoie, m încontrez şi cu şefii. Dară nu pentru asta au s m dea ei afar , dac au să ă ă ă ă m dea.ă

— Atunci e vorba de politic . Aşaă -i, Iancule?— Vezi tu, Ana, ne aşteapt vremuri grele,ă Fierbe cazanul

satanei şi team ă mi-e c tic loşiiă ă care ne conduc au s vîre şiă ara noastr s fiarb .ţ ă ă ă Vai de ea, s racaă !

— Mai bine ţi-ai ine şi tu gura.ţ— Dac eşti cinstit şi vrei s ă ă rămîi aşa fa deţă conştiin aţ

ta, nu se poate şi nu trebuie să- i iiţ ţ gura, aşa cum mă sf tuieşti tu şi cum m sf tuieşteă ă ă şi colegul meu, nenea Pîrvu. Fiindc , Ana,ă ei mai pun la cale tr darea rii, aă ţă poporului.

— Aşa este… zise Fane. Nea C rbunaru spuneaă c înă vremurile grele, care ne aşteapt , fiecare omă cinstit trebuie s simt al turi um rul altui omă ă ă ă cinstit.

— S ştii c bine spune nea C rbunaru al t u.ă ă ă ă Lucreaz laă voi la şantier?

— Da… Ehei, ce mai om e nea C rbunară u! se înfl c raă ă Fane.

— Poftim! Acum a i început s discuta i şi voiţ ă ţ politic .ă Dă-o ciorilor! Ast zi e ziua onomastic aă ă lui Ducu, Iancule!

— Ai dreptate, Ana! Ei, Ducule, b iatule, încă ă o dat î iă ţ urez la mul i ani. Şi sţ -o iubeşti pe maică-ta! S-o iubeşti mult!

— Bineîn eles c o iubescţ ă ! i-am r spuns, ă surprins că-mi face o asemenea recomandare.

— Da, sigur c ă o iubeşti. O merit cu prisosin . Şi apoi tuă ţă eşti singura ei n dejde.ă

Pe urm , unchiul Iancu, v zînd c mama ă ă ă începuse s ă se înduioşeze, ca s-o înveseleasc , începuă s povesteasc oă ă întîmplare de la el, de la slujb .ă Şi, într-adev r, izbuti. Baă chiar reuşi s ne facă ă s ă rîdem şi pe noi, adic pe Fane şi peă mine. Molipsi i de veseliaţ lui, ne-am oprit şi noi s povestimă întîmplări caraghioase: Fane – de la Şantier, eu – de la şcoală. Şi aşa, timpul a trecut pe nesim ite.ţ

Cînd unchiul Iancu s-a ridicat, preg tiă ndu-se de plecare, afar se întunecase.ă

— Ana, cred c e timpul să ă-mi iau picioarele la spinare. Vinul sta al t u e tare bun şi, dac maiă ă ă rămîn, team ă mi-e

c scap caii, ceea ce ă nu ar fi un exemplu prea bun pentru b ie ii ştia. Şi dacă ţ ă ă nu ai nimic împotriv , îi iau cu mine, caă s mă ă conduc o bucat de drum.ă ă

— Te ducem pîn acasă ă, nene Iancule! se oferi Fane.— Mama ne-a petrecut pîn la poart . Înainte deă ă a se

desp r i de noi, îl întreb înc o dat , îngrijorată ţ ă ă ă ă:— Spune-mi, lancule! Cu slujba ta e o chestie chiar atît

de serioasă?— Las , Ana, ă nu- i mai face griji. Şi aşa ţ ai tu destule.

Noapte bună!Am plecat to i trei. Pe strada Mascaralei, niciţ ipenie deţ

om. Noaptea era întunecoas şi umed .ă ă Unchiul Iancu p şeaă între noi, ţinîndu-ne de bra .ţ Mergea cu paşi vioi şi fredona o melodie cu cadenţă de marş. Ferestrele lui nea Sava erau toate luminate.

— V d c la nea Frangulea e lumin . Pesemneă ă ă c nu seă simte bine, observ Fane.ă

— A sc pat uşor, m i b ie i. Se putea să ă ă ţ ă-l şi împuşte licheaua aia. Pe urm , oftîă nd şi strîngîndu-ne de braţ: Da, m i b ie i, ne aşteapt vremuriă ă ţ ă grele!

— Ce crezi, unchiule, c ar putea s se întă ă împle? l-am întrebat.

— Multe, m i Ducule, b iete. Ziceai c sec tura deă ă ă ă Pantea pentru prima dat de cînd să -a mutat pe strada voastr a ap rut în c maş verdeă ă ă ă ?

— Pentru prima dat .ă— Vede i voi, sta nu e lucru curat. Pîn acumaţ ă ă

derbedeul s-a ferit s afle careva din mahala ceă hram poart .ă Ziceai c pîn ast zi f cea impresiaă ă ă ă unui om de treab ,ă liniştit, care saluta mai întîi el pe toat lumea. Şi iat că ă ă dintr-o dat scoateă de la naftalin c maşa verde şi, de peă ă unde îl ineaţ ascuns, pistolul şi se arat în v zul lumiiă ă îmbr cată în uniform ca rîndaşii de la Circ în timpulă spectacolului, cum bine i-a mai zis-o m tuşa Brînduşa.ă Mai mult decît atît, nu întîrzie să-şi dea pe faţă arama de huligan. Distruge „pr v liaă ă ” m tuşiiă Brînduşa şi, f r s se gîndească ă ă ă prea mult, sparge cu patul pistolului capul lui nea Sava al vostru. Ei bine, m i b ie i, dac haimanalele astea auă ă ţ ă

început s ridice capul, nuă -i a bine. Înseamn c seă ă pune ceva la cale, ca s li se deă a ara pe ţ mîn . Şiă ştia atîtaă aşteapt , ca să -o ofere plocon lui Hitler, cu toate bog iile ei.ăţ

— Nea C rbunaru zicea c b t lia va fi pe viaă ă ă ă ţă şi pe moarte şi c , pîn la urm , cei ce vor bineleă ă ă poporului îi vor birui pe fascişti. Numai c oameniiă trebuiesc l muri i.ă ţ Trebuie s li se deschid ochiiă ă ca s vad cine le este pă ă rieten adev rat şi cineă duşman.

— Bine mai spunea nea C rbunaru al tă ău!— Dac vrei, nene Iancule, vino întră -o zi la poarta

Şantierului, cînd l s m lucrul, şi v fac cunoştin . Dup cîteă ă ă ţă ă îl cunosc eu pe nea C rbunaru,ă cred c are să ă-i plac şi lui să ă te cunoasc . C doară ă nici dumitale nu iţ -e drag fascismul.

— Mai vorbim noi despre asta. Acum cred c eă cazul să v întoarce i. Mă ţ -a i condus destul.ţ

— Te ducem pîn acas , unchiuleă ă !— Ce mai, te ducem pîn acas , nene Iancule,ă ă mă

sus inu Fane.ţ— Bine, m i b ie i, dac ine i voi neap rată ă ţ ă ţ ţ ă …Ne-am continuat drumul în t cere. Unchiul Iancu seă

gîndea la ceva nepl cut pesemne, fiindcă ă mereu se încrunta. M gîă ndeam şi eu la cele spuse de el.

Dup ce am mers aşa, în t cere, cam un sfert deă ă or ,ă unchiul Iancu vorbi din nou:

— Va s zic , sînte i prieteniă ă ţ !…— Sîntem! am confirmat.— Prieteni buni, buni?— De bun seam , ad ug Fane.ă ă ă ă— Dac sînte i aşa de buni prieteni, atunciă ţ vreau să- iţ

spun mai întîi ie ceva, Fane.ţ— Ascult, nene Iancule.— Tu, Fane, eşti cu picioarele mai pe p mîntă decît Ducu.

De altfel, e şi firesc. Tu, acolo, la Şantier, înve i nu numai oţ meserie. Tu ai intrat în via , sau dac vrei, teţă ă -ai luat încă de pe acum la trînt cu ea. Se pare c nea C rbunaru sta aă ă ă ă l t u, teă -a ajutat înc de pe acum s în elegi nuă ă ţ numai că via a este o lupt , dar, mai mult decît atît, iţ ă ţ -ai putut da seama despre ce anume luptă este vorba. Aşa-i, Fane?

— Eu, nene Iancule, am înv at de la tata despre ce felăţ de lupt este vorba. C ci pe tata doară ă de aceea l-au închis, fiindc lupta ca p c toasaă ă ă asta de via s ţă ă nu mai fie cu dosul în sus. Am înv at de la tata, dar am sim it, am în elesăţ ţ ţ exploatarea numai dup ce nea Mihalache ă m-a dus să lucrez la Şantier.

— Tu eşti mai mare decît Ducu?— Mai mare cu un an.— Aşa! Afl de la mine c nu datorit vîrstei,ă ă ă ci fiindc aiă

sim it nedreptatea pe propria ta pieleţ eşti mai matur şi calci mai vîrtos p mîntul subă t lpile bocancilor t i decîă ă t Ducu. Tocmai de aceea, tu, Fane, trebuie s ai grij de eă ă l.

— Cum po i vorbi aşa, nene Ianculeţ ! rîse Fane ca de lucrul cel mai nostim de pe lume. Ce, Ducu are nevoie de d dacă ă? P i atunci, nene Iancule, î iă ţ spun eu c nuă -l cunoşti de loc pe Ducu, z u aşaă !

— Stai pu in, b iete, s ne l murim. Poate c nuţ ă ă ă ă m-am exprimat suficient de clar. Desigur, Ducu nu are nevoie de d dac . El are nevoie de ă ă un prieten care să-l trag în jos deă poala surtucului uniformei lui de licean atunci cînd el îşi desprinde prea mult picioarele de p mînt, sau să ă-i deschidă ochii asupra primejdiei ce-l paşte, atunci cînd n-o vede sau se face c nă -o vede. Acuma iţ -e clar, Fane? Ducu are nevoie de un prieten, şi nu de o d dac ,ă ă

— Matale îi po i fi prieten mai cu folos, neneţ Iancule, îi replic Fane, care, dup cît se p rea,ă ă ă nu era de loc convins c ar putea face fa îns rcin rii pe care iă ţă ă ă -o d dea unchiulă Iancu.

— Noi, oamenii mai în vîrst , Fane, oricît neă -am str dui,ă nu întotdeauna izbutim s ne d m seamaă ă foarte exact ce fel sînt cei mult mai tineri decît noi. De aceea, în ciuda bunelor noastre inten ii, deţ multe ori c lc m în str chini şi, în ă ă ă loc să ajut m,ă mai r u stricam. Asta în general. Dac m referă ă ă la mine, trebuie s recunosc, nu f r adîă ă ă nc p rereă ă de r u, că ă tocmai în împrejur ri deosebite nu amă izbutit să-i fiu de vreun ajutor lui Ducu.

— Nu-i adev rat, unchiuleă ! am protestat, impresionat de mîhnirea care se degaja din tonul cu care vorbise.

— Ba da, Ducule. S ne gîă ndim la timpul cît maică-ta a fost la spital. Ce-am făcut eu pentru tine? iŢ -am asigurat o mas cald pe zi, şi aceeaă ă ca vai de lume! Şi în ce condi iiţ ! Pîn la ură m , tu,ă un copil, te-ai ar tat maă i întreprinz tor şi aiă dovedit mai mult ini iativ decît mine. C ini iativa taă ţ ă ă ţ nu a fost din cele mai fericite, asta e altceva.

— Z u, unchiule, c nu are rost să ă ă- i faci aţ tîtea reproşuri.— Dar, b iatule, nu e vorba de reproşuri. Esteă vorba c ,ă

în raporturile dintre noi doi, m Ducule,ă b iatule, cînd a fostă vorba s te ajut în vreun fel,ă am c lcat în str chini. De pild ,ă ă ă am c lcat în str chini şi atunci cînd ai venit la mine ă ă ca să-mi spui revoltat c mama şiă -a vîrît în cap s te duc să ă ă- iţ citeasc popa Dediu. Î i aminteşti ce ă ţ mi-ai mai spus atunci, Ducule?

— Îmi amintesc! iŢ -am spus c ă „misterul” care înv luieă sfîrşitul tragic al tatei întineaz memoriaă lui. iŢ -am spus că nu e suficient ca noi s ştim că ă tata a fost un om cinstit, dar c trebuie să -o afle şi ceilal i, care, îţ ntr-un fel sau altul, se îndoiesc de acest lucru.

— Da, aşa mi-ai vorbit. Şi eu ce iţ -am răspuns? C oă asemenea încercare, abstrac ie f cînd de greutatea ei, esteţ ă cu mare primejdie pentru tine.

Era sfatul unui prieten mai mare. Dar oare am izbutit să- i schimb hot rţ ă îrea? Nu! Ce înseamnă aceasta? Înseamnă c eu, în drum spre sufletulă t u, Ducule, am c lcat în gropi.ă ă De aceea sfatul meu n-a avut nici un ecou în sufletul t u.ă R să punde-mi cinstit: aşa-i c nă -am izbutit să- i ţ schimb hot rîreaă ?

— Nu mi-am schimbat-o. Nu-mi dau seama în ce m sură ă m pîndesc primejdii, dar chiar dacă ă ele exist , şi oricît deă mari ar fi, nu m pot ă determina să-mi schimb hot rîrea.ă

Într-o noapte am avut un vis ciudat. Se f ceaă c ă mă aflam undeva pe un cîmp. Era noapte neagr , neagr . Eramă ă singur în bezna desăvîrşit . Şiă dintr-o dat am sim it c nuă ţ ă mai sînt. În jurul meu mai erau şi alte fiin e. Nu una, ciţ multe, nenum rate.ă Nu le vedeam, nu le auzeam. În schimb, le sim eamţ : mişcîndu-se, apropiindu-se, îndep rtîă ndu-se, învăluindu-m din toate p r ile. Curios şi ă ă ţ straniu totodat înă

acest vis era c , deşi nu vedeam şi ă nu auzeam nimic, fiin eleţ acelea existau, vii, în preajma mea.

De ce iţ -am povestit acest vis? Pentru c , unchiule, amă aceast ciudat impresie c şi ă ă ă în via aţ de fiecare zi, cînd sînt treaz, se întîmpl ceva asem n tor. Moartea tat lui meu ă ă ă ă e înv luit ă ă într-o bezn la fel de neagr ca aceea din visă ă . Oricît m str duiesc s ă ă ă „v dă ” sau s ă „aud” ceva, nu izbutesc. Şi totuşi, la fel ca în vis, m simt încoă njurat de fiin ele vii aleţ tainei tat lui meu, pe care ă nu le pot vedea, dar care mă pîndesc din toate p r ile.ă ţ Aceasta îmi d speran a c , întră ţ ă -o zi, datorit cineă ştie c rei împrejur ri, bezna se va risipi şi voiă ă vedea. Atunci voi cunoaşte adev rul.ă

Unchiul Iancu l s s treac minute în şir pînă ă ă ă ă să vorbeasc din nouă :

— Vezi, Ducule, c am avut dreptate cînd iă ţ -am spus că am c lcat în str chiniă ă ? Nu te-am putut determina să- iţ schimbi hot rârea. Şi presupun că ă nu iţ -o vei schimba nici de acum încolo, fiindcă tu, Ducule, b iatule, dintră -un anumit punct de vedere, ai devenit robul propriei tale hot râri. Mă ă tem c nu iă ţ -o vor putea schimba nici m car pericolele reale,ă care, trebuie s-o afli, exist . S nuă ă - iţ închipui c încerc s teă ă sperii. Exist şi sînt neliniştitoare, fiindc am ajuns laă ă concluzia c asasinarea tat lui are un substă ă rat politic.

— Substrat politic? m-am mirat, deodat şi înă acelaşi ton cu Fane.

— Nu aş putea pune mina în foc, m i b ie i,ă ă ţ dar teamă mi-e c nu greşesc presupunând lă ucrul acesta.

— Bine, unchiule, dar tata nu era înscris în nici un partid politic. in minte c întrŢ ă -o discu ie cuţ nea Mihalache spunea c nu a votat m car o singur dat in via a lui.ă ă ă ă ţ

— Faptul c nu a f cut politic de nici un felă ă ă nu exclude posibilitatea ca Andrei s fi fost ucisă din motive politice, m iă b ie i. Pricepe iă ţ ţ ?

— Eu nu! m rturisi Fane.ă— Nici eu! am recunoscut la rîndul meu.— Ia gîndi iţ -v pu ină ţ ! Poate c altuă l sau mai mul i, careţ

fac o anumită politic , au c utat, dină ă motive pe care nu le cunoaştem, s se scape de el.ă

— Bine, dar asta nu e decît o presupunere, am obiectat,— Evident c nuă -i decît o presupunere. Dar dacă totuşi e

ceva mai mult decît o presupunere, î iţ dai seama de primejdia care te paşte, Ducule, b iete, încercînd să ă- i vîţ ri nasul în treburi care dup socoteala lor, nu te privescă ?

— F r pu in risc nici nu se poate, unchiule. Şiă ă ţ oare pentru tata nu merit s risc pu in, dac numai cu acest preă ă ţ ă ţ voi ajunge s aflu adev rulă ă ?

Unchiul Iancu ridic din umeri a neputin , peă ţă urm oftă ă adînc.

— Tu, Ducule, nu ai de unde s ştii dac riştiă ă mult sau pu in. Deocamdat , poate c înc nu riştţ ă ă ă i nimic. Primejdia va începe îns să ă- i dea tîrcoalţ e abia din momentul cînd, înc p înat cum eşti, veiă ăţ izbuti s descoperi ceva, şi în felulă acesta să-i stânjeneşti pe aceia care din acelaşi motiv au c utată s se scape şi de taică ă-tu. Tu ce p rere ai, Faneă ?

— Dac e la mijloc ceva cu politic , nene Iancule, atunciă ă lucrurile trebuiesc bine chibzuite. Asta nu înseamn c deă ă frica primejdiei s dea bir cuă fugi ii. Nici eu în locul lui nţ -aş renun a. Pe de altţ ă parte, nu prea îmi vine s cred c , oricâtă ă s-ar str dui el, ar putea afla ceva. C r ile de şcoală ă ţ ă nu-l înva ce trebuie s fac şi s dreag ca sţă ă ă ă ă ă-l dibuiasc peă ucigaş. Eu î i spun deschis, Ducule,ţ gândul meu şi te rog să nu te superi pe mine: nu cred c tu vei putea izbândi întră -o treab atît deă încurcat , atâta vreme cât poli ia să ţ -a dovedit neputincioas . Sau nu a vrut s intervin .ă ă ă

— Bravo, Fane! îl l ud unchiul Iancu. Astaă ă înseamn că ă am avut dreptate cînd iţ -am spus că tu calci cu picioarele pe p mînt.ă — Pe urmă – continu Faneă – tocmai fiindcă tu habar n-ai ce trebuie s faci ca s dai de urmaă ă tic losului, nu credă c te paşte vreo primejdieă serioas din partea lui. Eu cred că ă îi pas de tineă tot atît de pu in cît iţ -ar p sa unui elefant deă un purice.

— Bine c ai f cut aceast precizareă ă ă ! i-am replicat, f ră ă inten ia de a fi ironic.ţ

Nu m sim eam de loc jignit de ceă ţ le spuse de Fane. Dimpotriv , ascuă ltîndu-l, deşi nu-l aprobam, m bucuram. Peă m sur ce vorbea, descopereamă ă c Fane nu era aşa cumă

mi-l închipuisem eu: un pui de urs, cu vorb domoal ,ă ă superior mie prin for a fizic , dar nu şi prin sprinteneala atţ ă ît a reac iilor imediate, cîţ t, mai ales, a min ii. A fost şiţ acesta un prilej ca să-l admir pe unchiul meu, c ruia îi fuseser deă ă ajuns cele cîteva ore cît durase petrecerea noastr , ca să ă-şi dea seama mai bine decît mine de adev rata lui fire.ă

— Dar asta numai deocamdat , inu el s preă ţ ă cizeze. Mai tîrziu, peste cîţiva ani, dac şi atunciă vei fi tot atît de hot ră ît să-l descoperi pe ucigaş, abia atunci va începe s fie cuă primejdie pentru tine. Fiindc atunci te vei pricepe să ă-l stinghereşti pe asasin.

— Vrei s spui, Fane, c ar fi mai în elept dacă ă ţ ă aş aştepta pîn cînd aă m s devin majoră ? l-am întrebat, de data asta într-adev r pu in ironic.ă ţ

— Te cunosc atîta m car, Ducule, ă ca să-mi dau seama că asta nu se va întîmpla. Începe cercet rile, şi dac , întră ă -un fel sau altul, î i voi putea fiţ de vreun folos, s ştii c nu m dauă ă ă înapoi.

Acum fu rîndul unchiului Iancu s intervină ă:— Cred c î i dai seama, Ducule, c tu ai nevoieă ţ ă de

ajutorul lui Fane. De ajutorul prietenului t uă Fane. Tu începi s semeni din ce în ce mai multă cu taică-tu, care avea parcă dou suflete.ă

— Am, cu alte cuvinte, ca şi tata, dou sufleteă ?— Exact!— Şi iţ -e team ca nu cumva s p esc şi euă ă ăţ la fel?— Da, Ducule, mi-e teamă!— Nu în eleg, ţ nene lancule! m rturisi Fane.ă Adic , ce felă

de suflet era acela pe care îl ascundea nea Andrei şi din pricina c ruia spui matale c aă ă sfîrşit-o prost?

— De multe ori am avut impresia c Andrei, dină cauza acelui suflet, trecea prin via ca un lţă unatic. Ei bine, eu simt c şi Ducu are un suflet de lunatic.ă Da, da, Ducule. Din cauza celor întîmplate, în noaptea aceea înspăimînt toaă re cînd ai avut proasta inspira ie s te duci la ţ ă „Hanul lui Agop” ca să dezgropi comori. De atunci, obsedat de o singură idee – descoperirea adev ratei cauze a mor ii luiă ţ Andrei – treci prin via absent fa de tot ceeaţă ţă ce se întîmpl în jurul t u. Nuă ă

te condamn şi nimeni nu te-ar putea ine de rţ ău c vrei să ă afli adev rul. Gră av e îns altcevaă : c , f cînd dină ă aceasta unicul t u el în viaă ţ ţă – cel pu in pentruţ prezent – p şeştiă spre realizarea lui întocmai ca un lunatic. F r s priveşti niciă ă ă la dreapta şi nici la stînga, ignorînd cu desăvîrşire primejdiile. Ei bine, de Fane tocmai de aceea ai nevoie, Ducule, b ieteă !… El, care calc bine cu picioarele pe p mînt,ă ă cred c ar putea s te ajute atîta vreme ă ă cît vei mai continua s treci absent prin via , absentă ţă fa de tot ceea ce nu esteţă în leg tur cu elul ă ă ţ pe care i lţ -ai propus. iŢ -e clar, Ducule?

— Nu ştiu dac ă mi-e chiar foarte clar. Fane mi-e însă prieten şi de un prieten adev rat ai totdeaunaă nevoie.

— Dar ie, Fane, ţ ţi-e clar ce pretind de la tine?— Cred c da, deşi nă -aş putea explica prin cuvinte.— Nici nu e nevoie… Atunci ne-am în eles,ţ b ie i. ie,ă ţ Ţ

Ducule, b iatule, în primul rînd, dară şi ie, Fane, vreau s vţ ă ă spun, ca s şti i, c voiă ţ ă încerca şi eu, aşa cum voi crede c eă mai bine, să descifrez taina bietului Andrei.

Dar iat c am ajuns acas . Noapte bun , b ie iă ă ă ă ă ţ !

Dup ce neă -am desp ră ţit de unchiul Iancu, am pornit să facem calea întoars . Mergeam ă ţinîndu-ne de bra , f r s neţ ă ă ă vorbim. Care erau gândurile lui Fane nu ştiam. Eu mă gîndeam la cele spuse de unchiul Iancu. Cît dreptateă avusese! Într-adev r,ă treceam prin via ca un lunatic. Parcţă ă un perete de sticl m desp r ea de lumea din jurul meu.ă ă ă ţ La şcoal m num ram printre cei mai buni. Înv am. Dară ă ă ăţ interesul pentru înv tur era oarecum periferiăţă ă c. Cu un interes periferic luam cunoştin de evenimentele care seţă petreceau în via aţ dinafar de mine. Luam cunoştin , dară ţă numai cu un interes periferic, înh at fiind de celelalteăţ evenimente din imediata mea apropiere, aş zice de drama pe care o tr iam, în care eramă – abia mai tîrziu aveam să-mi dau seama – spectator şi actor în acelaşi timp. Da, între mine şi lumea dinafară se interpusese parc tot timpul ună perete de sticl .ă St pînit de dorin a de a reabilita memoriaă ţ tat luiă meu şi luînd cunoştin dind r tul acestui pereteţă ă ă de evenimentele grave ce se succedau vertiginos, pîn a nu oă

afla de la unchiul Iancu nu prea avusesem habar cît de dramatice erau zilele pe care le tr ia ara întreag .ă ţ ă

— Fane, s ştii c unchiul Iancu a avut dreptate.ă ă Eu am trecut pîn acuma prin via ca un lunatic.ă ţă Din p cate,ă team ă mi-e c şi de acuma încolo toă t aşa se va întîmpla.

— Mda! Şi mie mi-e team . Dar dac nu poă ă ti altfel…— Cel pu in deocamdat nu pot, Faneţ ă . Şi ştii de ce nu

pot? Fiindc presupunîă nd c eu aş face eforturi ca s mă ă ă dezmeticesc, nu m-ar l sa ei.ă

— Care ei?— Cei care, într-un fel sau altul, au vreun amestec în

asasinarea tat lui meu, ca şi aceia care, chiară dac nu sîntă direct amesteca i, cunosc despre crimţ ă mult mai multe decît mine sau eventual decît acel comisar Apostolescu: Rocambole, Catina, individul cu ochi de veveri şi compliciiţă s i, poate barbaă Panaiotachi, poate coana Aurica.

— I-ai b gat pe to i în aceeaşi oal , observ Fane.ă ţ ă ă Care dintre ei crezi c au un amestec direct şi careă doar cunosc mai multe decît comisarul Apostolescu?

— Asta n-am de unde s-o ştiu!… Dar to i ştiaţ ă intervin mereu în via a mea, men iţ ţ nîndu-m întră -o stare de permanent surescitare nervoas . Gă ă îndeşte-te numai la cele întîmplate în ultimele luni: perchezi ia, furtul ţ „relicvei”, reg sirea ei în cameraă Catinei, urm rirea mea de că ătre individul cu ochi de veveri şi amenin area lui categoric înţă ţ ă cazul cînd aş îndr zni s trec pragul Chesturii, asasinareaă ă lui Gheorghi , chelnerulţă …

— Fir-ar al naibii s fieă ! Numai cît m gîndescă la toate acestea, şi începe s m doar capul. Dară ă ă despre unele nici nu mi-ai vorbit, îmi atrase aten iaţ cu inten ia abia b nuit deţ ă ă reproş.— E drept c nu ă ţi-am vorbit. Şi nu numai despre acestea. Mi s-au mai întîmplat şi altele pe care tu, de asemenea, nu le cunoşti. Cum să-ţi explic? Vezi tu, Fane, cel mai groaznic lucru pîn ast zi a fostă ă c , în vîă rtejul ame itor înţ care am intrat din noaptea cînd am avut, cum spunea unchiul Iancu, proasta inspira ie de a m duce s cautţ ă ă comori la „Hanul lui Agop”, tot timpul m-am sim it singur.ţ Singur, fiindcă taina mea mi se p rea c nă ă -o puteam

împ rt şi nim nui. Puteam eu s m duc la unchiulă ă ă ă ă Iancu şi să-i spun: „Unchiule, eu l-am ucis pe tata”? E drept, mai tîrziu am putut – şi a fost un mare noroc – fiindc altfel ă mi-ar fi fost imposibil s îndur o asemenea suferin . Sau, puteamă ţă s vină şi s m dest inuiesc ie, cînd tu, atunci cînd mă ă ă ţ -am ridicat dup boal , iă ă ţ -ai rîs de p rul meu albă , crezînd că albisem de frică? Gîndeşte-te cît am suferit, Fane! De cînd a murit tata au trecut aproape doi ani. Atunci nu aveam decît cincisprezece. S ai nuă mai cincisprezece ani, s fii prins înă vîrtejul unor evenimente, c rora chiar un matur nu ar şti să ă le fac fa , şi s fii singură ţă ă ! S te zbuciumi, s suferi,ă ă să- i fieţ fric , s sim i c te dor creierii de atîtaă ă ţ ă sfor are ca s g seştiţ ă ă r spuns la zeci şi zeci de îă ntreb ri care dau n val , şi peă ă ă deasupra s fii singură !

Da, Fane, aşa s-a întîmplat cu mine. Dar în seara asta ştii care e cel mai mare cîştig pentru mine? Faptul c , datorită ă unchiului Iancu, am descoperit adev rata semnifica ie aă ţ prieteniei. Un an întreg via a mea a fost doar un lungţ monolog. Cînd mi-a fost greu, cel mai greu, Fane, cînd n-am ştiut dacă trebuie sau nu s iau o hot rîre, cînd am avută ă nevoie de un sfat, de un cuvînt încurajator, am monologat, Fane. Eu însumi am fost prietenul meu, sf tuitorul meu, şiă dac vreodat se va întîmpla ca,ă ă analizînd aceast perioadă ă a vie ii mele, concluziileţ s nu m mul umeasc , nim nuiă ă ţ ă ă altcuiva nu i-aş putea reproşa decît mie însumi. De acum încolo însă…

— Stai, nu te înfl că ăra, Ducule! Nu începe acum să- iţ închipui c eu am să ă- i pot da cine ştie ceţ ajutor ca să descoperi adev rul adev rat în leg tur cu nea Andrei. Dară ă ă ă dac vom chibzui împreună ă…

— Ştii ce- i cer eu, Fane, cel mai multţ ? l-am întrerupt.— Ce?— Î i cer s m aju i a vedea în jurul meu şiţ ă ă ţ ceea ce este

mai important decît propria mea dram .ă

CAPITOLUL XIII

Patruzeci şi opt de ore mai tîrziu se întîmpl ună

eveniment care avea s însemne începutul unui şiră întreg de nenorociri pentru ara noastrţ ă: dictatura militaro-fascist .ă Chiar în seara aceleiaşi zile mahalaua noastr avea să ă resimt întră -un chip dureros instaurarea „statului legionar”. Curînd dup ce să -a înnoptat, o maşin să -a oprit în fa a caseiţ lui nea Sava Frangulea. Din ea au coborît trei haidamaci în c m şi verzi şi cu pistoale grele pe şold. Auă ă n v lit în cas şiă ă ă l-au ridicat cu for a, aşa cum seţ g sea, în c maş şi izmene.ă ă ă L-au urcat în maşin ,ă şi duşi au fost. A doua zi l-au g sită oamenii împuşcat pe un maidan.

Traian Pantea, poreclit Negru-Împ rat, se r zbuă ă nase.În după-amiaza celei de a treia zile, toat mahalauaă

noastr să -a înşirat înapoia dricului care ducea spre locul de veşnic odihn trupul ciuruit deă ă gloan e al lui nea Sava. Pînţ ă şi Mustafa, cafegiul, şi-a închis dugheana şi a urmat sicriul. Numai de cînd m ştiam eu murise mult lume în mahalauaă ă Mascaralei, dar se întîmpla pentru prima dat caă turcul s iaă parte la înmormîntarea cuiva.

N-am s uit, cred, niciodat înmormîntarea luiă ă nea Sava. De obicei, ceremoniile de genul acesta, cel puţin acelea de pe strada noastr , erau zgomotoase. Poate c mai aproapeă ă de adev r ar fi dacă ă aş spune c jalea rudelor celor r posa iă ă ţ era zgomotoas . Înmormîntarea lui nea Sava Frangulea aă fost cea mai liniştit şi totodat cea mai impresionantă ă ă din toate la cîte am asistat. Dup ce sicriul, purtată pe bra e, aţ fost depus în dric şi dup ce acesta ă a pornit, înapoia lui s-au înşirat rudele, o delega ieţ de muncitori de la Rizerie şi toată suflarea omenească – inclusiv copiii – din mahalaua noastr .ă În drum, deoarece se aflase în tot oraşul din ce cauz muriseă nea Sava, s-au ataşat convoiului mereu şi mereu al iţ trec tori, încît, atunci cînd amă ajuns aproape de cimitir, strada era o mare de oameni.

Mul imea mergea în t cere, grav , trist şi întunecat .ţ ă ă ă ă Nimeni nu bocea. Numai a a Marioara, so iaţ ţ ţ lui nea Sava, l crima sub v lul care îi acopereaă ă fa a. Nu sţ -au auzit plînsete nici m car atunci cîndă sicriul a fost coborît în mormînt. Şi cu toate acestea nu cred c au existat multe înmoă rmîntări la

care durerea s fi fost mai sincer , deşi numai pu iniă ă ţ din cei ce umpleau cimitirul îl cunoscuser pe celă r posat.ă

Înainte ca sicriul s fie coborît, pe fă rînghii, în groap , unulă dintre muncitorii de la Rizerie a rostit o cuvîntare. Au fost doar cîteva cuvinte. Cred că a spus cam aşa:

— Vreau să- i spun în aceste clipe de r mas bunţ ă c noi,ă tovar şii t i de munc , te plîngem tot atîtă ă ă de mult ca şi cei mai apropia i ieţ ţ : mama şi so iaţ ta. Te plîngem f r lacrimi,ă ă fiindc lacrimile ni leă şterg mînia şi indignarea împotriva criminalilor care te-au ciuruit cu o cruzime bestial . Nu vomă uita niciodat de ce a trebuit s pl teşti cu via a, după ă ă ţ ă cum nici pe tine nu te vom uita niciodată! Adio, frate Sava!

La vreo dou s ptă ă ămîni dup înmormîntarea luiă nea Sava, Traian Pantea s-a mutat din mahalaua noastr . Ună camion i-a înc rcat boarfele şi mobilaă în mai pu in de oţ jum tate de or şi dus a fost.ă ă Lîng şofer a luat loc ă mamă-sa, „coana Bibi aţ ”, cum o strigau femeile din mahala pîn a nuă se întîmpla asasinarea lui nea Sava Frangulea, „mama banditului”, cum i-au spus dup aceea.ă

În ziua cînd s-au mutat, atunci cînd camionul a trecut prin fa a ţ „pr v lieiă ă ” m tuşii Brînduşa,ă aceasta nu s-a putut ab ine s ţ ă n-o huiduiască:

— Huo! Mum de tă îlhar! Duce-v-a i unde şiţ -a în rcatţă dracu’ copiii!

33

A doua zi, toat mahalaua a aflat c Pantea seă ă mutase cu mamă-sa în casa unui negustor evreu, care fusese arestat, iar familia lui evacuat . Şi totă cu acest prilej am aflat c ,ă pentru „merite deosebite” – împuşcarea lui nea Sava pesemne se enumera printre aceste „merite” – fusese numit şeful poli iei legionare din oraş.ţ În cele dou s pt mîni, pînă ă ă ă a nu se muta, Traian Pantea îşi f cea apari ia pe strad deă ţ ă patru ori pe zi, îmbr cat în uniforma lui de arhanghel ală mor ii.ţ Diminea a, de dou ori la pţ ă rînz şi o dat seara şiă se p rea c nu bag de seam sau c nuă ă ă ă ă -i pas deă privirile înc rcate de ur cu care îl urm reau femeile atunci cînd seă ă ă întîmplau s se afle la por i.ă ţ Nu b ga în seam sau nuă ă -i p saă

c b rba ii treceauă ă ţ pe trotuarul cel lală t cînd îl vedeau, după cum se pref cea c nu aude atunci cînd vreo femeie dină ă mahala, mai curajoas , vorbind taă re, atîta cît era necesar ca s ajung pîn la urechile lui cl p uge,ă ă ă ă ă se c ina c biata ară ă ţ ă a ajuns s fie condus de toă ă ţi borfaşii, de ucigaşii şi de toate lep d turile careă ă de mult ar fi trebuit s înfunde închisorile.ă

Ura şi dispre ul mahalalei nuţ -l impresionau de loc. Dimpotriv , parc dinadins, ca oamenii să ă ă-l urasc şi maiă tare, nu se sfii, ca la numai cîteva zile dup înmormîntareaă lui nea Sava s înceapă ă a opri oamenii pe strad şi s leă ă propună:

— Ei, cînd ai de gînd s treci pe la sediuă ?— N-am ce s caută !— S te înscriiă , m i nene. Dac te înscrii, î iă ă ţ dau un ciolan

s rozi din el toat via a.ă ă ţ— Nu cred s am timp, domnule Pantea.ă— Mai gîndeşte-te! Are s vin ziua cînd ai să ă ă umbli tu să

te înscrii şi nu are s se mai poat ,ă ă fiindcă atunci vom fi destui.

Omul îl înjura în gînd şi-şi vedea de drum. Unii, mai fricoşi, îi promiteau c au s treacă ă ă… într-o zi, numai ca să nu-l refuze pe fa . Dar de dus, niciţă unul nu s-a dus. Aşa că nici cît timp a locuit în mahalaua noastr şi nici dup aceeaă ă partidul haidamacilor n-a izbutit s recruteze pe stradaă noastră m car un prozelit. Dar era s uit. A existat, totuşi,ă ă un singur caz: Matilda, vînz toare la ă „Drogheria P unescuă ” de pe strada Regal , fata lui nea Miă ron Tufescu, barcagiul. În mahalaua noastr nu să -a ştiut c Matilda se înh itase cuă ă legionarii. Dar pîn laă urm să -a aflat. Nu ştiu cine a v zută -o intrînd în sediul lor. Altul a descoperit-o m rş luind ă ă într-o coloan de ă „cet uiăţ ”.

Cei care o v zur ă ă se gr bir să ă ă-l vesteasc ă pe nea Miron, care se f cu Dun re de sup rare.ă ă ă

— Cum, bre, să-mi fac ea mie ruşinea astaă ? Las c oă ă înv eu minteăţ !

Seara, cînd Matilda s-a întors acas , ă nea Miron a chemat-o la el:

— E adev rat, fat , c teă ă ă -ai înh itat cu ă „verzii”?

Matilda n-a negat. Mai mult, a c utat să ă-l conving peă tată-su c ar face bine s se înscrie şi elă ă la legionari.

Atunci nea Miron n-a mai putut r bda. ă A luat o frînghie preg tit mai dinainte şi ă ă s-a pus cu b taiaă pe ea. Dac nuă interveneau nişte vecine miloase, ar fi omorît-o.

De bătut n-a mai b tută -o, dar judecata nu s-a terminat doar cu atît. A f cut un balot ă cu toate lucrurile ei şi le-a zvîrlit peste gard în curtea a eiţ ţ P una, care, dup ce o sc pase ă ă ă din mîinile lui tată-su, o luase s-o ad posteasc ă ă pentru la noapte.

— Eu de tine nu mai vreau s ştiu, blestemată ă şi tîrîtură ce eşti! S ă te duci la ia,ă nemernico! Ei să- i dea cas , eiţ ă să- i dea mîncare şi s ţ ă te îmbrace, i-a strigat peste gard nea Miron. Tîrf dacă ă te f ceai şi tot ă mi-ar fi fost mai pu in ruşineţ de oamenii din mahala decît îmi este acuma!

Amenin area lui nea Miron nţ -au fost cuvinte rostite la mînie. Începînd din seara aceea, n-a mai primit-o acas şiă nici n-a mai vrut s ştie de ea.ă

— Am avut o fat , dar miă -au omorît-o haidamacii! se c ina cînd se întîmpla s întîă ă rzie cu vreun prieten la un pahar de vin.

Nu numai cînd era b ut, dar chiar şi treaz, neaă Miron o considera ca şi moart pe Matilda. La numai o s pt mîn deă ă ă ă cînd o alungase, a cump rată un berbec întreg, a pus-o pe a a P una sţ ţ ă ă-l g teasc pilaf şi a chemat mahalaua laă ă

„pomana Matildei”. Oamenii s-au crucit. Aşa ceva nu mai v zuser .ă ă

— Am avut o fat , o fat frumoas şi miă ă ă -au omorît-o haidamacii!

Numai atunci, pentru prima şi ultima dat , lă -a v zută mahalaua noastr plîngînd.ă

** *

Excursia în balt cu unchiul Iancu şi Fane a fostă amînată vreo trei duminici. De fiecare dat unchiulă Iancu ne anun aţ din timp c e prins ă cu alte treburi.

În sfîrşit, în a patra duminic , diminea a tare,ă ţ cînd soarele abia da s r sar , am coborît dealul,ă ă ă jos, în port, pe potecu a pe care nu mai coborîseţ m de pe vremea cînd ne jucam „de-a ho ii şi vardiştiiţ ”.

La „Pesc rieă ”, odihnindu-se pe o baba, ne aştepta unchiul Iancu.

— Uite-l colo! îmi atrase aten ia Fane, care îlţ descoperise înc de departe.ă

— A i venit, b ie iţ ă ţ ? Bravo, n-a i întîrziat nici oţ secundă! ne l udă a unchiul Iancu.

Cîteva minute mai tîrziu, bărcu a noastr aluneca peţ ă apele tulburi ale fluviului, t ind piezişă curentul. Ramele mînuite cu dib cie de bra eleă ţ puternice ale unchiului Iancu f ceau ca luntri aă ţ s înainteze ă cu vitez . Fane se întorcea dină cînd în cînd spre mine şi ochii lui parc îmi spuneauă :

„— Ei, ce zici? Aşa c nea Iancu e un om şiă jum tateă ?”Întrucît eram cu totul de acord cu el, zîmbeam şi înclinam

capul afirmativ.A fost o petrecere extraordinar . Unchiulă Iancu, care era

un om vesel, ştia s ne fac să ă ă rîdem cu lacrimi, fiindc ştiaă s povesteasc admirabil, dar mai ales fiindc se pricepea să ă ă ă pescuiasc tot atît de bine ca un pescar adev rat.ă ă

Dup ce neă -am osp tat nu numai cu merindeleă aduse de acas , dar şi cu peştele prins cu undi a,ă ţ preg tit adă -hoc de c tre Fane, care se pricepeaă grozav la o asemenea treab ,ă unchiul Iancu a trecut, aş zice, la partea a doua a programului nostru, pentru care, aveam s-o aflu acum, ne invitase în Balt .ă

— Acuma, m i b ie i, s discut m şi lucruriă ă ţ ă ă mai serioase. De altfel, în afar de faptul c amă ă dorit s ne facem de capă cîteva ore, to i trei aici,ţ în Balt , şi pentru discu ia astaă ţ serioas vă -am invitat. În bojdeuca mea nu-mi place să primesc musafiri. Acas la voi tot nu se putea, fiindc ară ă fi însemnat s-o speriem de poman pe ă maică-ta, Ducule, iar în alt paă rte nu ştiu unde ne-am fi putut vedea f r s fimă ă ă stînjeni iţ… Drag Ducule,ă b iete, vreau s discut m despre oă ă ă problem careă te priveşte pe tine. Î i aduci aminte, ultimaţ oară cînd am stat to i trei de vorbţ ă, iţ -am f g duit să ă ă te ajut

şi eu ea s dezlegi taina mor ii lui Andrei.ă ţ Mai înainte de a afla în ce fel am încercat s teă ajut, poftim, ia şi citeşte cartuşul, încercuit cu roşu, din ziarul acesta. Şi unchiul Iancu îmi întinse un ziar împăturit în opt, pe care îl scoase din traista cu merinde.

Ziarul se numea „F cliaă ” şi, cu toate c eraă anun atţ s pt mînal, avea o apari ie neregulat .ă ă ţ ă Am nuntul acesta îlă cunoşteam de pe cînd vîndusem şi eu ziare. Altele îns , multă mai interesante, aveam să aflu acum de la unchiul Iancu.

Am desf cut ziarul şi am g sit imediat articolul.ă ă

COMISARUL APOSTOLESCU ARE CVVÎNTUL

Cititorii ziarului nostru îşi mai amintesc de monstruosul asasinat s vîrşit la ă „Hanul lui Agop”. Atunci, în împrejur ri cuă totul ciudate, muncitorul Andrei M n il , electrician la Uzinaă ă ă electrică a oraşului, a fost înjunghiat cu o lovitur de pumă nal care i-a str puns inima.ă

Cu anchetarea acestui caz a fost îns rcinat comisarulă Apostolescu. Iat îns c au trecut doiă ă ă ani, şi criminalul care a pus cap t vie ii luiă ţ Andrei M n il continu s se plimbe înă ă ă ă ă libertate.

În numele opiniei publice din oraşul nostru ne sim imţ obliga i s punem cîteva întreb ri comiţ ă ă sarului Apostolescu:

1. Este adev rat c dosarul acestei afaceri teă ă nebroase a fost închis la numai cîteva luni de la comiterea asasinatului?

2. Ce l-a determinat pe comisarul Apostolescu să suspende cercet ră ile, ştiut fiind c ceea ce caracterizează ă activitatea dumisale – şi-i asigur reuşiteleă – este tocmai perseveren aţ ?

3. A fost aceasta o ini iativ personal sauţ ă ă domnia-sa nu a f cut decît s asculte de sugestiaă ă sau ordinul cuiva? În acest caz, opinia publică vrea s cunoasc numele aceluiaă ă care a dat un asemenea ordin, şi motivele.

4. În elucidarea cazului a epuizant oare comisarul Apostolescu absolut toate c ile de investiga iiă ţ ? Cu alte cuvinte, crede domnia-sa c seă afla în fa a unei ţ „crime perfecte”?

5. Nu cumva Andrei M n il a fost ucis dină ă ă cu totul alte motive decît acelea îndeobşte cunoscute sub denumirea de „obişnuite”?

6. Atmosfera de senza ional creat în jurulţ ă acestei crime, ca şi referirile perfide privitoare la „trecutul tenebros” al victimei nu cumva au fost dinadins între inute, pe de oţ parte, spre a deruta pe anchetatori, iar pe de alta, spre a terfeli memoria unui om recunoscut ca onest de c tre to iă ţ cei ce l-au cunoscut?

Comisarul Apostolescu are cuvîntul!

— Ai citit?— Da!— Bun! Acum să- i spun ce sţ -a întîmplat după apari iaţ

articolului. Mai întâi, ziarul a fost suprimat din ordinul chestorului poli iei legionare.ţ Aceeaşi poli ie legionar ţ ă l-a arestat pe proprietarul ziarului şi, schingiuindu-l, l-a silit să m rturiseasc numele autorului articolului. De fric ,ă ă ă omul a divulgat numele… meu, fiindc eu am conceput textulă „cartuşului”.

— Dumneata, nene lancule? întreb Fane, ă luîndu-mi-o înainte.

— Eu, dragii mei b ie i. Consecin aă ţ ţ : sînt patru zile de cînd am fost dat afar din serviciu. Bineîn eles, nu acesta aă ţ fost motivul oficial. Dar nu mi-a fost de loc greu să-l ghicesc pe cel real.

— Şi acum, f r serviciu, ce ai s te faciă ă ă ? l-am întrebat îngrijorat de soarta lui.

— De foame n-am s mor, fii sigură ! Şi acum, Ducule, dup ce ai aflat ce urm ri a avut articolul, s tragemă ă ă concluziile. C asasinarea lui taică ă-tu are un substrat politic, nu mai încape nici o îndoial . Concret, despre ce anumeă poate fi vorba nu ştiu. Cel pu in deocamdat . În orice caz, unţ ă lucru e sigur: c taică ă-tu, cu toate c nu a militată în cadrul vreunui partid, avea totuşi, ca orice muncitor cinstit, convingeri democratice. Aceasta ar fi prima concluzie, b ieteă …

Mai afl c de ieri comisarul Apostolescu a fostă ă avansat şi

mutat la Bucureşti. E clar deci c ancheta nu va fi reluat .ă ă Dimpotriv , nu ar fi exclus s dispar , ca prin minune, şiă ă ă dosarul. Asta ce înseamnă? Înseamn c asasinul tat lui t uă ă ă ă sau aceia în numele c rora a lucrat sîă nt destul de puternici ca s împiedice, ă cu orice pre , descopţ erirea vinovatului. Asta este a doua concluzie.

Va s zică ă: un ziar suprimat. Girantul acestuia arestat de poli ia legionar , b tut şi schingiuit caţ ă ă s divulge numeleă autorului articolului; autorul articolului pus în dou zeci şiă patru de ore în cadrul disponibil; comisarul care a anchetat cazul avansat, chipurile, şi mutat la Bucureşti; probabil, dosarul disp rut f r urm . Cu alte cuvinte, asasinul sau celă ă ă ă care îl ap r , la primul pericol maiă ă serios, a ac ionat promptţ şi sigur. De acord?

— De acord, unchiule.— Bun! Iat c exist un b iat curajos, care nuă ă ă ă se sperie

nici de criminal şi nici de cei care îl sus in. Un b iaţ ă t care îşi propune ca unic el înţ via reabilitarea memoriei tat lui s u,ţă ă ă ucis în împrejur ri misterioase de un criminal r maă ă s necunoscut. Ei bine, s presupunem c b iatul acestaă ă ă ar fi în stare s fac lumin acolo unde comisarulă ă ă

Apostolescu a g sit de cuviin c e mai prudentă ţă ă pentru el s nu scapere m car un chibrit. Ştii ceă ă s-ar întîmpla? B iatul acesta curajos ar fi strivită ca o gîz , f r s maiă ă ă ă apuce s spun nici pis.ă ă

— Dac am în eles bine, nene Iancule, mataleă ţ eşti acum convins c m paşte o primejdie reală ă ă dac m amestec.ă ă

— Da, Ducule. Şi aceasta este cea de a treia concluzie.— Totuşi trebuie s aflu, unchiule.ă

** *

„În definitiv, ce primejdie m paşte dac am să ă ă fac o «plimbare» prin cimitir?” mi-am zis, ca să mă mint singur.

Numai c în ă loc s m plimb, cum aă ă m intrat pe poarta cimitirului, m-am dus întins la cavoul coanei Aurica. De fapt, nu chiar pîn acolo, ci pînă ă la un mormînt de om s rac, dină

apropiere. Un biet mormînt p r sit. Ca nu cumva s dauă ă ă cuiva de b nuit, fiindc prin cimitir, la ora aceea, era lumeă ă destul venit s îngrijeasc de morminte, am început să ă ă ă ă-mi fac acolo de lucru anume, s îndreptă crucea care în curgerea anilor se strîmbase. Dar la un moment dat, cînd nu a mai fost nimeni prin apropiere, m-am apropiat pe furiş de cavoul coanei Aurica şi am picurat cear de la o lumă inare aprins înă cr p tura dintre rame şi chepengurileă ă propriu-zise. Am procedat în felul acesta, deoarece voiam s verific, ulterior,ă dac mormîntulă continua s mai fie folosită de Catina şi de complicele ei.La cimitir am revenit abia dup patru zile. Amă verificat, şi iat c între timp vinişoara de ceară ă ă de la unul din chepenguri disp ruse. Dovada eraă f cut .ă ă

N-am mai întîrziat o clip acolo. Mă -am întors la mormîntul anonim de care am mai vorbit. Adusesem nişte flori şi am început s le s desc. Şi înă ă timp ce m îndeletniceam cuă treaba aceasta, mă tot întrebam cum aş putea s descop ră ă taina criptei cu z voare şi încuietori.ă

Dar iat c în timp ce tocmai aprindeam cană ă dela la mormîntul pe care îl luasem, ca s zic aşa,ă în patronaj, cineva, care se afla chiar în spatele meu, m întrebă ă:

— M i, dar pe cine ai tu îngropat acolo, m iă ă ?Şi fiindc prev zusem c odat avea s mi se pun oă ă ă ă ă ă

asemenea întrebare, am r spuns f r niciă ă ă un fel de ezitare:— Pe bunica.—- Aşa, pe bunica! Şi iţ -o aminteşti, m i, pă e bunică-ta,

m iă ?Cel care îmi vorbea, un om cam la vreo şaizeci de ani,

m runt, cu o fa rotund şi smead şi cuă ţă ă ă nişte ochi negri şi neastîmp ra i, era îmbr cat cuă ţ ă nişte cioareci ferfeni i pe laţ glezne şi cîrpi i laţ genunchi. În loc de hain purta o flanelă ă din lînă r neasc , roşie, nici ea întrţă ă ă -o stare mai bun .ă Ciorapi nu avea în picioare şi era înc l at, în locă ţ de ghete, cu nişte galoşi spar i. În cap purta oţ p l rie de pîsă ă l veche,ă decolorat , ă cu borul l sată în jos şi tare încre it.ţ

Am r spuns cu prudenă ţă:— Nu, fiindc a murit mai demult, cînd încă ă nici nu mă

n scusem.ă

— Da’ maică-ta tr ieşteă ?— Tr ieşteă !— M i, şi zici c sta e mormîntul bunichiă ă ă -ti, m iă ?Faptul că-mi punea pentru a doua oar întrebarea mă ă

cam nelinişti. Totuşi, m-am inut tare.ţ— Da, al bunichii.— Maică-ta iţ -a spus?— Mda!— Şi atî ia ani, m i, de ce nţ ă -a avut grij să ă-i aprind oă

luminare, m iă ?— P i s veziă ă … Noi am fost pleca i în alt oraşţ … la Bîrlad.

Ne-am întors de pu in vreme şiţ ă …— P i, maică ă-ta a greşit mormîntul, m i. Î iă ţ spun eu. De

treizeci de ani de cînd îngrop mor ii,ţ ap i am înv at să ăţ ă cunosc, m i, cimitirul sta, m i,ă ă ă cum nici c se poate maiă bine. La cî iţ nu le-am s pat eu groapaă ! Sute şi sute! Ce vrei! Treizeci de ani, nu glum . Pe mine, m i b iete, dac ai să ă ă ă ă m întrebi cine zace în fiecare groap , î i spună ă ţ dintr-o r suflare, m i. C nu iă ă ă ţ -aş putea spune şi numele, asta-i altceva. Dar n-am s greşesc niciodat să ă ă- i încurc unţ mormînt de muiere cu unul de b rbat. Ferită -a sfîntul! De pild , aici, dedesubt, am îngropat un b rbat, şi nu o femeie,ă ă m i.ă

— Eşti sigur, moşule? l-am întrebat cu pref cut îndoial .ă ă ă S fi greşit, oare, mamaă ? După atîţia ani, nici nu ar fi de mirare.

— A greşit! staĂ -i mormîntul unui pop . Unulă de-i zicea popa Cinzeac , fiindc îi pl cea s tragă ă ă ă ă zdrav n la ă m sea.ă Ehei, mare d ndă ănaie a fost şi cu popa staă !… De diminea aţ pîn seara numai înă be ii şiţ -n crailîcuri o ducea. Asta pînă într-o zi cînd, cine ştie din ce pricin , şiă -a pus ştreangul de gît. Auzi, pop să ă-şi fac singur seamaă ! Aşa ceva nici c seă mai pomenise. A fost mare tulburare printre poporenii lui. Vl dica nă -a dat voie nici s fie prohodit şi nici s fie îngropată ă în cimitir. A poruncit s i se fac groap afar , pe ă ă ă ă cîmp, şi să fie înmormîntat f r popi şi f r lumînare,ă ă ă ă ca un p gîn.ă Noroc, m i, c să ă -a g sit un gropară cu inima bun , unul Tase.ă Adic eu, mă ăi!

— Matale!— Da, eu!Şi ar t cu degetul în direc ia inimii pe careă ă ţ singur şi-o

calificase ca fiind bun .ă— Dar, ia spune-mi, şi neamurile popii nu iţ -au fost

recunosc toare pentru treaba astaă ?— Ei, m-au cinstit ele cu un pol de parale, nu zic nu. Dar

crezi c pentru asta am f cută ă -o? Să ştii, m i, c de bani nuă ă prea am dus eu lips înă via a mea, cu toate c mul i nţ ă ţ -am avut niciodat .ă Cum iţ -am spus, trebuin e pu ine. Nici tuţ ţ nevast ,ă nici tu copii, nici tu neamuri. Ce s fac cu baniiă ? Cînd eram tîn r, cheltuiam mai pentru un stropă de b utură ic ,ă mai pentru niscai m rgele, pangliciă sau alte zorzoane pentru cîte o fat care îmi pl cea. Dar toate cu socoteal .ă ă ă

Pe m sur ce am îmb trîă ă ă nit, ap i şi pl cerileă ă astea au început s dea brîă nci inimii din ce în ce mai rar. Şi dac nă -a mai trebuit s cheltuiescă bani pentru asemenea desf t ri,ă ă atunci pentru ce altceva i-aş mai fi cheltuit, m iă ? Aşa c , m iă ă b iete, odat mă ă -am trezit c banii au începută să-mi prisoseasc .ă

— Şi ce ai f cut cu eă i? nu m-am putut st pîă ni să-l întreb.— Ce-am f cuă t? I-am dat în p strare ă lu’ domnu’ Manole.— Cine-i domnul Manole?— Domnu’ Manole, administratorul ţintirimului.Aflam acum c Manole era prenumele domnului Miclescu,ă

intendentul cimitirului, omul pe socoteala c ruia circulau oă mul ime de poveşti, care,ţ dup cele mai competente p reri,ă ă toate p reau aă fi adev rate.ă

Domnul Miclescu era o f rîă m de om gras atîta,ă încît sem na ă cu un butoi de bere. Ochii, în afară de faptul c erauă încrucişa i, aveau şi pleoapeleţ bolnave de blefarit . Dară domnul Miclescu nu era un om ros de complexe. Zilnic îl vedeai pe strada principal la orele cînd lumea ieşea s seă ă plimbe, totdeauna în tov r şia cuiva din aşaă ă -zisa protipendad a oraşului.ă

Închipui iţ -v o buc ic de om, îmbr cat înă ăţ ă ă ă haine confec ionate din cea mai bun stof şiţ ă ă lucrate la cel mai bun croitor din oraş. Închipui iţ -vi-l p şind al turi de un om ă ă cu

statura normal ,ă vorbind tare şi afectat, înso ind cuvintelţ e de gesturi largi, nu mai pu in afectateţ – şi ve i aveaţ imaginea domnului Manole Miclescu, intendentul cimitirului.

V r primar cu şeful local al unui partid politic,ă ceruse şi ob inuse postul de intendent al cimitirului, post pţ e care îl p stra de ani de zile, independent de partidele care seă perindau la putere.

Domnul Manole Miclescu, luîndu-şi slujba în primire, se puse pe treab , hot rît s smulg deă ă ă ă pe urma ei maximum de profituri. Prima m sură ă pe care o lu fu s supun unuiă ă ă impozit pe to iţ acei care tr iau pe ă lîng şi de pe urmaă cimitirului: clopotarul, groparii, vînz toaă rea de tămîie, lumîn ri şi c rbuni aprinşi pentru c ui şi c deă ă ăţ ă lni e, femeiaţ care îngrijea de candelele de pe morminte, flor resele. To iă ţ şi toate fur obliga i să ţ ă pl teasc sau să ă ă-şi schimbe meseria.

Dar scurt timp dup aceea, intendentul nu seă mai mul umi s perceapţ ă ă doar impozite. Pe unii dintre cei înşira iţ mai sus îi sili s devin salaria ii lui.ă ă ţ

Bineîn eles, nu despre toate cele relatate maiţ sus aveam cunoştin atunci cînd groparul Taseţă a început să-mi vorbeasc de domnul Mă ielescu. Dar chiar şi pu inul pe care îlţ ştiam despre intendent mi-a fost suficient ca să-mi dau seama cît de prost inspirat fusese bietul om atunci cînd îi încredin ase, spre p strare, economiile sale.ţ ă

— Va s zic , domnul Manole e bancherul duă ă mitale!Cuvântul, p ru că ă-l amuză:— Ehe, bancher! sta zic şi eu bancher. Cu elĂ nu p eşti,ăţ

m i, ceă -a păţit Safta. Safta e baba care vinde lumin ri.ă— Ce-a p ităţ ?— P i stră ânsese şi ea, într-o via de om, cinciţă mii de lei.

Cinci mii! Bani grei, m i b ieteă ă ! I-a pus la banc . Aia deă d dea dobând mare. Cum îiă ă zicea, m iă ?

— Nu ştiu!— Stai c ă mi-am amintit: Elino-român . A dată banca

faliment şi banii ei s-au dus pe apa sîmbetei. Vezi, m i, dacă ă s-a l comă it la dobând mareă ! Mie nu-mi trebuie dobînd . Euă i-am spus lu’ domnu’ Manole: „Cî i î i dau, atî ia sţ ţ ţ ă-mi dai înapoi, atunci cînd ţi-oi cere!”

— Şi ai vreo hîrtie de la domnul Manole?— Ce-mi trebuie hîrtie? Doar nu ne cunoaştem de ieri, de

alalt ieriă ! Nu are s se bucure la baniiă mei! C la el baniiă … ca la turci!

— Ai mul i bani în p strare la elţ ă ?Groparul privi împrejur, apoi cu voce inten ionat maiţ

înceată:— P i atî ia ani de cînd îi tot dau, s se fi stră ţ ă âns ca la

vreo treizeci de mii!— Cît?— Treizeci de mii!Suma mi se p ru uriaş . M uitam la eă ă ă l şi nu-mi venea să

cred. Omul acela cu cioarecii ferfeni ,ţă cu flanela peticit ,ă înc l at cu galoşi spar i şi lega iă ţ ţ ţ de picioare cu sîrm eraă posesorul unei sume de treizeci de mii le lei!

