CONSIDERENTE ASUPRA GEOPOLITICII RUSE

Rusia a anuntat trecerea la un program de inarmare fara precedent din epoca sovietica pana astazi, este vorba de 650 miliarde de dolari pana in 2020. Premiera o constituie faptul ca nu este vorba numai de armament rusesc, ci si din cel produs de Occident, dar mai sunt unele aspecte care denota preocuparile Rusiei, si anume rolul primordial acordat Kurilelor si Marii Negre.

Dinamica imperiilor

Toate imperiile se nasc, se dezvolta, ajung la apogeu, trec prin perioade de expansiune si de declin, sunt confruntate cu crize si trec prin perioade de inflorire, dar toate, absolut toate, la un moment dat, pier. Uneori, disparitia unui imperiu este in urma unei lungi perioade de criza, poate de o pierdere a identitatii, sau este rezultatul cuceririi de catre un alt imperiu.

Nimeni nu face exceptie, istoria a demonstrat asta. Trecutul omenirii este plin de exemple, de imperii care au dominat lumea cunoscuta, regiuni intregi pana la o buna parte a globului, dar sfarsitul este inevitabil. Imperiile sunt sortite disparitiei, unul dupa altul. Chiar daca un nou imperiu apare, in zorii ridicarii sale sunt prevazuti deja germenii disparitiei. Mai devreme sau mai tarziu, imperiul va intra in declin si va disparea ca si imperiu. Istoria nu ne da exceptii de la regula, toate imperiile care au stralucit si au dictat mersul lumii, toate, absolut toate, au disparut.

Cauzele disparitiei sunt inca studiate de istorici, antropologi, economisti si toata pleiada de intelepti pe care omenirea i-a putut produce, sunt o sumedenie de teorii si de idei, dar faptele raman. Imperiile nu sunt facute sa dureze. Fie ca ne referim la zorii istoriei, la hititi, egipteni, romani, sau la evul mediu, cu imperiile bizantin, otoman, german, sau cele coloniale, ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor sau britanicilor, rezultatul este acelasi.

Chiar si in epoca moderna, care a vazut alte imperii, toate au sucombat, mai devreme sau mai tarziu. Asa a cazut imperiul francez, olandez, german, britanic, japonez, turc, austro-ungar, si exemplele pot continua. Uneori, imperiile decad si sucomba treptat, ca si o evolutie logica a mersului istoriei. Dar, in majoritatea cazurilor, se prabusesc in urma unor cutremure geopolitice majore, care le zdruncina din temelii.

Poate cel mai cunoscut si mai plin de urmari a fost cutremurul geopolitic al anului 1918, in urma primului razboi mondial. Atunci s-au prabusit patru imperii dintr-o data, intr-un singur an: imperiul german, austro-ungar, turc si rus. Faliile geopolitice ce au urmat au fost imense, teritorii si regiuni intinse au ramas prada haosului, au urmat razboaie dupa razboi (de dupa primul razboi mondial) care au provocat victime in numar comparabil cu cele din prima conflagratie mondiala.

Ca si un singur exemplu, pot spune ca razboiul civil din Rusia, care a durat patru ani, la fel ca si primul razboi mondial, a inregistrat un numar de victime egal cu jumatatea celor din intreg razboiul desfasurat pe o arie mult mai mare, aproape pe intreg globul. La aceste victime se adauga cele din razboiul greco-turc, cu masacrele asupra populatiilor civile, razboiul sovieto-polonez, romano-ungar si multe altele uitate astazi. Un cutremur geopolitic major poate prabusi imperii, dar aduce victime si razboaie colaterale, in zonele de falie.

A urmat al doilea razboi mondial, cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1945, cand Uniunea Sovietica si-a impins stapanirea peste jumatate din Europa, si in alte zone din Asia. Al treilea cutremur geopolitic major a fost anul 1989, de fapt anii 1989-1991, pana la prabusirea Uniunii Sovietice.

De atunci, din nou, vorbim despre Rusia, nu despre Uniunea Sovietica, desi putem vedea o continuitate intre Rusia, Uniunea Sovietica, apoi din nou Rusia, o continuitate bizara, dar constanta. Vorbim aici de mentalitati si temeri.

Logica imperiala defensiva

Rusia, de la inceputul expansiunii sale, de cand a devenit un imperiu, s-a confruntat cu justificarea motivelor cuceririi de noi teritorii. Fiindca vorbim aici de o dinamica a expansiunii nemaiintalnita in istorie.

„O istorie de permanent expansionism teritorial, desfasurat cu metoda, pe baza acestei viziuni si care a avut drept rezultat anexarea in fiecare an din ultimele doua secole, in medie, a unui teritoriu de marimea Olandei. Expansiunea s-a facut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut intreruperi semnificative. De pilda, intre 1700 si 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai in lupte, in cadrul a 38 de campanii militare, din care numai doua au fost defensive…

Exista o realitate psihologica a momentului pe care il traverseaza Rusia (astazi), realitate ce poate deveni materie prima pentru noi intrupari ale ideii imperiale… Nostalgia imperiala poate fi reaprinsa, fie printr-o politica de resentiment si umilire din partea Occidentului, fie prin esecul tranzitiei, care ar readuce in minti vremurile de altadata (…suferim, dar cel putin suntem mari si temuti). De aceea, apusul ideii imperiale este conditionat in primul rand de succesul economic intern al Rusiei, de modernizareasa.” (Paul Dobrescu, Geopolitica, 2008). (Vezi Nota 1 )

Cand i-a cucerit pe tatarii din Kuban si Astrahan, a spus ca o face in numele crestinismului, in luptele cu polonezii, in numele ortodoxismului, cand a cucerit popoare ortodoxe, in numele panslavismului, dar cand a dat peste popoare slave, a gasit alta explicatie.

Anul 1917 si urmatorii, au dat Rusiei, devenita Uniunea Sovietica, justificarea expansiunii, in numele comunismului. Conform lui Lenin si Trotki, revolutia comunista mondiala trebuia impusa, chiar cu forta armelor. Expansiunea era justificata, chiar era o obligatie, cea de a aduce „libertate tuturor proletarilor” din lume. De a impune puterea si dictatura proletariatului pe intreg mapamondul. De aici a decurs Razboiul Rece, dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial.

Ciudat si paradoxal, imperiul rus se teme. In ciuda expansiunii sale din decursul secolelor, imperiul rus se teme ca va fi atacat si cucerit de altii. Se teme de razbunarea istoriei, de momentul in care vor vedea reversul medaliei, prabusirea, deoarece sunt constienti ca o asemenea expansiune extraordinara nu are cum sa nu fie urmata de reflux.

Aceasta teama s-a perpetuat timp de secole, mentinand pana si in ziua de astazi mentalitatea de cetate asediata. Desi in plina expansiune, imparatii rusi se temeau. Numai astfel se justifica inclusiv alegerea unui alt ecartament al cailor ferate, odata cu aparitia acestui nou mijloc de transport in secolul XIX, de teama ca va fi folosit pentru transportul trupelor de invazie pe teritoriul imens al imperiului rus. Cu toate ca intre 1700 si 1870, Rusia a dus doar doua campanii defensive, din totalul de treizeci si opt, conform citatului de mai sus.

Aceasta logica ar parea greu de inteles, daca nu am studia putin scrierile autorilor rusi. Leontieff facea o larga expunere, la jumatatea secolului XIX, asupra vietii imperiilor, incercand sa justifice si sa impuna preponderenta imperiului rus, bineinteles, aducand omagii absolutismului rusesc. Alti scriitori rusi incercau sa impuna ideea de continuitate intre imperiul bizantin si cel rus, incercand sa acrediteze ideea ca Moscova este a treia Roma, un imperiu ce continua traditia celui roman si bizantin. Peste tot, doar o justificare a tendintei imperiale, continuata sub forma comunista, si astazi, sub orice forma la indemana, panslavista sau antioccidentala.

In timpul Uniunii Sovietice, expansiunea era justificata ideologic, iar apararea era structurata pe trei cercuri. Nu vorbim doar de aparare aici, ci si de directiile sau zonele din care se putea desfasura un atac. Primul cerc era format din republicile sovietice, cele ce constituiau Uniunea Sovietica. Ca vroiau sau, erau in componenta Uniunii Sovietice, ce se intindea pe doua continente, un spatiu imens. Al doilea cerc era format din tarile satelit din Europa de est si din Asia. Iar al treilea cerc era constituit din tarile devenite socialiste sau prietene cu concursul diplomatiei sau armamentului si suportului sovietic. Aici intrau Cuba, dar si unele state din Africa, America de Sud, Asia sau Orientul Mijlociu.

Cutremurul geopolitic al anilor 1989-1991a schimbat mult situatia. Al treilea cerc, nemaifiind sustinut de Uniunea Sovietica confruntata cu probleme economice, s-a prabusit. La fel si al doilea cerc, in urma revolutiilor din Europa de Est. Primul cerc a cazut si el, in urma imploziei Uniunii Sovietice din 1991. Mai mult, dintre cele cincisprezece state ce compuneau Uniunea Sovietica trei au intrat in UE si NATO, respectiv tarile baltice: Lituania, Letonia si Estonia.

Revolutiile „portocalii” au aruncat o alta fosta republica in opozitie cu imperiul, respectiv Georgia, in urma revolutiei trandafirilor din 2003. Ucraina a incercat si ea calea dizidentei, in 2004, dar a revenit de curand, democratic, prin alegerea lui Victor Ianukovici ca si presedinte. Moldova, tinuta aproape timp de multi ani, schimba partea incet, dar sigur, dupa „revolutia twitter” din 7 aprilie 2009. Fostele componente ale Uniunii Sovietice din Asia Centrala, acum republici independente, graviteaza in jurul Rusiei, dar au si tendinte de a iesi din orbita ei.(Vezi Nota 2)

Azerbaidjanul are si el tendintele de apropiere spre Turcia si interesul de a-si vinde gazul si petrolul mai competitiv, nu prin intermediul Rusiei, lucru care deranjeaza enorm Moscova, amenintandu-i monopolul din regiune. Aici aliatul fidel ramane Armenia, tematoare de vecinatatea cu Turcia, cu care are probleme istorice nerezolvate si dispute diplomatice, mai ales pe tema genocidului asupra armenilor in timpul primului razboi mondial.

Apararea imperiului astazi

Rusia poate fi considerata ca si un imperiu chiar si in ziua de astazi, nu datorita intinderii sale, de altfel apreciabila, ci prin prisma faptului ca tine intre granitele ei peste o suta de popoare in cadrul a 21 de republici autonome, in mare parte dintre ele ponderea rusilor fiind mai mica de 5%, in unele sub 2%. Nu este de mirare ca multi dintre locuitorii de dincolo de Urali se declara mai nou siberieni. La fel, in Caucaz, ponderea rusilor este redusa, (33,6% in Karaciai-Cerchezia, 25% in Karbadino-Balkaria, 23% in Osetia de Nord, 1,2% in Ingusetia, 4,7% in Daghestan si 3,7% in Cecenia) fapt care poate explica partial miscarea separatista de aici.

De acum douazeci de ani, de la implozia Uniunii Sovietice, Rusia se afla in defensiva. A pierdut mult pe plan politic, a pierdut multe din teritoriile pe care le controla, atat direct, cat si indirect. Din multitudinea de clienti din lumea a treia, i-au ramas enorm de putini, iar pe unii nu poate sa-si permita sa-i sustina, fiindca acestia erau total dependenti de Uniunea Sovietica.

Cele trei cercuri defensive ale Uniunii Sovietice s-au prabusit, chiar si cel interior are fisuri majore, dupa cum exemplificam mai sus. Rusia le-a inlocuit cu ce a putut, a mai carpit pe ici, pe acolo, incercand sa mentina ce mai putea din cele trei cercuri, prin orice mijloace avea la indemana. Astfel, sustine regimuri precum Siria, Iran, cu armament si chiar capabilitati nucleare (in cazul celui din urma), incearca sa vanda armament spre regimuri ca si cel al lui Hugo Chavez din Venezuela si multe altele.

Ajutata de potentialul de export de materii prime, mai ales produse energetice de genul gazului si petrolului, a inceput sa creeze dependenta mai ales in randul tarilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse. Cu dublu scop, obtinerea de bani si trecerea cu vederea de catre acestea a comportamentului sau agresiv in propria ograda, respectiv vecinatatea apropiata, cum numesc rusii fosta Uniune Sovietica. Nu a fost uitat nici al doilea cerc, fostii sateliti din grupul tarilor foste socialiste, dar aici apare, pe langa ideea de a le face dependente de gaze, si tentatia de a influenta politic deciziile si orientarile acestora, treptat si gradual. Se mai adauga cumpararea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor rusi miliardari aparuti peste noapte, dar obedienti Kremlinului, care nu ezita sa-i distruga daca nu se supun (vezi cazul Hodorkovski).

In interiorul primului cerc, Rusia a avut mai multa marja de manevra. A creat pseudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, le-a sustinut si le sustine economic si material, si intervine in forta atunci cand existenta lor este amenintata. Aici putem exemplifica cu Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah si altele mai putin cunoscute, dar nu mai putin potential explozive. In Asia Centrala a intervenit nu o data cu trupe, cum a fost cazul in Tadjikistan.

Sustinerea regimurilor dictatoriale favorabile sunt regula, chiar daca lucrurile iau o turnura violenta, ca si in Belarus, Uzbekistan sau Kirghistan, exceptii sunt doar acelea unde revolutiile au reusit, Georgia, Moldova si pentru o scurta perioada Ucraina.

Dar aceasta pozitie asumata de catre imperiu este costisitoare, enorm de costisitoare. Atunci nu mai trebuie sa ne intrebam unde merg incasarile uriase din petrol si gaze, din moment ce, cetateanul de rand nu simte nicio ameliorare a conditiilor sale de trai, serviciile publice sunt la fel de proaste sau chiar mai proaste ca si acum douazeci de ani, infrastructura continua sa fie la pamant. Dar Rusia raporteaza cu mandrie noi si noi arme, mai moderne si mai puternice. Totusi, incepe sa cumpere armament performant din Occident, fapt care pune unele intrebari.

De ce? De ce Rusia isi saboteaza indirect propria productie de armament si credibilitatea pietelor sale de export de armament, riscand sa le piarda in favoarea altor competitori, care vor vedea in aceasta o recunoastere indirecta a inferioritatii produselor fabricate de propria industrie de profil, sustinuta cu costuri imense? Se teme Rusia de ceva acum mai mult ca si cu cativa ani in urma?Raspunsul este afirmativ.

Imperiul se pregateste de lupta

Sunt foarte putine, chiar infime, cazurile din istorie in care un imperiu renunta pur si simplu la pozitia sa predominanta. Un exemplu il constituie imperiul britanic, care a inteles ca nu mai are cum sa-si mentina imperiul sau colonial imens, ce se intindea pe toate meridianele. Totusi, a trebuit sa sangereze inainte de a intelege pe deplin asta. A facut-o in Palestina si in alte parti, dar a avut conducatori intelepti care au perceput mersul istoriei si s-au retras elegant, chiar daca retragerea lor a fost presarata din loc in loc cu cadavre. Dar a fost incomparabil un cost mai mic decat daca ar fi incercat sa se cramponeze de ceea ce nu mai puteau mentine.

Exemple opuse pot fi multe, francezii au fost nevoiti sa poarte razboaie indelungate si sangeroase in Indochina si Algeria pana cand a aparut Charles de Gaulle care a inteles. Pana si cuvintele sale rostite de la un balcon din Alger, „J’y compris!”, adica “V-am inteles!” sunt mult mai pline de substanta decat au parut atunci.

Rusia a avut parte de un caz special. Imperiul rus, pe intreaga sa perioada de existenta a fost un caz special. Oricum, toate imperiile au propriile caracteristici deosebite, dar Rusia le intrece pe toate. In 1918, cand patru imperii se prabuseau, Rusia intra in zodia razboiului civil. Acest razboi civil a rezultat cu o ideologie invingatoare care s-a suprapus peste mentalitatea imperiala, dandu-i proportii globale. Revolutia bolsevica urma sa cuprinda intreg mapamondul, nu doar regiunile la care aspira Rusia imperiala. Pentru rusul de rand, lucrurile ramaneau cam la fel. Din iobag devenea proletar, dar tot asuprit si tot condamnat la o viata de pe o zi pe alta. In plus se mai adaugau si dimensiunile terorii ideologice conduse de Stalin, care a impanzit Siberia cu gulaguri.

Razboiul Rece a fost pierdut de catre Uniunea Sovietica in primul rand economic. O economie de stat, planificata si centralizata nu avea cum sa faca fata unei economii bazate pe proprietate si concurenta, ca si cea occidentala. Cei din lagarul socialist, nefiind proprietari decat cu numele, nu aveau interes sa munceasca, din moment ce nu vedeau beneficiile muncii lor. Iar concurenta, care descatuseaza energie, creativitate si inovatie, era inexistenta in lagarul socialist, unde totul era planificat.

Economia socialista nu avea cum sa concureze cu cea capitalista, bazata chiar pe concurenta. Este o contradictie chiar in termeni, cum sa concurezi cu cineva bazat pe concurenta. De aici apare rezultatul, economia capitalista performanta a putut aloca bani mai multi pentru inarmare si noi sisteme de armament, in timp ce economia socialista nu a putut face acelasi lucru. De aici a rezultat o inferioritate militara a taberei socialiste, inferioritate pe care acestia, in doctrina lor militara, incercau sa o suplineasca printr-o superioritate numerica. Dar asta cerea mai multi militari, care trebuiau scosi din procesul economic, si spirala a continuat.

Bresa majora in sistemul comunist a fost Initiativa de Aparare Strategica (supranumita si Razboiul Stelelor) initiata de presedintele american Ronald Reagan, care prevedea edificarea unui sistem de aparare antiracheta in spatiu, care reducea enorm potentialul distructiv al rachetelor balistice nucleare sovietice. Astfel, amenintarea nucleara sovietica era eliminata. Atunci a devenit clar pentru toata lumea ca sovieticii nu mai pot tine pasul. Uniunea Sovietica a avut parte atunci de un lider suficient de inteligent care a inteles ca a pierdut cursa inarmarii, si a incercat atunci sa o castige pe cea a dezarmarii.

Iar pentru asta a trebuit sa slabeasca surubul dictaturii, si totul s-a prabusit. Odata dand frau liber libertatii, este greu sa revii imediat la dictatura, fara sa calci peste multe cadavre.

Dar Rusia de astazi a revenit pe ruinele a ceea ce a fost Uniunea Sovietica. Si nu vrea sa cedeze fara lupta, chiar daca trosneste din toate incheieturile. Iar aceasta pregatire de lupta este cu atat mai ciudata, cu cat nimeni din exterior nu ameninta Rusia. Nimeni nu se inarmeaza ca sa provoace Rusia, cel putin in Europa. Cu toate acestea, retorica belicoasa a Rusiei se indreapta si spre Europa. Cand s-a hotarat crearea sistemului antiracheta in estul Europei, un sistem defensiv, un inalt oficial rus a lasat sa-i scape porumbelul din gura, spunand ca de fapt este preludiul unui potential atac asupra Rusiei.

A trecut ceva vreme pana cand rasetele s-au potolit de la Atlantic la Marea Neagra. Totusi, Rusia isi mentine aceeasi atitudine, de parca maine ar trebui sa intre in razboi. Ca si vechea Rusie, ca si Uniunea Sovietica, Rusia de astazi se teme.

Se teme in primul rand de ideile democratice care traverseaza frontiere prin retelele internetului si ajung peste tot, amenintand conducerea autoritara ruseasca. Deoarece aceasta se teme, nu Rusia in ansamblu. La fel se teme si conducerea chineza, care nu ezita sa cenzureze internetul. Si totusi, ideile vin, traverseaza frontiere si mobilizeaza oameni. In revolutia romana din decembrie 1989 nu a existat internetul, dar oamenii erau “informati” prin posturile de radio occidentale, ca si „Europa libera”.

Astazi, este mult mai usor, chiar revolta de la 7 aprilie 2009 a fost partial si rezultatul unei mobilizari prin internet. Iar dovada ca ideile circula indiferent de restrictiile pe care le-ar putea impune un regim dictatorial se vad si in ziua de azi prin revoltele din Tunisia, Egipt si chiar in Libia, unde putini ar fi putut crede ca regimul forte al lui Ghadafi ar fi putut fi contestat.

Si Rusia ia masuri. Una dintre ele este revigorarea si exacerbarea nationalismului (Vezi Nota 3) pentru a-si asigura o baza interna de sustinere. Se gasesc sau se inventeaza dusmani externi care sunt gata sa navaleasca asupra Rusiei, coaguland fortele interne in jurul conducerii. Astfel a fost zgandarit diferendul cu Japonia pentru Kurile, publicand chiar discutiile lui Medvedev cu ministrul apararii referitoare la masurile ce trebuie luate pentru protejarea acestui „teritoriu rusesc” de la extremitatea estica a imperiului.

Totusi, Rusia sangereaza, nu de pe urma unui pericol extern, ci chiar din interior. Caucazul este o rana care se extinde, nu este de ajuns ca luptele si atentatele de aici nu inceteaza ci se intensifica, cuprinzand noi si noi teritorii, dar teroristii au ajuns sa loveasca dur si in Moscova, cu zeci de morti si raniti. Nu este de mirare ca un sondaj neoficial arata ca mai bine de jumatate dintre rusi doresc retragerea din Caucaz. Ori, cand poporul si conducerea au viziuni opuse, exista o problema majora. De aceea conducerea incearca sa arate ca este la datorie, aparand tara impotriva amenintarilor externe, chiar daca acestea nu prea exista, dar trebuiesc inventate, din moment ce cu amenintarile interne nu prea are succes, dupa cum se si vede.

Iar pentru a da greutate asigurarilor ca este la datorie, Rusia trece la o inarmare fara precedent de la perioada sovietica. 1000 de elicoptere, 600 de avioane de lupta, 100 de nave de razboi si 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi fortele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate si patru porthelicoptere franceze Mistral. Este logica aceasta importanta data componentei navale, din moment ce Marea Neagra, Marea Baltica, Ocenul Pacific si cel Inghetat sunt covarsitoare pentru securitatea Rusiei. Noile submarine (clasa Borei) vor fi dotate cu noile rachete balistice Bulava (SS-N-30), o versiune imbunatatita a rachetei Topol-M (SS-27) cu lansare de pe platforme submarine, dar care au picat pana acum jumatate din testele la care au fost supuse. Capabila sa poarte 10 ogive nucleare la o distanta de 8000 kilometri, Rusia spera ca aceasta arma sa fie capabila de o reala descurajare.

Politica existenta in ultimele decenii, in timpul Razboiului Rece, se baza pe conceptul MAD (Mutual Assured Distruction), in sensul ca ambele blocuri militare aveau suficiente capabilitati nucleare incat in cazul unui razboi direct, care ar putea deveni nuclear, sa nu poata exista invingatori, ambele tabere fiind total anihilate. Acest concept strategic a mentinut un echilibru si a impiedicat degenerarea intr-un razboi direct intre supraputeri: circa 50000 de ogive nucleare, dintre care 95% in mainile celor doi principali adversari, SUA si URSS. Dupa incheierea Razboiului Rece, numarul lor a scazut, in urma tratatelor de dezarmare nucleara, dar si datorita faptului ca intretinerea lor costa enorm.

Aceste sisteme se degradeaza in timp, si mentinerea lor costa mult. Dupa un numar de ani, nu mai poti fi sigur ca vor functiona. Mai ales in cazul celor sovietice, majoritatea pastrate in conditii necorespunzatoare. Este suficient sa ne gandim la aceste rachete ca sisteme foarte complexe, dar o

mare parte din dispozitive, ca si motoarele lor, sunt mecanice, iar o cat de mica disfunctionalitate poate genera un esec. Mai mult, majoritatea rachetelor sovietice erau pe baza de combustibil lichid, mai predispuse esecurilor, spre deosebire de cele bazate pe combustibil solid. Oricum, inca nimeni nu a incercat un razboi lansand o multime de rachete purtatoare de ogive nucleare, pentru a putea masura rata de succes.

Rusia are nevoie acum de o arma credibila de a echilibra descurajarea adversarului, prin posibilitatea de a recurge la armament nuclear. Desi mai are din vremea sovietica circa 1131 de rachete cu 4944 ogive (fata de 1326 rachete cu 8448 ogive americane), totusi, pentru a putea da greutate argumentelor, are nevoie de o racheta purtatoare mai credibila, in locul celor deja existente, dar depasite si care ar putea fi interceptate de elementele scuturilor antiracheta. Aici apare rolul Bulava, de a putea depasi scuturile antiracheta, inclusiv cel care va fi construit in Europa de Est, dand astfel greutate cuvantului Rusiei.

In cazul unui schimb nuclear, fiecare va incerca sa anihileze rachetele celuilalt inainte de a fi lansate. Asta inseamna ca primele vizate vor fi silozurile si bazele de lansare ale adversarului, pentru a-i distruge sansa unei riposte prin distrugerea a cea mai mare parte din rachetele si capabilitatile existente. Deci, cine dadea prima lovitura, era in avantaj. Pentru a minimiza aceste pierderi, s-a incercat, pe langa construirea unui sistem defensiv antiracheta (Initiativa de Aparare Strategica, sau Razboiul Stelelor al lui Ronald Reagan) si dispersarea tintelor, pentru a putea ramane suficiente pentru riposta. Astfel au aparut rachetele tractate, care sunt dispersate si ascunse in diferite puncte, dar gata sa fie lansate la momentul oportun.

Dar cel mai important factor il constituie rachetele lansate de pe submarinele balistice. Submarinele, mai ales cele nucleare, pot sta in imersiune perioade de ordinul anilor, si pot fi ascunse suficient de bine incat adversarul sa nu stie unde se afla. Greu de detectat si greu de urmarit, un astfel de submarin poate lansa fara veste rachete intercontinentale. De aceea Bulava vor fi armate pe submarinele clasa Borei.

In cazul unui conflict nuclear intre Rusia si SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurta, nu pe deasupra Europei. Scutul antiracheta din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran si Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atat mai mult Rusia nu are de ce sa fie atat de deranjata de acest scut. Este drept, scutul protejeaza vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu raza mai scurta de actiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei.

Rachetele lansate peste pol s-ar putea sa aiba o problema de ghidaj, datorita trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problema numita „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulara probabila (CEP), respectiv cercul in care este de asteptat sa loveasca cu o anumita probabilitate. Adaugand sisteme GPS nu ar fi neaparat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazeaza pe informatiile de la sateliti, iar in cazul unui razboi nuclear este de asteptat ca o mare parte dintre acestia sa fie distrusi.

O rezolvare posibila ar fi plasarea rampelor de lansare cat mai aproape de teritoriul american, in asa fel incat traiectoria sa fie cat mai scurta si sa nu treaca peste Polul Nord. Aici intervin submarinele Borei. Dar si SUA au capabilitati marine si submarine de exceptie. Submarinele rusesti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate si neutralizate inainte de a avea sansa unei lovituri, mai ales ca inca din timpul Razboiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, si tipul, iar daca a mai

fost inregistrat inainte, ar putea fi identificat in urma confruntarii bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui dispuse la adapost de sonarele si marina americana.

Greu de inteles pentru toata lumea a fost burzuluiala si agitatia creata de curand in jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Se parea ca scopul principal era abaterea atentiei de la tragedia de la aeroportul Domodedovo, din februarie, cand un atacator sinucigas din Caucaz a detonat o bomba care a ucis 35 de oameni si a ranit peste o suta. (Vezi Nota 3).

Dar mai era si un alt motiv.

Presedintele Dmitri Medvedev a decis intarirea garnizoanei ruse din insulele Kurile (divizia a 18-a, 3500 militari), cu vehicule blindate si elicoptere, desi aceasta divizie este destul de bine dotata, inclusiv cu tancuri T-80. Infrastructura va fi modernizata, inclusiv porturile pentru a putea gazdui porthelicopterul Mistral ce va fi alocat Oceanului Pacific. Aeroportul de pe insula Iturup va fi largit in asa fel incat sa permita decolarea si aterizarea aeronavelor de transport Il-76, necesare pentru a aduce intariri in caz de conflict.

Desi aeroportul militar de pe insula Sahalin, din vecinatate, gazduieste un regiment de avioane de lupta ce poate interveni in cateva minute deasupra Kurilelor, garnizoana de aici va primi sisteme de rachete antiaeriene cu raza lunga de actiune S-400, cele mai moderne din dotarea fortelor armate rusesti. Din cele 45 de regimente de rachete antiaeriene, numai unul este echipat cu S-400, cel destinat cu apararea Moscovei (apropos, Moscova este singura capitala din Europa permanent aparata cu rachete antiaeriene). Al doilea regiment dotat cu S-400 va fi detasat in Kurile: doua divizioane cu cate opt lansatoare fiecare, fiecare lansator avand opt rachete.

