CONSIDERAŢIUNI GENERALEl PRIVIND INSTITUŢIA RĂSPUNDERII JURIDICE

1.1. Răspunderea juridică instituţie juridică funcţională în cadrul sistemului de drept

Coliziunea juridica reprezintă o categorie juridică care se referă la modul de corelare și interacţiune a

normelor juridice în cadrul sistemului de drept, ea se caracterizează prin faptul că normele juridice care

formează sistemul de drept al unui stat se contrazic sau conţin divergenţe, influienţînd, astfel, negativ

asupra caracterului sistematic al dreptului şi provocînd dificultăţi în procesul de realizarea și aplicarea

normelor juridice. Respectiv, pentru realizarea scopului prezentei cercetări, considerăm că este necesar mai

întîi să facem o analiză a caracterului sistemic al instituţiei răspunderii juridice, a modului de organizare şi

sistematizare ale elementelor sale constitutive. Din aceste considerente, pentru a înţelege mai bine esența și

trăsăturile caracteristice ale coliziunilor dreptului din instituţia răspîndirii juridice, vom face, mai întîi, unele

referinţe la sistemul de drept în general şi la instituția răspunderii juridice ca element al sistemului de drept

în special.

Formarea bazelor metodologice de investigare a sistemului de drept, în cadrul căruia un rol deosebit îi

revine metodei sistematice de cercetare a fenomenelor juridic deține un loc aparte în literatura din domeniu.

Specificul acestei metode constă în faptul că toate fenomenele juridice, inclusiv instituţia răspunderii

juridice, sînt privite ca un tot întreg în relaţiile lor de interdependenţă şi intercondiţionare.

Prin metoda sistematică de cercetare ştiinţifică a fenomenelor juridice ca parte componentă a

metodologiei contemporane se concretizează şi se studiază aprofundat teoria dialectică a interdependenţei

fenomenelor naturii cu societatea în procesul lor de dezvoltare. Conţinutul metodei sistematice lato sensu

cuprinde ontologia sistemelor (existenţa sistemelor), gnoseologia sistemelor (cunoaşterea sistemelor) şi

conducerea sistemelor (asigurarea funcţionalităţii, perfecţionării şi dezvoltării sistemelor).

cesul de dezvoltare a diverselor categorii de fenomene dus la delimitarea unei științe independente:

teoria generală sistemelor, care se dezvoltă intens și în etapa actuală.

Metoda sistematică se utilizează frecvent și la studierea fenomenelor juridice. Cercetătorii S. Alexeev1,

V. Babaev2, A. Cerdanţev

3 apelează la metoda sistematică de cercetare a fenomenelor juridice pentru a

distinge principalele legităţi ale conexiunilor structurale şi funcţionale dintre elementele sistemului de drept.

Evident că cercetarea sistemului de drept, relevarea modalităţilor de influenţă sistemică asupra relaţiilor

sociale presupune o reflecţie ştiinţifică unică asupra sistemului în general şi la a sistemului dreptului în

special. În această ordine de idei, prof. Gh. Avornic menţionează că „Studierea sistemului dreptului are o

mare importanţă atît teoretică, cît şi practică, întrucît ajută organele competente ale statului şi persoanele cu

funcţii de răspundere să depisteze şi să înlăture lacunele în drept în procesul elaborării şi perfecţionării

dreptului”4. Astfel, studierea atentă a caracterului sistematic al instituţiei răspunderii juridice va servi drept

premisă de elaborare a unui mecanism eficient de soluţionare a coliziunilor juridice din această instituţie.

Concepţia de sistem este cunoscută şi grecilor antici, iar sensul lui în înţeles actual se manifestă, mai

ales, începînd cu epoca modernă. Sistemul este o proprie tate fundamentală şi universală a existenţei,

inclusiv a realităţii sociale. Prin natura sa, viaţa socială se prezintă ca un sistem la toate nivelele sale de

organizare, evident şi în domeniul dreptului. Sistemul nu este un conglomerat cu părţi componente, ci,

potrivit teoriei generale a sistemelor, el reprezintă un „ansamblu de elemente aflate în interacţiune”5.