— Şi ce ai de gînd s faci, moşule, cu atîta bă ănet?B trînul ridic din ă ă umeri:— Vezi, tocmai asta e! Înc nu mă -am hot rîtă . Dac aşă

avea ceva rude, le-aş l sa lor tot. Dar aşaă !.. M-am gândit să-i cheltui pentru sufletul meu.

— Cum, adic , pentru sufletul mataleă ?— Pentru p catele mele, b iatule, vreau să ă ă-i cheltui. Să

mai împu inez o parte din ele. B trîn sînt. Ca ţ ă mâine, poimîine m culc seara şi diminea aă ţ nu m mai trezesc. Şiă dup că îte în eleg, ziua aceeaţ nu mai e departe. Au început să se arate semne!

Ultimele cuvinte le rosti încet, de parc ă mi-ar fi m rturisită o tain .ă

— Ce fel de semne?— Semne de dincolo. Ehei, m i, multe mai înă ţelege omul

atunci cînd se împlineşte sorocul s leă în eleagţ ă! Dar pînă atunci… Iaca omul tîn r e caă orbul şi surdul fa de semneleţă de dincolo. Ia-mă pe mine drept pild . De treizeci de ani, înă fieştece var aici dorm. Pun capul pe p mînt (seara şi ă ă mă trezesc diminea a, orb şi surd la toate cele cţ e se petrec în jurul meu. Şi cu toate astea, cîte nu se întîmpl aiciă ! Trupurile s-au pref cut în tin , dară ă sufletele tr iesc.ă Eu le-am auzit vorbind…

— Ai auzit sufletele vorbind? Cum pot vorbi sufletele?— Parc eu ştiuă ! Dar le-am auzit, m i b iete,ă ă m i, aşaă

cum te aud pe tine.— Nici copiii nu te-ar crede, moşule!— Parc ce, î i cer eu s creziă ţ ă ? Dar de auzit le-am auzit.

Era mai înspre toamnă… Într-o noapte m trezesc din somnă voci. Una sub ire, de femeie,ţ alta groas de b rbat. Laă ă început am crezut c visez. Mă -am tras de musta şi mţă -am încredin at cţ ă sînt treaz. „Eu nu am încredere de loc în b iată ”, spunea sufletul de femeie. „Aş! Dinspre partea lui nici o grij . E înc un copilă ă ”, r spunse sufletul deă b rbat. Nuă vorbi prostii! se îndîrji sufletul de femeie. Nici nu- i po iţ ţ închipui de ce-i în stare ipocritul la, ascuă ltă-m pe mineă !”

Ce şi-au mai vorbit nu am mai putut auzi. Se îndep rtaser şi pîn la mine nu mai ajungea decîtă ă ă un murmur. Da, m i b iete, mă ă ăi! Am auzit eu, cu urechile mele… Era pe la miezul nop ii şi în totţ intţ irimul, nici ipenieţ de om, în afar de mine.ă

— Poate le-ai şi v zută ? am întrebat amuzat.—- Atunci nu! Dar în alt dat , da. Am v zut ună ă ă duh.

L-am v zut mai multe nop i.ă ţ— Cum ar taă ?— Era înveşmîntat în alb. Arăta ca un fum alb. A disp rută

cam prin locul sta unde ne g sim noi.ă ă— Pesemne c duhul pe care lă -ai v zut şiă -o fi avînd

s laşul în vreunul din mormintele astea.ă Poate într-acela, care e cel mai ar tos.ă

Şi ar tai cu ă mîna spre cavoul coanei Aurica.— Mai ştii! c ori de cîte ă ori l-am v zut, totă înspre partea

asta se pornea.Şi b trîă nul gropar se dep rt f r nici un cuvă ă ă ă înt de r masă

bun, ca şi cînd ar fi fost sigur c , la reîntoarcere, tot acoloă avea s m g seasc .ă ă ă ă

** *

Mama cîrpea nişte ciorapi. Eu învăţam. A doua zi aveam

tez la ştiină ţele naturale. O materie care nu-mi pl cea de ă loc. F ceam eforturi s m concentrez, dar f r s izbutesc.ă ă ă ă ă ă Mereu îmi aminteam de cele aflate de la moş Tase, groparul.

Ce m intriga în cea mai mare m sur eraă ă ă discu ia celorţ două suflete care, nu înc pea nici oă îndoial , avusese locă între Catina şi complicele ei. Dup toate probabilit ile,ă ăţ copilul despre care Catina avea o p rere atît de proastă ă eram eu.

Începu s m doar capul. Miă ă ă -am prins tîmplele în palme şi am închis ochii.

— Eşti obosit, dragul meu!— M doare pu intel capul.ă ţÎn clipa aceea se auzi o b taie puternic în uşaă ă tindei.

Mama şe sperie atît de tare, încît sc p dină ă mîn ciorapul.ă— Cine o mai fi, Dumnezeule?Şi d du s se scoale.ă ă— Stai liniştit , mamă ă! M duc eu s v d cineă ă ă bate.Înainte de a ieşi, m-am uitat la ceas. Era ora zece.Am deschis uşa. Un necunoscut aştepta în prag.— Aici locuieşte doamna M n ilă ă ă? întreb cuă o voce

vesel .ă— Da!— Aş putea să-i vorbesc?Am deschis larg uşa ca să-i fac loc s treac ,ă ă— Mam , domnul te caut pe mataleă ă ! am vestit-o,

introducîndu-l pe necunoscut în buc t rie.ă ăMama se ridicase între timp şi se uita la el, nedumerit şiă

neliniştit .ă— Doamna M n ilă ă ă? Omagiile mele, doamnă!Se plec în fa a ei şi, curtenitor, îi s rut mîna.ă ţ ă ăMama, care nu era obişnuit s i se spun doamn şi niciă ă ă ă

s i se acorde asemenea curtenitoareă aten ii, se înroşi deţ pl cere.ă

— Poftim, lua i locţ ! îl invit mama, ar tînduă ă -i un scaun.— Mul umesc, doamnţ ă! Sînte i foarte amabilţ ă, îmi

îng dui i să ţ ă-mi scot pardesiul? E o c ldură ă infernal , aici, laă dumneavoastr .ă

Şi abia dup ce şiă -a scos pardesiul, l-am putut vedea mai

bine.Era un om înalt, ciol nos, cu un cap perfect deă

dolicocefal, cu fa a m slinie şi pu in supt . Ochiţ ă ţ ă mari, negri şi str lucitori, cum nu mai v zusemă ă pîn atunci şi cum nuă mi-a mai fost dat s întîă lnesc al ii la fel nici dup aceea.ţ ă Sprîncene groase şi, f r nici o exagerare, circumflexe.ă ă Frunte dreapt , nu prea înalt , dar care p rea îngust dină ă ă ă cauza p rului negru care pornea chiar de la bumbii frun ii.ă ţ P rul lins şi pom dat era piept nat cuă ă ă c rare la mijloc. Nasulă corect, parc un pic preaă sub ire, cu n ri permanentţ ă neliniştite, adulmecînd parc . ă O musta mexican , probabilţă ă şi ea pom dat , deasupra unor buze groase şi roşii. Pornindă ă de la tîmple, şi numai pe o fîşie tare îngust , ură mînd linia maxilarelor, o b rbu , care se îmbog ea, încre induă ţă ăţ ţ -se uşor, drept pe b rbie.ă

Necunoscutul era îmbr cat în haine de sear ,ă ă negre şi purta înc l minte de lac. Albul imaculată ţă al plastronului scotea şi mai mult în eviden culoarea m slinie a pielii,ţă ă negrul lucios al ochilor, p rului şi b rbii.ă ă

Avea o voce sonor , se exprima cu uşurin şiă ţă în fraze alese, dar nu puteai şti dac vorbeşteă serios sau dac ,ă înapoia excesivei polite iţ , nu se ascunde doar ironie.

Nu numai înf işarea, dar şi cuvintele ăţ mi-l f cură ă antipatic. Era ceva diabolic în înf işareaăţ acestui om, în str lucirea ochilor, în zîmbetul cuă care inea s subliniezeţ ă unele cuvinte.

Cît priveşte pe mama, abstrac ie f cînd de primele clipe,ţ ă de asemenea str inul o impresiona nepl cut. Cred c nă ă ă -aş greşi afirmînd c , pur şi simă plu, o înfricoşa.

— Stimat doamnă ă – începu necunoscutul cu v dită ă afectare – în primul rînd îng dui iă ţ -mi s vă ă cer scuze pentru ora nepotrivit la care m înf işeă ă ăţ z dumneavoastr . Am fostă îns nevoit s trecă ă peste etichet , deoarece ă mîine dimineaţă p r sescă ă oraşul.

Mama deschise gura, s spun că ă ă-i accept scuzele, dar,ă probabil, neştiind dac intr sau nu înă ă uzan a bunelorţ maniere, renun , muţă l uţ mindu-se să-şi încline capul într-un anumit fel pe care eu l-am g sit gra ios, dar care, spre laudaă ţ

ei, n-o angaja cu nimic.— Numele meu, stimat doamn ,ă ă este Prejan. Sînt

naturalizat francez, locuiesc la Paris şi conduc, în calitate de director, o societate de export. M g sesc în oraşulă ă dumneavoastr numai deă cîteva ore şi inten ionez sţ ă-l p r sesc cu primulă ă tren. Am venit aici, de la Bucureşti, cu un dublu scop: în primul rînd, pentru a îndeplini fa deţă dumneavoastr un comision din partea bunuluiă meu prieten Bazain, un renumit fabricant de juc rii, iar în al doilea rînd,ă pentru a aduce omagii doamnei Beatrice Corday, so iaţ consulului Fran ei, care îşi s rb toreşte în seara aceasta ziuaţ ă ă ei de naştere. Trebuie s şti i c m leag de so iiă ţ ă ă ă ţ Corday o veche, o foarte veche amici ie, oare seţ întinde pe o perioadă de cincisprezece ani. Aşa se explic de ce m prezint în fa aă ă ţ dumneavoastră într-o inut pu in obişnuit pentru vizite,ţ ă ţ ă mai ales neanun ate.ţ

Cît timp vorbise, ochii lui se opriser de maiă multe ori asupra mea, cercet tori.ă

O clip t cu şi apoi începu din nou s vorbească ă ă ă:— Şi acum, doamn , îmi ve i îng dui s v informez careă ţ ă ă ă

este scopul vizitei mele. V-am spus mai adineauri c sîntă trimis la dumneavoastr deă c tre bunul meu amic, domnulă Bazain. Probabil că numele acesta nu v spune nimic şi c îlă ă auzi iţ pentru prima dat .ă

— Da, domnule! confirm mama, aruă ncîndu-mi în acelaşi timp o privire întreb toare.ă

— E foarte firesc, stimat doamn . Şi şti i deă ă ţ ce? Pentru c so ului dumneavoastr nu iă ţ ă -ar fi f cut niciodat pl cere să ă ă ă vorbeasc despre domnulă Bazain, fostul lui asociat.

Mama se uit la mine, eu la ea şi apoi amîndoiă la acel ciudat domn Prejan.

— Da, doamn , so ul dumneavoastră ţ ă – şi cu acest prilej v rog s primi i tardivele mele condolean e pentruă ă ţ ţ nenorocirea care v-a lovit – a fost asociatul amicului meu, Bazain, acum vreo… vreo… poftim c aă m uitat cî i ani maiţ sînt de atunci. Dar cred c asta nu are importan pentruă ţă dumneavoastr , nuă -i aşa?

— Desigur, nu are importanţă! repet mamaă maşinal.

— Dup cum, f r îndoial , şti i, so ul dumneavoastr aă ă ă ă ţ ţ ă c l torit mult. Şti i, de asemenea, că ă ţ ă în Fran a a locuit mul iţ ţ ani. În anii aceia s-au cunoscut so ul duţ mitale şi domnul Bazain. Trebuie s mai şti i, doamn , c pe vremea aceea,ă ţ ă ă v rogă să-mi ierta i expresia, domnul Bazain cam tr geaţ ă mî aţ de coad , de altfel ca şi so ul dumneavoastr .ă ţ ă Bineîn eles,ţ amîndoi visau s scape de s r cie.ă ă ă Idealul comun i-a apropiat şi s-au împrietenit. S-au împrietenit într-un moment favorabil, cînd domnul Bazain tocmai moştenise cîteva zeci de mii de franci de la o m tuş şi cînd so uluiă ă ţ dumneavoastr iă -a venit marea idee – cum spune şi ast ziă amicul meu Bazain – de a-şi încerca norocul în industria de juc rii. Domnul Bazain aă acceptat să-şi investeasc banii înă aceast afacere.ă Şi cum so ului dumneavoastr îi mai venirţ ă ă în minte şi alte idei, tot atît de inspirate, în scurt timp întreprinderea începu s prospere, spre mareaă satisfac ie aţ amicului meu Bazain.

Dar, doamn , se pare c soarta oamenilor peă ă p mîntă este s nu se în eleag , chiar atunci că ţ ă înd sînt prieteni şi se stimeaz reciproc. Pentru a nuă m men ine, stimată ţ ă doamn , doară la generalit i,ăţ trebuie s v spun c , dină ă ă p cate, neîn elegereaă ţ s-a ivit şi între cei doi asocia iţ . Conflictele, la început minore şi rare, se înmul ir , ţ ă luînd din zi în zi forme mai violente. Ve i fi, poate, cuţ rioasă să cunoaşte i natura acestor conflicte. Pe scurt,ţ doamn ,ă trebuie s v spun ă ă c domnul Bazaină reproşa so uluiţ dumneavoastr c are mult ă ă prea multe idei şi c punerea înă practic a unora dintreă ele ar duce la pr buşirea întreguluiă edificiu. Pe de alt parte, so ul dumneavoastr reproşaă ţ ă domnului Bazain c , datorit pruden ei lui excesive,ă ă ţ întreprinderea este amenin at s r mţ ă ă ă ân o biată ă făbricu .ţă

Neîn elegerea adîţ ncindu-se din zi în zi mai mult, sfîrşi prin a-i exaspera pe amîndoi, dar mai ales pe so ulţ dumneavoastr ,ă a c rui fire, v rog să ă ă-mi ierta i sinceritatea,ţ se pare c era mult maiă violent decît a domnului Baă zain, amicul meu. Pe scurt, so ul dumneavoaţ str a cerută desfacerea asocia iei, iar domnul Bazain nu sţ -a opus. Marea dificultate îns să -a ivit în clipa cînd s-a pus problema s iaă

fiecare ceea ce i se cuvenea. Practic, lucrul acesta p reaă imposibil, pentru c aceastaă ar fi însemnat, de fapt, lichidarea întreprinderii. Domnul Bazain, socotindu-se cel mai îndrept it săţ ă pun condi ii, deoarece el fusese acelaă ţ care venise cu capitalul, propuse so ului dumneavoastr ,ţ ă succesiv, mai multe solu ii de compromis, pe careţ acesta le refuz . Le refuz şi, dintră ă -un fel de culan de neîn eles, seţă ţ retrase. Domnul Bazain a r mas singur şi, în ciudaă pronosticurilor so uluiţ dumneavoastr , izbuti cu pruden aă ţ care îl caracteriza – şi care lipsea so ului dumneavoastrţ ă – să transforme mica f bricu ă ţă în cea mai mare întreprindere de juc rii din întreaga Fran . Trebuie s şti i îns , doamn , că ţă ă ţ ă ă ă domnul Bazain, care este un om extrem de cinstit, nu a uitat o clip că ă prosperitatea lui prezent se datoreşte întră -o însemnat m sur ideilor fostului s u asoă ă ă ă ciat. De aceea, a depus la banc întră -un cont special suma de bani care reprezenta partea din activul întreprinderii în momentul cînd so ul dumneavoastrţ ă a ieşit din asocia ie. Îmi ve i îng dui,ţ ţ ă doamn , să ă v comunic, să pre ştiin a dumneavoastr , cţ ă ă această parte reprezint suma de cinci sute de mii deă franci francezi.

Mama, care de multe ori m uimea pă rintr-un extraordinar sim de adaptabilitate, nu se dezmin iţ ţ nici de data asta, pun înd o întrebare care, mie, nu mi-ar fi trecut prin minte:

— Fii amabil, domnule, şi spune-mi ce reprezint sumaă asta în lei?

— Circa un milion, doamn . Dar din motiveleă pe care ave i s le cunoaşte i imediat, echivalen aţ ă ţ ţ în lei nu prezintă pentru dumneavoastr nici ună fel de interes. Aşadar, îng dui iă ţ -mi s continuă i doamn . Domnul Bazain nu să -a mul umit s inţ ă ţ ă la dispozi ia so ului dumneavoastr ceea ceţ ţ ă i se cuvenea, ci a şi întreprins unele investiga ii, pentru aţ -i da de urm . ă Spre marele s u regret, investiga iile nu au dusă ţ la nici un fel de rezultat. Aceasta, pîn mai acum o lun ,ă ă cînd, numai din întâmplare, i-a dat de urm , dar, din p cate,ă ă prea tîrziu, mult prea tîrziu. Prin mine, v transmiteă condolean e şi ine s v asigure c , în ciuda neîn elegerilorţ ţ ă ă ă ţ din trecut, a p strat tot timpul so uluiă ţ dumneavoastr oă

sincer afec iune. Totodat , stimat doamn , domnul Bazaină ţ ă ă ă v aduce ă la cunoştin c suma de cinci sute de mii de franciţă ă francezi v st ă ă la dispozi ie, dar numai în anumiteţ condi ii.ţ

Mama înc ă nu-şi revenise din uluial .ă— Ce fel de condi ii, domnuleţ ? murmur ea.ă— Nu e vorba, de fapt, decît de o singur condiă ţie pe

care, anticipînd, nu m îndoiesc, stimată ă doamn , c o ve iă ă ţ accepta. Doamn , domnul Bazain doreşte caă dumneavoastr , împreun ă ă cu fiul dumneavoastră – şi mă m sur din cap pîn înă ă ă picioare cu ochii lui de lac – s vă ă muta i înţ Fran a. Domnul Bazain se va îngriji de viitorulţ acestui tîn r inteligent şi simpatic, în aşa fel, ca,ă atunci cînd îşi va termina studiile, să-şi poată alege cariera care îi va pl cea cel mai mult. Deă asemenea, domnul Bazain se angajeaz s ob in ,ă ă ţ ă la vremea potrivit , naturalizareaă pentru dumneavoastr şi fiul dumneavoastr . Dac aă ă ă ccepta iţ – şi îng dui iă ţ -imi s v ă ă spun c nu v d motivul pentru careă ă a i refuzaţ – m angajez ca, în celă mult o s pt mă ă ân , s ob ină ă ţ paşapoartele. În vederea cheltuielilor ocazionate de plecare, am mandat din partea domnului Bazain s semnez un cec peă numele dumneavoastr în valoare de zece mii de ă lei,.

Şi pentru a înt ri cuvintele, scoase din buzunarul de laă piept un carnet de cecuri – vedeam acum pentru prima dată un carnet de cecuri – şi cu un stilou de aur de toată frumuse ea, complet suma.ţ ă

— Pofti i, doamn , cecul e în regul .ţ ă ăŞi întinse mamei dreptunghiul de hîrtie pe care cele cinci

cifre erau scrise cu cerneal albastr .ă ă— Domnule, înc ă nu am acceptat! îi replică mama,

pref cînduă -se c nu observ hîrtiu a careă ă ţ valora zece mii de lei.

„Bravo, mamă!” o aplaudai în gînd, mîndru de ea.Emisarul domnului Bazain rîse scurt – rîsul suna mai

curînd a mîrîit – şi puse cecul pe mas ,ă în faţa imamei.— Într-adev r, înc nu miă ă -a i spus c accepta i.ţ ă ţ Dar

faptul c aă m anticipat nu cred c are vreoă importan .ţă— Domnule, aş vrea s v pun o întrebareă ă …— La dispozi ia dumneavoastr , doamn .ţ ă ă

— Aş vrea s v întrebă ă : dac banii aceia deă care ne-a iţ vorbit ni se cuvin, de ce atunci domnul Bazain al dumneavoastr pune condiă ţii?

Hotărît, în împrejur ri deosebite mama ştia să ă devină admirabil .ă

— O întrebare foarte legitim , scump doamn ,ă ă ă şi am să încerc s v r spund cu sinceritatea careă ă ă m caracterizeaz ,ă ă chiar dac r spunsul meu vi seă ă va p rea cinic.ă

Trebuie s şti i c banii, în egal m sur , sînt şiă ţ ă ă ă ă nu sînt un drept al so ului dumneavoastr . Sîntţ ă din punct de vedere subiectiv, adic dac inemă ă ţ seama de sentimentele de afec iune ale prietţ enului meu, Bazain, fa de fostul luiţă asociat; nu sînt, din punct de vedere obiectiv, pentru c so ulă ţ dumneavoastr a renun at la toate drepturile sale, seă ţ mnînd în acest sens o hîrtie, care se afl în seifulă domnului Bazain. Şi tocmai bazîndu-se pe faptul c , oă biectiv – dac vre i, deă ţ drept – nu datorează nimic r posatului dumneavoastr so ,ă ă ţ îşi permite domnul Bazain s pun condi ia pe care am avută ă ţ onoarea s vă -o aduc la cunoştin .ţă

— Domnule, eu sînt o femeie simpl şi nu mă ă pricep în chichi e diţ ntr-acestea avoc eşti. Chiarăţ dac exist oă ă asemenea hîrtie semnat de so ulă ţ meu, poate la sup rare,ă dup legile omeniei, baniiă ni se cuvin f r nici un fel deă ă condi ii.ţ

Îmi venea s-o s rut. Dar fiindc nă ă -o puteam face de faţă cu str inul, mă -am dus s stau ă lîngă ea.

— Absolut de acord cu dumneavoastr , doamn .ă ă De altfel, şi prietenul meu, domnul Bazain, dacă a capitalizat, într-un cont separat, ceea ce a considerat c se cuvineă so ului dumneavoastr , a f cutţ ă ă -o ascultând tocmai de aceast lege a omeniei.ă

— Atunci de ce pune condi iiţ ? se îndîrji mama.— Nu v pot ascunde, doamn , mîhnirea meaă ă c mă ă

pune i în situa ia de a ap ra pe domnulţ ţ ă Bazain, a c rui cinsteă ireproşabil este deasupraă oric rei b nuieli sau învinuiri. ă ă O fac, deşi ştiu că el nu m-ar aproba, deoarece sînt încredin atţ c ,ă punînd o astfel de întrebare, v-a i exprimat doarţ nedumerirea. Afla i, doamn , c aceast condi ie,ţ ă ă ă ţ mai

bine-zis aceast presupus condi ie, nu esteă ă ţ decît forma, poate pu in cam original , prin careţ ă prietenul meu, domnul Bazain, se str duieşte să ă se comporte în conformitate cu legea omeniei de care vorbea i. Domnul Bazain, dragţ ă doamn , esteă un om extrem de bogat, dar, ca mai to i ceiţ boga i,ţ este şi un om extrem de original. De ce v relateză acest lucru? Pentru ca s în elege i mai bine celeă ţ ţ ce v voiă spune. V rog s lua i not c prin m rturisirea pe careă ă ţ ă ă ă inten ionez s vţ ă -o fac îmi dep şesc mandatul. De asemenea,ă v rog s lua i notă ă ţ ă c e o p rere absolut personal , c reia îiă ă ă ă pute iţ sau nu acorda creditul cuvenit, în m sura în careă poate conta în ochii dumneavoastr cuvîntul unuiă om pe care îl vede i, în seara asta, pentru primaţ dat .ă

Doamn , domnul Bazain nu are familie. So ia iă ţ -a murit acum cincisprezece ani, iar unicul s u fiu,ă acum trei ani, într-o expedi ie geografic în Hiţ ă malaia. Cu excep ia unuiţ nepot, pe care îl repudiază din motive care nu intereseaz ,ă nu ştiu s maiă aib şi alte rude. Ei bine, doamn , p rereaă ă ă mea este c domnul Bazain ine s v ştie în Fran aă ţ ă ă ţ pentru c inten ioneaz ca, la timpul potrivit, să ţ ă ă încredin eze fiuluiţ fostului s u asociat conducereaă întreprinderilor sale. Iat ,ă doamn , motivul pentruă care am inut s subliniez cţ ă ă prietenul meu, domnul Bazain, este nu numai bogat, dar şi extrem de original. Dar, înc o dat , aceasta este p rereaă ă ă mea personal , c reia, repet, sîă ă nte i liber sţ ă ă-i acorda i sauţ nu credit.

Şi acum, pentru a încheia, v rog s considera iă ă ţ c vă ă vorbeşte un prieten, cu toate că nu am avut cinstea s vă ă cunosc pîn acum o jum tate de ă ă or .ă Şi ca prieten, v spună c pe fiul dumneavoastră ă îl aşteapt un viitor str lucit.ă ă

În sfîrşit, emisarul domnului Bazain cîştigase victoria. Mama, care, spre lauda ei, rezistase eroic insinuantelor sale atacuri, era acum la p mînt.ă Bunul ei sim capitulase în fa aţ ţ perspectivelor str lucite care m aşteptau acolo, în Fran a.ă ă ţ Îmi d deam seama ce se petrecea în sufletul ei, priă vindu-i ochii, care i se luminaser de o l untric înă ă ă cântare.

Ce mai vrăjitor era emisarul domnului Bazain! Se oferea s ă ne scoat din s r cie şă ă ă i din mahalaua Mascaralei şi s neă

duc întră -o lume plin de miă nuni – Parisul – despre care auzisem c se şiă numea, de altfel, „oraşul minune”.

În locul liceului nostru, cu s li de clas urîteă ă şi friguroase, cu coridoare nu mai pu in urîte, mţ ă vedeam într-un colegiu francez, pe care mi-l închipuiam ca un fel de palat transformat în şcoal .ă M vedeam, apoi, student la Sorboă na, m vedeamă colindînd muzeele, frecventând teatrele. Cît priveşte întreprinderile domnului Bazain, care, după spusele str inului, trebuiau s devin întră ă ă -o zi ale mele, ele rămîneau înv luite în negur , pentru că ă ă imagina ia mea era opac laţ ă asemenea tenta ii.ţ

Dar numai pentru o clip tenta ia domnuluiă ţ Bazain mă st pă âni. În clipa urm toare miă -am amintit c tat l meuă ă fusese ucis la „Hanul lui Agop” şi pe dinaintea ochilor mei s-au perindat într-o clip toate întă âmpl rile neobişnuite prină care trecusem în anii ce se scurseser .ă

Şi atunci vraja s-a risipit. Instinctul, pe care acele împrejur ri neobişnuite miă -l ascuţise, mi-a dat de veste că nu trebuie s avem pic de încredere în emisarul acelui domnă Bazain.

Acesta, crezând c b t lia era definitiv câştigat ,ă ă ă ă începu s dea v dite semne de plictiseal .ă ă ă

— Vai, ce repede trece timpul! Îmi ve i permite, doamn ,ţ ă s m retrag. Nă ă -aş vrea ca so iiţ Corday s fie nelinişti i dină ţ cauza întârzierii mele. Începînd de mîine, pornesc demersurile pentru ob inerea paşaportului. V rog ţ ă ca şi dumneavoastr s gr bi i preg tirile de plecare în aşa fel,ă ă ă ţ ă încît peste şapte zile s v pute i îmbarca. C ci, pentruă ă ţ ă a evita nepl cerile c l toriei cu trenul, am re inută ă ă ţ locuri pe cargobotul „Bayard”. E un vas admirabil, care transport şiă pasageri. V rog s nu uita i c ,ă ă ţ ă de azi în şapte zile, la orele şase diminea a,ţ „Bayard” ridic ancora.ă

— Domnule, mama nu accept condi iile domnuluiă ţ Bazain! Vreau s spun c nu accept s p r seasc araă ă ă ă ă ă ă ţ !

Vorbind în locul mamei, pentru a m asigura că ă nu m vaă contrazice, i-am strîns conspirativ bra ul.ţ

O auzii r suflînd uşurat , parc iă ă ă -aş fi luat o piatr de peă inim .ă

— Îmi permit, doamn , s v atrag aten ia că ă ă ţ ă n-ar trebui s îng dui i acestui ă ă ţ tân r simpatiă c să se amestece într-o treab atît de important . Vă ă -o spune un prieten, şi v rog să ă crede i c eu nu aşţ ă îng dui fiului meu asemeneaă … asemenea libert i.ăţ

— Domnule, fiul meu a avut încuviin area sţ ă vorbească în numele meu.

— Cum, doamnă?! Refuza iţ ?— Da, domnule!— Dar v da i seama ceă ţ … ce – ierta iţ -mi expresia – ce

prostie face iţ ?În fa a acestei izbucniri, care p rea sincer ,ţ ă ă mama avu

din nou o ezitare. Îmi aruncă o privire nesigur .ăMi-am trecut bra ul pe dup umerii ei şi iţ ă -am f cut semnă

s nu accepte.ă— Nu ştiu, domnule, dac fac o pă roştie, aşa cum spui

dumneata. Dar de plecat, nu plec!— Doamn , e hot rârea dumneavoastr definitivă ă ă ă?— Definitiv , domnuleă !— Atunci, doamn , m sp l pe mâini ca Pă ă ă ilat. Prietenul

meu, domnul Bazain, va fi dezolat. Dar am încercat tot ceea ce mi-a stat in putinţă. În locul dumneavoastr , doamn ,ă ă n-aş fi dat cu piciorul unei asemenea şanse, care nu se iveşte decît o singur dat în via a unui om. Dar, pe cît seă ă ţ pare, şi îng dui iă ţ -mi s vă -o spun, sînte i în aşaţ m sur subă ă tutela acestui r sf at tîă ăţ năr, încît, din sl biciune, îi sacrifica iă ţ viitorul. Un viitor, aşa cum am mai avut onoarea s v spun,ă ă str lucit. Doamn ,ă ă omagiile mele! Tinere prea r sf at,ă ăţ noapte bună!

— Ducule, condu-l pe domnul! Ia- i paltonul peţ tine, s nuă r ceşti.ă

— Bine, mamă!L-am condus pîn în strad , unde îl aştepta oă ă tr sur .ă ă

Birjarul a ipise pe capr . Caii sfor iau, îşiţ ă ă rodeau z balele şiă băteau cu copitele caldarîmul str zii.ă

În poart , domnul Prejan îă mi spuse cu ton prietenos:— Doamne, ce caraghioşi sînte i voi, tineriiţ !— Şi dumneavoastr a i fost tă ţ în r, domnuleă !

— Desigur! Am fost tîn r şi aă m fost şi eu caraghios.— Şi de ce g si i c sîă ţ ă nt caraghios?— Spune-mi, tinere drag , î i plac poveştileă ţ ?Neştiind ce urm reşte, iă -am r spuns cu prudenă ţă:— Unele dintre ele, da!— îng duă ie-nii să- i spun una scurt , care credţ ă c are să ă

te intereseze.— V ascult, domnuleă !— A fost odat un b iat, să ă ă zicem cam de vîrsta

dumitale. Şi b iatul acesta era tare curios. Îşi vă îra nasul peste tot şi voia s ştie o mul ime de lucruriă ţ oare nu-l priveau de loc. Da! Vezi, îns , c erauă ă şi oameni c rora nu leă convenea ca b iatul staă ă curios să-şi vîre nasul în treburile lor. Ei bine, ştii ce s-a întîmplat? Pun r m şag c nu ghiceşti.ă ă ă

— Nu!— Vezi? iŢ -am spus eu!. Şi totuşi, e foarte simplu. Într-o

zi, oamenii aceia, plictisi i s se totţ ă împiedice de b iatulă curios, şi-au zis: „Dac b iatul sta e atît de curioă ă ă s, ce-ar fi să-l trimitem s cerceteze cum arat fundul Dun riiă ă ă ? Pentru curiozitatea lui nest vilit , fundul Dun rii repreă ă ă zint un cîă mp larg de cercetare”. Zis şi f cuă t!… L-au prins pe b iat, iă -au legat un bolovan de picioare şi l-au trimis s explorezeă fundul Dun riiă .., Şi ştii ce s-a întîmplat? Pun r m şag c niciă ă ă de data asta n-ai s ghiceşti.ă

— Ba ştiu… A murit! murmurai.— C a murit, asta e de la sine în eles. Dar înă ţ ce fel a

murit, n-ai s ghiceşti. Mai bine să ă- i spunţ eu. Peştii, plictisi iţ şi ei de curiozitatea nepotolită a b iatului, să -au hot rât s seă ă scape de el. Au îns rcinat pe somn şi pe ştiuc să ă ă-l prind şiă să-l m nînce. E de prisos să ă- i mai spun c somnul şiţ ă ştiuca n-au putut decît s asculte de o asemeneaă porunc , mai alesă că venea de la soborul tuturor peştilor. Ei, iţ -a pl cută povestea?

— Nu, domnule!— Bravo! Îmi place sinceritatea dumitale, tinere. Dar,

apropo! S ştii c maă ă ma ta şi cu tine a i f cut ast zi o mareţ ă ă prostie. Ei, la revedere acum şi nu uita povestea pe care ţi-am spus-o.

Cînd am intrat pe uş , mama tres ri.ă ă— A plecat?— A plecat!— Parc ar fi fost diavolulă !— Da, diavolul în haine de sear .ă

CAPITOLUL XIV

A doua zi spre prînz, la ora cînd primul schimb înceta lucrul la Şantier, m-am dus să-l aştept la ieşire pe Fane. În ajun, unchiul Iancu prev zuseă ce avea s se întîmple dacă ă cei ce-l uciseser peă tata aveau să-şi dea seama că începeam să-i stânjenesc. Dup toate probabilit ile, lucrulă ăţ acesta se şi întâmplase, fiindc asupra în elesuluiă ţ povestioarei cu b iatul curios trimis s cerceteze fundulă ă Dun rii nu exista nici un fel de dubiu. Povestioaraă lui Prejan nu fusese decît un avertisment.

„Bag de seam , b ieteă ă ă ! Dac mai continui să ă- iţ vîrî nasul acolo unde nu- i fierbe oala, te trimitem s ii tov r şieţ ă ţ ă ă lui taică-tu pe lumea ailalt .ă ”

Ar însemna s mint dac aş afirma c amenin area nuă ă ă ţ şi-a atins scopul. Dimpotriv , abia dină clipa cînd afectatul domn Prejan m-a l sat singur,ă îndreptîndu-se gr bit spreă cap tul str zii dinspreă ă oraş, am fost cu adev rat conşă tient de primejdia care m amenin a. Cu toate acestea, conştiin aă ţ ţ primejdiei iminente nu m-a împiedicat a doua zi diminea a,ţ în drum spre şcoal , s fac un ocol caă ă s trec prin fa a caseiă ţ locuite de consulul Fran ei.ţ Am f cut chiaă r ceva mai mult. Întîmplîndu-se tocmai atunci s ias din cas o slujă ă ă nicu cuţă coşni aţ în mîn , am intrată în vorb ă cu ea şi, înso indţ -o pîn laă pia , am putut afla c în ajun nu avusţă ă ese loc nici un fel de recep ie la consulat. Şi nu avuseseţ loc deoarece doamna Corday, so ia consulţ ului, lipsea din ar de mai bine de şaseţ ă luni.

Întrucît era greu de presupus c haina de seară ă era inuta obişnuit a domnului Prejan, aţ ă m c utată s aflu dac înă ă

ajun nu avusese loc vreo altă festivitate la care participan iiţ

ar fi fost obliga iţ s îmbrace haina neagr . Dar fie c nuă ă ă m-am priceput eu la asemenea investiga ii, fie c nuţ ă avusese loc vreo asemenea reuniune, cert e c nuă am putut afla nimic.

În schimb, mi-am pierdut mai toat diminea a,ă ţ aşa c nuă mai m-am dus la şcoal . Am mai hoin rit prin oraş şi ă ă la ora cînd ştiam c se ă las lucrulă la Şantier m-am dus să-l aştept pe Fane.

Dup cîteva minute a sunat sirena şi au începută s iasă ă muncitorii. Ieşeau grupuri-grupuri şi eu c scaă m bine ochii ca nu cumva să-l scap. Tocmai de aceea, poate, nu l-am b gată în seam pe Faneă decît atunci cînd s-a oprit la un pas de mine.

— Ce cau i aici, Duculeţ ? m întreb el.ă ă— Am venit s te iau. Aş vrea să ă- i vorbesc.ţFane se întunec .ă— S mergem atunciă ! propuse, luîndu-mi bra ul.ţM-am l sat dus. Dup ce ne îndep rtar m pu in, Fane îmiă ă ă ă ţ

spuse:— Ştii, nea C rbunaru nă -a fost azi la lucru, şi nici nu are

s mai vină ă…— L-au arestat?— Umbl să ă-l aresteze. L-au c utat aziă -noapte pe acas ,ă

ast zi pe la Şantier. Deocamdat seă ă ascunde.— Dar de ce vor să-l aresteze? am întrebat eu cu

naivitate.— De ce? Pe tata de ce l-au arestat? Întrebi şi tu! Dar,

spune-mi, s-a mai întâmplat ceva?I-am povestit de vizita lui Prejan, de propunerea pe care

ne-o f cuse, de avertismentul pe care ă mi-l d duse înainte deă desp r ire. Fane ascult f r să ţ ă ă ă ă pun întreb ri, rozînduă ă -şi unghiile. Dup ce amă terminat, el a continuat s tac .ă ă

— Ei, ce p rere aiă ? Ce trebuie s credem înă leg tur ă ă cu propunerea acestui domn Prejan?

— Adic , ce a urm rit, în fond, f cînduă ă ă -v oă asemenea propunere?

63

— Exact!— Uite cum v d eu chestiunea, Ducule. Dară mai întîi o

întrebare: crezi că Prejan la vorbeaă în numele lui?— Nu, nu cred!— Dac nu vorbea în numele lui şi nici în ală domnului

cel lalt, fabricantul de la Parisă – fiindcă ar fi o prostie s d mă ă crezare poveştii pe care iţ -a îndrugat-o – atunci în numele cui a venit s facă ă propunerea? Mare mirare ar fi dacă propunerea asta nu porneşte chiar de la asasinul lui nea Andrei.

— Bine. Cu asta sînt şi eu de acord. Altceva nu mi se pare chiar atît de clar: în fond ce-a urm rită ?

— Ce altceva decît s v atrag în curs şă ă ă ă i să v fac deă ă petrecanie: ie şţ i mamei tale?

— S presupunem c aceasta a urm rit. Dară ă ă dac şiă -a pus în gînd s se scape de noi, de ceă neap rat în str in tateă ă ă ? Ce, aici n-o poate face? Fiindc , Fane, nu trebuie s uit mă ă ă cecul. Un cec de zece mii de lei. Dac am fi acceptat, baniiă i-am fi cheltuit cu preg tirile de plecare. Or dac asasinul,ă ă într-adev r, şiă -ar fi propus s ne trimit peă ă lumea cealalt ,ă crezi c nă -ar fi putut-o face f ră ă s mai cheltuiasc zece miiă ă de lei, plus celelalte speze de c l torieă ă ?

Fane se sc rpin în cap.ă ă— Ei, fir-ar al naibii s fieă !… Mda! E şi aceasta o întrebare

care cere un r spuns. Adic , ce îl împiedic pe asasin s seă ă ă ă scape de voi aici, în ar ,ţ ă şi pentru ca s-o fac e nevoit s vă ă ă expedieze peste graniţă? Asta-i problema, nu-i aşa?

— E şi aceasta una din probleme. Dar adineauri nu la ea m-am gîndit. M-am gîndit: oare, acela în numele c ruia aă vorbit Prejan a urm rit, întră -adev r, s se scape dă ă e noi, lichidindu-ne în str in tateă ă ?

— Asta e bună! Nu cumva î i închipui c dacţ ă ă a i fiţ acceptat, domnul Bazain acela v-ar fi aşteptat cu bra eleţ deschise şi cu cecul de cinci sute de mii de franci preg tită ?

— Asta nu. Am c zut doar de acord c toată ă ă povestea cu domnul Bazain nu este altceva decît o momeal , şi să -au înşelat închipuindu-şi c noi,ă eu şi cu mama, sîntem chiar atît de naivi. Dar asta nu înseamn c , propunînduă ă -ne să

p r sim ara, aă ă ţ urm rit neap rat lichidarea noastr .ă ă ă— Atunci ce a urm riă t?— Nu ştiu! Poate…— Poate ce? întreb ner bd tor Fane.ă ă ă— Poate numai îndep rtarea noastr de aici.ă ă Poate că

propunerea are vreo leg tur cu articolul.ă ă— Cu articolul?— Ei, nu e sigur. M gîă ndesc… Ai v zut cît deă prompt au

reac ionat. Atîta vreme cţ ît au ştiut că sînt singur, nici nu m-au b gat în seam . Apari iaă ă ţ articolului i-a f cut să ă-şi dea seama c eu şi maă ma avem prieteni. Dintr-un anumit punct de vedere, articolul a însemnat o ieşire la atac, şi nu din partea unui b iat ca mine. Tocmai de aceea auă reac ionatţ aşa cum ştii c au reac ionat.ă ţ

— S-ar putea s ai dreptate, accept Fane.ă ă — N-o afirm nici eu cu certitudine. Este doar o presupunere. Dar nu mi-am spus gîndul pîn laă cap t. Uite cum cred c au judecată ă ei. În definitiv, cine are în primul rînd interes ca s se facă ă lumină în leg tur cu asasinarea tat lui meuă ă ă ? Noi, adică eu, mama. Dac noi am pleca din ar , pe cine ară ţ ă mai interesa cazul Andrei M n il , mai ales înă ă ă asemenea condi ii, cîndţ toate c ile legale de ă influen are a opiniei publice ţ se afl doară la dispozi ia acelor care exercit dictatura fascist în statţ ă ă ?!

— Totuşi… Dac st m şi ne gîndiă ă m… În definitiv, nu crezi c lor pu in le pas de voiă ţ ă ? Cu un bobîrnae v-ar strivi pe amîndoi.

— P i nu spuneai tu c ei neă ă -au momit cu milionul lui domn’ Bazain ca s ne atrag în str in tate şi acolo s neă ă ă ă ă cureţe?

— Desigur c am spus.ă— Dac pu in le pas de noi, şi dac ei pot s neă ţ ă ă ă

striveasc doar cu un bobîrnaă e, atunci de ce n-o fac aici în arţ ă? Ce nevoie au s complice lucrurile şi s mai cheltuiască ă ă

şi bani expediindu-ne în str in tateă ă ?Fane oft dezorientat.ă— V d c iar am ajuns de unde am plecată ă : de ce e nevoie

s v fac de petrecanie în str in tate,ă ă ă ă ă şi nu aici?— Şi eu î i r spund la întrebarea aceasta aşaţ ă cum iţ -am

mai r spuă ns: mi se pare mai pu in probabil c eiţ ă – dacă inten ioneaz s se scape deţ ă ă noi – o pot face doar în str in tate, decît c , ă ă ă momindu-ne s p r sim ara, urm rescă ă ă ţ ă altceva decît asasinarea noastr .ă

Emisarul domnului Bazain ap ruse în via a noastr , aă ţ ă mamei şi a mea, o clip , pentru ca în ceaă urm toare să ă dispară; dar apari ia lui neţ -a urm rită cîteva zile.

— Ştii, Ducule, omul acela nu-mi iese de loc din minte. M tot întreb ce a urm rit. Gă ă îndeşte-te! Ne-a pus la dispozi ie şi un cec de zece mii de lei.ţ

— Te gîndeşti, mam , c nu ar fi trebuit să ă ă-l refuz mă ?— Asta nu! Motiv îns nu am avut s refuz mă ă ă decît unul

singur: c ne spunea inima s nuă ă -i accept m propunerea.ă— Oare ai crezut, mam , o boab din toat povesteaă ă ă

îndrugat de Preă jan laă ?— Cum era s credă !… Prea sem na a roman,ă nu-i aşa?— N-a fost, mam , decît o momeal ca s p r sim ara.ă ă ă ă ă ţ— Dar în ce scop? Ce sîntem noi? Eu, o biată v duv careă ă

trudesc din greu de diminea pînţă ă seara, tu, un biet orfan. Cine şi de ce ar avea interesul s ne momeasc înă ă str in tateă ă ?

— Nu ştiu! Poate c exist vreo leg tur întreă ă ă ă această propunere şi moartea tatei, mam .ă

Mama cl tin capul a neîncredere.ă ă— Tare mi-e team , Ducule, c vezi îă ă n via aţ noastră

m runt şi nec jit întîmplă ă ă ă ări neobişnuite.

— Mamă – am vestit-o eu dou zile mai tîrziuă – afl c nuă ă exist în toat Fran a un fabricantă ă ţ de juc rii cu numeleă Bazain.

— Şi tu de unde ştii, Ducule?— De la unul din funcţionarii firmei „Continental S.A.”,

mam . Informa ia se bazeaz pe consultarea prealabil aă ţ ă ă celui mai recent anuar de comerţ primit din Fran a, în careţ sînt trecute chiar întreprinderi de importan minim .ţă ă

— Atunci, dac am fi acceptat, ce să -ar fi întîmplat cu noi, Ducule?

— Nu ştiu, mamă!De fapt, era întrebarea pe care mi-o pusesem şi eu, şi nu o singur dat . Clar atîta îmi eraă ă : că îi stînjeneam şi c , prin trimiterea noastr pesteă ă grani , voiauţă s se scape de noi. Dar ori de cîteă ori m gîndeam la vizitaă domnului Prejan, mereu îmi aminteam cît de sincer contrariat fusese de refuzul nostru. Nu mai pu in sincer îmiţ p ruse şiă atunci cînd îi spusese mamei c , refuzînă d, face o mare prostie. Oare ce interpretare trebuia dată sincerei sale contrariet i dac domnul Bazain nuăţ ă exista decît în închipuirea lui?

Dac , la plecare, Prejan nu ă mi-ar fi debitat mica lui povestioar , care, de fapt, nu era decît un avertisment, aş fiă fost înclinat s cred c nu fuseseă ă trimis de asasinul tat luiă meu sau de cei care erau amesteca i în aceast crim şi cţ ă ă ă acela în numele c ruia vorbea nu ne voia ă neap rat r ul.ă ă

Dar avertismentul dat de el f cea imposibil altă ă ă explicaţie decît aceea c prin fictivul domn Bazaină trebuia să în eleg pe to i aceia care, în vreun felţ ţ sau altul, erau amesteca i în asasinarea tat lui meu.ţ ă Numai acestora nu le convenea curiozitatea mea, numai aceştia aveau interesul să m sperie, aă menin înduţ -m c , în cazul cînd nuă ă -mi voi înfrîna curiozitatea, cu un bolovan legat de picioare voi fi trimis să explorez adîncul fluviului.

Nu numai teama, şi în orice caz nu în primul rînd ea a contribuit s m transforme, pentru scurtă ă timp, într-un „b iată cuminte” în sensul dorit de emisarul ipoteticului domn Bazain, ci alte evenimente, de cu totul alt natur .ă ă

În primul rînd, acelea privitoare la domnul Barbu Moroianu, profesorul nostru suplinitor de istorie, numit în locul titularului chemat la o concentrare în calitatea lui de locotenent de rezerv .ă

Profesorul Barbu Moroianu era înalt, slab, binişor miop, din care cauz purta ochelari cu ramă ă şi lentile groase. Infirmitatea sa, avea un picior mai scurt decît cel lalt, îlă punea la ad post de concentr ri.ă ă

Nici c se putea un contrast mai mare între titularulă catedrei, plecat la concentrare, profesorul Achile St nescu, şiă

Barbu Moroianu, înlocuitorul s u. Nu să -ar fi putut spune că Achile St nescuă nu era st pîn pe materia pe care o preda,ă după cum, de asemenea, nu s-ar fi putut spune c laă orele sale noi, elevii, ne plictiseam. Dimpotriv .ă Achile St nescu seă pricepea nu numai s ne captezeă interesul, dar s neă stîrneasc chiar entuziasmul.ă Era un bun orator şi de cele mai multe ori confunda, f r voia lui, catedra cu o tribun .ă ă ă Avea o voce pl cut , cald , pe care se pricepea s şiă ă ă ă -o modeleze dup voin . Cuvintele erau înso ite deă ţă ţ gesturi, de obicei exagerate, dar niciodat sup r toră ă ă de exagerate. Profesorului Achile St nescu îi pl ceaă ă s se asculte vorbind.ă Ascultîndu-se, se înfl c ra,ă ă vocea devenea puternic ,ă cuvintele înso ite de gesturi corespunz toare c p tau maiţ ă ă ă mult pregnan ,ă ţă transmi înd auditoriului propria saţ înfl c rare. Deă ă aceea, la sfîrşitul lec iei sim eam cu to iiţ ţ ţ nevoia s aplaud m. Dac nă ă ă -o f ceam, era pentru c neă ă -o interzisese. Şi asta nu fiindc nu iă -ar fi f cut pl cereă ă , ci fiindc directorul nu permitea asemeneaă manifest ri.Profesorul Barbu Moroianu era cu totul altfel. Înă primul rînd, nu avea nici un pic de talent oratoric. În ciuda în l imii sale, avea o voce pu in cam r guşit şi de locă ţ ţ ă ă puternic , poate din cauza pl mîniloră ă s i bolnavi. Pe de altă ă parte, nu folosea un limbaj grandilocvent ca Achile St nescuă şi nici frazele nu le construia armonios şi parc f r nici ună ă ă fel de efort. Dimpotriv , adesea se îă ntîmpla ca în mijlocul unei propozi iuţ ni s se poticneasc , ideea să ă ă rămînă suspendat în aer pîn la g sirea cuvîă ă ă ntului celui mai potrivit. Bineîn eles, din aceste motiveţ nu izbutea s neă înfl c reze, s ne entuziasmeze.ă ă ă În schimb, ne convingea. Cred c aceasta era deosebirea esen ial dintre felul de aă ţ ă preda al unuia şi al celuilalt. Achile St nescu reuşea deă fiecare dată s neă entuziasmeze. Dar imediat ce lec ia seţ termina, totul se risipea. Se întîmpla exact ca la un spectacol spumos. Asişti cu pl cere, izbuteşti s teă ă amuzi copios, dar imediat dup c derea cortineiă ă încetezi s te mai gîndeşti laă el. Profesorul Barbu Moroianu nu ne entuziasma – la sfirşitul unei lec ii nici unul din noi nu sim ea nevoia s aplaudeţ ţ ă – în schimb ne convingea. Lec ia nu se terminaţ atunci cînd suna

clopo elul pentru recrea ie. Sauţ ţ poate mai precis spus, abia dup ce se terminaă ora începeai s te gîndeşti la cele auzite.ă Profesorul Achile St nescu putea să ă- i fie simpatic.ţ Barbu Moroianu te impresiona. În primul rînd, prin erudi ia sa.ţ Lec iile sale erau de istorie, dar şi deţ economie politic , deă sociologie, de istorie a culturii, de filozofie, erau, zic eu ast zi, lec ii în careă ţ interpreta evenimentele, în m sura înă care pe vremea aceea era posibil, din punct de vedere al materialismului istoric.

Profesorul Barbu Moroianu avea o metod personal ca,ă ă indiferent de lec ia pe care o preda, sauţ altfel spus, indiferent de secolul în care se întîmplaser faptele istoriceă dintr-o anumit lec ie, s neă ţ ă pun la curent cu cele maiă importante evenimente politice, întîmplate pe plan intern şi interna ional.ţ

Pe vremea aceea, evenimentele care aveau loc pe arena interna ional erau de aşa naturţ ă ă, încît foarte pu iniţ continuau s le ignore ca pe vremea cîndă fuseser b ie aşiă ă ţ în cursul inferior al liceului. Radioul şi ziarele erau, bineîn eles, sursele de informare cele mai accesibile. Pe ceiţ mai mul i îi interesa faptul nud. Luau cunoştin de el,ţ ţă dar de ce se întîmpla aşa şi nu altfel nu se pricepeau să-şi r spund . Atunci cînd era nevoie de explica ie, deă ă ţ interpret ri, acceptau, în general, cele oferite deă ziare, şi ignorau cu des vîrşire faptul c fiecareă ă ziar sau fiecare grup de ziare exprima interesele anumitor cercuri politice burgheze. Toate îns , întră -o form mai mult sau mai pu ină ţ v dit , oglindeau pozi ia de dependen fa de Germaniaă ă ţ ţă ţă lui Hitler.

Profesorul Barbu Moroianu nu se mul umea doarţ să consemneze evenimentul, ci c uta să ă-l explice, s ne arateă adev ratele cauze şi eventuale consecin e. Cînd blindateleă ţ lui Hitler au invadat Polonia, profesorul Barbu Moroianu nu s-a m rginit s consemneze evenimentul. Vorbiă ă ndu-ne de dezastrul Poloniei, ne-a amintit de tr darea Cehoslovaciei deă c tre Fran a şi Anglia la Mă ţ ünchen, de întreaga politic deă concesii a rilor imperialiste fa deţă ţă Hitler, precum şi de motivele reale ale acestor concesii. Cînd Carol al II-lea a

abdicat şi a fost instaurat dictatura ă militaro-fascist a luiă Antonescu, domnul Barbu Moroianu ne-a explicat ce for e auţ împins la putere pe Antonescu şi Garda de Fier, precum şi consecin ele acestui fapt pe plan internţ şi internaţional.S nuă crede i cumva c despre toate acestea domnul Moroianu neţ ă vorbea la fel cum se poate vorbi ast zi. Dar avea un fel de aă expune evenimentul, explicîndu-l prin altul, încît concluzia se impunea aproape de la sine. El l sa s vorbeasc faptele,ă ă ă cifrele, citatele. Condamnînd şi demascînd fascismul aproape în toate lec iile, nţ -o f cea prin nu ştiu ceă considera iiţ teoretice. El ne explica ce este fascismul nu definindu-l, ci furnizîndu-ne date şi fapte în leg tur cu ceea ce reprezintă ă ă el ca nefast şi antiuman în diversele domenii de activitate omeneasc . Dac ni să ă -ar fi cerut pe atunci s spunemă ce este fascismul, poate c nici unul dintre noi nuă ar fi fost în stare s dea o definiă ţie. În schimb, cu cîteva mici şi lamentabile excep ii, îl uram cu to ii.ţ ţ Datorit lec iiloră ţ domnului Moroianu, devenisem imuni fa de orice fel deţă încerc ri de prozeliă tism.

E de la sine în eles c lec iile pe care le ineaţ ă ţ ţ profesorul Barbu Moroianu nu puteau fi pe plac, în primul rînd, acelora pe care îi înfiera: fasciştii. Printre profesori, pîn la venireaă lui Antonescu la putere, era un singur simpatizant al mişc riiă legionare – dup aceea au mai îmbr cat vreo doiă ă c maşaă verde – iar printre elevi de asemenea num rul lor era mic. Laă noi în clas , de pild ,ă ă dintr-un num r de patruzeci de elevi,ă numai doi erau „verzi”.

Şeful lor era unul din ultima clas , pe numeă Matache Şoldan, un g ligan care dintre toate sporturile îndr giseă ă tocmai boxul. De la acesta a pornit ideea ca domnul Barbu Moroianu s fie boicotată prin neparticiparea la orele de istorie. Boicotul trebuia aplicat de ultimele trei clase din cursul superior, şi începutul trebuia să-l facem noi, întrucât clasa noastr avea prima or .ă ă

Ne anun aser înc de diminea ce hot rîser ,ţ ă ă ţă ă ă amenin înduţ -ne cu „muierea oaselor” şi „ruperea f lciloră ”, cu „ciom gealaă ” şi „boiangeria” dac vomă cuteza s intr mă ă la ora „bolşevicului” de Moroianu. Mai mult decît atît,

imediat ce a sunat de intrare, şi-au postat b t uşii la uş , caă ă ă s împiedice pe aceiaă care ar îndr zni să ă-i înfrunte.

Cu excep ia cîtorva, mai fricoşi, ceilal i nu neţ ţ -am l sată intimida i. Neţ -am prins cîte trei, trei de braţ şi aşa, în rînduri compacte, am pornit spre clas .ă În fa a cordonului deţ haidamaci, majoritatea dintr-a şaptea şi a opta ne-am oprit, cerîndu-le s ne laseă s intr m în clas . Bineîn eles, auă ă ă ţ refuzat din nou, amenin înduţ -ne cu „ciom gă eala” şi cu „ruperea urloaieloţ r”. Atuncea, ne-am tras pu in înapoi şiţ pe urm , ca un berbece, neă -am repezit în cordon. L-am rupt, a urmat o busculad serioas , daă ă r am ieşit pîn la urmă ă înving tori. ă I-am pus pur şi simplu pe fug . Curîă nd dup ceă ne-am ocupat locurile în b nci a intrat pe uş domnulă ă Moroianu. Ne-am ridicat în picioare şi am strigat cu to ii,ţ într-un glas:

— Bun ziua, domnule profesoră !Domnul Moroianu s-a uitat din pragul uşii la noi, s-a

plimbat şchiop tă înd printre b nci, opră indu-se pentru o clipă în dreptul acelora dintre noi pe ale c ror chipuri vîn t ile,ă ă ă zgîrieturile şi umfl turileă vorbeau destul de elocvent despre înverşunarea b t lieă ă i. Pe urm , urcînduă -se la catedr , neă spuse cu o voce care, din cauza emo iei, suna gravţ ă:

— V mul umesc, b ie i.ă ţ ă ţAtitudinea noastr hot rît servi ca exemplu şiă ă ă celorlalte

clase. Boicotul împotriva profesorului Barbu Moroianu eşuă lamentabil.

Dar numai la o s pt mîn dup aceea, domnulă ă ă ă Barbu Moroianu a fost arestat de poli ia legionarţ ă şi omorît pur şi simplu în b taie.ă L-am plîns ca pe un frate mai mare, fiindc îlă prinsesem drag. De altfel, şi profesorul inuse laţ mine, şi cred c nu numai fiindc eram cel mai bună ă elev al lui. Îmi aduc aminte c m invita la el acasă ă ă cel pu in o dat peţ ă s pt mînă ă ă. Locuia singur, în gazd la o familie de profesoriă pensionari. Aproape de fiecare dat cînd m duceam la el, îlă ă g seam cîă ntînd la vioar . Îă mi f cea semn s iau loc şiă ă continua s cîă nte. Nu ştiu cît de bine cînta. Mie îns mi seă p rea c mai frumos decîă ă t el altcineva nici c ară putea cînta. Cînd obosea, închidea vioara în cutia ei neagr şi pe urm deă ă

fiecare dat m întrebaă ă :— Ei, cum iţ -a pl cut carteaă ?Îmi punea întrebarea chiar atunci cînd nu-mi

împrumutase c r i.ă ţ— Nu mi-aţi dat nici o carte, domnule profesor.— Nu? Atunci s-o citeşti pe asta. Cred c areă să- i plac .ţ ăAcas la el era altfel ca la şcoal . Timid, distrat.ă ă De multe

ori, furat cine ştie de ce gînduri, uita pur şi simplu de mine. Putea s treac şi jum tate deă ă ă or pîn să ă ă-şi dea seama că mai sînt acolo.

— Eşti înc aiciă ! Te rog, scuză-m c teă ă -am neglijat. Dar, nu ştiu cum, am avut impresia c aiă plecat.

Alteori, îmi propunea s ne ă „aerisim”. Îi pl ceaă îndeosebi s se plimbe prin port, deă -a lungul cheiului. Deşi trebuia să se sprijine la fiecare pas în baston, obosea greu. În timpul plimb rii, deveneaă mai comunicativ. Nu m mai s turam să ă ă-l ascult. Era o enciclopedie ambulant . S rea de la un subiectă ă la altul, toate sugerate de cele ce observa în jurul s u. Înă ciuda faptului c p rea un om distrată ă – cred c şi eraă – avea un spirit de observa ieţ extraordinar. De la el am înv at săţ ă v d aproapeă instantaneu şi ceea ce în mod obişnuit nu se impune de la prima vedere ochiului, dup cum totă de la el am deprins s îndră ăgesc unul din cele mai de pre bunuri aleţ omenirii: lectura.

Prima dat cînd neă -am v zut dup încercarea deă ă boicot, mi-a spus, examinînd atent vîn taia de laă ochiul meu stîng:

— Clasa voastr să -a purtat admirabil. În timp ce la cancelarie unii profesori, în frunte cu directorul, se pref ceauă c nu ştiu ce se întîmpl pe culoar,ă ă la intrarea în clas , voiă i-a i pus cu botul pe labeţ pe derbedei. Fapta voastr ară trebui s dea de gîndită multora. A i demonstrat c nuţ ă laşitatea, nu expectativa prudent , ci solidaritatea şi luptaă hotărît sînt armele cu care fascismul poate fi doborît.ă

** *

Un alt fapt care a contribuit s m transformeă ă – aşa cum

am mai spus – pentru scurt timp, într-un „b iat cuminteă ” a fost şi ceea ce i s-a întîmplat unchiului Iancu.