De ce aceasta inarmare a Kurilelor? Nu poate fi impotriva Japoniei, deoarece nu prea cred ca japonezii sa atace Rusia prea curand pentru a-si revendica stapanirea insulelor. Nici chinezii. Dar aceste insule, in prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o bariera protectoare a Marii Ohotsk spre est si sud-est, singura cale mai usoara de acces.

Iar in Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fara ca rachetele sa fie nevoite sa traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate si la adapost de marina americana, dar tinand teritoriul american in raza de actiune a rachetelor Bulava si a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt inarmate si aparate Kurilele, ca linie defensiva a Marii Ohotsk, viitoarea principala baza a descurajarii nucleare rusesti.

Rusia a simtit pe propria piele ce inseamna sa fii o amenintare necredibila. In Marea Neagra, flota militara turca depaseste flota rusa si ucraineana luate la un loc. In timpul conflictului cu Georgia, din august 2008, a pierdut patru avioane de lupta in cinci zile de conflict in fata unei armate ce nu avea practic aviatie militara. (Vezi Nota 4).

Dar Rusia a decis sa achizitioneze porthelicopterele Mistral, dintre care unul va fi pozitionat in Marea Neagra, din mai multe motive, unul dintre ele fiind si instabilitatea Caucazului care incepe sa-i scape Rusiei din mana (Vezi Nota 5)

Tot in Marea Neagra, Rusia intentioneaza sa doteze flota sa cu 15 fregate, 10 nave de suprafata de alte tipuri si 5 submarine. Noile rezerve de gaze si petrol si rutele acestora necesita o sporita prezenta militara. Mare parte din regimentele de apararea antiaeriana rusesti sunt dotate cu rachete S-300PT sau

PS, nedigitale, datand din anii 80. Asa era si regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova.

Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldati, doar cateva cadre militare, respectiv ofiteri si subofiteri care aveau in grija lansatoarele si rachetele. Efectivele armatei au scazut de la 5,2 milioane de soldati in timpul URSS la 1 milion astazi, in Rusia. Confruntata in ultimii douazeci de ani doar cu razboaie in care adversarii nu puteau fi in niciun caz o amenintare aeriana, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel ca s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de granita sa nici nu fie monitorizate radar.

Astfel, in timpul razboiului cu Georgia, trupele rusesti s-au oprit la Poti nu numai in urma presiunilor diplomatice, dar si prin recunoasterea faptului ca aveau cu ce sa descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute si sistemele antiaeriene lipsite de soldati, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusa? Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readusi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fara ca Rusia sa poata face ceva. In Marea Neagra incepuse desfasurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, catre Tbilisi. Asta a fost forta din spatele manevrelor diplomatice ale vestului care au oprit avansul Rusiei catre Tbilisi.

Iar acum Rusia nu mai doreste sa fie pusa in aceeasi situatie. Isi doteaza regimentele antiaeriene cu rachete si militari, le comaseaza cu cele radar, cumpara armament performant din Occident, construieste nave, corvete, submarine, fregate, ba chiar si un portavion, rachete balistice etc. Un program de 650 miliarde dolari in urmatorii zece ani, doar pentru mentinerea imperiului, desi nimeni nu se gandeste sa-l atace.

Dar Moscova uita ca tot printr-o astfel de cursa a inarmarii a fost falimentata si s-a prabusit Uniunea Sovietica. Iar in paranoia ei si in goana dupa gloria si statutul pierdut, Rusia ii calca rapid pe urme.

Note:

1.

Strategia Rusiei pe termen scurt Se pare că avansul Rusiei se accelerează, cel puţin în privinţa Ucrainei. La foarte scurt timp de la preluarea preşedinţiei de către Victor Ianukovici, politica şi economia ucraineană îşi cam predau atribuţiile Rusiei. Acelaşi lucru se petrece şi cu forţele armate şi serviciile secrete. Şeful de stat major al armatei Ivan Svida (instalat în administraţia lui Iushcenko) îşi dă demisia, aproape în acelaşi timp în care Ucraina anunţă că renunţă la obiectivul integrării în NATO, atât de disputat la summitul de la Bucureşti din aprilie 2008. Izgoniţi în decembrie 2009 de pe teritoriul Ucrainei, agenţii ruşi din FSB (fost KGB) revin primiţi cu braţele deschise la Sevastopol, unde îşi vor relua activitatea, mai ales că elemente ale scutului antirachetă NATO vor fi amplasate în apropiere, în România. Serviciul de securitate ucrainean a primit dispoziţii să nu interfereze în activitatea agenţilor FSB nici să-i urmărească sau să le monitorizeze activitatea.Deşi previzibilă, această preluare a Ucrainei a surprins pe toată lumea, inclusiv cancelariile occidentale. Nu preluarea Ucrainei de către Rusia, ci viteza cu care se implementează aceasta. Şi cred că va continua.

Cred că este un record în materie, comparabil numai cu alte două posibile situaţii în relaţiile dintre state. O dată, o astfel de preluare rapidă a unui stat de către altul poate avea loc în cadrul unei înfrângeri militare zdrobitoare, urmată de o ocupaţie militară. Altă situaţie ar fi în cazul unei uniuni benevole, practic o unire prin absorbţia unuia dintre subiecţi, cum s-a întâmplat în cazul reunificării Germaniei.În ritmul acesta, Ucraina va ajunge în scurt timp un nou subiect al Uniunii Rusia-Belarus, cu o semiindependenţă formală, menită în cazul Belarusului mai mult pentru a satisface orgoliul lui Lukashenko, căruia nu-i pică prea bine să se vadă redus din rangul de preşedinte de ţară la rolul de guvernator al unei provincii sau, mai rău, deputat în Duma rusă.Deocamdată opoziţia stă în aşteptare şi îşi regrupează forţele, destul de disipate în obiectivele fiecăruia. După o înfrângere, pentru ele este o clipă de bilanţ. Ultima lor luptă împreună, naţionalişti şi provestici, în care s-au bătut inclusiv cu ouă în parlament, a fost cu ocazia semnării acordului privind închirierea Sevastopolului până în 2042. Învinşi, fiecare o va apuca pe propria cale, şi după un moment de refacere şi evaluare, îşi vor continua lupta, dar pentru obiective divergente. Iar rezultatul poate fi disoluţia Ucrainei.Între timp, Moscova se află în ofensivă diplomatică, chiar cu ocazia summitului bianual UE-Rusia. Presează pe toate canalele pentru acordarea unui orizont de timp în care cetăţenii ruşi vor putea călători în UE fără vize. Oficialii europeni, poate avizaţi de avansul Rusiei în Ucraina, au exprimat ideea conform căreia rezolvarea acestei chestiuni este o problemă pe termen lung. Prin vocea preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, UE i-a reamintit Rusiei motivele de îngrijorare vizavi de situaţia din Rusia: situaţia apărătorilor drepturilor omului şi jurnaliştilor din Rusia, situaţia din Cecenia şi din alte republici din Caucazul de Nord, retragerea trupelor din Georgia în poziţiile de dinaintea războiului din august 2008.Simptomatic pentru situaţia din Rusia este şi faptul că în momentul în care delegaţii se aşezau la dineu la Rostov pe Don, la Moscova importante forţe de poliţie împrăştiau în forţă sute de demonstranţi ce manifestau cerând libertate de exprimare, arestând cam 170 dintre aceştia şi rănind serios câţiva.

O scurtă (dar necesară) incursiune în istoria Rusiei Aici îl voi cita pe istoricul român Alexandru V. Boldur, care în cartea sa „Imperialismul sovietic şi România” ne dă o explicaţie asupra tendinţelor expansioniste ale Rusiei de-a lungul istoriei."... se naşte involuntar întrebarea, cum s-a putut realiza creşterea consecutivă, uneori vertiginoasă a teritoriului imperial?...Condiţiile geografice şi evenimentele istorice au determinat caracterul cuceritor al statului moscovit, velicorus. El n-a devenit cuceritor prin excelenţă. Setea lui de cuceriri n-a fost satisfăcută niciodată. Din secol în secol s-au perpetuat achiziţiile sale teritoriale, încât pofta de cucerire a devenit o particularitate a caracterului velicorus. Cum s-a născut această predispoziţie velicorusă de a rezolva diferitele probleme de vecinătate prin aplicarea forţei?Ascendenţa Moscovei începe după secolul al XIII-lea, când s-a format un mic centru velicorus, de la care a pornit ulterior fenomenul de expansiune. Solul Moscovei a fost şi este sărăcăcios. Pământul fertil (bogat în cernoziom) se află la sud de zona Moscovei.... În aceste regiuni (ale Moscovei), solul nu era fertil şi ca urmare, velicoruşii s-au dedat la cuceriri de teritorii, începute încă de principii kieveni.

... Faptul că Velicorusia nu avea cernoziom şi suferea de lipsa de cereale aruncă o lumină vie asupra politicii ei de cucerire a teritoriilor vecine şi ne dezleagă enigma de ce Moscova era nevoită la început să facă mereu cuceriri şi de ce s-a născut propulsia velicorusă, pofta Moscovei de acaparare a popoarelor vecine. Factorul geografic a împins Moscova la întrebuinţarea forţei. Ea cucerea pentru a exploata. De aici a pornit şi construirea drumurilor de cale ferată şi a magistralelor îndreptate spre popoarele subjugate. Însă, dacă la început expansiunea avea ca substrat insuficienţa calitativă a solului şi nevoia de a folosi bogăţia altor popoare, ulterior cucerirea a devenit o obişnuinţă...De la începutul existenţei sale, principatul Moscovei acea tendinţe expansioniste. Cu fiecare cucerire sporea nu numai teritoriul, ci şi potenţialul său militar prin creşterea numerică a populaţiei subjugate. La început au fost înglobate treptat diferite seminţii finice, apoi tătarii. În sângele şi caracterul etnic moscovit velicorus a intrat ingredientul finic şi mai ales cel tătăresc. Având în componenţa sa diferite formaţiuni politice tătăreşti (Kazan, Astrahan, Nohai, Hoarda Mare şi Crimeea), Moscova îi primea pe tătari în slujbele statului, se înrudea cu ei prin căsătorii şi, odată cu aceasta, împrumuta şi mentalitatea tătărească.Din neamul tătăresc au provenit unii ţari moscoviţi. În 1533-1538, în Scaunul Moscovei se afla în calitate de regentă pentru nevârstnicul său fiu, Elena Glinski, de origine tătărească. Fiul ei, Ivan al IV-lea (cel Groaznic), care i-a urmat la tron, s-a caracterizat printr-o mare cruzime. De provenienţă tătărască era şi familia Godunov. Sunt cunoscuţi doi ţari (Boris şi fiul său Feodor) şi 14 boieri, descendenţi din neamul tătarilor.Moscova nu putea face cuceririle sale, decât instituind o putere absolută în interiorul statului, atât de caracteristică regimului social-politic tătărăsc..."Închei această scurtă incursiune cu un aforism francez din secolul al XIX-lea: „Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul”.

Scurtă incursiune în istoria strategiei militareÎn toată istoria, orice stat sau imperiu, orice putere politică a încercat să evite momentele dificile ce ar fi putut să parvină din posibilitatea de a lupta pe două fronturi, împotriva unor forţe importante care l-ar fi putut provoca pe două direcţii divergente. Acest lucru ar fi implicat divizarea forţelor şi ale eforturilor militare, ducând la purtarea a două războaie concomitent, fără putinţa de a te concentra asupra unuia. Au fost cazuri, în care forţele oponente divergente erau de tărie diferită, şi un bun general a putut să se descurce bine, menţinând unul dintre fronturi şi atacând decisiv pe celălalt. Dar astfel de cazuri sunt rare, iar problema strategică în momentul în care eşti pus într-o astfel de situaţie este greu de surmontat.Germania a fost nevoită să lupte pe două fronturi în două războaie mondiale şi a pierdut. În primele faze, când s-a concentrat pe un singur front, a avut succes, dar ulterior, neobţinând decizia pe cel principal, a pierdut în cele din urmă. Planul Schlieffen, al fostului ministru de război german prevedea un atac rapid şi decisiv prin Belgia împotriva francezilor, cu majoritatea forţelor, vizând scoaterea din luptă a Franţei înainte ca Rusia să poată interveni, ea fiind mai înceată din cauza greutăţilor în mobilizare şi concentrare a forţelor. Dar Helmuth von Moltke cel tânăr, nepotul marelui Moltke din timpul lui Bismark, speriat de îndrăzneala unui asemenea plan, alocă mai puţine forţe împotriva Franţei, ţinând pe loc trupe suplimentare împotriva Rusiei, care încă nu era capabilă de un atac decisiv. Rezultatul a fost prima bătălie de pe Marna, pierdută de germani, iar chiar dacă ulterior îi înving pe

ruşi la Tannenberg, situaţia nu a mai putut fi schimbată, Germania era prinsă într-un război de durată pe două fronturi, în care nu prea avea sorţi de izbândă. În al doilea război mondial, Hitler a reuşit să învingă doar atunci când a luptat pe un singur front, dar când a fost amestecat în Africa de Nord, Italia şi ulterior Franţa, a fost clar că nu mai avea cum să câştige. Oricum, ambele războaie mondiale au mult mai multe componente strategice şi militare, dar nu este locul aici să le discutăm.Importantă este ideea conform căreia orice strateg de succes evită să fie prins într-un război pe două fronturi. În cazul în care poziţia sa este de asemenea natură încât să fie predispus unei asemenea situaţii, încearcă să o amelioreze, utilizând alte strategii, cum ar fi cea a diplomaţiei, sau de altă natură. Deoarece nu are cum să aloce suficiente resurse militare pentru a obţine succese pe două fronturi.Ca exemplu poate fi dat cel mai mare imperiu existent în istorie, cel mongol. Precursorii săi, popoarele nomade din centrul Asiei, timp de secole îşi dirijau raidurile spre sud, spre tărâmul bogat al Chinei, împărţit în stătuleţe de putere medie. Când împăratul Quin le-a unit şi a început construcţia marelui zid chinezesc ca să-şi protejeze teritoriul, migratorii au fost nevoiţi să se îndrepte spre vest, ajungând în Europa. Imperiul mongol, în culmea ascensiunii sale, avea o dilemă, în ce direcţie să-şi extindă cuceririle. La un moment dat, în 1241, atacă spre vest, sub conducerea lui Subotai. Armatele lor, conduse de Batu-Han (nepot al lui Gengis-Han), zdrobesc cnezatele ruseşti, Polonia şi Ungaria, ajungând până pe teritoriul actual al Austriei şi în Dalmaţia, dar marele han moare, din fericire pentru Europa, şi armatele se întorc pentru a alege un alt han, care va prefera alte direcţii de atac, mai cunoscute şi mai la îndemână, spre sud şi spre Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. China este ocupată de Kublai-Han, iar Timur Lenk îl zdrobeşte pe Baiazid în 1402 la Ankara. Pur şi simplu, Europa a scăpat prin alegerea unui alt front. Chiar şi imensul imperiu mongol nu avea cum să ducă războiul pe mai multe fronturi, la asemenea distanţe.Stalin cunoştea bine această axiomă strategică, de a nu se lăsa prins într-un război pe două fronturi. Şi-a ţinut diviziile în Extremul Orient în timp ce era atacat de germani, şi nu le-a transferat pe front decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, că Japonia a învăţat lecţia de la Halhin Gol, în Mongolia, în 1939. Ulterior, a atacat Japonia în Manciuria numai după capitularea Germaniei.Deci, orice bun strateg evită războiul pe două fronturi divergente. Iar Rusia are la conducere buni strategi.

Strategia actuală a RusieiVorbeam despre dilema strategică a Rusiei. Acum am exemplificat cazul referitor la al doilea război mondial, când Stalin nu şi-a putut retrage trupele din Extremul Orient, deşi ar fi avut mare nevoie de ele împotriva lui Hitler, decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, aceasta fiind deja în drum spre Pearl Harbour, spre cucerirea Asiei de Sud-Est şi a Filipinelor, creând Marea Zonă de Coprosperitate a Asiei. Japonia nu dorea un alt front împotriva URSS, la fel cum nici aceasta nu dorea un front contra Japoniei. Fiind asigurat din această privinţă, Stalin şi-a retras trupele siberiene împotriva lui Hitler, acestea intrând în luptă tocmai la timp, direct de pe trenuri, în Bătălia Moscovei, cu rezultate deja cunoscute.Se vede de aici importanţa de a nu duce un război pe două fronturi, sau de nu te concentra simultan pe două direcţii divergente. Pentru a acţiona pe o direcţie, trebuie să te asiguri pe cealaltă. Orice bun strateg face asta, iar, cum am mai spus, Rusia are parte la conducere de buni strategi.Dilema strategică a Rusiei stă în faptul că, în ciuda imensităţii teritoriului, sau poate tocmai de aceea,

are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. Şi nici din punct de vedere intern nu stă prea bine.21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari. Sporul natural negativ, în ciuda ordinului dat femeilor de fostul preşedinte Putin de a face mai mulţi copii, speranţa scăzută de viaţă, corupţia generalizată, alcoolismul ridicat, un sistem de sănătate precar, lipsa de condiţii esenţiale pentru o mare parte a populaţiei, mafia, toate sunt elemente care erodează fundamentul societăţii ruse la temelie. Totuşi, conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. O idee inoculată în conştiinţa maselor, o revenire la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern, prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă poporul să se dezvolte liber. Acelaşi lucru ca şi în ţările arabe, unde liderii învinuiesc pe oricine din exterior pentru eşecurile lor, mai puţin pe ei înşişi.Rusia se concentrează pe recuperarea trecutului, cu revenirea ei ca mare putere pe eşichierul mondial. Pentru asta, a trebuit să-şi asigure un flanc, pentru a presa pe celălalt. Dilema strategică a Rusiei este că trebuie să facă faţă, dată fiind întinderea ei imensă şi lipsa unei populaţii care să poată menţine frontierele, unei posibile presiuni pe mai multe linii. Una este cea vestică, care ne interesează în primul rând, alta cea sudică, şi alta cea estică, aici incluzând şi componenta sud-estică, mă refer la apropierea de China.Ce a făcut Rusia în ultimii ani ne poate da indicii asupra direcţiei în care se va concentra efortul ei în următorii ani, respectiv pe termen scurt.Şi-a asigurat zona estică, fostul preşedinte Vladimir Putin făcând vizite în Japonia şi dând de înţeles că este deschis pentru negocieri în privinţa Insulelor Kurile, ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în dauna Japoniei. Mai multe proiecte au fost lăsate către public, unul dintre ele menţionând posibilitatea ca Rusia să păstreze două dintre insule, iar Japonia să recapete cele două insule sudice. Din experienţa istorică, pot spune că este vorba doar de tărăgănări care vor ţine opinia publică din Japonia ocupată, din moment ce niciodată Rusia nu a lăsat de la sine, de bună voie, un teritoriu ocupat în prealabil. Când a lăsat din mână un teritoriu a fost doar atunci când nu l-a putut menţine. Spre sud-vest, cu China a intrat într-o strânsă alianţă, concretizată prin Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO), o organizaţie interguvernamentală de securitate mutuală ce reuneşte în prezent China, Rusia, Kirghistan, Kazastan, Tadjikistan şi Uzbekistan, cu India, Iran, Mongolia şi Pakistan ca şi observatori. Dintr-un foc, Rusia se asigură şi spre China, şi spre alte republici foste sovietice din Asia Centrală, preponderent islamice. Cu acestea din urmă încheiase deja multiple acorduri comerciale şi de securitate, fac parte din CSI, iar un acord de supraveghere comună a frontierei exterioare era deja în vigoare, conform căruia trupele ruse împreună cu cele ale republicilor central-asiatice aveau rolul de a supraveghea frontiera externă a CSI. În cazul în care încearcă să iasă de sub tutela rusească, sunt aduse înapoi la ascultare, prin represiune, cum a fost cazul în cazul revoltelor din Uzbekistan şi Kirghistan. Singura excepţie o constituie Georgia, dar în cazul ei se declanşează o campanie militară preemtivă fulger, în august 2008, care poate fi văzută şi prin prisma unui avertisment. Cu China, multiple contracte comerciale, inclusiv referitoare la vânzarea de armament sunt în vigoare, chiar posibilităţi de construire a avioanelor de luptă ruseşti sub licenţă chineză. Se pare că Rusia închide ochii spre ameninţarea chineză, cea cu privirile spre Siberia

subpopulată şi bogată în resurse, ce ar putea deveni în următoarele decenii o supapă pentru suprapopulaţia chineză şi economia ei avidă de materii prime. Dar se pare că ruşii consideră această ameninţare mai îndepărtată decât cea văzută de ei cea principală, de la vest.Mai rămâne vestul zona care ne interesează în primul rând. Asigurându-se spre est şi sud, Rusia se concentrează spre vest cu toate forţele şi resursele. Primul pas a fost făcut în Ucraina, şi am văzut deja cum. Urmează altele.

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”George Orwell, 1984

Cred că este important acest citat din romanul lui George Orwell, publicat în 1948. Deoarece reprezintă sinteza a ceea ce traversează Rusia la ora actuală. În ideea că Rusia, în tot decursul istoriei sale, a fost un stat prin excelenţă expansionist. Iar moştenirea trecutului nu poate fi ştearsă aşa de uşor. Permanent, Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar tentaţia imperială continuă să fie deosebit de puternică. Astăzi, ne este mai clar ca niciodată, conducerea Rusiei a renunţat la ideea modernizării societăţii, revine la mentalitatea cetăţii asediate, prin care învinuieşte factorii externi de eşecurile proprii în încercarea de a transforma Rusia într-un stat modern. Astfel, transformarea Rusiei într-o autocraţie devine justificată în urma presiunii externe a duşmanilor tradiţionali, în speţă Vestul şi nu în ultimul rând, toţi cei ce sunt non-ruşi.Starea societăţii ruse de la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991 seamănă extrem de mult cu cea a celei germane de la 1918. Învinsă în primul război mondial, dar fără a-i fi teritoriul ocupat, germanii se simţeau frustraţi de faptul că, în ciuda propagandei active până ieri, aflau astăzi, în noiembrie 1918, că au fost învinşi, chiar dacă au suportat mari lipsuri tocmai în ideea că astfel vor contribui la victorie. N-au simţit povara supremă a învinsului, să vadă trupele inamice biruitoare defilând prin oraşele ei, instituind un regim de ocupaţie cu toate rigorile sale. De aici, ei s-au simţit păcăliţi de politicieni, şi-au inoculat ideea conform căreia ei şi forţele armate au fost trădaţi de politicienii fricoşi sau vânduţi. Prin această perspectivă putem înţelege mai uşor frământările societăţii germane interbelice, detronarea kaiserului şi republica de la Weimar, precum şi fulminanta ascensiune ulterioară a unei forţe politice aproape inexistente în primii ani condusă de un lider cvasinecunoscut, dar care le-a promis revenirea la gloria de odinioară. Acest lider se numea Adolf Hitler.La fel, ruşii au aflat de disoluţia Uniunii Sovietice, cu toate problemele ei, dar fără un război şi fără vreo ocupaţie militară. Greutăţile unei tranziţii prost gestionate i-au aruncat pe majoritatea spre ideea de a vota spre lideri care promiteau ordine, stabilitate şi revenirea la gloria de odinioară. Ideea ciclului de douăzeci de ani menţionată într-un articol precedent îşi găseşte aplicarea şi aici. Deziluzionaţi de eşecul modernizării Rusiei, chiar dacă vânzările de resurse energetice şi materii prime au un curs ascendent, dar cetăţeanul de rând nu simte asta, ruşii revin la ideea imperială, conform căreia, chiar dacă o ducem greu, suntem temuţi şi respectaţi. Iar conducerea actuală a Rusiei simte asta, şi dă poporului ce îşi doreşte. Oricum, ar fi fost greu de crezut că o mentalitate imperială, cuceritoare, prezentă timp de mai bine de trei sute de ani poate dispărea în douăzeci de ani.Şi pentru a satisface această tendinţă, Rusia şi-a asigurat pe termen scurt două flancuri, urmând să preseze pe cel de-al treilea, cel vestic.Mai fac o analogie istorică cu Germania interbelică. Şi Hitler s-a străduit să se asigure spre est, înainte de a-şi arunca trupele spre vest. A încheiat pactul de neagresiune cu Stalin la 23 august 1939, apoi

germanii şi sovieticii au ocupat împreună Polonia. Stalin a avut mână liberă să atace Finlanda, să ocupe ţările baltice şi Basarabia de la România. Hitler şi-a dus nestingherit războiul în vest. În tot acest timp, lucru mai puţin amintit în istorie, colaborarea dintre cele două regimuri totalitare, între Hitler şi Stalin, era perfectă. Uniunea Sovietică era principalul furnizor de materii prime pentru Germania, în schimb, instructori germani antrenau trupele sovietice şi le dotau cu armament performant. Hitler a atacat vestul doar când a putut fi sigur de bunăvoinţa şi alianţa altor puteri, ca şi Uniunea Sovietică, Italia aliată şi Spania recunoscătoare.