Pe unchiul Iancu îl vedeam rar. Îmi era tot atît de drag ca şi mai înainte, dar cu toate acestea evitam, pe cît posibil, să-l întîlnesc. V mai aminti iă ţ c dup apari ia articolului înă ă ţ care comisarul Apostolescu era, de fapt, somat s reă înceapă ancheta, unchiul Iancu fusese dat afar din serviciu. V maiă ă aminti i, de asemenea, pîn la ce dat el ocupaseţ ă ă un post m runt la Oficiul St rii Civile al oraşului.ă ă Principala lui atribu ie fusese s consemneze înţ ă anume registre naşterile şi decesele. (Înregistrarea c s toriilor intra în atribu iile altuiă ă ţ func ionar.) Dinţ acest motiv, atunci cînd unchiul Iancu era bine dispus, îi pl cea s glumeasc pe socoteala destinuluiă ă ă s u care îl sorocise ca de cincisprezece ani să ă nu facă altceva decît s înregistreze toate naşteă rile şi decesele întîmplate în oraş.

„Singurul folos, Ducule – îmi spunea el – ştii care este? Ajungi să- i dai seama c atîta vremeţ ă cît soarele mai str luceşte pe cer via a este mai puternic decît moartea.ă ţ ă ”

Cîtva timp a r mas f r slujb . Pe urm şiă ă ă ă ă -a găsit una. Dar atunci cînd am aflat în ce fel de slujb se angajase, amă sim it un fel de strîngereţ de inim dureroas . Unchiul Iancuă ă izbutise s capeteă doar postul de paznic la „Castel”.

„Castelul” era, de fapt, turnul de ap al oraşului, ridicată în gr dina public . Nou , pe vremeaă ă ă copil riei, ni se p reaă ă uriaş şi eram, cred, tot atît de mîndri de aceast modestă ă construc ie, pe cîtţ sînt parizienii de al lor Turn Eiffel.

Totuşi, nu era altceva decît un biet turn de apă şi a fi paznic la un asemenea „Castel” mi se p reaă o insult laă adresa inteligen ei şi priceperii unchiului meu. Se mutaseţ acolo şi cu locuin a. (Cocioabaţ în care st tuse ajunseseă într-un asemenea hal de degradare, încît, existînd pericolul s se pr buşeasc peste el, fusese nevoit să ă ă -o p r seasc .)ă ă ă Patul, o somier pe nişte c priori rudimentari din lemn,ă ă aşternutul s r c cios, c r ile stiă ă ă ă ţ vuite pe o mas şiă pe jos, pu inele ustensile de buc t rie şi lampa deţ ă ă petrol au f cută asupra mea o asemenea impresie, încît mi-au dat lacrimile.

„Bietul unchiu Iancu! Dac a acceptat o asemeneaă

slujb , trebuie c să ă -a aflat la mare ananghie!” mi-am zis.Cu toate acestea, nu mi s-a p rut c noua lui situa ie îlă ă ţ

afecteaz prea mult. Să -a bucurat c mă ă vede, s-a interesat de s n tatea mamei, a vrut să ă ă ştie ce s-a mai întîmplat în mahalaua noastr şi, laă urm , ă m-a invitat s urc m pîn sus,ă ă ă ca să-mi arate panorama oraşului.

Într-adev r, priveliştea era minunat . Oraşul întreg seă ă vedea ca în palm . Se vedea chiar, în dep rtare, oraşulă ă vecin.

— Ei, ce zici, Ducule, b iete, deă Castelul meu? Nu-i prea r u de tr it aici, nuă ă -i aşa?

— Mda! Nu-i r u, mă -am declarat de acord numai ca să-i fac pl cere.ă

La plecare, mi-a cerut s mai trec din cînd înă cînd pe la el.

Şi am mai trecut din cînd în cînd. De fiecare dat cîă nd îl vizitam, îl întrebam:

— Înc nu iă ţ -ai g sit o camer , unchiule, s teă ă ă mu iţ ? Exist doar atîtea în oraşul sta.ă ă

— Ce-mi trebuie. Crezi c în alt parte am ă ă să m simtă mai bine decît în Castelul sta al meuă ? Î i spun eu c nu, m iţ ă ă Ducule, b iete.ă

— Lasă, unchiule! Asta nu e via . S tr ieştţă ă ă i singur cuc, s nă -ai cu cine schimba m car o vorb .ă ă Uite, ai putea s teă mu i chiar în mahalaua noastr . Barba Ştefanachi are deţ ă închiriat o odaie şi un antreiaş.

— Deocamdat mai ră ămîn aici. Mai încolo, înspre iarnă, om mai vedea. S ştii c nici aici nu m simtă ă ă de loc r u.ă

Într-o zi, era într-o sîmb t , mă ă -am dus să-l invit la masă pentru a doua zi, duminic , la prînz. Mă ă înso ea Fane. Maiţ înainte am dat o rait prin port.ă Amîndurora ne pl cea s neă ă plimb m deă -a lungul cheiului ca s vedem ce vase au maiă intrat în port. Recunoşteam na ionalitatea fiec rţ ă ui cargobot după pavilion. Şi cu cît vasul venea dintr-o ar maiţ ă îndep rtat , cu atît mai mare era pl cerea pe care oă ă ă sim eam atunci cînd priveam coşurile înnegrite, cabinaţ c pitanului sau forfota de pe punte.ă

Soarele cobora spre asfin it cînd, scurtînd drumul printreţ

magazii, am început s urc m dealul.ă ă Gr dina Public , deă ă obicei populat la ora aceea,ă acum era aproape pustie. Ici-colo, pe cîte o banc ,ă perechi de îndr gosti i.ă ţ

— Oare de ce o fi azi atît de pu in lumeţ ă ? întreb Fane.ăAbia dup ce am p şit pe potecu a ce ducea spreă ă ţ Castel

ne-am dumirit. De fapt, în gr din lumeaă ă era tot atîta ca de obicei. Numai c se adunaseă – formînd un grup compact – în fa aţ Castelului. Un sergent de strad se silea s in laă ă ţ ă distanţă curioşii. Ceva mai în spate, un vlăjgan în c maşă ă verde şi cu pistol la brîu privea încruntat mul imeaţ adunat .ă

Ne-am f cut ă loc amîndoi cu coatele şi am izbutit să ajungem pîn în primele ră ânduri. Deşi nu aveam nevoie de nici un fel de informare, am întrebat prosteşte:

— Ce s-a întâmplat?Cel pe care îl întrebasem ridic din umeri. Probabilă

v zuse lume adunat şi se vîrîse şi el în mul ime. R spunsul,ă ă ţ ă de care nu aveam de fapt nevoie, mi-l d dă u un altul.

— Au venit să-l ridice pe paznicul Castelului.— Dar ce a f cută ? am întrebat.— O fi şterpelit ceva, îşi d du cu p rerea acelaă ă care nu

r spunsese la întrebarea mea.ăCel lalt îi replic dispre uitoră ă ţ :— Ce era s fure, domnuleă ? Apă? C în afară ă de ap , ceă

crezi dumneata c exist înă ă Castel? Se vede c nă -ai avut niciodat curiozitatea să ă-l vizitezi.

— Parc e voieă ! se scuz primul. Şi apoi, dacă ă n-a furat, atunci de ce l-ar aresta?

— De ce? P i dumneata nă u-l vezi pe ciom garulă la cuă c maş verdeă ă ? Aici e vorba de politică. laĂ trebuie că-i de la poli ia legionar . ştia nu se deranjeaz pentru niscaiţ ă Ă ă furtişaguri.

Pe urm , speriat parc de îndr zneala lui, îşi f cuă ă ă ă loc cu coatele şi disp ru.ă

M-am uitat la Fane. Se întunecase la fa deţă mînie.— Tu ce crezi, Fane? l-am întrebat în şoapt .ă— l deĂ -a plecat a avut dreptate. De cînd Pantea al

vostru a ajuns chestor, uite ce bine colaboreaz poli ia cuă ţ poli ia legionar .ţ ă

Cîteva minute mai tîrziu, uşa Castelului se deschise şi în pragul ei ap ru unchiul ă Iancu. Doi civili îl încadrau, inîţ ndu-l fiecare de cîte un bra . Eraţ palid, atît. Nu mi-a f cut impresiaă a fi speriat. L-au urcat într-o maşin şi au plecat. În maşină ă s-a urcat şi haidamacul în c maş verde. Sergentul deă ă strad a plecat pe jos. Pe jos a plecat şi un comisară în uniform . Lumea să -a împr ştiat prin gr din .ă ă ă

M-am luat dup comisar.ă— Dar ce a f cut, domnule comisară ? l-am întrebat cu

pref cută ă amabilitate.— Dă-l în Dumnezeii mă-si! Un comunist!Comisarul se îndep rt , taă ă mponîndu-şi fa a transpiratţ ă

cu o batist care mirosea a lavand .ă ăFane îmi lu bra ul.ă ţ— Haidem, Ducule!Am pornit-o spre cas .ă— Ce crezi, Fane? Oare s fie unchiul Iancu comunistă ?— ştia, acum, pe to i antifasciştii îi considerĂ ţ ă

comunişti.Fane – aveam s-o aflu mai tîrziu – avea dreptate. Unchiul Iancu nu era comunist. Şi tot mai tîrziu aveam să aflu c , a doua zi, cînd şi cei de laă Oficiul St rii Civile au luată cunoştin de arestareaţă fostului lor coleg, prietenul s u careă înregistra c s toriile exclam cu p rere de r uă ă ă ă ă :

— Şi doar i-am spus de atîtea ori să-şi inţ ă gura!

** *

S-a întîmplat într-o sear . Se întunecase de pu ină ţ ă vreme. Ploua! În camera de al turi, mama, careă nu se prea sim ise bine, se culcase. Eu înv am, şiţ ăţ înv am cu pl cere.ăţ ă Şi în timp ce citeam absorbit de lectur , deodat o piatr ,ă ă ă zvîrlit pe fereastr ,ă ă sparse geamul şi c zu drept pe masaă mea de lucru. Piatra era înf şurat întră ă -o bucat de hîrtieă legată cu sfoar .ă

Am dezlegat sforicic şi, netezind hîrtia mototolit , amă ă citit urm toareleă :

Am dib cit d ce a fost îă ă njungheat tată-tu, ştiu şi cine-i

la de la cur at. Nu pot s i spun p n scrisoare cĂ ăţ ăţ ă ă-i de r uă pentru mine. Vino mîine diminea la barba Panaiotacţă hi. Ştii tu unde. Noroc şi baft . G.ă

Gorila cunoştea motivul pentru care fusese ucis tata… Gorila cunoştea pe asasin. Dar cum, pe ce cale izbutise să afle?

..R bdareă ! R bdare pîn mîine. Mîine ai s afliă ă ă ”, îmi spuneam.

Pîn atunci îns mi se p rea o veşnicie.ă ă ăExtraordinarul Gorila cunoştea pe asasinul tat lui meuă !

Gorila dezlegase taina! Dar cum, pe ce cale? Şi dac aflase,ă de ce nu venise să-mi bat înă fereastr ca să ă-i deschid şi să-mi povesteasc totul,ă de-a fir-a-p ră ? De ce inuse doarţ să-mi aduc laă cunoştin vestea şi, mai ales, de ce îmiţă d dea întă îlnire tocmai la barba Panaiotachi?

De ce!… Era doar clar. Sau aproape clar. Fiindcă era urm rit. Sau, poate, casa noastr era inut subă ă ţ ă observa ie.ţ Pesemne, izbutind s scape de urm rireă ă sau, profitînd de întunericul nop ii, izbutise s mţ ă ă vesteasc pe o cale pu ină ţ obişnuită. Dar cum, cum de izbutise s afleă ?

Şi iar şi ă mi-am poruncit mie însumi:„R bdareă ! R bdare pîn mîine. Mîine ai să ă ă afli”.Am stins lumina şi m-am culcat. Gîndurile, emo ia mţ ă

împiedicau s adorm. Am izbutit îns pînă ă ă la urm . Cît amă dormit nu ştiu. M-am trezit brusc avînd sentimentul c maiă este cineva str in în odaie.ă Aproape f r s r suflu am întinsă ă ă ă mîna spre comutatorul veiozei. Lumina pu in izbutea totuşiţ ă s lumineze pîn şi ungherele.ă ă

— Este cineva aici? am întrebat. Mai exact, abia am izbutit s îngaim.ă

Nu, nu era nimeni. Fereastra îns pe care o l sasemă ă întredeschis era acum ceva mai mult deschis .ă ă Imediat mi-am amintit de biletul lui Gorila. Îl l sasem desf cut, subă ă c limar . Am s rit din pat. Lă ă ă -am g sit. Era tot acolo unde îlă l sasem. Am r suflată ă uşurat. Pesemne vîntul deschisese fereastra. Am închis-o. Am stins lumina şi m-am culcat. De data asta am adormit imediat.

A doua zi, m-am dus s hoin resc prin port. Gorila îmiă ă

d duse întîlnire la barba Panaiotachi, dară nu-mi fixase şi ora. Dup socotelile meă le, mai devreme de ora prînzului nu putea fi disponibil.

Evident, sub pretextul difuz rii ziarelor în port,ă şi-ar fi putut face drum pîn la barba Panaiotachiă şi mai devreme. Dar exista printre vînz torii deă ziare o lege, nescris , dară respectat cu sfin enie,ă ţ ca s nuă -şi încalce unii altora sectoarele de activitate. Or, dup cîte ştiam eu, portul nuă f cea parteă dintr-al lui Gorila.

Cu servieta sub bra , am coborît dealul. Mţ -am dus la debarcader s ă asist la plecarea vaporului „Mircea”, care f cea de cinci ori pe zi curs regulat cu oraşul vecin. Erauă ă ă pu ini c l tori. Totuşi,ţ ă ă covrig reasa nu seă putea plînge c nuă are vînzare. Fiecare dintre ei, înainte de a se urca pe punte, îşi f cea o provizie respectabil de covrigi.ă ă

Ceva mai departe de coşurile uriaşe ale covrig resei,ă moş Huseim, negustorul de camiş, strîngea în bra e borcanulţ în care îşi p stra marfa şi priveaă surîz tor apele repezi şiă miloase ale Dun rii.ă

Din cînd în cînd, de parc abia să -ar fi deşteptat din somn, începea să-şi strige marfa cu o voce tremurat şi domoală ă:

— Camiş!… Camiş!… Bun camiş! La moş Huseim, bun camiş!

De pe ponton venea miros de cartofi pr ji i. ă ţ O femeie cu fust roşie ieşi din cabina pontonului cuă un lighean cu zoi, pe care îl v rs în Dun re. ă ă ă O feti , ceva mai mare decît oţă şchioap , se inea deă ţ fusta ei.

Pe puntea de comand a lui ă „Mircea”, c pitanulă Steriade îşi mîngîia b rbu a argintie, privind vis toră ţ ă malul cel lalt,ă unde nişte s lcii pă lîngeau cu ramurile plecate pîn deasupraă apelor miloase.

Am p r sit debarcaderul numai dup ce vasul aă ă ă ridicat puntea. Ceva mai încolo, lîng alt ponton,ă era ancorat „Ştefan cel Mare”, care f cea curseă regulate la Tulcea. Era un vas urît, mai mult pentru m rfuri. Ca totdeauna, pupa eraă înc rcat cuă ă butoaie cu untdelemn, damigene cu acid sulfuric, baloturi de sfoar Maă nilla, l zi de toate m rimile,ă ă cutii cu heringi şi cu halva.

De pe vas venea miros urît de gudron, de peşte s rat şiă acid sulfuric. În larg, un remorcher tr geaă dup el trei şlepuriă mari, cu pavilion unguresc, iar departe, tocmai la cotitura pe care o f cea Dun reaă ă dincolo de docuri, se z rea ună cargobot pe al c ruiă pavilion se distingea o cruce încîrligat .ă În ultimul timp începuser să ă-şi fac apariă ţia în portul nostru din ce în ce mai multe vase, remorchere şi şlepuri cu cruci încîrligate pe pavilioane.

Mi-am continuat plimbarea pîn în docuri, amă b ut oă cafea în cafeneaua lui Kirios Pahis, am c scat gura la oă partid pasionant de carambolaşă ă dintre doi greci care se intitulau, reciproc, c pitani,ă şi abia pe urm , spre prîă nz, am pornit-o spre bîrlogul lui barba Panaiotachi.

Cînd am ajuns, b tă rînul se preg tea s plece.ă ă— Bun ziua, barba Panaiotachiă !— Ce, mă? iŢ -ai adus aminte de barba Panaiotachi?Barba Panaiotachi ar ta mai b trîn, mai rupt şiă ă mai

murdar decît ultima dat cînd îl v zusem.ă ă— Am fost ocupat cu şcoala, de aceea n-am mai venit.

Dar de uitat, nu te-am uitat, barba Panaiotachi.— Haide, spune de ce ai venit?Nu era tocmai uşor să-i spun ce m aducea la el.ă De

altfel, v zînduă -l gata de plecare, eram pu in camţ descump nit.ă

— Plecai, barba Panaiotachi?— M duceam s dau o rait pe la cafenele. Să ă ă ă nu creadă

duşmanii c am murit şi s se bucureă ă de poman .ă Şi puse mîna pe clan , f cîţă ă ndu-mi semn cu capul să-l urmez.

Dup socotelile mele, Gorila trebuia s pice dină ă moment în moment.

— Barba Panaiotachi, n-ai putea s mai întîrziiă pu inţ ?Barba Panaiotachi m privi b nuitor, încruntînduă ă -se. Cu

toat vîrsta înaintat , cînd barba Panaiotachi se încrunta, nuă ă prea te sim eai bine.ţ

— Şi, m rog, de ce s mai întîrziiă ă ? Ce tot dai din col înţ col ? Vezi c acuşi m sup r. Spuneţ ă ă ă -mi, de ce ai venit?

În definitiv, era o prostie să-i ascund lui barba Panaiotachi scopul vizitei mele. Dac Gorila îmiă d duseă

întîlnire la el, însemna c în barba Panaiotachi puteam aveaă încredere.

— Barba Panaiotachi, un prieten de-al meu mi-a dat întîlnire aici, la dumneata.

— Ce fel de prieten? Eu nu cunosc pe nimeni. Tu eşti singurul care îmi ştii bîrlogul.

— Pe prietenul meu trebuie să-l cunoşti, barba Panaiotachi. Îi zice Gorila.

Barba Panaiotachi avu o tres rire abia perceptibil . Apoiă ă cu ton r stiă t:

— Mda! Dar de ce-i spui Gorila? Ce, nu are nume?— Are, dar nu i-l ştiu. To i îi spun aşa.ţ— Care toţi?Vorbea r stit şi, v zînduă ă -l mînios, am c utat să ă-l

îmbunez.— P i, ceilal iă ţ !… B , Sugiuc, ăţ Rocambole…Barba Panaiotachi se însenin dintră -o dată:— Va s zic , to i ave i porecle, nu numai elă ă ţ ţ ! Asta mai

merge. Dar s ştii c are un nume. Îlă ă cheam ă Spiru.Informa ia miţ -o d du cu voce sc zut , de parcă ă ă ă mi-ar fi

împ rt şit cine ştie ce tain .ă ă ă— Nu ştiam.— Ai aflat-o acuma! Dar…Şi îşi duse degetul ar t tor la buze.ă ă— N-ai nici o grij , barba Panaiotachi. Nă -am să spun la

nimeni.— Şi ce fel de prieteni sînte iţ ? Tu eşti băiat de şcoal , peă

cînd el… un golan, săracu’!— Prieteni, chiar, nu sîntem. Dar ne avem bine de pe

vremea cînd am fost şi eu un golan ca el.— Şi tu ai vîndut ziare?— Da! A fost atunci bun cu mine. Dac nu ă era el, m-ar fi

ciom git ceilal i. Ziceau c ce mă ţ ă ai caut şi eu s le iau pîineaă de la gură?

— Şi zici c teă -a ap rată ?Aveam impresia c barba Panaiotachi îmi puseseă

întrebarea doar pentru c îi f cea pl cere să ă ă ă-l vorbesc de bine pe Gorila.

— M-a ap rat. Tot el mă -a învăţat meseria.— E el un golan, dar e b iat bună !Şi ochii îi sticlir parc de bucurie.ă ă— Va s zic , el iă ă ţ -a dat întîlnire aici, la mine? continu să ă

m chestioneze.ă— Da! Pesemne, numai aici, la dumneata, s-o fi sim indţ

în siguran .ţăB trînul tres ri şi m întreb cu voce care tr daă ă ă ă ă nelinişte:— Ce vrei s spuiă ? Cum, adic , în sigurană ţă? Crezi c îlă

paşte vreo primejdie?— Nu ştiu!… Nu cred… Trebuie îns să ă-mi comunice ceva

foarte important şi foarte grav.Barba Fanaiotachi se nelinişti şi mai mult.— Ce tot m fierbi îă n zeama mea! Spune repede, b iete.ă

Ce vrea să- i spun Spiruţ ă ?— P i să ă vezi, barba Panaiotachi, Gorila a…— Spiru! se r sti la mine b trînul.ă ă— Spiru a aflat de ce a fost ucis tata. Mai mult înc . Îlă

cunoaşte pe ucigaş. Mi-a trimis azi-noapte un bile el prinţ care îmi fixa pe ast zi o întîlnireă aici la dumneata, ca să-mi dezv luie numele asasinului.ă

— Bile elul îl aiţ ?— Îl am. Poftim!— Citeşte-mi-l!… Eu nu ştiu carte.I l-am citit.— Împieli atulţ ! De ce se vîr , ca prostul, undeă nu-i fierbe

oala? Am să-i trag o sc rm neală ă ă… Şi cînd crezi c are să ă vină?

— Dup socoteala mea, acum ar fi trebuit s fieă ă aici.Barba Panaiotachi îmi arunc o c ut tur urît ,ă ă ă ă ă apoi

trecu dincolo, în magazie. O str b tu cu paşiă ă tinereşti şi începu s urce scara care ducea în poă d. L-am urmat.

— Nu se vede! murmur posomoră it, dup ă ce privi cîtva timp prin r sufl toaă ă rea podului. Ia uită-te şi tu! Ai ochi mai buni,

I-am luat locul la postul de observa ie.ţ— Se vede?— Nu, barba Panaiotachi.

— Oare cît o fi ceasul?În clipa aceea, orologiul de la biserica Sf. Nicolae bătu de

trei ori.— Trei! Crezi c mai vineă ?— La ora asta… Dac nă -a picat pîn acumă …— Mai uită-te o dat şi, dac nuă ă -l z reşti,ă vino jos.Cînd am coborît, la rîndul meu, l-am g sit stîndă pe

mindirul lui de paie şi privind încruntat o pînz de p ianjen,ă ă mare mai cît un hamac. Cre urile f rţ ă ă de num r de pe obrază i se adîncir parc , iar col urile gurii l sate d deau chipuluiă ă ţ ă ă s u un aeră aproape fioros.

— Nu se vede?— Nu!— Du-te şi caută-l! Caută-l pe unde oi şti, dar s nu viiă

f r elă ă !— Am să-l caut şi iţ -l aduc, barba Panaiotachi.— Du-te!Am plecat într-un suflet.Sectorul lui Gorila era Calea C l raşi şi str zileă ă ă laterale:

L-am c utat întîi la tribunal. Nu era şiă nici nu d duse peă acolo. Am întrebat, al turi, laă un birou de copiat acte, unde ştiam c las totdeauna ziare. St pîna biroului m informă ă ă ă ă c nică i m car pe cele de diminea nu le adusese şi fuseseă ţă nevoit s le cumpere de la debit. Am mai întrebată ă în vreo cîteva locuri, unde, de asemenea, ştiam că are abona i, darţ în ziua aceea nimeni nu-l v zuse.ă

Neliniştit de-a binelea, am plecat s caut peă careva din ceata lor. Centrul oraşului era fieful lui Rocambole. L-am g sit f r prea mare greutate.ă ă ă Mai avea cîteva foi sub bra şiţ tocmai se preg teaă s intre întră -un restaurant. M salută ă ducînd două degete la cozorocul şepcii şi vru s treac maiă ă departe.

— Stai un pic, Rocambole! îl oprii, apucîndu-l de mînec .ă— Ce-i? i sŢ -a întîmplat ceva? De ce eşti aşa de agitat?— Nu ştii unde îl pot g si pe Gorilaă ?— Nu l-am mai v zut de aziă -diminea . Dar ceţă ai cu el?— Azi-diminea a ridicat ziareleţă ?— Le-a ridicat’ Era al doilea, dup mine.ă

— Totuşi n-a l sat la nici un client ză iare.— Eşti sigur?— Absolut sigur. M-am informat.— Curios!…— Într-adev ră ! Tu ce p rere aiă ?— Eu? Nici una! Dar, ia spune-mi! Cum de iţ -a venit ieţ ,

aşa, s teă informezi despre Gorila?Era pu in ironie în tonul cu care întreba.ţ ă— Nu ştiu ce vrei să insinuezi – i-am replicat – dar iată

cum stau lucrurile. Voind să-l rog ceva, am trecut pe la tribunal pe la ora cînd, de obicei, e de g sit. Un aprod miă -a spus c nă -a dat pe acolo din ajun. Am întrebat la biroul de copiat acte, la madam Mavromatis, peste drum, la Robescu şi înc în vreo dou locuri, dar to i ă ă ţ mi-au spus că nu l-au mai v zut de ieri.ă

— Asta-i bună!— Şi acum ce-i de f cută ?— Nimic! Lasă-l în pace! Pîn la urm , apareă ă el. Cine ştie

pe unde o fi!— Crezi?— Nu în eleg de ce eşti aşa de neliniştit. Aiţ vreun motiv

special?I-am răspuns cu tonul cel mai natural din lume:— Nu!— Nici nu cred c exist motive de nelinişte.ă ă Noroc!Şi intr în restaurantul ă „Tofică”.Am privit dup el, descump nit. Cum trebuiauă ă

interpretate ultimele lui cuvinte? Dac Rocambole,ă „şeful”, m asigura c nu existau motive de nelinişte, în mod normală ă ar fi trebuit s m liniştesc.ă ă Şi într-adev r, aproape mă -am liniştit. Dar mi-am adus aminte c barba Panaiotachi aşteptaă şi din nou înfrigurarea a pus st pînire pe mine.ă

Am continuat investiga iile. Am trecut maiţ întîi pe la hotel. N-am g sit pe nimeni acolo. Nici m cară ă pe Catina.

De la hotel am plecat la „restaurantul” unde obişnuiau ei s ia masa. ă „Restaurantul” – Restaurantul Viespe – era un birt ordinar, în gura pie ii,ţ specializat în tuslamale, musacale şi ciorbe de burtă – la prînz, şi în gr tar, începînd cu ă fuduliile

de berbec şi sfîrşind cu fleicile – seara.În locanda aceasta obişnuiau s ia masa b ie iiă ă ţ şi aici am

venit să-i caut.L-am g sit pe B . Înfuleca de zor o por ie deă ăţ ţ varz cuă

carne. L-am întrebat dac nuă -l v zuseă pe Gorila.— Aşteaptă! Acu’ pic şi elă ! îmi d du speran ,ă ţă dup ceă

înghi i aproape pe nemestecate o bucatţ ă de carne, care era, de fapt, o bucat de zgîră ci.

Ce era s facă ? Am aşteptat. Între timp, a venit şi Sugiuc. Nici el nu-l văzuse.

— Dar ce treab ai cu elă ? se interes Sugiuc.ă— Am o socoteal cu el. Nă -am fost eu ciracul lui?— Pîn pic , înfulec şi tu cevă ă ă a! îmi sugeră B . Facăţ

cinste.— Mul umţ esc, nu mi-e foame.Timpul trecea greu şi Gorila nu se ar ta.ă— Dac nă -a picat pîn acum, nu mai vine, îşiă d du cuă

p rerea Sugiuc.ăPic , în schimb, Rocambole.ă— Ura, şefule! îl salut B . Ia o varz cuă ăţ ă carne. E

turbat , p onoarea meaă ă ! — Am mîncat în alt parte.ăAm b nuit c venise pentru Gorila. Nu ă ă se aştepta s mă ă

g sească ă acolo, dar nu-mi spuse nimic.— Îl caut pe Gorilaă ! inu sţ ă-l informeze Sugiuc. Dar

parşivu’ de Gorila s-a dat la fund.— M iă – îmi atrase aten ia Rocamboleţ – să nu te vadă

vreun pedagog de la liceu în localul sta, c te elimin .ă ă ăAm ridicat din umeri, nep s tor.ă ă— Mergem?— Mergem, şefule!Am plecat cu to ii. Cred c dirigintele claseiţ ă mele ar fi

fost surprins dac ă m-ar fi v zut în tov r şia lor. Mai ales că ă ă ă B m luase, familiar,ăţ ă de bra .ţ

Au pornit-o cu to ii spre hotel. Mţ -am inutţ dup ei, înă speran a c acum îl voi g si acolo peţ ă ă Gorila. Nu era. Nici Catina nu se reîntorsese.

B şi cu Sugiuc se şi trîntăţ iser pe pat, aşa îmbr ca i.ă ă ţ

Rocambole se plimba prin camer ,ă cu manile la spate, gînditor.

B aproape adormise, cînd Rocambole întrebăţ ă:— M , voi îi cunoaşte i culcuşurileă ţ ?— Ale cui, şefule? întreb Sugiuc.ă— Ale lui Gorila.— Le cam ştim!— S-o fi încurcat la biliard la vreo cafenea în Comorofca,

îşi d du cu p rerea B , sc rpinînduă ă ăţ ă -se de zor în creştetul capului.

— Eu aş zice s pleca i dup el. S nu fi sc paă ţ ă ă ă t dracului caii şi mai face vreo tr să naie de pun sticle ii ţ mîna pe el. Atunci cînd se îmbat , ştiă ţi cum e el.

— Bine, şefule! Dac zici tuă …Am plecat to i trei. Jos, în strad , neţ ă -am desp r it. Amă ţ

luat drumul portului. M aştepta barbaă Panaiotachi. Inten ionam s dau o fug pîn la el,ţ ă ă ă să-i spun c înc nuă ă d dusem de urma lui Gorila,ă şi apoi s m întorc la hotel şiă ă s aştept întoarcerea b ie ilor.ă ă ţ

Fr mîntat de aceste gînduă ri, nici nu ştiu cînd am ajuns la bîrlogul b trîă nului.

L-am g sit ă stînd pe mindirul lui de paie, exact în pozi iaţ în care îl l sasem.ă

Cînd am intrat pe uş , nici nă -a tres rit m car.ă ă M întrebă ă numai cu o voce care tremura:

— Nu l-ai g sită ?— Înc nuă ! Dar pîn desear d m noi de el.ă ă ă B şi cuăţ

Sugiuc au plecat în c utarea ă lui.— Şi tu de ce te-ai întors?— Ştiam c m aştep iă ă ţ…— Şi ce dac aşteptă ? Parc am altceva maiă bun de f cută ?

Haide, du-te şi caută-l şi tu.Am plecat. Am trecut pe acas . Mama înc nuă ă se

întorsese acas . Lucra croitorie acas la cliente,ă ă şi de obicei se întorcea abia seara. Am mîncat în grab ceva şi amă plecat. Pe strada principal amă v ză ut-o pe Catina. Înso it deţ ă un locotenent, tocmai se preg tea s intre în cofet riaă ă ă „Papacanaris”.

Cînd am ajuns la hotel, am urcat treptele în goan .ă B ie ii înc nu se înapoiaser . Neavîndă ţ ă ă chef s dau ochii cuă Rocambole, am coborît. M-am învîrtit pe str zile din jurulă hotelului vreo or .ă Pîn la urm , plictisit, am luat tramvaiul şiă ă m-am dus la gar . Am ieşit în forfota de pe peron. Tocmaiă sosise un tren. Am aşteptat trenul urm tor şiă apoi înc unul.ă

Cînd am plecat, se înnoptase de mult. „Dac nu i să ~a întîmplat ceva – mi-am zis – la ora asta ori l-au g sit b ie ii,ă ă ţ ori s-a întors singur.”

Am pornit-o pe jos. Cînd am ajuns la hotel, era ora nouă seara.

Am urcat treptele în goan şi am dat buzna înă camera b ie ilor. B şi Sugiuc st teau la masă ţ ăţ ă ă şi înfulecau de zor o scrumbie. Al turi de scrumbie era o ă „dublă”, din care rupeau cu mîna. În dreptul fiec ruia, cîte o ceap zdrobit , iar întră ă ă -o farfurioar , să are.

Cum d du cu ochii de mine, B m îmbieă ăţ ă :— Ia şi mănînc . E grozav . Avem şi nişte vin,ă ă p cinsteă !— Ce-i cu Gorila? am întrebat, abia tr gînduă -mi sufletul.— Naiba ştie pe unde s-a vîrît! N-a fost chip s d m de el.ă ăM-am aşezat, maşinal, pe un scaun, privindu-i prosteşte.

înfulecau de zor, erau veseli.— Bine, dar s-a mai întîmplat vreodat s dispar , aşa, oă ă ă

zi întreagă?— S-a mai întîmplat. Numai c , de fiecare dat ,ă ă a g sit elă

cum s ne vesteasc . Dar nă ă -ai grijă! Apare el mîine diminea , rupt de foame şi f rţă ă ă un sfan .ţ

— Şeful e aici?— Nu, a plecat.— El ştie c nu lă -a i g siţ ă t?— Ştie.— Şi ce-a zis?— N-a zis nimic. Adic a zis ce zic euă : c trebuie să ă

apar .ăŞi B m îmbie din nou, f cînd din ochi spreăţ ă ă scrumbie.În clipa aceea intr pe uş Că ă atina.— Deschide- i fereastra, c miroase a ceap deţ ă ă te

tr sneşteă !’

— Deschide, m Sugiucă ! Acuşi leşin contesa,ă îşi rîse de ea B .ăţ

Dar Catina, care p ru c abia acum m descoper , mă ă ă ă ă întrebă:

— Aicea eşti! Dar ce-i cu mutra asta de înmormîntare?— Ai auzit? A disp rut Gorilaă !— Şi eşti îngrijorat din cauza asta?— Nu! Sînt numai intrigat. Toat ziua s nuă ă dea nici un

semn de viaţă…— Nu- i mai face griji din pricina lui. ţ O fi fugit în jungl .ă

Mai ştii?Şi mă privi ironic.

CAPITOLUL XV

Plecînd de la hotel am avut sentimentul c nă -am să-l mai v d niciodat pe Gorila. Nu ştiu de ce,ă ă dar, gîndindu-m la el,ă mereu îmi aminteam de Gheorghi , chelnerul, împuşcat înţă cript , la ună miez de noapte. Poate c şi Gorila avusese ună sfîrşit asem n tor. Nu era de loc exclus ca, întră ă -o zi, două cadavrul lui s fie g sit cine ştie pe unde.ă ă

Dintr-un anumit punct de vedere eram vinovat de moartea lui. Gorila aflase cine era asasinul tat lui meu. Astă a însemna c totuşi mă isterul în care se înv luia nu era deă nep truns.ă „Pîn la urmă ă – mi-am zis – mi se pare c mă ă aşteapt şi pe mine soarta lui Gorilaă !”

Asemenea gînduri îmi treceau prin minte în drum spre bîrlogul lui barba Panaiotachi.

Trecînd printre magazii, deodat mă -a str fulgerată b nuiala. Dac totuşi nu fusese o p rere şi cinevaă ă ă cu adev rat se strecurase în camera mea, cît timpă dormisem? Şi în cazul c aşa se întîmplase, în ceă scop? Nu cumva Gorila fusese totuşi urm rită ? Nu cumva urm ritorul s u îl v zuseă ă ă trimi îţ ndu-mi mesajul prin intermediul pietrei? Şi nu cumva acesta pîndise s adorm pentru ca pe urm , fuă ă rişîndu-se prin fereastra pe care avusesem impruden a sţ -o las întredeschis , s ia cunoştiă ă n de con inutul bile eluluiţă ţ ţ ? E drept, atunci cînd m trezisem, c utînă ă du-l, îl g sisem acoloă

unde îl l sasem. Dar aceasta nu însemna nimic. Probabil,ă dup ce îl citise, poate laă lumina unei lanterne, îl l sase peă loc, dinadins ca s nuă -mi trezeasc b nuieli. Cu cît mă ă ă gîndeam, cu atît mai mult înclinam s cred c aşa seă ă întîmplase.

Cînd am ajuns acas la barba Panaiotachi, luminaă era aprins , dar el lipsea. Lă -am crezut plecat. Era îns în pod, laă postul lui de observa ie, pîndinduţ -mi întoarcerea.

Cînd a revenit în c m ru , avea fa a r v şită ă ţă ţ ă ă ă şi privea cu ochi r i.ă

— Nimic? m întreb cu o voce sfîrşit , careă ă ă contrasta cu privirea rea a ochilor.

— Pîn acum nimic, barba Panaiotachi. B şi cuă ăţ Sugiuc l-au c utat pretutindeni, dar nu iă -au putut da de urm .ă

— S rmanul b iată ă ! murmur barba Panaiotachi.ăŞi din ochii trişti, două lacrimi izvorîr şi se scurser apoi,ă ă

încet, pe obrajii br zda i de zbîrciă ţ turi.— S mai aştept m, barba Panaiotachi, c utai să ă ă ă-l

liniştesc, de altfel foarte surprins c dispari ia luiă ţ Gorila putea să-l afecteze în aşa m sur .ă ă

— Da, s mai aştept m pîn mîine. Parc avemă ă ă ă altceva mai bun de f cută ? Acuma du-te! De bună seam , te aşteaptă ă maică-ta acas . Şi apoi, am şi euă treab .ă

V zîă nd c iar şi revine la ideea lui fix , mă ă ă -am preg tit deă plecare.

— Atunci, barba Panaiotachi, noapte bună! Mîine am să te in îţ n curent cu tot ceea ce se întîmpl .ă

— Bine, b iatule, bineă … Noapte bună!Cînd am ajuns acas , mam m lu în primireă ă ă ă :— De ce ai întîrziat aşa de mult, Ducule?— Am fost la cinematograf.— Şi lec iileţ ?— Nu- i face griji, mam . Avem repeti ie.ţ ă ţ— Haide de m nînc .ă ăAm ciugulit pu in f r poft , apoi mţ ă ă ă -am culcat. În somn,

l-am visat pe Gorila în podul lui barba Panaiotachi, supraveghind „Hanul lui Agop”.

A doua zi am plecat mai devreme de acas , pentru ca, înă

drum spre şcoal , s trec pe la hotel. Nutream speran a c înă ă ţ ă timpul nop ii Gorila se îţ napoiase.

B ie ii erau cu to ii pleca i. Mă ţ ţ ţ -am dus s bat laă uşa Catinei.

— Cine-i? întreb cu o voce de om deă -abia trezit din somn.

97

— Eu sînt! Iartă-m c te deranjez. Vreau numaiă ă s întrebă dac să -a întors Gorila.

— Tu eşti nebun! Numai pentru atîta lucru îmi strici somnul? Nu s-a întors. Şi acum, lasă-m să ă dorm!

Am plecat. În drum spre şcoal lă -am întîlnit pe Rocambole cu un teanc de ziare. De data asta, cum m z ri,ă ă veni spre mine.

— Ştii, înc nu să -a întors!…— Am aflat. Mi-a spus Catina mai adineauri. Am trecut pe

la hotel.— Dac nici ast zi nu pic , mîine anun poli ia.ă ă ă ţ ţ Z u c nuă ă

pricep ce i s-o fi întîmplat prost naculuiă sta.ă— Chiar nu pricepi?Întrebarea ar fi trebuit s r mîn doar în gînd.ă ă ă Dar, f ră ă

s vreau, am rostită -o tare.Rocambole îmi arunc o privire atît de dispre uitoare,ă ţ

încît, materializat , sigur c ă ă m-ar fi putut strivi sub greutatea ei.

— Şi de ce crezi c eu aş pricepe, de pild , maiă ă mult decît tine? m întreb cu ă ă o voce care împrumutase dispre ulţ din priviri.

— Pentru că… pentru c ie, care eşti un fel deă ţ detectiv amator, î i este mai uşor s g seşti o explica ie.ţ ă ă ţ

— Nu e de loc sigur c dispari ia asta a lui Gorila ar puteaă ţ suscita interesul unui detectiv adev rat. Şi ştii de ă ce? pentru c Gorila avea un sufletă bun, dar ca inteligenţă… În elegiţ ? Un om cu o inteligen atît de redus nu cred c poateţă ă ă deveni un caz interesant nici m car pentru un comis raş deă ă circumscrip ie. Mai curînd cred c a f cut vreo g in rie şiţ ă ă ă ă acum se ascunde. Tocmai de aceea vreau să anun poli ia,ţ ţ

ca s nu se spun , mai tă ă îrziu, c lă -am acoperit.Vorbea atît de calm, atît de conving tor, încît nuă ştiam ce

s mai cred.ă— Mai treci pe seară! Poate, pîn atunci, pic .ă ăNe-am desp r it. Seara, mă ţ -am dus din nou la hotel. Gorila

tot nu ap ruse. B şi Sugiuc nu maiă ăţ erau chiar atît de optimişti.

A doua zi, Rocambole a anun at poli ia. Pesteţ ţ cîteva zile, la rubrica „fapte diverse”, gazeta locală f cea cunoscută cititorilor dispari ia lui Gorila,ţ Scurta informa ie sfîrşea cuţ stereotipa formulă: „Poli ia cerceteazţ ă”.

Dar pe Gorila parc îl înghi ise p mîntul. Poli iaă ţ ă ţ nu descoperi nimic, în cazul cînd întreprinsese cercet riă serioase. În ceea ce m pă rivea, eram convins c avusese şiă el soarta tat lui meu. Faptul că ă nu i se g sise cadavrul nuă spunea nimic. Dun rea e adînc .ă ă

În tot acest timp, m-am dus destul de des pe la barba Panaiotachi.

Barba Panaiotachi era de nerecunoscut. Se s lb ticise cuă ă des vîrşire. De fiecare dat lă ă -am g sit sus,ă la postul s u deă observa ie, indiferent dac era ziuţ ă ă sau noapte. Cîteodat seă bucura c ă m vede, dar deă cele mai multe ori m privea totă timpul cu ochi r iă şi nu scotea un cuvînt. Dac vorbeam, mă ă l sa să ă vorbesc; dar dac îl întrebam ceva, nu r spundea.ă ă

Abia la sfîrşit, cînd se plictisea s m tot ascuă ă lte, numai ce-l auzeam:

— Destul!… Acum, du-te!Cînd era îns în toane bune, îmi cerea să ă-i vorbesc de

Gorila. Şi fiindc aceasta îi f cea mare pl cere,ă ă ă nu m sfiaă m s brodez pe canavaua închipuirii. Aşaă c , pîn la urmă ă ă, nu numai eu, dar nici Rocambole, nici Catina, nici B şi niciăţ Sugiuc nu ar fi putut recunoaşte în Gorila, cel creat de închipuirea mea, pe adev ratul Gorila.ă Şi nu o dat să -a întîmplat ca la cap tul cine ştieă c rei întîmpl ri, al c rei erouă ă ă era, bineînţeles, Gorila, b trînul barba Panaiotachi, cu lacrimiă în ochi, s nu murmure încet, abia auzit şi parc numaiă ă pentru sine:

— S rmanul b iată ă !

Care era explica ia acestei mari afec iuni nuţ ţ -mi puteam da seama. Am încercat să-l trag de limb pe b tă ă rîn, dar de fiecare dat devenea surd şi mut.ă

** *

Era toamnă… O toamn tîrzie, luminoas şi îmb ls mat ,ă ă ă ă ă care te gonea pur şi simplu din cas .ă Toamna lui patruzeci. Orele de curs erau un adev rat supliciu. Privirile, o dat cuă ă aten ia, fugeauţ afar , prin fereastra deschis spre soare şiă ă lumin .ă La prînz, întreg liceul se rev rsa în strad g l gios,ă ă ă ă exuberant.

Totuşi, peste oraş plutea triste ea, plutea neliniştea,ţ plutea oboseala şi un fel de spaim . Dar toateă acestea erau mai pu in evidente pe strţ ăzile din centrul oraşului. Pe strada Regal , de pild , lumeaă ă ieşea s se plimbe la ore fixe, ca să ă dispar la oreă fixe, aparent tot atît de vesel , deă nep s toare şiă ă de elegant . La bodega ă „Blanduzia”, la ora de aperitive, tot atît de greu era s g seşti uă ă n loc, la restaurantele „Francez” şi „Tofică” aceleaşi orchestre cîntau cu aceeaşi îndemînare valsurile lui Strauss sau ultimele şlag re. Totul era în aparen caă ţă mai înainte, ca totdeauna. Cu toate acestea, ceva era schimbat. În primul rînd, vedeai mult mai pu ini b rba i ca alt dat . Dintre cei întîlni i peţ ă ţ ă ă ţ str zi, cei mai mul i purtau uniforme, majoritateaă ţ ofi ereşti.ţ Mai ales pe strada principal , unde gradele inferioare nuă aveau voie s se plimbe. Printre ei, în mare num r, cei deă ă rezerv . Îi cuă noşteai dup uniformele de trupe i, ajustateă ţ ad-hoc, după cizmele sau bocancii cazoni.

Hot rît, pe strada Regal şi în ă ă „centru” nu prea se sim eaţ c era o toamn neobişnuit . Ca să ă ă ă- iţ dai seama de aceasta, trebuia s te deplasezi peă str zile m rginaşe. În mahalale,ă ă s r cia î i ap reaă ă ţ ă şi mai hîd ca de obicei. Aici abiaă neliniştea, teama de ceea ce sta s se întîmple era evident .ă ă Aproape din fiecare cas lipsea un b rbat, chemată ă la concentrare. În mahalaua noastr , de pild , cîtă ă era ea de mic , primiser ordine o mul ime. Neaă ă ţ Nicolae Opinc , neaă

Grigore Dogaru, Muşat, feciorul cel mare al lui nea Mihalache Suru şi cî i al ii.ţ ţ

Nu trecea zi ca m tuşa Brînduşa s nu m întrebe,ă ă ă considerîndu-m om cu ştiin de carteă ţă :

— Ce se mai aude, Ducule? Are s fă ie sau nu r zboiă ?— S-ar putea s fie şi r zboiă ă ! Ştiu eu?Era întrebarea pe care şi-o punea nu numai m tuşaă

Brînduşa, ci mai ales toate femeile din mahalaua Mascaralei, ai c ror b rba i, fra i, fii sauă ă ţ ţ gineri se aflau undeva pe zon .ă Cu toate doreau s nu fie r zboi, s se întoarc ai lor acas ,ă ă ă ă ă c ă „ce şi cu cine avem noi de împ r it cevaă ţ ?”

— Ce se aude, Ducule? Are s fie sau nuă r zboiă ? mă întreba şi mama, seara, aruncîndu-şi ochii pe ziarul pe care îl cump ram zilnic.ă

— Nu ştiu, mamă!— S ne p zeasc Dumnezeu de r zboi, Duculeă ă ă ă !Şi mama, care nu era evlavioasă – la biseric se duceaă

din Paşte în Cr ciună – se închina cu mult cucernicieă .Nu prea aveam timp s m gîndesc la un asemeneaă ă

subiect sumbru. Aveam şaptesprezece ani. Nu ştiu cînd anume s-a întîmplat, dar la un moment dat mi-am dat seama c începusem s privescă ă altfel fetele. De pild , pe Miu a,ă ţ sora lui Fane. Miu a era cu un an mai mic decît mine. ţ ă O puştanc pe care mai înainte nici nă -o b gaă m în seam .ă Diminea a, în drum spre şcoal , sau la prîţ ă nz, la înapoiere, dac se întîmpla s ne întîlnim, buc ica de drum pe care oă ă ăţ aveam de parcurs împreun o str b team cu paşi atît deă ă ă gr bi i, încîtă ţ Miu a, ca s se poat ine de mine, trebuiaţ ă ă ţ aproape s alerge. Dar mie pu in îmi p sa şi chiar îmi eraă ţ ă ciud c se ine dup mine.ă ă ţ ă

Asta pîn în ziua cînd am descoperit c Miu aă ă ţ nu mai e chiar o „puştancă” şi nici o „mucoasă”. Asta s-a întîmplat curînd, dup ce, f r voia meaă ă ă am început s categorisescă fetele. Asta-i frumoas .ă Cealalt urît . Doream s fiu înă ă ă preajma lor, s leă vorbesc, dar în acelaşi timp o mare sfiiciune mă cuprindea brusc atunci cînd vreuna se uita la mine. Plecam privirile şi, f r voie, gr beam pasul.ă ă ă Doruri nel murite îmi vibrau în suflet şi alternauă cu neîn eleseţ

triste i. Sufletul meu începea s tînjeasc dup dragoste. Şiţ ă ă ă atunci m-am aplecat asupra poeziilor lui Eminescu, pe care le-am citit de atîtea ori, încît am ajuns s le ştiu pe dinafar .ă ă

Atît de gingaşe te-asemeniCu floarea alb de cireşăSi ca un înger între oameniÎn calea vie ii mele ieşi.ţ

Da, aşa îmi doream s fie fata pe care aveam să -o iubesc. Aşa o vedeam în închipuirea mea. De multe ori, cînd îmi ridicam ochii de pe paginile c r ii ă ţ minunatului şi nefericitului vr jitor al graiului roă mânesc, o vedeam cu ochii închipuirii plutind ca o n luc . Clipeam de cîteva ori, şi vraja se risipea.ă ă

Şi fiindc doream să -o v d şi întră -aievea, real ,ă am început s-o caut. S-o caut pe str zile oraşului,ă dar mai ales pe unul din cele dou bulevarde. ă O c utam mai ales pe acelă bulevard, fiindc la cap tul lui dinspre Dun re se aflaă ă ă cl direa liceuluiă de fete.

Plecam de la şcoal la prînz şi ajungeam acasă ă pe la trei, sau chiar patru. De cele mai multe ori preferam drumul cel mai lung, care, de altfel, era şi cel mai frumos. O porneam mai întîi pe strada G rii, pe urm o coteam la stînga peă ă bulevard. Îl str b team pîn la cap tul lui dinspre Dun re.ă ă ă ă ă Coboram apoi în port şi, de acolo, pe sub mal sau mergînd pe chei, dup împrejur ri, o porneam înă ă direc ia docurilor,ţ pîn ajungeam cam în dreptulă str zii noastre. Atunci t iamă ă pieziş printre magazii, suiam înapoi dealul, intram prin sp rtura garduluiă şi eram acas .ă

Cînd ajungeam pe bulevard, m încrucişam cuă elevele de la liceul de fete care se duceau şi ele acas . Şi iat că ă ă într-una din aceste plimb ră i am g sită -o pe aceea pe care o c utasem. Era aşa cumă visasem s arate fata de careă doream s m îndr gostesc.ă ă ă

Mergea încet, gîndindu-se la cine ştie ce, sau, poate, era şi ea vr jit de toamna care p rea maiă ă ă curînd prim var .ă ă

Ca s-o pot privi cît mai mult timp, am f cută paşii mici, mici de tot. Dumnezeule, cît de frumoas eraă ! Prins în plasaă

propriilor ei gînduri, a trecut încet pe lîng mine, aşa c amă ă putut-o vedea bine. Mai ales, i-am putut vedea ochii. Parcă s-ar fi reflectat soarele în ei, ca într-o oglind .ă De aceea i-am spus „fata cu ochii de aur”.

Am l sată -o s se îndep rteze, apoi am începută ă s-o urm resc. Avea un mers uşor, de parc niciă ă n-ar fi c lcată p mîntul.ă

Cine era fata cu ochii de aur nu ştiam. N-o mai v zusemă niciodat şi m miram c în oraşul nostruă ă ă exista o f ptură ă atît de frumoas . Eram ispitit să ă gr besc paşii, să -o dep şescă ca s-o mai privesc o dat . Dar eram tare sfios. Mai mult, deă team caă nu cumva să-şi dea seama c o urm resc, p r sindă ă ă ă bulevardul, am continuat s m in dup eaă ă ţ ă de pe unul din trotuarele str zii. De altfel, această ă m sur se dovedi inutil .ă ă ă Înml ştinat în cine ştieă ă ce gînduri, fata p rea a fi absent laă ă tot ceea ce se întîmpla în jurul ei.

M-a purtat pe multe str zi şi, în cele din urm ,ă ă am ajuns pe strada Fregatei.

Strada Fregatei era, cred, strada cu cele mai frumoase case din oraş. Aşezat în apropierea portului, ea fusese şi înă parte mai continua s fieă locuit de bog taşii oraşului.ă ă Pentru cei ce locuiau în mahalaua noastr , trecerea pe ceaă mai „boierească” strad din oraş era obligatorie. Numai c ,ă ă din motivele ar tate, cei mai mul i preferau cel lalt drum,ă ţ ă mai lung, din port.

Şi fiindc strada Fregatei nu e prea lung , fataă ă cu ochii de aur repede disp ru înapoia unei por i.ă ţ

Casa în care locuia era cunoscut sub numeleă de „casa cu ferestrele albastre” şi avea o poveste. O poveste pe care pu ini şiţ -o mai aminteau, pentru c avea la baz multe fapteă ă adev rate petrecute cu mul i ani în urm , cam pe laă ţ ă începutul secolului.

Pe vremea aceea, urbea noastră nu era nici atît de mare şi nici nu avea atît de multe case frumoase. Dar cele mai ar toase în partea aceasta aă oraşului începeau s seă construiasc . Tot aici şiă -a construit casa şi Nicolachi Mavrocardulas.

Era un b rbat ca la şaizeci de ani, înc voinic,ă ă înalt şi cu

umerii largi. Purta barb , o barb neagr şi crea ca deă ă ă ţă arhimandrit. Priceput ca nimeni altul în afaceri, era în acelaşi timp şi un pasionat vîn tor. Pentru pl cerea vîn toă ă ă rii, ar fi fost în stare s renun e la o afacere care iă ţ -ar fi adus un cîştig de mii de lei. Pleca de acas pe cîte o s pt mîn s colindeă ă ă ă ă b l ile, dup s lb ticiuni înaripate,ă ţ ă ă ă sau coclaurile satelor din jude , dup celelalte feluri de vînat.ţ ă

Într-una din aceste expedi ii, întrţ -un c tun camă de pe la marginea jude ului, a desţ coperit pe aceea pe care avea să şi-o fac so ie. A descoperită ţ -o în casa unui ran la careţă ceruse g zduire şi a cump rată ă -o, pur şi simplu. A luat-o cu el în sanie, încotoşm nîndă -o în bl nuri, fiindc era iarn şi elă ă ă plecase la vîn toare de lupi.ă

Pentru aceast fat de ran a pus Nicolachiă ă ţă Mavrocardulas – al c rui nume în traducereă strict înseamnă ă Niculi Inimioar Neagrţă ă ă – să se construiasc bijuteriaă aceea de cas . Şi fiindc ,ă ă fudul, grecul voia s str lucească ă ă lîng el o adev rat cucoan şi nu o biat fat de ar , aă ă ă ă ă ă ţ ă g sit repede persoanele care s fac din eă ă ă a o femeie de lume. Se spune c profesoarele, toate grecoaiceă pricepute şi cu aplecare spre rafinament, nu au trebuit s se str duiască ă ă prea mult, c frumoasaă r ncu , în mai puţă ă ţă ţin de un an, se transformă într-o adev rat cucoan .ă ă ă Iubind-o nebuneşte şi crezîndu-se iubit, era fericit. Obişnuia s spun intimilor s iă ă ă c cea ă mai bun afacere pe care o f cuse în via a lui fuseseă ă ţ nevastă-sa. Dar fericirea lui nu inu prea mult.ţ Într-o zi, so iaţ lui îl p r si şi se întoarse în sat laă ă ea, unde tr ia omul peă care îl iubea cu adev rat şiă pe care nici bog ia şi niciăţ huzurul nu izbutiseră s-o fac să ă-l uite.

Ce a urmat dup aceea are mai pu in importan .ă ţ ă ţă Nicolachi Mavrocardulas şi-a lichidat afacerile şi a plecat în Grecia. Casa a fost scoas laă vînzare şi, bineîn eles, repedeţ s-a g sit un cump r tor. În decursul anilor casa a avut maiă ă ă mul iţ proprietari. Ultimul, un mare cerealist, locuia acolo nu de prea mult timp.

În untrul acestei case disp ruse fata ă ă cu ochi de aur. Cînd am ajuns în dreptul por ii, de pe trotuarul cel lalt mţ ă -am oprit

s privesc ceea ce se puteaă vedea printre z brelele poră ţii înalte, vopsite în cafeniu. În cafeniu era vopsit şi gardul din zid care se întindea şi pe strada lateral .ă

O alee asfaltat , nu mai lung de dou zeci deă ă ă metri, se bifurca în apropierea unei mici terase pe care ajungeai prin p r ile laterale, urcînd cîtevaă ţ trepte de marmur aă lb . Jos, laă cap tul treptelor,ă de-a dreapta şi de-a stînga, st teau deă paz doi lei,ă tot din marmur , ale c ror coame, din cauzaă ă ploilor şi intemperiilor, deveniser verzui. Cl direaă ă propriu-zis nu avea etaj, dar era înalt , după ă ă moda vremii cînd fusese cl dit . Trei ferestre înă ă stînga, trei în dreapta uşii de intrare. Tot în dreapta, în continuare, o ciud enie dinăţ punct de vedere arhitectonic: un fel de rotond din sticlă ă de culoare albastr . De aici şi denumireaă : „casa cu ferestre albastre”. Cît de mult se întindea cl direa în adîncime nuă -mi puteam da seama din strad . În stînga, ceva mai în fund, seă vedeau dependin ele, construite în raport cu necesit ileţ ăţ vremii/ Jos, grajdul, o hal pentru tr suri şi o magaă ă zie pentru furaje; la etaj, locuin ele servitorilor.ţ Deşi constituiau un corp aparte, din punct de vedere arhitectonic nu f ceau notă ă discordant , fiindă cl dite în acelaşi stil. Un alt zid, înă diagonala celuia de la strad , desp r ea curtea de parc. Înă ă ţ spa iul din fa a cl dirii, în afara aleii care te conducea pîn laţ ţ ă ă terasa de la intrare, o alta, în dreapta, ducea c tre poarta deă lemn pe unde se putea intra în parc. Restul spa iului îlţ umpleau gazonul şi rondurile cu flori, cu excep ia celui dinţ fa a dependin elor, un fel de b t tur pardositţ ţ ă ă ă ă cu ciment.

„Va s zic aici locuieşteă ă !” mi-am zis, pîndind ferestrele în speran a c poate se ţ ă va întîmpla minunea s-o v d ap rîndă ă la vreuna din ele.

Dar, bineîn eles, minunea nu se întîmpl . Oftînd,ţ ă am f cut calea întoars , spre cas , dă ă ă e data asta pe drumul cel mai scurt.

Şi cum mergeam eu aşa, gîndindu-m cît deă mult mai este pîn a doua zi la prîă nz cînd poate aveam s-o rev d,ă deodat cineva îşi strecur bra ulă ă ţ sub al meu.

— Ce cau i pe strada asta, domnule liceanţ ?Era Catina. Îmi luase bra ul şi se uita la mineţ

zîmbindu-mi.Am încercat să-mi desprind bra ul, dar ea, parcţ ă

inten ionat, ţ mi-l ţinea strîns.— Dă-mi voie s m rezeă ă m un pic de tine. Am mers mult

pe jos şi pe c ldura asta am obosit.ă Nu era de loc o c ldură ă „excesivă” şi nici ea nu f cea impresia c ar fi obosit , dară ă ă pentru a nu fi nepoliticos, am l sată -o s se rezeă me de bra ulţ meu.

— Nu mi-ai spus ce cau i prin cartierul sta,ţ ă relu ea.ă„Dracu’ s te iaă ! Ce te priveşte pe tine?”Poate c B sau Gorila aşa iă ăţ -ar fi r spuns. Euă îns nă -am

crezut că-i prudent să-i vorbesc aşa.— Cum ce caut? M duc acas . E doar drumulă ă cel mai

scurt.Catina, o clip , p ru c verific în gînă ă ă ă d.— Da, într-adev r, e drumul cel mai scurt. Apoiă parc maiă

mult pentru sine: Va s zic treci înă ă fiecare zi pe strada asta…

Neştiind dac întreba sau nu cu un anumit scop,ă am r spuns cu prudenă ţă:

— Cîteodat da, cîteodat nu. Depinde cît sîntă ă de gr bit.ă Dar tu? Tu ce cau i prinţ … mahalaua asta?

— Ce să- i spunţ ! Frumoas mahalaă !… Mi-ar pl cea şi mieă s stau pe o asemenea strad .ă ă ie, nŢ u?

— Ba bine c nuă !— M-ai întrebat ce caut? Ei bine, am să- iţ spun, dar s nuă

te înroşeşti ca o fat mare. Am peă aici, pe aproape, un prieten şi am fost să-l v d.ă

— Catina, eu o iau la stînga. În cinci minute sînt acas .ă— Stai s te mai conduc. iă Ţ -e team s nu teă ă vad cinevaă

cu mine? Prostule, dac teă -ar vedea, ştii ce ar zice? „Are gust studentul ăsta al nostru! Uite pe ce buc ic bun a pusăţ ă ă mîna.” Da, m , aşaă şi-ar spune oricine te-ar vedea cu mine. Numai tu, urîciosule, nu m placi.ă

— Haide, Catina, s l s m gluma asta de prostă ă ă gust. Ştii foarte bine…

— Nu te aprinde! Nu te aprinde! Ştii, mai înainte de a te întîlni tocmai m gîndeam la tine.ă M gîndeam c , dintre noiă ă

to i, tu ai fost cel maiţ afectat de dispari ia lui Gorila. Aveai oţ mutră… De cîte ori îmi amintesc, îmi vine s pufnesc înă rîs. Parc abia picaseşi de laă înmormîntarea lui.

— Vezi, presim eaţ m c i să -a întîmplat o nenorocire…Şi în gînd:„În definitiv ce urm reşteă ?”— Nenorocire? Nu i s-a întîmplat nici o nenorocire.— Va s zic tu continui s crezi c Gorilaă ă ă ă … a fugit în

junglă?— În junglă n-a fugit el, dar de fugit undeva a fugit.— Nu în eleg.ţ— Simplu, dragul meu. M mir c nu pricepiă ă tu, care, de

altfel, pricepi lucruri mult mai „deştepte”.Neştiind unde vrea s ajung , am t cut, pref cînduă ă ă ă -mă

c iau cuvintele ei drept un compliment.ă— Dac a disp rut, nu înseamn neap rat c lă ă ă ă ă -a r pită

cineva, b ie aşule. Tot aşa de bine poate să ţ ă şi însemne c aă sp lat putina.ă

— Nu mai spune! E o presupunere, care numai în capul unei fete inteligente ca tine putea lua naştere.

— Mă iei pe sus, studentule, dar cu mine nu se prinde. Nu iţ -o fi venind ie s crezi, dar afl ,ţ ă ă scumpete, c aşa să -au

întîmplat lucrurile: Gorila a şters putina!— Fie! Dar de ce?— Uite, vezi? Asta e, într-adev r, o întrebareă deşteapt .ă

De ce? De pild , ca să ă-şi pun pieleaă la ad post.ăÎncepuse s m doar capul. În fond ce urm reaă ă ă ă ?— Poftim! Ca să-şi pun pielea la ad postă ă … Dar ce a

f cută ? A spart o bancă? A jefuit pe cineva pe stradă? A asasinat? La ad posă t!… De cine şi de ce?

— Dragul meu, eu numai am emis o ipotez . Tuă crede ce vrei.

— Te rog, fă-m s în eleg. Crezi c a f cută ă ţ ă ă vreo potlog rie şi ă a fugit ca s scape de închisoareă ? Îl crezi capabil de o asemenea tic loşieă ? Tu îl cunoşti mai bine decît mine.

Catina rîse.— Am crezut numai că-l cunosc. Dar cînd a disp rută

mi-am dat seama c mă -am înşelat. S-ar putea foarte bine să fi dat vreo lovitur şi să -o fi şters de frica puşc riei. Dar totă aşa de bine s-ar putea s fie la mijloc şi altcevaă … mai delicat.

— Ce?— De pild , s fi aflat, din întîmplare, nişte secrete careă ă

privesc unele persoane în suficient m sur puternice ca să ă ă ă-l striveasc pur şi simplu caă pe o musc . Şi atunci, ca s seă ă pun la ad post,ă ă s-a dat la fund.

Hot rît, Catina ştia s joace tare. Cu un cinismă ă revolt tor,ă îmi dezv luise par ial misterul dispari iei lui Gorila. Şi nuă ţ ţ m-aş fi mirat de loc dac aşă fi auzit-o continuînd.:

„Ei bine, studentule, nu m să fiesc să- i spun cţ ă noi i-am f cut de petrecanie, fiindc aflase anumite lucruri care nuă ă -l priveau”.

Dar, pe cît se pare, Catina nu mai avea de gînd să continue.

— Va s zic , dup p rerea ta, dac Gorila nuă ă ă ă ă s-ar fi dat la fund, ar fi fost suprimat de aceia care îşi vedeau primejduit propria lor securitate.ă Am în eles bine, Catinaţ ?

— Nu era greu de înţeles.— Totuşi exist un semn ă de întrebare.— Care?— Decît s se ascund , nu ar fi fost mai normală ă s seă

duc la poli ie şi s divulge tot ce şă ţ ă tie?— Uite, vezi, tocmai de aceea iţ -am spus mai adineauri

c pe Gorila numai mi să -a p rut că ă-l cunosc. El, dragul meu, e mult mai deştept decît l-am crezut noi, cu to ii. Probabil,ţ s-o fi gîndit el şi la posibilitatea de care ai amintit, dar şi-a dat seama c persoanele în chestiune sînt prea influente caă s se poat m sura cu ele. Vezi dară ă ă – continu eaă – c acestă Gorila, fa de care tu aiţă o mare sl biciune, este mult maiă inteligent decît l-am crezut cu to ii, mai ales şeful. ţ O asemenea purtare e cu atît mai l udabil cu cît se întîmplă ă ă adesea în via ca unii oameni, mult mai deştep iţă ţ decît Gorila şi cu mai mult bun sim , s nuţ ă -şi dea seama că încurc drumul, s nuă ă -şi dea seama că numai cu un bobîrnac ar putea fi strivi i. Ba seţ întîmpl chiar ceva ă mai mult: s fieă

avertiza i şiţ cu toate acestea s nă u se dea la o parte. Pîn laă urm o p esc,ă ăţ sau, cum s-ar mai spune, şi-o fac singuri cu mîna lor.

— Cunoşti, Catina, asemenea cazuri?Îmi r spunse cu voce t r g nată ă ă ă ă:— Nu! Dar presupun c ele există ă.Catina se opri şi, înseninîndu-se brusc, îmi întinse mîna:— Gata! Mai departe nu te conduc, s nu mă ă vadă

maică-ta. Ar fi în stare s se ia cu m turaă ă dup mine, că ă-i stric bun tatea de b iat.ă ă

Şi plec pe drumul pe care venisem, mergîndă încet de parc ar fi ieşit s se plimbe.ă ă

„Înc un avertismentă !” mi-am zis, gr bind f ră ă ă voie pasul.

Cîteva zile s-a întîmplat la fel. Drumurile noastre se încrucişau pe bulevard. Fata cu ochi de aur singur , euă singur. O l sam s treac , apoi mă ă ă ă luam dup ea şi, deă departe, o conduceam pînă acas .ă

Asta pîn întră -o zi…Ca de obicei, pornisem pe urma paşilor ei. Micşorasem

sim itor distan a, convins c ea, mereuţ ţ ă căl torinduă -se cu gîndul cine ştie pe unde, habar nu avea c eram în urma ei.ă

Dar iat c de data asta, la un col de strad , seă ă ţ ă opri, aşteptînd s m apropii.ă ă

— M urm reşti de şase zileă ă ! De ce?Am calculat repede în gînd. Trecuser exact şaseă zile de

cînd o v zusem prima dat . Preciziaă ă aceasta, nu ştiu de ce, îmi displ cu.ă

— Pentru că… Nu ştiu cum să- i explicţ ! Dar dac teă -am jignit, te rog s m ier i.ă ă ţ

Fata avu un zîmbet mic, poate de cochet rieă , poate o amuza sfiiciunea mea.

— Nu m-ai jignit. Dimpotrivă… Înainte, drumul mi se p rea nespus de lung. Dar de cînd ai începută s mă ă urm reşti, nu mi se mai pare aşa. Ştii, euă sînt pu in camţ s lbatic . M sperii uşor. M sperieă ă ă ă mai ales b ie ii. Au un feă ţ l de a privi… nu ştiu cum. De tine îns nu mă -am speriat. Tu ai

o privire cald , o privire plin de duioşieă ă …— Şi eu care am crezut c eşti absent la totă ă ceea ce se

întîmpl în jurul t uă ă … Dar acum, că ne-am cunoscut, vrei să fim prieteni?

Nu mi-a r spuns. ă În schimb m-a întrebat:— Cum te cheamă?— Radu… Acas îmi spun Ducuă … Dar pe tine cum te

cheamă?— Ingrid.— E aşa de frumos numele, încît eu n-aş putea să- i spunţ

altfel. E un nume nem escţ !— Tata zice c în Seaă ndinavia numele este destul de

comun.Mergeam al turi, pe str zile t cute şi pustii laă ă ă ora aceea.

Eram aproape de aceeaşi în l ime. Mă ţ ă uitam la ea ca la o minune. Mai tîrziu, dup ani,ă am în eles c frumuse ea eiţ ă ţ amintea frumuse eaţ adev ratelor Iă ngride.

— Tu cî i ani aiţ ?— Şaptesprezece.— Sîntem cam de-o vîrst . Dar deoarece eu sîntă fat , deă

fapt, înseamn c sînt mai mare decît tine.ă ă Înainte, la şaptesprezece ani, fetele erau m ritate.ă

Şi avu pe buze un zîmbet parc ironic.ăAbia acum mi-am dat seama de ciud enia ochilor ei. Nuăţ

oglindeau ceea ce se petrecea în sufletul ei. R mîneauă mereu aceiaşi. Şi atunci cînd se mira, şi atunci cînd se întrista, şi atunci cînd p rea c oă ă înveseleşte ceva.

M mîhnir , nu ştiu de ce, şi cuvintele, şi zîă ă mbetul ei.— Vrei s ne mai plimb m pu ină ă ţ ? am întrebat-o, Dac aiă

s mai întîrzii, ai t i nă ă -au s teă certe?— Tata la ora asta înc nu să -a întors acas . Tantiă Hilda

are s se supere pu in, dar are să ţ ă-i treac .ă— …Şi mama ta?— Nu am mamă! A murit de mult, în Fran a,ţ de unde am

venit şi noi acum zece ani. Pe atunci nu ştiam o boabă romîneşte…

— Vorbeşti absolut f r nici un fel de accentă ă str iă n.— Asta numai datorit lui moş Mitru, intendentul casei. Elă

mi-a fost un fel de guvernant . Tantiă Hilda n-a avut şi nici nu prea are timp s se ă ocupe de mine. Pasiunea ei este să muştruluiasc servitoare ca un pă lutonier-major şi s facă ă pasien e.ţ

— Şi tat l tă ău?— Tata e un om excep ional. Îl iubesc mult, darţ şi mai

mult m iubeşte el. Dac mi să ă -ar întîmpl oă nenorocire, cred c să -ar omorî.

— Va s zic , Ingrid, în toat casa aceea mareă ă ă …— Da, în toat casa nu sînt decît eu, tata şi tantiă Hilda.

Nu-i mai pun la socoteal pe moş Mitru şiă pe cele două servitoare.

— Dumnezeule, Ingrid, trebuie s te sim i tareă ţ singură…— Poate mai pu in decît crezi tu. Ştii, mţ -am obişnuit. De

altfel, nici nu am prea mult timp să m plictisesc. Diminea a,ă ţ la şcoală… După-mas ,ă îmi fac lec iile. Singur sau cu vreoţ ă coleg . Peă urm , mai am c r ileă ă ţ – tata are o bibliotec foarteă mare – gîndurile. …Şi uite, aşa trec zilele!…

Pe nesim ite, coborîseţ m dealul şi acum t iamă drumul printre magazii, ca s ieşim pe chei. Cîndă am ajuns, am început s ne plimb m înspre docuri.ă ă Dun rea, tulbure şiă miloas , bodog nea în graiulă ă ei de ape, ca o bunic rea.ă Malul cel lă alt nu se mai vedea. Apele ei potopiser pînă ă h tă -departe. Nuferi mari pluteau pe deasupra.

— Ştii – îmi spuse ea – mi-ar place s mă ă plimb cu barca. Acolo, printre s lciile acelea, trebuie c e tare frumos.ă ă

— Cînd ai s vrei, Ingrid, îmi spui. Lu m o barcă ă ă şi te plimb prin balt o zi întreag .ă ă

— Dar te pricepi s vîsleştiă ?— Cum s nuă ! M pricep s trag la rame, şi deă ă înotat,

înot ca un peşte. S nuă - i fie teamţ ă: te duc şi te aduc teaf ră ă!

— Bine, într-o zi ai s m duci cu barca înă ă balt .ă— E minunat de frumos, Ingrid! N-ai fost niciodată?— Ba da! Duminica trecut ă m-a dus tata cu şalupa. Dar

cu şalupa nu are farmec. Merge atît de repede şi face atîta zgomot! Acolo parc eştiă pe alt t rîă m.

— Trebuie, neap rat, s te plimb cu barca, Ingrid, ca să ă ă- iţ

po i da seama cît e de frumoas baltaţ ă inundat .ă— Bine, Ducule, s m duciă ă !Cînd am ajuns în apropiere de docuri, ne-am întors. I-am

luat bra ul. Nu sţ -a opus. Dimpotriv ,ă am sim it cum um rulţ ă ei se lipeşte de al meu.

— Ingrid! E oare posibil s te doar sufletul deă ă prea mult fericireă ?

— Taci! Uite ce frumos se vede oraşul acolo, sus, pe deal!

Soarele aurea totul. Casele, care se pierdeau în dep rtare, luminate puternic de soare, p reau ireale.ă ă Parcă ar fi fost un decor uriaş pe scena nu mai pu in uriaş aţ ă portului.

— Uite, Ingrid, de aici se vede bine, acolo pe deal, c su aă ţ noastr .ă

— Unde? — Uite acolo! Deasupra surp turii ceă leia… O cas mică ă…

Acolo stau eu.— Acolo?!— Da! Nu-i mare ca a voastr .ă— Cu atît mai bine. Nu sim i nevoia s vorbeştţ ă i tare, ca

s te auzi vorbind. Haideă m s urc m. Ceă ă are s m mai certeă ă tanti Hilda… Dar pu inţ îmi pas .ă

Am t iat din nou druă mul printre magazii. Ingrid mergea la bra ul meu şi t cea. Nu privea niciţ ă în dreapta, nici în stînga, ca şi cînd nimic din ceea ce vedea n-o interesa.

Am ajuns sus. Am dus-o pîn la col ul str zii.ă ţ ă Acolo ne-am desp r it.ă ţ

Mi-a întins mîna. O mîn mic şi cald .ă ă ă— A fost atît de frumos, Ducule!Şi a plecat repede. Mai înainte îns iă -am putut privi ochii.

Ochii nu oglindeau nimic din vraja cuvintelor.

** *

De cîteva zile observasem pe str zi afişe de dimensiuni şiă culori diferite, care anun au apropiataţ apari ie a unui nouţ

ziar local. Ziarul, cu apari ieţ zilnic , avea s se numească ă ă „Scrutător”.

În afar dă e anun urile lipite pe toate tabelele deţ afişaj din oraş, apropiata apari ie a ziarului mai eraţ adus laă cunoştin publicului prin diapozitive, laţă cinematografe, precum şi prin fluturaşi difuza i dţ e nişte ig nuşi pe str zi, laţ ă ă orele cînd era forfota cea mai mare.

La apari ia primului num r, ţ ă r sfoinduă -l, cu toată lipsa mea de experien , nu miţă -a fost greu să-mi dau seama că „Scrutător” era o gazet aservit intereselor Germanieiă ă hitleriste.

În afara articolului de fond şi a ştirilor externe din pagina a patra, şi în celelalte pagini, sub o form sau alta, erauă înserate note, informa ii scurteţ cu caracter cultural, sportiv sau tehnic care, pur şi simplu, glorificau Germania lui Hitler.

F cusem lectura ziarului pe strad şi tocmai cîndă ă mă preg team să ă-l arunc undeva, din pl cint riaă ă lui Apostoli Dimachi, „leul balcanic”, ieşi gr bită B . Era atît de gr bit,ăţ ă încît mai s m r stoarne.ă ă ă

— Ce, b , nă -ai ochi? se r sti la mine, nerecunosă cîndu-mă din prima clip .ă

— Dar tu ce dai, aşa, buzna peste oameni, m iă B ?ăţ .— Tu erai, studentule? S ştii, b , c te îmbog eşti. Nuă ă ă ăţ

te-am recunoscut neam! Ce mai ala-bala?— Ce s fieă ? Nimic deosebit. Dar pe la voi? Nici o veste

de la Gorila?— Nimic! A intrat parc în p mînt, dac nă ă ă -o fi cumva

p mînt. Ei, dar ce zici d şefă ă ? Aşa c ă le-a rupt gura la toţi?— La ce te referi?— La ce? la „Scrut toră ”. Ia citeşte ce scrie aici!Sco înd dintrţ -o mapă de mucava un ziar, mi-l vîrî sub nas,

indicîndu-mi ce anume s citescă : Director Marius Dunăreanu.— Cine-i staă ?— Şeful, bă!Şi-mi arse una în um r, de am crezut c ă ă mi-l rupe.— V d c de cînd nă ă -am mai dat pe la voi s-au întîmplat

multe. — Grozav, şeful! A copt-o el ce-a copt-o… dar şi cînd a

plesnit-o. Ce mai! Rupere de nori, nu alta! Are el gazeta lui? Are!… Şi înc ce gazet .ă ă P domnă ’ Mircea de la „Slova” să-l culegi acum p f raşă ă ! Ascult la mine, b studeă ă ntule, c sîntă „gazetar” bătrîn. Dac ai gazet , eşti cineva. To iă ă ţ se gudură p ă lîng tine, s nuă ă -i torni la gazet .ă Şi prefectul, cît e el dă prefect, se poart cu m nuşi. Te sup r unul, pac un articol.ă ă ă ă O face p nebunuă ’? Pac înc un articolă ! Pîn la urm , îl puiă ă cu botul p labeă ! Ei, ce zici? E sau nu dat dracului şeful? Du-te să-l vezi. Şi strînge-i laba, c ,ă z u, merit . E dat draculuiă ă !

— Am s trec desear pe la voi.ă ă— Unde p la noiă ? P la hotelă ? Gata, s-a spart gaşca!…

Şeful s-a mutat în oraş. P strada Poligon. Ce mai, cartieră boieresc! Nici nu se f cea. El,ă ditamai director d ziar, să ă locuiasc în p duchelni a aiaă ă ţ ! Şi dac să -a mutat el… ne-am f cut şi noiă catrafusele. Sugiuc s-a împ cat cu ai lui şi să -a dus acas . Eu miă -am luat boccelu a şi mţ -am mutat.

— Şi Catina?— P i şi asta a plesnită -o bine. Cum şi ce fel, nu ştiu! S-a

mutat şi ea, nu ştiu p unde. Şi acumaă m-am c rat. Norocă ! Şi ducînd dou degete la cozorocul şepcii, plecă ă băl b ninduă ă -se pe picioarele lui lungi ca nişte picioroange.

Rocambole, directorul ziarului „Scrutător”!… Rocambole, pe numele lui adev rat Marius Dun reanuă ă !… Dar, în definitiv, cine era acest Rocambole? Desigur, nu pentru prima dat îmi puneamă o asemenea întrebare. De fiecare dat cînd miă -o mai pusesem, r spunsul fusese mereu altul.ă Acuma ce trebuia s presupună ? Rocambole era, f ră ă îndoial , finan at de hitlerişti. Totuşi mie mi se p reaă ţ ă cel pu in curios c ţ ă nem ii nu g siser alt coadţ ă ă ă ă de topor, cu mai mult prestigiu. Într-un oraş mare, mai treacă-mearg .ă Dar într-unul ca al nostru, faptul c directorul noului cotidiană pîn mai ieriă vindea ziare pe str zi şi prin localuri conta. Or,ă dac nem ii acceptaser să ţ ă ă-l finan eze, însemna cţ ă îl apreciau în aşa m sur , încît erau convinşi că ă ă el va putea servi interesele lor mai bine decît cineva cu prestigiu.

Nu fiindc aş fi fost convins c , stînd de vorbă ă ă cu Rocambole, aş putea afla cine ştie ce am nunteă senza ionaleţ în leg tur cu avatarul s u mă ă ă -am decis să-l caut, ci dintr-un

calcul mult mai modest. Mi-am zis c , oricum, ceva totă aveam s aflu fie despreă el, fie în leg tur cu Catina.ă ă

Şi iată-m treă cînd pentru prima dat în via aă ţ mea pragul unei redac ii. Am intrat ţ într-o înc pere nu prea mare,ă mobilat cu trei birouri ieftine,ă ca de percep ie. Înapoia unorţ boxe cu geamlîc se afla înc un birou. La acest birouă – singurul de altfel – un individ cu p rul c runt şi cu ochelariă ă citea nişte foi scrise cu creionul.

Era, cum aveam s afă lu, secretarul de redac ie.ţ— Vreau s vorbesc cu domnul Dun reanu.ă ă— Cu domnul director! inu acesta s precizeze.ţ ă— Da, cu domnul director.— Domnul director e foarte ocupat. Ai adus ceva pentru

gazetă? Lasă-mi mie. Eu sînt secretarul de redac ie.ţ— Sînt un prieten al domnului director, şi dacă a i fi atîtţ

de amabil s m anun a i, sînt convinsă ă ţ ţ c m vaă ă primi.Secretarul de redac ie m m sur din nou dinţ ă ă ă cap pînă în picioare, cu o privire îng duitoare şiă ironic . Cred c îlă ă amuza preten ia mea de a fiţ prieten cu directorul lui.

— A doua uş pe stîngaă ! m inform cu bun voin , înă ă ă ţă ciuda zîmbetului s u ironic, şi spre surprină derea mea.

Cînd am p şit pragul, cîteva clipe nă -am avut de loc impresia c omul de diă napoia biroului avea vreo leg tur cuă ă Rocambole pe care îl cunoşteam.

M-a impresionat mai întîi interiorul şi apoi omul. Biroul propriu-zis era masiv, negru şi cu înflorituri de dalt . Ună fotoliu cu speteaz înalt , capitonat cu piele neagr . Înă ă ă spatele fotoliului, o bibliotec din acelaşi lemn şi de acelaşiă model cu biroul, ticsit de c r i. Întră ă ţ -un col aţ l camerei, o cas de bani. Pe peretele opus, un fel de dul pioră ă care, ceva mai tîrziu, aveam s înv c se numeşte ă ăţ ă „bar”. Pe jos, un covor persan, mare, aproape cît toat suprafa a camerei.ă ţ

Pe Rocambole, la început, nu l-am recunoscut. Cum era să-l recunosc, din prima clip , în tîn rulă ă elegant şi cu ochelari cu ram de baga pe nasă ? Era îmbr cat întră -un costum de culoare gri. Din buzunarul de la piept ieşeau discret col urileţ batistei. Cravata cu nodul mare, aşa cum se purta pe atunci, era de m tase natural . Dar ceea ce îl f ceaă ă ă aproape de

nerecunoscut erau ochelarii cu rame de baga. Dar nu numai atît; totul îl f cea de nerecunoscut. Pîn şi p rul castaniu,ă ă ă totdeauna cu inelele rebele, era acum domesticit, pom dată şi cu impecabile v lurele.ă

Şi cu toate acestea, niciodat nuă -mi fusese mai profund antipatic.

— Îmi pare bine c te v dă ă ! şi îmi întinse mîna. Ia, te rog, loc!

M-am aşezat într-unul din fotoliile de piele. Rocambole îmi oferi portţigaretul.

— Iei o igarţ ă?— Tot nu fumez.— Eşti acum fl c u mare şi credeam c nă ă ă -ai sc pat deă

vi iul ţ ăsta. Ce mai faci?— Ce poate s fac interesant un b iat de liceuă ă ă ? Şcoal ,ă

cas , un film, o carteă …— O idilă! m întrerupse el.ăL-am privit b nuitor. F cea oare aluzie la idilaă ă mea cu

Ingrid? Dar figura lui, ca de obicei, era impenetrabil .ă— Pe scurt, o via anost de licean, am continuat.ţă ă— M bucur c ai venit s m vezi. Îmi închipui că ă ă ă ă

evenimentul a produs oarecare senza ie înţ oraş. Nu?— Probabil! Eu îns nu am de unde s ştiu.ă ă— Unde mai pui c miă -am f cut şi duşmani. Luiă Mircea de

la „Slova” nu-i convine s aib un concurent.ă ăVorbea cu dispre şi cu o siguran de parc toatţ ţă ă ă via aţ

lui nu f cuse altceva decît s conducă ă ă gazete.— Nu te aşteptai ca Rocambole s fie în stareă s scoat oă ă

gazet atît de bun , nuă ă -i aşa? continuă el. F r modestie,ă ă dragul meu, cred c mă -am n scut s fiu gazetar. Amă ă dovedit-o cu acest prim num r.ă

Îmi era profund antipatic. Îmi fusese întotdeauna, dar parc niciodat ca acum. Mă ă -am ferit să i-o ar t. Am insinuată însă:

— Ca s ajungi director de gazet mi se pareă ă c nici nu eă nevoie s ai talent. Altceva i se cereă ţ …

— Bani, vrei s spui, nuă -i aşa?— Da, bani! Te rog s nuă -mi iei în nume de rău

curiozitatea.— Nu numai c nu iă ţ -o iau în nume de r u, dară mă

gr besc s ă ă ţi-o satisfac. Afl c am g sit ună ă ă Mecena. Nu a fost o simpl întîmplare. Lă -am c utat şi lă -am g sit. Şi meritulă meu este mare, deoarece Mecena al meu nu are decît patru clase primare, nu a citit în via a lui o carte sau un ziar,ţ nu are alte trebuin e decît cele fiziologice şi, peţ deasupra, e şi zgîrcit. Te-ar interesa poate s ştiiă profesiunea acestui Mecena? Ei bine, e un cioplitor de pietre funerare.

Nu ştiu dac ai auzit vreodată ă de numele Sotir Sotirescu. Atelierul lui? Închipuie- i o cas mic ,ţ ă ă aproape o cas deă ar , în fundul unei cur i mariţ ă ţ . Sub acoperişul unui şopron

aşteapt rîndul spre aă fi prelucrate multe alte blocuri de marmur albă ă şi neagr . E atîta materie prim acolă ă o, încît din ea s-ar putea confec iona atîtea statui cîte str ziţ ă exist înă oraşul nostru.

Ei bine, tocmai cantitatea aceasta de marmură m-a f cută s sper c domnul Sotir Sotirescu ară ă putea deveni Mecena al meu. Şi nu m-am înşelat. Nu- i vine poate s creziţ ă ?

— De ce s nu credă ? am negat, deşi eram convins c mă ă minte. Nu-mi închipuiam c în oraşulă nostru ar putea să existe un asemenea specimen.

— Zi, mai curînd, un asemenea idiot, inu sţ ă precizeze Rocambole.

— Bine, dar cum te po i exprima aşa despre unţ om c ruia îi datorezi situa ia ta prezentă ţ ă…

— Pardon! Deşi am p rerea c e un idiot, află ă ă c îlă stimez, tocmai pentru marea lui naivitate.

Ia urm reşteă -m pu ină ţ : Cine este, în fond, acest Sotir Sotirescu? Un cioplitor de piatr . Asta a înv at, asta face deă ăţ ani de zile, împreun cu doiă lucr tori. Comenzile, în ciudaă concuren ei, nuţ lipsesc, pentru c îşi cunoaşte bine meseria.ă Şi banii se adun . Se adun întîi pentru că ă ă – zgîrcit – îşi pl teşte lucr torii cu te miri ce, şi în al doileaă ă rînd, pentru că nevoile lui sînt pu ine. Fasole, m m lig , borşuri, niscaiţ ă ă ă sarmale şi apoi de la început. Asta de ani şi ani de zile. Nici tu nevast , nici tuă copii. O parte din bani îi bag în materieă prim .ă Are marmur pentru zece ani de acum încolo. Iată ă

omul!……Şi într-o zi îi intr pe poart un tîn r. Cereă ă ă voie să

priveasc crucile şi monumentele sale. Cioplitorul crede c eă ă un client şi îl las .ă

Tîn rul se opreşte ba în fa a unei cruci din marmur alb ,ă ţ ă ă ba în fa a unui monument cu îngeraşi.ţ Priveşte de aproape, de departe, d din cap şi ă ţistuie a mirare.

„Extraordinar, domnule Sotirescu! Dumneavoastr sînteă ţi un mare artist. Privi i aceast cruceţ ă !.. O simpl cruce, nuă -i aşa? Dar ce linie are! Elegant şi, totuşi, solemn . Cruceaă ă asta te predispune la reculegere, te îndeamn la piozitate.ă Nu mai vorbesc de monumentul acesta. Îngeraşul este atît de viu, încît parc aştep i să ţ ă-l vezi, din clip înă clip , ă luîndu-şi zborul. Înc o dat , domnule Sotirescu, dumneata nu faciă ă oper de artizanat. Dumneata eşti un sculptor adevă ărat… Un artist, un mare artist!…”

Omul nu prea ştie ce înseamn artist, ce înseamnă ă sculptor, dar simte c e ceva de mare laud .ă ă Vanitatea adormit undeva, în sufletul lui simpluă , se deşteapt , îl gîdilă ă şi gîdilatul acesta începe să-i plac . Mai ales îi face mareă pl cere cînd tîn rulă ă îi spune:

„Domnule Sotirescu, eu am vizitat şi celelalte ateliere: al domnului Costiniu, al domnului Stere, al domnului Giovanni. Ei bine, î i afirm pe cuvîntţ de onoare c to i nu sînt decîtă ţ nişte meşteşugari, pe cînd dumneata eşti un adev rată artist”.

Abia acum i se precizeaz no iunea de artist.ă ţ Pîn a nuă i-o spune tîn rul, el să -a crezut un meşter priceput. Dar, iat ,ă domnişorul afirmă – şi cu dispreţ – c ceilal i pietrari nu sîntă ţ decît meşteşugari, pe cînd el e un artist. Asta înseamn că ă artistul e ceva mai de valoare decît meşteşugarul. Şi bietul pietrar nu-şi mai încape în piele de satisfac ie.ţ

La plecare, tîn rul îi cere îng duin a s revină ă ţ ă ă ca să-i mai admire „operele de artă”.

Şi, într-adev r, peste cîteva zile revine. Se preface c aă ă descoperit un monument care i-a sc pată neobservat data trecut şi cade literalmente în extaz în fa a lui. G seşteă ţ ă laude pentru tot ceea ce e plat şi şablon. Şi bietul pietrar,

care pîn atunciă niciodat nu se întrebase dacă ă monumentele lui sînt sau nu frumoase, pentru c ele erauă f cuteă dup cîteva canoane moştenite de la taică ă-su, începe să vadă şi el frumuse ea ţ „operelor” sale.

La plecare, ca din întîmplare, tîn rul îşi aruncă ă ochii pe firma de la poart . ă O asemenea firm pentru un artist ca elă înseamn o adev rat jignire.ă ă ă Trebuie neap rat înlocuit cuă ă alta, care s suneă astfel:

Sotir Sotirescu – sculptor funerar.Şi pe o bucat de hîrtie scrie cuvintele. Firmaă trebuie

f cut pe marmur neagr , cu litere auriiă ă ă ă …

Rocambole conteni o clip , ca să ă-şi aprind oă igar .ţ ă— …Data urm toare cînd mă -am dus la el – continuă

Rocambole – l-am întrebat dac îi maiă apreciase cineva „excep ionalul talentţ ”. La r spunsul lui negativ, mă -am ar tată indignat. Cum, nimeni? Nici un gazetar nu s-a interesat de sculpturile sale, nici un gazetar nu a scris m cară un reportaj despre acel atelier unde fiecare monument reprezenta o autentic oper de artă ă ă? La r spunsul lui şi de data astaă negativ, indignarea mea nu a mai cunoscut margini. Am tunat şi am fulgerat împotriva gazetarilor, to i nişte şnapani,ţ în stare s t mîieze nişte false valori, în timp ceă ă de adev ra ii artişti nici nu vor s ştie.ă ţ ă

Ei, dar cu totul alta ar fi situa ia dac ar existaţ ă o gazetă care s aib ca unic şi nobil scop descoperirea talenteloră ă adev rate. De pild , o gazet careă ă ă s afirme negru pe alb că ă Sotir Sotirescu nu este un simplu cioplitor în piatr , ună meşteşugar ca to iţ ceilal i proprietari de asemenea ateliere,ţ ci un artist adev rat, cum nu se nasc mul i întră ţ -un secol.

125Dragul meu, atîta i-am vorbit despre necesitatea unei

asemenea gazete, unic posibilitate de afirmareă şi popularizare a adev ratelor valori, încît omulă meu, pîn laă urm , să -a prins. Într-o zi, m-a întrebat cam cî i bani ar costaţ o asemenea treab . Şi creziă c mă -am gr bit să ă-i fac socoteala, eventual prezentîndu-i o cifr mai mic ca să ă ă-l prind în nadă? Dimpotriv , am refuzat, pur şi simplu, să ă

discut. „Mul i bani, domnule Sotir, şi nu are rost s pierdţ ă timpul cu socotelile, care de altfel sînt destul de complicate. Dac ar exista cineva dispus s cheltuiasc atî ia bani, eiă ă ă ţ bine, cred c oraşul nostru ară trebui să-i ridice omului aceluia cea mai mare statuie.”

Dar el atîta a insistat să-i prezint o socoteal ,ă încît, pînă la urmă – vorb s fieă ă ! – m-a înduplecat. Şi i-am prezentat un buget în care capitolul cel mai mare era acel al investi iilor.ţ Trebuie să- iţ spun c tocmai asupra acestui capitol am avută cea mai mare strîngere de inim . Dar, spre surprindereaă mea, cu uimitorul s u sim de afaceri, şiă ţ -a dat seama că inven ia însemna plasament, aşa cţ ă nu a f cut nici un fel deă obiec ie. Atîta îl furaseţ ideea gazetei, încît chiar dac sumaă ar fi fost dublă şi, pentru a face rost de ea, ar fi trebuit să-şi vîndă toate blocurile de marmur din şopron, sînt sigură c nuă ar fi stat la îndoial .ă

Iat cum am izbutit s fac rost de bani ca să ă ă asigur apari ia regulat a ţ ă „Scrut toruluiă ”. De necrezut, dar exist şiă asemenea monumente de naivitate ca alde domnul Sotir Sotirescu.

Şi Rocambole, strîmbîndu-se, strivi în scrumieră igara peţ care abia o aprinsese.

Şi fiindc era convins c m socoteşte un al doileaă ă ă monument de naivitate închipuindu-şi c îl cred,ă am ad ugaă t:

— Asta cu atît mai mult cu cît nu prea p reaiă tu a avea stof de gazetar, atît din punctul de vedere al vîrstei, cît şiă al… condi iei sociale. Nu teţ sup ra c iă ă ţ -o spun, dar eu, în locul lui, nu iţ -aş fi avansat nici o sut de lei.ă

Rocambole rîse zgomotos, dar f r vreo notă ă ă falsă:— Nu m sup r de locă ă ! Nici eu în locul lui. Am uitat însă

să- i spun c iţ ă -am propus s figureze caă director al gazetei, dar a refuzat, motivînd c , peă mine, în ciuda tinere ii mele,ţ m consider competent s conduc ziarul, el muă ă ă l uminduţ -se cu rolul modest de sus in tor material. Şi chiar cu risculţ ă de a crede despre mine c sînt un îngîmfat, în privin aă ţ competen ei mele nu sţ -a înşelat.

— Evident!… Evident! Mi se pare îns c primul num ră ă ă

nu oglindeşte de loc scopul pentru care naivul cioplitor iţ -a pus la dispozi ie banii ţ lui. Nu popularizezi nici un talent necunoscut, nici măcar pe al bietului pietrar. El n-a obiectat?

— Cum, chiar din primul num ră ? L-am f cută s în eleagă ţ ă c ar însemna s d m ap la moară ă ă ă ă r uvoitorilor, care ară putea să-l acuze c subven ioneaz gazeta numai ca s fieă ţ ă ă t mîiat în paginiă le ei. Omul a în eles. Dar las pe mineţ ă ! Am s public întră -unul din numerele viitoare un reportaj pe jum tate de pagin despre crucile şi monumentele luiă ă funerare, care au să-l fac celebru. Maiă prost este c vaă trebui, ca să-i între in viu nobilulţ şi dezinteresatul s uă entuziasm, s descop r dină ă cînd în cînd cîte un talent. Şi cum nu prea cred s existe multe în oraşul nostru, team miă ă -e că voi fi nevoit s fac publiă citate unor autentici papugii.

— Va s zic eşti în c utare de talenteă ă ă …— Şi dac ele nu exist , atîta vreme cît am să ă ă am nevoie

de banii lui Sotir, am s le inventez.ă Sper ca, în scurt timp, „Scrut toră ” s se poată ă sus ine din propria lui osînz . Deţ ă altfel, am şi început s preg tesc terenul.ă ă

— Se şi vede! insinuai.— Adic , ce se vedeă ? m întreb surprins ă ă oarecum.— Gazeta are o pronun at culoare politic .ţ ă ă— Altfel nu se poate.Nu ştiu de ce, dar aveam impresia c întors tura pe careă ă

o luase discu ia noastr nu prea îiţ ă f cea pl cere.ă ă— Desigur, un ziar trebuie s fac întră ă -un fel sau altul

politică. De exemplu, gazeta ta cum o întoarce şi cum o suceşte numai despre Germania lui Hitler vorbeşte.

Rocambole protestă:— Desigur, mi-ar fi pl cut ca ziarul s aib oă ă ă pozi ie maiţ

neutral . Dar, la ora actual , nă ă -o poate avea. Totuşi, este interesant c ai sesizat atitudinea favorabil aă ă „Scrut toruluiă ” fa de Germaniaţă lui Hitler, fiindc totul eă servit cu linguri a şiţ pres rat prin toat gazeta ca s nu preaă ă ă bat laă ochi. Ai un spirit de observa ie remarcabil, calitateţ esen ial pentru un gazetar. Dac vrei sţ ă ă ă- iţ faci ucenicia în meseria asta, cu drag inim î iă ă ţ pun coloanele ziarului la dispozi ie.ţ

— Mulţumesc! Nu m ispiteşte de loc. Sau,ă chiar dacă într-o zi m-aş hot rî s încerc, miă ă -ar repugna s debuteză t mîinduă -l pe Hitler şi fascismul german.

— Dragul meu, faptul c ai opinii şi c ii laă ă ţ ele este spre lauda ta. iŢ -aş da îns un sfat. Fiiă mai prudent atunci cînd e vorba de cele politice.

— Într-adev r, nă -am dat dovad de prudenă ţă vorbind atît de pu in reverenţ ţios despre Hitler.

— Dinspre partea mea nici o grijă! Ce Dumnezeu, doar nu ne cunoaştem de ieri, de alalt ieri.ă Spune-mi, mai bine, cum mergi cu şcoala? Dacă te amenin ceva, vreoţă corigenţă, informează-mă şi aranjez imediat. Cînd ai o gazet , cîte nu se potă aranja. Sînt o for .ţă

— Mulţumesc! Am note bune la toate materiile.Şi m-am ridicat, preg tinduă -m de plecare.ă

Redacţia ziarului „Scrutător” se afla în inima oraşului. Am trecut strada şi m-am urcat într-un vagon de tramvai, care tocmai se preg tea să ă plece. Tramvaiul mergea pîn laă cimitir.

Voiam s m conving dac m car exista ună ă ă ă cioplitor de piatr cu numele de Sotir Sotirescu.ă

Înc de departe am recunoscut firma. Era întocmai aşaă cum mi-o descrisese Rocambole. Din marmur neagr . Cuă ă litere mari, aurii. Firma, impun toare şi elegant , ag at deă ă ăţ ă fa ada unei caseţ atît de scunde, p rea ridicol .ă ă

Am împins poarta şi am intrat. În dreapta, sub un şopron, doi lucr tori b trîni t iau cu un felă ă ă de joag r un bloc deă marmur . De pe prisp , oă ă corcitur caraghioas de spitză ă începu s m latre.ă ă

Sotir Sotirescu era un om ca la cincizeci de ani, scund dar sp tos, cu mustă ăţi groase, care se prelungeau în unghi, ceva mai jos de col urile gurii.ţ P rul îi era aproape alb, dar bogat,ă şi cu un fel de chic la spate. Ochii albaştri p reau şi maiă ă albaştri din cauza sprîncenelor sure. Era îmbr cată cu nişte pantaloni de doc, care fuseser cîndvaă bleumarin, dar care acum erau aproape albi.

Probabil c tocmai st tea la mas , pentru c ieşiă ă ă ă din casă

mestecînd. Am observat c avea nişteă maxilare deosebit de puternice.

— Ce doreşti matale? m întreb cu gura peă ă jum tateă plin , m surîă ă ndu-m din cap pîn în picioare. Cred că ă ă uniforma mea de licean nu prezenta garan ia unui clientţ serios.

— Dumneavoastr sînte i proprietarul atelieruluă ţ i?— Eu sînt! îmi r spunse.ăAm sim it c ceva în întrebarea mea îl nemul umise.ţ ă ţ129

— Aş putea s v d mai de aproape mă ă onumentele?— Vrei s cumperiă ? se interes . S ştii c sîntă ă ă cam

scumpe. Mai ieftine g seşti ceva mai jos, peă mîna stingă, la atelierul lui Giuseppe.

— Nu vreau s cump r. Dac nu v deranjeaz ,ă ă ă ă ă aş vrea s le privesc de aproape. Din strad pară ă tare frumoase.

Explica ia nu fusese premeditat şi cu toateţ ă acestea nu aveam motiv s fiu nemulă ţumit de mine.

Spre surprinderea, dar şi spre dezam gireă a mea, l-am v zut bucurînduă -se ca un copil:

— Î i pţ lac monumentele mele, tinere?— Foarte mult. Şti i, fratele tatei e sculptor.ţ Aşa c , deşiă

sînt tîn r, chiar foarte tîn r, totuşiă ă pu in m pricep în art .ţ ă ă Unchiul spune c amă talent.

Am cîrpit minciuna pe ner suflate şi f r să ă ă ă roşesc un pic.

În schimb, se roşi pietrarul de pl cere.ă— Ne str duim şi noi s le facem cît mai frumoase. Dară ă

ce curios! De ani de zile de cînd fac treaba asta nimeni nu a venit să-mi spun că ă-i plac monumentele acestea. Nici eu nu mi-am dat seama ce iese din mîinile mele. Şi iat c înă ă ultimul timp, matale, tinere, eşti al doilea care vii să-mi spui c sînt un artist. Adic nă ă -ai spus cuvîntul sta, dar asta aiă vrut s în elegi. Nuă ţ -i aşa?

Din nevoia de a verifica cele spuse de Rocambole, mă g seam acum în situa ia de aă ţ -l îndopa cu înc o por ie deă ţ iluzie.

— Evident! Asta am vrut s în eleg. Şi mă ţ ă bucur c şiă altcineva v pre uieşte. Asta înseamnă ţ ă c nu am greşit înă aprecierile mele. Dar a i puteaţ sn-mi spune i şţ i mie cine anume, înaintea mea, v-a atras aten ia asupra valoriiţ artistice a monu mentelor dumneavoastră? V întreb dină pur curiozitate.ă

— E un… cum se spune? Are o gazet a lui.ă E şi el tîn r.ă Nu chiar atît de tîn r ca dumneata,ă dar tîn r. Un b iat foarteă ă deştept. Foc de deştept!…

— Cred c v referi i la Marius Dun reanu, directorulă ă ţ ă noului ziar „Scrutător”.

— Sigur c ă la el m refer. Ştiiă – şi vocea îi deveni confiden ialţ ă – mi-a spus c are s scrie laă ă gazet despreă mine.

— O merita i cu prisosin . Am s urm resc ziarul, ca sţ ţă ă ă ă citesc articolul.

Nu mai avea rost s mai pierd timpul. Am b tută ă în retragere. Pietrarul m conduse pîn la poart .ă ă ă Era fericit.

Strîngîndu-mi mîna, mi-a zis cu o naivitate dezarmată:— P cat, tinere, că ă asemenea lucruri nu se cade a fi

d ruite. C ci, pentru frumoasele cuvinte peă ă care mi le-ai spus, iţ -aş fi f cut cadou cel mai frumos monument.ă

— Nu sînt supersti iosţ … totuşi…— În eleg, tinere, în elegţ ţ !

Am plecat pe jos spre cas , prad celei mai des vîrşiteă ă ă nedumeriri. Va s zic , Rocambole nu mă ă ă min ise. Sotirţ Sotirescu exista, exista acest monument de naivitate. Totuşi, în ciuda, aş zice, aparen ei evidente, îmi era imposibil sţ ă cred c ă „Scrut toră ” ap rea cu banii lui Sotir Sotirescu. Omul,ă oricît de naiv p rea a fi, era imposibil s se lase atîtă ă de prosteşte jefuit de Rocambole. Pe de alt parte,ă nici nu-mi f cea impresiă a a fi în aşa m sur deă ă bogat încît să-şi poată permite un capriciu atît de costisitor.

Mult mai probabil p rea presupunerea c Sotiră ă ă Sotirescu îi servea drept paravan.

CAPITOLUL XVII

În a doua jum tate a lunii noiembrie a nins.ă A fost mai curînd o fulguial . Înspre pră înz, cînd a ieşit soarele, z padaă s-a topit. Soarele a scos mult lume pe strad , mai alesă ă şcol riă me. Dar ea, şcol rimea, cu uşur tatea şi optimismulă ă specific vîrstei, imprima oraşului o oarecare not de falsă ă veselie. Oamenii mari îns erau îngrijora i, speria i. Seă ţ ţ ab tuse peste oraş un vînt de îngrijorareă şi spaim .ă Blindatele lui Hitler însîngerau Europa. Antonescu şi legionarii, la putere, îşi f ceau deă cap, jefuind, schingiuind, omorînd. Pantea, noul chestor al poli iei, teroriza întregţ oraşul. Haidamacii lui arestau oameni nevinova i, îi tîrau laţ Chestur , unde erau schingiui i sub supraveghereaă ţ direct aă şefului lor.

Pe de alt parte, din zi în zi ploua mai des cuă ordine de concentrare. Dac î i suna cineva la sonerie, dac l traă ţ ă ă cîinele în curte, sau dac î i b tea cineva în fereastr ,ă ţ ă ă tres reai speriaă t: Nu cumva te-a g sit şi pe tine idula deă ţ culoare verde? Se anun a un ţ „sezon” îmbelşugat pentru cei care lucrau la birourile de mobilizare ale unit ilor,ăţ începînd de la şef – de obicei un c pitană – pînă la ultimul furier. Cei care primeau ordine de chemare şi voiau s scape trebuiauă s ă „ungă” pe careva de la biroul mobiliz rii. Avea cu ce, pînă ă seara se întorcea acas . Nu avea, era tuns, echipat cuă zdren e şi ţ mînat s fac instruc ie pe ună ă ţ cîmp plin de scaie iţ şi de col ii babei. Din cauzţ ă c unii se duceau, iar al ii seă ţ întorceau de la concentrare, trenurile p reau nişte straniiă ciorchine. În g ri erau luate cu asalt, şi numai cei mai voiniciă şi mai descurc re i izbuteau s ocupe locuriă ţ ă în compartiment; ceilal i, sus, pe acoperişul vagoanelor, sţ ă-i bat vîntul, să ă-i ard soarele, să ă-i ude ploaia.

Strada Mascaralei, cît era ea de mic , nă -a fost uitat deă birourile de mobilizare ale regimentelor de infanterie, artilerie, gr niceri, pontonieri şiă nu mai ştiu ce alte unit iăţ militare care îşi aveau garnizoana în oraşul nostru. Sandu Dogaru, b iatul luiă nea Grigore Dogaru, primise printre primii ordin de chemare. Nepotul lui barba Ştefanachi, grec naturalizat, de asemenea. Dar parc numaiă ei! Aproape nu

exista cas de unde s nu fie m car un b iat plecat laă ă ă ă concentrare.

Mult durere era în mahalaua Mascaralei, mahalauaă noastr . Dar de o atît de mare durere ca aă a ei Niculinaţ ţ Dogaru, mama lui Sandu, sufletul nici unei alte femei de pe strada noastr nă -a fost bîntuit.

Sandu primise ordin de concentrare de la o unitate tocmai din Craiova. A fost repartizat la arunc toare. Întră -o zi, la poligon, în timp ce f ceauă trageri cu brandurile, cum s-o fi întîmplat, un proiectil a explodat, rupîndu-l în buc i. Cîndăţ a aţ ţ Niculina a primit înştiin area c Sandu sţ ă -a pr p dit, aă ă

c zut lat la p mînt. Un ceas întreg să ă ă -au chinuit vecinele pîn să -o readuc în sim iri. Dară ţ chiar dac nă -a murit, nici femeie cu mintea întreag nă -a mai fost dup aceea biataă a a Nicuţ ţ lina. Cine ştie ce zdruncinare s-o fi petrecut în capul

ei. Tulburarea minţii în aceasta consta: nu voia s cread că ă ă Sandu murise. Nu, Sandu nu murise. R nit, fusese internat înă spital şi acum era pe cale de vindecare. De la o zi la alta trebuiau să-i dea drumul ca s se reîntoarc acas . Era aşaă ă ă de ner bd toare să ă ă-l vad , încît se scula de diminea tare şiă ţă d dea fuga în gară ă. Se aşeza pe o banc de pe peron şiă aştepta. Aştepta trenurile, îmbr cat în rochie cernit , cu ună ă ă şal negru pe umeri şi cu o broboad pe cap, de asemeneaă neagr , aşa cum st tea ea pe un col de banc , nemişcată ă ţ ă ă ca o stan , p rea o statuie a dură ă erii. Nu se însufle ea decîtţ atunci cînd oprea în gar vreună tren. Alerga atunci de la un cap t la altul al garniturii, stă rigîndu-l, c utîă ndu-l cu privirea.

Trenul pleca f r ca Sandu al ei s coboare. Dară ă ă a aţ ţ Niculina nu despera. Aştepta trenul urm tor.ă Numai cînd începea s se întunece se întorceaă acas , fă rînt de oboseală ă şi rupt de foame, pentru ca a doua zi să -o ia de la cap t.ă

Cînd m tuşa Brînduşa o vedea ap rîă ă nd la col ulţ str zii,ă ştergîndu-şi cu un col al n framei ochii,ţ ă începea să blesteme:

— Arde-l-ar focu’ pe cine ştiu eu şi nu vreau să-i spun numele. Seca-i-ar m duva oaselor şiă mînca-l-ar viermii cei neadormi i înc mai înainteţ ă de a-l înghi i p mîţ ă ntul! C numaiă din cauza lui p timim noi toate cîte p timim.ă ă

a a Niculina, deşi o auzea, ad uga şi ea blestemele ei laŢ ţ ă cele ale m tuşii Brînduşa.ă

— Bun seara, tuş Brînduşaă ă !— Bun seara, Niculinaă !— Ast zi nă -a venit Sandu. Dar mîine, poimîine sigur vine.Şi în timp ce în nebunia ei optimist şi cutremur toareă ă

a a Niculina continua sţ ţ ă-l aştepte, Sandu putrezea în cimitirul Craiovei.

Mult suferin era în mahalaua noastr . Suferin ei i seă ţă ă ţ ad ugau lipsurile de tot felul, spaimeleă şi neliniştile. Pe lîngă faptul c nu era cas s nuă ă ă aib pe careva plecat laă concentrare, bietele femei mai aveau şi alte motive de spaime. Înc din toamnă ă – septembrie – comisarul Jurubiţă de la Siguran începuse o adev rat vîn toare împotrivaţă ă ă ă comuniştilor. Razii şi perchezi ii fur organizate laţ ă to i ceiţ cunoscu i de a fi avut o activitate revolu ionar sau numaiţ ţ ă b nui i.ă ţ

Strada Mascaralei nu sc p c ut rilor zbirului deă ă ă ă la Siguran , care se l uda cţă ă ă-i mănînc pe comunişti cuă lingura. Într-o noapte a fost ridicat de acasă de c tre oameniiă comisarului Jurubi nea Neculaiţă Opinc . Întră -o alt noapte,ă nea Mihalache. Unii fuseser aresta i la l sarea lucrului.ă ţ ă Diminea a, cîndţ b rba ii le plecau la lucru, femeile nu ştiauă ţ dacă au să-i mai revad seara.ă

Au trecut mul i ani de atunci, dar de femeile dinţ mahalaua noastr nuă -mi pot aminti decît cu respect şi admira ie. Se sculau cu noaptea în cap şi se culcau tîrziu,ţ cînd cocoşii începeau s cînte de miezulă nop ii. Preg teauţ ă mîncarea pu in şi s r c cioasţ ă ă ă ă ă cu care plecau b rba ii lor laă ţ lucru; se duceau să tîrguiasc tocmai ă în Pia a S rac , ceaţ ă ă mai ieftină pia din oraşţă ; preg teau masa de prînz a copiiloră şi cina b rba iă ţ lor; sp lau rufele care, în ciuda faptului că ă erau cîrpite şi peticite, ieşeau mai albe decît lenjeria de oland a domnului Spiros Spiratos.ă Şi f ceau toate acesteaă f r s se pă ă ă lîng , cu ună fel de eroism specific numai femeii. E drept, cîteodat îşi blestemau soarta, cîteodat îşi maiă ă cic leauă b rba ii, cîteodat îi mai certau c nu tac, c nu seă ţ ă ă ă fac mici. Dar cu instinctul s n tos al omului simplu, eleă ă

în elegeau, de pild , de ce b rba ii lor îşiţ ă ă ţ riscau pielea f cîndă politica lor, în ciuda opreliştilor drastice ale lui Antonescu.

Între timp Fane ieşise lucr tor. Se schimbaseă mult. Nu numai fiziceşte – ar ta ca un b rbată ă – dar şi din felul cum privea lucrurile. Şi înainte, spre deosebire de mine, judecata lui fusese mai realist . Dar în ultimul timp c p tase un fel deă ă ă a gîndi care m umplea de admira ie. Totdeauna bineă ţ informat, emitea p reri în leg tur cu evenimenteleă ă ă în curs, care mie nici nu mi-ar fi trecut prin minte. C utînd să ă-mi explice c rui fapt se datora această ă deosebit în elegere aă ţ lucrurilor, ajunsesem la concluzia c era, de fapt, rezultatulă extraordinarului s u ă „sim comunţ ”. De fapt, greşeam. Ceea ce numeam eu „sim comunţ ” era în realitate un ascuţit simţ politic de clas dobîndit în contactul nemijlocit cu muncitoriă mai vîrstnici de la Şantier. Aceştia îl ini iau nu numai înţ tainele meseriei, dar îl înv au s în eleag politica clasei lui.ăţ ă ţ ă Dar despre acestea aveam să-mi dau seama mai tîrziu, cînd destinul lui Fane avea s se contureze definitiv. Tare multă îmi pl cea să ă-l ascult pe Fane. Dacă atunci m-ar fi întrebat cineva de ce îmi pl cea să ă-l ascult, aş fi r spuns f r nici ună ă ă fel de ezitare: fiindc priveşte lucrurile întră -un anumit fel, care îmi aminteşte de neuitatul meu profesor Moroianu. Ast zi, îns , ştiu c îmi pl cea să ă ă ă ă-l ascult, fiindc ,ă ascultîndu-l, m iă nstruiam, acumulînd cunoştin e peţ care nu le g seam în c r ile careă ă ţ -mi st teau la îndeă mîn .ă

— Ei, ce se mai aude la voi la Şantier, Fane? l-am întrebat într-o zi.

— Bine nu se aude, Ducule. Se zvoneşte c voră militariza Şantierul.

— Adic ?ă— Vom fi mobiliza i, dar nu pentru instruc ie, ciţ ţ pentru

lucru. Cic vom avea şi un comandant militar care ne vaă muştrului şi pedepsi ca la cazarm .ă Asta înseamn c ne voră ă munci ca pe ho ii de cai,ţ iar noi, în schimb, nu vom avea dreptul s spunemă nici pîs. Dar n-are s le mearg cu noi.ă ă

— Ce pute i faceţ ? N-ai spus chiar tu c vă -au fost desfiin ate toate organiza iile muncitoreşti, iarţ ţ dreptul de grev , interzisă ?

— Şi ce-i cu asta? Dac Antonescu face sluj înă fa a luiţ Hitler, s nu cread el c noi, muncitorii,ă ă ă ne vom speria şi vom face sluj în fa a lui. Dacţ ă va fi nevoie, vom face şi grev . S nu crezi c nuă ă ă vom g si metode de lupt .ă ă

Pe Fane îl vedeam des. Numai c acum se întîmpl altfel.ă ă De unde, înainte, el era acela care venea s m caute, acumă ă eu eram acela care umblam să-l întîlnesc. Mai ales duminica. Duminica era ziua cea mai urît din cursul s pt mînii.ă ă ă Duminica n-o puteam vedea pe Ingrid. Şi dac nă -o puteam vedea, singura mea consolare era tov r şiaă ă lui Fane. Ne duceam la cinematograf, la pescuit sau, pur şi simplu, ne întîlneam ca s st m de vorb .ă ă ă Numai despre Ingrid nu vorbeam niciodat . Eu dină pudoare, dac vre i, Fane, aşaă ţ credeam, din discre ie. Numai o singur dat sţ ă ă -a întîmplat altfel. Odat cînd am avut nevoie de sfatul ă lui, determinat de urm toarea împrejurareă :

În diminea a aceea am dusţ -o pe Ingrid în balt .ăAm închiriat o barc . Ingrid st tea la pupa, cuă ă mîinile în

poal şi se uita la mine cum vîă slesc. Aveam impresia că-i era pu in fric . Apele erauţ ă mari, învolburate şi galbene. O geamandur se leg na pe ape, geă ă mînd parc omeneşte. Înă fa a mea,ţ oraşul, sus, pe deal, p rea o uriaş carte poştală ă ă ilustrat . Mirosea a ă mîl, a gudron, dar şi a peşte pr jit.ă Pr jeau peşte nevestele şleparilor în cabineleă mici, ca nişte cutii de chibrituri. Soarele ap ruseă şi urca b trîneşte şi f ră ă ă vlag . Nu era o zi de plimbare cu barca. Totuşi, nu era frig.ă Sau poate nu-l sim eam noi. Ingrid se uita tot timpul la mine.ţ O priveam şi eu. Fericit, îi zîmbeam, dorind s nu seă sfîrşeasc niciodat c l toria noastr pe apele mariă ă ă ă ă şi tulburi.

— Î i place, Ingridţ ?— Dac am putea merge aşa, Ducule, mereu,ă mereu şi

s nu ne mai întoarcem niciodată ă…— Ingrid, î i joac soarele în p r. Eşti atît deţ ă ă departe, şi

nu pot s iă ţ -l mîngîi.— Ba îl mîngîi, Ducule. Îl mîngîi cu privirea. Privirea ta,

Ducule, e numai mîngîiere.

Cînd am ajuns în balt , parc neă ă -am fi g sit peă alt tărîm. Aicea, apele nu mai erau repezi şi nici învolburate. Erau cumin i, leneşe, ape a ipite. Clipoceau numai la r d cinaţ ţ ă ă vreunei s lcii scorburoase,ă desfrunzit în anotimpul acela.ă Cît vedeam cu ochii, p dure de s lcii. S lcii b trîne,ă ă ă ă pletoase, cu crengile plecate deasupra apelor, ca nişte braţe istovite.

Ingrid privea s lciile, privea apele, m priveaă ă stînd cuminte, la pupa, cu mîinile odihnind în poala uniformei ei pepite. O sim eam uimit , sim eam c frumuse ea b l ii oţ ă ţ ă ţ ă ţ vr jise. Şi cu toate acestea,ă ochii ei, frumoşii ei ochi de aur, nu oglindeau nimic din vraja care îi înv luise suă fletul.

Fata cu ochi de sfinx!Ochii ei aveau totdeauna aceeaşi expresie, dar niciodată

n-am izbutit s-o tîlcuiesc.Liniştea era, aşa, ca la începutul lumii. Parcă apele ar fi

înv luit întreg p mîntul şi noi doi amă ă fi fost singurii oameni. Într-o salcie, o pas re a început s cîă ă nte. Nu ştiu ce pas reă era. Pe urm ,ă parc geloase, broaştele au început şi eleă concertul lor caraghios.

Vraja se risipi. Şi, totuşi, m bucuram c tr iam.ă ă ă Eu şi Ingrid.

Am tras barca lîng tă runchiul unei s lcii şi amă legat-o de o crac groas . Ingrid p ru şi ea c seă ă ă ă trezeşte dintr-un vis. Am l sat ramele şi cu batistaă mi-am şters fruntea transpirat .ă

— Vino mai aproape, Ingrid.Ca o feti , trecu cu team peste dou strapontine şi veniţă ă ă

s stea pe a treia, fa în fa cu mine.ă ţă ţă Îmi lu batista şiă începu să-mi ştearg fa a, fruntea.ă ţ

— Ai obosit, Ducule?— Numai de-atît?— Dar de foame, iţ -e foame, nu?— Un pic parc miă -ar fi.Scoase din serviet o pung cu sandvişuri. Muşcă ă ă

dintr-unul, apoi îmi d du s muşc şi eu. Şi aşa mereu, pînă ă ă am mîncat toate sandvişurile.

I-am luat mîinile într-ale mele. Mi le l s . Leă ă -am mîngîiat,

şi mi se p ru c mîinile ei sînt ca nişteă ă p s ruici speriate.ă ă— Cît o fi ceasul, Ducule?— Cred c e unsprezece.ă— La ora asta tata obişnuieşte s plece de acas .ă ă— Îl iubeşti mult, Ingrid…— Îl ador! Tata este cel mai bun, cel mai minunat om de

pe fa a p mîţ ă ntului. Eu m uit la tata caă la un Dumnezeu. Dar e un Dumnezeu moroc nos,ă Ducule!