Din nou despre strategia actuală a RusieiAm văzut că după ce şi-a securizat flancul estic şi cel sudic, Rusia s-a îndreptat cu toate forţele spre vest. Ucraina s-a predat fără luptă, iar acum Rusia îşi mută pionii mai departe. Nu trebuie să vedem neapărat această expansiune sub componenta ei strict militară. De altfel, Ucraina s-a predat fără să se fi tras un singur foc de armă. Cu toate acestea, Rusia a obţinut aproape la fel de mult ca şi cum ar fi ocupat militar Ucraina. Baza navală de la Sevastopol, o mulţime de contracte economice, revenirea FSB-ului (fostul KGB) pe teritoriul ucrainean, în vecinătatea României şi a NATO, sunt victorii majore ale Rusiei, din nou, fără a trage vreun foc de armă. Sun Tzu spunea că un bun strateg este cel ce învinge inamicul pe câmpul de luptă, dar cel mai bun strateg este cel care obţine victoria fără luptă. Din acest punct de vedere, ruşii s-au dovedit cei mai buni strategi. Iar acest lucru nu poate fi decât un impuls de a merge mai departe.Iar acum, Rusia o face metodic, cu răbdare, folosindu-şi toate atuurile. Lenin spunea „capitaliştii ne vor oferi spre vânzare tocmai funia cu care îi vom spânzura”. A avut mare dreptate. Ca de obicei, vestul închide ochii asupra pericolului potenţial doar pentru unele avantaje economice sau pentru câţiva metri cubi de gaz în plus în conducte.Gemania încheie un acord cu Rusia, sub un consorţiu condus de fostul cancelar Gerhard Schroeder, pentru construirea unei conducte de gaz prin Marea Baltică, Nordth Stream, destinate să ocolească Polonia şi ţările baltice, viitoarea ţintă de expansiune a Rusiei. Franţa furnizează Rusiei porthelicoptere de clasa Mistral, practic funia cu care vestul poate fi spânzurat. De fapt, nu neapărat vestul mai îndepărtat, ci noua Europă, ţările Europei Centrale, tocmai cele care abia s-au desprins de sub dominaţia Uniunii Sovietice. Unde vor fi plasate cele patru porthelicoptere? În Marea Neagră şi în Marea Baltică, o permanentă ameninţare spre România, Moldova, Bulgaria, Georgia, Polonia şi ţările baltice. Credem că spiritul Ialtei a trecut? Se pare că nu.Revin puţin la istorie, pentru a explica spiritul duplicitar al Franţei, deoarece nu este o premieră. În secolul XVI, când toată Europa tremura de spaima Imperiului Otoman ajuns la apogeu sub conducerea lui Soliman Magnificul, când se cerea mai mult ca şi oricând unirea eforturilor vestului împotriva ameninţării otomane, Franţa, prinsă în luptele împotriva Spaniei şi a Habsburgilor, face ceva nemaivăzut. Încheie o alianţă cu Soliman Magnificul, cu duşmanul creştinătăţii, fapt care aduce flota turcă, fără luptă, tocmai la Marsilia. Ca o paranteză, în acea perioadă de apogeu a otomanilor, când Ungaria era desfiinţată în urma bătăliei de la Mohacs, la 1526, domnul muntean Radu de la Afumaţi lupta de unul singur contra imensului imperiu, ducând douăzeci de bătălii în scurta sa domnie. Mai târziu, la 1683, când Viena era asediată de turci, Franţa a refuzat să-i vină în ajutor, sperând că turcii îi vor rezolva problema rivalităţii cu habsburgii, dar pierzând din vedere pericolul ce-l reprezentau turcii prin instalarea lor în centrul Europei. A fost nevoie de intervenţia Poloniei, prin Jan Sobieski, să

salveze Europa. Cu toate acestea, o sută de ani mai târziu, Austria salvată de polonezi participa bucuroasă alături de Rusia şi Prusia la a treia împărţire a Poloniei (1795) care va şterge de hartă acest stat până în 1918. Învăţătura şi recunoştinţa istoriei. Iar astăzi, Franţa, furnizează armament performant Rusiei, precum şi transfer de tehnologie NATO de vârf unui potenţial inamic, Rusia, care nu şi-a ascuns niciodată ostilitatea faţă de NATO, ba chiar la trecut ca şi ameninţare principală în noua sa doctrină de securitate.În fine, Rusia se asigură în privinţa principalelor forţe economice şi politice din UE, membre NATO. O face şi cu Italia, prin acorduri energetice, dar şi profitând de caracterul premierului Berlusconi, un politician care pare că îmbrăţişează modelul rusesc, insistând pentru o lege care pedepseşte cu închisoarea publicarea în presă a interceptărilor telefonice, din moment ce tocmai aceste interceptări l-au pus în posturi delicate. O lege pentru a proteja un om, un lider de moment, un pas spre autocraţie.După ce a legat prin interese principalele puteri din UE, Rusia are câmp liber de acţiune în zona considerată de ea de interes. Aceste puteri nu vor interveni, sau o vor face cu o jumătate de gură, lăsând Rusiei ceea ce doreşte, câmp liber de acţiune. Dublat de penetrarea economică, va fi cu atât mai uşor. Celor ce vor clătina din cap neîncrezători când vor citi aceste rânduri, le pot aminti exemplul Georgiei din 2008. Ce au făcut ţările UE, înafara unor proteste formale? Preşedintele francez Szarkozy s-a agitat mai mult, a fost la Moscova, doar era preşedintele în exerciţiu al UE. Dar dacă Franţa ar fi fost legată atunci de contractele comerciale de acum, iar dacă forţa rusească de atac ar fi plecat de pe porthelicopterele de fabricaţie franceză, credeţi că Szarkozy ar fi fost la fel de vocal? Mă îndoiesc. Referitor la scopul la care vor fi folosite porthelicopterele, să-l ascultăm pe un general din Statul Major Rus, care spunea că dacă Rusia ar fi fost dotată cu astfel de porthelicoptere, conflictul cu Georgia din 2008 ar fi durat doar 40 de minute. Poate n-ar fi avut atunci ocazia să piardă patru avioane de luptă. Declaraţia generalului poate fi hazardată, dar dă o indicaţie asupra scopului achiziţionării de către Rusia a acestor porthelicoptere, pe care Franţa, în goana după profit se vor grăbi să le vândă, împreună cu tehnologia lor de fabricaţie.Revenind, gândiţi-vă la situaţia existentă în următorii trei-cinci ani, poate chiar mai devreme. Europa Occidentală, legată de Rusia prin contracte comerciale şi de furnizare gaze, chiar şi de armament, cum am văzut cazul Franţei. Europa de Est, sub presiunea Rusiei, presiune la care nu vor putea face faţă, iar Europa Occidentală nu va interveni în nici un fel pentru ele.Nu mă refer aici neapărat la presiune militară, ci la presiune politică. Este vorba de un nou război rece, dar mai subtil, şi dus doar între Rusia şi Europa de Est, cu o Europă de Vest indiferentă şi cu SUA orientată spre parteneriat cu Rusia, cel puţin sub administraţia Obama. Dacă credeţi că exagerez, îl citez pe Teodor Baconsky, ministrul român de externe, într-un interviu din 15 iunie 2010, după revenirea de la Washington: „Din discuţiile pe care le-am avut cu diverşi oficiali americani, a rezultat reconfigurarea concepţiei politice globale a SUA. Am înţeles de pilda că noua administraţie doreşte să antreneze Federaţia Rusă într-o relaţie constructivă, pe termen lung. Americanii vor rămâne prezenţi în Europa, dar, în locul tradiţionalei abordări axate pe „încercuirea" Rusiei, apare jocul de interes reciproc, bazat pe temele comune sub raport strategic, dar şi economic.” Despre temele comune sub raport strategic, şi la Ialta se poate spune că s-au discutat tot genul acesta de teme.Deci, vor începe presiunile asupra ţărilor baltice, ţinând cont de importantele minorităţi ruse de pe teritoriul lor, dar şi asupra Moldovei, ea fiind ţinută ostatică de Transnistria, în plus faţă de minoritatea rusofonă. Scopul acestor presiuni este instalarea de puteri prietene sau favorabile Moscovei. Odată

acestea instalate, vor trebui consolidate, întreaga clasă politică urmând să fie prinsă într-o ţesătură de mreje şi interese ale Moscovei. Vă mai amintiţi actualele scandaluri de spionaj în favoarea Rusiei printre politicienii baltici? Sau de atacurile informatice asupra Estoniei, după mutarea monumentului de la Talinn? Oricum, Rusia nu se va opri aici. După ce va obţine guverne favorabile în ţările baltice şi un acces mai sigur spre Marea Baltică, sau concomitent, va pune presiune pe Polonia, aceasta din urmă prinsă din nou între Rusia şi o Germanie favorabilă Rusiei. Cu o mare parte din elita politică dispărută în urma tragediei aviatice de la Smolensk, se poate ca Polonia să-şi găsească mai greu lideri suficient de puternici care să reziste cu succes. Reamintesc faptul că Polonia a blocat multe iniţiative ale UE referitoare la Rusia, iar în schimb Rusia a interzis importurile de carne de porc din Polonia pe motiv că nu îndeplinesc standardele de calitate pentru piaţa rusească, deşi le îndeplinesc pe cele UE. Asemănător cu interdicţia importului de vinuri din Republica Moldova, sancţiuni economice pentru cedări politice. Exemple sunt nenumărate, ca şi cele referitoare la oprirea gazelor în plină iarnă, pentru a disciplina Ucraina.Aceasta este situaţia în zona de nord, spre Marea Baltică, unde ar putea fi plasate unul sau două dintre porthelicopterele franceze Mistral. Dar zona mai complexă este alta, unde suntem vizaţi direct.

Ofensiva rusă în Marea NeagrăNordul Mării Negre este asigurat în totalitate prin cedarea Ucrainei şi subordonarea ei completă, Crimeea devenind vârful de lance înfipt în mijlocul mării, iar portul Sevastopol, cedat Rusiei cu acte în regulă până în 2042, vârful de lance. Dar aici interesele Rusiei se întâlnesc cu cele ale unei alte puteri importante cu tendinţe de supremaţie regională. Este vorba de Turcia.Ascensiunea Turciei a început deja să se manifeste deschis. Cu o populaţie şi o economie în creştere, Turcia se simte frustrată de repetatele amânări în privinţa aderării la UE, a cărei perspectivă devine parcă tot mai îndepărtată. Conducerea politică a Turciei, seculară prin constituţia dată de Mustafa Kemal Ataturk, al cărei garant rămâne armata, devine tot mai oscilantă, iar în ultima vreme tot mai deschisă către un fundamentalism încă moderat, urmând trendul preferinţelor populaţiei. Turcia a fost secole de-a rândul un imperiu, iar această moştenire nu se uită uşor. Frustrată de amânările UE, Turcia caută un paliativ, cel mai la îndemână fiind tendinţele hegemonice zonale, mai ales prin faptul că acest deziderat pare deosebit de accesibil.Ani de-a rândul, între Turcia şi Israel a fost o alianţă militară cimentată de interese comune, cum ar fi menţinerea sub control a tendinţelor hegemonice ale Siriei, Irakului şi Iranului. Paradoxal, Turcia avea relaţii bune tocmai cu aceste state într-o privinţă de importanţă capitală pentru cele patru state: menţinerea sub control a populaţiei kurde grupate masiv în zona de graniţă a celor patru state. Irakul a dispărut ca şi ameninţare majoră, în urma invaziei americane din 2003, (cu toate că au refuzat deschiderea unui front de nord prin Turcia tocmai de teama posibilităţii de emancipare a kurzilor, în schimb parlamentul acceptând posibilitatea ca armata turcă să execute raiduri împotriva kurzilor de dincolo de graniţa irakiană), dar Turcia s-a trezit cu o minoritate kurdă autonomă cu capitala la Mossul. De aici interesele comune cu Siria şi Iranul au crescut în importanţă. Dublate de creşterea tendinţelor fundamentaliste din societate, relaţiile turco-israeliene s-au cam răcit şi au trecut în altă fază, de confruntare. Turcia încearcă să ocupe locul de lider al mişcării musulmane din regiune, fapt care ar face ca întreaga lume islamică să graviteze în jurul ei. Aici poate fi găsită şi explicaţia sprijinului pentru convoiul spre fâşia Gaza, care a iritat aşa de mult Israelul.

Aici se deschide un al doilea front al confruntării ruso-turce, cel al Asiei Centrale. Locuite în majoritate de populaţii turcice, ascensiunea acesteia le atrage spre Istambul, în detrimentul Moscovei, şi intrând în coliziune cu interesele altor puteri infiltrate mai nou în zonă, cum ar fi SUA şi China. În sudul Caucazului, Azerbaidjanul s-a orientat deja spre Turcia, frustrată de pierderea regiunii Nagorno-Karabah, un conflict îngheţat de pe vremea Uniunii Sovietice. În contrapartidă, Armenia se orientează spre Rusia, prinzând Georgia slăbită la mijloc. Dar nici Rusia nu stă prea bine la graniţa cu Georgia. Deşi stăpâneşte Abhazia şi Osetia de Sud, mai la nord, între propriile graniţe, are dificultăţi cu Cecenia, Daghestanul, Inguşeţia, cu sub 5% etnici ruşi, chiar şi Osetia de Nord, cu 23% etnici ruşi. Iar dintre aceste popoare, unele sunt musulmane, cu tendinţa de a se îndrepta spre Turcia, iar acest lucru i-ar pune în dificultate pe ruşi, deoarece dacă pierd aceste republici, pierd Caucazul, iar de aici calea este deschisă în interiorul Rusiei. Este ceea ce spuneam şi despre zona vulnerabilă din est, din Siberia, la penetrarea chineză.Ruşii presează acum spre vest, dar trebuie să se grăbească, deoarece în curând vor trebui să se întoarcă spre est. Iar până atunci doresc un cordon sanitar, de genul celui din Războiul Rece, cu state satelit, şi mai mult, cu Germania, Franţa şi Italia prietene sau neutre, şi cu SUA binevoitoare sau neutră, dacă nu chiar parteneră.Deci presiunea va creşte rapid spre zona noastră. Problema României este că ea este legată din multe puncte de vedere cu Moldova, iar presiunile asupra Moldovei vor trezi, vrând-nevrând, reacţii şi sentimente în România. Aceste presiuni vor deveni vizibile cu apropierea referendumului şi alegerilor din ţara vecină. Mai este puţin până atunci.Pentru noi, cea mai bună mişcare diplomatică ar fi întărirea parteneriatului cu Polonia, precum şi un parteneriat cu Turcia, pe multiple planuri, inclusiv militar . În fine, trebuie să rezistăm, împreună cu aliaţii est-europeni, deoarece, din fericire, Rusia nu are capacitatea unui efort maxim îndelungat, întins pe mai mulţi ani. Odată, undeva, o supapă va răbufni, fie că va fi vorba de Cecenia sau altceva, iar puterea rusă va intra într-o fază descendentă, lăsând şi Ucraina, sau o parte a ei. Sau, cazul cel mai nefericit, confruntată cu o situaţie internă şi în criză de timp, Rusia va recurge la ultima soluţie, dublând presiunile politice cu cele militare. Iar atunci va fi nevoie de o coaliţie care să se poată opune, precum şi de sprijinul vesticilor. Iar această situaţie are enorm de multe necunoscute.

NOTA 2.

Fisurarea flancului sudic al Rusiei .Dilema kirghiza S-au petrecut doua evenimente importante care au şubrezit serios „sistemul sanitar” sudic al Rusiei edificat cu atâtea eforturi în ultimii ani. Rusia a încercat, după disoluţia URSS, să-şi creeze un sistem defensiv împotriva tuturor ameninţărilor posibile cu care o ţară de asemenea întindere se confruntă inevitabil.Începând cu 1989 Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică, a văzut cum statele socialiste satelit se desprind din orbita sa, ajungând treptat, să devină membre NATO şi UE. În 1991, Uniunea Sovietică se dezmembrează în cincisprezece republici independente, o nouă problemă pentru Rusia, succesoarea URSS. Crearea CSI a fost un paliativ, o încercare de a menţine ceva după modelul Commonwealth-ului britanic. În timp, Rusia revine la mentalitatea sa imperială strângând şurubul, în încercarea de a menţine cât mai mult din moştenirea URSS. Pentru asta s-a folosit de orice mijloace, beneficiind din plin de moştenirea lui Stalin. Exterminările întregilor populaţii, deportările, transmutările, trasarea

aleatorie a graniţelor republicilor unionale a dus la situaţia actuală. Comparativ, se aseamănă cu graniţele lăsate statelor africane ce şi-au dobândit independenţa în anii 60 ai secolului trecut, graniţe între domeniile coloniale care nu ţineau seama de etnii sau tribalism, devenind ulterior sursa a nenumărate conflicte şi masacre ce însângerează Africa chiar şi în ziua de azi.Aşa s-a întâmplat şi în fosta Uniune Sovietică. Ca şi exemplu, cel mai cunoscut caz de către noi îl reprezintă cel al Republicii Moldova. După ocupaţia sovietică, i s-a alipit actuala Transnistrie şi s-a cedat Ucrainei sudul şi Bucovina de Nord, doar pentru a fi ulterior o permanentă sursă de conflict între Moldova şi Ucraina. „Divide et impera”, un dicton însuşit şi folosit cu succes de către Rusia dintotdeauna.La fel stă situaţia pretutindeni în fostul imperiu sovietic, la fel şi în actualul stat rus. Aici, Rusia se comportă ca un pompier pe cale de a fi concediat care aprinde focuri pentru a-şi justifica importanţa în faţa comunităţii, iar atunci când comunitatea îl cheamă pentru a stinge incendiul, el îl lasă mocnit, gata să izbucnească oricând, astfel încât el să devină indispensabil în ochii acestei comunităţi. Singura diferenţă este că aici acestea nu se numesc focuri mocnite, ci conflicte îngheţate.

Dilema kirghiză

Primul dintre elementele mai susmenţionate care au şubrezit poziţia Rusiei s-a petrecut în Kirghistan. Această fostă republică sovietică din Asia Centrală, învecinată la nord de Kazastan, la est şi sud-est de China, la vest de Uzbekistan şi la sud de Tadjikistan. Ocupă o parte din Valea Fergana, un mozaic etnic complicat şi predispus la tulburări. Cu o populaţie de 5,4 milioane locuitori, minoritatea predominantă este cea uzbekă (13,8%) urmată de cea rusă (12,5%). Importanţa strategică a ţării constă în faptul că domină înălţimile ce mărginesc valea Ferghana, împărţită de sovietici între Uzbekistan şi Tadjikistan, primii stăpânind cea mai mare parte a acesteia, iar ultimii intrarea sa îngustă. Mai mult, Kirghistanul domină prin înălţimile munţilor Tian Şan o parte din bazinul Tarim, parte din regiunea Xinjiang din China, dominat de minoritatea musulmană uigură.Piesele necesare unei răsturnări erau puse în scenă încă din martie 2010. Preşedintele Kurmanbek Bakiev devenise nesigur pentru Rusia. Printre păcatele sale, delegaţia trimisă în China condusă de fiul său, care s-a întors cu o serie de tratate economice ce subminau poziţia rusească, era cel mai puţin important. Deoarece aceste contracte vizau construirea de facilităţi electrice care ar fi scăzut dependenţa ţării de Rusia.Un alt război subversiv se duce în zonă, un război nu mai puţin important decât cel din Afghanistan. Este vorba de luptele pentru influenţă în zona Asiei Centrale, între principalii actori la preponderenţă într-o zonă strategică din apropierea zonelor bogate în resurse energetice din Marea Caspică. Menţionez aici Rusia, SUA, China, Iranul şi Turcia. Iar unul dintre fronturile pe care se duce această luptă între primii doi actori preponderenţi este cel al bazelor militare. Restul încearcă doar să-şi proiecteze influenţa încă prin intermediul armelor economice sau etice şi ideologice. Singurele puteri cu piciorul bine înfipt în zonă, respectiv prin intermediul bazelor militare, sunt Rusia şi SUA. Prima, ca şi moştenitoare a fostei Uniuni Sovietice, a doua, în urma războiului din Afghanistan.Avand drept motiv atacurile de la 11 septembrie 2001, regimul taliban din Afghanistan a fost răsturnat, talibanii fiind alungaţi în zonele muntoase din proximitatea graniţelor cu Pakistanul. Un sistem logistic de aprovizionare care să poată susţine efortul militar a fost edificat prin baze americane închiriate în ţările din jur, ţări aflate până de curând în sfera de interese a Rusiei ca foste state sovietice. Iniţial,

Rusia a interpretat acest război împotriva terorismului ca un cec în alb pentru a se ocupa de proprii islamişti, dintre care cei mai agresivi rămâneau cecenii. Ulterior, poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea devenind din ce în ce mai nemulţumită de prezenţa americană, mai ales când aceştia nu păreau să fie prea grăbiţi să lichideze rezistenţa talibană, al cărei sfârşit nu ar mai fi justificat prezenţa militară americană în regiune. Deoarece această prezenţă era dublată de bani, mulţi bani pompaţi către statele respective avide de valută. Urmau apoi şi unele investiţii, iar mai târziu ideile occidentale îşi făceau loc în societăţile respective. „Revoluţiile portocalii” din regiune sunt şi o consecinţă directă a prezenţei americane. A reuşit în Georgia, dar a eşuat în sânge în Uzbekistan, în urma revoltei de la Andijan din 2004, chiar şi România a găzduit câţiva refugiaţi atunci. Eşecul din Uzbekistan a dus la închiderea bazei americane din această ţară, eveniment care americanii nu doreau să-l repete în altă parte.Poziţia americană este vitală din mai multe privinţe. În primul rând, este o continuare a politicii de „containment”, de îngrădire a Rusiei, asemănătoare cu cea din timpul Războiului Rece. În ciuda declaraţiilor, americanii nu au încredere în Rusia, chiar dacă spun altfel, iar conducerea rusă le ţine isonul. Rusia este nesigură, oricând poate ajunge la putere un regim care să redeschidă vremurile declarate apuse ale Războiului Rece. În caz că se va întâmpla asta, SUA doresc să fie pregătite. Alt aspect îl constituie izolarea Iranului, prins din două părţi, şi dinspre Afganistan şi dinspre Irak. Aici, lupta pentru influenţă continuă, retragerea trupelor combatante americane din Irak fiind doar un episod. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată influenţa asupra Chinei. Valul revoluţionar „portocaliu” a ajuns destul de aproape de graniţele acesteia, proiectând contestarea partidului unic comunist şi a regimului chiar din interior. Şi nu este un lucru prea dificil, provinciile vestice ale Chinei fiind Tibetul şi Xinjiang, ultima predominat musulmană. Răbufnirea tulburărilor din Tibet din 2008 pot fi privite şi din această perspectivă.Ori, Rusia în revenire, după succesul din Ucraina îşi îndreaptă atenţia spre sud, încercând să aplice o lovitură aici, destabilizând poziţia americană şi chiar cea chineză, suflându-i contractele economice semnate în ianuarie. Loviturile succesive în sectoare diferite, chiar divergente, a fost o tactică aplicată de toţi marii generali. Fiindcă Rusia aşa gândeşte şi aşa acţionează, ca şi o cetate sub asediu. Întreaga propagandă internă încearcă să inducă în mentalul colectiv al poporului rus această imagine, cea a cetăţii asediate.În Kirgistan, miza o constituie baza americană de la Manas, denumită aşa de la aeroportul Manas din vecinătatea capitalei Bishkek. Tentativa de a-i scoate pe americani din baza de la Manas datează din februarie 2009, când preşedintele Bakiev anunţă iminenta închidere a bazei, urmată de votul favorabil al parlamentului. Deloc întâmplător, Rusia anunţă un acord cu Kirghistanul, prin care oferă un ajutor de 150 milioane dolari şi împrumuturi de 2 miliarde. Americanii revin cu oferta de a creşte chiria pentru baza militară la 60 milioane USD (mai mult decât triplu) şi un ajutor guvernamental direct de 117 milioane USD. Se pare că americanii par mai solvabili, aşa că un nou acord pe un an se încheie în iunie 2009. Acest acord expira în iunie 2010, dar se pare că Rusia nu a mai avut răbdare, forţând schimbarea preşedintelui şi a regimului. Era o tentaţie prea mare, cea de a folosi arma occidentală împotriva americanilor. E vorba de o „revoluţie portocalie” inversă, în folosul Rusiei.Cum spuneam, în martie piesele erau pregătite. Din februarie, preţurile la energie au crescut enorm, pentru încălzire cu 400% şi electricitate cu 170%. Din martie, o puternică campanie media antiprezidenţială a fost pornită. Trebuie menţionat că majoritatea mijloacelor media din această ţară sunt în proprietate şi mâini ruseşti. Ca o urmare din anii Războiului Rece, în goana după alianţe în

zonele sensibile, şi americanii au fost nevoiţi să accepte şi să susţină regimuri autocratice, în unele zone chiar dictatoriale. Astfel, ca răspuns, preşedintele Bakiev închide câteva ziare şi posturi de televiziune. În zilele premergătoare tulburărilor, vârfurile opoziţiei vizitează Moscova şi se întâlnesc cu primministrul Vladimir Putin, iar bazele ruse de pe teritoriul Kirghistanului sunt întărite cu 150 de paraşutişti, asta chiar a doua zi după izbucnirea tulburărilor.Demonstraţiile pornite la începutul lui aprilie 2010 duc la ocuparea clădirilor oficiale de către protestatari, preşedintele fiind nevoit să fugă. Desfăşurarea evenimentelor este importantă, dar prea lungă pentru a fi tratata aici. Contează rezultatele şi consecinţele pentru înţelegerea situaţiei actuale, să vedem unde ne aflăm. Pornită ca o mişcare populară cu scopul de a înlocui conducerea cu una obedientă Moscovei, situaţia a degenerat grav, ajungându-se la masacre şi purificări etnice, mai ales în zona de sud. Iniţial, se părea că Rusia şi-a atins scopurile, ancorându-se solid în Kirghistan, instalându-şi un guvern şi un preşedinte interimar favorabil în persoana Rozei Otumbaieva,În sud, situaţia degenerează pe zi ce trece, confruntările continuând. Vorbim deja de mii de morţi şi sute de mii de persoane dislocate. Purificarea etnică este la ordinea zilei, iar guvernul pare să fi pierdut total controlul. Peste o sută de mii de etnici uzbeci au trecut în Uzbekistan, când această ţară îşi închide inexplicabil graniţele refugiaţilor. Explicaţia este simplă, Uzbekistanul îşi vrea cei trei sute de mii de etnici în interiorul Kirghistanului, nu în propria ţară. Tulburările îi servesc de minune pentru a submina controlul kirghiz în această zonă pentru ca mai târziu să o poată pur şi simplu alipi. Vorbeam mai devreme despre graniţele trasate intenţionat de sovietici, chiar cu scopul de amesteca neamurile cu ţările, pentru a crea conflicte permanente, îngheţate sau active, pentru a le arbitra şi gestiona în scopul de a-şi menţine dominaţia zonală. Ori, se pare că Uzbekistanul, privit de mulţi ca şi „omul forte” al Asiei Centrale, prin faptul că este cea mai populată ţară de aici, cu 27 milioane de locuitori, de cinci ori mai mult decât Kirghistanul şi o mare masă de etnici uzbeci împrăştiată în ţările din jur. Chiar dacă a făcut jocul Rusiei în 2004, expulzând baza americană de aici, de această dată se pare că Uzbekistanul are o agendă proprie, pe care este decis să o îndeplinească.Prin forţa împrejurărilor, se pare că Rusiei i-a scăpat total situaţia de sub control, aflându-se acum în situaţia ucenicului vrăjitor care a pornit evenimentele şi nu le mai poate controla. Decizia de a accepta observatori din forţele de poliţie europene, în cadrul OSCE, este o mărturie a neputinţei. Numărul lor redus (52 de poliţişti neînarmaţi pe post de consilieri cu posibilitatea de suplimentare cu încă 50) denotă, totuşi, faptul că Rusia îi doreşte aici mai mult ca şi martori pentru a se apăra de acuzaţiile că nu a pus la cale aceste tulburări. Adevărul este că a pus la cale o mişcare care a scăpat total de sub control şi nu se ştie cum se va sfârşi şi care va fi situaţia strategică după ce lucrurile se vor linişti, când se vor linişti. Mai mult, se pare că pe termen scurt nu şi-a atins obiectivele: guvernul interimar a prelungit contractul cu americanii pentru închirierea bazei de la Manas cu încă un an. Dar alegerile urmează să se desfăşoare la sfârşitul anului în curs, dacă situaţia din sud va permite organizarea lor.În concluzie, se pare că Rusia a iniţiat o contralovitură după modelul oranj, dar care a degenerat într-o situaţie ambiguă din care nu se ştie cum se va ieşi. Când s-a trezit cu cartoful fierbinte în mână, Rusia a încercat să îl arunce către OSCE, dar această organizaţie s-a dovedit de-a lungul anilor total impotentă pentru scopurile pentru care a fost creată. Deci, nu vom şti încă cum se va ieşi de aici, dar important este faptul că timpul lucrează împotriva Rusiei. Americanii au mai multe atuuri ca să întoarcă situaţia în folosul lor, bineînţeles, dacă au cap să o facă. Părerea mea, analizând strict situaţia de faţă, este că Rusia s-a expus prea mult, purtată de valul victoriei ucrainene, iar situaţia actuală reprezintă un recul în

strategia sa. Pot spune că Kirghistanul poate fi, dacă americanii îşi vor juca bine cărţile, ar putea fi o înfrângere majoră pentru Rusia, deoarece de pe acum este o înfrângere parţială, fie numai prin faptul că nu şi-a îndeplinit obiectivele: expulzarea americanilor de la Manas şi instaurarea unui regim favorabil, inclusiv excluderea economică a chinezilor prin anularea tratatelor economice ce scădeau dependenţa Kirghistanului de Rusia. În schimb, a obţinut o situaţie în pragul unui război civil, iar Rusia ştie ce înseamnă să gestionezi un război civil, din moment ce a mai avut parte de unul în Tadjikistan, în anii '90. Mai mult, a implicat şi Uzbekistanul într-o problemă în care l-ar fi vrut deoparte. Nu m-ar mira o bruscă apropiere viitoare între USA şi Uzbekistan, pe baze comune. Vorbesc aici inclusiv de baze militare americane în Uzbekistan, chiar dacă acum şase ani au fost daţi afară.

NOTA 3.