— Dac te are pe tine, cum poate fi aşă a?— Este, totuşi, Ducule.— Oare ce am putea face ca să-l înveselim pu in?ţ— Nu ştiu! Dintotdeauna aşa a fost. Nu l-am v zută

niciodat vesel. Niciodat nu lă ă -am v zut rîzîă nd. Tata, Ducule, e un Dumnezeu singuratic, într-o cas singuratic . Îă ă l iubesc atît de mult şi îl în eleg atît de pu inţ ţ ! Aş dori atîta să-l pot în elegeţ ! Dar tata nu m las . Tata se înv luie în neguri şiă ă ă ce uri, deşi m iubeşte. Dţ ă e ce oare, Ducule?

— Ce să- i r spund, Ingridţ ă ? Pe tat l t u nu lă ă -am v zută niciodat .ă

— Da, sigur!… Şi apoi mai este ceva, Ducule. Ştii, tare mai sînt trist în ultimul timp.ă

— Din cauza tat lui tă ău?— Nu din cauza lui. Sînt trist pentru c miă ă -e fric . Cumă

să- i explicţ ? Am fost un copil care a crescut aproape singur. Pe mama abia mi-o amintesc. iŢ -am povestit c să -a sinucis cînd eram mică de tot, din motive pe care nu le-am putut afla. Tanti Hilda m iubeşte, dar e o fire rece. Numaiă tata mi-a ar tat dragoste. Dar tata e b rbat. Şi ună ă b rbat mai totă timpul lipseşte de acas . Dă e aceea, probabil, de mic amă suferit de singur tate. Singur tatea e rea, Duculeă ă ! Aş vrea s nă -o cunoşti niciodată!…

Abia de cînd ne-am cunoscut nu m mai simtă singur . Teă am pe tine. Chiar cînd nu eşti lîngă mine, tot al turi te simt.ă La şcoal stai lîng mine,ă ă în banc . Dac m ascult , vreauă ă ă ă s ştiu lec ia pentru ca tu s nu ă ţ ă rîzi de mine c sînt o leneş .ă ă Acas ,ă tot aproape te simt. În gînd, tot timpul cu tine vorbesc. Şi, avîndu-te în gînd, cum m-aş mai sim i singurţ ă?

—- Ingrid!…

— Nu m întrerupeă ! În elegi acum de ce miţ -e frică? Mi-e fric s nu te pierd, s nu ră ă ă ămîn din nou singur .ă

— Nu, Ingrid! Te iubesc atit de mult, încît asta nu se va întîmpl niciodat .ă ă

I-am luat mîinile. Mîinile ei mici, cu unghii ca nişte n sturaşi de sidef. Şi din nou am avut impresia c in înă ă ţ palme dou p s ruici speriate.ă ă ă

—- Ducule, ce-or fi spunînd oare broaştele? mă întrebă ea ceva mai tîrziu.

— T if suiesc şi ele.ă ăIngrid rîse, privind un brotac bubos, care se uita la ea cu

nişte ochi bulbuca iţ .— Ce urît e!Am b tut apa cu vîsă la, şi brotacul, speriat, se scufund .ă— Ducule!— Da, Ingrid!— Ducule, oare toat împ ră ă ăţia asta a apelor o fi avînd

vreo cr iasă ă?— Poate c da, Ingrid. ă O zîn mic , doar atîtă ă , cît

dege elul t u cel mic, Ingrid.ţ ă— Strig-o, Ducule!Jocul îmi pl cu.ă— Cr iasoă ! am strigat, f cînduă -mi din palme pîlnie.— …iaso! îmi r spunse ecoul apelor.ăO pal de vîă nt trecu pe deasupra noastr şi salcia subă

care ne ad posteam foşni, de parc ramurile ar fi şuşotită ă ceva ele între ele.

— Cr ias a apeloră ă ! Î i jur c pîn la sfîrşiţ ă ă tul vie ii mele îlţ voi iubi numai pe Ducu. Dac îmiă voi c lca jur mîntul, s fiuă ă ă blestemat , zîn a apelor.ă ă

— Taci, Ingrid, taci!Şi i-am acoperit gura cu palma. Ingrid mi-o s rut , apoi,ă ă

dîndu-mi-o deoparte, îmi spuse, privindu-m cu ochii de aură :— De ce s tac, Duculeă ? De altfel, acesta mi-a fost

jur mîntul. Şi acum, chiar dac nu vrei,ă ă înapoi tot nu-l mai pot lua. F r voia ta, am s teă ă ă iubesc pîn la sfîrşitul vie iiă ţ mele.

— Ingrid, î i jur c şi eu te voi iubi pîn laţ ă ă sfîrşitul vie iiţ

mele.— S m iubeşti, Duculeă ă ! S nu laşi ca singur tatea dină ă

nou s m robeasc .ă ă ăOchii Ingridei erau înrouraţi de lacrimi.Am dezlegat barca şi am pornit înapoi. Ingrid, la pupa, cu

mîinile odihnind în poal , numai peă mine m privea.ăSoarele se ascunsese înapoia unui nor. Oraşul p reaă

înv luit în ce uri. Sirena unui remorcheră ţ despic liniştea.ă Trecu pe aproape de noi – vechi, b trîn şi plin de funingine.ă Valurile stîrnite de remorcher s ltar b rcu a. Ingrid,ă ă ă ţ speriat , scoase ună ip t şi se prinse cu mîinile de marginileţ ă b rcu ei.ă ţ

— Nu- i fie team , Ingrid.ţ ăAm condus-o pe Ingrid pîn în apropierea str ziiă ă Fregatei.

Dup ce neă -am desp r it, am pornită ţ -o încet spre cas . La ună col de strad , în apropiereaţ ă mahalalei noastre, un b ie aşă ţ de vreo şase anişori m strigă ă:

— Nene, bre, nene!Şi flutur în ă mîn un plic albastru.ă— Pentru mine? am întrebat cu îndoială.— Pentru matale! Mi l-a dat un nenea. Mi-a spus: „Vezi tu

pe nenea la care vineă ? Cînd o trece pe lîng tine, să ă-i dai scrisoarea asta”.

Am deschis plicul. Pe o bucat de hîrtie eraă scris cu creionul:

„Dacă iţ -e drag via a, ă ţ rupe-o imediat cu fata.Un prieten”

L-am luat la întreb ri pe puştiă :— Cum ar ta nenea acelaă ?— Era un nenea!R spunsul fu înso it de o ridicare din umeri, careă ţ parcă

voia s însemneă : „Dac iă ţ -am spus c e ună nenea, ce-i mai fi vrînd s ştii mai mult?ă ”

— Încotro a luat-o?— Încolo!— Ai v zut bineă ? Pe acolo a luat-o?

— C doar nuă -s chior!Era o zgaib de copil cît un barbă ă-cot, cu p rulă blond şi

ochii verzi ca zarzărele.I-am dat cî iva lei.ţ— Ia, m tilic , să ă ă- i cumperi pistil.ţŞi mi-am v zut de ă drum.Dar abia am apucat s fac vreo cî iva paşi, cîndă ţ m-am

auzit strigat:— Nene! Nene!— Ce-i, mă?— Nene, n-a fost un nene, o tanti a fost.— Şi de ce m-ai min itţ ?— Păi mi-a dat doi lei ca s te minciunesc. Dară matale

mi-ai dat cinci, şi î i spun adev rat.ţ ăPrincipiile morale ale copilului erau tipice pentru un oraş

de negustori cum era al nostru.— Şi pe unde a luat-o?— Pe aici!— Nu m min iă ţ ?— Să-mi sar ochiă !— Şi tanti aia era tîn ră ă? Ai putea să-mi spui cum ar taă ?— Mişto!— Dar era tîn ră ă?— Era. Ştiu eu?Mi-am dat seama c mai mult nu puteam scoateă de la el.

L-am l sat în drum şi am plecat spre cas .ă ă Pîn să ă ajung, am mai citit de cîteva ori scrisoarea. Cine putea fi misterioasa prietenă şi nu prieten cum afirma scrisoarea – care mă avertiza s renun la Ingrid dac îmi este drag via aă ţ ă ă ţ ? Nu cumva avertismentul era doar o glum de prostă gust din partea unei colege de-a Ingridei? Fetele sînt doar tare r ută ăcioase!

În mod normal, la aceast concluzie ar fi trebuit s ajung.ă ă Şi odat ajuns la ea, s rup scrisoarea şi s rîd de prostiaă ă ă acelei fete care îşi putuse închipui c amenin area ei ă ţ m-ar putea face s renun la Ingrid. Dar de la moartea tat luiă ţ ă meu, via a mea nu se desf şura între z gazuri normale.ţ ă ă În tot acest timp fusesem p rtaş, direct sau indirect, la oă

mul ime de întîţ mpl ră i, a c ror semnifica ie nă ţ -o pricepeam. În schimb, ajunsesem s în eleg c destinul familiei mele eraă ţ ă împletit, prin fire nev zute şi misterioase, cu al unor oameniă ce îmi erau odioşi nu numai prin ceea ce aflasem despre ei, dar, mai ales, prin ceea ce înc nu ştiam.ă

Or, dac priveam lucrurile din acest punct deă vedere, atunci scrisoarea putea fi într-adev r ună avertisment, de data asta din partea unei binevoitoare şi misterioase prietene.

Dar pe cine sup ra dragostea noastră ă? Ce socoteli încurcam noi duşmanilor mei? De la moartea tat lui meu, îiă sim isem mereu în preajma mea supraveghinduţ -m , ă luînd din umbr hot rîri în leg tur cu mine, f r s le pese dacă ă ă ă ă ă ă ă eram sau nu de acord. De fapt, eram prizonierul unor for eţ necunoscute, le sim eam ac ionînd, f r s pot încţ ţ ă ă ă ă în elegeţ ce scopuri urm rescă …

Din nou am deschis scrisoarea şi din nou am citit:„Dac iă ţ -e drag via a, rupeă ţ -o imediat cu fata.”Dac ă mi-era drag via aă ţ … Desigur că-mi era! Dar tot pe

atît de drag îmi era şi Ingridă !

M-am dus să-l caut pe Fane. L-am g sit sp lînduă ă -se la cişmeaua din curte. Tocmai se întorsese de la Şantier. aŢ ţa Leonora aştepta cu prosopul pregătit.

— S rut mîna, a Leonoraă ţ ţă !— Bun , Duculeă ! Ai venit la Fane?— Am venit să-l iau un pic la plimbare. Bineîn eles, dacţ ă

n-o fi prea obosit.— S ia mai întîi ceva în gur . Cred că ă ă-i rupt de foame.

Nu-i aşa, Fane?— Ba, mamă! Las c oi ă ă mînca mai tîrziu.Cîteva minute mai tîrziu, coboram amîndoi dealul în

goan , ca pe vremuri. Cînd am ajuns jos, înă port, am pornit-o printre magazii spre debarcader. În drum, trecînd prin fa aţ cafenelei lui Costomiris, Fane m invit la o dulcea şiă ă ţă cafea. Ne-am aşezat la una din mese. Numai una singură mai era ocupat . Un turc b tră ă în, cu fes, turban şi cu fa aţ numai zbîrcituri, sorbea tacticos dintr-un filigean. Pesemne

cafeaua era bun , fiindc din cînd înă ă cînd plesc ia din limbă ă de satisfac ie. Mie mi seţ p ru îns mai bun dulcea a deă ă ă ţ trandafir.

Am vorbit de una, de alta, despre lucruri f ră ă importan .ţă Numai dup ce nepotul lui Costomirisă , Sarandis, ne-a adus al doilea rînd de cafele, am scos din buzunar scrisoarea şi i-am pus-o dinainte.

— Ce mai e şi asta?— Citeşte-o şi ai s veziă !Dup ce citi, împ turi scrisoarea, o puse în plică ă şi mi-o

înapoie f r nici un cuvînt. Abia după ă ă cîtva timp se hot rî să ă vorbeasc .ă

— Dac ă mi-ai dat-o s-o citesc, înseamn c tuă ă nu crezi că scrisorica este ceea ce pare la prima vedere.

— Şi ce anume pare la prima vedere?— C a scrisă -o unul de-o place şi el, ca s teă sperie şi să-i

rămîn lui fata.ă— Asta în nici un caz, fiindc cine miă -a trimis-o, deşi

semneaz ă „un prieten”, este în realitate o prieten .ăŞi l-am pus şi pe el la curent cu ceea ce aflasem de la

puştiul cu ochi de culoarea zarz rei.ă— Atunci o fi vreo p c leal pus la cale deă ă ă ă vreo colegă

invidioas deă -a ei?— Nu!— Nu? În cazul acesta pesemne c e în leg tur tot cuă ă ă

vechea poveste. Aşa-i?— Team miă -e c da, Fane. Ştii, niciodat nuă ă mi-a fost

atît de clar c sînt st pîn pe ac iunileă ă ţ mele numai în m suraă în care ele nu contravin intereselor acelora care, din umbr ,ă stau cu ochii pe mine. Totuşi, mi-e greu s pricepă : în ce m sură ă îi stînjeneşte pe ei faptul c eu şi Ingrid ne iubimă ? Tu, Fane, cum vezi problema?

Fane cl tin filigeaă ă nul şi sorbi drojdia cafelei.— Eu m întreb altceva, Ducule. De unde a maiă r s rită ă

prietena asta? Şi dac î i vrea întră ţ -adev ră binele, de ce atîta timp a r mas în umbră ă? De ce tocmai acum, hodoronc-tronc, o apuc grija deă tine?

— Vrei s spui c prietena nu există ă ă?

— Da, cam asta vreau s spun, Ducule.ă Fane privea lucrurile dintr-un alt punct de vedere decît mine. El punea la îndoial existen aă ţ real aă prietenei necunoscute. Avea sau nu dreptate? Cu cît m gîndeam mai mult, cu atît înclinam să ă cred c se afă la mai aproape de adev ră decît mine. În definitiv, dacă prietena exista în realitate, de ce atî ia aniţ t cuseă ? De ce în atî iaţ ani – şi doar împrejur ri fuseseră ă destule – nu încercase să-mi vin în ajutor în vreun felă ? Dacă expeditorul scrisorii ar fi fost un prieten şi nu o prietenă, cum numai din întîmplare aflasem, storcîndu-mi creierii s g sescă ă o explica ie, poate c aşţ ă fi ajuns la concluzia c cel careă veghea din umbră asupra mea era Gorila. Gorila, c ruiaă duşmanii mei nu-i f cuser de petrecanie, aşa cum credeam,ă ă ci el, din proprie ini iativ şi din motive necunoscute mie,ţ ă evita s se arate. Da, epuizînd toate ipotezele posibile, poateă c aş fi ajuns şi la aceasta, cea mai pu in probabil . Dar iată ţ ă ă c asupra mea veghea oă prieten .ă O prieten ,ă care cunoaşte în aşa m sura planurile duşmanilor mei, încît a putut s afleă ă c idilaă dintre mine şi Ingrid nu era pe placul acestora. Atît de pu in pe placul acestora, încît a continua leg turaţ ă însemna, pur şi simplu, să-mi pun în primejdie via a. Dacţ ă prietena de inea o asemenea informa ie, tocmai din motiveleţ ţ ar tate mai sus nuă puteam crede c ea ajunsese s afle ceă ă gîndesc duşmanii mei numai datorit întîmpl rii, şi abia înă ă ultimul timp. Mai logic era s presupun c , întră ă -un fel sau altul, ea avea leg turiă – şi nu de dat recentă ă – cu asasinii tat lui meu. Şi în acest caz,ă de ce atîta amar de vreme t cuseă ? C ci în to iă ţ aceşti ani nenum rate fuseseră ă prilejurile cînd ar fi putut să-mi dovedeasc prietenia.ă

— Mi se pare, Fane, c tu ai dreptate.ă Prietena nu exist ,ă iar presupusa prieten îmi este tot atîtă de prieten pe cît îmiă este moartea.

— E bine c ai ajuns s gîndeştă ă i şi tu la fel.— Acum, nu ne rămîne decît s tragem concluziaă : c , deă

fapt, sfatul este un avertisment, cel de-al treilea care mi se d . Primul fiind acelaă transmis prin domnul Prejan, iar al doilea prin Catina. Eşti şi tu de p rere c aceasta esteă ă concluzia – sigură – pe care trebuie s-o tragem?

— Din p cate, alta nu v d.ă ă— …Şi ce sfat îmi dai, Fane?Fane se posomori. Dup cît se p rea, întrebareaă ă mea îl

punea în încurc tur .ă ă— Părerea mea, Ducule, este s-o cam termini cu ea.— Bine, dar cum aş putea face una ca asta? Pur şi

simplu, ar fi o mişelie din partea mea. Deşi o iubesc, să renunţ la ea… de fric ? Exist o maiă ă mare laşitate?

— Eu nu- i cer s renunţ ă ţi la ea de teama amenin rii. Darţă dac ă m-ai fi întrebat, înainte de a primi scrisoarea, ce părere am despre povestea asta dintre voi doi, acelaşi lucru iţ -aş fi r spunsă : c ar cam trebui să -o rupi cu ea.

— Bine, dar…— Lasă-m , Ducule, s vorbesc. Înc nă ă ă -am terminat să- iţ

spun tot ce voiam. Ştiu c nă -are să- iţ fac pl cere. Dar maiă ă ştiu ceva: c nă -ai s pui laă îndoial buna mea credin .ă ţă

Oare î i d prin minte care ar fi fost întrebareaţ ă pe care mi-am pus-o atunci cînd mi-ai vorbit – cu atîta zgîrcenie – de leg tura dă intre voi? M -am întrebat: La drept vorbind, ce apropiere poate s existe între Ducu şi fata bog taşuluiă ă Horace Richter? El, Ducu, face parte dintr-o lume, lumea asta a mahalalei noastre cu nume de batjocur , şi ea, din alta, dină lumea teşcherelelor burduşite şi a conturilor grase la b nci.ă Între lumea noastr şi a lorlaă ă l i nu poate s existe nici un felţ ă de apropiere, cum nu poate s existe între foc şiă ap . La astaă m-am gîndit, Ducule, sigur fiind c ieă ţ nici nu iţ -a trecut prin minte aşa ceva.

— Într-adev r, nu miă -a trecut prin minte. De altfel, nici nu cred c ar fi fost necesă ar.

— Ba da, Ducule! Ar fi fost, dup p rerea mea,ă ă chiar foarte necesar. Tu pretinzi c o iubeştiă …

— Fane, nu pretind, o iubesc. S ştii asta, amă inut sţ ă precizez.

— Fie! O iubeşti. Şi mai departe, ce se va întîmplă? Crezi tu că domnul acela Horace Richter s-ar învoi să-şi dea fata, la anul cînd termina iţ amîndoi liceul, dup un coateă -goale ca tine?

— Poate c daă ! Ingrid spune c tat l ei o iubeşte mult.ă ă

— Bine! S zicem c se învoieşte şi iă ă ţ -o d deă nevast .ă Dar crezi c să -ar învoi şi ca fata lui să trag ă mî a de coadţ ă al turi de tineă ? Eşti un mare n t fle , Ducule, dac î iă ă ţ ă ţ închipui aşa ceva. Să zicem c iă ţ -ar da fata. Dar totodată te-ar cump ra.ă

— Cum m-ar cump raă ? Ce tot vorbeşti prostii!…— Stai c nu ă m-ai în eles. Teţ -ar cump ra pentruă ea.

Adic iă ţ -ar da cheag atîta cît trebuie ca şi tu, la rîndul t u, să ă câştigi bani. Cu alte cuvinte, ar face din tine un exploatator. Tu, b iatul lui neaă Andrei, n scut şi crescut pe stradaă Mascaralei. Tu, care de cînd te ştii, nu ai v zut în jurul t uă ă decît mizerie şi suferin , în toate casele, de la un cap tţă ă pînă la cel lalt al str zii Mascaralei, ai intra în rîndulă ă exploatatorilor, iţ -ai vinde conştiin a şi iţ ţ -ai tr da clasa,ă Ducule.

Fane avusese dreptate. El ştiuse c ceea ce îmiă va spune nu îmi va face pl cere. Şi întră -adev r,ă nu-mi f cea. Dar îmiă era prea drag ca să-mi fie ciud pe el.ă

— Eu cred, Fane, c aversiunea ta fa de capitalişti teă ţă împiedic s analizezi lucrurile la rece.ă ă În definitiv, nici mie nu-mi sînt mai pu in antipaţ tici armatorii, cerealiştii şi to iţ bog taşii mari şiă mici din oraş. Ducă-se dracului cu toţii! Dar eu pe Ingrid o iubesc pentru ceea ce este ea cu adev rat,ă şi ignor faptul c taică ă-su are probabil milioane.

— Nu şi el s r cia ta, obiect Fane.ă ă ă— Asta pu in îmi pasţ ă! Şi pot s te asigur c înă ă nici un

caz n-am s m las cump rat.ă ă ă— Crezi c altfel î i va da fataă ţ ?— Tu, Fane, ui i un lucru esen ialţ ţ : c Ingrid mă ă iubeşte şi

c oricînd ar fi gata s întoarc spateleă ă ă milioanelor lui taică-su.

— Te iubeşte! Uite, nu te sup ra. Dar eu nu sîntă sigur că te-ar mai iubi dac ar trebui s se muteă ă pe strada Mascaralei, s se duc dup cump r turiă ă ă ă ă tocmai în Pia aţ S rac , s spele rufe şi s fac totă ă ă ă ă ceea ce, din cauza s r ciei, sînt nevoite s fac femeile din mahalaua noastr .ă ă ă ă ă

— Eu, în nici un caz, nu i-aş cere.— M i Ducule, chiar dac tu nu iă ă -ai cere, ar fi totuşi

nevoit s le fac din cauza s r ciei.ă ă ă ă ă— Tot ceea ce spui tu – i-am replicat decepţionat – sînt

socoteli meschine. Dac ai şti ce fel m iubeşte Ingrid, nuă ă le-ai face.

— Gata, nu le mai fac! V d c îmi r cesc guraă ă ă de pomană cu tine. În orice caz, eu te rog s priveşti lucrurile şi dină punct de vedere al socotelilor meschine, cum le-ai numit tu. Asta, în primul rînd. Pe urm , ar trebui s te gîndeşti dac nuă ă ă cumva exist şi alte fete care sînt în stare s in la tine,ă ă ţ ă e drept, mai pu in romantic decît Ingrida ta, darţ nu mai pu inţ trainic.

Replica lui Fane mi s-a p rut amuzant . Atît deă ă amuzant , încît mă -a pufnit rîsul.

— Ascult , m i ă ă n zdr vă ă ăniile! Cunoşti tu vreo fată îndr gostit de mineă ă ? Şi dac da, cum naiba aiă aflat-o? Că doar nu te-o fi ales pe tine duhovnic.

— Nu cunosc o asemenea proast care s seă ă îndr gosteasc de un asemenea lunatic. Dar asta nuă ă înseamn c nă ă -ar putea s există e.

— M rog, chiar dac exist , nu m intereseaz .ă ă ă ă ă O iubesc pe Ingrid şi am s-o iubesc pîn la cap tulă ă zilelor mele.

— Cap tul zilelor tale ar putea s nu fie prea departeă ă dac nu vei ine seama de avertismentul dină ţ scrisoare. Şi aşa, cum te cunosc eu, cred c nă -ai s ii.ă ţ

** *

A doua zi m-am dus să-l v d pe barba Panaiotachi. Înă ajun, seara, cînd ne-am întors acas , eu şiă Fane, un înc mţ ă aştepta în capul str ziiă :

— A zis barba Panaiotachi s treci mîine pe la el.ă Da’ să treci neap rat.ă

— Să-i spui c am s trec.ă ăL-am g sit culcat pe mindă irul lui de paie. Era învelit cu

scurta de piele, mai scorojit şi mai decolorat ca oră ă icînd.— Ai venit, bre?— Am venit, barba Panaiotachi. Dar de ce stai culcat?

Eşti bolnav cumva? S aduc un doctor.ă— Prostule, ce s caute doctorul la mineă ! Nu sînt bolnav.

Sînt pu in cam obosit. Adineauri, cînd aiţ picat tu, abia a ipisem.ţ

— Îmi pare r u c iă ă ţ -am stricat somnul…— Ei las , oi dormi eu mai tîrziuă . M i, m i, ceă ă -am visat…

Ce vis. Al naibii vis!Şi barba Panaiotachi, înveselit, prinse s beh ieă ă

obişnuitul s u rîs.ă— Se f cea c stă ă am în casa lui Embericos. O ştii?— Cum nu! Aceea de pe strada Teatrului.— Aia! Casa era a mea. O cump rasem după ă moartea

hapsînului. Aveam nevast frumoas şiă ă b ie i. M rog, caă ţ ă omul înstărit în casa lui. Eram în putere, ca la patruzeci de ani. Dar tocmai atunci ai venit tu şi m-am trezit.

— Cu ce- i pot fi de folos, barba Panaiotachiţ ? l-am întrebat.

— Vrei să-mi faci un bine?— Mai întrebi, barba Panaiotachi?!…— Uite la ce m-am gîndit. Dac mor, unde îă mi vor îngropa

hoitul? În groapa s racilor. În via , amă ţă g sit bîrlogul sta.ă ă M-am mutat în el f r s ceră ă ă voie nim nui. Parc îi e deă ă trebuin cuivaţă ? Putrezeşte magazia asta, putrezesc şi celelalte. S-au dus vremurile cînd toate gemeau de cereale. Asta m cară de atîta a mai fost bună: să-mi fie mie bîrlog.

Ei, dar cu l caşul mor ilor se schimb socoteala.ă ţ ă Nu mă pot duce în cimitir să-mi aleg un locuşor, m car pe laă margine de tot, şi s spună : sta e loculĂ unde vreau s fiuă îngropat cînd oi pune mîinile pe piept. Ca s aă m locul meu, trebuie să-l cump r.ă

Eu, m i b iete, iat ce bine te rog să ă ă ă-mi faci: Du-te la cimitir, ocheşte un loc mai pe la margine, unde e mai ieftin, întreab ă cît cost şi vino şi spuneă -mi, să- i dau bani ca sţ ă-l cumperi. Dar vezi de te tocmeşte. S nu te laşi dus de nas.ă Pungaşii ia,ă cînd au s te vad aşa tinerel, au s caute s teă ă ă ă înşele. Vrei să-mi faci binele staă ?

— Desigur, barba Panaiotachi!— Atunci zboar şi nu uita s te tocmeştiă ă !…

Am plecat să-i îndeplinesc rug mintea. Informa iile leă ţ -am c p tat chiar de la administratorul cimitirului. Ură ă mînd sfatul lui barba Panaiotachi, după multe tocmeli, am convenit la un pre care reprezenta jum tate din suma cerut iniţ ă ă ţial.

Aducîndu-i la cunoştin pre ul, am ad ugatţă ţ ă :— Nici matale nu te-ai fi tocmit atît, barba Panaiotachi.Precizarea i se p ru, probabil, o glum bun , pentru că ă ă ă

începu s chicoteasc .ă ă— Se vede c teă -ai tocmit. Na banii, du-te şi pl teşteă !Dup ce am venit ă cu chitan a şţ i cu actul de proprietate

pe numele de Panait Lascaratos, m trimise s m informeză ă ă cît ar costa împrejmuirea locului cu un grilaj de fier. Bineîn eles, nţ -a uitat să-mi atrag aten ia c trebuie s mă ţ ă ă ă tocmesc „la sînge”. Dup ce ă m-am interesat în mai multe locuri, barba Panaiotachi mi-a dat bani s comand grilajuă l la meşterul care ceruse preţul cel mai mic. În cîteva zile, locul a fost împrejmuit.

Credeam c am terminat cu comisioanele, dar mă ă înşelam. Barba Panaiotachi m-a trimis s aflu cîtă cost oă cruce, nu de marmur , ci de piatr . Desigur,ă ă nu m-am dus la atelierul de sculptur ă funerară al domnului Sotir Sotirescu, ci la un confrate al s u,ă c ruia înc nimeni nuă ă -i vîrîse în cap că e altceva decît un cioplitor de piatr .ă

Dup ce şi crucea a fost cump rat şi aşezat înă ă ă ă cimitir, barba Panaiotachi îmi spuse:

— În sfîrşit, acum pot s mor liniştit. Nu mai ă rămîne decît, dup ce voi fi îngropat, s pui s se scrieă ă ă pe cruce numele, ziua şi anul cînd am r posat. Eştiă un fl c u de treab , m iă ă ă ă Radule.

Tot timpul cît au durat comisioanele, de cîte ori veneam la el, îl g seam culcat.ă

— iŢ -e r u, barba Panaiotachiă ? îl întrebam de fiecare dat .ă

— Sînt cam obosit.— S aduc un doctor, barba Panaiotachi.ă— S nu te prind, c m sup r foc.ă ă ă ăŞi m fulger ă ă cu c ut tura lui înfricoşă ă ătoare.Ultima dat cînd am venit să ă-l anun c şi cruceaţ ă era

cump rat , de asemenea lă ă -am g sit culcat.ă— Ştii, azi-noapte m-a apucat un fel de sfîşiere de am

crezut c nu mai apuc s v d lumina zileiă ă ă … Ei, dar nu-mi pare r u. Înseamn c aşa vrea Dumnezeu, s nuă ă ă ă -mi încarc sufletul cu înc un p cat.ă ă

Acum îns m simt mai bine. Iaca, m duc s dauă ă ă ă o raită prin port. S nu se bucure prea devremeă duşmanii mei că am murit.

Şi, într-adev r, se scul f r eforturi. Îşi îmbr că ă ă ă ă ă scurta de piele, îşi îndes în cap vechea lui şapcă ă de muşama şi ieşi primul.

Afar , dup ce încuie uşa magaziei, îmi spuseă ă :— Cînd mai vii?— Cînd vrei matale, barba Panaiotachi.— Dac nu vii mîine, s vii neap rat poiă ă ă mîine. Poate că

am s mai am nevoie de tine.ă— Am s vin, barba Panaiotachi.ăAbia a doua zi, seara, mi-am putut face timp să trec pe la

el.L-am g sit culcat. Era învelit ă cu p tura. Pe deasupraă

pusese şi scurta de piele.— Bine c ai venit. De cînd te aştepă t!…— N-am putut veni mai curînd, barba Panaiotachi, te rog

s m ier i.ă ă ţ— Ce s te iertă ! N-am de ce! Eşti un b iat bun,ă şi mult

bine mi-ai f cut.ă— Te sim i rţ ău, barba Panaiotachi?— Mi se pare, b ieteă , c să -a împlinit sorocul.— Barba Panaiotachi, dau fuga dup doctor. Îlă aduc cu

tr sura.ă— Stai locului, bre! Doctorul nu are ce să-mi fac . Nu sîntă

bolnav. Se termin numai via a înă ţ mine, aşa cum se termină untdelemnul într-o candel .ă

Stai liniştit, c mai am înc de vorbit cu tine. P cat că ă ă ă nu-i şi Spiru. M-aş uita la voi pîn în ultimaă clip , şi aş muriă fericit. Dar aşa a fost scris, s nuă am parte de o asemenea bucurie, ca s pl tescă ă pentru un p cat al meu din tinere e.ă ţ Am s iă ţ -l povestesc, ca la un duhovnic.

— Să- i aduc un preot, barba Panaiotachiţ ?— Lasă-l în plata Domnului! Numai un suflet nevinovat ca

al t u ar putea să ă-mi aduc uşurare.ăAfl c acum vreo patruzeci de ani, întră ă -o zi, cînd m-a

cuprins dorul de meleagurile astea, m-am îmbarcat pe un p c tos de vas al unui compatriot,ă ă un chefalonit, şi într-o zi am l sat ancora în Docuri.ă Cum am ajuns, m i b iete, mă ă -am şi pus pe petrecere. Dar s vezi ce mi să -a întîmplat. Pe atunci era în port o cafenea, cam pe unde-i azi localul lui Budileanu, pe care o inea unul Costea. Cafeneaţ mare, cu trei biliarde, cu table, foi e şi pietre.ţ F cea dever, nu glum . De diminea aă ă ţ pîn noapteaă gemea de muşterii. Costea era tîn r, dar aveaă o nevast şi mai tîn r . De frumoas , era frumoas .ă ă ă ă ă Dar altele erau şi mai frumoase.

Mie nu mi-a pl cut niciodat s m leg de neveste cuă ă ă ă cununie! Dar ori zici femeie, ori zici diavol, totuna-i. A f cută ea ce a f cut şi mă -a prins în mrejele ei.

A aflat tot portul. A aflat şi Costea. Dar ce era s facă ă? Să se pun cu mineă ? R bd . R bd , s racuă ă ă ă ă ’, o lun . C ci dup ă ă ă o lun mi să -a urît de Marigula. Am l sată -o în plata Domnului, m-am îmbarcat pe un steamer şi dus am fost.

Nici n-a apucat steamerul s ridice ancora, şiă Costea s-a pus cu b taia pe ea. Trei zile a b tută ă -o, apoi a azvîrlit-o în strad . Femeia era de la Sulina.ă Şi dac se f cuse de rîsuă ă l lumii, nimeni n-a mai vrut s ştie de eaă . A ajuns la bordel, s raca.ă

Vreo şapte ani n-am mai dat prin ar . Am navigat prinţ ă m rile Sudului. De la o vreme, iar şiă ă m-a apucat dorul de ar . Am l sat totul şi amţ ă ă venit încoace. Uitasem de ea. Şi

numai ce o v dă c vine întră -o zi s m caute. Era totă ă frumoas ,ă dar trecut . Ducea de ă mîn o feti de vreo şaseă ţă anişori. „Iaca, asta e fata ta, mi-a zis. Eu am greşit, am pl tită şi pl tesc şi acum. Dar copila astaă cu ce e ea vinovată?” M-am uitat la feti . Sem na cu maicţă ă ă-sa. „Ce-aş putea să fac?” am întrebat. Mai, mai c m înduplecase. ă ă „Ce mă încumet să te rog, nu pentru mine, ci numai pentru copila asta, este s m aju i ca să ă ţ -o pot ine departeţ de haznaua în care m b l cesc. Cu ce ai ajuta tu,ă ă ă

cu ce aş mai cîştiga eu muncind, n d jduiesc să ă ă- iţ pot creşte fata, aşa cum se cuvine, în cinste.”

Aşa mi-a vorbit, şi eu, în loc s m înduioşez,ă ă m-am înverşunat. „Vrei s m îmbrobodeşti, firă ă -ai tu s fiiă ! Cine ştie cu cine ai f cută -o şi acuma încerci s-o treci drept fata mea. Ia s v că ă ăr bă ăni iţ din fa a mea, c v azvîţ ă ă rl pe amîndou peă fereastr .ă ”

Barba Panaiotachi oft şi se foi că îtva timp sub p tur .ă ă— Vezi, aşa de cîinos am fost… Dar parc îmiă luase

Dumnezeu min ile. Sţ -a înnoptat afară?— Aproape. Vrei s aprind lampaă ?— Aprinde mai bine o lumînare. Acolo, pe una din

policioare, sînt mai multe. Le-am cump rată ieri. Credeam că n-ai s dai curînd pe aici şi miă -am zis c , dac are s vină ă ă ă clipa şi am s-o simt, să aprind o luminare. Încaltea s moră dup datin .ă ă Dar ai venit. Eşti un b iat bun, Radule. Po i să ţ ă mai rămîi pu inţ ? Am atîtea să- iţ spun!…

—- Rămîn, barba Panaiotachi.— Vezi, aşa de cîinos am fost! repet oftînd.ă Am

alungat-o. A plecat plîngînd. Şi fiindc pă lîngea maică-sa, a început s scîă nceasc şi feti a. Dară ţ mi se împietrise inima şi nici c miă -a p sat. După ă cîtva timp, iar şă i am plecat pe mare.Şi au trecut mul i ani, f r s m întreb o datţ ă ă ă ă ă m cară ce s-au f cut mama şi fata. Dar pesemneă aşa a fost scris ca pîn la urm să ă ă-mi amintesc de ele. Şi dac miă -am amintit, a început s m mustreă ă cugetul. M-am întors şi am început să cercetez în dreapta, în stînga, s aflu care le fusese soarta.ă Şi ce am aflat! Marigula murise. Sultana – aşa o chema pe fată – a crescut ca buruienile pe cîmp. Într-o zi s-a g sit unulă de a luat-o s tr iasc îă ă ă mpreun . ă I-a f cut şi un copil, ună b iat. Omul ei eraă pl pumar. ă Ciştiga, n-o ducea prost.

Numai c întră -o zi Sultana s-a îmboln vit şi repede,ă repede s-a pr p dit. Pl pumarul să ă ă -a încurcat atunci cu o iganc din B ligoşi. A început s bea.ţ ă ă ă Cînd se îmb ta, b teaă ă iganca, b tea şi copilul.ţ ă Pîn întră -o zi, cînd b iatul a fugit deă

acas şi să -a oploşit la nişte rude de-ale lui taică-su, mai cu mila lui Dumnezeu. iganca a r bdat cît a r bdat,Ţ ă ă dar cînd n-a mai putut, l-a l sat şi să -a dus după altul. Pe pl pumar lă -a

t iat întră -o noapte trenul.Iaca, asta am aflat. Atunci am început să-l caut pe

nepotu-meu, adic pe Spiru. Şi lă -am g sit. Dară n-a trecut nici o lun şi a disp rut.ă ă

— Cum, Gorila e nepotul matale, barba Panaiotachi? am întrebat peste m sur de surprins.ă ă

— Da, m i b iete, Gorila, cum îi spui tu, esteă ă nepotul meu, pentru c mama lui a fost fata mea.ă

— Şi Gorila, adic Spiru, ştie că ă…— C este nepotul meuă ? Nu, nu ştie! Nu i-am spus. Ce

rost avea? S m blestemeă ă ? Voiam să-l ajut ca să-şi croiască un rost în via . Dar ce se audeţă ?

Şi barba Panaiotachi se ridic pu in, sprijinindă ţ u-se în cot, ca s asculte mai bine.ă

Mi-am încordat auzul, dar n-am sesizat nici un zgomot.— Nu aud nimic, barba Panaiotachi.— Atunci mi s-a p rut. Apoi oftîndă : Drag b iete, nu maiă ă

apuc eu ziua de mîine.— Barba Panaiotachi, m duc dup un doctoră ă …— Tocmai acum s m laşi singură ă ? Tare mai mi-e frig!…

Ştii, asta înseamn c via a se scurgeă ă ţ din mine, încet, încet, ca o ap . Şi cînd se vaă scurge şi ultima pic tură ă, atunci s-a zis şi cu barba Panaiotachi. Dar nu-mi pare r u. Am tr ită ă destul, am v zut multe în via a mea. Cînd eram mai tîn ră ţ ă nici nu m gîndeam c am să ă -o sfîrşesc pe uscat ca orice marinar de ap dulce. Dar dac trebuie să ă ă mori, iţ -e totuna de te înghite marea sau te acoper p mîntulă ă … Dar ce se aude, R duculeă ?

— Nimic, barba Panaiotachi! S-a stîrnit numai vîntul.— Sufl tară e?— Sufl , dar nu prea tare.ă— Thii, ce mai furtun se stîră nise în noaptea aceea…— În noaptea cînd s-a pr p dit tata, barba Pă ă anaiotachi?— Da, atunci. Amarnic furtună ă! De atîta huiet, abia tîrziu

de tot m-a furat somnul. Cît am dormit eu, nu ştiu. M-a trezit un ip t. Am s rit ca arsţ ă ă din aşternut. Furtuna nu se potolise. Dun rea vuiaă de parcă ar fi fost marea, nu altceva. Am crezut c mi să -a n z rit, c nu fusese ip t, ci zgomotulă ă ă ţ ă

furtunii. Totuşi, aşa descul şi dezbr cat cum eram,ţ ă am dat fuga pîn la ă „Hanul lui Agop”. Am apucat s iau de ă lîng uşă ă lopata cu care iarna rînesc z pada ca s pot ieşi din bîă ă rlogul sta.ă

Cînd am ajuns, m-am împiedicat de ceva şi am c zut. Mă ă împiedicasem, m i b iete, de trupul luiă ă taică-tu. Avea un cu it înfipt în inim . Mţ ă -am ridicat cu gîndul să-l caut pe ucigaş dac se mai g sea ascuns pă ă e undeva pe aproape. Dar abia am apucat s fac vreo cî iva paşi. Tîlharul mă ţ -a p lită cu ceva în moalele capului şi am c zut ca tr snit.ă ă

Cînd mi-am revenit, se lumina de ziu . Capulă m dureaă să-mi plesneasc . Aveam o ran în creştet. Miă ă -am mînjit palmele cu sînge n cl it.ă ă

Şi fiindc barba Panaiotachi p rea c nu maiă ă ă are de gînd s continue, lă -am întrebat:

— Şi pe urm , ceă -ai mai f cut, barba Panaiotachiă ?— P i ce s facă ă ! Am stat şi am chibzuit. S lasă mortul

acolo, pîn cînd cineva avea să ă-l descopere cîndva? Dar pînă s se îă ntîmple lucrul acesta, puteau s treac multe zile,ă ă pentru că – aşa cum ştii – toat lumea ocoleşte ă „Hanul lui Agop”. Sau să-l îngrop, s nu se afle niciodat de celeă ă întâmplate? Dar dac , pîn la urm , îşi vîr dracuă ă ă ă ’ coada, se descoper hoitul şi dau eu de vreună bucluc? M-am tot gîndit, şi pîn la urm mă ă -am hot rît c e mai bine s anun pe ceiă ă ă ţ de la poli ie.ţ Aşa m-am gîndit şi aşa am f cut.ă

— Şi pe comisarul Apostolescu de unde îl cunoşti, barba Panaiotachi? Am citit într-un ziar că i s-a telefonat…

— De telefonat, am telefonat, dar habar n-am că am vorbit cu Apostolescu acela, cum spui că-l cheam . Eu amă cerut la num rul Chesturii să ă-mi dea pe poli aiul de serviciu.ţ Dup ce lă -am anun at,ţ mi-am f cut catrafusele şi am p r sită ă ă bîrlogul sta.ă Cînd lucrurile s-au mai liniştit, cam dup vreoă lun , mă -am întors. M obişnuisem cu d rîm turaă ă ă asta. Şi apoi tr geam n dejdea c odat şi odată ă ă ă ă tîlharul va reveni… Uite, lumînarea st s se sting .ă ă ă Aprinde alta, Radule!

— Aprind, barba Panaiotachi.— Ce frig mi se face!… Mi se face mereu mai frig. Curge

via a din mine, curge ca o ap . Nţ ă -a mai r mas dă ecît pu in .ţ ă

Nici m car miezul nop iiă ţ nu cred să-l mai apuc. Trebuie s neă gr bim, Radule. Bag mîna în buzunarul scurtei, c eu nu amă ă ă putere. Ai s g seştă ă i acolo un pachet, legat cu sfoar .ă

Am f cut ce miă -a cerut.— L-am luat, barba Panaiotachi.— În untru sînt baniă … Auzi, Radule?— Aud, barba Panaiotachi.—- Acum caut pe policioar şi ai s g seşti hîrtieă ă ă ă de

scris, condei şi cerneal . Leă -am cump rat alalt ieri. Cînd amă ă sim it c mi se apropie sfîrşitul.ţ ă Le-ai g sită ?

— Le-am g sită !— Atunci scrie ce- i voi spuneţ : „Eu, c pitană Panait

Lascaratos, sim induţ -mi sfîrşitul şi neavînd alte rude decît un nepot a c rui urm am pierdută ă -o, din proprie voin şţă i nesilit de nimeni am pus în mîna tînărului Radu M n il , licean,ă ă ă suma de lei opt mii şi cu limb de moarte îi cer să -o foloseasc precum urmează ă: patru mii de lei s fieă depuse la banc , pe numele nepotului meu Spiruă Ochialbi, poreclit Gorila, în clipa de fa disp rut.ţă ă Celelalte patru mii de lei i le d ruiesc lui, ca r splat pentru grija şi dragostea ar tată ă ă ă ă fa de unţă b tă rîn în ultimele clipe ale vie ii sale nţ evrednice.

Dac pîn în cincă ă i ani nepotul meu Spiru Ochialbi nu se arat , sau dac , între timp, se dovedeşteă ă c să -a pr p dit,ă ă aşa cum îmi spune inima mea în ceasul acesta din urmă, atunci hot r sc ca şi parteaă ă lui s fie tot a b iatului meu deă ă suflet, Radu.

Aceasta este voia mea cea de pe urm şi, ca să ă nu existe nici un fel de îndoial sau altceva, mă ă isc lesc prin punereă de deget”.

Şi acum, dă-mi hîrtia.161

Vru s se ridice întră -un cot, dar nu izbuti. A trebuit să-l sus in de subsuori ca s poat pune degetul, un deget grosţ ă ă şi plin de cr p turi, pe cruceaă ă f cut cu cerneal .ă ă ă

— Aşa, m i b iete, acuma pot s mor liniştit.ă ă ă Ţi-am dat în scris, la mîn , ca nu cumva s aiă ă niscai necazuri. În pachet, deoparte, sînt ceva bani pentru înmormîntare. Tu, m iă

b iete, s ştii că ă ă ştia sînt bani cura i, bani munci i. Amă ţ ţ plecat pe mare la vîrsta de cincisprezece ani şi am revenit pe uscat, ca s nu mai plec niciodat , cînd am împlinită ă şaizeci şi cinci. O via întreag am truditţă ă pe pun ile multorţ vase şi de pe urma acestei trude doar cu atîtea economii m-am ales: opt mii de lei. O pereche de cai şi o tr sur seă ă pl teşte mai multă în ziua de azi. Dar nu m pă lîng. Al ii nuţ s-au ales nici m car cu atît. Tu p streaz bine banii şi să ă ă ă-i împ r i i aşa cum am spus.ă ţ ţ

— Aşa am s fac, barba Panaiotachi.ăDar în sinea mea eram hot ră ît să-i p strez şi să ă-i dau pe

to i lui Gorila în ziua cînd avea s reapar ,ţ ă ă dac avea s seă ă întîmple lucrul acesta.

Barba Panaiotachi t cu. R suflarea îi era scurt ,ă ă ă pleoapele îi acopereau ochii.

— Cum m-a cuprins frigul!… Sloi de ghea îmiţă sînt mîinile, picioarele, capul, trupul. Numai inima— înc miă -o simt cald . Dar şi ea are s se r cească ă ă ă acuşi, acuşi. Dacă mor, s nuă - i fie fricţ ă… Sau are să- i fieţ ?

— Nu, n-are să-mi fie.— Oamenii sînt proşti. Şi-o închipuie cu cap de hîrc şi cuă

o coas în mîn . Moartea vine din untrul nostru. Via a e ca oă ă ă ţ lumînare. Arde flac ra şiă preface în scrum feştila, pu in cîteţ pu in, pîn seţ ă termin toat . Atunci se stinge flac ra şi dină ă ă luminare n-a mai r mas decît un gogoloi de cear ,ă ă care înţepeneşte. Crezi c nă -are să- i fie fricţ ă?

— Nu!— Aşa, dragul meu, s nuă - i fie. Şi cînd ai s vezi c nuţ ă ă

mai sînt, s te duci la maică ă-ta să-i spui totul şi s-o rogi să fac ceea ce trebuie. Aşa ai să ă faci?

— Aşa am s fac, barba Panaiotachi.ă— Şi ai să-mi pui nişte flori pe mormînt?— Am s pun.ă— Nişte margarete.— Da, margarete.—- Atunci pot s mor liniştit.ăR suflarea îi era din ce în ce mai scurt , maiă ă şuier toare.ă

Parc dormea şi horc ia prin somn.ă ă

Agoniza. Lumin rile pîlpîiau. Aă m aprins şi lampa.…Şi deodat barba Panaiotachi deschise pleoapele şi seă

uit la mine cu nişte ochi care probabilă nu m mai vedeau.ă— Acuma gata, Radule!Pe urm r sufl o dat adînc, parc un fel deă ă ă ă ă r suflare deă

uşurare, şi nu s-a mai auzit nimic.Murise! M-am ridicat, l-am privit pentru ultima dat ,ă

m-am uitat dac lumă in rile ard bine şi amă plecat.

163Afar , noaptea era blînd , iar cerul puzderie deă ă stele.

Liniştea era atît de des vîrşit , încît am auzit orologiul de laă ă biserica Sf. Petru şi Pavel b tîndă ora zece.

CAPITOLUL XVIII

Era noapte… Mama, dincolo, în camera ei, se preg teaă de culcare. Eu, la biroul improvizat – masa din sufragerie – citeam, la lumina veiozei, r sfoiam paginile îng lbenite deă ă vreme ale „relicvei”. Din cînd în cînd m opream şi citeamă cîteva rînduri pîn îmi aminteam despre ce anumeă era vorba. Citisem de atîtea ori popularul roman al lui Dum s, încît dacă ă nu ştiam chiar pasaje pe dinafar , în orice caz îmiă r m seser întip rite în minteă ă ă ă pîn şi episoadele cele maiă lipsite de importan .ţă

R sfoiam cartea cu gîă ndul în alt parte. Cu gîndă ul la Ingrid, pe care n-o mai v zusem de o lun deă ă zile. Şi n-o mai v zusem fiindc de o lun de zileă ă ă disp ruse. De fapt, cuvîntulă nu este cel mai potrivit. Poate c mai exact ar fi s spun deă ă cînd fusese sechestrat .ă

Îmi amintesc. Într-o sear o conduceam acas .ă ă Ingrid fusese în după-amiaza aceea ciudat . Nuă ciudat , mai curîndă preocupat de ceva.ă

— Ingrid, ce gînduri te st pînesc în clipa astaă ? am întrebat-o.

— Nu m gîndesc la nimic, Ducule. Sînt numaiă obosit .ăDar nu era adev rat. Ingrid îă mi ascundea ceva, era parcă

neliniştit , înă ml ştă inat în gînduri careă nu-i d duser paceă ă

toat după ă-amiaza. La rîndul meu, eram trist cum nu mai fusesem niciodat .ă

Cînd am ajuns la col ul str zii Fregateiţ ă – acolo ne desp r eam de obiceiă ţ – Ingrid p ru c se trezeşte abia atunciă ă dintr-un vis.

— Noapte bun , Duculeă !— Noapte bun , Ingrid.ăDar nu a dat drumul mîinii mele. O inea strîns,ţ strîns.

Mîna ei era cald , parc toropit de febr .ă ă ă ăPe urm încet, abia şoptit, o voce în care emo ia,ă ţ bucuria

şi iubirea se îngem nau miă -a cerut s-o s rut.ăA fost primul s rut pe care îl d deam unei fete.ă ă Un s rută

lung, duios şi s lbatic în acelaşi timp.ă— Noapte bun , Duculeă !— Noapte bun , Ingridă !Frumoşii ei ochi de aur aveau lacrimi. Era atît de

minunat Ingrid în ă clipa aceea!A doua zi am aşteptat-o zadarnic, la ora prînzului, ca s-o

conduc pîn acas . Pe dinaintea ochiloră ă mei s-au perindat toate elevele liceului de fete. Toate, în afar de Ingrid. De ceă nu venise la şcoală? Era cumva bolnavă? Neliniştit, am pornit-o în goană spre strada Fregatei.

Cînd am ajuns, am început s dau tîă rcoale casei, sperînd nici eu nu ştiu ce.

Dar Ingrid nu se ar tă ă – aşa cum speram – la vreuna din ferestrele care se vedeau din strad .ă Ele r mîneau cuă storurile l sate, de parc st pîniiă ă ă casei ar fi fost pleca i înţ vilegiatur .ă

În cele din urm a trebuit s plec, s m reîntorcă ă ă ă acas .Nici a doua zi şi nici în zilele urm toare Ingridă ă nu s-a dus la şcoal . Ce se întîmplase cu eaă ? Era bolnav sauă absenta de la şcoal din cu totul alteă motive? De cîte ori încercam s concretizez acesteă alte motive, de fiecare dată doar unul singur se impunea aten iei mele, potopiţ ndu-mi sufletul de spaimă: Nu cumva dispari iaţ Ingridei avea vreo leg tur cu avertismentul pe care îl primisem de laă ă presupusa prietenă? Nu cumva aceia care mă „sf tuiseră ă” să termin cu Ingrid, dac îmi eraă drag via a, reuşiser s neă ţ ă ă

despartă? Nu cumva într-o alt form şi cu mai multă ă ă eficacitate, izbutiser să ă-l conving sau să ă-l sileasc pe tat lă ă Ingridei s ia anumite m suri ca să ă ă nu ne mai vedem? Şi care ar fi fost motivul? Dac , în timp ce euă d deam tîă rcoale casei, ea de mult nu mai se afla în oraş? Gîndul c să -ar putea s nă -o mai v d niciodat m dezn d jduia.ă ă ă ă ă

Trecu aşa o s pt mîn de zbucium, de nelinişteă ă ă şi teamă. Şi într-o zi, în timp ce r t ceam pe str zi,ă ă ă chinuit de gînduri negre şi de nu mai pu in negrţ e presim iri, întrţ -o mahala pe unde m purtaser înă ă neştire paşii, m-am întîlnit fa în faţă ţă cu Miu a,ţ sora lui Fane.

N-o v zusem de mult vreme. Mai corect spus,ă ă de multă vreme n-o mai b gasem în seam , fiindcă ă ă de v zut, oă vedeam aproape de fiecare dat cînd mă ă duceam să-l caut pe Fane.

— Bun , Miu aă ţ !— Bun , Duculeă !Miu a p rea cumva sţ ă tînjenit , cumva parc nuă ă -i venea la

socoteal c o oprisem în strad .ă ă ă— Am fost la o coleg , inu ea să ţ ă-şi justifice prezen a,ţ

tocmai în mahalaua aceea îndep rtat .ă ă— Şi acum te duceai acasă?— Acasă!Sesizai în tonul ei o oarecare ezitare.— Dac nu ai nimic împotriv , s mergemă ă ă împreun .ă

Vrei?— P i, ă aveai drum în direc ia contrar . Îmiţ ă închipui c teă

duceai undeva.— Nu m duceam nic ieri. M plimbam.ă ă ă— Tocmai în mahalaua asta?! se mir ea cuă neîncredere

parcă. Nu e un loc prea pl cut deă plimbare.— Nu este, recunosc. Dar în ultimul timp mi se întîmplă

deseori, furat de gînduri, s mă ă trezesc în cine ştie ce cartier.

Miuţa n-a mai zis nimic. Am t cut şi eu. Şi amă mers aşa, f r s ne vorbim, o paă ă ă rte din drum. Abia mai tîrziu, cînd nu mai avem mult de mers, mi-a venit gîndul cel bun: să-i cer să m ajute. Acumă Miu a nu mai era o puştanc , ci oţ ă

domnişoar ,ă şi mă va în elege.ţ— Miu aţ – am început cu destul ezitare ă —aş vrea s teă

rog ceva.Miu a sţ -a uitat la mine întreb tor. Şi abia ă în clipa aceea

am descoperit c Miu a se f cuse tareă ţ ă frumoas .ă— Ştii, Miu a, la voi la şcoal exist o fatţ ă ă ă cu care sînt

prieten… Vreau s spun c amîndoi sîă ă ntem foarte, foarte buni prieteni… Dar, uite, s-a împlinit o s pt mîn de cînd nă ă ă -a mai dat pe la şcoală… În elegi, sînt neliniştitţ … O fi oare bolnavă? Sau poate i s-a întîmplat altceva? Gîndeşte-te! O s pt mîn de cînd nu mai ştiu nimic despre eaă ă ă …

— iŢ -e drag , Duculeă ?Atunci nu mi-am putut explica de ce, dar întrebarea

Miu ei ţ m nemul umi. În acelaşi timp, îns ,ă ţ ă m decep iona.ă ţ M nemul umi şă ţ i m decep ion ,ă ţ ă fiindc întrebarea ei suna aă îndoial . Miu a întrebase cu un asemenea ton, de parc nuă ţ ă -i venea să cread c Ingrid îmi era drag .ă ă ă

— O iubesc, Miuţa! O iubesc cu adev rat.ăMiu a mergea şi privea în p mînt. Nici m carţ ă ă

m rturisirea mea nu izbuti să -o fac s se uite laă ă mine.— Cum o cheamă?— Ingrid! Ingrid Richter, din clasa a Vl-a B.— Cred c o ştiu. Iubita ta, Ducule, e o fată ă foarte

frumoas . Straniu de frumoas .ă ăM-am înroşit. Dar nu fiindc Miu a l udase frumuse eaă ţ ă ţ

Ingridei, ci dintr-un fel de pudoare. Expresia folosit de Miu aă ţ – iubita ta – îmi displăcuse.

— Şi în ce fel crezi c aş putea să ă- i fiu de folos,ţ Ducule? continu ea.ă

— S afli ce se întîmpl cu ea. De ce nu vine laă ă şcoală!— Bine, Ducule! Am s caut s aflu.ă ăPe urm , pîn am ajuns acas , nici unul dintreă ă ă noi n-a

mai scos un singur cuvînt.Am condus-o pîn în poart . a a Leonora, afar ,ă ă Ţ ţ ă în

curte, stropea florile din glastre.— S rut mîna, a Leonoraă ţ ţă ! Fane este acasă?— Nu! Înc nă -a venit.De cîtva timp Fane era greu de g sit. De celeă mai multe

ori pleca diminea a la Şantier şi se întorceaţ noaptea tîrziu, cînd eu dormeam demult. Dar chiar cînd izbuteam să-l g sesc, Fane îmi p reaă ă schimbat. În ce fel schimbat, mi-e aproape imposibil s explic. Şi miă -e atît de greu fiindc înă rela iile dintre noi era acelaşi. Acelaşi, dar parc numaiţ ă cu o parte din ceea ce constituia fiin a lui. Amţ crezut c eă îndr gostit, dar c , din pudoare, se fereaă ă s mi seă dest inuiasc . Înclinam s cred c aceastaă ă ă ă era explica ia,ţ deoarece descoperisem în ochii lui un fel de înfrigurată str lucire, pe care mai înainteă nu i-o cunoscusem. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama c m înşelam. Tot atunci aveam să ă ă aflu în ce fel se îndr gostise Fane.ă

A doua zi am aşteptat-o pe Miu a pe bulevard,ţ aşa cum ne în elesesem, la ora cînd ieşeau de laţ şcoal .ă

— Ce se întîmpl , Miu aă ţ ? am întrebat-o în loc de bună ziua.

— N-am putut afla nimic precis. Doar un singur lucru pare sigur: c nu va mai veni la şcoal . Aă ă fost retras .ă

— Şi cum, va pierde anul? am întrebat eu cu naivitate.— Asta nu ştiu! De altfel, taică-su e destul de bogat ca să

aduc acas la el comisia să ă -o examineze. Dac iă -ar da prin minte, şi dac vrea neap rat.ă ă

— Bine, dar de ce a fost retrasă?— Mi s-a spus c e bolnav de inim . ă ă ă O boală grav .ă— Ingrid bolnav de inimă ă? Miu a, nu credţ !— Eu iţ -am spus care este explica ia oficial .ţ ă De altfel,

explica ia aceasta mul umeşte pe toatţ ţ ă lumea. Pîn şi peă diriginta ei.

— Dar adev rul, adev rul adev rat cum lă ă ă -am putea afla?Miu a ridic din umeri.ţ ă— Ducule, eu aş vrea să- i fiu în vreun fel deţ folos, dar nu

v d cum.ă— Ba da, Miu aţ ! Cred c tu ă m-ai putea ajuta, am

contrazis-o. Mie, sigur c nă -au să-mi dea voie s-o v d. Dar peă tine au s te lase, dac ai s spuiă ă ă că-i eşti coleg . Nu seă poate s nu te lase. Şi dacă ă ajungi s vorbeşti cu ea, spuneă -i c eu teă -am trimis… Spune-i că vreau s-o v dă … Spune-i c ,ă dac nu se poate şi nu se poate, cel pu in să ţ ă-mi dea un semn

de via . Vrei tu, Miu a, s m aju iţă ţ ă ă ţ ?— Bine, Ducule, am s m duc chiar în după ă ă-amiaza

aceasta.Şi s-a dus. Ner bd tor, am pîndită ă -o cînd a plecat de

acas şi mă -am luat dup ea, urm rindă ă -o de departe, pîn aă disp rut pe poarta casei. Am r masă ă la col ul str zii sţ ă -o aştept, ca s aflu, cu un sfert deă or mai devreme, veştile peă care avea s mi le aduc .ă ă

M-am înarmat cu r bdare. Mult îns nă ă -a trebuit s aştept.ă Nici m car zece minute. V zîndă ă -o că revine atît de repede, am în eles.ţ

— Nu iţ -au dat voie s-o vezi, aşa-i? am întrebat-o, ieşindu-i în întîmpinare.

— Nu! Mai întîi un b trîă n, un servitor…— Moş Mitru, gr dinarul.ă— Probabil el. Moş Mitru sta nici în curte nuă voia să-mi

dea drumul. A trebuit să-l mint c ă m-au trimis de la şcoal ,ă ca s se înduplece. În hol, mă -a primit o doamn , nu ştiu cineă era.

— Tanti Hilda!— Tanti-sa Hilda m-a întrebat ce doresc. I-am spus c îiă

sînt coleg şi prieten şi c aş dori multă ă ă s-o pot vedea m cară pentru cîteva minute. Mi-a r spuns c , din p cate, s n tateaă ă ă ă ă colegei mele este atît de precar , încît nuă -mi poate satisface dorin a.ţ Medicii i-au prescris un repaus total. Am insistat, dar totul a fost în zadar. M-a refuzat atît de categoric şi cu atît de pu in bun voin , încîtţ ă ă ţă …

— Încît ce, Miuţa?— Încît sînt aproape convins c nu boala esteă ă motivul

pentru care a fost retras de la şcoal .ă ă Poate c mă otivul adev rat îl cunoşti tu, Ducule.ă

Şi privi într-o parte, cumva stînjenit .ă— Dac te gîndeşti cumva c între mine şă ă i Ingrid… Ei

bine, î i spun cinstit c între noi doi nuţ ă s-a întîmplat nimic… reprobabil.

— Atunci nu în eleg de ce o in sechestrat .ţ ţ ăMiu a nu în elegea. Eu îns ştiam. Ştiam c dacţ ţ ă ă ăaş înceta s mai exist, Ingrid nu ar mai fi sechestrat înă ă

cas .ă

** *

Trecuse o lun de cînd nă -o mai v zusem pe Ingrid. Toateă încerc rile mele de a face să ă-i parvină cîteva rînduri se dovedir infructuoase. Nu ştiamă nici m car dac se mai află ă ă sau nu în oraş. Eram dezn d jduit, dar în acelaşi timp furios.ă ă M înfuriaă neputin a de a putea rupe v lul de mister care mţ ă ă înconjura. M înfuria faptul c eram liber pe ac iunile meleă ă ţ numai în m sura în care ele nu contraveneau intereseloră acelora. Din umbr , pîndeau şi luauă cunoştin de tot ceeaţă ce f ceam. M înfuria constatarea dureroas c duşmaniiă ă ă ă mei trebuie c erauă foarte puternici, de vreme ce putuseră să-l determine pe un om atît de bogat ca Horace Richter să-şi sechestreze fata. Ingrid îmi spusese c tat lă ă ei o iubea foarte mult. O iubea mult şi cu toate acestea mai puternică decît dragostea fa de fiicaţă lui fusese frica – sau poate numai obliga iţ ile – faţă de aceia care îi dictaser s ia oă ă asemenea hot rîre.ă Era şi aceasta înc o dovad în plus că ă ă duşmanii mei din umbr dispuneau de multe mijloace caă să-şi impun voin a. Dar cine erau şi, în fond, ceă ţ urm reauă ? De ce nu le convenea nevinovata idilă dintre mine şi Ingrid?

Erau acestea întreb ri care, tocmai fiindc nu leă ă g seamă r spunsul, m dezn d jduiau şi m înfuă ă ă ă ă riau în egal m sur .ă ă ă M dezn dă ă ăjduiau şi m înfuă riau, dar nu m înfricoşau.ă Dimpotriv , dezn dejdea şi furia m îă ă ă ndîrjeau. Poate că niciodat în aniiă care se scurseser nuă -mi dorisem atît de mult să aflu adev rul ca în aceste patru s pt mîni de cîndă ă ă mi se interzicea s-o mai văd pe Ingrid. Sechestrarea Ingridei, sau poate expedierea ei într-un alt oraş, nu era un fapt izolat, f r nici o leg tur cu toateă ă ă ă cîte se întîmplaseră— şi mi se întîmplaseră – în cei aproape trei ani de zile cî i seţ scurseser dă e la moartea tat lui meu. (Scrisoareaă „binevoitoarei prietene” o dovedea cu prisosin .) Exista oţă leg tur logic şi cauzal între toate aceste evenimenteă ă ă ă „declanşate” de faptul obiectiv: asasinarea tat luiă meu. Din

anumite motive, înc necunoscute mie,ă tata fusese ucis. În mod normal, dup acest tragică eveniment, totul ar fi trebuit s se sfă ârşeasc . Înă realitate, fusese începutul unor maşina iuţ ni puse la cale de acelaşi înverşunat duşman al familiei noastre şi care, de data asta, ne vizaser şă i ne vizau pe noi. Pe mine, pe mama. Or, tocmai aceasta nu puteam în elege. De ce sţ e întâmplase şi se întâmpla aşa? Ce, nu-i era destul că-l omorîser pe tataă ? Ce planuri mai urzeau împotriva noastră? De ce interveneau in via a mea,ţ desp r iă ţ ndu-m de Ingriă d? Erau toate acestea întreb ri peă care – cu excep ia ultimeiţ – mi le pusesem de mai multe ori f r s g sesc un r spuns. Dă ă ă ă ă e fapt, o explica ieţ g sisem.ă Numai c ea nu m mul umise. Dacă ă ţ ă el sau ei continu să ă intervin în via a noastr înseamn c f r voă ţ ă ă ă ă ă ia lor comiseser , atunci cîndă f ptuiser crima, o anume greşeal .ă ă ă Ce altceva trebuia s presupun despre perchezi ii decît c eiă ţ ă încercaser ulterior s repară ă e ceea ce greşiseră?

Ra ionamentul nu m mul umise îns , fiindcţ ă ţ ă ă perchezi iile puteau s aib şi alt explica ie. Deţ ă ă ă ţ pild , poateă ei c utaser un document compromi tor, nu pentru ei, ciă ă ţă pentru altcineva, spre a-l utiliza ca instrument de şantaj. Dar indiferent de natura documentului, un lucru era clar: că existaseră motive puternice ca duşmanii noştri să-l caute acas la noi. Dar oare mai existau aceste motiveă ? De vreme ce, dup cea de a treia perchezi ieă ţ – ultima efectuat în modă cît se poate de discret de c tră e Catina – fusesem l sa i înă ţ pace, era poate mai normal s presupunem c , între timp,ă ă documentul îşi pierduse valoarea. Poate!… Dar nu eram sigur. Fiindc tot aşa de bine puteam presupune că ă

renun aser sţ ă ă-l mai caute fiindc în urma perchezi iiloră ţ se convinseser c nu mai este de g sit. Dară ă ă mai puteam presupune şi altceva. Bun oar , că ă ă între timp îl g siseră ă între filele c r ilor confiscate.ă ţ Cu toate c nu excludeam dină capul locului nici o asemenea posibilitate, ceva în mine refuza s-o accepte. De ce, nici eu nu ştiu. Poate fiindc îmiă ziceam c de vreme ce şi Catina nă e cotrobaise prin cas ,ă dac dă ocumentul ar fi fost descoperit în prealabil de falşii poli işti, ea nu sţ -ar mai fi obosit să-l caute. Catina ar fi aflat-o

la timpul potrivit – pe ce cale nu ştiam – aşa cum izbutise să afle ziua şi ora exact a percheziă ţiei.

Poate v ve i întrebaă ţ : De unde aceast certitudine că ă ceea ce c utaser atît falşii poli işti, cîtă ă ţ şi Catina era un document? De fapt, nu-i vorba de-o certitudine, ci de o simpl presupunere. Dacă ă numai c r ile nu fuseseră ţ ă confiscate – desigur pentru o examinare ulterioară am nun ită ţ ă – şi dac , ă la rîndul ei, Catina se f cuse fortă e ca s neă şterpeleasc ă „relicva”, singura carte pe care mitocanul cu ochi de veveri ţă ne-o l sase, era oareă lipsit de logic să ă presupun c ceea ce c utauă ă ei putea fi ascuns într-o carte? Şi oare ce altceva se poate ascunde mai bine între filele unei c r iă ţ decît tot o foaie de hîrtie?Dup ce reintrasem în posesiaă „relicvei”, dezb tuseă m problema împreun ă cu Fane de mai multe ori şi de fiecare dat aceasta fusese concluzia laă care ajunsesem. Ceea ce ne încurca îns cel maiă mult era tocmai criptograma. Şi ne încurca fiindcă, la un moment dat, începusem s ne întreb m dacă ă ă documentul pe care îl c utaser falşii poli işti nuă ă ţ era tocmai aceast criptogram .ă ă Atunci cînd ne-am pus, pentru prima dat întrebarea,ă eu aveam cincisprezece ani, iar Fane şaisprezece. Cel pu in înţ ceea ce m priveşte, m g seam la o vîrst cînd,ă ă ă ă datorită lecturilor şi firii mele, eram predispus să iau drept realitate cele mai extravagante şi mai senza ionale închipuiri. Darţ oricît de înfierbîntată îmi era imagina ia, nu m puteamţ ă totuşi înşela în aşa m sur , încît s identific foaia de hîrtieă ă ă pe care tata scrisese în grab cîteva litere şi cifre cuă documentul c utat cu asidu înc p înare atît de falşiiă ă ă ăţ poli işti, cît şi de Catina. P rea mai probabil cţ ă ă criptograma era doar „cheia”, prin intermediul c reia se putea ajunge laă ceea ce am numit, în sens impropriu, documentul mult c utat.ă

De aceea, acas la Fane, pierdusem multe ore,ă totdeauna noaptea, doar-doar vom izbuti s descifr mă ă adev ratul în eles al criptogramei. În celeă ţ din urm a trebuită s ne recunoaştem învinşi. Amă ascuns-o în „relicvă”, iar pe aceasta în lada cu nisip. De acolo n-am mai scos-o mai bine de doi ani de zile. Dup aceea, întrucât nici adev ra ii, dară ă ţ

nici falşii poli işti şi nici Catina nu ne mai c lcaserţ ă ă între timp casa, am socotit c nu ar mai fi chă iar atît de riscant dac iă -aş g si ă „relicvei” o alt ascunz toare, acas la noi. (Aceasta seă ă ă întîmplase la numai cîteva zile dup ce Ingrid a încetat să ă mai vin la şcoal .)ă ă

Acum, ra ionamentele pe care le f cusem cuţ ă aproape trei ani în urm atît în leg tur ă ă ă cu criptograma cît şi cu ceea ce am numit documentul compromi tor nu mi sţă -au mai p rută c se sus in. Amă ţ început s acord o mai mare importană ţă „relicvei”, o importan deosebit , deoarece am ra ionat înţă ă ţ felul urm toră : Dac documentul exist şi dac tat lă ă ă ă meu îi acordase o oarecare importan , e greu deţă presupus c lă -a p strat doar între filele unei c r i.ă ă ţ

Cu alte cuvinte, dac ă hîrtia aceea nu trebuia să ajungă sub ochii nim nui sau ai anumitor persoane,ă atunci sigur că tata nu s-ar fi mul umit sţ -o p strezeă – doar s-o p strezeă între filele unei c r i. E multă ţ mai probabil c a c utat să ă -o ascund .ă Dar unde? Undeva în casă? În dou rînduri falşii poli iştiă ţ – minu ios şi cu competenţ ţă – şi o dat Catina r scoliser dină ă ă pod şi pîn în pivni , r sturnînd totulă ţă ă cu dosul în sus. De g sit îns nu g siser nimic.ă ă ă ă Ulterior, la rîndul meu, întreprinsesem, în mod sistematic, o alt perchezi ie.ă ţ Rezultatul, de asemenea, fusese negativ. Hîrtia, dac existaă una, sigur nu se afla în cas . Falşii poli işti, atunci cîndă ţ confiscaseră c r ile, ajunseser şi ei la aceeaşi concluzie.ă ţ ă Dar oare de ce le confiscaseră? Numai fiindc au sperat să ă g seasc documentul ascuns între filele vreuneiaă ă ? În definitiv, un document oarecare numai în acest fel poate fi ascuns într-o carte? Desigur c nu. De pild , o scrisoare seă ă poate ascunde în coperta unei c r i. Se dezlipeşte pă ţ înza, se pune documentul acolo şi apoi se lipeşte totul la loc. Sau – şi mai sigur – dac mucavaua este mai groas , seă ă desface în dou p r i, se ă ă ţ vîr la mijloc actul respectiv şi pe urm seă ă lipseşte la loc. Odată ajuns s formulez o asemenea ipotez ,ă ă mi-am pus şi urm toarea întrebareă : Dac aşa să -or fi petrecut lucrurile în realitate, atunci care dintre c r ile noastreă ţ prezentase pentru tata cea mai sigur ascunz toareă ă ? Mi-am r spuns imediat şi f r nici un felă ă ă de ezitare: „relicva”. La

nici o alt carte mucavauaă din care era f cut coperta nu eraă ă atît de groas .ă Aceasta, f r a mai pune la socoteal că ă ă ă leg turaă din piele de vi el, nu mai pu in groas , ad uga unţ ţ ă ă spor de siguran .ţă N-am stat mult pe gînduri. Am „jupuit” învelişul de piele şi am descleiat mucavaua coper iloţ r fîşie cu fîşie. De g sit îns nă ă -am g sit nimic. Fusesem atît de convinsă c descoperisem ascunz toareaă ă documentului, încît atunci cînd m-am convins că m înşelasem mă -am l sat pradă ă deprim rii. Şi auă mai trecut cîteva zile. Dar de fiecare dată cînd aveam timp liber, seara mai ales, „relicva” mă atr geaă ca un magnet. O r sfoiam, citeam iciă -colo cîte un pasaj, şi în tot acest timp gîndurile mele lucrau, lucrau. Şi iat că ă într-una din seri mi-am adus aminte de ce-mi spusese mama a doua zi după ce „relicva” disp ruse de pe scrin, şterpelită ă de Catina.

Discu ia aşa îţ ncepuse atunci:— Crezi, Ducule, c mitocanii au s ne restituieă ă c r ileă ţ ?— Ştiu eu! Poate c da. În definitiv, ce le trebuie loră ?

Dac ar fi c r i de valoare, aş mai în elege. Leă ă ţ ţ -ai vinde.— Mie, Ducule, de una are să-mi par tare r u.ă ă De

„relicvă”.— Ştiu, mam . Miă -ai mai spus-o.— Mult mai inea tata la cartea aceea. Tu ai citţ it-o? iŢ -a

pl cută ?— Parc numai o dată ă? Mi-a pl cut mult.ă— Lui taică-tu atîta îi pl cea, încît nu se mul umea să ţ -o

citeasc şi să -o reciteasc , cum desigur aiă observat şi tu. Dar s şi copieze pasaje diă n ea.

— Serios, mamă?— Dac î i spuă ţ n! E drept, nu s-a întîmplat decît o singură

dat . Dară …— Cînd, mamă? am întrerupt-o.— Chiar în noaptea din ajun de a se pr p di.ă ă M-am culcat

mai devreme, c ci eram obosit . Nuă ă ştiu cît timp am dormit. La un moment dat m-am trezit. Taică-tu st tea la m su aă ă ţ aceea cu „relicva” dinainte şi copia din ea.

— Mam , eşti sigur c tata copia pasaje dină ă ă „relicvă”?— Ce Dumnezeu, eram eu somnoroas , dar nuă cred să

m fi înşelat. Dar stai pu ină ţ ! Sigur c nuă m-am înşelat. C ciă mai tîrziu m-am mai trezit în vreo dou rînduri şi tot lă -am v zut scriind, copiindă din carte.

Atunci n-am dat nici o importan ceţă lor aflate, convins fiind c mamei, somnoroas cum fusese, iă ă se p ruse numaiă c tata copiaz pasaje din ă ă „relicvă”. Pe de alt parte, treiă fuseser motivele careă m împiedicaser s dau crezareă ă ă celor afirmate de mama. Primul: tata nu avea obiceiul să copieze pasajele care-i pl cuser mai mult din c r ile citite.ă ă ă ţ Al doilea: chiar dac aş fi acceptat c tata se hot rîse să ă ă ă fac , s zicem, o colec ie de maxime adunate din c r ileă ă ţ ă ţ citite, îmi era greu s cred c începuse cu romanul luiă ă Dumas: Contele de Monte Cristo. În fine, al treilea motiv: nici falşii poli iştiţ şi nici eu, ulterior, nu descoperisem foile pe care, dup spusele mamei, copiase pasaje din ă „relicvă”. Datorit acestor motive mai alesă … fusesem convins că mama se înşelase.

Dar de atunci trecuser mai bine de doi ani. Deă aceea, reamintindu-mi de cele ce-mi spusese atunci mama, mi-am zis:

„De acord. Mamei, somnoroas fiind, i să -o fi p rut c tataă ă copiaz pasaje din ă «relicvă». Dar e aproape imposibil s i seă fi p rut c scrie, dacă ă ă efectiv n-ar fi scris în clipa cînd ea s-a trezit din somn. Deci, un fapt este sigur sau aproape sigur. C înă ajunul mor ii sale tata a pierdut o bun parte dinţ ă noapte scriind. Ce? O scrisoare. În acest caz, cui fusese adresată? Dac , întră -adev r, tata a scrisă atunci noaptea o scrisoare, pe care a apucat s-o expedieze, atunci ce rost au avut perchezi iileţ ? Ori dac ei nă -au g sită -o – şi nici eu ulterior – atunci ipoteza scrisorii cade. Sau poate a scris altceva decît o scrisoare? Poate şi-a f cut nişte însemn riă ă personale? Dar şi în acest caz ele ar fi fost g siteă fie de falşii poli işti, fie deţ Catina, fie de mine”.

Dac , totuşi, tata îşi pierduse o bun parte dină ă noapte scriind, ce anume scrisese şi ce se întîmplase cu foile respective? Şi apoi, mai era ceva care m încurcaă : Fie că concepuse o scrisoare, fie c scrisese cu totul altceva, ceă rost avusese s scrieă cu „relicva” deschis în fa a luiă ţ ? Ca să

creadă mama c citeşteă ? Sau ca s cread ea că ă ă-şi copiază pasaje din carte? Şi într-un caz, şi în cel lalt eraă o m sur deă ă precau ie absolut inutil . În primulţ ă rînd, fiindc mama seă culcase atunci cînd el începuse s scrie, iar în al doilea rînd,ă fiindc o cunoştea pe mama în atîta m sur ca s fie sigură ă ă ă că ea în nici un caz nu i-ar fi cerut să-i citeasc şi eiă ceea ce scrisese.

Am sim it nevoia s mai stau o dat de vorb cuţ ă ă ă mama. Tocmai se preg tea s se culce.ă ă

— Mam , aş vrea s te întreb ceva. Î i aminteşti,ă ă ţ mi-ai spus c în noaptea dinaintea mor ii sale, treziă ţ ndu-te din somn, l-ai v zut pe tata copiind nişteă pasaje din „relicvă”. Eşti sigur , mam ?ă ă

— Da, Ducule. Cartea era deschis şi tata scriaă chiar pe ea.

— Cum, mam , chiar pe eaă ?— Aşa cum auzi.— Vrei s spui c hîrtia pe care scria se aflaă ă chiar pe

carte?— Da!— Foarte curios!… Î i dai seama, mam , cît deţ ă incomod

era pentru tata s scrie inîă ţ nd hîrtia pe coşcogeamite c r oaieă ţ ?

— Se poate! Pesemne c lui taică ă-tu aşa îi era mai la îndemîn .ă

— Ai v zut, mam , şi hîrtia pe care scriaă ă ?— Nu mai in ţ minte. iŢ -am spus doar c ă mi-era tare

somn.— Bine, mam . Noapte bună ă!— Tu nu te culci, Ducule?— Mai citesc pu in.ţÎntrebînd-o pe mama dac v zuse şi hîrtia peă ă care tata

scria, nu mi-am dat seama de importan aţ întreb rii. Abiaă cînd am trecut dincolo, în camera mea, şi cînd gîndurile din nou au început s lucreze, am fost conştient de acest lucru.ă De fapt, nu chiar imediat, ci mai tîrziu ceva, cînd mi-am pus întrebarea:

„De vreme ce nu s-a g sit nici scrisoare şi niciă vreo altă

însemnare, şi întrucît mama nu poate afirma c a v zut hîrtiaă ă pe care scria tata, nu cumva ar trebui tras concluzia c el aă ă scris chiar pe filele „relicvei”?

Pîn a nuă -mi pune aceast întrebare r sfoisă ă em – şi nu numai o dată – „relicva”. Acum însă m-am pus imediat pe treab . Am început s cercetez ă ă „relicva” în mod sistematic, fil de fil . Dară ă am ajuns pîn la tabla de materie f r să ă ă ă g sescă m car un singur cuvînt scris de ă mîna tat lui meuă ….Şi totuşi! Totuşi ipoteza în nici un caz nu trebuia abandonat .ă Am reluat treaba de la cap t. Şiă în timp ce întorceam foile c r ii, deodat am b nuită ţ ă ă adev rulă : c între criptogram şiă ă „relicvă” exista o leg tur direct . Am început s citesc şi să ă ă ă ă recitesc – pentru a cîta oară? – cifrele, literele. În primul rînd, trei cifre, apoi nişte litere. În urm toarele rânduri, mai întâiă nişte litere şi pe urmă cîte trei coloane de cifre. Oare ce leg tur puteaă ă s existe între litere şi ă cifre şi „relicvă”?

„Poate c litereleă – m-am întrebat – reprezintă ini ialeleţ unor capitole?”…

Am început s caut la tabla de materie dac celeă ă trei litere din primul rînd – C.D.C. – nu reprezentau cumva ini ialele vreunui capitol. Inima începu sţ ă-mi bat mai tare şiă tâmplele să-mi zvâcneasc atunci cînd am descoperit că ă literele C.D.C. reprezint ini ialele capitoluluiă ţ : C pc unul dină ă Corsica. Era oare numai o simpl coincidenă ţă? Nu!… Cel de-al doilea rînd începea cu literele I.M.C. Iat c şi acesteaă ă se potriveau cu ini ialeleţ titlului altui capitol: Insula Monte Cristo. Cu litera U începe capitolul Uluire, iar literele H.P.D.G. din ultimul rînd nu mai înc pea nici o îndoial c seă ă ă refereau la capitolul Hanul „Pont du Gard”.

Dar cifrele? Cele din prima coloan reprezentauă— mi-o dezv luise tot tabla de materieă – num rulă

capitolului. De pild ,ă C pc unul din Corsicaă ă era cel de-al unsprezecelea capitol, Insula Monte Cristo, al dou zeci şiă treilea capitol şi aşa mai departe.

Mai pu in uşor miţ -a fost s în eleg ce reprezentau cifreleă ţ din urm toarele dou coloane. Dar pînă ă ă la urm amă descoperit şi aceasta. Una indica pagina, iar cealaltă – aveam s-o aflu pu in mai tîrziuţ – pasajul.

Dar dac am izbutit să ă citesc relativ uşor şi corect criptograma, nu mic miă -a fost ciuda cînd, deschizînd la paginile indicate, le-am g sit curate.ă Nu se vedea nici un cuvânt scris de mîna tat luiă meu şi nici vreo subliniere pe textul respectiv. Descump nit, mă -am întrebat ce concluzie trebuie s tragă ? C nu exist nici o leg tur întreă ă ă ă criptogram şi ă „relicvă”? Imposibil! Sau mai curînd că ceea ce luasem eu drept criptogram nu era decîă t o simplă nota ie prin care tata voise s consemnezeţ ă – pur şi simplu dintr-un capriciu – capitolele care îi pl cuser cel mai multă ă ?

A trage o asemenea concluzie mi se părea de-a dreptul absurd . Tata indicase prin criptogramă ă anumite capitole care pentru el aveau o importanţă deosebit . Dar despre ceă anume putea fi vorba? Am început s citesc paginile indicateă cu aten iaţ încordat la maximum. Şi în timp ce citeam amă avut intuitiv explica ia.ţ

„Înseamnă – mi-am zis – c nu exist decît oă ă singură explica ieţ : c , întocmai ca pe pergamentulă g sit de Legaă rd din povestirea lui Edgar Allan Poe – C r buşul de aură ă – tata a scris pe filele «relicvei» cu cerneal simpatică ă”.Şi fiindcă aflasem din amintita povestire c scrisul invizibil devineă vizibil sub ac iunea c ldurii,ţ ă am înc lzit şi eu paginileă indicate de criptogram ,ă plimbînd pe deasupra becul aprins al veiozei. Cîteva minute dup aceea printre ă rîndurile tip riteă au început s apar altele scrise de mîn . Cu emo ie amă ă ă ţ recunoscut caligrafia tat lui meu.ă În sfîrşit, „relicva” îşi dezv luise taina.ă Trecuse de mult miezul nop ii cînd aţ m început s citesc, rând dup rând, lunga şi trista spovedanieă ă a tat lui meu. Dup ce am parcurs şi ultimul rînd,ă ă afară mijea de ziu . Cocoşii mahalalei noastre oă vesteau cu voce r guşit şi parc somnoroas .ă ă ă ă

În odaia de al turi, maă ma dormea. Cu gîndul m-am apropiat de ea şi i-am vorbit încet, ca s nă -o sperii:

„Scoal , mam , s afli şi tu de ce a fosă ă ă t ucis tata!”Dar mama dormea. Nu ştia şi nu avea s afleă niciodată

adev rata cauz a mor ii tat lui meu.ă ă ţ ă„Scriu aceste rînduri – îşi începe tata spovedania –

dintr-o necesitate similar aceleia pe cară e a sim itţ -o supusul

regelui Midas atunci cînd a f cut o gaur în p mînt spre aă ă ă -i încredin aţ teribilul secret pe care îl aflase: c regele ă lui, prosl vitul şi mă ult- respectatul s u rege Midas, aveaă urechi de m gară !

Şi fiindc nu cred c , pă ă rocedînd întocmai ca supusul regelui Midas, aş avea şi satisfac ia aţ cestuia, folosesc o altă cale mult mai potrivit . Pentru că ă omul din legend ,ă încredin înd gropii nemaipomeţ nitul s u secret, a fost totuşiă auzit de cineva, pe cînd eu folosind, pe de o parte, filele acestei c r i,ă ţ iar pe de alta, cerneala simpatic , sînt sigur că ă secretul va rămîne şi pe mai departe înv luit înă tain . Înă schimb, dac Waltheă r se hot r şte s seă ă ă scape de mine, nimeni nu va cunoaşte adev rataă cauz a mor ii mele.ă ţ

La omul acesta, cîndva, am inut ca la un frate.ţ Pe omul acesta de dou ori lă -am sc pat de laă moarte, primejduindu-mi propria mea via . Cî i aniţă ţ au trecut de cînd l-am cunoscut? Mul i. Poate dou zeci de ani. F ceamţ ă ă amîndoi parte din echipajul vasului STEAUA DE AUR, c ruiaă îns noi îi spuneamă – inclusiv c pitanulă – COŞCIUGUL. Mi-l amintesc bine. Un vlăjgan de aproape doi metri, blond, cu ochi albaştri, cu un chip prelung, frumos.

Fire vesel , comunicativ , înc din primele zileă ă ă se împrieteni cu toat lumea. Care era adev rataă ă lui na ionalitate nu am putut afla.ţ Vorbea curent franceza, germana, engleza şi se descurca binişor în limba italian şiă spaniol . De altfel, se cunoşteaă c era un b iat cu carte.ă ă Dac nu ar fi f cut oă ă „prostie” – despre care evita să vorbească – îmi d dea s în eleg c lă ă ţ ă -ar fi aşteptat o carieră str lucit . ă ă „Prostia”, dup cît miă -am putut da seama, constase în aceea c ucisese o femeie.ă

Deşi prieten cu toat lumea, de mine p rea că ă ă este cel mai mult ataşat. Afec iunea aceasta a început pe vas şi sţ -a cimentat în lunile petrecute mai întîi la Port Said şi pe urmă la Suez, încercîndu-ne norocul în diferite meserii. La Port Said i-am salvat pentru prima dat via a, sc pă ţ ă îndu-l de cu itulţ unui mulatru, care numai pu in a lipsit sţ ă-l spintece ca pe un peşte.

„Niciodat nă -am s uit c ă ă mi-ai salvat via aţ !” mi-a spus

el în nenum rate rînduri.ăNu sînt sigur, dar cred c ă Walther, înainte de a ajunge un

vîntur lumă ea, fusese – sau numai se preg tise pentru aă ajunge – profesor. De cîte ori îi ceream p rerea în vreoă problem , Walther îmiă inea o adev rat prelegere. Euţ ă ă ciuleam urechile şi b g m la cap tot ceea ce auzeam.ă ă Trebuie s recunosc, din acest punct de vederă e îi datoresc mult lui Walther. F r ajutorul lui, cunoştin eleă ă ţ – incomplete – strînse în cei cî iva ani de liceu nu miţ -ar fi fost suficiente în în elegerea şi ordonarea datelorţ c p tate ulterior prină ă lectur .Dup vreo cîteva luni petrecute la Suez, în careă ă timp norocul nu ne-a surîs niciodat , neă -am dus la Alexandria. Aproape f r un ban în buzunar,ă ă colindam tavernele din port, în c utarea unui ă vas pe care s ă ne angaj m. Pîn laă ă urm , am g sit deă ă lucru pe un cargobot care naviga sub pavilion spaniol şi ducea o înc rc tur de bumbac laă ă ă Barcelona.

Acolo am tras mî a ţ de coad vreo trei s ptă ă ămîni, pînă cînd ni s-a ivit şansa extraordinar să ă fim angaja i amîndoiţ ca stewar i pe un cargobotţ cu destina ia Rio de Jaţ neiro. Dacă Walther nu ar fi cunoscut atîtea limbi, cred c norocul ar fiă trecut pe lîng noi f r s ne ating cu aripa luiă ă ă ă ă ocrotitoare.

Ca stewart nu se poate spune c stai de poman .ă ă Dar în compara ie cu mizeria pe care o îndurasem laţ Port Said, la Suez şi Alexandria pîn în clipa cîndă ne-am îmbarcat, via aţ de pe vas ni se p rea apropeă ca o c l torie de pl cere.ă ă ă

Walther, cu firea lui vesel , repede izbuti să ă cîştige simpatia întregului echipaj, inclusiv pe a c pitanului. De nuă mai pu in simpatie se bucuraţ ă şi în rîndurile pasagerilor. Aceştia, din conversa iaţ cu el, îşi d deau seama c au deă ă -a face cu cineva care numai din întîmplare şi împins de nevoi materiale îmbr işase meseria de stewart. Datorităţ ă farmecului s u personal, Walther se bucura pe vasă de un regim de favoare care, indirect – întrucît toat lumea ştia că ă sîntem prieteni – se r sfrîngeaă şi asupra mea. Aşa, spre pild , c pitanul Conradă ă Paiysdael – c ruia îi pl cea s seă ă ă laude c se trageă din spi a marelui pictor olandez cu acelaşiţ nume – ar fi fost în stare s zvîă rle peste bord pe stewardul

pe care l-ar fi prins citind pe punte sau în oricare alt loc decît cabina; dar fiindc îi îng duia luiă ă Walther, se f cea c nu mă ă ă observ , ă dac se întîă mpla s m surprind şi pe mine cuă ă ă vreo carte în mîn .ă

Pe vas exista o bibliotec bunicic . În marea loră ă majoritate, c r ile nu fuseser cump rate din fondurileă ţ ă ă respectivei societ i de naviga ie, ci fuseserăţ ţ ă uitate sau l sate în mod inten ionat de pasageri înă ţ cabine, înainte de a p r si vasul.ă ă

Se crede c oamenii îşi iau în c l torie doar c r iă ă ă ă ţ uşoare şi agreabile, care s le dea iluzia c timpulă ă trece mai repede. Biblioteca de pe cargobotul „Cordova” mi-a dovedit c oă asemenea p rere esteă cu totul greşit . Existau acolo volumeă din domeniile cele mai diverse şi în limbile cele mai diferite. Dar, întrucît majoritatea erau scrise în limba italiană sau spaniol , am fost nevoit s înv , cu ajutorul luiă ă ăţ Walther, aceste limbi. A mers destul de uşor, în primul rînd, pentru că metoda lui de predare era excelent , iar în al doilea, pentruă c pe vas seă vorbea cel mai mult limba spaniol .ă

În bibliotec am g sit o carte care a f cut asupraă ă ă mea o impresie extraordinar . ă O carte fermec toare, ă în care autorul, pornind de la unele fapte istorice, deci reale, l saă imagina ia s brodezeţ ă tulbur toare întîmplă ări. Cartea era un fel de istorie a comorilor pe care, citind-o, r mîneai uimit deă cantitatea uriaş de aur care zace pe fundul m riloră ă şi oceanelor, sau în m runtaiele pă ămîntului.

Cartea aceasta a constituit un prilej de interesante discu ii cu Walther. Voiam s ştiu dac nuţ ă ă au fost f cuteă încerc ri pentru a fi readuse laă lumin m car o parte dină ă aceste uriaşe bog ii,ăţ am vrut s ştiu dac fuseseră ă ă descoperite niscai aparate cu ajutorul c rora s poat fiă ă ă detectate comorile care z ceau sub p mînt.ă ă Pe Walther nu-l prea interesa subiectul acesta, dar îmi d du unele informa iiă ţ care, în loc să-mi astîmpere curiozitatea, dimpotriv , miă -au a î atţ ţ -o. Tot de la el am aflat c , în leg tur cu subiectulă ă ă care m interesa, exista o întreag literatur . Ulterior, amă ă ă devorat o parte din ea, cu o pasiune care trezea hazul lui Walther. Din acest motiv, Walther a început s mă ă

porecleasc , în glum , Monte Că ă risto.— Eşti delicios, drag Andă re, îmi spunea el. La vîrsta ta –

nici el, nici eu nu aveam cu mult peste dou zeci de aniă – să te pasioneze asemenea poveşti!… Nu cumva ai de gînd să cau i şi tuţ vreuna din comorile scufundate sau îngropate?

— Crezi c ă m-aş da în l turi dac aş şti c aă ă ă m şansa să g sesc vreunaă ?

— Pe cele din fundul m rii, mai greu. Ară trebui să înfiin ezi o societate pe ac iuni, sau sţ ţ ă g seşti pe cinevaă dispus s subven ioneze o asemeneaă ţ , expedi ie. S ştii cţ ă ă s-au f cut multe încerc ri. Cu ce rezultate îns , habar ă ă ă n-am. Dar î iţ spun eu – şi rîdea cu toat fa aă ţ – şanse nu prea ai să g seşti asemenea naivi. ă S-au p c lit mul i,ă ă ţ şi ceilal i sţ -au înv at minte.ăţ

— Rîzi de mine!— De loc! În definitiv, ce-ar fi s te faciă c ut tor deă ă

comori? E şi asta o meserie ca oricare alta. Cînd ai s teă plictiseşti cu via a asta şiţ ai s te întorci acas , puneă ă -te pe c utat comori. Cuă un dram de noroc, poate c dai de unaă uriaş , şă i devii mai bogat decît Monte Cristo.

— Dac nă -ai s m înso eşti şi tu, mă ă ţ ă las p gubaş.ă— Deocamdat , drag Monte Cristo, s ă ă ă mai hoin rimă

pu in pe m rile p mîntţ ă ă ului şi pe urm ,ă poate, ne-om apuca şi de s pat comori. De altfel,ă comori putem c uta şi laă b trîneă ţe; dar ca s colinzi m rile p mîntului, cînd nu eştiă ă ă ac ionar laţ Lloyd, trebuie s fii tîn r.ă ă

Din ziua aceea, Walther nu mai mi-a spus altfel decît Monte Cristo.”

Aici se sfirşea prima parte a spovedaniei tat luiă meu. Am întors filele, c utîă nd la pagina 200 capitolul intitulat: Insula Monte Cristo.

Paragraful 10 al capitolului 23 începea astfel:„Uneori aşa se întîmpla: Cîteodat Dantă es sim eaţ

nevoia de singur tate. Şi oare exist pe lume o maiă ă deplin singur tate şi totodat mai fermec toareă ă ă ă decît aceea a unei cor bii ce navigheaz singur peă ă ă mare în întunericul nop ii şi în t cerea imensitţ ă ăţii?”

Am apropiat lampa de rîndurile acestea şi la c lduraă

degajat de bec, printre rînduri, au ap rută ă altele, acestea care urmează:

„Am ajuns la Rio de Janeiro conform itinerariului. Nu cunoşteam nici unul din noi oraşul şi aveam la dispozi ie optţ zile ca să-l cercet m, pentru că ă abia atunci „Cordova” urma s ridice ancora. Dară s-a întîmplat ca, numai dou zile după ă ce am ajuns, Walther s se îmboln veasc de friguriă ă ă galbene. Bineîn eles, cţ ăpitanul l-a debarcat imediat şi, fiindc nici eu ă n-am vrut s mai ră ămîn, a procedat la fel şi cu mine.Nu l-am dus la spital. Am g sit şi am închiriat oă odăiţă în port, la o metis b tă ă rîn , care d deaă ă camere cu ziua marinarilor r maşi f r de lucru.ă ă ă O lun ă a z cut Walther şiă pu in a lipsit s nu seţ ă pr p deasc . Pe urm a mai trecut oă ă ă ă lun pîn să ă ă se pun pe picioare, atîta era de sl bit. Ceea ceă ă agonisisem amîndoi nu ne-a ajuns mai mult decît pentru o jum tate din aceast perioad . Dar deă ă ă foame nu am murit, şi nici lui Walther nu i-a lipsit nimic din ceea ce a avut nevoie ca să se întremeze.

Faptul c mă -am priceput s m descurc în perioada cît aă ă fost el bolnav a avut ca urmare c Walther a început s mă ă ă admire şi să-mi prezic , deă data asta serios, c datorită ă „ideilor” mele, încă înainte de a descoperi vreo comoară, aveam s devină milionar peste noapte. (Pîn la ora aceasta,ă prezicerea lui nu s-a împlinit şi nici nu cred c se vaă împlini vreodat .)ă

„Ideile” datorit c rora am putut s cîştig ceea ceă ă ă era strict necesar între inerii noastre şi întrem riiţ ă lui nu ar fi valorat nici dou parale dac nu aş fiă ă avut un pic de şans şiă dac nu ă m-aş fi priceput şi eu la cîte ceva. Am început prin a c uta de lucru.ă Nu a fost de loc o treab uşoar . Pentru ceaă ă mai grea şi necalificat munc să ă e prezentau de cel pu in deţ zece ori mai mul i solicitan i decît era nevoie.ţ ţ Dar pîn laă urm am g sit cevaă ă : un angajament pentru o s pt mîn , caă ă ă pianist, la o spelunc ordinar . Am binecuvîntată ă -o atunci în gînd pe b trînă ă domnişoară Blechner, care se oferise să-mi dea gratuit lec ii de pian, fiindc zicea c am ţ ă ă „mîini îndemînatice”. (Voia s spun c am talent.) Biataă ă ă domnişoar Blechner a fost tare mîă hnit cînd aă m anun atţ -o

c plec din nou să ă-mi încerc norocul pe mare.Toat treaba ă consta în a acompania la pian pe o

cîntărea de tangouţă ri languroase. Întrucît cînt rea a cîntaă ţ dup ureche, tot dup ureche am improvizat şiă ă acompaniamentul. Atît ea, cît şi patronul speluncii se ar tară ă încînta i de îndeţ mînarea mea. Ca să-mi dovedeasc în ceă m sur îmi apreciaă ă talentul, îmi m rturisi c , dacă ă ă nu ar fi avut contract semnat în regul cu pianistul pe caă re-l înlocuiam – r nit cu prilejul unei înc ier ri care avusese locă ă ă în localul lui – m-ar fi angajat definitiv.

Dar, la expirarea s pt mînii,ă ă pianistul, cu capul bandajat, se înapoie la lucru, spre marea mea satisfac ie, pentru c ,ţ ă dac ar mai fi întîrziat, f r doară ă ă şi poate c aş fi ajuns şi euă la spital. Nu era noapte s nu se întîmple scandaluri şiă înc ier ri în taverna lui Pedă ă ro.

Înc înaiă nte de a se împlini sorocul cînd urma s ia sfă îrşit scurta mea carier de pianist, am început s m întreb ceă ă ă voi face dup aceea. Atunciă mi-a venit în minte prima „idee”. Din carton, hîrtie, clei, cîrpe şi vopsele am început să confec ionezţ nişte p puşi care reprezentau ciob naşi şiă ă

r ncu e. Datorit pitorescului vestimentar al p puşilorţă ă ţ ă ă mele, izbuteam de fiecare dat să ă-mi desfac marfa şi, cu ce cîştigam, s ne ducem zilele de azi peă mîine.

O alt ă „idee” a fost aceea de a vinde braga, b utur cuă ă desăvîrşire necunoscut prin meleagurileă acelea. N-aş putea spune c am avut mul i clien i.ă ţ ţ Dar într-un port ca Rio de Janeiro, unde întîlneşti oameni de prin toate col urileţ p mîntului, g seamă ă m car atî ia cump r tori ca s nu mă ţ ă ă ă ă întorc acasă f r un ban în buzunar. De altfel, nuă ă renun asemţ la p puşi. Aşa c vînzînd bragă ă a şi p puşiă izbuteam s cîştig atîta cît aveam nevoie ă ca Walther, în convalescen acum, s nu duc lips de strictul necesar.ţă ă ă ă

Neputind ignora ceea ce numea el devotamentul meu, Walther mereu îmi spunea:

— Drag Monte Cristo, penă tru a doua oar miă -ai salvat via a. Oare cînd m voi putea revanşa înţ ă vreun fel?

— Nu sîntem prieteni?— Da, sîntem! Dar, s ştii, niciodat nu voi uita.ă ă

Niciodată!— S nu mai vorbim despre asta, drag Walther!ă ăDupă ce s-a pus bine pe picioare, am început să c ut mă ă

angajament pe vreun vas. Acuma aveam amîndoi cîte o hîrtie la mîn în care se atesta că ă servisem ca stewar i peţ puntea „Cordovei” şi c el,ă c pitanul Conă rad Ruysdael, fusese foarte mul umitţ de felul cum ne îndeplinisem îndatoririle. După vreo s pt mîn de c utare, am g sită ă ă ă ă angajament pe un vas care pleca, în prima curs , spre Indiileă Olandeze. Un cargobot de toat frumuse ea, nounou şi cuă ţ ţ motoare puternice.

Itinerariul vasului prevedea escale la Iava, Sumatra şi în principalele insule din Oceanul Indian. Eram, amîndoi, bucuroşi de şansa pe care o avusesem. Nu îndr zneam niciă m car s vis m c amă ă ă ă putea ajunge pîn prin p r ile aceleaă ă ţ ale lumii.

Mai ales Walther era încîntat:— Ei, ce zici, Monte Cristo? Asta se cheam că ă ai şans .ă

Vasul! Iaht, nu altceva. Leafa nu e str lucit , dar ce condi iă ă ţ i!… Cabine pentru echipaj cu maximum patru casete. Pe cinste, nu?

— Ce mai! Parc am fi la pension.ăPatru luni mai tîrziu, „Santa Croce” l sa dină nou ancora

în rada portului Rio de Janeiro.A fost o c l torie minunat . Am v zut multe lucruri deă ă ă ă

neuitat, dar am şi înv at mult. Am înv at s cunoscăţ ăţ ă oamenii, în ceea ce aveau ei bun sau r u, fie c erau albi,ă ă negri sau corcituri de tot felul.

C pitanul, mul umit de noi, ne f g dui locurileă ţ ă ă şi pentru proxima c l torie.ă ă

Noi îns neă -am f cut catrafusele şi am debarcată cu inten ia de a ne angaja pe un vas care s neţ ă aduc înă Europa. Nostalgia, aceast oftic a sufletului oric ruiă ă ă navigator, nu ne mai d dea pace. Niă se p rea c îă ă n Europa, oriunde am debarca, aveam s ne sim im ca acas . Dară ţ ă numai ni se p rea.ă Pentru c , odat ajunşi la Anvers, neă ă -am dat seama c Europa nu înseamnă ă acas .ă Şi atunci ne-am hot rît s mergem şi acolo. Pentru o lun , pentru oă ă ă

s pt mîn , sau m car pentră ă ă ă u cîteva zile, dar numai s neă sim im acas . Şi dac am tot aţ ă ă mînat clipa, aceasta s-a datorat faptului c ne era tareă greu s ne desp r im.ă ă ţ

Pîn la urmă ă, lucrul acesta avea s se ă întîmple, dar altfel decît am fi dorit, şi din cu totul alte motive.

Dar pînă atunci s-au mai întîmplat multe…Ajunşi la Anvers, ne-am hot rît ca, înainte deă a ne

desp r i, s hoin rim împreun pu in şi peă ţ ă ă ă ţ uscat.Dup socotelile noastre, banii pe care îi aveamă trebuia să

ne ajung . Fiind amîndoi foarte cumpă ăta i, econoţ misisem aproape în întregime simbria noastr de stewar i pe ă ţ „Santa Croce”, la care se ad ugase simbria din voiajul, ca simpliă matelo i, peţ vechitura care ne adusese la Anvers.

În sfîrşit, în ziua cînd ne-am hot rît s ne începemă ă c l toria, ar taă ă ă m ca nişte mici rentieri. În orice caz, nu sem n m a lupi de mare, pentru că ă ă prima noastr grij aă ă fost s ne încropim o garderob modest , dar decent .ă ă ă ă

Plecînd de la Anvers, primul popas l-am f cută la Liège, dup care neă -am repezit la Bruxelles. Oraşul acesta mai ales lui Walther i se p ru încă înt toă r. N-aş putea spune c mie nuă mi-a pl cuă t; dar lui, îndeosebi.

Trecuse o s pt mîn de la sosirea noastr laă ă ă ă Bruxelles şi tocmai cînd ne preg team s plec mă ă ă în Olanda, s-a întîmplat marea cotitur în destinulă lui Walther.

Şi fiindc aică i se sfîrşea cel de-al doilea fragment al spovedaniei, am c utat continuarea între rînduriă le capitolului Uluire.

Plimbînd veioza deasupra paginii, pîn a nuă apare rîndurile scrise cu cerneal , ochii mei auă citit urm toareleă :

Veni seara şi o dat cu ea începur preg tirileă ă ă de plecare. Pentru Dantes ele fur un mijloc deă a-şi masca emo ia. Încetul cu încetul c p tase autoritateţ ă ă asupra tovar şilor s i, comandînduă ă -le de parc el ar fiă fost st pînul vasului. Deoarece comenzile lui erauă clare, precise, uşor de îndeplinit, tovar şii s i seă ă supuneau nu numai cu grab , dară şi cu pl cereă ”.

Am scris „marea cotitură – continuai s citesc printreă

rînduri – dar mai bine aş spune r scrucea din destinul luiă Walther.

În seara aceea, Walther mi-a propus:— Drag Monte Cristo, în seara asta tare aş maiă avea

chef s petrec pu in. Ce naibă ţ a! M-am s turată s tot viziteză muzee, biserici şi monumente. Parcă am fi nişte profesori zaharisi i, şi nu nişte veritabili lupi de mare. Ce p rere aiţ ă ?

— De acord!

— Atunci, dragul meu Monte Cristo, haide să cin m laă restaurantul nostru şi pe urm s mergemă ă s ne înveselimă cu o sticl de vin fran uzesc înă ţ vreun bar.

Am cinat într-un resturant, unde se mînca foarte bine cu pu ini bani, pe urm Walther ţ ă a oprit un taxi.

— Du-ne, b iete, întră -un local unde s ne putemă distra. Vezi s fie ceva mai de soi.ă

— L sa i pe mineă ţ ! Ştiu eu ce v trebuie dumneavoastr .ă ăF r s fie un local de ă ă ă mîna întîi, era dintre cele bune.

Ne-am dat seama de lucrul acesta consultînd pre urile de peţ lista de b uturi.ă

— Drag Monte Cristoă – îmi atrase aten iaţ Walther – prev d c petrecerea din seara asta neă ă va obliga să suprim m multe din mesele urm toare.ă ă Dar s fim veseli şiă s nu ne gîndiă m la asta. De altfel, sînt sigur c , dac ne vomă ă g si la strîmtoare,ă î i va veni în minte vreo idee grozav careţ ă s neă scoat din încurc tur .ă ă ă

Şi comand o sticl din vinul care costa cel maiă ă scump.Era un vin minunat. Avea un buchet care î iţ st ruia înă

n ri şi dup ce goleai pahă ă arul.— Ce zici?— Straşnic!— Tare mi-e team c avem s ne desf t m cuă ă ă ă ă înc oă

sticl .ă— Şi mie la fel!Niciodat nu b usem ceva asem n tor, niciodată ă ă ă ă nu

c lcasem întră -un local atît de luxos, niciodată nu mi se întîmplase s v d adunate atît de multeă ă femei elegante şi frumoase. Într-un cuvînt, m sim eam cum nici c se puteaă ţ ă

mai bine. Walther, de asemenea.19313 – Fiul lui Monte Cristo, voi. IIDar buna dispozi ie a lui Walther nu inu mult.ţ ţ inu pînŢ ă

a început s cînte mademoiselle Clotă ho. Cînd o v zu p şindă ă pe podiumul din fa a oţ rchestrei, Walther tres ri, apoi p liă ă dintr-o dat . Cît timpă cînt nă -o sl biă o clip din ochi.ă Cînt rea a, impasibil , dac îl învrednici cu o privire. Cîndă ţ ă ă sfîrşi, toată lumea o aplaud , în afar de Walther. Zîmbi şiă ă goli paharul dintr-o sorbitur .ă

— Ce-i cu tine, Walther?— Nimic. Cînt rea a asta seam n mult cu cinevaă ţ ă ă care a

murit… Ştii, e vorba de prostia aceea…Auzindu-l, am avut o strîngere de inim . Poateă unde

nu-mi pl cea cînt rea a. Nă ă ţ -aş putea spune că nu era frumoas . Dimpotriv . Dar era o frumuse eă ă ţ vulgar ,ă decorativ . Fotoă qrafia ei s-ar fi potrivit admirabil ca reclamă pentru o nou marc de ciorapi, pentru noi modele deă ă desuuri, pentru o nouă past de din i, sau pentru o nouă ţ ă marc de s pună ă de baie.

— Plec m, Waltă her?— Cum s plec mă ă ? Nici n-am început s petrecem.ăChem chelnerul şi mai comand o sticl .ă ă ă— Ascult , domnişoara de adineauri va maiă cînta? se

interes Walther.ă— Desigur, domnule. Vre i sţ ă-i spun c vă -a i interesat deţ

dumneaei? se oferi chelnerul.— Nu, mul umescţ !— Cum doriţi!Walther, într-adev r, nu dorea decît să -o vadă.Mai tîrziu, cînd din nou ap ru, Walther iar şi seă ă îng lbeniă

şi tot timpul n-o sl bi din ochi. ă O privea ca un halucinat, cu ochii lui mari şi albaştri care, fie din cauza luminii azurie, filtrat discret, fie dină cauza zbuciumului interior, c p taseră ă ă o culoare cenuşie.

Pe urm , cînd ă n-o mai v zu, deşi chipul i se destinse,ă ochii continuar să ă-şi p streze culoarea loră cenuşie. Dar asta nu pentru mult timp, pentru că foarte curînd cînt rea aă ţ

reap ru, de data asta nuă ca s cîntă e, ci ca s se aşeze la oă mas , destul deă departe de a noastr , unde probabil fuseseă invitat .ă

Şi iar şi tr s turile lui Walther exprimar pustiireaă ă ă ă din untrul lui. ă O privea tot timpul şi numai din cînd în cînd sorbea parc mecanic din paharulă pe care chelnerul, care ap rea la tă imp, nu ştiu de unde, avea grij s iă ă -l umple la loc.

Într-un tîrziu, abia am izbutit să-l urnesc din local. Am plecat pe jos, inînduţ -ne de bra ca doiţ cheflii. Walther t ceaă tot timpul. Descoperisem un alt Walther. De fapt, pe adev ratul Walther, careă nu semăna de fel cu acela care în împrejur rileă cele mai grele ştia să- i descre easc frunteaţ ţ ă cu o glum bun .ă ă

— O cunoşti pe cînt rea a aceeaă ţ ?— iŢ -am spus c nu. Ea numai îmi aminteşteă de cineva

care mi-a fost foarte drag şi pe careă … şi pe care…— …Şi pe care ai omorît-o, Walther?— Da, am omorît-o. Altfel nu s-a putut. A fost îngrozitor!

… Îngrozitor!— Ştii ce, Walther? Mîine o ştergem din acest oraş. M-am

s turat pîn peste cap de oraşul sta.ă ă ăWalther nu-mi r spunse. Se mul umi s ridiceă ţ ă numai din

umeri.Cînd am ajuns la hotel, am anun at c a douaţ ă zi vom

pleca şi am cerut s ni se prezinte nota deă plat . Diminea a,ă ţ m-am trezit foarte devreme, dar Walther se sculase înaintea mea. Se plimba prin camer în pijama şi cu picioarele goale,ă ca s nuă m trezeasc .ă ă

Am s rit din pat şi lă -am strigat:— Haide, ajută-m s fă ă acem bagajele!Walther continua s se plimbe, ca şi cînd nu ă m-ar fi

auzit. Abia mai tîrziu, întreb cu o voce careă tr da jenaă :— Ascult , Monte Cristo, cî i bani mai avemă ţ ?— De ce întrebi?— Num ră ă, banii şi să-i împăr im fr eşte. Euţ ăţ nu plec mai

departe.— Bine, drag Walther, dar ar trebui să ă…

— …S m gîă ă ndesc! M-am gîndit chiar foarte mult. Dar nu pot. Trebuie s-o mai v d pe fă emeia aceea. Cînd m uit laă ea, o v d pe cealalt . Dac aiă ă ă şti cît de mult am iubit-o…

— Dac tu nu mai pleci, ă rămîn şi eu. Poate c ,ă în vreun fel, te-aş putea ajuta s treci mai uşoră prin aceste clipe.

— N-are nici un rost. Deşi sînt mai egoist decît î iţ închipui, totuşi te pre uiesc prea mult ca sţ ă accept să- iţ iroseşti vremea pentru aiurelile mele.

— Walther, eu r mîă n!Şi-a dat seama c nu mai are rost s insiste.ă ă— În orice caz, banii să-i împ r im.ă ţ— Bine, dac vrei tu aşa, să ă-i împ r im.ă ţŞi i-am împ r it.ă ţVîrînd bancnotele în buzunar, Walther p ru că ă se

înveseleşte:— Ce p cat, drag Monte Cristo, c nuă ă ă - i vineţ vreo idee

ca s ne îmbog iă ăţm!— Asemenea idei nu-mi vin şi nici nu cred că au să-mi

vin vreodat .ă ăÎn zilele ce au urmat deveni de nerecunoscut. Se r zle eaă ţ

de mine şi se întîmpla s treacă ă şi dou zeci şi patru de oreă f r să ă ă-l v d. Nop ile ştiamă ţ c şi le petrece la ă „Steaua Nordului”, aşa se numea localul unde cînta femeia frumoasă ca o reclamă însufle it . Înc o zi, dou , şi avea s rţ ă ă ă ă ămînă f r bani.ă ă

Dac nevoia de a o vedea pe femeia aceea eraă „amokul” lui, în ziua cînd nu va mai avea bani ca să-şi poat pl tiă ă consuma ia ce avea s se în îţ ă ţmple?

Şi tocmai fiindc ziua aceea se apropia, îmi storceamă creierii s g sesc o ă ă „idee” salvatoare pentru amîndoi. Dar „ideea” refuza s mă i se releve. Atunci, de team s nu facă ă ă cine ştie ce prostie, m-am hot rît s împart cu el propriii meiă ă bani. Dar num rînduă -i, am constatat c , f r ştirea mea, seă ă ă înjum t iser .ă ăţ ă

Walther m furaă se. Îndurerat, şi vrînd s maiă fac o încercare, i-am oferit jum tate din suma careă îmi r m sese.ă ă

— Uite, Walther – i-am spus, min induţ -l – banii ştia sîntă o parte din fructificarea unei „idei”.

— Ce fel de idee? întreb el, f r prea multă ă ă ă curiozitate, vîrînd banii în buzunar.

— Las c am să ă ă- i spun alt dat .ţ ă ă— Bine!Nu insist şi nici nuă -i trecu prin minte c , deă fapt,

împ r isem pe din dou ceea ce el îmi maiă ţ ă l sase.ăTimp de o s pt mîn , ă ă ă n-a mai dat pe la hotel. Prin cîteva

rînduri pe care mi le l sase îă ntr-un plic, la portar, m anun aă ţ c p r seşte Belgia pentru cîteva zile, dar c sper s seă ă ă ă ă ă întoarc . Eu, dacă ă socoteam c o mai merit , să ă ă-l aştept.

Bineîn eles, lţ -am aşteptat cu mare nelinişte. Am f cut felă de fel de presupuneri, numai cea adev rat nu ă ă mi-a trecut m car o clip pră ă in minte,

A picat într-o noapte, trezindu-m din somn.ă— Bine te-am g sit, Monte Cristă o!— Bun venit! Dar de unde? Walther chicoti ironic.— Am făcut o plimbare cu bicicleta.— Timp de o s pt mîn teă ă ă -ai plimbat cu bicicleta?— Da!… Cu excep ia nop ilor. Nop ile leţ ţ ţ -am dormit pe

toate, ca un burghez cumsecade. În fiecare seară la ora zece am fost în pat.

Nu-l mai recunoşteam. Sau poate, mai curînd, abia acum începeam să-l cunosc.

— Walther, ce s-a întîmplat cu tine?— Dac eşti atît de curios, ai s afli. Dar altă ă ă dat .ă

Acuma sînt gr bit. Am trecut pe aici numaiă fiindc eramă curios s ştiu dac ai plecat.ă ă

Plec tă rîntind uşa dup el.ăS-a întors a doua zi pe la prînz, înc rcat de pachete. Eraă

înso it de portarul hotelului, care abiaţ ducea două geamantane. Walther era îmbr cat întră -un costum nou, elegant. Aproape s nuă -l recunosc, atîta mi-a p rut deă „distins”.

Pe portar îl cinsti cu un bacşiş, care reprezenta prînzul şi cina pentru amîndoi pe dou zile.ă

— Walther, ce trebuie s cred dă espre tine?Nu-mi r spunse. Sco înd din buzunar un teanc deă ţ

bancnote, f cut sul, îl puse ă dinaintea mea pe mas .ă— Drag Monte Cristo, î i datorez nişte bani.ă ţ Nu m referă

numai la aceia pe care mi i-ai dat tu. M refer la ceilal i peă ţ care mi i-am luat singur. Ai b gat de seam sper c teă ă ă -am furat.

— Walther, de unde ai atî ia baniţ ?El începu s rîd . Şi abia atunci miă ă -am dat seama c eraă

beat. Mai precis spus, abia atunci mi-am dat seama cît era de beat.

— Pardon! Eu nu m numesc Walther. M nuă ă mesc Anatole Bernouilli, locuiesc la Paris pe Place Saint-Suplice şi achizi ionez obiecte de art .ţ ă

— Ce tot bîigui, Walther?— Nu m creziă ? Poftim, citeşte ce scrie aici! Şi îmi puse

dinainte un paşaport pe numele de Anatole Bernouilli.Începusem s în eleă ţ g ce se întîmplase, dar nu-mi venea

s cred. Eram uluit şi îndurerat în egală ă m sur .ă ă— Bine, dar cum s-a întîmplat? Cum ai putut face una ca

asta? abia am izbutit s îng iă ămez.Nu-mi r spunse imediaă t. Duse mai întîi mîna la

buzunarul de la spate şi scoase de acolo o sticlă plat deă coniac. Deşurub dopul şi dup ce ă ă o goli pe jum tate miă -o întinse şi mie.

— Na! Bea şi tu!— Nu-mi trebuie. Te întreb încă o dată: Cum s-a

întîmplat? Cum ai putut face una ca asta?Walther se l s s cad întră ă ă ă -un fotoliu.— ie pot sŢ ă- i spun, Monte Cristo. Nţ -ai s mă ă tr dezi,ă

eşti doar prietenul meu. Şi apoi, chiar dacă ai vrea s o faci,ă ştii bine c ai risca enorm. Amă să- i spun, deşi tu eşti preaţ cinstit s în elegi. Amă ţ s încep cu începutul. Îă ntr-o sear ,ă m-am dus s-o v d pe cînt rea a aceea, pe madeă ă ţ moiselle Clotho. Începuser s m cunoasc obişnui ii localului,ă ă ă ă ţ pentru a nu mai vorbi de personalul de serviciu, chelneri, picoli, garderobiere. Probabil, cu to ii mţ ă credeau nebun, inclusiv cînt rea a, care nuă ţ -mi acorda nici o aten ie, şi,ţ trebuie s ştii, spre mareaă mea satisfac ie.Întrţ -una din seri, un individ îmi cere voie s seă aşeze la masa mea.

Bineîn eles, am acceptat. Indiţ vidul era un tip cam la vreo treizeci de ani, îmbr cat în haine de sear şi din toată ă ă atitudinea lui se degaja o distinc ie pe care numai la pu iniţ ţ oameni o întîlneşti.

Întrucît faptul de a-l fi primit la masa mea nu m obligaă şi a m între ine cu elă ţ , nu i-am dat nici o aten ie.ţ

Dar individul nu se formaliza de loc şi, cu un ton de superioar familiaritate, mi se adresă ă:

— Se pare c nu prea stai bine cu banii, aşaă -i?Într-o alt împrejurare, o asemenea întrebare aş fiă

considerat-o drept o insult şi iă -aş fi strîmbat pu in gura cuţ una din loviturile pe care ai avut prilejul s vezi cît de bineă m pricep s le dau. Deă ă data asta, îns , nu mi să -a p rută insult şi, în locă s m înfurii, ă ă l-am întrebat, la rîndul meu, cu tonul cel mai calm:

— De unde ştii?— O, se vede!— Cum, adică?— Se vede dup îmbr c minte, dup consuma iaă ă ă ă ţ s racă ă

din fiecare sear , în sfîrşit, dup toate. Deă ă altfel, de ce crezi c Clothă o nu te bag în seamă ă?