Zvârcolirea naţionalismului rus Preşedintele rus Dmitri Medvedev face o vizită scurtă, de patru ore, în insulele Kurile, prima vizită a unui şef de stat rus sau sovietic de la ocuparea şi anexarea acestor insule de la Japonia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945. Japonezii reacţionează dur, ambasadorul rus fiind convocat pentru explicaţii, mai ales că Japonia nu a recunoscut niciodată anexarea sovietică a insulelor, denumite de ei Teritoriile de Nord, cele patru insule fiind situate la nord de Japonia şi la sud de Peninsula Kamceatka. În Japonia există o zi de comemorare a pierderii Teritoriilor de Nord, iar acest diferend ce durează de aproape şaizeci şi şase de ani a stat în calea încheierii unui tratat de pace între Uniunea Sovietică şi Japonia, după 1991 între Rusia şi Japonia. Juridic, cele două state se află în continuare în stare de război. În timpul preşedenţiei lui Boris Elţin, a fost vehiculată ideea retrocedării celor patru insule Japoniei, dar reacţia dură a naţionaliştilor a făcut ca administraţia de la Kremlin să dea înapoi. În 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui Vladimir Putin la Tokio, când i s-a conferit onorific inclusiv centura neagră la judo, Putin fiind un vechi practicant al acestui sport, negocierile au fost relansate, una dintre propunerile ruse fiind returnarea celor două insule sudice, la fel ca şi în 1956, dar Japonia a respins din nou această idee. Atunci Putin dorea investiţii japoneze în Rusia şi era dispus la concesii, măcar de faţadă.Dar iată că în noiembrie 2010, preşedintele Medvedev face această vizită în Kurile, promiţând investiţii şi cerând o creştere a prezenţei militare în regiune, cu scopul de a proteja aceste insule. La protestele japoneze, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, le-a declarat inacceptabile, spunând că preşedintele rus are dreptul de a vizita orice regiune a Rusiei, subliniind astfel apartenenţa acestui arhipelag la Rusia, şi ştergând astfel cu buretele orice negociere prealabilă, chiar dacă anterior, însuşi Putin era deschis să retrocedeze două dintre insule, recunoscând indirect că nu aparţineau Rusiei. Interesant este faptul că aceste insule au fost ocupate de sovietici la 18 august 1945, la trei zile după capitularea Japoniei. Pretenţiile sovietice au fost atunci şi mai mari, ei cerând americanilor şi o zonă de ocupaţie în insula cea mai nordică, Hokkaido, dar aceste pretenţii au fost respinse de generalul Douglas MacArthur. Acest diferend asupra insulelor este mai acut acum, când se pare că în zonă ar fi importante rezerve de petrol şi gaz natural. Dar nu este singurul din estul Pacificului, Japonia confruntându-se şi cu pretenţiile chineze asupra unor insule din Marea Chinei de Est, iar în regiune sunt multe revendicări teritoriale asupra unor astfel de insule, care implică de la două la patru state.Întrebarea ce se pune este de ce, din moment ce negocierile erau în curs şi lucrurile păreau să decurgă pe o pantă amiabilă, de ce preşedintele rus se hotărăşte brusc să facă această vizită, prima a unui şef de

stat de la ocuparea acestor insule, doar ca să agite Japonia, provocând reacţii în lanţ. Fiindcă este imposibil să nu fie prevăzută reacţia japoneză la un astfel de gest, iar contrareacţia rusească a fost pe măsură, reiterând că este vorba de un teritoriu rusesc, chiar dacă nu este recunoscut ca atare.Răspunsul la această întrebare nu este atât de dificil, dacă ne uităm pe agenda ultimelor evenimente. Rusia este confruntată cu o criză economică severă, încasările din vânzările de petrol şi gaze mergând în alte direcţii, cetăţeanul obişnuit nu are beneficii de pe urma acestora. Ca să ascundă acest lucru, Rusia foloseşte vechea metodă, aplicată cu succes încă din timpurile sovietice, cea de a arunca problema spre alţii sau cea de a arăta că alţii o duc mai rău (Vezi Nota 6).

Dar, ca să aibă succes, mai trebuie accesată panta naţionalistă, ideea de cetate asediată, făcând apel la forţele responsabile să protejeze ţara în primejdie, dar în acelaşi timp să arate că liderii sunt acolo, sunt prezenţi, gata de acţiune. Iar o reacţie dură la protestul japonez face parte din acest arsenal mediatic.Dar să vedem ce se întâmplă în Rusia. Confruntaţi cu războiul fără sfârşit din Caucaz, cu atentate teroriste, cu pierderi de vieţi omeneşti zilnice, din ce în ce mai mulţi ruşi încep să fie favorabili ideii ca Rusia să renunţe la Caucaz, mai ales că sunt minoritari până la 3% în unele republici, sunt pompaţi o grămadă de bani acolo pentru a menţine conducerile proruse fără rezultate palpabile, iar soldaţii şi poliţiştii mor în continuare. mai mult, islamiştii caucazieni lovesc şi pe teritoriul rusesc, şi lovesc tare, ca şi la 24 ianuarie, în aeroportul Domodedovo.Sunt convins că în cursul actualei conduceri nu se va organiza vreun referendum pe această problemă, dar dacă la alegerile următoare, opoziţia o va propune spre dezbatere, vor fi din ce în ce mai mulţi ruşi care ar agrea o astfel de idee. Neoficial, deoarece nu există sondaje oficiale corecte privind această problemă, numărul ruşilor care ar fi favorabili retragerii din Caucaz s-ar apropia, pentru unii ar depăşi, jumătate din populaţie. O miză grea, mai ales că forţele de securitate s-au dovedit incapabile să protejeze Rusia de aceşti islamişti, care câştigă în Caucaz tot mai mult teren.Spre exemplu, ultimele zile. Doar în republica Kabardino-Balkaria activitatea teroristă a crescut de patru sau cinci ori faţă de anul trecut, conform rapoartelor oficiale. Mai mult, se pare că aceştia exportă terorişti şi în republicile vecine, chiar dacă cele populate predominant de islamici, cum ar fi Cecenia şi Daghestan, au propria activitate teroristă deosebit de activă. În 2 februarie cinci poliţişti au fost împuşcaţi într-o cafenea în Chegem. O explozie pe calea ferată a provocat întreruperea circulaţiei a mai multor trenuri, din fericire trenul vizat nu a fost deraiat şi nimeni nu a fost rănit, doar geamurile au fost sparte în urma exploziei, la 3 februarie. Tot la 3 februarie, în capitala Daghestanului, adjunctul şefului departamentului de arhitectură al capitalei a fost ucis într-o explozie. Au mai avut loc două explozii, una într-o cafenea şi alta într-un magazin. În 31 ianuarie au fost descoperite două dispozitive explozive într-o turbină de la hidrocentrala Irganaisky din Daghestan, cu ocazia unui control de rutină. Nu mi se pare a fi o stăpânire a activităţilor teroriste.Dar cea mai importantă acţiune a fost explozia din aeroportul Domododevo din Moscova, la 24 ianuarie 2011. 36 de morţi şi peste o sută de răniţi. Pe lângă faptul că nu pot stăpâni insurgenţa caucaziană, autorităţile ruse au dovedit că nu pot face faţă nici atacurilor asupra propriei capitale. Asta după ce două explozii în metroul din Moscova au produs 38 de morţi şi peste şaizeci de răniţi, la 29 martie 2010. Îi vom distruge pe toţi, spunea preşedintele Medvedev atunci. Nu numai că nu i-a distrus, dar în Caucaz situaţie este cea actuală, iar aceşti terorişti lovesc din nou, de data asta pe unul dintre cele mai importante aeroporturi, provocând aproximativ acelaşi număr de morţi şi răniţi. Ce bază mai poate pune cetăţeanul rus pe promisiunile liderilor?

Ca şi contraexemplu, dacă la 12 septembrie 2001, a doua zi de la cele mai grave atentate teroriste de pe teritoriul american, cineva ar fi venit la mine şi mi-ar fi spus că timp de zece ani nu se va produce alt atac terorist major pe teritoriul american, l-aş fi crezut nebun. Dar au trecut aproape nouă ani şi jumătate şi uite că nu s-au petrecut. Dar liderii ruşi, după fiecare atentat major de pe teritoriul lor promit că atacanţii vor fi pedepsiţi, şi totuşi, ruşii continuă să moară sub bombe. Nu este de mirare că tot mai mulţi se vor afară din Caucaz.Dar este suficient să priveşti harta ca să înţelegi de ce liderii actuali ai Rusiei nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă pierd Caucazul, pierd cel mai sudic punct al Rusiei, un pinten înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Pierd proximitatea de regiunile bogate în hidrocarburi de aici, pierd capul de pod spre Turcia, un potenţial rival şi spre Iran, potenţial aliat, dar şi potenţial rival într-o altă conjunctură. Pierd Armenia, un aliat şi un cap de pod în regiune. Pierd o parte din influenţa spre Asia Centrală. Pierd crestele Caucazului, văzându-se împinşi spre câmpie, teritoriu mai greu de apărat la nevoie. Pierd Abhazia şi Osetia de Sud, enclavele care le permit să controleze Georgia, şi prin ea întregul istm dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Prin extindere, pierd parţial controlul asupra Mării Negre. Prea mult de pierdut, aşa că orice sacrificii merită pentru menţinerea Caucazului de Nord. Iar conducerea actuală a Rusiei îl va menţine, chiar dacă va continua să sângereze mult pentru asta. (Vezi Nota 7)Revenind la explozia de la aeroport, din 24 ianuarie 2011, două zile mai târziu premierul Vladimir Putin spunea că atentatul nu are legătură cu Cecenia, iar teroriştii nordcaucazieni nu au cereri clare, calificându-i drept anarhişti. Dacă citim printre rânduri, premierul Putin respinge orice fel de negocieri cu islamiştii nordcaucazieni, chiar dacă din ce în ce mai multe voci sunt pentru, doar în ideea de a stopa crimele. Înregistrarea din 7 februarie, conform căreia Doku Umarov, liderul insurgenţei nordcaucaziene, îşi asumă responsabilitatea asupra atentatului de la aeroportul Domododevo, îl contrazic flagrant pe Putin, punând conducerea moscovită într-o poziţie jenantă.În această situaţie, cu economia în criză şi cetăţeni tot mai nemulţumiţi, când pierderile din Caucaz cresc şi teroriştii lovesc chiar în capitală a nu ştiu câta oară, liderilor ruşi nu le mai rămâne decât o singură opţiune pentru a dirija nemulţumirea cetăţenilor, cea a naţionalismului. Chiar dacă uneori loveşte neaşteptat, cum a fost cu ocazia luptelor de stradă când grupările naţionaliste au scăpat de sub control după uciderea unui suporter al unei echipe de fotbal, arma rămâne eficientă, o supapă prin care se poate scurge nemulţumirea maselor. În acest context se poate include actuala dispută cu Japonia. Medvedev a mers în Kurile pentru a satisface naţionalismul rus, făcând să se dea uitării alte probleme presante pentru Rusia. Iar aceste probleme sunt suficient de grave încât să merite stricarea relaţiilor cu Japonia, una din marile puteri economice ale momentului (locul 3 în lume, până de curând locul 2 în lume).Iar Japonia s-ar putea să-şi revizuiască constituţia adoptată după 1945, prin care nu poate să desfăşoare acţiuni militare înafara teritoriului naţional. Atunci, pentru a nu permite revenirea imperialismului japonez, noua constituţie a prevăzut acest lucru. Americanii s-au implicat în securitatea Japoniei, inclusiv prin baze militare, dintre care cea din Okinawa mai funcţionează şi astăzi, permiţând Japoniei saltul economic uriaş, din moment ce nu cheltuia mai nimic pentru apărarea asigurată de americani. În măsură mai mică, de acelaşi avantaj au beneficiat şi vesteuropenii, care sub protecţia americanilor şi prin planul Marshall au putut să iasă rapid din haosul economic de după al doilea război mondial. Revenind la Japonia, aceasta şi-a trimis în anii 90 soldaţii ca şi trupe de menţinere a păcii, după ce au

amendat constituţia. Dar s-ar putea ca în urma unei astfel de răciri şi confruntări cu Rusia, Japonia să revină la înarmare, şi poate chiar la schimbarea constituţiei. Acest aspect ar crea un nou inamic potenţial pentru Rusia. Este inadmisibil ca Rusia să nu prevadă acest aspect. Dar prin faptul că totuşi a marşat pe trezirea naţionalismului japonez, doar pentru a-l zgândări pe cel propriu, ne dă o dimensiune a problemelor cu care se confruntă Rusia, probleme cunoscute de puterea de la Kremlin, care este capabilă să arunce la gunoi considerentele strategice, doar pentru câştiguri tactice, de moment. Este un semn de disperare această insistenţă naţionalistă, în urma scăderii încrederii în statul rus ca şi garant al securităţii, aşa cum se vede prin eşecul nu numai din Caucaz, dar şi de acasă, de la Moscova, unde după ce metroul a devenit nesigur, nici pe aeroport nu te poţi baza.Conducerea de la Kremlin se teme în primul rând de erodarea, în urma acestor eşecuri, a bazei susţinerii sale, de aceea naţionaliştii sunt cu grijă încurajaţi. De aceea a privit cu îngrijorare momentul în care au părut să scape din mână, atunci când nici forţele de ordine, atât de experte în reprimarea mitingurilor opoziţiei, nu au putut să le stea în faţă tinerilor din grupările Nashi (Ai noştri) ce urmăreau caucazieni pe străzi, în urma morţii unui suporter al unei echipe de fotbal. Putin a încurajat crearea şi dezvoltarea acestor mişcări, de unii comparate cu Komsomolul sau cu Hitlerjugend, dar se pare că începe să le scape din mână, din moment ce nu mai ascultă nici de forţele de ordine şi de apelurile prim ministrului Vladimir Putin. Iar aceste grupări sunt naţionaliste, deci singurul mod ca să te asiguri de loialitatea lor, mai ales că vin alegerile, este să te areţi naţionalist. Şi cel mai bun mod să fii naţionalist, dacă nu poţi să menţii pacea în Caucaz sau securitatea în Moscova, este să latri la vecini, mai ales la cei cu care ai avea dispute teritoriale.Astfel, Moscova se zburleşte la Japonia, pentru motivul mai sus menţionat, dar şi la România, pentru pretenţii asupra Moldovei. Nu este nici prima, şi nici ultima dată, când Rusia are treabă cu România pentru Republica Moldova, şi nu numai. De exemplu, la 3 februarie, ambasadorul rus de la Chişinău, Valeri Kuzmin, a declarat că SUA, UE şi România exercită presiuni asupra sistemului politic din Republica Moldova. Mai mult, ambasadorul rus aruncă momeala, promiţând reduceri la gaze pentru concesii politice, după exemplul ucrainean.Şi este doar ultima, din multele declaraţii ale oficialilor ruşi despre amestecul României în Moldova. Să fim serioşi, amestecul României, în perioada sa maximă, dacă ar reuşi să atingă maxim 10% din amestecul permanent al Rusiei, prin toate mijloacele. Dar ce nu poate să înţeleagă şi să accepte Rusia, este faptul că elementul românesc s-a păstrat în Republica Moldova în ciuda deceniilor de crime, asasinate şi deportări în masă. Totuşi, acuză SUA, UE, România, doar pentru a crea ideea de asediaţi, pentru a menţine naţionalismul şi a crea o atitudine ostilă străinătăţii agresive, care va coagula întreaga populaţie în jurul conducerii patriotice care stă de veghe, din Kurile până la Chişinău, pentru păstrarea şi menţinerea maicii Rusia.Interesant este şi faptul că şi noii sateliţi adoptă aceeaşi metodă, din moment ce sunt confruntaţi cu probleme asemănătoare. Ucraina, după ce a intrat sub aripa Rusiei devenind sora Belarusului, confruntată cu ideea tot mai des manifestată a federalizării până la separare, caută refugiu tot sub mantia naţionalismului.Pare de tot râsul, dacă nu ar fi luat foarte în serios de oficialii ucraineni. La 22 ianuarie ei au serbat cu mult fast ziua unităţii naţionale. Să fie sănătoşi, dar care unitate şi care naţiune?Păi să vedem: deputatul Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko, a declarat că "în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina,

Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie - care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina - care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru". Este ciudată această declaraţie făcută chiar de un reprezentant al unui partid ce se proclamă proeuropean. I-aş reaminti acestui demn reprezentant al Blocului Iulia Timoşenko chiar declaraţia liderului grupului, Iulia Timoşenko în persoană: oamenii din vest vorbesc tot mai deschis de separarea statului, când vor vorbi şi politicienii despre asta, vom avea o disoluţie a statului, citat aproximativ. Deci, se merge după modelul rusesc, spre a evita o discuţie tot mai presantă despre federalizare sau cedare de teritorii, faci scandal spre vecini, pentru a asigura poporul că eşti acolo să aperi naţia. Care naţiune, în cazul Rusiei în Caucaz sau al Ucrainei în alte zone, am mai discutat. (Vezi Nota 8)Ori, această atitudine nu poate duce prea departe. Există prea puţine posibilităţi, atât în cazul Rusiei, cât şi al Ucrainei, care la ora actuală este condamnată să urmeze soarta Rusiei. Dacă în Rusia se va schimba radical conducerea, lucru puţin probabil, şi această conducere se va orienta spre o altă direcţie, poate chiar renunţând la Caucaz, dar în acest caz trebuind să facă faţă unor alte foarte probabile cereri de secesiune, din moment ce teritoriul rusesc conţine peste o sută de popoare, Rusia o va apuca pe o cale care va trebui analizată.Dar în cazul mult mai probabil, în care se menţine actuala politică şi conducere, în foarte scurt timp vom asista la o fascizare a Rusiei. Iar această cale are doar două ieşiri, ori dictatură, ori anarhie ca şi în Egipt. Nu degeaba Rusia urmăreşte cu mare atenţie evenimentele de acolo. Dar anarhia din Rusia în mod sigur va fi de o mult mai mare anvergură decât cea din Egipt, ţinând cont şi de întinderea teritorială, putând fi un fenomen asemănător războiului civil din 1918-1921.Iar Ucraina va urma calea mentorului rus, ori spre dictatură, ori spre anarhie.

NOTA 4.

Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 În scurt timp se vor implini trei ani de la izbucnirea acestui prea puţin elucidat război dintre Rusia şi Georgia. Evenimentul mi se pare important prin prisma faptului că Rusia, pentru prima oară de la disoluţia Uniunii Sovietice din 1991, intervine militar direct şi deschis într-un stat vecin. Este un fapt deosebit de relevant, dacă aruncăm o privire în istoria recentă a Rusiei, respectiv a Uniunii Sovietice, a cărei succesoare este Rusia.În deceniul nouă al secolului trecut, Uniunea Sovietică se retrăgea din ultima aventură dezastroasă din Afghanistan, cu zeci de mii de pierderi. A urmat prăbuşirea imperiului, iar în deceniul următor, Rusia, succesoarea, a preferat să intervină în zonele considerate drept sfere de influenţă mai degrabă prin interpuşi, iar când aceştia nu au făcut faţă, a intervenit cu trupe, dar fără să o recunoască, în ciuda tuturor evidenţelor, multe dintre ele prezentate chiar la ONU. Aşa a fost în conflictele numite acum îngheţate, dar atunci deosebit de fierbinţi. A intervenit cu trupe în Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, şi prin masca „voluntariatului” în alte părţi. Ca un exemplu mai cunoscut nouă, menţionez participarea directă a militarilor din Armata a XIV-a în conflictul transnistrean din 1992, când Rusia a susţinut ferm că nu a intervenit deloc, chiar dacă cele douăzeci de tancuri ale acestei armate ce au atacat Tighina la 4 iunie în acel an arborau fără jenă drapelul rusesc, iar toate acţiunile separatiştilor erau conduse de ofiţeri ruşi ale acestei armate, compusă în mare măsură din militari ruşi, atunci când cazacii şi separatiştii nu au mai făcut faţă dârzeniei apărătorilor moldoveni. Cu toate evidenţele, repet, Rusia a negat totul, iar Occidentul şi SUA s-au făcut că nu văd, doar pentru a nu zgândări orgoliul Rusiei pe care o doreau ca şi un viitor partener, nu adversar.

În primii ani ai secolului XXI, se părea că Rusia a renunţat la politica de forţă, recurgând mai degrabă la „soft-power”, prin intermediul celei mai puternice arme ale sale, Gazpromul. O armă extrem de eficientă, deoarece când Rusia se supăra, Gazpromul tăia gazul în plină iarnă şi întreaga Europă, din ce în ce mai dependentă, tremura, la propriu. O armă mai eficientă ca şi Armata Roşie, s-a spus atunci.Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi raspunde militar Georgiei? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?La aceste întrebări voi încerca să răspund în comentariul ce urmează.

Drumul spre război

Antecedentele acestui război sunt poate cunoscute, dar trebuie reamintite, pentru o mai bună înţelegere a situaţiei generale ce a dus la amorsarea conflictului. Pentru ca să nu mai fac o nouă retrospectivă, voi cita din romanul „Sânge pe Nistru”, menţionând că totul este real, mai puţin personajul colonelului Levan Turashvili, figură fictivă şi personaj secundar în acest roman, din moment ce acţiunea principală se desfăşoară în Basarabia, după cum şi spune titlul romanului, dar deosebit de important prin prisma relatării de faţă. Un feed-back necesar pentru o mai bună înţelegere a contextului geopolitic în care ne plasăm.

„Răsăritul fusese diferit. De altfel, în fiecare dimineaţă, aici, în defileul Kodori, ce separa autoproclamata republică a Abhaziei de restul Georgiei, răsăritul soarelui era ceva unic. Părea că lumina se strecoară temătoare printre stâncile roşiatice ale Caucazului, cu teamă parcă de umbrele întunecate ce sălăşluiau în unghere ascunse printre crăpăturile de piatră, acolo unde întunericul era stăpân chiar şi în miezul zilei. Părea că noaptea doar se retrage temporar, până la apus, pentru ca să redevină stăpână până la un nou răsărit. Şi de fiecare dată o făcea altfel, uneori mai tiptil, agăţându-se de norii cenuşii de ceaţă, alteori mai rapid, alungată de profunzimea albastrului senin al cerului. Dar de fiecare dată revenea, uneori mai repede, alteori mai târziu, dar totdeauna înaintea asfinţitului ce prevestea încă o capitulare a soarelui în faţa stâncilor şi prăpăstiilor.La fel ca şi istoria acestui ţinut, reflectă colonelul Levan Turashvili. De la începutul existenţei sale, Georgia a fost ocupată şi a reuşit să se elibereze întocmai cum lumina învinge întunericul. Dar forţele întunericului au tot revenit, fie că s-au numit arabi, tătari, persani, turci, şi ultimii, ruşii. Indiferent de denumirea sau ideologia sub care şi-au manifestat dominaţia şi ocupaţia, ţarişti, bolşevici, sovietici, ruşi, încă n-au renunţat, la fel cum întunericul aşteaptă printre stânci şi prăpăstii orice urmă de slăbiciune a soarelui pentru a redeveni stăpân. Dar uneltele sale sunt acum mai rafinate.Ca şi crearea de republici secesioniste susţinute de maica Rusie, menţinute cu soldaţi, bani şi arme tocmai pentru a fi un ghimpe în coasta celor care încearcă să se desprindă de sub tutela marelui stăpân. Deoarece menţinerea unor conflicte îngheţate pretutindeni pe teritoriul nesupuşilor era un mijloc formidabil de presiune ce nu putea fi ignorat. O ameninţare vizibilă, palpabilă, cu reizbucnirea conflictului făcea mai mult decât o mie de declaraţii politice. Iar bazele înaintate ale imperiului, capetele de pod militarizate din aceste zone separatiste, scăpate oricărui control, parcă abia aşteptau să sloboadă câinii războiului asupra celor care îndrăzneau să pună la îndoială axioma conform căreia Moscova continuă să fie centrul lumii.Iar Georgia, din toamna lui 2003, de la „Revoluţia trandafirilor”, în urma căreia preşedintele Mihail Shevarnadze, fostul ministru de externe sovietic al lui Mihail Gorbaciov, a fost înlocuit cu prooccidentalui Mihail Shakashvili, cam asta făcuse. A întors spatele marelui vecin care i-a dominat viaţa de la 1783, cu scurte pauze cum ar fi independenţa dintre 1919-1921 până la ocuparea de către bolşevici. Revolta georgiană din 1924 a fost înecată în sânge. Iar acest vecin, la proclamarea independenţei după colapsul imperiului din 1991, a creat două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia

de Sud, urmate şi de a treia, Adjaria, dar aceasta din urmă de scurtă durată, ea revenind sub jurisdicţia Georgiei. Dar cu Abhazia şi Osetia de Sud a urmat războiul, încheiat nedecis sub oblăduirea Moscovei, la fel cum s-a întâmplat şi în Moldova cu Republica Transnistreană.Ghinionul Georgiei este poziţia sa geografică. La fel ca şi în cazul României, istoria sa este o consecinţă a geografiei. Situată pe limba de pământ ce desparte Marea Neagră de Marea Caspică, era poziţionată chiar în calea expansiunii sudice a Rusiei spre Peninsula Arabică şi mările calde asiatice. De aceea Georgia a ajuns să-şi respire doza de libertate doar atunci când forţele imperiului se aflau la reflux. Aşa s-a întâmplat şi în 1917, dar şi în 1991, odată cu cucerirea independenţei. Dar acum lucrurile se schimbă. Întunericul este gata să iasă din cotloane, sugrumând din nou soarele libertăţii pentru mica republică.Dar ghinionul poate purta şi o doză de noroc. Iar acest noroc este tot o consecinţă a geografiei, care a făcut ca Georgia să fie aşezată chiar în calea posibilelor rute de transport ale petrolului şi gazelor din zăcămintele bogate şi insuficient exploatate ale Asiei Centrale. Iar acest lucru a atras asupra Georgiei mâna unor protectori puternici. Nu pentru ca să lupte armat pentru ea, dar măcar să le asigure spatele, să-i instruiască şi să-i înarmeze. Dar, mai ales, să-i asigure că nu sunt singuri. La referendumul din 5 ianuarie 2008, 72% din populaţia Georgiei s-a declarat favorabilă integrării ţării în NATO. Desigur, era o opţiune, şi mai era cale lungă până acolo, dar orientarea devenise clară pentru toată lumea. Reformele trebuiau implementate, democraţia trebuia să avanseze sigur pe drumul ei, societatea şi economia la fel, dar tot nu ar fi fost de ajuns. Deoarece problemele spinoase ale Georgiei încă nu găsiseră rezolvare. Iar aceste probleme erau două: Abhazia şi Osetia de Sud.Cea mai periculoasă rămânea Abhazia, mai ales că din punct de vedere strategic ocupa o parte importantă din litoralul ţării, de la graniţa cu Rusia, gura de vărsare a râului Psou, până la nord de oraşul Anaklia, la vărsarea râului Inguri. Capitala acestei autoproclamate republici, nerecunoscute de nimeni până în 2008, era la Sukhumi, oraş port la Marea Neagră.Colonelul Levan Turashvili duse binoclul la ochi scrutând cu atenţie şoseaua ce şerpuia practic suspendată de peretele stâncos. Părea săpată în versantul abrupt, agăţată de stâncă într-un echilibru precar, în dreapta perete aproape vertical, iar în stânga hău fără fund. Ceva nu era în regulă. Era un militar cu prea vastă experienţă pentru a nu simţi acest lucru.Era încă tânăr locotenent ieşit de băncile şcolii militare sovietice, când, în 1990, a alergat la chemarea patriei sale ce se desprindea de sub tutela imperiului. Georgia, pentru a-şi impune independenţa, avea nevoie de o armată naţională, iar el, alături de mulţi alţii, dorea să-şi facă datoria. Dar, ca de fiecare dată în istoria zbuciumată a Georgiei, independenţa şi suveranitatea se plătesc cu sânge. Nici acum nu a fost o excepţie.Imperiul sovietic nu renunţa la cuceririle sale. Pretutindeni, în ţările baltice, Moldova, Azerbaidjan, Tadjikistan, iar mai târziu Cecenia, voinţa Rusiei, moştenitoarea imperiului din toate punctele de vedere, se făcea simţită prin inventarea şi susţinerea, la nevoie prin implicare directă, a tulburărilor şi secesiunilor, prin susţinerea unor minorităţi sau inventarea altora, astfel încât fragmentarea fostelor republici unionale să devină un fapt împlinit. Existenţa forţelor armate sovietice, ulterior ruseşti, precum şi implicarea KGB-ului, ulterior FSB sau SVR, va simplifica mult lucrurile. Aşa s-a întâmplat în Moldova, unde Armata a XIV-a era staţionată în Transnistria, şi tot aşa în Georgia, unde în Abhazia, lângă Gudauta, la aeroportul Bombori, era baza Regimentului 345 Aeropurtat din armata sovietică, precum şi Regimentul 643 antiaerian. În plus, Georgia avea o porţiune importantă de graniţă comună cu noua Federaţie Rusă.Tânărul locotenent Levan Turashvili a primit devreme botezul focului. Deşi a trecut mult timp de atunci, îşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri. Starea de urgenţă s-a declanşat în 12 decembrie 1990, în urma ciocnirilor sângeroase între osetini şi georgieni în Tskhinvali, capitala aşa-zisei republici sud-osetine. În 5 ianuarie era în fruntea plutonului său, format din recruţi şi voluntari, ce intrau alături de alte forţe ale Gărzii Naţionale în Tskhinvali. Au fost întâmpinaţi cu foc, iar luptele de stradă s-au încins. Militanţii osetini, ajutaţi de voluntari ruşi, trăgeau cu furie asupra caselor şi şcolilor. Curând,

oraşul s-a divizat în două zone, partea de vest controlată de osetini şi partea de est de georgieni. La sfârşitul lunii, georgienii s-au retras pe înălţimile din jurul oraşului, pentru a da o şansă armistiţiului mediat de ruşi. Părţile n-au ajuns la nicio soluţie, iar ambele tabere au reînceput lupta. Martie şi aprilie 1991 au fost luni de lupte grele, apoi a urmat o perioadă de acalmie, până pe la jumătatea lui septembrie, când focul s-a reaprins. Georgienii asediau Tskhinvali, încercând să oprească aprovizionarea oraşului, chiar au deconectat alimentarea cu energie electrică. Încercau mai ales să întrerupă fluxul proviziilor ce veneau pe şoseaua ce lega Tskhinvali cu Osetia de Nord, pe teritoriul Rusiei. În replică, osetinii au atacat satele georgiene, dedându-se la masacre. Georgienii au răspuns la fel. Ruşii au intervenit sporadic, mai ales în 1992, de partea osetină, bineînţeles. Această intervenţie, chiar dacă s-a încercat disimularea ei, a făcut ca războiul să se încheie nedecis. Nedecis însemna o înfrângere pentru Georgia, tânăra republică care îşi vedea periclitat viitorul încă din zorii existenţei sale moderne. Semnătura lui Eduard Shevarnadze şi a lui Boris Elţin pe acordul de încetare a focului de la 24 iulie 1992 a însemnat consfinţirea existenţei unei enclave pe propriul teritoriu, enclavă asupra căreia autorităţile georgiene nu aveau niciun control. Pentru ca totul să pară ca la carte, s-au organizat trupe de menţinere a păcii (ruseşti) şi patrule mixte pe graniţă. Deci, deja aveam o graniţă. Trei mii de morţi, dintre care o mie de georgieni, şi optzeci de mii de refugiaţi, pentru o graniţă în inima ţării. Levan simţea un gust amar. Un an mai târziu, luptătorii moldoveni din Transnistria vor simţi şi ei acelaşi gust amar.Levan Turashvili considera că războiul cu osetinii l-a oţelit, l-a făcut mai puternic. A ucis inamici, a condus atacuri, regrupări şi contraatacuri printre clădiri, pe străduţe înguste, prin păduri şi pe dealuri. A văzut oameni căzând lângă el, şi-a văzut oamenii decimaţi de artilerie, a văzut urmele atrocităţilor, oameni torturaţi, femei violate, copii schilodiţi. A văzut coloanele lungi de refugiaţi ce se îndreptau spre teritoriul controlat de georgieni şi a avut o strângere de inimă. Oameni care au renunţat la tot, la casele, la pământurile lor muncite timp de generaţii, la munca lor de o viaţă, doar pentru a-şi încărca câteva lucruşoare în baloturi, apoi să le aburce în câte o căruţă sau chiar o bicicletă, şi să ia drumul bejeniei. Bătrâni cu privirile stinse, copii epuizaţi plângând fără să înţeleagă ce se întâmplă, adulţi obosiţi ce-şi târau picioarele până se prăbuşeau în colbul drumului pentru a nu se mai ridica niciodată. Oamenii plecau să-şi salveze ultimul bun pe care îl mai aveau, viaţa. Iar el, Levan Turashvili, va rămâne aici alături de camarazii săi pentru a le asigura retragerea în siguranţă. Îi înţelegea pe bieţii oameni, doar văzuse urmele atrocităţilor cu ochii lui. Se credea imunizat, considera că a văzut destule, că nimic nu-l mai putea impresiona. A ajuns să creadă lucrul ăsta. Dar s-a înşelat. A urmat războiul din Abhazia.Încurajaţi de succesul osetin, de complicaţiile georgienilor în urma declanşării războiului civil între partizanii preşedintelui răsturnat de la putere Zviad Gamsakhurdia şi cei ai noului preşedinte, fost ministru de externe al lui Mihail Gorbaciov, Eduard Shevarnadze, dar mai ales încurajaţi de ruşii prezenţi în baze pe teritoriul disputat, abhazii aleg şi ei calea separatismului violent.După atacarea şi ocuparea clădirilor guvernamentale din Sukhumi în iunie şi declararea independenţei nerecunoscute a Abhaziei în iulie 1992, la 14 august, Levan, acum căpitan, alături de Garda Naţională şi forţele de poliţie, începe operaţiunile pentru readucerea sub control a provinciei rebele. Patru zile mai târziu, presat de avansul georgian, guvernul separatist părăseşte Sukhumi, lăsând în mâinile georgienilor capitala împreună cu cea mai mare parte a provinciei.Levan ştia că se va întâmpla, dar nu prea avea ce face. El, personal, şi-a ţinut bine oamenii în mână, indiferent dacă se aflau în Osetia de Sud sau Abhazia. Dar nu toţi erau la fel. Excese s-au întâmplat de când există războaiele, prea multă ură şi frustrare acumulată este gata să se reverse de fiecare dată când are ocazia. Sunt acte pe care o minte umană normală, în condiţii normale, le-ar găsi de neconceput, dar în condiţii de război, aceleaşi acte le consideră fireşti, ba chiar găseşte justificări asupra lor. Lucru, practic, de neînţeles.Aşa s-a întâmplat şi aici. Au fost izgoniţi civili abhazi din capitală doar pe motivul că erau abhazi, au fost jafuri, violuri, poate şi crime. Mulţi luptători georgieni străbăteau străzile cu capetele înfierbântate

de alcool şi nu numai. Levan a intervenit de fiecare dată când a avut ocazia, domolind lucrurile. Oricum, acestea erau minore faţă de cele întâmplate în Osetia, la care fusese martor. Lucrurile erau sub control. Dar nimic nu putea justifica ce va urma din partea abhazilor. Ei au început devreme atrocităţile, parcă cu un caracter sistematic. Dintre georgieni, nici chiar Mkedrioni nu-i puteau ajunge, deşi această grupare paramilitară cu caracter mafiot care lupta de partea georgiană nu era renumită nici pentru disciplina sa, nici pentru un elan prea exagerat faţă de ideile patriotice, deşi se autonumeau naţionalişti şi patrioţi. La ei propria căpătuială era pe primul plan, iar oricine le stătea în cale era perceput ca şi un obstacol.Din punct de vedere militar, situaţia era net favorabilă georgienilor. Trupele rebele erau asediate la Ochamchire, pe coastă şi Tkvarcheli, mai în interior, ambele spre limita sudică a enclavei, iar punga de rezistenţă abhază de la Gudauta era presată din ambele părţi de trupele georgiene de la Sukhumi şi Gagra, cea din urmă la nord-vest, tot pe coastă, dar periculos de aproape de graniţa rusă.Levan şi unitatea sa, una dintre cele mai bune din Garda Naţională, au fost trimişi iniţial la Gagra, de unde urmau să atace spre sud-est, de-a lungul coastei, punga abhază din jurul bazei ruse de la Gudauta. Dar încă o dată, georgienii au căzut victime încrederii în medierea rusă, deşi combatanţii cel puţin, erau conştienţi de suportul din ce în ce mai vizibil pe care trupele ruse îl acordau separatiştilor. Viclenia şi perfidia rusească se va dovedi încă o dată hotărâtoare.La 3 septembrie 1992, un acord de încetare a focului a fost negociat la Moscova. Conform acestuia, în schimbul recunoaşterii suveranităţii Georgiei asupra celei mai mari părţi a Abhaziei, aceasta trebuia să-şi retragă trupele din zona Gagra. Încrezători în armistiţiu, peste 1200 de luptători georgieni, împreună cu echipamentul aferent, părăsesc zona. Printre ei unitatea lui Levan Turashvili. S-au deplasat în vecinătatea oraşului Tkvarcheli, pentru a lua parte la asediul de aici. Bombardarea şi distrugerea fabricii de electricitate a oraşului crea iluzia unui final rapid al asediului. Dar Levan a putut asista la primele manifestări vizibile a sprijinului rusesc. Elicopterele militare ruseşti aterizau cu regularitate în oraş, aducând imense cantităţi de provizii, medicamente, evacuând răniţi şi civili, dar şi livrând importante cantităţi de armament şi muniţii, precum şi mercenari plătiţi care să lupte împotriva asediatorilor. De asemenea, coordonau eficient apărarea abhazilor.Dar perfidia ruşilor va ieşi la iveală curând. Zona Gagra, apărată de forţe georgiene insuficiente, a fost atacată la 1 octombrie de abhazii care încălcau astfel armistiţiul. Dinspre baza Gudauta, începură să avanseze pe şoseaua spre Gagra alături de tancuri T-72, lansatoare de rachete Grad şi armament greu rusesc. Elicopterele de atac şi bombardierele Su-25 contribuiau decisiv la avansul abhaz. În curând, Gagra va fi prinsă între două fronturi care urmau să se închidă ca şi colţii unui cleşte. Dinspre nord, de dincolo de graniţa rusească, Confederaţia Muntenilor din Caucaz, formată din voluntari şi mercenari plătiţi, precum şi unităţi de cazaci, au trecut graniţa înarmaţi până în dinţi, fără ca cineva din partea autorităţilor ruse să-i deranjeze. Ba chiar dimpotrivă, li s-au pus la dispoziţie mijloace de transport. Conduşi de necunoscutul pe atunci Shamil Basaev în fruntea unei unităţi formate din ceceni, aceste trupe proaspete au căzut dinspre nord asupra oraşului. Basaev a fost făcut comandantul frontului de la Gagra şi ministru adjunct al apărării abhaze. Planificarea atacului a fost responsabilitatea ministrului adjunct al apărării din Federaţia Rusă, generalul Kolesnikov. De fapt, navele ruseşti vor bloca Gagra de pe mare, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, KIL-25, BTH -38, Golovin. Rezistenţa georgiană va fi eroică, dar zadarnică. Depăşiţi numeric şi din punct de vedere al echipamentului, apărătorii vor ceda oraşul pe 2 octombrie. Mii de civili georgieni au reuşit să fugă, înainte de căderea oraşului. Dar cei rămaşi au fost nevoiţi să îndure reprimările sângeroase puse la cale de Shamil Basaev şi abhazi. Crime, violuri, torturi, sânge şi multă ură. O sută de civili georgieni au fost duşi pe stadionul din Gagra, decapitaţi de către batalionul lui Shamil Basaev, iar abhazii au încins cu capetele lor pe post de mingi un macabru meci de fotbal. Pe acelaşi stadion au mai fost executaţi în masă, cu mitralierele, zeci, poate sute de civili. Masacrele au devenit o notă dominantă a avansării separatiştilor.Năpădit de noianul amintirilor, Levan nu se putu abţine să nu se gândească la soarta lui Shamil Basaev, conducătorul separatiştilor la Gagra. Doi ani mai târziu va fi unul dintre liderii cei mai importanţi ai

cecenilor în propriul război de secesiune împotriva Federaţiei Ruse. În bătălia pentru Groznâi, din decembrie 1994 până în februarie 1995, a condus aşa numitul ”batalion abhaz”, format din veteranii de la Gagra. La 3 iunie 1995, într-un raid aerian, ruşii au distrus casa unchiului său din Disne-Vedeno. Au fost ucişi unchiul, sora, soţia şi fiul lui Basaev, precum şi alţi membri ai familiei sale. Un frate tocmai îi căzuse în luptă în apropiere. În scurt timp, Shamil Basaev a devenit inamicul numărul unu al autorităţilor ruseşti. A condus raidul cecen asupra spitalului din Budionovsk în sudul Rusiei, luând ostatici 1600 de oameni, reuşind să revină în Cecenia sub protecţia scuturilor umane, în ciuda repetatelor încercări ale forţelor speciale de a-l neutraliza. O sută douăzeci şi nouă de morţi şi patru sute cincisprezece răniţi civili. Nenumărate atentate împotriva ţintelor ruseşti i-au fost puse în cârcă, unele şi le-a asumat prin intervenţii televizate. Aşa au fost luările de ostatici de la teatrul moscovit în 2002, când gazul folosit de trupele speciale ruseşti a făcut o sută şaptesprezece morţi dintre ostatici, sau de la şcoala din Beslan în 2003, peste trei sute de civili morţi, majoritatea copii. Rămas fără un picior după ce a călcat pe o mină în ianuarie 2000, în timpul celui de-al doilea război din Cecenia, Shamil Basaev rămâne acelaşi adversar înverşunat al Moscovei. Nenumărate atacuri teroriste, soldate cu sute de morţi, inclusiv preşedintele prorus al Ceceniei, Ahmad Kadîrov, asasinat prin detonarea unei bombe amplasate sub tribuna oficială la defilarea din Ziua Victoriei, la 9 mai 2004, i-au fost atribuite. Guvernul rus chiar a pus un premiu de zece milioane de dolari pe capul său. Shamil Basaev a murit la 10 iulie 2006, în detonarea accidentală a unui camion încărcat cu explozibil în Inguşeţia, nu departe de graniţa cu Cecenia. Cum era şi normal, FSB-ul şi-a arogat meritul asasinării sale. Iată cum unul dintre cei mai mari duşmani ai Rusiei şi-a început cariera sprijinind Rusia prin participarea la un război împotriva Georgiei.După victoria de la Gagra, drumul era deschis spre Sukhumi. Batalionul lui Levan era printre forţele care apărau oraşul. Era, cum s-ar spune, un veteran. Luptase în Osetia de Sud, luptase în Abhazia la asediul oraşului Tkvarcheli şi cucerirea capitalei Sukhumi şi, se considera pregătit şi pentru apărarea acesteia, dar, pentru a nu ştiu câta oară, se înşela.Începând cu luna decembrie a anului precedent, obuzele artileriei au început să cadă asupra oraşului. Levan s-a obişnuit în scurtă vreme cu ele, de asemenea şi cu incursiunile din ce în ce mai îndrăzneţe ale rebelilor. De cele mai multe ori erau respinse după lupte de intensitate medie cu durată variabilă, de la o jumătate de oră până la câteva ore. Nu trebuia să-i spună nimeni, era clar că testau dispozitivul de apărare al oraşului, ca şi pregătire pentru asaltul decisiv. Etapa premergătoare a durat câteva luni. Aşa a trecut iarna şi a venit primăvara. La 4 martie, Eduard Shevarnadze a venit în Sukhumi pentru a organiza defensiva. Nu avea pentru ce, deoarece treburile militare trebuiesc lăsate în mâna militarilor. La 14 martie 1993, ora 6 dimineaţa, un masiv atac a fost lansat de către rebeli asupra oraşului. Rezultatul imediat au fost pierderile masive de vieţi omeneşti din partea civililor georgieni. Avioanele Suhoi-25 şi Suhoi-27 ruseşti au atacat oraşul. Una din ţintele aşa-zis militare a fost piaţa oraşului, circa şaptesprezece civili plătind cu viaţa întâmplarea de a se fi aflat în acel moment la cumpărături, în încercarea de a găsi ceva de mâncare în oraşul aflat sub asediu. La acuzele georgienilor, ruşii au negat orice implicare. La 19 martie, un Suhoi-27 a fost doborât de o rachetă lansată dintr-un dispozitiv S-75 Dvina (indicativ NATO SA-2 Guideline). Pilotul decedat a fost identificat de observatorii ONU ca făcând parte din aviaţia rusă. Cu toate acestea, ruşii au negat vehement orice implicare, chiar acuzându-i pe georgieni de mistificarea probelor.La 14 martie, un nou acord de încetare a focului a fost semnat, doar pentru a fi încălcat de abhazi. La 2 iulie, o forţă deosebit de puternică abhază, întărită cu ceceni din Confederaţia Muntenilor Caucazieni, a debarcat cu sprijinul marinei ruse în apropierea satului Tamishi. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Batalionul lui Levan a luptat cu disperare pentru păstrarea poziţiilor. Sute de oameni au căzut de ambele părţi, dar georgienii au reuşit să recâştige poziţiile în urma unui contraatac furibund.Direcţia principală de atac a rebelilor asupra georgienilor s-a schimbat încă o dată. După ce au eşuat în încercarea de a ataca Sukhumi dinspre vest, zona de la nord şi est, respectiv valea râului Gumista,

devenea logic de prim interes pentru abhazi, aşa că aceştia au acţionat acolo. Defensiva georgiană a fost total surprinsă în 5 iulie, circa cinci sute de apărători au căzut în prima oră de la începutul atacului. Satele Akhalsheni, Guma, Shroma, Kamani, au fost ocupate de abhazi şi de aliaţii lor ruşi, armeni din batalionul Bagramian sau mercenari din Confederaţia Muntenilor Caucazieni. Locuitorii georgieni au fost adunaţi în piaţa centrală din fiecare sat şi masacraţi. N-au scăpat nici preoţii ortodocşi şi călugăriţele din Kamani. Aici violenţele au durat două zile, femei, copii şi bătrâni au fost torturaţi sistematic înainte de a fi ucişi. Călugăriţele au fost violate şi apoi ucise în faţa preoţilor. După aceea, abhazii l-au pus în genunchi pe părintele Iuri Anua şi l-au întrebat cui îi aparţine pământul Abhaziei. A răspuns demn, că pământul Abhaziei, ca întreg globul pământesc, aparţine lui Dumnezeu. Abhazii au pus un tânăr preot să-l ucidă. Acesta refuzând, separatiştii i-au ucis pe amândoi. Odată cu ocuparea văii Gumista, Sukhumi, capitala regiunii, era încercuită de forţele separatiste. Asediul intra într-o nouă fază.Un nou acord de încetare a focului a fost semnat la Soci în 27 iulie, iniţiat de ONU şi garantat de Federaţia Rusă. Ca urmare a acordului, georgienii îşi retrag tancurile şi artileria grea de pe poziţiile de apărare. La 16 septembrie abhazii încalcă armistiţiul şi lansează o ofensivă pe scară largă asupra oraşului Sukhumi. După lupte crâncene, la 27 septembrie, oraşul cade în mâinile rebelilor însetaţi de sânge. Atamanul Nikolai Pusko a susţinut ulterior că sotnia sa de cazaci numărând 1500 de oameni a fost prima care a intrat în Sukhumi. Un masacru mai cumplit decât toate cele precedente are loc pe străzile oraşului în ruine. Nu au scăpat nici membrii guvernului local care au refuzat să părăsească oraşul. Zhiuli Shartava, Guram Gabiskiria, Mamia Alasania şi Raul Eshba au plătit cu viaţa faptul că au rămas alături de cetăţenii pe care îi reprezentau. În parcuri, în faţa clădirilor guvernamentale, în şcoli şi spitale, pretutindeni erau torturaţi şi masacraţi civili georgieni. Un grup de soldaţi capturaţi în timp ce luptau în apărarea oraşului au fost hăcuiţi cu baionetele. Fără să ţină seama de vârstă şi sex, abhazii şi aliaţii lor ucideau în masă, fără milă.În timpul războiului din Abhazia au fost ucişi între douăzeci şi treizeci de mii de georgieni. Două mii au fost daţi dispăruţi şi niciodată găsiţi. Între două sute cincizeci de mii şi trei sute de mii s-au refugiat din Abhazia. Astfel s-a ajuns ca o minoritate, cea abhază, ce număra circa nouăzeci de mii de oameni, să elimine în Abhazia o majoritate de circa trei sute de mii de georgieni, ucigând zece la sută din populaţie şi izgonind restul, cu sprijin rusesc, bineînţeles. Asta înainte ca termenul de purificare etnică să fie introdus în limbajul curent în urma războaielor din fosta Iugoslavie.Mai cumplită a fost soarta refugiaţilor. Cei ce au reuşit să fugă din oraşul asediat au rătăcit zile în şir pe potecile munţilor, drumurile fiind ocupate de rebelii victorioşi. Trăgeau cu mitralierele asupra civililor ce se apropiau de şosele. Înfometaţi, îngheţaţi, târându-şi picioarele pe potecile înzăpezite, aşteptau moartea ca o izbăvire. Cei ce se opreau din mers, ce cădeau de epuizare, erau pierduţi. Îşi dădeau ultima suflare când te aplecai să-i ridici. Copiii şi bătrânii nu aveau prea multe şanse. Levan nu avea ce să le facă. Îl durea sufletul, dar nu le putea oferi nimic, nici măcar sentimentul de siguranţă.…După purificarea etnică din regiunea Gali, ultima rămasă în Abhazia majoritar georgiană, s-a hotărât. După război, între anii 1995-1998, abhazii au condus un regim de teroare în zonă. Din nou jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva georgienilor rămaşi fără apărare, din moment ce zona ieşise de sub controlul guvernului de la Tbilisi. Doar în 1997, peste o mie trei sute de civili au fost ucişi. Până anul următor, un nou val de cincizeci de mii de refugiaţi se adăuga celor aproape trei sute de mii de georgieni alungaţi din Abhazia.Levan a hotărât că nu mai putea sta pasiv. S-a strecurat în Gali şi a luat parte la luptele de acolo. Trupele de gherilă georgiene s-au organizat în două grupări paramilitare, Legiunea Albă şi Frăţia Pădurii, încercând să stăvilească valul de crime şi abuzuri la care erau supusă populaţia georgiană majoritară. La 20 mai 1998, o puternică forţă abhază a pătruns în Gali. Erau circa 1500 de luptători, însoţiţi de tancuri T-55 şi T-72, TAB-uri blindate şi artilerie grea. Gherilele georgiene li s-au opus cu pistoale automate şi lansatoare de grenade. Cele mai grele lupte s-au dat în zona satelor Saberio, Sida,

Khumushuri şi Zemo Barghebi. În şase zile au fost copleşiţi de superioritatea numerică şi materială a separatiştilor. Au fost sute de morţi de ambele părţi. Peste două mii de case georgiene au fost jefuite şi apoi arse până în temelii. Încă patruzeci de mii de georgieni au fost nevoiţi să ia calea exilului....A sosit şi “revoluţia trandafirilor” din noiembrie 2003, când Eduard Shevarnadze a fost înlocuit cu Mihail Shakashvili în funcţia de preşedinte. Revoluţia s-a făcut fără vărsare de sânge, doar prin manifestaţii paşnice. Levan Turashvili nu l-a regretat nici o clipă pe Shevarnadze. Într-un fel, îl acuza de înfrângerile din 1992-1993, atunci când preşedintele se încrezuse repetat în medierile şi promisiunile ruseşti, tocmai el, un “aparatchnik” care petrecuse atâta timp în vârfurile puterii de la Kremlin, fiind uns cu toate alifiile practicilor imperiale.Schimbarea de conducere la Tbilisi a indus o tentativă de creare a unei noi enclave, riscând să ciuntească din trupul Georgiei o altă provincie importantă, Adjaria. Importanţa economică a acesteia era covârşitoare, e suficient de menţionat cel mai important port al Georgiei, Batumi, era capitala Adjariei. Aslan Abashidze declară independenţa regiunii, în ciuda protestelor opoziţiei ce au dus la ciocniri între partizanii şi adversarii lui Abashidze. Se induce starea de urgenţă, iar secesioniştii aruncă în aer podurile de pe râul Choloki, în încercarea de izolare a regiunii. Georgia impune sancţiuni economice continuând însă negocierile, dar mai ales contactele cu opoziţia lui Aslan Abashidze din Adjaria. O imensă manifestaţie de protest, practic o a doua “Revoluţie a trandafirilor” are loc la Batumi în 4 mai 2004. Forţele de securitate intervin brutal, raportându-se protestatari răniţi. În replică, o demonstraţie şi mai amplă are loc a doua zi, protestatarii luând sub control o parte importantă a oraşului Batumi. Forţele Speciale georgiene intervin în Adjaria, dezarmând loialii lui Abashidze. Acesta fuge la Moscova....În 22 iulie 2006, a izbucnit o nouă criză în zona defileului Kodori. Zona nordică a acestui defileu, caracterizat prin păduri dese pe pantele abrupte şi stâncoase, nu fusese niciodată sub control abhaz de la sfârşitul războiului din 1992-1993. Populată de svani, subgrup al georgienilor, a fost condusă de un senior local al războiului, Emzar Kvitsiani. Acesta, în fruntea grupării sale paramilitare, Monadire sau Vânătorii, s-a opus cu succes tentativelor abhaze de cucerire. Printre altele, se mai ocupa cu contrabanda şi alte activităţi mafiote conexe, precum şi acordarea protecţiei pentru criminalii căutaţi de poliţia georgiană. După schimbarea de conducere de la Tbilisi, postul său de administrator local a fost anulat. Drept răspuns, la 22 iulie 2006, Emzar Kvitsiani îşi reînarmează oamenii, anunţând că nu mai recunoaşte autoritatea georgiană. Abhazii şi ruşii din forţele de menţinere a păcii se grăbesc să-l aprovizioneze cu provizii, armament şi muniţii. Autorităţile georgiene declanşează operaţia de ocupare a zonei. Oficial, pentru a răspunde acuzaţiilor ruso-abhaze de încălcare a armistiţiului şi tratatului de dezangajare militară din 14 mai 1994, primul ministru georgian a declarat că această criză reprezintă o problemă internă şi vor fi folosite doar forţe poliţieneşti.De fapt, asaltul asupra paramilitarilor lui Kvitsiani va fi dat de forţele speciale sub comanda maiorului Levan Turashvili. Asaltul a fost aşa de bine pus la punct şi condus, încât au surprins la sol un elicopter rusesc cu provizii pentru rebeli, elicopter care nu a mai putut decola din cauza ameninţării cu doborârea. Până în 26 iulie, controlul georgian a fost instaurat pe deplin asupra zonei disputate. Au fost morţi şi răniţi, iar majoritatea rebelilor capturaţi. Din păcate, Emzar Kvitsiani, împreună cu câţiva fideli, a reuşit să dispară la Sukhumi.Direcţia de acţiune a fost imprimată de preşedintele Shakashvili. În 2007, confruntat cu proteste masive, organizează noi alegeri pe care le câştigă din primul tur, la 5 ianuarie 2008, iar la referendumul ţinut concomitent, populaţia s-a pronunţat în proporţie de 72% pentru aderarea la NATO. Dar organizaţia nu este pregătită să primească o ţară cu problemele teritoriale pe care încă le mai are Georgia, aşa cum s-a văzut la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008. Ucraina şi Georgia nu au primit atunci Member Action Plan, cu toată susţinerea americană, din cauza opoziţiei aliaţilor din Europa Occidentală, care nu doreau să zgândăre Rusia. Mai erau şi problemele interne din fiecare ţară

în parte, în Ucraina 75% din populaţie fiind împotriva aderării la NATO, iar în Georgia, deşi 85% erau pentru integrare, rămânea chestiunea nerezolvată a celor două enclave separatiste proruse.”

Ciocnirile premergătoare războiuluiLe voi enumera, în mare, pe cele mai importante, fără a încerca să intru într-o polemică, legată de cine le-a declanşat şi de când au început ostilităţile. Adevărul este că aforismul generalului Gheorghe Rasoviceanu din 1940, folosit ca şi moto în romanul „Sânge pe Nistru”, se aplică pe deplin:

„Origina unui răsboiu nu se găseşte în cauzele din preajma primelor operaţii, ci în timpul depărtat, uneori foarte greu de precizat, atât timpul cât şi origina.”

Pe frontierele trasate de acordul din 1994 nu a fost deloc linişte. Schimburile de focuri, inclusiv duelurile de artilerie, în unele cazuri, incursiunile de ambele părţi, erau ceva frecvent, asemănător cu situaţia mult mai mediatizată de la graniţele Israelului.Dar să revenim la anul 2008, în care fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă în mod repetat de pregătiri de război şi de creşterea numărului trupelor şi armamentului din zonă.La 20 aprilie un avion rusesc doboară un UAV (Unmanned Aerial Vehicle) georgian de recunoaştere. Georgia prezintă la BBC înregistrări video ce arată instalarea armamentului greu rusesc, dar Rusia respinge acuzaţiile.Paralel, cele două ţări desfăşoară două exerciţii militare, Imediate Response 2008 şi Caucasus Frontier 2008. La exerciţiul georgian Imediate Response 2008 au participat şi 1000 de soldaţi americani, făcându-i pe ruşi să-i acuze justificat pe americani că au pregătit împreună agresiunea împotriva Osetiei de Sud. O mică paranteză, Rusia a cerut în trecut în mod repetat SUA să facă ceva pentru a opri gherilele cecene să folosească defileul Pankisi dintre Georgia şi Cecenia ca o rută de aprovizionare şi refugiu. Drept răspuns, americanii au început să instruiască armata georgiană în tehnici antiinsurgenţă, având drept rezultat închiderea accesului cecenilor prin defileul Pankisi. Din păcate pentru ei, georgienii n-au fost instruiţi şi în tehnicile de luptă împotriva armatei unui stat modern, cum ar fi acţiunea împotriva blindatelor, ceea ce se va vedea mai târziu.La 31 iulie, două bombe de 122 mm lovesc o maşină a poliţiei georgiene, 6 poliţişti sunt răniţi.În seara de 1 august izbucnesc lupte serioase la graniţa sudosetină. Georgia acuză faptul că Osetia de Sud a bombardat satele georgiene, Osetia respinge acuzaţiile, un comandant sudosetin şi comandantul rus al trupelor de menţinere a păcii susţin că un miliţian şi alte trei persoane au fost ucise de lunetişti georgieni.La 2 august începe evacuarea civililor sudosetini spre Rusia, prin Osetia de Nord. Ambasadorul rus Iuri Popov spune că Rusia va interveni dacă conflictul va începe, iar un oficial sudosetin, Dmitri Medoiev, declară că „voluntarii au sosit deja în Osetia de Sud, în primul rând din Osetia de Nord”.În noaptea de 6 spre 7 august, duelurile de artilerie au devenit continue, la 2 noaptea punctul de control georgian de la Avnevi a fost bombardat, doi militari georgieni pierzându-şi viaţa. La 2.30, tancuri, obuziere de 122 mm şi tunuri de 203 mm georgiene încep deplasarea spre graniţă.