— De ce?Toat discu ia m amuza. M amuza superioritatea,ă ţ ă ă

tonul familiar cu care individul îmi vorbea.— Tocmai pentru c î i fluier vîntul prin buzunare.ă ţ ă— Crezi c m interesează ă ă?— Atunci de ce tot timpul n-o sl beşti din ochiă ?— Aşa! Adic din anumite motive care pe dumneata nuă

te privesc.— Nu te sup ra, dar nu te cred. Dac ai avea,ă ă s zicem,ă

m car jum tate din con inutul portofelului meu, ă ă ţ n-ai vorbi astfel. Sînt convins.

— Se poate. Dar ca s m conving şi eu, ar trebui s amă ă ă efectiv jum tate din con inutul portofelului dumitale.ă ţ

— Ai putea avea mult mai mult…— Ce tot îndrugi acolo! Vrei poate s m sf tuieşti să ă ă ă

sparg vreo bancă?— În nici un caz.

— Atunci poate ai de gînd să- i goleşti dumneataţ portofelul în buzunarele mele?

— Poate c dă a!— Şi asta, aşa… de dragul nasului meu!— Eu iţ -aş propune s ă mîncăm ceva. Vrei s fiiă în seara

asta invitatul meu?— Mi-e o foame de lup şi te anun c am sţ ă ă m nînc peă

s turatelea.ă— Nu exist o pl cere mai mare pentru cel careă ă invită

decît s constate c oaspetele îl onoreaz devoă ă ă rînd mîncările puse dinainte.

— Atunci, domnule, ai s ai o asemenea pl cereă ă .De fapt, o spuneam numai aşa, ca să-mi joc mai departe

rolul. Tu te-ai mirat totdeauna de cît de pu in ţ ă mîncare are nevoie o namil de om ca mine.ă Şi trebuie s ştii c în searaă ă aceea nu-mi era mai de loc foame.

Dup ce ă am mîncat, dar mai ales dup ce amă b ut, miă -a spus:

— Şi acum am putea discuta şi despre afaceri.— Dă-i drumul!— Aici nu e locul cel mai potrivit. Nu vrei să facem cî ivaţ

paşi pe jos? Ajut la digestie, f r aă ă ă mai pune la socoteală faptul c e o noapte foarteă pl cută ă de plimbare.

I s-a prezentat nota, a scos portofelul care era ticsit de bancnote, a achitat-o, l sîă nd pe deasupra un bacşiş gras. Afar , în strad , apă ă ucîndu-m familiar de bra ,ă ţ îşi concretiza propunerea: Nu m-ar interesa cumva s fac o excursie cuă bicicleta pîn în Fran a, pe ună ţ itinerar pe care ar urma s miă se indice, s fotoă grafiez anumite obiective, care, de asemenea mi s-ar indica?

— Domnule – i-am zis – ceea ce îmi propui dumneata se numeşte spionaj.

— S l s m deoparte cuvintele, domnul meuă ă ă ! Ele de multe ori sperie prin sonoritatea lor. Dumneata numeşti treaba asta spionaj. Eu o numesc excursie. O mic excursieă a unui inofensiv fotograf amator. Unde mai pui c aparatulă are forma unui binoclu şi aş vrea să-l v d pe deşteptul acelaă c ruia ă i-ar trece prin minte s suspecteze un turistă -biciclist

cu acte în regul , fiindc are asupra sa un inofensivă ă binoclu.— Chiar dac aş consim i la o asemenea c l torieă ţ ă ă cu

bicicleta, în orice caz nu în Fran a. Am motiveţ speciale.— Motivele acestea vor disp rea, domnă ul meu, dar , înă

afar de biciclet şi binoclu, veă ă ţi mai primi şi nişte hîrtii care s dovedeasc , printre altele, că ă ă v numi i altfel decît vă ţ ă este numele adev rat şi că ă ave i o profesiune foarteţ onorabil .ă

— Bine .’ S zicem c accept. Pentru oboseala meă ă a ce voi primi?

— Zece mii de franci. Î i convinţ e?Suma mi se p ru enorm .ă ă— Mai adaug cevă a! cerui, totuşi, cu îndr zneal .ă ă— S zicem, atunci, dou zeci de miă ă i! E bine?— În regulă! Cînd trebuie s plec în excursieă ?Şi, într-adevăr, a doua zi am plecat. Nu are rost să- iţ

descriu emo iileţ … debutului. Atîta î i potţ spune, c nă -a fost de loc uşor, mai ales dac ai înă vedere lipsa mea de experien . Dar a mers.ţă

Cînd m-am întors şi cînd i-am predat aparatul şi clişeele, individul mi-a spus:

— Domnule profesor, te-ai comportat admirabil. Î iţ prev d o cară ier str lucit .ă ă ă

Am r mas cu gura c scat . Va s zic el ştia cineă ă ă ă ă sînt, îmi cunoştea trecutul. Pentru c , trebuie să -o afli, cel pu inţ acum, c , întră -adev r, am fost profesor pînă ă a nu face prostia aceea.

— Aici, în plic, domnule profesor – continu eă l – ave iţ suma la care am convenit. Cît priveşte colaborarea noastr ,ă dumneavoastr , care sînte i ună ţ om inteligent, desigur vă da i seama c , odat început , va trebui s continue, fiiţ ă ă ă ă nd în avantajul ambelor p r i. Altfel, noi am pierde un ă ţ colaborator care a dovedit reale aptitudini, iar dumneavoastră posibililatea de a dispune de largi resurse materiale.

— Şi dac totuşi refuă z?— Dac în zece minuteă – şi individul îşi consultă

ceasul-br aăţ ră – nu telefonez într-un anumit loc, peste alte zece minute, cel mult, fotografia dumitale, împreun cu ună

succint curriculum vitae, se va g si acolo unde trebuie şi, înă cel mult o or ,ă ve i fi arestat.ţ

— În cazul acesta, se pare c nu mai e nimic deă f cuă t!— Am fost convins, domnule profesor, că dumneavoastră

ve i în elege repede situa ia. De altfeţ ţ ţ l, v asigur, nu ve iă ţ avea motive s regreta i.ă ţ

— Asta mai rămîne de v zut, domnuleă … Înc nuă vă cunosc numele.

— Mi se spune „monsieur Albert”.— Ca s încheiem discu ia noastr , ce trebuie să ţ ă ă fac pe

viitor, monsieur Albert?— Pentru început, s v muta i la un hotel maiă ă ţ ca lumea,

s lua i masa la unul din marile restaurante şi, mai întîiă ţ şi mai întîi, s v pune i la punctă ă ţ garderoba. Deocamdat , înă plicul acesta ave i baniţ pentru primele cheltuieli.

Şi îmi întinse un alt plic.— Şi dup aceeaă ?— Ve i primi la timp instruc iuni.ţ ţ

Ascultîndu-l pe Walther, atent, f r s pierd ună ă ă cuvînt, aveam sentimentul c e pierdut, iremediabilă pierdut. Şi din nou am avut sentimentul c abiaă acum începusem să-l cunosc.

— Dup cum veziă – continu elă – nu îmi mai apar in. Înţ arhivele serviciului de spionaj figurez, probabil, cu o ini ialţ ă şi cu un num r. Walther aă încetat s existe. ă E un nume pe care va trebui să-l uit eu însumi. Dar acum, gata! Haide, îmbracă-te s mergeă m!

— Unde?— S petrecem. Uite ce de b net. Vezi, Monteă ă Cristo? Am

g sit înaintea ta o comoar .ă ă— Nu, Walther. Nu merg nic ieri. De azi înainteă drumurile

noastre se despart.— Vezi, iţ -am spus eu c eşti prea cinstit ca să ă m po iă ţ

în elege.ţ— Ce s în eleg, Waltheră ţ ? C teă -ai vîndut pentru un blid

de linte?— Totuşi, nu crezi c e de preferat s treci ă ă drept

colec ionar de obiecte de art şi s ai buzunarulţ ă ă plin de bani decît s fii stewaă rt pe un steamer? Cu toate riscurile.

— Eşti odios, Walther, dac eşti convins de ceeaă ce îmi spui.

Walther se ridic .ă— P cat c eştă ă i atît de ridicul de cinstit. Dacă n-ai fi aşa,

poate c nă -ar trebui s ne desp ră ă ţim. Dar acum, gata. De acord cu hotărîrea ta: de azi înainte drumurile noastre se despart. Şi dac întă r-o zi se va întîmpla s ne mai întîlnim peă undeva, î iţ dai seama c e mai bine pentru tine s neă ă prefacem c nu ne cunoaştem. Î i urez, Monte Cristo, maiă ţ mult noroc în via ca pîn acuma. Am s trţă ă ă imit pe cineva dup lucruriă .

Şi d du s plece.ă ă— iŢ -ai uitat banii, Walther.— Sînt ai t i. iă Ţ -i datorez.— Nu-mi datorezi nimic. Ia- i baniţ i!— Suma aceea reprezint jum tate din pre uă ă ţ l vînzării

mele. Îmi face pl cere să ă-l împart cu tine, Monte Cristo.— Ia- i banii, Waltherţ !— Bine! R mîi s n tos, Monte Cristă ă ă o! Să ferească

Dumnezeu ca vreodat ă drumurile noastre s se întîlnească ă din nou!…

Şi Walther m înv lui întră ă -o privire care sublinia amenin area con inut în cuvintele spuse.ţ ţ ă

— Atunci s ne desp r imă ă ţ !A plecat. A doua zi am p r sit Bă ă ruxelles-ul şi m-am

întors la Anvers cu gîndul s g sesc un vasă ă pe care s mă ă îmbarc şi s m reîntorc acas .ă ă ă

Dar lucrurile nu s-au întîmplat chiar aşa cum pl nuisem.ă Pîn s ajung în ar , au maă ă ţ ă i trecut doi ani. N-am putut rezista ispitei pe care mi-o oferea un angajament pe un steamer care pleca tocmai în Ceylon. Pe urm , la ă întoarcere, din nou n-am putut rezista unei alte ispite: s debarc laă Havre, s dauă o fug pîn la Paris şi, încîntat de acestă ă extraordinar oraş, s ră ămîn acolo aproape un an. Abia după aceea, pe puntea unui petrolier, cu pavilion danez, m-am reîntors acas .ă

M-am întors în ar cu gîndul s nu r mîn maiţ ă ă ă mult de cîteva luni. Dar din nou s-a întîmplat altfel decît îmi propusesem. Lun de lun am aă ă mînat plecarea, f r vreună ă motiv special, furat poate de farmecul acestui or şel careă mai p streaz înc vestigiile Orientului, dac nu înă ă ă ă înf işarea lui arhitectonic , atunci sigur în firea, înăţ ă obiceiurile locuitorilor.

Pe urm am că unoscut-o pe Ana şi m-am însurat. S-a n scut apoi Ducu. Şi anii au trecută … Ducu are azi cincisprezece ani. Eu, patruzeci şi şase. Încă pu in, şi voi fiţ b tă rîn. Comori, bineîn eles, nici ţ n-am c utat şi nici nu să -a întîmplat s m împiedic deă ă ele în drum.

La Walther m-am gîndit cîtva timp cu mînie şi am r ciune. Pe urm , ă ă ă l-am uitat. Arar dac îmi maiă aminteam de el. Şi ori de cîte ori s-a întîmplat aceasta, m-am întrebat dac o mai fi tră ăind. Citisem şi auzisem că oamenilor care practic o meserie atîtă de odioas nu le esteă h r zit o via prea lung .ă ă ă ţă ă

…Şi, tocmai cînd m aşteptam mai pu in, iat că ţ ă ă ne-am rev zut aici în oraş. Lă -am întîlnit într-o zi, pe cînd mă duceam să-mi fac obişnuita plimbare în port. De ani de zile, pîn în pragul iernii, zilnic,ă dau o rait s vă ă ăd ce vapoare au mai venit, ce vapoare au plecat şi s stau de vorb cu vreună ă matelot b trîn. E pu in ă ţ ridicul aceast manie,ă ă dar nu pot renun a la ea.ţ

L-am întîlnit, deci, într-o zi, pe cînd m duceamă în port. M-a recunoscut imediat, dar am avut impresia c o clip lă ă -a ispitit gîndul s se prefac aă ă nu m fi observat. Dac aă ă renun at, a f cutţ ă -o numai din pruden .ţă

Atunci cînd î i reg seşti un prieten te bucuri. Darţ ă cînd ai descoperit cu ani în urm c cel de care teă ă legau întîmplări şi amintiri comune este un om de nimic, un tic los, care poateă face r u proprieiă tale ri, revederea lui nu numai c nu teţă ă poate bucura, ci, dimpotriv , te îngrijoreaz . Aşadar, nuă ă m-am bucurat de fel. Aş fi dat orice numai s nuă -l fi întîlnit, s nă u-l fi ştiut în oraşul acesta, în araţ aceasta.

Dar dac , în ceea ce m priveşte, întîlniă ă rea m-a îngrijorat, din motivele ar tate, lui Walteă r i-a trezit teama. O

team pe care zadarnic se str duia să ă ă şi-o ascund sub ună potop de cuvinte amabile, prin care încerca s mă ă încredin eze cît de mult îl bucura revederea noastr .ţ ă

Am întors cu înfrigurare filele, c utînd continuareaă spovedaniei la capitolul Hanul „Pont du Gard”.

Şi pîn s apar scrisul tat lui meu, am citită ă ă ă urm toareleă rînduri:

Hangiul era un bărbat de vreo patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, înalt, usc iv şi irascibil, un adev ratăţ ă tip de meridional, cu ochii înfunda i şi sclipitori, cuţ nasul coroiat şi cu din ii albi, ca ai unui animal deţ prad . P rul lui, deşi atins de primele adieriă ă ale vîrstei, p rea c nă ă -are de gînd s albeasc şiă ă era la fel ca barba ce împodobea obrajii hangiului, deşi cre şiţ abia pres rat cu cîteva fire albe. Tenul,ă oacheş de felul lui, i se mai acoperise cu înc ună strat de negreal din pricina obiceiului bietului omă de a sta de diminea şi pîn seara în pragul por iiţă ă ţ ca s vadă ă dac nu cumva îi pic vreun muşteriu,ă ă fie pe jos, fie cu tr sura. Dar aşteptarea îi era deă fiecare dată zadarnic . Şi cît timp aştepta, hangiulă nu-şi acoperea obrazul de v paia mistuitoare a soarelui decît cu oă basma roşie, legat pe cap aşa cumă şi-o leag catîrgiiiă spanioli. Hangiul acesta era vechea noastră cunoştin , Gaspaţă rd Caderousse.

Cu acelaşi fel de scris, dar mai m runt, mai nervosă spovedania tatei continua pe mai multe pagini:

Ce curios… Ani de zile am tr it în acest oraş mică doar cît o cutie de chibrituri, f r s ştim unul deă ă ă existen a celuilalt.ţ În tot acest timp, de cîte ori m-am gîndit la el, mi l-am închipuit departe, la mii de kilometri. Şi cînd colo, tr ia înă acelaşi oraş cu mine!

Pare de necrezut, dar acesta este adev rul. Deă numele lui – nume respectat în cercurile comerciale ale oraşului – auzisem, dar cine şi-ar fi putut închipui c sub acest numeă se ascunde Walther? Mi s-a întîmplat s trec de multe oriă

prin faţa locuin ei sale, cîteodat chiar prin fa a birourilorţ ă ţ sale, dar niciodat nu neă -am întîlnit. De altfel, o explica ieţ exist . Walther face parte din aşaă -zisa aristocra ie aţ oraşului. Aceast aristocra ie a banului de prima sau, celă ţ mult, a doua generaţie, care îşi datoreaz averile l comiei şiă ă afacerilor necurate ale ta ilor sau bunicilor lor, foştiţ negustori de lămîi, portocale, îri şi lacherd , sau foştiţ ă contrabandişti de zah r bulg resc sau de untdelemnă ă grecesc, se inţ departe chiar de intelectualitatea oraşului, evitînd, pe cît posibil, s se arate pe strad sau prină ă localurile publice.

Aşa c , privite lucrurile din aceă st punct de vedere, nu e de mirare c timp de trei ani am tr it în acelaşi oraş f r caă ă ă ă s ştim unuă l de cel lalt.ă

Întîlnirea noastr pe strad a fost ă ă hotărîtoare în ceea ce priveşte raporturile ulterioare.

— Haide s mergem un pic pe joă s! îmi propuse Walther.Am coborît în port şi am pornit-o de-a lungul cheiului,

spre Docuri.M uitam la el pe furiş şi îl g seam schimbat,ă ă poate şi din

cauza cicatricei de pe obrazul stîng, pe care înainte n-o avusese. P rul lui blond înc run ise bine şi acum p rea cuă ă ţ ă des vîrşă ire alb. Chipul, deşi înc frumoă s, era îmb trînit,ă obosit, chinuit parc . Cu toate c eram de aceeaşi vîă ă rst ,ă p reaă mult mai b trîn decît mine.ă

— Ce coinciden , drag Monte Cristţă ă o! Va să zic , acestaă era oraşul de care îmi vorbeai tu pe vremuri, oraşul t uă natal?

— Nu! Oraşul meu natal e Gala i. Mţ -am aciuat aici ulterior. Aici m-am însurat şi mi-am întemeiat o gospodărie. Dar tu cum de ai ajuns pe meleagurile noastre?

— Cu mine, dragul meu, e o întreag poveste.ă Odat amă s iă ţ -o povestesc pe îndelete. În cîteva cuvinte afl c ast ziă ă ă sînt negustor, dar numai negustor. În elegţ i!

Îmi d deam seama c vrea să ă ă-mi sugereze c să -a rupt de odioasa lui îndeletnicire, şi atunci mi-a trecut prin minte s intru în jocul lui, s m prefacă ă ă că-l cred.

Am r suflat uşurat, cît mai zgomotos cu putin ,ă ţă şi cu

tonul cel mai naiv l-am întrebat:— Cum, nu mai eşti…— Nu, drag Monte Cristo. De altfel, faptul că ă m g seştiă ă

înc în via e cea mai bun dovad .ă ţă ă ă Ştii, sau în orice caz po i în elege, c oamenii cţ ţ ă u meseria pe care am avut-o eu nu apuc s moar ,ă ă ă în patul lor, de b trîne e, aşa cum sîntă ţ convins că mi se va întîmpla mie.

— …Şi a fost greu s scapi de eiă ?— Nu eu, ci ei s-au sc pat de mine. Au g sită ă al ii maiţ

buni, mai tineri… M-au f cut uitat. Cumă s-ar spune, m-au scos din serviciu, nemaiutilizîndu-m . Bineîn eles, nici eu nuă ţ le-am reamintit că înc mai exist. Am fost, dimpotriv ,ă ă bucuros că scap, din toate punctele de vedere, onorabil. Asta s-a întîmplat cu vreo opt ani în urm . Trebuie să ă ştii că… scoaterea mea la pensie m-a g sit ă cu economii destul de apreciabile, pe care le aveam depuse —- ie î i pot spuneţ ţ – la b ncile elve iene. Şiă ţ deoarece nu m consideram atît deă b trîn ca s mă ă ă transform într-un rentier cumsecade, am acceptat sfatul unui om de afaceri de a investi ceva bani în nego ul ţ de cereale într-una din rile balcanice.ţă Propunerea mi-a surîs şi din alt motiv. Am considerat c e mult maiă prudent – de vreme ce st pîniiă mei m uă itaser voită – să dispar şi de pe cîmpul de b t lie. Am plecat în Iugoslavia,ă ă unde am r masă cinci ani. Pe urm , aă m venit în România, stabilindu-m în acest oraş, unde treburile îmi meră g bine şi unde uşor sper s şi închid ochii.ă

Iat , pe scurt, ceea ce merit s ştii despre mine.ă ă ăMi-am dat seama c minte. Miă -am dat seama din tonul

cu care vorbise şi care tr da str dania lui deă ă a m convinge.ă— Dar ie, drag Monte Cristo, cum iţ ă ţ -a mers?I-am povestit, la rîndul meu, cele întîmplate înr stimpul cît nu ne v zusem, dar telegrafic, deoarece îmiă ă

d deam seama de lipsa de interes cu careă m asculta.ă— Va s zic , nă ă -o duci prea bine, drag Monteă Cristo.— N-am spus asta.— N-ai spus-o. Dar din punctul de vedere din care

privesc eu lucrurile, pot în elege c nţ ă -o duci de loc bine. Te rog să-mi ier i sinceritatea. Î i vorbesc îns ca un vechiţ ţ ă

prieten. Şi tot ca un vechi prieten vreau s te aă jut. Zici c aiă familie, nu?

— Soţie şi un copil.— Tocmai de aceea situa ia ta material ar trebuiţ ă s fieă

mai bună. Idei mai ai?— Am avut, dar, puse în practic , nici una nuă mi-a reuşit.— Gîndeşte-te, şi dac î i vine vreuna, capitală ţ î i dau eu.ţ

Î i stau la dispozi ie oţ ţ ricînd cu suma de cinci sute de mii de lei. Ce p rere aiă ?

„Încearc s m cumpereă ă ă ”, mi-am zis în gînd.Şi fiindc din nou întîrziam cu r spunsul, ad ugă ă ă ă:— De fapt, nu e nevoie de nici o idee, fiindcă am eu una.

La C l raşi se pot face afaceri excelenteă ă cu cereale. În str in tate, grîă ă ne se caut acum maiă ceva ca iarba de leac. Î i dau bani şi încţ epi treaba.

— S nu mai vorbim de asta, Waltheă r!— De ce s nu vorbiă m! Dac tu ai uitat prietenia noastră ă

din trecut, eu nu. N-am uitat nici că mi-ai salvat de dou oriă via a. Cel pu in accept unţ ţ ă împrumut. Î i dau banii, îmiţ semnezi o poli , şiţă gata.

Din ce în ce mai mult devenea clar c încerca să ă mă cumpere, oferindu-mi, sub diferite forme, bani.

— S vorbim despre altceva, Walter. Spuneă -mi, mai bine, cî i ani sînt de cînd teţ -ai stabilit în oraşul nostru?

— iŢ -am mai spus, de trei ani.— De trei ani! Şi în tot acest timp nu ne-am întîlnit o

singur dată ă!— Da, şi în tot acest timp nu ne-am întîlnit m car oă

singur dat . Întră ă -adevăr, e de necrezut. Dar de ce refuzi propunerea pe care iţ -am f cută -o?

— Te-am rugat s nu mai vorbim despre acestă lucru.— Promite-mi, cel pu in, c ai s mai reflectezi.ţ ă ăPentru a cîştiga timp, i-am promis formal c voi maiă

medita asupra propunerii sale.Pe urm , am mai continuat s ne plimb m. Walther vorbiă ă ă

aproape tot timpul şi nu f cu altceva decîtă s evoce amintiriă din anii cînd str b tuser m împreun m rile p mîntului.ă ă ă ă ă ă F cea eforturi penibileă ca s m înduioşeze. Mai întîi,ă ă

încercase s m şantă ă ajeze, oferindu-mi bani. Acum, încerca un alt şantaj: prietenia care ne legase, chipurile, în trecut.

Cînd ne-am desp r it, Walther m conjur , înă ţ ă ă numele vechii noastre amici ii, cum sublinia el, sţ ă accept propunerea pe care mi-o f cuse.ă

M-am desp r it de el hot rît să ţ ă ă-l denun . Peţ drum, m-a cuprins îndoiala. „Dac , totuşi, miă -a spus adev rulă ? Dacă st pînii lui din trecut, între tiă mp, îl „pensionaseră”, şi acum nu este decît un negustor de cereale?

Dac , denun înduă ţ -l, cei de la Siguran , ceţă rcetînd, ajung la concluzia c Walther nu fă ace spionaj? Pîn la urm , oareă ă nu eu voi fi acela care va avea de suferit? Nu sînt decît un simplu muncitor, pe cînd el e o persoan cu vaz în oraşă ă şi, pe deasupra, milionar. Cunosc eu moravurile şi n ravurileă autorit ilor din acest oraş cosmopolit.ăţ

Neputîndu-m hot rî imediat să ă ă-l denun , deţ team să ă nu am tocmai eu nepl ceri, ă m-am trezit c trecuseră ă patruzeci şi opt de ore de cînd îl reîntîlnisem. În sfîrşit, ieri diminea eram decis. Amţă plecat de acas cu gîă ndul ca, în drum spre uzin , s trec în prealabil pe la Chestur şi să ă ă ă spun acolo tot ce ştiam în leg tur cu el. Dar tocmai cîndă ă dam s ies pe poart un om de la birourile lui Waltheră ă mi-a dat o scrisoare din partea lui. Reproduc mai jos con inutul ţ ei:

DRAG MĂ ONTE CRISTO,

M adresez ie spună ţ îndu- i ca pe vremuri cîndţ ne lega cel mai frumos sentiment de care e capabil omul: prietenia. Din p cate, ast zi, între noi nu maiă ă poate fi vorba de aşa ceva. Ast zi ne desparte oă mare şi de netrecut pr pastie.ă „Meseria” mea iţ -a repugnat doar de la început. Dar fiindcă îmi erai prieten şi m iubeai, îmi place s cred c nu ă ă ă m-ai dispre uit, ci mţ -ai comp timit doar, de aceea şiă dup ceă ne-am desp r it am continuat s te iubescă ţ ă şi s te invidiez.ă Da, da, s te invidiez. Pentru cinstea ta, pentru principiileă tale. Nu vreau s te flatez, dar nu cred c exist pe lume ună ă ă alt om care s cumuleze atîtea virtu i ca tine.ă ţ Dar s vorbimă de prezent. Acum trei zile, cînd ne-am reîntîlnit şi iţ -am spus

c am fost ă „pensionat” de c tre cei care ă m-au cump rat,ă ştiu că nu m-ai crezut. Şi dac mai de mult, atunci cînd aiă aflat c mă -am vîndut, ai avut sentimentul de dezgust pentru mine, acuma, cînd tu crezi desigur că am venit aici ca s facă r u rii tale, sînt convinsă ţă c m ur şti şi c ai de gînd s mă ă ă ă ă ă denun i, dacţ ă bineîn eles nţ -ai f cută -o pîn acum. Dinspreă partea mea, n-ai decît s-o faci, şi cît mai repede posibil. Cei pe care i-ar putea interesa denun ul t u se vorţ ă convinge de contrariu. În privin a aceasta nu amţ nici o grij . De cînd amă venit şi m-am stabilit în ara ta, în oraşul acesta, cţ rede-m ,ă Monte Cristo, am dus o via ireproşabil din toate puncteleţă ă de vedere, la fel ca tine şi ca oricare alt cet eanăţ cinstit. Şi dac vrei s ştii chiar, doresc s m denun i. Sper c după ă ă ă ţ ă ă aceea, convivgîndu-te de ceea ce eu nu am reuşit s teă conving, poate c voi izbutiă s ă recîştig prietenia singurului om pe care l-am iubit mai mult chiar decît ca pe un frate. Pînă atunci, adic pîn cînd te vei convinge c nu sîntă ă ă un duşman al rii tale, nuţă - i cer nici încredere şiţ nici prietenie pe credit.

Ai f cut oare socoteala anilor care să -au scurs de cînd tu, condamnîndu-m f r drept de apeă ă ă l, a trebuit s neă desp r imă ţ ? Poate c da. Au trecut mul i,ă ţ tare mul i ani deţ atunci. Poate c în tot acest timp,ă din cînd în cînd, îţi vei mai fi adus aminte de mine. Dar, oare, te-ai întrebat vreodat deă ce am f cută atunci pasul acela, de ce m-am vîndut, de ce am acceptat o meserie care – aveai dreptate – repugnă oric rui om cinstită ? Poate c daă . Dar chiar dacă te-ai întrebat, de r spuns nu iă ţ -ai putut r spunde.ă Atunci, cu ani în urm , ă mi-a fost imposibil să- i spunţ adev rul. Acum însă ă simt nevoia s-o afli şi tu. Să afli ce evenimente îngrozitoare pot surveni în via aţ unui om, ticăloşindu-l. Mai sînt şi alte lucruri pe care aş vrea să le afli şi care mi s-au întîmplat dup aceea. Că rede-m , nu în speran a c dup ce leă ţ ă ă vei afla pe toate poate m vei vedea întră -o lumină mai pu inţ defavorabil . Nu sînt de loc convins deă acest lucru. Cunoscîndu- i firea, sţ -ar putea întîmplă tocmai dimpotriv .ă Dar cum să- i explicţ ? Important este nu ceea ce vei gîndi dup aceea despre mine.ă Important este c trebuie s mă ă ă

dest inuiesc ie.ă ţ Sînt singur şi în to i anii care au trecutţ totdeoauna am fost singur. Dac ai şti cîte mi să -au întîmplat în aceşti ani, prin cîte am trecut şi cît am avut de suferit!

De cînd te-am reîntîlnit, m-au înh at amintirileăţ din anii cînd colindam amîndoi m rile p mîntuluiă ă – singurii ani frumoşi din via a mea. Poate tocmaiţ de aceea simt atîta nevoie s m dest inuiesc ie,ă ă ă ţ prietenului meu de alt dat .ă ă Şi dac persoana meaă nu- i produce în aşa m sur repulsieţ ă ă încît s nuă -mi po i asculta spovedania, atunci te rog s treciţ ă mîine mai pe sear pe la mine pe la birou. S zicem, ă ă la şapte. Pîn la ora aceea sper c voi termina celelă ă alte treburi de afaceri.

WALTHER.”

Am citit şi r scită it scrisoarea lui Walther. M-am întrebat şi iar şi mă -am întrebat dac trebuie s dauă ă crezare celor ce-mi scria. R spuns ă n-am g sit niciă acum. Poate c ar trebui să ă-l cred. Şi chiar mi se pare că-l cred de fiecare dat cînd citescă rîndurile scrisorii. Dar imediat dup aceea îmi apare elă înaintea ochilor, aşa cum ar ta în ziua că înd l-am reîntîlnit, şi atunci îndoiala biruie din nou. Şi biruie fiindc atunci, înă ciuda eforturilor pe care le f ceaă ca s-o ascund , cel pu ină ţ pentru mine care îl cunosc binişor, frica era evident .ă

…Şi tocmai fiindc îi este şi acum fric m cheamă ă ă ă la el. Vrea s încerce, ă debitîndu-mi cine ştie ce întîmpl riă neobişnuite şi întru totul închipuite, s mă ă înduioşeze, s mă ă determine s renun aă ţ -l mai denun a. Deşi sînt aproapeţ convins c acesta este motivul adev rat, totuşi m voi duceă ă ă la el mîine sear .ă M voi duce fieă şi numai pentru motivul de a vedea cît de mare este decrepitudinea acestui om, în prietenia c ruia crezusem alt dat .ă ă ă

P.S. O clip ă mi-a trecut prin minte c invita ia ară ţ putea s ascund o curs . Dar mă ă ă i-am zis c , dacă ă el şi-a pus în minte s se scape de mine, omoă rîndu-m , nu mă -ar fi invitat tocmai la el la birou. Walther e prea deştept ca s rişteă într-un mod atît de imprudent.

Aşa se sfîrşea spovedania tat lui meu. Am închisă „relicva” şi am strîns-o la piept.

Iat , aveam explica ia mor ii tat lui meu. Bietulă ţ ţ ă de el!… Pîn la urm , picase în curs . Aveam acumă ă ă explica ia, dar ţ în acelaşi timp şi dovada vinov ieiăţ lui Walther: m rturia scrisă ă a tat lui meu. E drept,ă nu divulga numele de împrumut al spionului. Dar, pornind de la indica iile pe care le con ineaţ ţ spovedania – sumara descriere fizic , precum şi profesiuneaă – nu avea să-mi fie prea greu să-l identific. Mai ales, cicatricea de pe obraz constituia cea mai pre ioasţ ă informa ie.ţ

În sfîrşit, puteam reabilita memoria tat luiă meu!…

CAPITOLUL XIX

Aveam explica ia mor ii tat lui meu. Aveamţ ţ ă şi dovada vinov iei lui Walther. Dar ceea ceăţ continua s ră ămînă pentru mine o enigm eraă interesul pe care acesta mi-l purta. Trecuseră aproape trei ani f r ca fapta lui s fieă ă ă descoperit , f r ca s aib de suferit consecin e. De celă ă ă ă ă ţ pu in şase ani îşi continua nestingherit activitatea lui deţ spion. Cu mine îns ce aveaă ? De ce continuam s r mîn înă ă aria lui de preocup riă ? De ce, de departe şi nev zut, îmiă cenzura toate ac iunileţ ? Pîn şi întră -o problem strictă personală – prietenia mea cu Ingrid – el se amestecase, desp r iă ţ ndu-ne. Oare ura lui Walther împotriva tat lui meuă fusese atît de mare încît nici m car moartea acestuia nuă izbutise s iă -o potolească? Oare, în setea sa de r zbunare,ă înc nepotolit , voia s m piard şi pe mineă ă ă ă ă ? Erau întreb riă la care nu g seam înc r spunsă ă ă . Dar mai important decît orice era acum s descop r subă ă ce nume de împrumut se ascundea Walther. Deci, identificarea lui nu mi se p rea oă treab imposibil de realizat. Dac m duceam, de pild , peă ă ă ă strada Misitiilor – pe aceast strad îşi aveauă ă sediile marea majoritate a caselor de cereale – şi m interesam de numeleă unui cerealist înalt, blond şi cu o cicatrice pe obrazul stîng, f ră ă mult b taie de cap iă ă -aş fi aflat numele. Dar era riscant. Se putea s am ghinionul s cer informaă ă ţii tocmai unuia din

complicii lui Walther. Pe trei dintre ei – falşii poli iştiţ – îi cunoşteam. Dar îi avea oare numai pe aceştia? Dac maiă existau şi al ii, pe care nuţ -i ştiam, dar, în schimb, mă cunoşteau ei? Într-un asemenea caz devenea periculos pentru mine chiar dac eram vă ăzut dînd numai tîrcoale pe strada Misitiilor.

Mai pu in riscant mi se p rea dac încercam sţ ă ă ă ajung la Walther prin Catina. Desigur, v ve i întrebaă ţ : pe ce îmi bazam aceast presupunereă ? Pe urm torul fapă t: pe hîrtia pe care tata scrisese criptograma, Catina adăugase în josul paginii:

Walther!… Walther!… Walther!…Nu cumva era vorba despre acelaşi Walther, ucigaşul

tat lui meuă ? Şi în acest caz, ce hram purta Catina? Era, la rîndul ei, o agent ceă asculta de ordinele oberspionului Walther? Foarte probabil. Dar tot aşa de bine se putea s fieă o simpl coinciden de nume. Oare o spioan ară ţă ă fi f cută impruden a s caligrafieze numele şefului ei, chiar dacţ ă ă acesta era altul decît acela îndeobşte cunoscut? „Divaga iaţ ” caligrafic nuă mi se p rea fireasc . Pe urmă ă ă, ciudat mai mi se p rea şi faptul c se distrase caligrafiind numeleă ă într-un moment cînd toat aten ia ei ar fi trebuită ţ s fie concentrată ă în a descifra criptograma pe care o avea în fa a ei.ţ

Cu toate c erau mult mai multe argumenteleă care pledau pentru o coinciden de nume, totuşiţă m-am decis să nu abandonez, f r s verific, pistaă ă ă Catina. Dac nu mă ă înşelam şi ea era, într-adev r,ă o spioan , mai curînd sau maiă tîrziu trebuia să-l întîlneasc pă e Walther.

Catina – dup cum m informase Bă ă ăţ – se mutase în oraş. Unde anume, nu ştia. Dar Rocambole probabil îi cunoştea adresa. Cu toate c nuă -mi f cea nici o pl cere să ă ă-l v d,ă învingîndu-mi repulsia, m-am hotărît să-l vizitez la redac iaţ „Scrutătorului”.

Rocambole m primi cu aceeaşi infatuat bun voin . Mă ă ă ţă ă trat cu cafele, îmi oferi ig ri, se interes de s n tateaă ţ ă ă ă ă mamei, de studiile mele, îmi f cuă – spre a m convinge cît deă mult m pre uiaă ţ – cîteva confiden e politice şi, printreţ picături – ca s m impresionezeă ă – telefon priă marului şi

prefectului.Ca din întîmplare, am adus vorba de Catina.— …Şi Catina? Cu ea ce se mai aude? Probabil c dină

cînd în cînd mai d pe aici.ă— Catina? Da’ de unde. N-am mai v zută -o de mult. S-a

aranjat destul de bine. Are acum casa ei. St pe stradaă Pesc ruşului la numă ărul 14. De ce nu te duci să-i faci o vizită? Nu de alta, dar ca s se conving c nă ă ă -ai uitat-o.

— Pu in îi pas ei dac am uitatţ ă ă -o sau nu.— În orice caz, ea n-a încetat s se interesezeă de tine.„Aten ieţ ! Pune-te în gardă!” m-a îndemnat pruden a.ţ— Glumeşti!… Nu v d ce motiv ar avea Catinaă s seă

intereseze de neînsemnata mea persoan .ă— Ei, nu neap rat cu un anumit scop. Aşaă … poate

dintr-un fel de curiozitate femeiasc . De cîteă ori am întîlnit-o, n-a uitat s m îă ă ntrebe cum îţi mai merge.

Cuvintele nu exprimau gîndul lui adev rat. Dară acuma nu aveam timp şi nici nu m mai interesaă să-i dezleg şaradele. Acum, dup ce m hot rîsem,ă ă ă nu-mi r mînea altceva deă f cut decît s apropiiă ă cît mai mult clipa cînd voi cunoaşte pe asasinul tat lui meu. Deă aceea, am scurtat vizita atîta cît a fost necesar ca s nuă -şi dea seama, pîn la urm ,ă ă că venisem doar cu un anume scop.

P r sind redacă ă ţia „Scrut toruluiă ”, m-am dus să recunosc casa Catinei de pe strada Pesc ruşului.ă

Strada Pesc ruşului, la fel ca mahalaua noastr ,ă ă se termina cu unul din capete în buza malului. Numai c aici,ă malul fiind abrupt, nu era accesibil. Din acest motiv, cel laltă cap t al str zii era singurul loc pe unde cei ce locuiau înă ă casele micu e,ţ dar cochete puteau ajunge în oraş sau pe unde trebuiau s treac neap rat, la întoarcere.ă ă ă

Aceast particularitate a str zii îmi conveneaă ă de minune, fiindc nu trebuia să -o pîndesc pe Catina, „patrulînd” chiar pe strada Pesc ruşului. Deă altfel, era şi imposibil. Strada fiind scurt , numaiă dup o jum tate de or prezen a mea ar fi fostă ă ă ţ remarcat de toat lumea, inclusiv de Catina.ă ă

Cei de pe strada Pesc ruşului, tot în mod obligatoriu,ă trebuiau s treac pă ă rintr-o pia etţ ă – numit nu ştiu de ceă

Pia eta Prim veriiţ ă – în mijlocul c reia se afla un scuar. Vara,ă cele trei b nciă erau totdeauna ocupate. Acum îns , laă sfîrşitul lui noiembrie, părcule ul era pustiţ u.

Aici mi-am stabilit postul de observa ie, pe unaţ din b nci.ăDeoarece Catina obişnuia s se scoale tîrziu,ă mi-am zis

c e inutil s dîrdîi de frig pe bă ă anca din scuar chiar de diminea . M duceam întîi laţă ă şcoal . Plecam de acolo pe laă orele unsprezece şi m instalam la postul meu deă observa ie. ţ Rămîneam pîn pe la orele trei, pe urm d deamă ă ă fuga acas . Înfulecam ceă -mi punea mama înainte, îmi f ceam lec iile la repezeal şi iar şi m întorceamă ţ ă ă ă la banca din scuar. Nu reveneam acas decîtă noaptea.

În decurs de trei zile am avut prilejul s-o v dă şi s-o urm resc în dou rînduri pe Catina. Primaă ă dat , cînd să -a dus la cinematograf – dup spectacol să -a întors acas ;ă a doua oar , cînd să -a întîlnit cu un ofi er cu care a luat masa laţ restaurantul „Tofică”. În cea de a patra zi, mai precis în seara celei de a patra zile, a plecat de acas abia seara.ă Era cea şi mult umezeal .ţă ă ă

Am l sată -o s se îndep rteze pu in, pe urm amă ă ţ ă început s-o urm resc. De data asta era gr bit .ă ă ă

Mergea ca o lunatic şi habar nu avea c o urm resc.ă ă ăM purt numai pe str zileă ă ă din centrul oraşului. Iată-ne

parcurgînd strada Teatrului, apoi pe strada Portului şi după vreun sfert de oră Catina coti pe strada Fregatei, strada pe care locuia Ingrid.

„Unde s-o fi ducînd?” m-am întrebat neliniştit.Mi-am amintit c o mai întîlnisem pe strada aceeaă atunci

cînd, pentru prima dat , o condusesem acasă ă pe Ingrid. Iat-o trecînd prin fa a casei cu ferestreţ le albastre, mai precis pe dinaintea intr rii principale.ă Iat-o mergînd de-a lungul zidului care împrejmuia curtea şi care, pu in mai departe, eraţ întret iat deă o porti de fier atît de ruginit , încît ai fi pututţă ă jura c de ani de zile nu mai fusese deschis .ă ă

Dar iat c , odat ajuns în fa a ei, Catina seă ă ă ă ţ opri. Scoase din buzunar o cheie, descuie, dup careă disp ruă în untru. Mă -am rezemat de un zid, incapabil s mai fac ună singur pas. Ce c uta Catina înă casa cu ferestrele albastre? Şi

oare în ce fel trebuia interpretat faptul c putea s intre şi să ă ă iasă dup bunul ei placă ? Şi apoi, de vreme ce folosea intrarea dosnic , oare asta nu însemna c se fereaă ă s fieă v zut de careva din casă ă ă? De cine însă? De cine altcineva decît de Ingrid!…

„Mi se pare c încep s în eleă ă ţ g!” mi-am spus, trecînd strada.

F r doar şi poate, tată ă ăl Ingridei se afla în puterea lui Walther. F r doar şi poate, din motiveă ă greu de b nuit,ă trebuia s se supun orbeşte voin ei acestuia. Şi Catină ă ţ a? Ei bine, Catina juca rolul de emisar . Prin Catina, Waltheră aducea la cunoştin tat lui Ingridei hot rîţă ă ă rile sale. Altfel, nu-mi puteam explica vizita ei nocturn înă casa cu ferestrele albastre tocmai prin intrarea dosnic .ă Am ap sat pe clan .ă ţă Porti a era încuiat . ţ ă O clipă am stat la îndoial . Dar numai oă clip . Gardul dină zid nu era prea înalt. De-a lungul lui, pe toată coama, şerpuia vi s lbatic . Am pus un piciorţă ă ă pe clan , mţă -am ag at de vi şi, dintăţ ţă r-un salt, am fost sus. Apoi am s rit în curte.ă

Casa se afla în dreapta. Numai două ferestre erau luminate. În stînga, se profila un fel de pavilion cu geamlîc, din sticl colorat şă ă i mat . Şiă acolo era lumin . Inima îmiă b tea s se sparg .ă ă ă Eram t l zuit de sentimenteă ă contradictorii. Pe de o parte, doream şi speram s-o v d peă Ingrid privind printr-una din ferestrele luminate, pe de alta, ardeam de ner bdare s aflu unde disp ruse Catina.ă ă ă

Din locul unde m aflam porneau dou alei aşternute cuă ă pietriş: una ducea spre cas , cealaltă ă spre pavilion şi ser .ă Am pornit pe prima. Mai precis, am mers paralel cu aleea, ca s nu fac zgomot, pîn am ajuns sub prima fereastră ă ă luminat .ă M-am s ltat pe vîă rfuri şi am privit. Era buc t ria.ă ă O femeie sp la vasele şi cînta încetişor. Tiptil amă plecat spre cealalt fereastr luminat . Dar maiă ă ă înainte de a ajunge, o femeie între dou vîă rste, îmbr cat în c maş de noapte,ă ă ă ă ap ru în cadrulă ei, dar numai atîta timp cît fu nevoie ca să lase storul. Am b nuit c fusese tanti Hilda.ă ă

Acum nu mai era lumin decît la pavilionulă cu geamlîc. M-am furişat într-acolo. Pe sticla mat a uneia din ferestreă

am v zut profiă lîndu-se dou siluete. Erau, dup cît se p reaă ă ă , a unui b rbată şi a unei femei.

„Ea trebuie s fie Catină a!” mi-am zis.Ce n-aş fi dat s pot auzi ce vorbescă !… Mi-am lipit

urechea de sticl , dar pînă ă la mine nu ajunse decît un murmur de neîn eles. Mi sţ -a p rut, totuşi, c recunosc voceaă ă Catinei. Şi tocmai în clipa aceea r s ri luna. ă ă O lun imens ,ă ă str lucitoare, lumiă nînd gr dina ca un soare de argint.ă Trebuia s plec sauă s m ascund undeva. Am privit în jur,ă ă c utînd oă ascunz toare posibil . Am descoperit una singur ,ă ă ă destul de problematică: un gărdule de bucşii peţ jum tateă desfrunzit, dar frumos tuns de un gr dinaă r iscusit. M-am lungit înapoia lui. Dintr-o dată se porni s sufle un vînt rece.ă F r voia mea am început s tremur. Fiindc st team lungită ă ă ă ă pe p mîntă îmi era şi mai frig.

Ciudat mai mi se p rea ceea ce se întîmplă a cu mine! Înapoia uneia din ferestre se afla Ingrid. Dac aş fi ştiut care,ă m-aş fi dus să-i bat în geam. Dar oare chiar m-aş fi dus? Nu! Cred c nă -aş fi f cută -o. Şi n-aş fi f cută -o fiindc mai puternică ă decît dorin a de a o vedea era teama ca nu cumvaţ , în timp ce noi doi am sta de vorb , Catina să ă plece, sau eventual să se întîmple altceva important f r ca eu s prind de veste.ă ă ă Vreau s spună c la Ingrid m gîndeam doar ă ă cu un interes periferic. Şi tocmai aceasta mi se p rea ciudat. Fiindc ,ă ă în loc să-mi storc creierii s g sesc o posibilitateă ă ca Ingrid s-o afle c m aflu în gr dina lor, dimpotriv , m fr mîntamă ă ă ă ă ă întrebîndu-m ce aş puteaă face ca s aud ce vorbesc Catinaă şi cu tat l Ingridei.ă

Bineîn eles, o solu ie nu am g sit. Şi timpul aţ ţ ă trecut. Cît? N-aş putea spune. Şi iat c la ună ă moment dat, fereastra de la pavilion s-a deschis şi în cadrul ei a ap rut Catina. Şiă -a rezemat coatele de pervaz şi a privit cîteva minute gr dinaă r v şită ă ă şi trist în noaptea aceea de noiembrie. Mai precis,ă a privit pîn cînd un b rbat şiă ă -a petrecut bra ul peţ după umerii ei, atr gîndă -o înapoi în camer . Fereastra r maseă ă deschisă. O priveam ca vr jit. Fereaă stra devenise pentru mine o irezistibil ispit . La ună ă moment dat n-am mai putut rezista. Ignorînd cu des vîrşiă re pericolul, am început s mă ă

tîr sc spreă fereastr , deă -a dreptul peste peluzele cu gazon, pînă am ajuns în dreptul unui copac. Atunci m-am ridicat şi, ascuns cumva de trunchiul lui, am privit în înc pereaă luminată… Şi atunci l-am recunoscut. L-am recunoscut după statura uriaş , dup p rulă ă ă blond şi înc run it, dar mai alesă ţ dup cicatriceaă de pe obrazul sting.

Era Walther, asasinul tat lui meă u!St tea în picioare, cu spatele rezemat de o sobă ă înalt deă

teracot . Catina se ghemuise ă lîng el peă un scaun f ră ă speteaz . Walther o mîngîia pe p r.ă ă Ea primea mîngîierea iţ nînd ochii închişi şi sprijinindu-şi capul de coapsa lui. La un

moment dat, se ridic şi, îmbă r işînduăţ -l, îl s rut .ă ăÎmi era destul. Am plecat. Pe unde am colindat în

noaptea aceea nu ştiu. Nu ştiu nici la ce m-am gîndit şi nici la ceea ce am sim it. Îmi amintescţ doar c vîntul a adus noriiă şi c la un momentă dat a început s plou . ă ă O ploaie rece, ploaie de noiembrie, înc p înat şi perfid , care mă ăţ ă ă -a p truns pîn la piele. Mai ştiu c la un moment dată ă ă am alunecat şi am c zut cît eram de lung.ă

Acas am ajuns abia spre ziu . Mama m aştepta.ă ă ă Era, biata de ea, numai suspine şi nelinişti.

— Ducule, în halul acesta se vine acasă? Te-ai îmb tată ?Eram murdar de noroi pe pantaloni şi tunic .ă De noroi

erau plini şi pantofii.— Nu, mam , nă -am pus în gur nici un stropă de vin.

M-am întîlnit îns cu un strigoi şi, fugindă ca s scap de el,ă m-am împiedicat şi am c zut.ă

Şi f r alte explica ii am intrat la mine în camer .ă ă ţ ă— Doamne, de ce trebuie s fie atît de ciudată b iatul staă ă

al meu! am mai apucat s-o aud vorbind singur .ă

A doua zi nu m-am putut da jos din pat. Nu am putut nici în zilele urm toare, timp de două ă s pt mîni. Nici ast zi nuă ă ă ştiu de ce boal am z cut,ă ă nu ştiu dac miă -a fost şi trupul bolnav sau numai sufletul. Nu ştiu, pentru c nici mediciiă n-au ştiut ce diagnostic s pun . Ştiu doar c tot timpul cîtă ă ă am bolit am fost prad unui coşmar care a durată zile şi nop i.ţ Nu mi-l amintesc în întregime. Dacă închid îns ochii şi mă ă

concentrez, încep să-mi aduc aminte de personajele visului. Tata, Ingrid, eu, Walther, Catina. Visul, cu început şi sfîrşit – atîta cît mi-l amintesc – sem na cu o tragedie antic .ă ă Şi sem na cu o tragedie antic fiindc nu ă ă ă i-a lipsit corul. Corul era format din Gorila, din B , dinăţ Sugiuc. Ei, personajele din cor, în timp ce se desf şura ac iunea propriuă ţ -zis , alergau caă nişte bezmetici, fiecare cu cîte un teanc de ziare sub braţ şi strigau să-şi rup pl mîniiă ă : „Spiciala… Idi ie spiţ cial !ă Tat lă Ingridei l-a înjunghiat pe tat l lui ă Ducu! Spiciala! Tat lă Ingridei, asul spionilor! Idi iţ a!… Idi iaţ spiciala!… Marele cerealist şi armator Horace Richter, spion şi asasin… Spiciala!… Catina, spioana hitlerist , ă amanta spionului nr. 1 Walther… Spiciala!… Eleva Ingrid Richter îşi zboar creieriiă cu un foc de revolver… Spiciala!… Idi ia spicialţ a!…”

Acestea erau cuvintele pe care le ipa corul ţ „ciracilor” lui Rocambole, mereu, mereu, în timp ce noi, eu şi Ingrid, ne jucam rolurile pe fantasmagorica scen de pe t rîmul visuluiă ă :

Alerg prin noapte… Alerg ca un bezmetic şi aud înapoia mea al i paşi care, de asemenea, alearg .ţ ă Cine mă urm reşte, cineă ?… „Opreşte-te, Ducule, eu sînt, Ingrid. De ce fugi de mine?”… ,,Tu eşti, Ingrid? Ce bine c eşti tu, Ingriă d!” „De ce fugeai, Ducule?” „M urm rea, Ingriă ă d!” „Cine, Ducule?” „Tat l t u. Voiaă ă … Şi în gînd: voia s mă ă omoare, Ingrid.” „Dar cum se poate, Ducule, să te sperii de tata? Dac te iubesc eu, te iubeşte şiă el. Tu nu ştii ce om minunat e tata. Nu exist ună alt om mai bun, mai cinstit, cu un suflet mai nobil. Îl iubesc aşa de mult, Ducule dragă! Vezi tu, al iţ copii au mam , au tat . Dragostea şiă ă -o împart între amîndoi. Dar eu nu-l am decît pe tata. Şi îl iubesc şi cu dragostea cu care aş fi iubit-o pe mama…” „Ingrid, m doare sufletul că ă trebuie s iă ţ -o spun, dar tat l t u nu e aşa cum îl crezi tu.ă ă Tat l t u eă ă un ucigaş. Mai de mult a omorît femeia pe care a iubit-o. Pe tata, care i-a fost prieten, frate de cruce şi care i-a salvat via a de dou ori, tot eţ ă l l-a ucis. Tat l t u e un vechi şiă ă înr it spion. De dou zeci de ani exercit aceast meserieă ă ă ă odioas . Aă f cut spionaj în Fran a şi nu mai ştiu în ce alteă ţ

ri. Cînd vţă -a i stabilit în acest oraş, tot spionaj aţ venit să fac . Îl slujeşte pe Hitleră ! Neron, nebunul Neron, a dat foc

Romei. Hitler, f r s fie nebun,ă ă ă a incendiat întreaga Europ .ă Vezi ce s-a ales de Cehoslovacia, de Polonia, de Belgia, de Olanda şi pîn şi de ă mîndra şi marea Fran . Tat l t u vreaţă ă ă ca şi ara mea s aib soarta rilor pe care iţ ă ă ţă ţ le-am înşirat”… „Ce tot spui, Ducule! Nu se poate, tu te înşeli. Tata e un om minunat. Mul i pe lume,ţ cu suflet nobil ca al lui, Ducule, nu exist . Aşaă c tu te înşeli, amarnic te înşeli. Tataă nu este, nu poate s fie spion. Nuă l-am întrebat niciodat ,ă dar sînt convins c îl ur şte pe Hitler, la fel ca tineă ă ă şi ca mine, Ducule, la fel ca to i oamenii de peţ lume care iubesc via aţ !”

Ingrid în rochie de mireasă… Catina îi potriveşte beteala. Şi rîde. Rîde ca o nebun , ca o isterică ă… „De ce rîzi, domnişoară?” întreab Ingridă … Dar Catina nu-i r spunde,ă continu s rîd ca oă ă ă bezmetică… Eu sînt aproape, dar între mine şi Ingrid e un perete de sticlă… O v d, dar ea nu mă ă vede, şi nici nu m audeă … „Ingrid – îi strig – n-o l sa peă Cătina să- i potriveasc beteala. Goneşteţ ă -o, Ingrid!” Dar Ingrid nu m audeă … Doamne, dac aş putea sparge pereteleă sta de sticlă ă! Izbesc cu pumnii în el, dar pumnii mei lovesc

în gol. N-a fost nici un perete… Catina, cînd m vede, rîdeă mai tare… Rîde şi face piruete repezi, din ce în ce mai repezi, şi deodat nu mai e Catina, ci o eşarf careă ă se ridică şi se preface într-un nouraş alb… „Uf, bine c am sc pat deă ă ea!” O iau în braţe pe Ingrid. „Ingrid, mireasa mea frumoasă!” Dar uite-l pe tata. Tata e îmbr cat cu nişteă pantaloni de doc albastru, cu o hain tot de docă … În cap poart oă şapc de piele, la fel cu aceea a lui barbaă Panaiotachi. Ce tîn r e tataă … Eu nu l-am apucat aşa de tîn ră … „Uite-o, tat , pe Ingridă ”. Tata îns nu vreaă s seă uite la ea. Tata e posomorit. Ochii lui mă privesc mustr tor.ă

Cînd am deschis ochii, mama st tea la c p tă ă ă îiul meu pe un scaun. Era slab şi palid ca atunciă ă cînd m-am dus cu unchiul Iancu s-o scoatem de la spital.

— Am fost bolnav, mamă?— Şase zile ai z cut între via şi moarte, b iatul meu.ă ţă ă— Dar acum, s ştii, mam , c nu mai sînt.ă ă ă

— De-ar fi adev rat, Duculeă !Nu mai eram bolnav. M-am ridicat în capul oaselor, apoi

m-am dat jos din pat şi am început s m plimb prin camer .ă ă ă Mama se uita la mine şi nu-i venea s cread .ă ă

— Culcă-te, Ducule, s nu i se întoarc boala.ă ţ ă— N-ai nici o grij , mam , c nu se mai întoă ă ă arce.Fereastra era întredeschis . Am deschisă -o larg şi am

inspirat adînc. Mi-am umplut n rile cu mirosul Dun rii, cuă ă mirosul portului.

— Ce frumos e afar , mamă ă! Tare aş mai avea chef să dau o rait prin port.ă

— Nu te las, Ducule, s ştiă i!— Bine, mam , stau acas . Dar dă ă ă-mi ceva să m nînc să ă

mai prind puteri. Tare mai mi-e foame!Mama, bucuroas , alergă ă la buc t rie să ă ă-mi preg tească ă

ceva.Mai pe sear a venit şi medicul. Nu p ru nici elă ă mai pu inţ

mirat g sinduă -m cu o carte pe genunchi.ă Îmi vorbi de minunile pe care le poate face un organism tîn r, m b tu peă ă ă um r, recoă mandîndu-mi ca, pe viitor, s fiu cuminteă – nici ast zi nuă -mi explic rostul acelei recomanda iiţ – şi plec .ă

Am r mas numai noi doi, eu şi maă ma.— Cît timp am delirat, mam , trebuie c amă ă spus o

mul ime de prostii, nuţ -i aşa?Mama avu o ezitare înainte de a-mi răspunde.— Ce vrei, aşa se întîmpl atunci cînd are omulă

fierbin eal . Ai spus tu multe, dar cine avea minteţ ă s leă asculte? Mereu ai pomenit un nume… de fat .ă Cine-i, Ducule?

— Nu mai e, mam . A murită !Şi mama fu convins c m îmboln visem dină ă ă ă cauza

mor ii fetei pe care o îndr gisem.ţ ă— Fane ce face, mamă?— Ce s facă ă? Ce ştii!… Munc la Şantier. Înă fiecare zi a

dat pe aici ca s afle cum î i maiă ţ merge.— Ast zi a fostă ?— A fost diminea înainte de a pleca la lucru.ţă— Atunci nu mai vine azi.

— Vrei s m duc să ă ă-l chem?— Las , c doar nă ă -au intrat zilele în sac. Îl v dă eu mîine.A doua zi, mama numai dup multe rug min iă ă ţ s-a

înduplecat s m lase s ies din cas . A trebuită ă ă ă să-i f g duiesc solemn c nu voi întîrzia mai multă ă ă de o or .ă

Am luat tramvaiul şi m-am dus la Şantier să-l aştept pe Fane s ias din tur . Cînd d du cu ochiiă ă ă ă de mine, atîta se bucur , încît abia mai tîrziu observ tulbură ă area mea.

— Ducule, nu cumva te-ai îmboln vit fiindcă ă iar şi i să ţ -a întîmplat ceva grav de tot?

— Da, Fane. S-a întîmplat c acum ştiu cine lă -a omorît pe tata.

Şi i-am povestit totul, pe larg.— Va s zic , domnul sta Horace Richter nu esteă ă ă

altcineva decît un spion hitlerist şi un ucigaş, conchise Fane cu indignare şi ur .ă

— Da, Fane! Un spion şi un asasin ordinar. Dar bine că am aflat adev rul. În sfîrşit, abia acum,ă dup atî ia ani, voiă ţ putea reabilita memoria tat lui meuă . S afle oraşul întregă cauza adev rat aă ă mor ii sale. Cît priveşte fiara de Walther,ţ mizerabilul va trebui să-şi primeasc şi el plata.ă

— Ascult , Dă ucule! Crezi tu c în vremurileă acestea de grea cump n pentru ar , cu Antonescuă ă ţ ă şi Horia Sima la putere, exist vreo şans ca asasiă ă nul lui nea Andrei să-şi primeasc pedeapsaă ? Î iţ închipui c alde Hitler are să ă accepte ca un om de-al lui, care ani de zile l-a slujit cu credin , sţă ă fie judecat şi condamnat numai fiindc ă a trimis pe lumea cealalt ă un pîrlit de muncitor ca nea Andrei? Chiar atît de naiv nu cred s fii.ă

— Bine, dar justi iaţ ? Dac am să -o sesizez şi am să-i aduc dovezi…

— Ce tot îi dai cu justi ia, m i lunaticuleţ ă ! P iă tu nu ştii ce se întîmpl în ară ţ ă? Peste tot haidamacii lui Horia Sima jefuiesc, schingiuiesc şi omoar .ă Şi justi ia ce facţ e? Crezi tu c nu eă sesizat ?ă Nu mai departe decît aici, la noi în oraş. Ce crezi că justi ia nu are cunoştin de samavolniciile luiţ ţă Negru-Împ rat, noul chestoră ? Face ceva? Nu face nimic, n-aude, n-a vede! Şi în timpul acesta Pantea arestează

oameni nevinova i, îi stîlceşte în b t iţ ă ă şi nu se învoieşte s leă dea drumul decît numai dac este plă ătit cu aur sau bijuterii.