Războiul, scurtă desfăşurareLa 7 seara, în 7 august, preşedintele georgian Shaakashvili ordonă încetarea focului, dar aceasta nu va dura decât trei ore, după care ostilităţile reîncep. La 11 preşedintele declară că în urma bombardărilor

satelor georgiene, va „reinstaura ordinea constituţională împotriva regimurilor criminale din Abhazia şi Osetia de Sud”.Ofensiva georgiană ocupă mare parte din Tskinvali, capitala Osetiei de Sud, în ziua de 8 august, în jurul prânzului. În curând intră în luptă trupele mecanizate ruse venite prin tunelul Roki din Osetia de Nord. Există aici unele neconcordanţe între interpretările părţilor, Rusia declarând că primele sale trupe au trecut prin tunelul Roki în jurul orei 2 p.m. şi au ajuns în Tskinvali seara, dar Georgia susţine că a fost în luptă cu armata rusă încă înaintea zorilor zilei de 8 august. Ca şi dovadă, Georgia a adus interceptări ale comunicaţiilor ruse, respinse de către aceştia. Tot atunci au loc atacuri aeriene ruseşti, inclusiv la bazele din jurul capitalei georgiene Tbilisi. Rusia a pierdut atunci trei aparate de luptă Suhoi-25 şi un Tupolev Tu-22M doborâte de apărarea antiaeriană georgiană. După unele surse, alte două avioane de luptă au fost doborâte în incidente gen friendly-fire, ceea ce aduce totalul pierderilor aviaţiei ruse la 6 aparate, în cinci zile de conflict, asta în ciuda faptului că zborurile au fost suspendate până la 10 august, în urma masivelor pierderi. Până în seara zilei de 8 august, georgienii stăpâneau o mare parte din Tskinvali, mai puţin partea de nord, acolo unde afluiau rezervele ruseşti. Chiar şi acestea erau permanent hărţuite de forţele speciale georgiene, care au reuşit să-l rănească într-o ambuscadă pe general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58, şi să-l ucidă pe maiorul Denis Vetchinov, ulterior decorat postmortem cu cea mai înaltă decoraţie militară rusească, cea de Erou al Federaţiei Ruse. Până în dimineaţa de 10 august, georgienii au deţinut cea mai mare parte a oraşului, dar confruntaţi cu trupele ruse ce continuau să vină au fost nevoiţi să dea înapoi, mai ales după ce au început să piardă artileria şi poziţiile dominante din jurul oraşului. Seara oraşul era evacuat de georgieni, iar în a doua parte a zilei de 11 august se retrăgeau din teritoriul sudosetin.Oraşul Gori, pe teritoriul georgian, aflat la 25 de kilometri de Tskinvali, a fost bombardat începând cu 8 august, la 7.30, atunci când încă Rusia nu intrase în Osetia de Sud, conform propriilor declaraţii. Atunci a căzut prima rachetă cu rază scurtă de acţiune SS-21, urmată de atacuri aeriene ale două avioane de luptă, în dimineaţa zilei de 9 august. Un alt bombardament în piaţa centrală a ucis şase civili şi pe jurnalistul olandez Stan Storimas. A fost lovit şi spitalul, apoi alte poziţii au fost atacate de bombe cu fragmentare (cluster bombs). Până în 12 august, 56000 de civili au fugit din oraş, care va fi ocupat fără luptă de ruşi la 13 august, în urma retragerii georgienilor din Osetia de Sud. Ocupanţii s-au dedat la jafuri şi atrocităţi, ruşii dezvinovăţin-du-se acuzându-i pe aliaţii sudosetini de astfel de fapte.La 9 august Rusia deschide un al doilea front în Abhazia, desfăşurând 9000 de militari din divizia a 7-a Novorossiisk şi a 76-a Pskov desant aerian, precum şi elemente din divizia 20 mecanizată şi 8 infanterie marină din Flota Mării Negre, alături de cel puţin 5000 de abhazi, infanterie şi artilerie. La 11 august încep raidurile în adâncul teritoriului georgian şi a doua zi în defileul Kodori, chiar dacă georgienii se retrag. Sunt ocupate poziţii în jurul portului Poti, iar la 14 august acesta este ocupat, câteva nave georgiene fiind scufundate în rada portului. Tot materialul militar georgian este distrus sau capturat.Nave din Flota rusă a Mării Negre au părăsit portul Sevastopol îndreptându-se spre coastele georgiene începând cu seara de 8 august. Aici s-au întâlnit cu trei nave de desant plecate mai devreme. La 10 august au impus o blocadă, tot atunci corveta Mirazh (Miraj) de clasa Nanuchka III a scufundat cu rachete SS-9-N (Malakhit) o navă de patrulare georgiană, primul angajament naval rusesc de după 1945. Flota rusă avea în compunerea ei crucişătorul purtător de rachete Moskva şi distrugătorul Smetlivyi.

La 14 august 2008 se semnează un acord de pace în şase puncte, mediat de preşedintele francez Szarkozy, Franţa deţinând preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene.

Învăţămintele conflictuluiCam asta a fost desfăşurarea războiului. Bineînţeles, mai sunt încă multe lucruri nelămurite sau contestate de una sau alta dintre părţi, dar ceea ce ştim ne este suficient să tragem nişte concluzii, şi de ce nu, nişte învăţăminte pentru viitor. Deoarece viitorul este cel ce ne interesează, care vine spre noi, fie că ne place sau nu, poate fi, şi sigur va fi legat de conjunctura geopolitică, precum şi de faptele şi pregătirile noastre.Reiau întrebările puse în prima parte, pentru a putea răspunde cât mai complet.Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar Georgia? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?Acest conflict recent are încă multe neclarităţi, dar se pot trage nişte concluzii şi învăţăminte. Am putea să le clasificăm în două părţi, considerente de natură tactică şi de natură strategică.Mai întâi cele de natură tactică.Războiul pare de neînţeles, mai ales pentru partea georgiană. De ce să atace Osetia de Sud, riscând intervenţia Rusiei? Şi totuşi au făcut-o. Nu cred în ideea unei acţiuni sinucigaşe. De ce nu au aruncat în aer tunelul Roki, lung de doi kilometri, ce leagă Osetia de Sud de cea de Nord, de pe teritoriul Rusiei? Preşedintele Shaakashvili răspunde parţial la această necunoscută într-o declaraţie de presă, conform căreia tunelul era plin cu refugiaţi civili sudosetini, de aceea nu a autorizat distrugerea lui. O interpretare care aruncă în desuetitudine acuzaţia Rusiei de barbarism şi genocid a Georgiei faţă de populaţia din Osetia de Sud. Totuşi, declaraţia sudosetinilor spune că evacuarea civililor a început în 2 august şi s-a încheiat în 6 august, iar atacul georgian a pornit o zi mai târziu. Care este adevărul? Un lucru este sigur, Rusia are şi a avut tot timpul în Georgia suficienţi agenţi de influenţă şi de spionaj. Aceştia nu au fost străini de amplele manifestaţii de protest împotriva lui Shaakashvili de la finele anului 2007, care l-au făcut pe acesta să organizeze alegeri anticipate în ianuarie 2008, pe care le-a câştigat din primul tur, atunci când populaţia s-a declarat în proporţie de trei sferturi pentru aderarea la NATO la referendumul organizat cu aceeaşi ocazie. Observatorii străini nu au avut reproşuri referitoare la desfăşurarea scrutinului. Deci iată cum provocarea de tulburări masive poate fi organizată de o minoritate beneficiind, bineînţeles, de sprijin extern.Un semn de întrebare există referitor la intervenţia rapidă şi promptă a trupelor ruseşti. Trec aici peste înregistrările georgienilor prin care ei arată că armata rusă se afla în Osetia de Sud în zorii zilei de 8 august, pe când ruşii susţin că au trecut prin tunelul Roki abia la ora 2 p.m., ajungând la Tskinvali şi în contact cu armata georgiană abia în seara de 8 august. Acest amănunt nu prea are relevanţă, o neconcordanţă de 12 ore nu are prea mare importanţă.Mai important este următorul aspect. Pentru ca să treci o brigadă de tancuri peste Munţii Caucaz, până la intrarea în tunelul Roki, ai nevoie cam de trei săptămâni, deoarece tunelul lung de doi kilometri reprezintă doar capătul traseului. Până acolo sunt kilometri de drum dificil, de pante şi urcuşuri greu de străbătut cu tancuri şi vehicule blindate. Iar aceste tancuri nu pot merge singure. Au nevoie de echipe de întreţinere, de mentenanţă şi servicii, mai ales că modelele prezente în acest conflict nu sunt noi, ba

dimpotrivă, majoritatea erau de tipul T-72. Şi în plus, combustibil. Enorm de mult combustibil. Tancurile şi blindatele consumă cantităţi imense de combustibil, iar în condiţiile de traseu menţionate, consumul creşte proporţional. Vă puteţi închipui cât timp ar avea nevoie cisternele să urce pe serpentinele Caucazului? Acest coşmar logistic pentru orice armată a contribuit şi el la înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul din munţii Afghanistanului.Interesant că Rusia nu a folosit modele mai noi, cum ar fi T-84, sau chiar mult lăudatul model nou-nouţ, T-90. Poate încă nu era gata de luptă, sau echipajele nu erau obişnuite cu el, sau chiar Rusia nu avea încredere în performanţele foarte lăudate şi nu a dorit să se expună unui potenţial fiasco? Greu de apreciat, deoarece o victorie facilă împotriva unui adversar mediocru ca Georgia ar fi putut demonstra calităţile superioare ale tancului T-90, făcându-i o bună reclamă la export, mai ales că Rusia se bazează destul de serios pe exportul de armament.Ca o primă concluzie, ruşii au plănuit de mult timp ofensiva în Georgia. Au plănuit-o şi şi-au poziţionat trupele blindate, în efective cam de două divizii, imediat la nord de tunelul Roki. Iar pe lângă cele două divizii de blindate, cu toată logistica lor, a fost nevoie cel puţin încă pe atâta susţinere de infanterie, inclusiv motorizată, deoarece nu poţi lăsa tancurile singure pe câmpul de luptă. Cam acesta a fost nucleul Armatei 58 condusă de general-locotenent Anatoli Kruliov, rănit în timpul confruntărilor. Armata 58 s-a evidenţiat iniţial prin represaliile din Cecenia.Rusia a explicat că apariţia trupelor sale tocmai la timp s-a datorat exerciţiului militar desfăşurat în nord, încheiat la 2 august. Dar trupele ruseşti nu s-au retras la încheierea exerciţiului militar, ci dimpotrivă, s-au îndreptat spre tunelul Roki, aşteptând izbucnirea ostilităţilor. Deplasarea lor a început mult mai devreme, după cum spuneam. În schimb, la încheierea exerciţiului militar georgian, cei 1000 de soldaţi americani participanţi au plecat din Georgia. Încă un aspect care ne duce la ideea premeditării de către Rusia, încă cu mult timp înainte.Încă un aspect, frontul abhaz.La 9 august, a doua zi după ce, conform surselor ruse, au intrat prin tunelul Roki în Osetia de Sud, ruşii pornesc ofensiva în Abhazia, încă pe două linii divergente, spre sud-est, către Poti şi interiorul teritoriului georgian, şi spre nord-est, prin defileul Kodori. Participă divizia a 7-a Novorosiisk, a 76-a Pskov, a 20-a mecanizată şi a 8-a infanterie marină. Acestea de unde au apărut? Numai dacă ne uităm pe hartă, la garnizoanele de reşedinţă ale primelor două divizii, ne dăm seama că nu au putut fi transportate în două zile, nici nu ar fi avut cum. Singura explicaţie este că deja erau acolo. Fiindcă transportarea unei divizii, fie ea şi de desant aerian, necesită săptămâni de pregătire, tot din cauza logisticii. Nu este suficient să aduci oamenii la punctul de plecare în ofensivă, ci trebuie să le aduci armament, vehicule, muniţii şi subzistenţă, şi să le asiguri tot necesarul, aspecte care nu se văd în filmele de război. Dar a căror importanţă este covârşitoare, fără de care nu se pot duce nici măcar operaţiuni defensive, ce să mai vorbim de o ofensivă.Alt aspect, componenta navală.Navele din flota Mării Negre au părăsit portul Sevastopol în seara de 8 august. Dar pentru a participa la lupte, era nevoie ca ele să fie înarmate, pregătite de război. Ori, acest lucru necesită de asemenea săptămâni de pregătire. Muniţia, armamentul, mai ales rachetele, nu se păstrează la bordul navelor pe timp de pace, mai ales în porturi, din motive lesne de înţeles. Condiţiile de păstrare inadecvate, precum şi riscurile accidentelor (vezi cazul submarinului Kursk, în anul 2000). Pentru evitarea acestor riscuri, muniţia se păstrează în cea mai mare parte în depozite sigure. La bord există doar un stoc limitat,

pentru a putea face faţă unor evenimente nedorite. În rest, totul se încarcă în momentul declanşării alarmelor de luptă. Toate ţările au impus grade diferite de alertă, cele mai cunoscute din filme fiind cele americane, de tipul Defcon, de la 1 până la 5. Ori, în seara de 8 august, navele ruseşti din Sevastopol erau gata de luptă, ceea ce impune logic că au fost deja înarmate şi pregătite de război, din moment ce scufundă cu rachete o navă de patrulare georgiană odată ajunse în preajma coastelor Georgiei, două zile mai târziu. Mai mult, întâlnesc navele de desant, plecate mai devreme, acestea încărcate cu militarii din infanteria marină. Aceştia când au fost îmbarcaţi, deoarece infanteriştii marini nu dorm pe navele de desant. Ei au fost îmbarcaţi cel puţin cu două zile mai devreme, iar armamentul şi echipamentul lor a fost adus şi mai devreme. O altă dovadă a premeditării acţiunii, cu mult înaintea izbucnirii ostilităţilor între Georgia şi Osetia de Sud.În fine, componenta aeriană.Loviturile aeriene contra obiectivelor georgiene s-a desfăşurat după un program prestabilit. dar, conform declaraţiilor unui expert militar american, numai elaborarea programelor de zbor, a reînarmărilor şi aprovizionărilor unui asemenea atac aerian ar fi necesitat luni de pregătire. Spre exemplu, dau aici câteva date referitoare la pregătirea altor atacuri aeriene, de către armate mult mai bine organizate, e drept împotriva unor obiective mult mai multe şi mai dificile. Dar raportul ne dă o dimensiune a nivelului programării, care exclude din start posibilitatea ca aviaţia rusă să fi mers orbeşte, fără o planificare minimă de câteva săptămâni. În operaţiunea „Furtună în deşert”din 1991, americanii şi aliaţii lor au pregătit campania de bombardamente asupra Irakului timp de mai multe luni. la fel în cazul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1995 şi 1999. Din nou, teza susţinută de Rusia a răspunsului la agresiunea Georgiei nu stă în picioare.Nu în ultimul rând, problema voluntarilor.Cu câteva zile înaintea declanşării ostilităţilor, osetinii spuneau că voluntarii au şi sosit. De ce au venit, din moment că încă nu era sigur că va izbucni un război? Situaţia de la începutul lui august nu era mult diferită faţă de alte perioade de escaladare de-a lungul graniţelor. Totuşi, sunt evacuaţi civilii şi sosesc voluntarii. Cine sunt unii din aceşti voluntari? Fotografii luate de jurnalistul Arkadi Babcenko în timpul conflictului arată nişte indivizi bărboşi pe TAB-uri ruseşti inscripţionate cu litere albe. Ceceni din batalionul Vostok, conduşi de Badrudin Iamadaev, cel ce s-a remarcat în primăvară cu mercenarii săi prin atrocităţile din Gudermes, când până şi preşedintele prorus al Ceceniei a cerut desfiinţarea unităţii. Trebuie menţionat că la ora actuală, Cecenia este condusă cu o mână forte de preşedintele prorus Ramzan Kadârov, fiul lui Ahmad Kadârov, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială cu ocazia defilării de ziua victoriei la 9 mai 2004. Trupele neregulate ale lui Ramzan sunt cunoscute pentru crimele şi torturile împotriva tuturor celor suspectaţi de colaborare cu separatiştii ceceni.Deci, alături de trupele ruse apar şi mercenarii ceceni ai lui Ramzan Kadârov. Asemănătoare situaţie ca şi în războiul din Transnistria din 1992, când criminali din închisorile ruse au fost trimişi să lupte la Nistru împotriva moldovenilor.Pe lângă ei, s-a recunoscut prezenţa a 5000 de abhazi pe frontul deschis acolo. Dar recrutarea, înarmarea, sau simpla deplasare a acestor voluntari necesită timp, iar acest timp nu se explică decât printr-o singură concluzie, cea a premeditării, încă cu mult timp înainte.Trebuie să considerăm şi momentul loviturii.Mulţi analişti au remarcat că de obicei, atacurile ruseşti survin în decursul lunii august, atunci când mai toţi oficialii occidentali se află în concediu, aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia în 1968. Sau în zilele

importante, atunci când oficialii sunt ocupaţi cu altceva. Aşa a fost cazul invaziei din Afghanistan, începută în Ajunul Craciunului anului 1979. La fel şi în Georgia, majoritatea liderilor importanţi ai lumii se aflau la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing.Aici, luând în calcul şi premeditarea, intrăm de fapt în consideraţiile strategice.Începând din ce moment a luat Rusia decizia pedepsirii Georgiei? Nimeni nu ar putea spune cu precizie, dar sunt sigur că odată cu instalarea la putere a lui Shaakashvili în urma „revoluţiei trandafirilor” din 2003, Rusia a făcut planuri pentru înlăturarea lui, mai ales după alte revoluţii portocalii, ca şi cea de la Kiev, din 2004, sau cea eşuată în sânge la Abidjan, în Uzbekistan. În orice caz, după părerea mea, la Summitul NATO din aprilie 2008, opţiunea militară era deja coaptă. Amintiţi-vă de declaraţiile preşedintelui Putin atunci când se vorbea tot mai explicit despre posibilitatea acordării MAP (Member Action Plan) Ucrainei şi Georgiei, primul pas spre aderarea la NATO. Ameninţări la adresa Ucrainei, prin posibilitatea preluării Crimeeii de către Rusia, sau chiar a dezintegrării statului. Comparaţii cu probleme etnice din România şi Spania, etc. Dar nimic, sau mai nimic despre Georgia. Asta înseamnă că planul era deja făcut, iar Putin, ca un adevărat strateg, ducea atenţia lumii în altă parte. Soarta Georgiei era deja pecetluită. Nu numai că Vladimir Putin a pregătit şi condus atacul împotriva Georgiei, dar a şi anticipat reacţia lumii, adică un mare fâs. Declaraţii, condamnări vocale, dar nicio reacţie clară. Asemănătoare cu reacţiile Europei la agresiunile lui Hitler din 1938-1939.Am lăsat la o parte reacţiile detaliate ale liderilor mondiali, pentru a nu intra în amănunte care nu sunt relevante. În concluzie, aş vrea să răspund întrebării de bază: cine a câştigat şi cine a pierdut în conflictul ruso-georgian din august 2008?Eu zic că ambele ţări au pierdut.Georgia, cu parte din teritoriu devastat şi jefuit, îşi vede mai îndepărtată perspectiva aderării la NATO, prin prisma nesiguranţei frontierelor şi a prezenţei ameninţătoare a Rusiei, care nu doreşte un stat NATO în coasta sudică, călare pe rutele de aprovizionare cu petrol şi gaze. Statele europene membre NATO, aşa cum au demonstrat-o şi la Summitul de la Bucureşti, evită să supere Rusia pentru a nu-şi periclita sursele de aprovizionare cu gaz. Întrebarea este până unde va merge compromisul Vesticilor faţă de Rusia? Vor reacţiona în cazul unei agresiuni, nu neapărat militare, împotriva ţărilor baltice? Sau a României? Sau a Moldovei, prin Transnistria? Deoarece, până acum, în cazul Georgiei, singura democraţie ceva mai avansată din regiune, Vestul nu prea a reacţionat.Rusia a dorit să-şi arate puterea şi să transmită un mesaj tuturor celor care i-ar contesta supremaţia regională. A dorit să-şi spele imaginea puterii militare şubrezite de bâlbâielile repetate din Cecenia şi din imposibilitatea ca stat să-şi controleze criminalitatea mafiotă. Nu a reuşit, ba dimpotrivă.În ciuda tonului triumfalist şi festivist în care şi-a prezentat victoria pe plan intern, orice analist extern înţelege slăbiciunea Rusiei. Mai mult, prin această perspectivă, Rusia apare mai mult ca şi imprevizibilă în viitor.Despre forţa ei militară, de fapt ceea ce dorea în primul rând să dovedească, imaginea oferită este deplorabilă.În toate înregistrările difuzate, soldaţii ruşi fumează continuu. Nu mă refer la ceea ce însemnă fumatul excesiv pentru condiţia fizică a unui militar, dar mai ales la condiţiile de siguranţă. Chiar coperta revistei Time din acea perioadă înfăţişa un militar rus ieşit pe jumătate din turela unui tanc, cu braţul ridicat în care ţinea o ţigară aprinsă. Faţa îi era acoperită pe jumătate cu o bandană, mă întreb pe unde

trăgea fumul. Dar, orice soldat cu vechime de o zi în cadrul forţelor armate ale oricărei ţări ştie ce pericol înseamnă o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei stocate în apropiere, chiar şi în interiorul unui tanc. Aceste imagini spun multe despre disciplina din armata rusă. Sunt sigur că, la fel ca şi în vremurile de mai demult, pe lângă ţigară mai există şi o sticlă de votcă. Combinaţie periculoasă, dar care, din nou, spune multe despre disciplină. Imagini cu militari ruşi jefuind magazine spun totul, deoarece dacă un ofiţer sau subofiţer nu-şi poate ţine oamenii în mână, nu le poate impune disciplina în deplasare, nu o va putea impune nici în luptă, ba cu atât mai puţin. Oamenii săi se vor împrăştia ca potârnichile la primul angajament mai serios. Eşecurile repetate din Cecenia poate îşi găsesc o explicaţie aici.Blindatele ruse se deplasează ca o turmă, fără nicio logică militară. Se aglomerează toate şi înaintează „bară la bară”. Peste tot, oamenii urlă unii la alţii, de parcă nu ar exista superiori. Chiar şi ultimul răcan dintr-o armată profesionistă ştie că există reguli de deplasare, cu distanţe minime impuse pentru a reduce riscul ambuscadelor, cu asigurarea flancurilor, etc. Chiar şi un militar georgian chior cu AG ar fi putut provoca dezastru într-o astfel de coloană. Să ne mai mirăm că însuşi comandantul Armatei 58 a fost rănit într-o astfel de acţiune? Dacă celor 2000 de georgieni aduşi de avioanele americane de transport din Irak, dar prea târziu pentru a mai participa la lupte, li s-ar fi dat câte un lansator antitanc Javelin la fiecare pluton, ar fi putut face prăpăd fără prea mare efort.Oricum, nu ştim pierderile ruse din război. Georgienii le-au declarat pe ale lor, 168 de morţi. Într-un târziu, după multe luni, ruşii au declarat 64 de morţi din trupele ruseşti, fără aliaţii şi voluntarii abhazi şi sudosetini. Ca de obicei, statistica lor este necredibilă, la fel cum este cea din Afghanistan sau din cele două războaie cecene. Numai în Cecenia, prin datele strânse de Comitetul Mamelor Soldaţilor, s-a ajuns la peste 10000 de morţi.Simptomatică mi se pare aviaţia rusă, care a pierdut oficial patru avioane de luptă, neoficial şase, în doar cinci zile de conflict. Acest număr depăşeşte totalul pierderilor vesticilor în patru războaie, Irak (1991 şi 2003), Iugoslavia (1999) şi Afghanistan (2001).Asta împotriva unei ţări a cărei armată se ridică în total la 21500 de oameni, la care se adaugă câteva sute de poliţişti. Numai pe un singur front, în Osetia de Sud, Rusia împreună cu aliaţii ei au desfăşurat mai mulţi soldaţi decât întreaga armată georgiană.Singurul front în care Rusia s-a dovedit puternică a fost cel informatic deoarece, la fel ca şi în atacul informatic împotriva Estoniei, şi în cazul Georgiei şi-a atins obiectivele.Ca o concluzie, consider că şi Rusia a pierdut mult în acest război. Mai ales la capitolul la care dorea să strălucească, cel al imaginii unei armate profesioniste renăscute din cenuşa Războiului Rece. Eşec lamentabil, chiar dacă pe plan intern totul a fost prezentat triumfalist, ca o mare victorie. Rusia avea nevoie pe plan intern de o victorie militară, pentru a-şi asigura populaţia de renaşterea Rusiei sub regimul autoritar impus în 2000, căruia majoritatea populaţiei continuă să-i acorde încrederea. De asemenea, ar fi trebuit să-l legitimeze pe noul preşedinte succesor al lui Vladimir Putin ca şi un preşedinte puternic, hotărât şi victorios. Reţeta a funcţionat şi înainte, declanşarea celui de-al doilea război cecen de către Vladimir Putin i-a adus o cotă de popularitate imensă, făcându-l să câştige alegerile din 2000 fără probleme. Un lider puternic, asta îşi doresc ruşii, renunţând chiar şi la libertăţile lor politice, inclusiv cele de liberă exprimare, în schimbul unor uşoare concesii sociale şi economice, dar având în minte conştiinţa de mare putere. Totuşi, adevărata imagine a armatei ruse este dezamăgitoare.

Mai mult, dacă americanii îi vor înarma şi instrui pe georgieni corespunzător, cu sisteme antiaeriene şi antitanc, precum şi cu tacticile necesare, mâine Georgia va fi o problemă mult mai greu de abordat de către armata rusă şi aliaţii ei, dar mai ales dacă Georgia se integrează într-un sistem de alianţe militare.În perspectiva viitoarelor jocuri olimpice de iarnă de la Soci din 2012, în imediata vecinătate a frontierei Rusiei cu Abhazia, situaţia este departe de a se fi clarificat.

NOTA 5.

Caucazul şi Mistralul Pentru ca surpriza să fie cât mai puternică, atacurile rusești sau sovietice se dau în zile de vacanță (invazia Cehoslovaciei în august 1968), în timpul marilor evenimente care mențin atenția și liderii lumii în altă parte (Georgia în timpul olimpiadei din 2008), sau sărbătoare (invazia Afghanstanului de Crăciunul lui 1979). Tot așa a procedat Rusia cu altă lovitură de imagine, în Ajunul Crăciunului anului 2010, când a anunțat împreună cu Parisul perfectarea cumpărării a două porthelicoptere franceze de clasa Mistral, cu încă două ce ar urma să se construiască în șantierele navale rusești. Palatul Elysee a descris afacerea ca o mare victorie a industriei franceze, cu peste o mie de slujbe garantate în următorii doi ani. Dar au fost și voci (de exemplu Andre Gluecksmann) care sublinia faptul că anunțul în Ajunul Crăciunului era mai degrabă menit să distragă atenția publicului de la „o afacere murdară”.Totuși, inițierea afacerii durează de ceva vreme. Intenția rușilor și începerea negocierilor este ceva mai veche, atâta doar că negocierile au durat mai mult. Unii analiști au considerat că nu este posibil ca un stat NATO să vândă echipament militar și tehnologie unui stat care menține în doctrina sa militară NATO ca principală amenințare la adresa securității sale. Dar aceștia nu au luat în calcul mai mulți factori referitori la Franța actuală, factori speculați cu dibăcie de către liderii ruși. Franța, la fel ca și Rusia, are de înghițit o pilulă amară: trecerea de la statutul de putere de prim rang la unul de putere de rang secund. Acum o sută de ani, Franța era o mare putere, Rusia a fost o superputere până în urmă cu douăzeci de ani, sub numele de URSS. Această trecere, împreună cu noile situații la care sunt nevoiți să se adapteze atât liderii, cât și populația, poate trezi adânci resentimente către cei care rămân în poll position, în speță SUA. Tresăririle de orgoliu rănit, cum a fost decizia lui de Gaulle de a retrage Franța din structurile de comandă ale NATO nu schimbă realitatea, am văzut că Szarkozy a readus Franța înapoi în procesul de decizie NATO. Dar nu schimbă nici percepția, nici atitudinea liderilor și populației. Această decădere din rang are și consecințe directe, percepute din plin, cum au fost cele referitoare la războiul declanșat de SUA în Irak, care a costat Franța pierderea unor contracte de 40 de miliarde de dolari cu regimul lui Saddam Hussein. Dincolo de retorica antiimperialistă, este vizibil că Franța este una dintre cele mai imperialiste state moderne, prin acțiunile sale în zona sa de influență de necontestat, fostele sale colonii. Nu degeaba în indexul statelor eșuate din 2010, în topul primelor douăsprezece, jumătate sunt foste colonii franceze, în care Franța continuă aceeași politică, exploatarea resurselor, fără preocupare atentă asupra condițiilor populației sau moralității regimurilor pe care le susține, iar în caz că monopolul îi este contestat, se implică direct, inclusiv prin asasinate sau chiar intervenție militară, lucruri mai puțin vizibile, deoarece cui îi pasă de Coasta de Fildeș sau Djibouti. Cu toate astea, critică acțiunile altora, nu mult diferite de ale sale.Un alt aspect, Franța este afectată de criza mondială. Cu un sistem în mare parte etatizat, mai ales în cadrul unor industrii sau servicii ce s-au dovedit până acum nereformabile datorită puterii sindicale, Franța are nevoie ca de aer de orice comenzi în industria sa grea, cu atât mai mult în cea de apărare,

mai ales după ce multe din piețele de armament tradiționale s-au orientat către alți competitori. De această situație a profitat Rusia în primul rând atunci când Franța a anunțat că nu va vinde și tehnologia avansată sensibilă, cea referitoare la sistemul de comandă, control și comunicații al porthelicopterelor. În răspuns, Rusia a anunțat în august că va ține o licitație internațională, la care și-au anunțat interesul șantiere navale din Spania, Olanda și Coreea de Sud. Imediat, premierul francez Fillon a anunțat că va transfera tehnologia Rusiei, deși s-a opus în 2008 includerii Georgiei în MAP (Member Action Plan) pe motiv că ar schimba balața puterii în Marea Neagră în detrimentul Rusiei. După părerea lui Fillon, se pare că vânzarea porthelicopterelor, sisteme ofensive, dintre care unul va fi amplasat în Marea Neagră, nu schimbă cu nimic balanța puterii.Istoric vorbind, au mai fost precedente în care Franța a acționat altfel decât ar fi fost de așteptat. În deceniul trei al secolului XVI, în ideea luptelor cu Spania, Franța încheie o alianță cu Imperiul Otoman ajuns la apogeu sub Soliman Magnificul, care aduce flota turcă tocmai la Marsilia. Pierderea de către creștini a bătăliei navale de la Prevenza poate fi pusă în legătură și cu asta. A fost nevoie de mari eforturi pentru ca otomanii să fie împinși înapoi spre estul Mediteranei, culminând cu bătălia de la Lepanto, în 1571.Reacția americană a fost până acum mai diplomatică, oficialii SUA spunând că Franța ar fi putut alege o altă opține decât Mistral pentru creșterea încrederii între Rusia și NATO. Asta în contextul “resetării” relațiilor, sintagmă atât de dragă administrației Obama. Până la urmă, se pare că interesul financiar francez pe termen scurt este primordial interesului strategic pe termen mediu alalianței, iar îngrijorările aliaților estici din NATO, cei care au frontieră terestră sau navală cu Rusia, nu sunt relevante. Mai este o problemă asupra echipamentelor și tehnologiilor avansate, niciodată producătorii nu vând, nici chiar aliaților, ultima versiune tehnologică, pentru a nu putea fi puși în dezavantaj în viitorul apropiat, sau pentru a nu pierde întâietatea în domeniul atât de sensibil al cercetării. De exemplu, SUA a refuzat repetat să vândă Taiwanului fregate echipate cu sistemul Aegis, tocmai din aceste motive. Dar nu se dă nicio declarație referitoare la tehnologia instalată pe navele Mistral, iar tocmai lipsa acestei declarații ne face să ne punem unele întrebări. Acum, că am văzut interesele vânzătorului, să vedem care ar fi interesele cumpărătorului, respectiv ale Rusiei.

Porthelicopterul de clasa Mistral este capabil să poarte 16 elicoptere de luptă și transport trupe, Rusia anunțând că le va dota cu elicoptere Ka-29 și Ka-52. Mai poate duce 70 de vehicule blindate sau 24 tancuri, precum și 750 militari ce pot fi debarcați de pe vehicule amfibie. Încă nu este clar modul în care Rusia intenționează să folosească noile capabilitați militare, dar se știe unde vor fi poziționate, câte unul la fiecare flotă, respectiv flota Mării Negre, Mării Baltice, Oceanului Pacific și Înghețat. În Pacific este clar, problema Insulelor Kurile ce a împiedicat până în ziua de astăzi încheierea păcii cu Japonia, în Oceanul Înghețat ne putem referi la pretențiile Rusiei asupra Polului Nord, în Marea Baltică la disensiunile cu Țările Baltice și Polonia, precum și cu situația Kalinigradului, iar în Marea Neagră, războiul cu Georgia și susținerea pseudostatelor mafiote Abhazia, Osetia de Sud și nu în ultimul rând, mai des apărută pe agenda discuțiilor în ultima vreme, Transnistria și prin ea Moldova cu intenția ei din ce în mai vizibilă de a se desprinde din orbita rusească.Pentru noi, în primul rând ne interesează Marea Neagră, de aceea mă voi referi asupra acestui cadru, dar mai întâi câteva considerente generale.Un prim aspect se referă la preț, în sensul că Rusia va plăti Franței în mai multe tranșe cel puțin un

miliard și jumătate de euro, după părerea specialiștilor, chiar dacă prea multe amănunte nu au apărut în cadru oficial. Rusia se află încă în recesiune, taxele asupra companiilor au crescut, investițiile străine s-au redus dramatic, nu numai din cauza crizei, ci și din cauza birocrației și corupției endemice, iar cetățeanul de rând nu simte îmbunătățiri, în ciuda uriașelor încasări din vînzările de gaze, petrol și materii prime. Practic, aceste încasări sunt în mâna câtorva oameni și nu prea se știe unde merg, lipsa transpareței companiilor rusești din domeniu fiind deja proverbială. Totuși, deși acești bani poate ar fi necesari în diversicarea unei economii axate strict pe exportul de materii prime, sunt folositi la cumpărarea de nave Mistral. Poate fi și o motivație ascunsă, liderii ruși, ca și tot decursul istoriei Rusiei, preferă un guvern și lideri bogați în dauna unei societăți bogate, o mână de oligarhi fiind mai ușor de controlat și sancționat (vezi cazul Hodorkovski), iar o societate bogată care ar fi rezultatul diversificării economiei ar duce și la descentralizarea puterii politice.În al doilea rând, această achiziție aruncă retorica Rusiei la unele probleme în desuetitudine. În sensul că dacă cumperi armament tactic ofensiv, de ce te superi când vecinii își instalează armament strategic defensiv? Mă refer aici la mult disputatul scut antirachetă, atât de atacat de către responsabilii ruși.Al treilea rând, achiziționarea navelor Mistral dă o lovitură puternică indirectă exportului rusesc de armament, una din bazele susținerii complexului militaro-industrial rusesc moștenit de la Uniunea Sovietică. Înseamnă că Rusia recunoaște indirect că nu poate fabrica armament performant, de ultimă generație, și este chiar ea nevoită să-l importe pentru nevoile proprii. Ce încredere asupra calității mai poate avea un potențial cumpărător ce dorește armament. Vestea bună pentru Rusia este că pierderile nu sunt atât de mari. Unele din statele cliente ale Rusiei în materie de armament cumpără de la ea pentru că nu au altă posibilitate, fiind state paria supuse embargoului internațional (ca și în cazul Iranului). Altele preferă armele rusești din cauza prețului scăzut, dar mai sunt clienți mari, cum ar fi India și China, interesate inclusiv în armamentul naval, care poate se vor gândi înainte de a face următoarea comandă. În timp ce Rusia cumpără capabilități navale, o mare parte din flota Uniunii Sovietice ruginește în porturi din lipsă de întreținere sau combustibil. Iar dacă Rusia își va duce la capăt intențiile de a cumpăra și alte sisteme, cum ar fi de exemplu vehiculele blindate Lynx, vânzările BTRM-urilor rusești ar fi într-o mare dilemă.Majoritatea ar crede, judecând după momentul în care s-a lansat ideea achiziționării Mistralului, la sfârșitul anului 2008, că este de fapt reacția la analizele rusești referitoare la războiul din Georgia, din august 2008. Chiar și declarațiile unor generali ruși au întărit această idee, unul spunând că dacă ar fi dispus de o navă Mistral, conflictul s-ar fi terminat în 40 de minute, nu în cinci zile. Dar acești generali nu vorbesc singuri, fără aprobarea șefilor politici, aceasta este în tradiția rusă. Până la urmă, este vorba de derutarea opinie publice, sugerând că Mistralul este necesar Rusiei într-un viitor conflict cu Georgia, sau ceva asemănător. Nimic mai fals, dezinformarea rusească funcționând ca de obicei, extrem de bine.Georgia a pierdut războiul, dar a relevat multe dintre slăbiciunile militare ale Rusiei ,totusi chiar dacă este dotată cu armament specific antitanc, nu va mai încerca prea curând să reocupe cele două republici secesioniste, Abhazia și Osetia de Sud. Asta dacă nu se întâmplă un alt eveniment pentru care se pregătește Rusia, de fapt. Chiar și în războiul împotriva Georgiei, marina rusă a jucat doar rolul de suport al trupelor terestre, prea puțină infanterie marină puând fi îmbarcată pentru a fi capabile de eforturi ofensive imediat după ocuparea porturilor și țărmului. Este adevărat că un Mistral ar fi ajutat, de asemenea, un Mistral ar fi de un real folos în cazul izbucnirii ostilităților în Transnistria, mai

trebuind obținut doar acordul de survol al Ucrainei, lucru nu prea greu de când cu virajul acestei țări sub Ianukovici în orbita Moscovei. Este adevărat că acest Mistral ar fi o potențială amenințare pentru țărmurile NATO de la vestul Mării Negre, respectiv România, Bulgaria și Turcia.Dar motivația principală a Rusiei din spatele achiziționarii navelor Mistral este alta, cel puțin în Marea Neagră. Este suficient să ne uităm puțin pe ultimele evenimente ce implică o arie devenită vitală în geografia politică a Federației Ruse. Inițial a fost doar Cecenia, acum putem vorbi de întreaga regiune, Caucazul, respectiv Caucazul de Nord, cel din interiorul granițelor rusești.La sfârșitul anului trecut, o altercație între suporterii unei echipe de fotbal la Moscova s-a lăsat cu un mort. Imediat au fost acuzați caucazienii și a început o vânătoare a acestora pe străzile Moscovei, ducând la adevărate lupte de stradă ce au durat câteva zile. Poliția a intervenit în forță, dar fără prea mare succes, spiritele potolindu-se mai mult de la sine, după câteva zile. Dar au existan ciocniri și în Rostov pe Don, mult mai aproape de regiunea Caucazului. Diviziunea și ura etnică au răbufnit, scoțând la iveală un fenomen devenit obișnuit în Rusia, xenofobia împotriva etnicilor caucazieni. Nu au trecut nici trei ani de când Vladimir Putin, confruntat cu recunoașterea independenței Kosovo, ne amenința inclusiv pe noi, pe baza problemelor din Transilvania(Vezi Nota 6). Dar de ce ți-e frică nu scapi, cum s-a văzut pe străzile Moscovei.Între timp, lucrurile se precipită în Caucaz. Dacă până de curând, se putea vorbi doar de Cecenia ca și un punct fierbinte pe harta Rusiei, situația s-a degenerat cuprinzând întregul Caucaz, inclusiv republicile considerate fidele Rusiei, cele nemajoritar islamice.Cecenia își continuă gherila de joasă intensitate, cu răbufniri periodice, în ciuda eforturilor și declarațiilor oficialilor. Dar flacăra insurgenței a cuprins și republicile vecine, Daghestanul și Kabardino-Balkaria. Insurgența se unifică, rebelii vorbind deja de un viitor emirat. Câteva exemple recente, doar din ultimele zile, lista fiind mult mai lungă.În 2010, Daghestanul a fost cuprins de cea mai mare fervoare insurgentă și teroristă. 38% din morții în atacurile teroriste din Caucazul de Nord și Moscova proveneau sau erau în Daghestan. Aici au avut loc 112 atacuri teroriste (unul la trei zile), inclusiv cinci sinucigașe. Autoritățile recunosc indirect că nu au reușit să facă față insurgenței, chiar dacă au repurtat succese, inclusiv prin eliminarea liderului recunoscut al insurgenților. Pe întregul teritoriu caucazian, insurgenții au devenit mult mai activi. În Kabardino-Balkaria, doar în 50 de zile, de la 1 iunie la 20 iulie, au avut loc 17 explozii și alte 13 bombe au fost dezamorsate (mai mult de un atac la două zile). În decursul anului trecut, au mai avut loc 41 de atacuri asupra forțelor de securitate sau oficialilor, rezultate cu 23 de oficiali morți și 35 răniți. Statistica oficială menționează 24 de rebeli uciși și 7 capturați. A fost impusă în unele regiuni legea marțială, uneori pentru două luni. Au fost atacuri asupra hidrocentralelor de la Baksan și Irganai, urmate de întreruperi îndelungate ale furnizării de energie electrică.Anul 2011 (abia început). La 1 ianuarie este ucis șeful biroului de investigații din districtul Untsukulsky, Daghestan. La 4 ianuarie, adjunctul șefului de stat major al unei unități militare ruse staționate în Ingușeția este grav rănit de o bombă plasată în mașina sa în capitala Osetiei de Nord, Vladikavkaz. Doar între 1 și 5 ianuarie o bombă deraiază un tren, alta explodează la o stație de benzină, o grenadă este aruncată asupra a doi polițiști, un magazin sare în aer, s-au tras focuri de armă asupra unei biserici, un polițist este ucis când a oprit o mașină suspectă, de asemenea și unul dintre ocupanții mașinii este ucis. Au fost raportați alți doi rebeli uciși. Sunt doar o parte din evenimentele violente din doar primele cinci zile ale anului în curs.

Situația din republicile nonislamice, fidele Rusiei, nu este nici ea încurajatoare, rebeliunea extinzându-se și aici. Reacții la discriminarea caucazienilor au apărut chiar și aici, culmea, în armata rusă. Ne-am fi așteptat, ținând cont de tradițiile violente asupra recruților (conform Anna Politovskaia, doar în 2002 mai mult de 500 de recruți din armata rusă au murit uciși de camarazii lor), ca să fie doar de o singură parte. Totuși, caucazienii dintr-o unitate i-au silit pe colegii lor ruși să se culce pe jos formând cuvântul Kavkaz (Caucaz), i-au fotografiat și imaginile au ajuns pe internet.O altă formă de rezistență pasivă, din ce în ce mai gravă, se referă la recrutarea în armata rusă. Situația ultimelor luni este de-a dreptul dramatică. Armata rusă se bazează pe sistemul conscripției, al serviciului militar obligatoriu al tuturor tinerilor apți care au împlinit o anumită vârstă, spre deosebire de armatele NATO, constituite pe baza voluntariatului pe bază de contract. În 2010, Osetia de Nord ar fi trebuit să trimită 2300 de recruți în armată, dar s-au prezentat doar 200, restul preferând să se ascundă, majoritatea în republica vecină disputată cu Georgia, Osetia de Sud, și asta într-o republică caucaziană percepută ca cea mai prietenoasă Moscovei. De teama de a fi trimiși să lupte în zonele problematice, mulți evită conscripția dezertând pur și simplu. Nu sunt prea multe date disponibile despre nivelul dezertărilor din alte republici, dar și acest lucru scăpat de colonelul Iuri Morozov, responsabil cu recrutările în Osetia de Nord, ne face o idee asupra amplorii fenomenului. Insurgența crește, iar numărul celor destinați să lupte împotriva ei scade.Gherila este acum de joasă intensitate în Caucazul de Nord, dar se răspândește, ura etnică împotriva caucazienilor crește pe teritoriul rusesc, iar localnicii refuză să se înroleze în armata federală, vorbim deja de o bombă cu ceas. Gherila este o formă de război intermediară. În unele cazuri, ca și în Cecenia, a apărut în urma unei înfrângeri militare a trupelor regulate, dar scopul ei este să păstreze lupta deschisă, pentru a putea reveni. În cele mai multe situații, se pornește de la terorism, apoi la gherilă, ca apoi să se ajungă la război deschis, odată lucrurile pregătite, iar ulterior la preluarea puterii într-o zonă sau un teritoriu. În curând, gherila care s-a răspândit în Caucazul de Nord, ineficient combătută, va crește în intensitate, ajungând chiar la încercarea de a cuceri puterea, trecând la războiul deschis.Ori, la ora actuală, Rusia, nefiind capabilă să înfrângă gherila, va trebui să se pregătească pentru momentul în care insurgenții vor încerca să preia puterea în Caucazul de Nord. Mistralul poate are ca scop descurajarea NATO și a Georgiei, poate ajutorarea Transnistriei, dar scopul lui principal este desantul aerian chiar pe teritoriul rusesc atunci când vor fi amenințate centrele de putere din Caucazul de Nord, deschizând un front dinspre Marea Neagră. În momentul în care rebelii vor trece la atacul direct asupra capitalei uneia din republicile nordcaucaziene, în mod sigur că vor fi blocat căile de acces dinspre nord, adâncimea teritoriului rusesc, spre câmpie. Iar în acel moment cea mai bună soluţie ar fi un desant dinspre vest, dinspre Marea Neagră, iar acesta este rolul Mistralului. Fie pentru a sprijini o debarcare, un desant aerian, sau fie pur şi simplu pentru a susţine Spetznatzul într-o acţiune în forţă, de decapitare a conducerii rebele, înainte de atacul decisiv. Problema nu este dacă, ci când. Iar în acel moment, Georgia va încerca din nou ocuparea Abhaziei și Osetiei de Sud, dar Mistralul va fi acolo.Paradoxal, deși instrument ofensiv, intenția Rusiei este să folosească Mistralul în scop defensiv, pentru a-și proteja stăpânirea asupra Caucazului de Nord.

NOTA 6.

De ce nu mai poate Rusia de grija noastră De la o vreme încoace, mai accentuat în ultima perioada, se pare că Rusia nu mai poate de grija României. Pe posturi TV ruse se difuzează reportaje despre România, privită mai rău ca o ţară din lumea a treia, dar de parcă nu ar fi fost de ajuns, a trebuit ca însuşi prim ministrul Vladimir Putin, conducătorul de facto al Rusiei, să-şi manifeste grija extremă faţa de soarta românilor. Pare hilar, dacă nu ar fi de fapt o manevră bine gândită a Moscovei.Nu este prima dată. Ne amintim, de exemplu, la începutul lui 2008, când independenţa Kosovo devenea un fapt real, cum Putin şi-a exprimat din nou îngrijorarea asupra consecinţelor recunoaşterii independenţei Kosovo-ului, care ar deschide o nouă cutie a Pandorei. Atunci avertiza cu un ton profetic, dând mai multe exemple, la ce ar putea duce această independenţă. Printre ţările nominalizate se afla şi România. Nu sunt de ajuns problemele din Transilvania, clama acesta, uitând sau neglijând faptul că în România minorităţile se bucură de drepturi largi, nu sunt discriminate în niciun fel, sunt ajutate să-şi păstreze identitatea culturală, lucru despre care nu se poate vorbi în Rusia.Mai nou, în contextul crizei economice globale, din nou suntem copleşiţi de atenţia şi grija mass-mediei ruse, aflată în totalitate sub controlul conducerii politice de la Kremlin.De exemplu, postul TV rus Pervîi Canal a difuzat un reportaj în luna noiembrie, în care spun că România, după aderarea la UE, este cea mai săracă ţară a Europei (au uitat, poate, că Albania, Bosnia-Herţegovina, Belarus, Ucraina, chiar şi Bulgaria, precum şi altele, sunt tot ţări europene). Jumătate din populaţia României nu are ce mânca (sic!). Probabil respectivii confundă România cu Sudanul. Această informaţie trezeşte în cel mai bun caz ilaritate. Despre Transilvania, vorbesc ca şi cum ar fi un stat total diferit de graniţele României (din nou, referire directă la afirmaţiile lui Putin din 2008). În final vorbesc de problema care îi doare: cu toate acestea, în ciuda situaţiei dramatice din ţară, politicienii, atât de la putere, cât şi din opoziţie, sunt uniţi doar prin idealul recreării României Mari. Şi, de fapt, concluzia reportajului, cea mai importantă: această expansiune a început deja, prin sutele de mii de paşapoarte acordate moldovenilor. Iar asta îi doare foarte tare.De ce? Fiindcă au folosit această motivaţie, a cetăţenilor ruşi atacaţi de georgieni, şi în conflictul din august 2008 din Georgia. Aceşti aşa-zis cetăţeni ruşi, abhazi sau osetini, au beneficiat de paşapoarte ruseşti într-un ritm accelerat începând cu anul 2000, chiar dacă nici ei, părinţii sau bunicii lor nu au fost vreodată cetăţeni ruşi. Rezultatul s-a văzut prin războiul împotriva georgienilor din august 2008, pretextul fiind protejarea cetăţenilor ruşi proaspăt dotaţi cu astfel de paşapoarte. Când situaţia se întoarce împotriva lor, prin cetăţeniile acordate pe drept moldovenilor, care nu au renunţat, nici ei, nici părinţii sau bunicii lor la cetăţenia română, Moscova e deranjată. E logic, nimănui nu-i convine să fie combătut cu propriile-i arme.Revenind, de parcă nu era de ajuns, a trebuit şi primministrul Vladimir Putin să accentueze starea de haos şi sărăcie în care se găseşte, chipurile, România. Adresându-se populaţiei într-o emisiune televizată, premierul Putin susţine că vârsnticii în Rusia nu o duc la fel de bine ca şi în ţările industrializate, dar nici nu o duc mai rău, comparativ cu Letonia sau România. Poate premierul nu a citit reportajele Annei Politovskaia, care menţionează cu date şi cifre pensionarii morţi de frig în propriul apartament. În fine, nu acesta este subiectul articolului.Totuşi, de ce Rusia, prin televiziunile sale, controlate şi dirijate de putere, şi chiar prin glasul omului forte, premierul Vladimir Putin, se concentrează aşa de mult asupra României? De ce nu asupra Bulgariei, al cărei nivel de trai, ca şi ţară UE, este inferior României, chiar după statisticile UE?

Este logic, o mişcare a Rusiei prin care loveşte mai mulţi iepuri dintr-o lovitură.În primul rând, confruntată cu probleme grave, Rusia recurge la o metodă studiată şi verificată în perioada sovietică. Rusia, chiar dacă raportează creşteri economice constante, chiar dacă susţine că nu este afectată de criză, pe baza propriilor statistici, pe care nu prea le crede nimeni, fiind prea mult copiate din vremea planurilor cincinale, este afectată grav de criza economică globală. Economia ei este bazată pe exportul de materii prime, în primul rând petrol şi gaze naturale. Generează multe venituri, dar populaţia de rând nu beneficiază, sau beneficiază prea puţin de ele. Aceste venituri nu sunt deloc transparente, nu sunt supuse impozitării de către statul rus decât într-o prea mică măsură, majoritatea banilor scurgându-se spre entităţile ce controlează companiile gigant, de unde sunt dirijaţi în direcţii necunoscute. Ca şi exemplu de ordin de mărime, compania ce intermediază exportul gazului spre Ucraina a avut încasări de două miliarde de euro, cifră de afaceri, dar a declarat profit doar de o sută de milioane, plătind impozit doar pe profit. Ce se întâmplă cu banii, nimeni nu ştie. Mai mult, acţionariatul principalelor companii ruseşti energetice este necunoscut. Chiar la Gazprom, 40% din acţionari sunt „entităţi speciale ruseşti”. Nu degeaba documentele WikiLeaks spun despre Rusia că este un stat mafiot, lucru cunoscut, dar confirmat astfel de serviciile secrete americane. Deci, majoritatea banilor nu se ştie unde merg. Iar restul, ce ajung la bugetul Rusiei, se îndreaptă în majoritate spre complexul militar-industrial, spre sistemul de siguranţă naţională, conducerea Rusiei fiind permanent atentă la orice tentativă destabilizatoare, şi prea puţini ajung la învăţământ, sănătate, şi altele. În concluzie, populaţia nu simte creşterea economică prin creşterea exporturilor de materii prime, mai ales că investiţiile directe au scăzut în Rusia, atât din cauza crizei, cât mai mult din cauza corupţiei şi sistemului mafiot la care companiile occidentale nu s-au putut adapta.De aici apare o aşteptare a populaţiei care şi-a dat voturile către actuala conducere a Rusiei. Iar aceasta nu poată să-i satisfacă aşteptările, nici în cea mai mică măsură. Ruşii o duc la fel de prost, sau poate mai prost decât acum zece ani.Întrebarea este cui se adresează aceste emisiuni şi declaraţii ale premierului. Din start, putem spune că nu Occidentului, care nu pune bază pe astfel de reportaje, iar ruşii o ştiu şi ei. Românilor, nici atât. Lămuriţi, în decursul istoriei, de adevărul afirmaţiilor ruseşti sau sovietice, precum şi de diferenţa între declaraţii şi intenţii, românii nu au reacţionat în nici un fel, pe principiul că nu este nici prima dată, nici ultima dată, când ruşii au treabă cu noi. De fapt, publicul ţintă este cel intern, poporul rus, care nu prea are alte surse de informare, din moment ce mass-media este controlată de Kremlin, iar la Internet au acces prea puţini, şi o mare parte din aceştia, tinerii, sunt racolaţi în grupările naţionaliste.Spuneam de metoda sovietică, aplicată şi verificată. Aceasta sună cam aşa: chiar dacă noi o ducem prost, sunt alţii care o duc mai prost, aşa că fiţi mulţumiţi că trăiţi în Rusia (sau în URSS) şi nu acolo unde oamenii abia au ce mânca. Ne amintim şi noi de emisiunile aproape zilnice ale TVR din anii 80, copiate după modelul sovietic, intitulate sugestiv „Occident 88” sau 87, sau 89, în funcţie de anul difuzării, în care ni se prezenta obsesiv o lume occidentală plină de şomeri, de oameni fără locuinţe ce trăiau în ghetouri, de veşnice proteste violente. Totul cu scopul de a convinge cetăţeanul că trăieşte într-o societate mult superioară, şi să fie mulţumit cu asta, să nu spere că dincolo ar fi mai bine. Urmărind această emisiune, ruşii ar fi convinşi că este bine că nu intră în UE, să nu se mai gândească la asta, ca să nu se confrunte cu problemele cu care cică se confruntă România. Aşa că este bine unde sunt ei, şi îşi vor da votul în continuare să fie acolo.Dar de ce România şi nu Bulgaria, care este ceva mai în urmă din punct de vedere al nivelului de trai,

cel puţin în cadrul ţărilor UE? Răspunsul este simplu, Bulgaria se aliniază dorinţelor Moscovei, acceptă inclusiv conducta South Stream, precum şi multe dintre iniţiativele ruseşti în zonă, chiar dacă este membră NATO şi UE.Dacă în trecut ţinta criticilor Moscovei erau Polonia şi ţările baltice, mai ales prima prin poziţia sa intransigentă în UE faţă de Rusia, faţă de care nu a ezitat să-şi folosească dreptul de veto, chiar dacă asta i-a atras sancţiuni economice prin interzicerea importului de carne de porc în Rusia pe motive calitative (ar părea că standardele Rusiei sunt superioare celor ale UE), de fapt politice, în ultima vreme tunurile Rusiei se îndreaptă spre România.Şi nu întâmplător. România a devenit adversarul principal al Rusiei în regiune din mai multe motive. Enumăr doar o parte:1. Strategia Mării Negre, care în fapt prevede scăderea rolului predominant al Rusiei în zona limitrofă a Mării Negre, la care Rusia a reacţionat dur, culminând cu invazia Georgiei în august 20082. Atragerea Ucrainei în concertul occidental, proiect eşuat în urma venirii la putere preşedintelui prorus Ianukovici3. Bazele militare americane pe teritoriul României4. Instalarea scutului antirachetă pe teritoriul românesc5. De importanţă supremă, scoaterea Moldovei de sub controlul Rusiei şi integrarea în spaţiul occidentalUltimul punct este cel mai dureros pentru Rusia, mai ales prin intransigenţa prin care România îşi urmăreşte interesele, susţinând inclusiv la summitul NATO de la Lisabona necesitatea ca Rusia să-şi retragă trupele din Transnistria. O atitudine care nu avea cum să nu rămână fără vreo reacţie, fie şi cea mediatică ce încearcă să distragă atenţia ruşilor de la propriile lor probleme, spre o ţară cică mult mai problematică, care totuşi are tupeul să încerce ceva în Moldova.Ca o ultimă remarcă, referitoare la afirmaţia lui Vladimir Putin din 2008 referitoare la potenţialul conflictelor interetnice din Europa, special la Transilvania. Ca şi în proverbul cu lupul, se pare că Putin a uitat să se uite în propria ogradă, cea a Federaţiei Ruse, unde Caucazul stă pe un butoi de pulbere, deşi el a proclamat demult victoria în Cecenia. Proclamaţia sa nu a împiedicat bombele să explodeze în metroul din Moscova, nici nu a împiedicat radicalizarea luptei cecenilor, la care s-au alăturat şi republicile vecine. Pe canalele de ştiri, se vorbeşte de conflicte deschise interetnice chiar în Moscova, în urma morţii unui suporter al unei echipe de fotbal. Au fost arestaţi în jur de o mie de oameni, în urma luptelor de stradă.Ca de obicei, conducerea rusă a făcut aceeaşi greşeală. În ideea de a-şi pava calea spre putere, a încurajat grupările naţionaliste cu vederi apropiate referitoare la renaşterea Rusiei ca şi mare putere. Naţionalismul radicalizat poate fi o supapă în cazul în care nu există altceva care să-l înlocuiască, cum ar fi realizarea economică individuală. Dar se pare că deja aceste grupări le-a scăpat de sub control, iar rezultatele se văd de pe acum, sub forma confruntărilor violente şi a vânătorii după cei ce au înfăţişarea unor persoane originare din Caucaz. Un aspect care nu poate decât întări dorinţa de secesiune a republicilor nord-caucaziene.