…Şi tu îmi vorbeşti de justi ie. Chiar dac sţ ă -ar g si un omă cinstit care s vrea s fac dreptate,ă ă ă Walther, prin st pîniiă s i, ar reac iona imediat.ă ţ Omul ar fi imediat destituit sau avansat şi mutat, aşa cum s-a întîmplat şi cu comisarul Apostolescu. Iar în ceea ce te priveşte…

— În ceea ce m priveşteă ? am întrebat fiindcă Fane nu mai continuase.

— Cred c multe pîă ini nu ai mai apuca s ă m nînci, m iă ă Ducule.

— Va s zic , Fane, dup p rerea ta, nu mai eă ă ă ă nimic, chiar nimic de f cută ?

— Deocamdat , Duculeă ! Şi în via , ca la r zboi,ţă ă se ivesc împrejur ri cînd trebuie s aştep i condi iileă ă ţ ţ cele mai favorabile ca s porneşti ofensiva. Altfel,ă atacul d greş şiă poate urma chiar un dezastru.

— S aşteptă !…— Da, Ducule, s aştep i. Şi, s ştiă ţ ă i de la mine, va veni şi

ziua cînd aşteptarea ta va lua sfîrşit. Atunci oamenii vor afla de ce a trebuit s pl tească ă ă cu via a nea Andrei. Atunci şiţ Walther, ucigaşul lui, va trebui s r spund pentru fapta luiă ă ă mîrşav .ă

— Asta-i sfatul pe care mi-l dai, Fane?— Da, Ducule.— Bine! Mul umesc.ţL-am l sat în drum şi am plecat în direc ie opus .ă ţ ă— Stai, Ducule! îmi strig el din urm .ă ăDar eu mi-am continuat drumul ca şi cînd nu l-aş fi

auzit.Fane m sf tuia s aştept ziua cînd avea s fieă ă ă ă posibilă o reabilitare a tat lui meu. Ziua cînd Walther va putea fi trasă la r spundere. Ei bine, eu nuă aveam timp, mai precis nu voiam s aştept ziuaă aceea. Dac justi ia era incapabil să ţ ă ă fac dreptate, atunci trebuia ca eu singur să ă-mi fac dreptate. Ce avea s se întîmple apoi cu mine, pu in îmi p sa.ă ţ ă În orice caz, oricare ar fi fost pedeapsa care mă aştepta, ea nu îmi putea fi aplicat f r o prealabil judecat . Ori eu asta şiă ă ă ă ă voiam. Voiam ca la proces s demonstrez c justi ia care nuă ă ţ

avea putere s judece şi s condamne un individ odios caă ă Walther, de dou ori criminală – de drept comun, şi politic – nu avea cu atît mai pu in dreptul sţ ă m judece pe mine care,ă de fapt, nu urm ream dă ecît un singur scop: reabilitarea tat lui meu. Îmiă ziceam c procesul, chiar dac avea s seă ă ă desf şoareă cu uşile închise, totuşi nu se putea s nu facă ă vîlvă în oraş. Eram convins c va stîrni indignarea oameniloră cinsti i atunci cînd aceştia vor afla de ceţ fusese ucis tat lă meu. Cu alte cuvinte, cu pre ulţ libert ii mele speram săţ ă realizez ceea ce dorisem cu ardoare timp de aproape trei ani de zile: reabilitarea moral a tat lui meu, f r s mai fieă ă ă ă ă nevoie s aştepă t ziua de care îmi vorbise Fane.

Pentru aceasta îns aveam nevoie de o arm .ă ă Am izbutit să-mi procur un revolver mult mai uşor decît m aşteptam.ă

Fanache, ridicolul Fanache, lustragiu de meserie, alcoolic din pasiune şi „arhanghel” din dorin a deţ c p tuial , aă ă ă acceptat s miă -l vînd pe al s u contraă ă unei sume ridicule.

Într-o zi l-am întîlnit în port stînd pe o baba, în faţa cîrciumii lui Guri . Era beat, am rît şi înjura de ţă ă mama focului pe b ie iă ţ i. cîrciumarului care, în frunte cu tejghetarul, îl zvîrliser afar în strad ,ă ă ă atunci cînd începuse să-i amenin e cu pistolul dacţ ă nu-i dau sec ric pe ă ă „credit”. Pesemne c evacuarea fusese f cut f r prea multeă ă ă ă ă menajamente, fiindc uniforma lui Fanache era tare bo it ,ă ţ ă nodul cravatei ajunsese sub guler, iar catarama centurii cam spre şoldul stîng.

Pe Fanache îl cunoşteam, fiindc nu o dat îmiă ă v xuiseă pantofii.

— Fanache, cît să- i dau pe pistolţ ? l-am întrebat.— Un sutic, şi e al t u. Îmiă dă mie altul camarazii la

sediu. Am s le spun c ă ă m-au atacat nişte… iaă şi m-au dezarmat…

I-am pus în mîn banii, miă -a dat pistolul şi, fericit c ă „a intrat din nou în fonduri”, s-a gr bită s se întoarc laă ă circium , de parc nimic nu să ă -ar fi întîmplat.

La rîndul meu, am vîrît revolverul în buzunar şi luînd tramvaiul, m-am dus cu el pîn la barieraă oraşului dinspre C l raşi. De acolo miă ă -am pierdut urma într-o p durice deă

salcîmi. M-am aşezat la r d cina unui copac şi am scosă ă revolverul. Era un revolver cu butoiaş, de şase gloan e.ţ ineam pentru prima dat în mîn o arm . Cu toate acestea,Ţ ă ă ă

m-am l murit repede cum func ioneaz . Am ridicată ţ ă piedica, am ochit trunchiul unui copac din fa a meaţ şi am ap sat peă tr gaci. Glontele trecu pe al tureaă ă de int . În butoiaş maiţ ă aveam acum cinci gloan e.ţ Mi-am zis c , dac voiam s nuă ă ă greşesc atunci cînd aveam s trag în Walther, trebuia s mă ă ă mai familiarizez cu revolverul, sacrificînd cel pu in încţ ă două gloan e. Am ochit din nou aceeaşi int şi amţ ţ ă tras. Nici de data asta n-am nimerit – urm torulă glonte abia scrijeli scoar a. Mul umit de rezultatţ ţ – Walther avea s constituie oă int mulţ ă t mai mare decît trunchiul sălciei – m-am întors în

oraş.Chiar de a doua zi am început să-l pîndesc pe Walther.

Termenul nu este foarte exact: de fapt, n-am f cut decît să ă m informez cînd pleac deă ă acas , itinerarul pe care îlă parcurge şi aşa mai departe. Cu precizia unui ceasornic, în fiecare diminea , la orele zece, ap rea în poart . Str b teaţă ă ă ă ă strada Fregatei f r s se gr beasc . Cînd ajungeaă ă ă ă ă la col ulţ str zii, îşi aprindea o igar . De acolo pînă ţ ă ă pe strada Misitiilor, unde era sediul birourilor sale, nu f cea mai multă de zece minute. La prînz, la ora unu, ap rea la col ul str ziiă ţ ă portului, şi cu acelaşi mers tacticos începea s urce dealulă spre cas . Revenea la birou pe la orele şase şi nu pleca maiă tîrziu de nou .ă

233

Timp de trei zile acesta a fost programul s u. Înă a patra zi m-am hot rît. Planul miă -l f cusem. Seara,ă la ora cînd el obişnuia s se întoarc acas , stradaă ă ă Misitiilor era pustie. Birourile l sau lucrul la şapteă şi dup aceea numai iciă -colo mai vedeai vreo fereastr luminat , semn c procuă ă ă ristul sau vreun alt func ionar continua s lucreze.ţ ă

Casele de pe strada Misitiilor erau toate vechi, unele cu etaj, cu ferestrele pr fuite şi zidurile murdare, cu înc periă ă strîmte şi prost luminate, mirosind a praf şi a cerneala violet , unde lucrau, cîteă zece şi dou sprezece ore pe zi,ă

func ionarii diverselor case de cereale, de naviga ie şi aşaţ ţ mai departe. Birourile lui Walther erau instalate într-una din aceste case; poate în cea mai veche, mai urît şiă mai întunecoas dintre toate.ă

În sau dinspre birou, Walter trecea, în mod obligatoriu, prin fa a unui ţ gang, singurul de pe strada Misitiilor. Acolo m-am aşezat la pînd . Planul eraă ca atunci cînd, în drum spre cas , va ajunge înă dreptul gangului, s apar din întuneric şiă s descarc revolverul în el. E drept, peste drum, cevaă mai departe, era Cafeneaua Bursei. Acolo se întîmpl s întîrzieă ă niscai biliargii sau tablagii. Era posibil ca la zgomotul împuşc turilor s ias înă ă ă strad şi s pun mîna pe mine. Dară ă ă nu-mi p sa,ă fiindc nu aveam de gînd să ă-mi ascund fapta. Dimpotriv , chiar dac m l sau în pace, eu tă ă ă ă ot m-aş fi predat.

Cu zece minute înainte de ora cînd Walther trebuia să treac prin fa a gangului, am traversată ţ strada şi m-am ascuns acolo. Am ridicat piedica revolverului şi am aşteptat. Eram foarte calm şi foarte hot rîă t. De aceea, cele zece minute nu mi s-au p rut c trec nici mai repede şi nici maiă ă încet decît scurgerea lor fireasc . În să fârşit, i-am auzit paşii. Venea. I-am v zuă t umbra, apoi pe el. Mergea tacticos, f ră ă s priveasc nică ă i în dreapta, nici în stînga. A trecut, f r să ă ă fiu în stare s pot schi aă ţ vreun gest, f r s m ă ă ă ă pot urni din loc. Şi atunci am ştiut c niciodat ă ă nu voi fi în stare să-l ucid. I-am mai auzit cîtva timp paşii, pe urmă iar şi fu linişte caă mai înainte. Am pus piedica, am vîrît revolverul în buzunar şi am plecat. Am coborît în port. Am mers de-a lungul digului absolut f r gînduri. Cînd am ajuns în dreptul Pesc riei,ă ă ă am scos din buzunar revolverul şi l-am zvîrlit în ap . Deveniseă pentru mine un obiect absolut nefolositor, fiindc ştiam că ă ceea ce nu fusesem în stare s îndeplinesc o jum tate de oră ă ă mai devreme, nici a doua zi şi nici în cele urm toare nu ă voi fi în stare. Dup aceea, am urcat dealul şi ă am ajuns în mahalaua noastr . Cînd am trecut prin fa a ă ţ casei lui Fane, am intrat în curte şi i-am b tut în fereastr ,ă ă nu prea tare, ca s nă -o trezesc pe a a Leonora. Aţ ţ trebuit s bat cam multă pîn s m audă ă ă ă. În sfîrşit deschise fereastra.

— Ce s-a întîmplat, Ducule?— Fane, am vrut să-l omor pe Walther şi nu am putut. Nu

am putut şi nici nu am s pot ă nici mîine şi nici poimîine.— Eu am ştiut asta, Ducule, înaintea ta. Te-am l sat însă ă

s te convingi şi tu. Dar s presupunemă ă c lă -ai fi ucis. Ce ai fi realizat? Crezi c ceilal iă ţ Waltheri r maşi în via sînt maiă ţă pu in ţ fiare? Fac mai pu in r uţ ă ? Sau poate iţ -oi fi închipuit că singura solu ie ar fi sţ ă-i omori pe to i fasciştii cu pistolul sauţ cu ce naiba arm vei fi izbutit să ă- iţ procuri? Eu cred, Ducule, c de acum înainte ară trebui s te gîndeşti la toate astea. Şiă ştii de ce? Pentru c acum, cînd cunoşti cine lă -a omorît pe nea Andrei şi cînd te-ai convins de inutilitatea actului t u înă aceste condi ii, nuţ - i mai este îng duit, Ducule, s treci prinţ ă ă via ca un lunatic.ţă Eu mai mult de atîta nu- i pot spune şiţ poate că nici nu vreau. Cel pu in deocamdat . Şi acumţ ă lasă-m s dorm, fiindc sînt tare trudit. Ast zi amă ă ă ă avut o zi grea şi nici ziua de mîine nu va fi mai uşoar .ă

— Noapte bun , Faneă !

** *

Cîteva zile dup aceea am c zut la pat. ă ă O viroză afurisit ,ă cu temperatur mare. Aproape dou s pt mîni nă ă ă ă -am ieşit din cas . În tot acest timp mă -am gîndit la o mul ime de lucruri.ţ M-am gîndit şi la Ingrid. M-am gîndit la ea ca la o fiinţă iremediabil pierdut . Mă -am gîndit la ea ca şi cînd ar fi fost moart , deşi continua s tr iasc şi s locuiască ă ă ă ă ă în casa cu ferestrele albastre.

Dar m înşelam. Par ial m înşelam. Ingrid tr iaă ţ ă ă într-adev r, dar de cîteva zile nu mai locuia înă casa cu ferestrele albastre. Aveam s-o aflu în ziua cînd, după îns n toşire, mă ă -am dus din nou la şcoal . Poate unde totă timpul m gîndisem la Ingrid, ca la o fiin ce a încetat să ţă ă mai existe, am putut trece din nou pe strada Fregatei. Cînd am ajuns în dreptul casei, un afiş tip rit că u litere mari aducea la cunoştin a celor interesa i c locuin aţ ţ ă ţ este de vînzare.

Am sunat la sonerie şi a trebuit s aştept destulă pîn să ă apar b trîă ă nul intendent.

— Bun ziua, Moş Mitruă !— Bun ziuaă ! îmi r spunse, m surîă ă ndu-m dină cap pîn înă

picioare. Ei, dar de unde m cunoştiă matale?— Mi-a vorbit de dumneata domnişoara Ingrid. Fii bun şi

spune-mi cînd s-au mutat?— Sînt cinci zile de cînd au plecat.— Unde, Moş Mitru? Pe ce strad să -au mutat?— Pe nici o strad . Au plecat din oraş. Duducaă Hilda şi cu

duduia Ingrid tocmai în Elve ia. Auţ vrut s m ia şi pe mine,ă ă dar ce s caut eu, omă b trîn, prin cele stă r in t uriă ă ăţ ? S moră pe acolo?

— Şi domnul Richter nu le-a înso itţ ?— Domnul s-a dus la Bucureşti. Are acolo nişte treburi de

limpezit. Dup aceea pleac şi el.ă ă— Moş Mitru, vrei să-mi ar i şi mie casaăţ ?— iŢ -o ar t, de ce nuă ? Dar nu prea ai ce să vezi, fiindc eă

goal .ă— Nu-i nimic. Vreau s-o v d aşa, goal .ă ăMoş Mitru m-a purtat prin toate camerele.— Asta a fost odaia duduii Ingrid, m inform el.ă ăEra o înc pere de m rime obişnuit , cu vederea îă ă ă nspre

parc.— Moş Mitru, vrei să-mi spui cum ar ta cameraă asta

atunci cînd era a domnişoarei Ingrid?Moş Mitru se uit la mine lung şi comp timitor.ă ă— P iă – începu el – aici era studioul… Acolo şifonierul…Îl ascultam cu ochii închişi. Şi, sub pleoape, pe m sur ceă ă

descrierea seac a lui Moş Mitru continua, vedeam înc pereaă ă aşa cum ar tase atunciă cînd fusese a Ingridei. O clip chiară am avut iluzia c o v d şi pe ea piept nă ă ă îndu-se în fa aţ oglinzii.

— Î i mul umesc, Moş Mitruţ ţ ! Rămîi s n tosă ă !— Nu mai vrei să- i ar t şi pavilionulţ ă ?— Nu, Moş Mitru.

Trecu o s pt mîn . St team mult acas . Citeam,ă ă ă ă ă

înv am. Cînd oboseam plecam s m plimb. Str b teamăţ ă ă ă ă kilometri întregi, f r s simt frigul, peă ă ă str zi care mi seă p rea c le v d acum pentruă ă ă prima dat .ă

Într-o noapte, ieşind de la cinematograf, în loc s mă ă întorc acas , ca de obicei, am plecat s mă ă ă plimb pe str zi.ă Am umblat pîn mă -a cuprins o stare de sl biciune, care,ă dup afurisita de viroză ă, adesea m încerca. Atunci trebuiaă neap rat s mă ă ă odihnesc. Treceam tocmai prin dreptul unei biserici. Am z rit în curte o banc . Am intrat şiă ă m-am aşezat. Eram ca niciodat obosit. Era o linişte ca de basm. Cerul seă vedea sus tare, cu pistruii lui de stele şi mai sus. Pe stradă – una din mahalalele dinspre bariera C l raşiloră ă – nici ipenieţ de om. Ferestrele erau toate oarbe. La ora aceea oamenii dormeau duşi. Am dat s m scol de peă ă banc , dar nă -am izbutit. Tare m mai sim eamă ţ obosit. Am auzit atunci paşi. Temîndu-m s nuă ă fiu luat drept un borfaş, în cazul cînd aş fi fost v zut în curtea bisericii la o asemenea or , mă ă -am tras în umbra por ii, aşteptînd s treac noctambulul pieton. Lţ ă ă -am putut vedea f r ca el s mă ă ă ă observe. Era un cocostîrc de b iat care ă îşi strîngea în jurul trupului un pardesiu sub ire.ţ N-apuc să ă se îndep rteze prea mult cînd din nou am auzită paşi, şi nu ai unui singur ins. Erau doi. Un b rbat şiă o femeie. Se opriser amîndoi pe cel lalt trotuar,ă ă chiar în fa a bisericii.ţ Femeia, în dreptul unei por iţ ; b rbatul, ă lîng un felinar. Şiă atunci, la lumina pu in a becului, lţ ă -am recunoscut pe Fane.

„Ce-o fi c utîă nd prin coclaurile astea?” m-am întrebat.N-a mai fost nevoie s g sesc r spunsul. Faneă ă ă scosese

din buzunarul pardesiului o bucat de hîrtie. ă O duse la gură şi dup ce umezi cu salivă ă partea gumată o lipi, la vedere, chiar pe felinar. Cealalt , fata care îl înso ea, pă ţ rocedînd la fel, lipi hîrtia ei pe un burlan. Dup aceea plecar . Iă ă -am l sată s se îndep rteze. Cînd nu leă ă -am mai auzit paşii, am ieşit şi eu din curtea bisericii şi, trecînd strada, m-am dus s citescă ce scria pe afişul lipit de Fane pe felinar. Era un manifest. Partidul Comunist din Romînia chema poporul la lupt pentruă pace, împotriva prefacerii României într-o anex aă imperialismului german, pentru independen na ional ,ţă ţ ă pentru o politic de strînsă ă prietenie cu Uniunea Sovietic .ă

Mergînd în direc ia de unde veniser cei treiţ ă – cocostîrcul de b iată fusese avangarda lui Fane şi a fetei – am descoperit, de-a lungul întregii str zi, pe stîlpi, peă ziduri şi în general în locurile cele mai vizibile, mereu şi mereu alte manifeste cu emblema Partidului Comunist din Romînia: secera şi ciocanul.

Nea Pandele era în închisoare la Aiud. Fane, prietenul meu Fane, luase locul lui taică-su în rîndul lupt torilor.ă

„Ce mai oameni şi Muş teştii ştiaă ă !” mi-am zis cu admira ie.ţ

Trei zile am evitat să-l întîlnesc pe Fane. În aceste zile m-am plimbat mult pe str zi, am deliberat mult cu mineă însumi. În a patra zi, cînd apele din mine s-au limpezit şi cînd am ştiut că m-am hot rît, mă -am dus să-l caut. L-am g sită acas . Despică a nişte butuci în curte.

— Bun , Duculeă ! se bucur el.ă— Bun , Faneă !— Te-am c utat de vreo dou ori, dar nu teă ă -am g sit.ă

a a Ana spunea c te plimbi. Î i place chiarŢ ţ ă ţ atît de mult să hoin reşti de unul singură ?

— Mda! S-a întîmplat s pici de fiecare dată ă cînd eu eram plecat. Mi-a p rut r u. Acum ai multă ă de lucru?

— Doar butucii ştia trei să ă-i mai despic. De ce mă întrebi?

— Vreau s stau de vorb cu ă ă tine, Fane.— Dă-i drumul! Te ascult.— Nu aşa. E o problem importantă ă, Fane.— Bine! Uite, acuşi termin.— Î i ajut şi eu.ţEl despica butucii şi eu căram lemnele, stivuindu-le

frumos sub maşina de g tit din buc t rioar . Dup ceă ă ă ă ă terminar m treaba şi dup ce iă ă -am turnat ap s se spele,ă ă Fane m invit în cas .ă ă ă Ţa a Leonora era plecat tocmai înţ ă Pia a S rac .ţ ă ă

— Acuma putem sta de vorb , Ducule.ăNu prea ştiam cum s încep.ă— Fane, am venit la tine s m aju i întră ă ţ -o problem , amă

început. Dar n-am mai continuat fiindcă mi-am dat seama că

nu aşa trebuia s încep.ă— Te ascult, Ducule. Şi dac îmi va sta în putin am să ţă ă

te ajut, bineîn eles.ţ— Stai, Fane, c am începută -o prost. Trebuie mai întîi

să-ţi dau unele explicaţii. În noaptea cînd te-am sculat din somn ca s afli şi tu c nu amă ă fost în stare să-mi fac singur dreptate, mi-ai spus c oricum tot nu rezolvam nimic, fiindcă ă r mînă ceilal i Waltheriţ , nenum ra ii Waltheri. Şi miă ţ -ai mai spus c din acea clip nuă ă -mi mai era permis s trec prină via cţă a un lunatic.

M-am gîndit mult la cele ce mi-ai spus atunci, Fane. Într-adev r, aproape trei ani de zile aşa amă trecut prin via .ţă De asta şi-au dat seama nu numai oamenii mari, ci pîn şiă b ie ii care mă ţ -au poreclit Ducu-n ucu. Tu ştii de ce am fostă aşa: fiindc , în tot acest timp, un singur gînd mă -a preocupat: s aflu adev rata cauz a mor ii tat lui meuă ă ă ţ ă … Să-i pot reabilita memoria… S descop r pe asasin caă ă să-şi primeasc pedeapsa. Pîn la urm am aflată ă ă adev rul. Numaiă c lă -am aflat prea tîrziu. Tot tu ai fost acela care mi-ai deschis ochii c marioneteleă lui Hitler – Antonescu şi Horia Sima – nu vor îndr zni s pedepseasc pe un oberspion caă ă ă Walther, care f r îndoial a adus multe serviciiă ă ă st pîniloă r s i. Timp de aproape trei ani de zile amă aşteptat cu ardoare şi dureroas înfrigurare clipaă cînd voi şti adev rul, şi cîndă clipa soseşte, tu îmi spui c pedeapsa nu e posibil şi că ă ă altceva nu-mi rămîne de f cut decît s aştept o anumit zi,ă ă ă care, dup p rerea ta, sigur avea s vin . Dar eu, Fane,ă ă ă ă nu puteam şi nici nu voiam s aştept ziua aceea.ă Mi-am zis atunci: dac îl voi ucide pe Walther,ă voi sili justi ia,ţ zeloas înă a m judeca şi condamna,ă s ia cel pu ină ţ cunoştinţă de adev rata cauz a asasin rii muncitorului Andrei M n ilă ă ă ă ă ă. Indirect, şi opinia public . Aşa am gîndit, acesta miă -a fost planul. Dar cînd a trebuit să-l pun în aplicare, ştii ce s-a întîmplat.

— Eu, Ducule, am fost convins c nă -ai s po i!ă ţ— Mi-ai spus-o şi în noaptea aceea. Poate c aiă ştiut şi de

ce n-am s-o pot face … Eu îns nu. Amă crezut c nă -am putut să-l împuşc, pur şi simplu, fiindc am oroare de sîă nge. Dar nu

acesta a fost adev ratul motiv. Adev ratul motiv lă ă -am în elesţ tot datorit ie. Şi lă ţ -am în eles atunci cînd miţ -ai spus c şi înă cazul cînd aş fi putut trage în Walther tot nu rezolvam nimic, fiindc r mîn toă ă ţi ceilal iţ Waltheri, tot atît de fiare ca şi acesta. Datorită ie am în eles şi raţ ţ ţional ceea ce am simţit numai în clipa cînd nu m-am putut folosi de revolver: inutilitatea unei asemenea acţiuni.

— Asta-i, Ducule! Nu rezolvai nimic. R ul trebuie t iat deă ă la r d cin . Şi tocmai asupra acestuiă ă ă lucru ti-am cerut s teă gîndeşti.

— M-am gîndit. Fane, şi înc mult de tot. Motiveă subiective ca s ur sc fascismul ştii c am, şiă ă ă înc destule.ă Pe tata l-a omorît un spion hitlerist. Gorila, naivul şi s ritorulă Gorila, a murit şi el, ucis de acelaşi criminal. Dintre profesorii mei, unul mi-a fost cel mai drag, nu numai fiindc de la elă înv am, în ceea ce priveşte via a, mai mult decîtăţ ţ de la toţi ceilalţi la un loc, ci fiindc era un omă adevărat. E vorba de profesorul Moroianu. A fost omorît de legionari. A murit din cauza schingiuirilor. Unchiul Iancu a fost şi el arestat, deşi nu-i pot aduce m car învinuirea de a fi comunist. Lă -au arestat, şi de cîteva luni nu mai ştiu nimic de el. Cinstit fiind, nu a putut să-şi in gura, cum îl sf tuia s fac b trînul luiţ ă ă ă ă ă coleg de la Oficiul St riiă Civile. Am un prieten – pe tine, Fane – al c ruiă tat a fost judecat şi condamnat la ani grei deă temni pentru singura vin , cum spuneai tu mai deţă ă mult, că voia s nu mai fie lumea întoars cu dosul în sus.ă ă

Ei bine, iat numai cîteva din motivele subiectiveă pentru care nu se putea şi nu se poate s nu ur scă ă fascismul. Dar nu este vorba numai de motive subiective. Nu vreau s-o fac pe grozavul, Fane, dar chiar dac mie şi celor ce ă mi-au fost dragi nu ni s-ar fi întîmplat nimic, tot l-aş urî cu toat ura deă care sînt capabil. A urî fascismul, zic eu, înseamnă ceva. Dar numai atîta nu-i suficient. Nu-i suficient că-l ur sc peă Walther, pe to i Waltherii care potţ face infinit mai mult r uă decît acesta. Ei bine, dacă nu e suficient s ur şti Waltherii,ă ă şi nu e o solu ieţ ca fiecare în parte s ucid pe Waltheă ă rul lui, atunci m-am întrebat – ce trebuie s fac un om cinstită ă ? Aceasta a fost, de fapt, problema pe care mi-ai pus-o şi

asupra ei mi-ai cerut s reflectez. Nuă -i aşa, Fane?— Şi fr mîă ntînd problema, la ce rezultat ai ajuns?— La concluzia c trebuie s lup i împotriva lui.ă ă ţ Dacă

toat lumea ar sta cu mîinile încrucişate,ă fascismul ar triumfa şi n-ar mai veni niciodat ziuaă aceea pe care mă îndemnai tu s-o aştept. Aceasta n-a fost o concluzie aşa, în general. Ea este valabil şi în ceea ce m priveşte. Şi în ceeaă ă ce m priveşte nu e suficient s ur sc fascismul, ci esteă ă ă necesar s lupt împotriva luiă .

Cum trebuie s fie aceast lupt , miă ă ă -am dat seama azi-noapte. Tu cunoşti strada Luminii, aşa-i?

— De bun seamă ă!— Ei bine, acum cîteva nop i m aflam pe stradaţ ă aceea,

undeva unde nu puteam fi v zut de trec tori.ă ă La un moment dat, am auzit paşi. A trecut mai întîi un b rbat, pe care dină cauza întunericului nu l-am putut vedea la fa . Pe urm , laţă ă scurt interval de timp, iar şi am auzit paşi. De data asta erauă doi tineri. Un b iat şi o fat . (Mă ă -am uitat la Fane, dar nici nu clipi.) Din p cate, datorit tot întunericului,ă ă nici pe aceştia nu i-am putut vedea la fa . Ei bine,ţă Fane, ştii ce f ceau ceă i doi? Lipeau manifeste ale Partidului Comunist. Pe stîlpi, pe felinare, pe garduri, pe ziduri, în locurile cele mai vizibile. Pîn şiă prin curţi aruncau manifeste.

Am citit şi eu unul. Şi dup ce lă -am citit, am în eles nuţ numai c nu e suficient s ur şti fascismul; nu numai c nu eă ă ă ă suficient s vrei să ă lup i împotriva lui. Important şi esen ialţ ţ este să ştii cum trebuie s lupă ţi împotriva lui. Fiindc aă lupta de unul singur înseamn donchiă jotism.

Acuma, Fane, dup ce ai aflat toate acestea, credă că în elegi de ce feţ l de ajutor am nevoie din partea ta. În manifestul pe care l-am citit azi-noapte, comuniştii chemau la lupt împotriva fascismului peă toţi oamenii cinsti i. ţ Iat , euă sînt gata de lupt . Dară ce trebuie s facă ? În ce fel trebuie să lupt? Vezi, tocmai asta nu ştiu. Tocmai asta trebuie s mă ă înve e comuniştii care ne cheam la lupt . S m înve e sţ ă ă ă ă ţ ă lupt cu maximum de eficacitate. Ajută-mă tu s iau leg turaă ă cu ei. Poate cunoşti vreun tovar ş deă -al lui nea Pândele.

— Ascult , Ducule. Hot rîrea ta e l udabil . Mă ă ă ă ă întreb

îns dac nu e cumva pu in cam pripit .ă ă ţ ă Dac nu cumvaă priveşti lucrurile mai mult sub aspectul lor romantic. iŢ -ai cercetat sufletul, atît cît este necesar, ca s vezi în ceă m sur eşti în stareă ă s înfrun i primejdiile şi suferin eleă ţ ţ legate de o asemenea luptă? Eşti sigur c nă -ai s ajungiă într-o zi să- i fie ruşine de tine însu i, iar altora, aceloraţ ţ care s-au încrezut în tine, silă?

— Da, Fane. în m sura în care am izbutit s mă ă ă cunosc, î i afirm, cu mîna pe conştiin , c niciodatţ ţă ă ă n-am s ajung înă situa ia de aţ -mi fi ruşine de mine, iar prietenilor mei s leă produc sil .ă

— Asta e foarte frumos. Numai c , din p cate, nuă ă ştiu cum te-aş putea ajuta. Nu cunosc pe nici unul din tovar şiiă tatei. Asta nu înseamn ă îns c nă ă -am s m mai gîndesc.ă ă Poate c , pîn la urm , amă ă ă să-mi amintesc de numele vreunuia.

Deşi nu aveam habar de legile conspiraţiei, am dedus de ce Fane manifesta fa de mine atîtaţă „discre ieţ ”.

Abia dup vreo s pt mînă ă ă ă – între timp ne mai întîlnisem de vreo cîteva ori – Fane îmi spuse cu un ton numai în aparen indiferentţă :

— Bine c teă -am întîlnit. Ştii, mi-am adus aminte de un nume. E vorba de un fugar de la noi de la Şantier. I-am vorbit de tine şi vrea s te cunoasc .ă ă

Şi în continuare, cu un ton doar în aparen indiferent,ţă îmi fix ziua şi locul de întîlniă re, precum şi semnul de recunoaştere.

** *

Datorit lui Fane, ura mea împotriva fascismului aă c p tat un conă ă ţinut concret: lupta! Iar datorit luptei,ă existenţa mea un sens superior.

…Şi via a a curs mai departeţ !’

CAPITOLUL XX

Cei care nu au avut înc vîrstaă , sau cei foarte tineri, atunci cînd întîlnesc prin ziare sau prin vreo carte în care se evoc zilele glorioase ale campaniei antihitleriste exprim riă ă cam în genul acesta: „hitleriştii, asemenea unor fiare r niteă de morte”… îşi închipuie poate c e doar o floricic stilistic .ă ă ă Şi cu toate acestea, asemenea formul ri nă u fac decît să exprime realitatea. Da, asemenea unor fiare r nite deă moarte – şi tocmai de aceea în paroxism de furie – se cramponau de fiecare pozi ie, cît de cît favorabil ,ţ ă dezl n uind asupra noastră ţ ă focul tuturor armelor de care dispuneau. Ca să-i scoat de acolo, ai noştri de multe oriă trebuiau să-i ia în vîrf de baionet , sau să ă-i piseze artileria, arînd, literalmente, p mîntul.ă

Am str b tut întreg Ardealul, am trecut Tisa, amă ă parcurs pusta maghiar , eliberînd Uă ngaria, am ajuns, dup multeă lupte, în Slovacia, în Moravia, apoi în Boemia pîn la optzeciă de kilometri de Praga. Au fost lupte înverşunate, dar parcă cele de la Oarba au fost cele mai crîncene din întreaga campanie antihitlerist . Aici, la Oarba, în b tă ă ălia pentru Mureş, unitatea noastr a avut cele maiă grele pierderi.

Eu m aflam pe front ca voluntar, aveam gradulă de sublocotenent şi numai de dou s pt mîni fusesem numită ă ă ofi er cu informa iile. Zilele cît aţ ţ durat b t lia pentru Mureşă ă au fost grele, deosebit de grele pentru to i oamenii unit iiţ ăţ noastre, de la comandant pîn la rezerviştii b trîni, de laă ă trenul regimentar care, ziua şi noaptea, alimenta companiile din linia întîia cu muni ii. În rapoarteleţ zilnice pe care le înaintam la brigad ă „moralul excelent în ciuda pierderilor însemnate” era laitmotivul care nu con inea îns nici un felţ ă de exagerare. Cu toate acestea, atunci cînd ad ugam laă raportul meu pierderile, în mor i şi r ni i, aveamţ ă ţ de fiecare dat o strîngere de inim .ă ă

Dar în ciuda rezisten ei sale disperate, pîn laţ ă urmă inamicul a fost dat peste cap şi unitatea noastr împreună ă cu celelalte unit i ale divizieiăţ „Moldova” ne-am reluat înaintarea. Cîteva zile mai tîrziu, dou din batalioaneleă regimentului nostru ocupau pozi ii la cî iva kilometriţ ţ dep rtare de liziera de vest ă a comunei Dumbr vioara. Un sată

mare, cu şcoal nou , ridicat pîn la roşu, cu că ă ă ă ămin cultural. Aşa ca în multe alte d i, săţ -a întîmplat ca în satul acela s se g seasc în acelaşiă ă ă timp posturile de comandă ale unor unit i,ăţ ba chiar şi ale unei mari unităţi: o brigad .ă În afar deă aceasta şi de postul de comand al regimentuluiă nostru se mai afla şi acela al unui regiment de cavalerie. Satul gemea, literalmente, de trupe şi g sirea unuiă cantonament pentru o noapte constituia o problem din celeă mai dificile. Eu izbutisem să-mi g sesc unul de invidiat înă casa unui înv tor pensionar. ăţă O camer m ricic , mobilată ă ă ă b tră îneşte, cu dou paturi şi dou şifoniere. Maiă ă exista şi o bibliotec ticsit de c r i, cîteva erauă ă ă ţ tip rite ă cu litere chirilice – în marea majoritate broşuri de popularizare. Camera trebuia s-o împart cu un alt sublocotenent de la postul de comand al brig zii, pe care îns nu ajunsesemă ă ă să-l v d cum arat la fa . Deşi era aproape miezulă ă ţă nop ii,ţ pesemne c mai aă vea de lucru la postul de comand .ă

Eram tare obosit şi nu ştiam cum s m dezbracă ă mai repede ca s m vîr în pat şi s fur cîteva oreă ă ă de somn. Dar n-am avut parte s gust din deliciileă unui aşternut moale, care pe deasupra mirosea şi a leven ic . Fiindc , abiaţ ă ă apucasem s m dezbracă ă doar pe jum tate, cînd un curieră veni să-mi bat înă fereastr .ă

— Domn’ sublocotenent, veni i fuga la postul deţ comand .ă

— Dar ce s-a întîmplat?— Nu ştiu nimic, domn’ sublocotenent. M-a mînat încoace

dup dumneavoastr domnuă ă ’ locotenent R şcanu.ă— Bine, viu îndat .ăMi-am înc l at cizmele, miă ţ -am îmbr cat tunicaă şi, oftînd

resemnat, am plecat.Locotenentul R şcanu era în noaptea aceea ofiă ţer de

serviciu.— Te pomeneşti c teă -am trezit din somn? se interes el.ă— Nici nu apucasem s m dezbrac. Dar ce să ă -a întîmplat?— O patrul de la a noua a prins un individă care încerca

s treac linia frontului la nemă ă ţi. L-au adus încoace. Ia-i interogatoriul şi poate îl trimi i chiar în noaptea asta laţ

divizie. iŢ -am f cut rost şi de un translator, fiindc individulă ă nu cunoaşte decît limba maghiar .ă

Postul de comand al regimentului nostru eraă instalat la şcoal , şi tot acolo şi cel al unit ii deă ăţ cavalerie. Împ ră ţisem pe din dou s lile de clasă ă ă şi cancelariile. Întrucît atît comandantul regimentului, cît şi ajutorul se culcaser ,ă cancelaria era liber . Mă -am hot rît ca acolo s iauă ă interogatoriul celui arestat. Translatorul, un caporal de la Turda, era furier la adjutantur .ă

— Spune-i escortei să-l introducă! i-am cerut acestuia.Cîteva minute mai tîrziu p şi în cancelarie ună individ

înalt, sub cincizeci de ani. Era îmbr cată cu scurt din postavă r nesc, pantaloni bufan iţă ă ţ de culoare verzuie şi era înc l ată ţ

cu bocanci. Pulpele îi erau strînse în nişte jambiere de piele. Era blond, înc run it pe la tă ţ împle şi avea pe obrazul stîng o cicatrice.

L-am recunoscut imediat. Era Walther. Ca să-mi ascund emo iaţ – poate c mai precis ar fi dacă ă aş spune satisfac iaţ – m-am pref cut c pun în ordine hîrtiile dintră ă -un dosar. El nu-mi aruncă decît o singur privire. Dup aceea, cu un aeră ă plictisit, începu s priveasc o planş de pe pere i ceă ă ă ţ reprezenta aparatul circulator. Nu p reaă de loc îngrijorat. Probabil era convins c va izbuti s m trag pe sfoar . Cuă ă ă ă ă îndelunga lui experien de spion interna ional, interogat deţă ţ altcineva, care nu i-ar fi cunoscut adev rata identitate,ă aproape sigur c ar fi izbutit să ă-l p c leasc şi s ias basmaă ă ă ă ă curat .ă

— Întreabă-l – i-am cerut translatorului – cum îl cheam .ăŞi m-am uitat fix la el s v d dac m recunoaşte. După ă ă ă ă

aparen e, mi se p ru c nu.ţ ă ă— Mâtyâs Nagy, r spunse Walther.ă— De unde este?— Din Polgâr, un sat aproape de Tisa.— Şi ce caut pe aiciă ?La toate întreb rile avea r spunsul preg tit.ă ă ă— Am avut o fiic la Bicsad. Să -a pr p dit deă ă pe urma unei

naşteri grele. Am fost la înmormîntarea ei. Pîn s oă ă înmormînteze şi pîn s hot rîă ă ă m ce facem cu averea a ajuns

frontul şi pe la noi.Bicsad se afl mult în urma frontului, pe ă lîngă Tuşnad.— Întreabă-l cum de a ajuns tocmai de acolo aici.— Am venit pe jos. Sînt mul i refugia i careţ ţ urmează

frontul pe m sur ce acesta înainteaz .ă ă ăAsta era adev rat. În spatele frontului, pe şoselele şiă

drumurile de pe teritoriul eliberat, circulau în sus şi în jos oameni care se întorceau de pe unde îi purtase vicisitudinile r zboiului.ă

— Şi de ce a încercat s treac dincolo, laă ă inamic?— Dup cum v d c merge treaba pe front, înseamn că ă ă ă ă

dumneavoastr , romînii, ve i ajunge şiă ţ la noi, la Polgâr. Acolo am gospod rie temeinic ,ă ă vite. M rog, sînt gospodar. Miă -am zis c , dacă ă ajunge şi acolo frontul, barem s fiu eu acas .ă ă Şti iţ dumneavoastră: ochiul st pîă nului. De aceea am încercat s trec. S ajung înaintea frontului, caă ă s veghez şi s nu miă ă se pr p deasc tot ceea ceă ă ă am strîns timp de o via de om.ţă

Vorbea conving tor şi avea acte cu care să ă-şi dovedeasc afirma iile.ă ţ

— Lasă-m singur cu el, iă -am cerut translatorului, vorbindu-i încet. Escorta s fie cu ochii înă patru, gata să intervin în caz de nevoie. Dumneata duă -te şi spune-i ofi erului de serviciu sţ ă trimit doi oameni s p zească ă ă ă fereastra. Consemn dac încearc s fug , trag f r altă ă ă ă ă ă ordin. Dup aceea, te po i duce la culcare, fiindc deă ţ ă dumneata nu mai am nevoie.

C prarul plec foarte nedumerit, foarte intrigat.ă ă Cînd am r mas numai cu Walther, am scos reă volverul, l-am pus lîngă mine pe mas şi lă -am întrebat în romîneşte:

— Ce mai faci, domnule Horace Richter? Nici nu clipi m car. Îmi r spunse în maghiară ă ă – am b nuit numai ceă spune, fiindc nu cunoşteam limbaă – c nă -a priceput ce l-am întrebat. Şi jucîndu-şi impecabil rolul, se uit în direc iaă ţ uşii, ca şi cînd ar fi aşteptat s apar translatorulă ă ca să-l l mureasc .ă ă

— Acesta î i era numele pe vremea cînd f ceaiţ ă comerţ cu cereale. Ce nume iţ -ai luat dup ce aiă lichidat afacerea, nu

mai ştiu. Eu te credeam în Elve ia şi cînd colo unde neţ -a fost dat s ne întîlniă m!…

Walther ridic din umeri ca s m fac s în eleg c nuă ă ă ă ă ţ ă în elesese o boab din cele ceţ ă -i spusesem.

— Nu are rost s joci teatru. Cu experien a peă ţ care ai acumulat-o în to i anii de cînd îţ ţi exerci iţ odioasa meserie de spion ar trebui să- i dai seamaţ c eşti demascat. Şi dac nuă ă eşti convins de acest lucru, uită-te bine la mine. Mă recunoşti?

— !— Sînt… fiul lui Monte Cristo.Pentru prima dat avu, sau numai mi se p ruă ă mie, o

tres rire abia perceptibil . În orice caz, oă ă clip , privirile lui seă oprir asupra pistolului de peă mas , pentru ca imediat după ă aceea s alunece spreă fereastr . Iă -am în eles gţ îndul.

— Degeaba! Te avertizez c sînt bun iă ţ ntaş şi că fereastra este bine p zit de doi solda i careă ă ţ au ordin să trag imediat ce teă -ar z ri acolo. Aşaă c , mai ales acum, cîndă ai aflat cine sînt, nu are rost s persişti în a juca un rol careă nu- i poateţ folosi la nimic. Ar trebui s te convingi c , înă ă ceea ce te priveşte, ştiu destule ca s ajungi, chiară dac teă -ai înc p îna s taci, în fa a plutonuluiă ăţ ă ţ de execu ie.ţ

— Ce po i şti dumneata despre minţ e! se hot rî, în sfîă rşit, s vorbeasc , schiă ă ţînd un rictus de dispre .ţ

— Mai multe decît î i închipui. V d c nuţ ă ă - i eţ suficient să ştii c sîă nt fiul lui Monte Cristo. Sau poate ai şi uitat c aă existat cineva c ruia iă -ai dat porecla aceasta? Atunci să- iţ reîmprosp teză eu memoria, domnule Walther, alias Horace Richter. Cu Monte Cristo ai str b tut multe m riă ă ă ale p mîntului. iă Ţ -a fost un prieten adev rată , care în dou rînduriă iţ -a salvat via a. Sţ -a desp ră ţit de dumneata atunci cînd a

aflat c iă ţ -ai vîndut conştiin a devenind spion. Dup ani deţ ă zile, cînd st pînii dumitale teă -au trimis să-ţi exerci i meseriaţ în oraşul nostru, în oraşul fostului dumitale prieten Andrei M n il , sub un nume fals şi laă ă ă ad postul ună ei onorabile firme de comerţ de cereale, reîntîlnindu-v , lă -ai atras în curs şi lă -ai omorît ca s nu te divulge.ă

F r s m întrebe dac îi dau voie, Waltheră ă ă ă ă se aşez înă

banc , în prima b ncu care, subă ă ţă greutatea lui, trosni din toate încheieturile. Era ridicul, el, o matahal de oă m, stînd într-o bancă neînc p toare chiar pentru un elev din cursulă ă superior.

— S presupunem c povestea aceasta esteă ă adev rat ,ă ă l-am auzit vorbind. De ce nu m-ai denunţat la timpul potrivit? Nu cumva fiindc iă ţ -ai dat seama – poate c ai fost sf tuit înă ă acest sens c nu e suficient s acuzi pe cineva de crim şiă ă ă alte blestem ii, ci trebuie s şi dovedeştiăţ ă ?

Vorbea bine romîneşte, abia avea un vag accent str in.ă— Fiindc , din p cate, am izbutit s intru înă ă ă posesia

dovezii vinov iei dumitale abia cînd pedeapsa nu te maiăţ putea ajunge. Ca spion al lui Hitler, pe vremea lui Antonescu, practic, te bucurai de o imunitate ca şi diplomatic .ă

— Şi dovada la care te referi în ce constă? se interes el.ă— Ascult , domnule Waltheră ! Nu i se pare cţ ă încerci să

inversezi rolurile? Cel care întreab euă sînt, şi nu dumneata. Dumneata trebuie s r spunzi. Eşti sau nu dispus să ă -o faci?

Walther nu-mi r spunse imediat, p rea c reflecteaz şiă ă ă ă în tot acest timp nu m sl bea dină ă ochi. Parc încerca să ă-şi dea seama dac reprezint pentru el o primejdie real .ă ă

— Aş putea să-l iau pe „nu” în bra eţ …— La ce iţ -ar mai folosi? iŢ -am mai spus şi- iţ repet. Ceea

ce ştiu despre dumneata e suficient ca să- i primeştiţ pedeapsa pe care o meri i.ţ

— Am impresia c nu te lauzi şi c ar trebuiă ă s te cred.ă— Ai s te convingi imediat.ă— Ce vrei s ştiiă ?— Dac teă -ai hot rît s vorbeşti, atunci s începem.ă ă ă

Printr-o scrisoare, al c rui con inut iă ţ ţ -l aminteşti probabil, l-ai invitat pe tata s te viziteze la birou, chipurile ca să ă-i aduci la cunoştin nu ştiu ce chestii îngrozitoare, ce i sţă ţ -ar fi întîmplat în anii cînd n-a i mai ştiut unul de cel lalt. Esteţ ă adevărat?

— S zicemă !— De omorît îns lă -ai omorît la „Hanul lui Agop”. Cum de

s-a l sat ademenit tocmai acoloă ? Tata doar b nuia c vrei să ă ă te scapi de el, omorîndu-l.

— Monte Cristo nu a ştiut unde îl duc.— Nu în elegţ !…— Totul s-a petrecut foarte simplu şi aşa cum

prev zusem eu. Cinstit cum îl ştiam, a dat cursă invita ieiţ mele. A fost punctual aşa cum îi st teaă în obicei. D dusemă drumul la to i func ionarii.ţ ţ Eram singur. L-am primit ca pe un musafir de vaz , cu cafea, cu lichior, coniac, ig ri introduseă ţ ă prin contraband şi pr jituri. Iă ă -am oferit cafea, dar a refuzat. Am l sat s vad cît de afectat sîntă ă ă de refuzul s u. Amă început s vorbim. De fapt,ă eu s vorbesc şi el s asculte.ă ă Ceva mai tîrziu l-am îmbiat cu un coniac. Tot n-a vrut să primeasc . Nă -a vrut s se ating nici de pr jituri şi niciă ă ă m cară s guste din lichiorul fran uzesc. Dar, la insisten ele mele,ă ţ ţ pîn la urm să ă -a înduplecat să-şi aprind o igar . Nu ştiuă ţ ă dac dumneata ai cunoştin c o igar inofensiv poate fiă ţă ă ţ ă ă transformată într-una care numai în dou minute poate să ă îmbete pe cineva mai mult decît un kilogram de alcool. Tat lă dumitale a fumat o asemenea igar şi sţ ă -a îmb tat. Să -a îmb tat în aşa hal, încît dac iă ă -aş fi cerut s se dezbrace înă pielea goal şi s ias peă ă ă strad , ar fi f cută ă -o, amuzîndu-se ca de o glumă foarte reuşit . Eu nu iă -am cerut decît s facemă împreun o plimbare prin port, ca s ne amintimă ă de vremurile de alt dat . A acceptat propunereaă ă şi, sprijinindu-se de bra ul meu, a coborît sc rileţ ă cu destulă uşurin . Dumneata ştii unde aveamţă eu birourile, pe strada Misitiilor?

— Da!— Cîte minute de mers crezi c sînt de acoloă şi pîn laă

„Hanul lui Agop”?— Zece minute. Poate dou sprezece.ă— Dou sprezece. Atîta am f cut noi, adic euă ă ă şi Monte

Cristo. Ce a urmat dup aceea ştii.ăRelatase împrejurarea calm, din cînd în cînd zîmbind de

parc şi acum, cînd povestea, lă -amuza faptul c izbutise să ă-l p c leasc pe tata ca să ă ă ă-şi aprind o igar .ă ţ ă

— Într-o noapte, nişte poli iştiţ – am accentuat cuvîntul „poli iştiţ ” – ne-au percheziţionat casa. Dumneata i-ai trimis?

— Da!

— Ne-au întors casa cu dosul în sus. La plecare, ne-au confiscat nişte c r i care, în treac tă ţ ă fie spus, nu ne-au mai fost restituite. Ce au venit s cauteă ?

— Scrisoarea pe care i-am scris-o lui Monte Cristo. Din p cate au picat prea tîrziu, adic după ă ă ce o g siseşiă dumneata.

L-am l sat s cread c aşa se întîmplase. Totuşi,ă ă ă ă scrisoarea nu fusese g sit . Ce se întîmplaseă ă cu ea? Nu exista decît o singur explica ieă ţ : aceea c tata, dup ce oă ă citise, o distrusese.

— Dup ce ai înl turat primejdia de a fi demascată ă – am continuat să-l întreb – în mod normal ar fi trebuit s ă nu-ţi mai pese de noi. De mama, de mine. Cu toate acestea, noi am continuat s r mă ă înem în aria preocup rilor dumitale.ă Din ce motive? l-am întrebat.

Pe buzele lui Walther ap ru din nou zîmbetulă acela pu inţ ironic, pu in vesel, de parc întrebarea mea lţ ă -ar fi amuzat.

— Din mai multe. Dar, în definitiv, dumneata concret la ce te referi?

— De pild , oferta coanei Aurica. A fost o ini iativ a eiă ţ ă personală?

— Nu! Eu i-am sugerat s v ajute.ă ă— Am b nuit. Dar ceă -ai urm rită ?— Observînd c eşti un b iat deosebit de curios,ă ă am

considerat c o existen ferit de grija zileiă ţă ă de mîine va contribui ca sup r toarea dumitaleă ă curiozitate s seă canalizeze într-o direc ie cevaţ mai inofensiv . Acesta a fostă un motiv. Dar a mai fost unul. Am vrut s te scot de subă influen a luiţ Rocambole. La un moment dat am aflat, printr-o persoan de încredere, c ai intrat în ă ă „ceata” lui Rocambole…

— Prin Catina, l-am întrerupt.Walther se uit lung la mine, pentru o clipă ă ochii i se

întunecar de ur , pe urm continu caă ă ă ă şi cînd nu ar fi luat cunoştin de întrerupereaţă mea.

— Aflînd aceasta, am b nuit imediat c nu a fostă ă o ini iativţ ă a dumitale personal , ci c el să ă -a oferit s te ajute.ă Este adev rată ?

— Da!— Sugerîndu-i coanei Aurica s v miluiasc ,ă ă ă pe de o

parte voiam s te scot de sub influen aă ţ lui, iar pe de alta să-i atrag aten ia c iţ ă -am priceput jocul.

— Trebuia s în eleg c existau divergenteă ţ ă între dumneata şi complicele dumitale Rocambole?

— Rocambole… complicele meu! se indign el.ă Rocambole nu-i decît un şantajist periculos. E prea laş pentru o meserie plin de riscuri ca aă mea.

— Nu cumva te numeri şi dumneata printre victimele lui?— Da!— Atunci în eleg. Rocambole, aflînd c lţ ă -ai ucis pe tata,

te-a şantajat. Aşa-i?— Da!… A jucat tare, sec turaă !…— Cum a aflat?— M-a urm rit cînd îl duceam pe Monte Cristoă la „Hanul

lui Agop”. A v zut cînd lă -am lichidat. Ştii, în meseria noastr ,ă staă -i termenul. Tr ieşteă mai mult acela care se pricepe să

fac treaba astaă oportun şi repede… Rocambole, cum iţ -am spus, a jucat tare. A pretins, nici mai mult nici mai pu in,ţ cinci sute de mii de lei. Dou sute de miiă la început şi pe urm cîte zece mii pe lun , timpă ă de doi ani, sub form deă subven ie pentru gazetaţ pe care inten iona sţ -o scoat .ă

— Şi ai acceptat? De ce nu l-ai… lichidat şi pe el?— iŢ -am spus c Rocambole e un şantajist periculos.ă

Crezi c unul de talia lui se duce să ă smulg cinci sute de miiă de lei f r să ă ă-şi ia m suriă de precauţiune? Poate c cineva îlă talona din spate… Mi-a şi sugerat de altfel. Dac refuzam să ă m las şantajat, d dea în vileag cele întîmplateă ă la „Hanul lui Agop”, iar dac îl lichidam, riscamă s fiu acuzat de dubluă asasinat. Nu uita c aceă asta s-a întîmplat în 1937. Aşa c aă trebuit s pl tesc.ă ă Ulterior, mi-am dat seama c nu am f cută ă o afacere proast . Gazeta lui aducea servicii realeă Germaniei.

— Totuşi, ceva nu mi-e foarte clar. Mi-ai spus c aiă trimis-o pe coana Aurica s m scoat deă ă ă sub influen a lui.ţ Întrucît influenţa lui te deranja?

— M deranja destul de mult. Sec tura seă ă temea c amă

să-l trag pe sfoar . Şi ca s pă ă reîntîmpine o asemenea eventualitate, a c utat să ă te cîştige de partea lui, oferindu-se s te ajute, înă realitate urmărind ca, în cazul cînd temerea lui s-ar fi adeverit, s te împing înainte, ca r zbun tor ală ă ă ă tat lui dumitale. Şi ca s te preg tească ă ă ă pentru treaba asta î i stimula curiozitatea, tocmaiţ în direcţia în care mie nu-mi convenea. Dar cînd şi-a dat seama c iă -am priceput jocul, s-a astîmp rat şi teă -a l sat în pace. A fost, dac vrei, ună ă avertisment reciproc, şi pîn la urm neă ă -am înţeles. Eu m-am l sat pe mai departe numai înă aparen şantajat, fiindc ,ţă ă dup apari ia gazetei,ă ţ devenind util, banii îi primeam din altă parte, el s-a convins c e mult mai avantajos să ă-şi inţ ă gura.

— Altfel, mai tîrziu, cînd s-au schimbat condi iile dinţ 1937, ar fi avut şi el soarta lui Gorila, a lui Gheorghi ,ţă chelnerul. Aşa-i?

— Ei, dar ştii c m uimeşti, domnule sublocotenent.ă ă Cred c , la timpul potrivit, iă ţ -am subapreciat inteligen a,ţ perspicacitatea. Nu-mi pot explica de unde cunoşti episodul cu Gheorghi .ţă

— Urm rindă -o pe Catina, am fost martor cînd l-a iţ împuşcat în cript .ă

— Şi ea care credeam c numai el o talonează ă!…— Cum, Catina a ştiut c Gheorghi o urm reşteă ţă ă ?— Desigur. A fost o curs . Cu toate c el eraă ă mai şiret

decît o vulpe, totuşi s-a prins.— Şi de ce l-aţi omorît?— Meseria asta a noastr are multe particularit i camă ăţ

feroce. De pild , pe noi ne lichidează ă nu numai organele de securitate ale statelor unde ne execut m meseria. Neă lichid m şi noi între noiă atunci cînd începem s ne stînjeă nim sau cînd nu mai avem încredere unul în cel lalt. E cazul cuă Gheorghi .ţă

— Dar cu Gorila ce-aţi avut?— De ce m mai întrebiă ? Doar ştii foarte bine. iŢ -a scris

un bile el. Dar apropţ o! Alt dat , cîndă ă primeşti misiva pe o cale atît de neobişnuit , nuă e bine s te culci cu fereastraă deschis . Nu deă alta, dar se poate întîmpla ca urm ritorul să ă fie curios s afle ceă - i scrie acela pe care el îl urm reşte. Şiţ ă

ca s intri pe o fereastr deschis e doară ă ă un fleac.Se întîmplase, va s zic , ceea ce b nuisemă ă ă atunci cînd,

trezindu-m din somn, g sisem fereastă ă ra larg deschis , deşiă eu o l sasem doară cr pat .ă ă

— Bietul Gorila! l-am comp timit cu glas tare,ă f r voiaă ă mea. Pe el cum l-aţi… lichidat? Cadavrul nu i s-a g sit.ă

— P i, nuă -i adev rat c Dun rea scoate la suprafaă ă ă ţă toate cadavrele. E dezolant s consta i cît deă ţ impruden i potţ deveni cîteodat unii b ie i. ă ă ţ La fel ca dumneata, şi el f ceaă parte dintre b ie ii sup r tor de curioşi.ă ţ ă ă

Cele spuse în leg tur cu Gorila miă ă -au amintit de Prejan.— Am primit odat vizita unui domn cară e m-a avertizat

c , dac voi continua s fiu tot atît deă ă ă curios, voi fi trimis să in tov r şie peştilor peţ ă ă fundul Dun rii. Ni să -a recomandat

că-l cheamă Prejan. L-ai trimis dumneata?— Eu.— Va s zic , dumneata eraiă ă … domnul Bazain! Şi ce-ai

urm rită ?— Un articolaş ap rut întră -un ziar aşa-zis democratic m-a

determinat s ă m întreb dac nă ă -ar fi mai prudent ca cei direct interesa iţ – adică mama dumitale şi dumneata – să pleca i dinţ ar .ţ ă

— Şi dac am fi acceptat propunerea ce să -ar fi întîmplat cu noi?

— Bineîn eles c la Paris nu vţ ă -ar fi aşteptat banii domnului Bazain. Dar o existen modestţă ă v-aş fi asigurat.

— Cam scump m sura aceasta de precau ie.ă ă ţ Nu cred că lucrurile s-ar fi întîmplat aşa.

— Ba chiar aşa. Am uitat îns s adaug ceva.ă ă C , de fapt,ă n-a fost numai o m sur de precauă ă ţie, ci şi un capriciu. Fostul meu prieten Monte Cristo g sea c meseria mea esteă ă odioas . Aă fl , domnuleă sublocotenent, c dac a i fi acceptată ă ţ propunerea pe care v-a f cută -o emisarul domnului Bazain, cînd dumneata aveai s ajungă i la vîrsta potrivită, te-aş fi adus într-o asemenea situa ie, încît s fiiţ ă nevoit s accep i aă ţ lucra în meseria care îi repugna cel mai mult tat luiă dumitale.

— S devin spionă ? am întrebat clocotind de indignare.

— Spune agent. Sun mai frumos.ă— Eşti monstruos, domnule.— Îi semeni tat lui dumitale. De ce nu vrei să ă în elegi cţ ă

în meseria aceasta trebuie s te ridiciă dincolo de bine şi de r uă ? Altfel eşti pierdut.

— Considerentele acestea p stă rează-le pentru dumneata. Şi acum o ultim întrebare în leg tură ă ă cu trecutul. iŢ -o pun tocmai fiindc ştiu c întreă ă voi doi au existat leg tă uri foarte intime. Catina se afl în ară ţ ă?

— Tocmai fiindc ai cunoştin de aceast leg tură ţă ă ă ă – încă o dat sînt surprins cît de bineă eşti informat – dă-mi voie să nu- i r spund la întrebare. De altfel, singura.ţ ă

— În cazul acesta nu mai rămîne decît s aşă terni pe hîrtie sub form de declara ie tot ceea ceă ţ ai recunoscut fa deţă mine în leg tur cu asasinarea tat lui meu şi cu activitateaă ă ă desf şurat înă ă ar ca agent al Gestapoului, sau poate alţ ă Abwehrului?

— Al Gestapoului.— Uite colo hîrtie, toc şi cerneal .ăA doua zi l-am urcat într-un „Horsch” şi, personal, l-am

escortat pîn la postul de comand ală ă diviziei. În urma celor raportate de mine şi după lectura fugitiv a declara iei luiă ţ Walther, maiorul Basarabescu, şeful biroului 2, inu sţ ă-i ia imediat un prim interogatoriu.

Plecînd de la divizie, în timp ce „Horsch”-ul m hurducaă pe o şosea stricat de şenilele tancurilor, m tot întrebamă ă :

— Oare Catina mai este în arţ ă?