NOTA 7.

Fisurarea flancului sudic al Rusiei .Razboiul fara sfarsit al Caucazului Al doilea eveniment de importanţă majoră şi care a şubrezit serios sistemul de securitate al Rusiei s-a întâmplat chiar la Moscova în aprilie 2010. Două explozii puternice în metroul moscovit, nu departe de Piaţa Lublianka, au ucis 39 de oameni şi au rănit mai bine de 80. O lovitură puternică dată Rusiei şi siguranţei de sine afişată permanent de liderii ruşi, care se dovedesc incapabili să-şi protejeze capitala. Aceste explozii au fost urmate de altele, în Daghestan şi alte părţi, ultima petrecându-se acum câteva zile la Vladikavkaz, capitala Osetiei de Nord, cu peste 50 de victime.Doku Umarov, emirul autoproclamat al „emiratului” ce cuprinde nordul Caucazului aflat între graniţele Rusiei, şi-a asumat responsabilitatea atacurilor. Un nou Shamil Basaev este pe cale de a se naşte, după dispariţia primului, în 2006. Trebuie menţionat şi succesul actual al FSB-ului, care a reuşit să-l decridibilizeze oarecum în ochii susţinătorilor şi locotenenţilor săi, ca dovadă unele înregistrări difuzate conform cărora unii dintre ei nu-l mai recunosc ca şi lider, deoarece acesta ar avea intenţia să se retragă. Totuşi, riposta militară a Rusiei în Cecenia cam bate pasul pe loc, săptămâna trecută autorităţile anunţând triumfalist uciderea a zece insurgenţi. Dar bombele continuă să facă victime, iar lucrurile nu se vor opri aici.Este de înţeles, dacă luăm în calcul perspectiva istorică a zonei.Permanent, această regiune s-a aflat la confluenţa imperiilor, ajungând într-un târziu sfera de interes a Persiei, Rusiei şi Turciei. Expansiunea rusă capătă preponderenţă asupra zonei, dar va fi nevoie de mai bine de o sută de ani pentru ca ruşii să se înfigă bine în zonă, cel mai lung război purtat de Rusia. Totuşi, nu o vor stăpâni niciodată complet şi sigur. În secolul XIX, ruşilor le-a luat mai mult de o generaţie să-l neutralizeze pe mullahul Shamil, războinicul daghestanez devenit erou al populaţiilor musulmane din Caucaz. Marele scriitor rus Lev Tolstoi a lăsat pagini memorabile despre aceste evenimente.Prăbuşirea imperiului rus în 1917 şi ascensiunea celui sovietic în perioada imediat următoare a lăsat o mică gură de oxigen în regiune, reprimată rapid de comuniştii victorioşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane alături de vânătorii de munte români din Divizia a 2-a Munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, s-au apropiat în Caucaz la mai puţin de 40 de kilometri de Groznâi, Stalin, nesigur pe populaţia indigenă, i-a deportat în masă în Siberia. Au trecut mulţi ani până ce supravieţuitorii s-au întors, transmiţând generaţiilor următoare relatări despre masacrele şi atrocităţile la care au fost supuşi, adăugând o nouă dimensiune urii faţă de ocupant, ură a unui popor războinic şi neînfricat. Colapsul Uniunii Sovietice a grăbit manifestarea veleităţilor de independenţă în Caucazul musulman, împărţit şi reîmpărţit între republici, în ideea clasică de „divide et impera”, la fel cum s-a petrecut şi cu împărţirea teritoriilor româneşti între Republica Moldova şi Ucraina.Djohar Dudaev, general sovietic cu ascendenţă cecenă, care a cunoscut pe viu în tinereţe grozăviile deportărilor în Siberia, marşează pe independenţa Ceceniei, fapt care va duce la primul război cecen, între 1994 şi 1996. Rusia, cu soldaţi nepregătiţi, are pierderi masive, iar Boris Elţin este nevoit să încheie pace, chiar dacă Dudaev este ucis de o rachetă ghidată după semnalul telefonului său mobil. Este o recunoaştere de facto a independenţei Ceceniei, chiar prin tratatul de pace încheiat şi semnat de Boris Elţin între Federaţia Rusă şi Republica Cecenă Ichkeria, care, după spusele lui Elţin, avea "însemnătate istorică, menit să încheie 400 de ani de război".A venit vremea lui Putin, noul lider care nu putea tolera situaţia. Pretextul noului război cecen l-au reprezentat exploziile unor bombe la Moscova, Buinansk şi Volvodonsk care au ucis 293 de oameni şi

au rănit 651. În ciuda semnelor de întrebare asupra originilor acestor explozii, mai ales după episodul Riazan, când bomba din subsolul unui bloc de aici a fost dezamorsată şi suspecţii presupuşi a fi pus bomba s-au dovedit a fi agenţi FSB, s-a declanşat al doilea război cecen. Cei ce au încercat să pătrundă misterul de la Riazan au murit în circumstanţe misterioase, cel mai cunoscut fiind Alexandr Litvinenko, care a scris chiar şi o carte despre asta. La fel, Iuri Scenonecikin, membru în Duma rusă care a iniţiat două moţiuni despre acest eveniment, a murit inexplicabil, probabil otrăvit cu o substanţă radioactivă, probabil thalium, chiar înainte de a pleca în Statele Unite să se întâlnească cu o delegaţie FBI, în 2003. Alt deputat, Serghei Iushenkov, care a iniţiat o investigaţie asupra evenimentelor, precum şi a altor subiecte sensibile din Rusia, cum ar fi criza ostaticilor de la teatrul Nord-Ost din Moscova din 2002, a fost împuşcat mortal la 17 aprilie 2003 lângă casa sa.Al doilea război cecen a continuat şirul de orori, şi practic continuă şi în ziua de astăzi. Ruşii n-au putut zdrobi rezistenţa cecenă, dar s-au folosit de cea mai bună armă disponibilă: clanurile. Pentru noi pare greu de înţeles acest aspect deosebit de pregnant în cultura şi societatea central asiatică şi nu numai. Chiar şi în Africa, tribalismul şi clanurile sunt mai importante decât etnicitatea şi naţiunea, ultima de altfel aproape inexistentă în majoritatea societăţilor africane. Revenind la cele central asiatice, tribalismul transcede de secole etnicitatea şi chiar religia, pentru membrii unui clan mai importantă fiind legătura de sânge, apartenenţa la acel clan, decât faptul că sunt ceceni, uzbeci sau turkmeni sau chiar musulmani. În timpul războiului dus de URSS în Afghanistan, clanurile războinice au oscilat de o parte sau alta, luptând când de partea mujahedinilor, când de partea ruşilor, aşa cum le dictau interesele de moment ale liderilor de clan. Nu era nimic nefiresc în schimbarea loialităţii de pe o zi pe alta, la fel cum se întâmplă şi astăzi în Afghanistan.Astfel, Rusia şi-a asigurat loialitatea lui Ahmed Kadârov, impus ca şi conducător al Ceceniei, dar asasinat de o bombă pusă sub tribuna oficială din Groznâi cu ocazia defilării din 9 mai 2004, ziua victoriei. Mai târziu, în 2007, fiul său Ramzan, a devenit oficial preşedinte al Ceceniei, cu binecuvântarea Rusiei, continuând regimul de teroare impus prin intermediul miliţiei conduse de către el. Totuşi, după cum se vede, nu a reuşit să pacifice regiunea, cu tot sprijinul soldaţilor ruşi şi al FSB-ului.Şi nici nu prea ar avea cum. Lipsa sa de legitimitate este evidentă, fiind ţinut în funcţie doar de sprijinul neprecupeţit al trupelor ruseşti, iar rezistenţa împotriva ruşilor are rădăcini prea adânci, de circa trei secole, care nu pot fi şterse în câţiva ani.Iată câteva din greşelile comise de ruşi aici în ultimii ani. Ruşii nu par capabili să facă diferenţa între combatanţi şi noncombatanţi. Nu neapărat din concepţie, ci mai degrabă prin implementare. Soldaţii din teren nu sunt pregătiţi, sau sunt prea temători, astfel că tratează orice civil întâlnit ca şi pe un terorist. Odată teritoriul ocupat, când nu ai în faţă un inamic clar, ci doar civili în aparenţă, trebuie să faci distincţia între potenţialii amici şi inamici. Aici apare termenul american de „win hearts and minds”. Trebuie să ucizi inamicii şi să protejezi civilii neutri, pentru a-i câştiga de partea ta, nu neapărat să-ţi fie aliaţi, dar cel puţin să rămână neutri. O lecţie pe care americanii au învăţat-o în Vietnam, cu costuri majore, dar pe care ruşii încă nu sunt capabili să şi-o însuşească. În Cecenia, ei continuă să aplice o politică de forţă, ucigând fără discriminare. Astfel doar radicalizează rezistenţa, transformând fiecare civil în potenţial opozant. Această tactică nu are cum să dea rezultate favorabile pe termen mediu şi lung. Ruşii s-au văzut implicaţi în fel de fel de răzbunări şi conflicte tribale, ajungând să susţină mafia locală şi să transforme războiul într-unul de exterminare de ambele părţi,

tortura fiind la ordinea zilei, deoarece un prizonier va fi iremediabil torturat şi ucis, indiferent de care parte. O altă chestiune, această zonă a Caucazului a fost tot timpul lăsată subdezvoltată, ca o pedeapsă. Dar această politică a Kremlinului dintotdeauna se întoarce împotrivă, prin faptul că tinerilor nu le rămâne altă soluţie să iasă din sărăcie decât să se alăture mafiilor sau căpeteniilor războinice care invariabil vor ajunge să se confrunte cu soldaţii ruşi, văzuţi ca şi ocupanţi de trei sute de ani încoace. De asemenea, o circumstanţă agravantă o reprezintă sistemul de mafie şi clan, sistem de care Rusia nu s-a atins, protejând clanurile şi mafiile care sunt de partea sa, prin faptul că le-a oferit sprijin economic şi militar, precum şi putere politică, instalându-le la conducerea Ceceniei. Dar prin asta şi-a atras duşmănia de moarte a restului populaţiei, cea care îndură conducerea acestei bande de criminali. Nu în ultimul rând, cecenii şi rudele lor din Caucaz au de suferit de pe urma creşterii xenofobiei ruşilor din restul ţării, excesele ajungând până la crime. Chiar dacă sunt stabiliţi de multă vreme în oraşele ruseşti sau se află doar în trecere, aceştia, uşor de recunoscut după culoarea pielii, au devenit victime predilecte ale grupărilor de tineri, iar oficialităţile, în cel mai fericit caz, rămân pasive.Geografia etnică a CaucazuluiO foarte scurtă incursiune, faţă de complexitatea zonei, în geografia etnică, religioasă şi culturală a regiunii ar putea facilita o mai bună înţelegere a realităţii actuale.Chiar în sudul noii frontiere a Rusiei în Caucaz, în istmul ce desparte Marea Neagră de cea Caspică, o regiune bogată în hidrocarburi şi punct de trecere a conductelor de gaze şi petrol existente sau proiectate, au apărut din 1991 trei noi state: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Despre situaţia geopolitică a Georgiei şi consecinţele războiului cu Rusia din august 2008 am mai vorbit (vezi nota 4), aşa că mă voi concentra puţin asupra Armeniei şi Azerbaidjanului. Cele două foste republici foste sovietice luptă între ele încă din 1988 pentru Nagorno Karabah (sau Karabahul de Munte), o enclavă majoritar armeană, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului din timpul lui Stalin. În 1988, o intervenţie hotărâtă de moment a conducerii de la Moscova ar fi putut pune capăt conflictului. Dar Gorbaciov, preocupat cu retragerea sovietică din Afghanistan şi cu ideea că o astfel de intervenţie ar fi dăunat imaginii de glasnost şi pereistroika, a ezitat, fapt care a dus la escaladarea conflictului, care a luat caracterul unui adevărat război după destrămarea URSS, în 1991, când ambele republici au devenit independente. La semnarea armistiţiului, în 1994, armenii stăpâneau Nagorno Karabahul şi o fâşie de teren care făcea legătura cu Armenia. În schimb, provincia azeră Nahicevan se găseşte exclavată faţă de Azerbaidjan de către Armenia. Deci, o situaţie cu potenţial exploziv nu numai prin existenţa conflictului îngheţat pentru Nagorno Karabah.Armenia, cu populaţia de circa 3,5 milioane locuitori, a cerut ajutorul Rusiei, vechiul ei aliat. Staţionarea celor aproximativ 3000 de soldaţi ruşi a fost prelungită de curând până în 2044. Între Armenia şi Turcia există o inamiciţie istorică exacerbată şi de nerecunoaşterea de către turci a genocidului armean din 1915-1916, în care şi-au pierdut viaţa peste 1,5 milioane de armeni. Un motiv în plus ca Armenia să se bazeze pe sprijinul Rusiei contra puterii crescânde a Turciei. În schimb, Azerbaidjanul, cum e şi firesc, înclină spre Turcia, poporul azer fiind de origine turcică şi islamist. Ar fi părut mai firesc să încline mai mult spre Iranul cu care de asemenea se învecinează, dar aici există o dispută mai veche, prin faptul că Iranul ocupă Azerbaidjanul de Sud, parte a Azerbaidjanului istoric, iar aici trăiesc mai mulţi azeri decât cei 8,5 milioane din ţară. În plus, Azerbaidjanul este o ţară cu vaste resurse de petrol şi gaze naturale.La ora actuală, Azerbaidjanul a devenit mult mai important decât putea visa vreodată. Încă din

vremurile demult apuse i se spunea „Ţara Focurilor”, datorită gazelor naturale ce ieşeau la suprafaţă şi ardeau ani îndelungaţi. Astăzi, într-o lume ahtiată după gaze şi petrol, importanţa Azerbaidjanului creşte exponenţial. În timpul în care făcea parte din Uniunea Sovietică, era principalul furnizor de hidrocarburi pentru imensa URSS. Astăzi, ca ţară independentă, este vitală. Astfel, este de înţeles interesul marilor puteri faţă de Azerbaidjan, cu atât mai mult cu cât conjunctura geopolitică este pe cale să se reaşeze pe axele conflictuale previzibile. Ostilitatea Azerbaidjanului faţă de Armenia, protejată de ruşi, o împinge către Turcia, cu care are legături tradiţionale de secole. Pentru a evita intrarea în orbita Iranului, şi de asemenea, pentru a nu o lăsa prea mult în braţele Turciei, SUA au început să o curteze din ce în ce mai mult. Vizita secretarului de stat Hillary Clinton în turneul său european, în care a trecut şi prin cele trei state sudcaucaziene, respectiv Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, reprezintă doar o mostră a interesului american în regiune.Revenind la problema Rusiei, se remarcă faptul că Armenia, principalul aliat al Rusiei riscă să rămână izolat, în cazul în care Georgia îşi continuă politica antirusească, întărită de atacul din 2008. Sprijinul american pentru Georgia şi Azerbaidjan, cu toate rezervele faţă de întărirea poziţiei Turciei în regiune, care s-a dovedit un aliat nesigur al SUA, slăbeşte potenţialul rusesc în regiunea Caucazului de sud. Turcia a devenit nesigură încă din 2003, când nu a permis atacul american asupra Irakului din nord, ba dimpotrivă, a permis incursiunile propriilor trupe în nordul Irakului împotriva kurzilor. Mai mult, poziţia antiamericană s-a radicalizat împreună cu un larg spectru din opinia publică cu ocazia mult contestatului transport de ajutoare către fâşia Gaza. Totuşi, SUA investeşte masiv în Georgia şi Azerbaidjan, ca şi o contrapondere la potenţiala creştere a puterii ruse în regiune.Fiindcă şi ruşii, şi americanii, sunt conştienţi de un aspect esenţial: dacă Rusia pierde crestele Caucazului, pierde orice posibilitate de influenţă în aceste ţări, mai mult, pierde întreaga zonă de sud, spre Marea Caspică şi estul Mării Negre. Este suficient să privim spre harta Rusiei de după disoluţia URSS. Întreaga zonă de sud se află în recul, cu un singur apendice înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. De aici se trage imensul interes al Rusiei pentru această zonă pe care nu o poate lăsa din mână, fiind un avanpost înaintat spre sud, de unde Rusia nu mai are un control direct, ci în cel mai bun caz unul indirect, prin fostele republici din Asia Centrală, tot mai subminate de bazele americane edificate aici pentru a lupta cu talibanii din Afghanistan. Dar prezenţa americanilor în aceste baze aduc noi idei ce devin opozante principiilor autocratice, de aici vine şi opoziţia rusă ce le percepe ca şi factori de subminare a ei în regiune.Până la urmă, revenind la Caucaz, în ciuda faptului că Rusia şi-a prelungit staţionarea trupelor sale în Armenia, s-ar putea ca aici să aibă probleme majore, prin efectele care s-ar putea petrece chiar în interiorul graniţelor sale de la nord de Caucaz, în ciuda eforturilor sale de a păstra avanposturi în Georgia sub forma republicilor secesioniste Abhazia sau Osetia de Sud, pentru păstrarea cărora a şi intervenit militar în 2008.Ca aproape întotdeauna, fisura vine din interior, şi de mai bine de 15 ani ea se numeşte Cecenia. Iar această rană care nu se mai închide, acum începe să se şi extindă în tot nordul Caucazului, populat de popoare turcice şi islamiste din ce în ce mai radicale. Nici nu e de mirare, ruşii sunt minoritari în toate republicile caucaziene: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Deşi Cecenia s-a bazat în 1994 pe sprijinul inguşilor, el nu s-a materializat deoarece masacrarea inguşilor din Osetia de Nord din 1992-1993 era prea proaspătă în minte. În noiembrie 1992, gherilele inguşilor au pătruns în Osetia de Nord

pentru a recupera regiunea Prigorodnâi, alipită de Hruşciov la această republică. Osetia a cerut ajutorul Moscovei, dar au răspuns apelului şi cazacii de pe Don şi Kuban, la fel cum au făcut-o şi în Georgia şi în Moldova. În 1993, întreaga populaţie inguşă din Osetia a fost masacrată, prima epurare etnică din Rusia postsovietică. Dar astăzi, inguşii au devenit aliaţi fideli ai cecenilor, la fel ca şi daghestanezii şi celelalte popoare turcice şi islamiste, opunându-se popoarelor ariene şi creştine cum ar fi ruşii şi osetinii.Complexitatea etnică a Caucazului de Nord, extraordinar de mare, a jucat un rol important în favoarea Rusiei, aceasta folosindu-se din plin de disensiunile dintre subiectele etnice şi religioase, jucându-se cu ele, asmuţind populaţiile una împotriva alteia, doar pentru a le domina în continuare. Ruşii, cum greşit s-ar putea presupune, nu întotdeauna au ţinut partea popoarelor pe care firesc ar fi fost să le susţină. În 1992-1993, în Abhazia, i-a sprijinit direct şi deschis pe musulmanii abhazi, aşa cum o face şi în prezent, împotriva creştinilor ortodocşi georgieni. Au fost aliaţi cu cecenii lui Shamil Basaev, care atunci era un erou al Rusiei, pentru ca un an mai târziu şi pe mai departe, până la moartea sa din 2006, să devină cel mai mare duşman al Rusiei, odată cu debutul insurgenţei cecene, din 1994. Pentru o mai bună cunoaştere a complexului mozaic etnic şi geopolitic din Caucaz şi din regiunea pontică, recomand cartea geopoliticianului basarabean Oleg Serebrian „Va exploda estul?” apărută la Editura Dacia în 1998.

ConcluziiPuterea rusă este pusă din nou la încercare de către gherilele musulmane din Caucaz, care au lovit din nou chiar în centrul Moscovei, o puternică lovitură de imagine dată regimului de la Kremlin, care se dovedeşte depăşit de situaţie, incapabil să-şi protejeze cetăţenii capitalei, ca să nu mai vorbim de cei provinciile direct vizate de intenţia de secesiune a cecenilor şi aliaţilor lor din „Emiratul Caucazului”. Exploziile de bombe au continuat şi continuă în republicile învecinate, în timp ce campania împtriva rebelilor nu pare să dea rezultatele promise de Kremlin. Puterea rusă se confruntă deja cu o mare problemă. În 2012 va avea loc Olimpiada de Iarnă la Soci, pe malul Mării Negre, la doar câteva sute de kilometri de zona turbulentă a Caucazului. Dacă nu rezolvă rapid problema, ruşii s-ar putea confrunta cu mari probleme chiar în timpul olimpiadei, o ocazie pe care în mod sigur teroriştii nu o vor rata. Au mai fost atacuri teroriste în timpul olimpiadelor, cel mai cunoscut fiind la Munchen în 1972, când sportivi israelieni au fost luaţi ostatici şi ucişi în timpul încercării de eliberare a lor. Privind situaţia actuală în Caucazul de Nord, s-ar putea ca Munchen 1972 să pară o treabă de amatori faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla la Soci 2012, repet, dacă problema nu este rezolvată cumva.Din 1994 încoace, Rusia a încercat să rezolve problema pe calea dură. Nu a reuşit, dovadă fiind situaţia de azi, ba mai mult, parcă începe să piardă controlul şi în republicile învecinate Daghestan şi Inguşeţia. Este ca un cancer care, dacă nu este tratat, se extinde şi iese total de sub control. Rusia ar trebui să ştie asta, mai ales că nu i-a stăpânit bine pe ceceni de trei sute de ani încoace. Războiul cu ei durează de aproape patru sute de ani, cum bine spunea Boris Eltsin în 1996. Iar cecenii nu s-au dat bătuţi niciodată, este în sângele lor de popor războinic. De aceea nu cred că Rusia va putea să-i învingă în timp scurt, cel puţin dacă nu-şi schimbă tactica şi metodele, mai ales pe cele enunţate în prima parte a articolului. Cecenii au timp, Rusia nu are.Cealaltă posibilitate, a unui compromis sau chiar a unei cedări, iese total din calculele Moscovei. Nu de altceva, dar nu are cum să accepte aşa ceva. Ar însemna recunoaşterea neputinţei, ori tocmai pe

ideea revenirii la vechea glorie, la vechiul imperiu, s-a clădit întreaga campanie care l-a adus în fruntea Rusiei pe Vladimir Putin. Imaginea unui lider naţionalist şi hotărât, care a readus Rusia la masa celor mari, transformând-o într-o putere majoră, de care trebuie ţinut cont. Ori, o cedare cât de mică în faţa unui popor ce numără cam un milion de oameni în total este ceva de neconceput.Mai este şi miza strategică ce ţine Rusia prizonieră. Dacă pierde Cecenia, ar fi un imbold pentru alte popoare de pe cuprinsul Rusiei să ceară independenţa, deschizând astfel Cutia Pandorei. Primii care i-ar urma pe ceceni ar fi daghestanezii şi inguşii. Apoi, pierderea nordului Caucazului de către Rusia ar fi doar o chestiune de timp. Iar consecinţele strategice ar fi catastrofale. Dacă destrămarea URSS este pentru Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, pierderea versantului nordic al Caucazului ar fi cea mai mare catastrofă geopolitică pentru Rusia secolului XXI. Dacă pierde aliniamentul montan, graniţele Rusiei sunt aruncate spre nord, în câmpie, spre Volga, fără vreun obstacol natural, necesitând forţe importante pentru menţinerea lor. Reculul nu poate decât să continue, în această situaţie. Mai mult, susţinerea Armeniei, a Abhaziei şi Osetiei, inclusiv cu trupe, ar fi mult mai problematică, aproape imposibilă. Presiunea dinspre sudul islamic asupra Rusiei s-ar accentua vizibil şi imposibil de controlat. Dar nici apariţia unui stat cecen independent şi islamic nu ar fi o soluţie optimă pentru regiune, dar aici vorbim de o altă analiză.Mai mult, cedarea ar însemna şi îndepărtarea de zonele bogate în hidrocarburi de la Marea Caspică, precum şi de preţioase conducte de transport. Trebuie menţionat că singura conductă asupra căreia Rusia nu are control este BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), dar militar este suficient de aproape, prin Abhazia şi Osetia, de traseul ei.Dar aici, în contextul internaţional apar şi alţi factori de presiune suplimentari. Nu vorbim doar de Kirghistan şi Caucaz, ci şi de evenimentele internaţionale.Obama nu prea are aşi în mânecă, decât o creştere a implicării pe plan internaţional. Pe plan intern, orice iniţiative ai avea, este nevoie de timp ca să apară rezultatele, iar Obama nu are acest timp. Singura soluţie este cea de a se implica şi de a veni rapid cu ceva rezultate pe plan extern, mai ales că a fost intens criticat că a cedat prea multe ruşilor, majoritatea referirilor făcându-se la Ucraina.Reţeaua de spionaj rusă desfiinţată de curând poate fi un răspuns, mai ales că cei 11 arestaţi sau expulzaţi nu reprezentau vreun pericol iminent la adresa securităţii SUA. După activităţile desfăşurate, mai degrabă era vorba de o reţea în adormire, pregătită mai mult să recruteze sau să implanteze „cârtiţe” care mai târziu, peste mulţi ani, să poată da rezultate. Era mult mai logic să fie urmăriţi şi supravegheaţi, pentru a identifica contactele şi recrutaţii, care puteau fi folosiţi ca surse de intoxicare, oferindu-le informaţii false, un procedeu standard în activitatea de contraspionaj. Faptul că toată afacerea a fost făcută publică ne duce cu gândul la faptul că SUA a vrut să transmită un mesaj Rusiei sau să pună ceva presiune în contextul ideii de resetare a relaţiilor, dar şi să transmită publicului american că administraţia este la datorie şi îşi face treaba şi că nu cedează pe teren ruşilor. O asemănare este şi cu cazul spionului Floricel Ichim, arestat de autorităţile române, în loc de a fi folosit pe alte căi. De data aceasta, scopul a fost de a arăta pisica Ucrainei. Reacţia Rusiei la desfiinţarea reţelei din SUA a fost expulzarea lui Gabriel Grecu, diplomat român acuzat de spionaj, iar România răspunde expulzând un diplomat rus.Un alt semnal transmis Rusiei, dar şi Turciei, este semnarea, acum câteva zile la Baku, a acordului AGRI, care va aduce gaz azer în Europa, fără tranzitarea Rusiei. Rusiei i se transmite că perioada de monopol asupra transportului gazului se cam apropie de sfârşit, iar Turciei că importanţa şi

profitabilitatea Nabucco depinde şi de rapiditatea cu care se mişcă. Mai ales că singura conductă independentă de Rusia (BTC) are o mare parte din traseu chiar pe teritoriul turc.În concluzie, în configuraţia actuală, Rusia va trebui să continue să lupte şi să sângereze în Caucaz. Situaţia Rusiei este practic fără ieşire.

NOTA 8.

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări Vorbeam mai sus despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul

disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească.

Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în UE.Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin

până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar trebuie să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. Dotararea armatei cu avioane multirol este din pacate o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate este una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.