Societatea umană în permanenţă a tins spre o anumită organizare şi menţinere a structurilor sale fiind

interesat ă în păstrarea ordinii. Dreptul, avînd tendinţa de a asigura o ordine socială raţională, are un caracter

sistematic. Nevoia de sistem este atît de mare, încît în afara acestei idei nu se poate legifera. Una din

trăsăturile de bază ale dreptului din orice stat dezvoltat este caracterul său unitar şi integrativ.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte sistemul, în general, ca fiind un ansamblu de

elemente (principii, reguli, forţe etc.) materiale sau nu, aflate presupune ordine într-un anumit domeniu de

gîndire teoretic, reglementează clarificarea materialului un domeniu de știinţe ale naturii sau face ca o

activitate practică să se desfășoare potrivit scopului urmărit6.

Autoeul Romul Petru Vonica menţionează: „Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente de aceeași

natură aflate în interacţiune, care se află în relaţii logic determinate de altele, ce depind reciproc unele de

altele, cu proprietăţi specifice o formaţiune distinctă, relativ autonomă”7.

Cercetătorul I. Urmanţev evidenţiază următoarele trăsături intrinsece caracteristice sistem, inclusiv

sistemului de drept: 1) unul şi acelaşi temei stă la baza elementelor constitutive; 2) prezenţa relaţiilor ce

condiţionează caracterul unitar al elementelor constitutive ale sistemului; 3) legităţi comune de

considerarea elementelor8.

17

Această definiţie are un caracter relativ extins şi cuprinde trăsăturile esenţiale ale sistemului de drept,

cît şi pe cele ale elementelor sale constitutive: ramuri, subramuri instituţii juridice.

În literatura juridică există mai multe definiţii ale sistemului de drept, dar fără deosebiri de esenţă între

ele. Astfel, autorul C. Voicu defineşte sistemul dreptului deosebiri structură internă a dreptului, adică

organizarea lui interioară, chemată să asigure înfăptuirea unităţii normelor juridice şi gruparea lor pe

subsisteme constiruției juridice, subramuri şi ramuri de drept)9. Prof. I. Ceterchi menţionează că sistemul de

drept reprezintă unitatea dreptului şi diviziunea lui10

. În esenţă, observăm că aceste definiţii de fapt nu

diferă, ele reflectînd unele şi aceleaşi trăsături caracteristice structura internă a dreptului dintr-un stat, prin

care se realizează unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi interdependente -ramuri de

drept şi instituţii juridice. Deci, caracterul unitar al dreptului nu poate fi privit absolut, ci ca o unitate de

diversităţi.

Elementele primare ale sistemului de drept sînt normele juridice, care la rîndul lor grupează în

subsisteme: instituţii juridice şi ramuri de drept. Această viață este obligatorie pentru toate sistemele de

drept. În doctrina dreptului se mai evidențiază şi alte elemente constitutive ale sistemului de drept, numite

auxiliare subramuri de drept şi subinstituţii juridice. Cercetătorul S. Alexeev, evidenţi și ramura de drept

admite dublarea şi chiar triplarea numărului de elemente constitutive ale sistemului de drept, care, ca

formaţiuni complexe, se contopesc cu cele principale11

.

Prezenţa elementelor auxiliare ale sistemului de drept este determinata de complexitatea relaţiilor

sociale reglementate de normele juridice, care nu pot fi incluse în limitele unui singur subsistem, fie el chiar

principal.

Fără a nega ontologia categoriilor juridice complexe, rolul lor important III procesul de reglementare a

relaţiilor sociale, noi credem că acestea nu sînt subsisteme secundare ale sistemului de drept, ci doar

indicatori ai procesului de dezvoltare a dreptului, premise de creare a noi subsisteme.

Un grup de norme, principii şi relaţii dobîndeşte calitatea de sistem numai în măsura în care elementele

lui fuzionează între ele constituind o unitate, gene-rînd relaţii de interdependenţă, relativ stabile, fiecare

element din sistem trebuind să-şi afirme semnificaţia deplină şi să se realizeze prin raportare la celelalte

normee. Norma juridică, aşa cum am mai menţionat, este elementul primar al oricărui sistem de drept.

Norma juridică este legată de sistem, este măsura sa internă, derivă din schema sa şi implică funcţia pe care

o va juca sistemul ca atare. Intre elementele sistemului de drept există fuziuni organice, ele fiind dependente

unele faţă de altele. Spre deosebire de alte sisteme normative, sistemul dreptului este ca racterizat printr-o

convergenţă mai accentuată a laturilor sale, avînd un grad mai mic de diferenţiere. Astfel, este important ca

în procesul de studiere a sistemului de drept să facem o analiză a modului său de organizare şi structurare. În

această ordine de idei cercetătorul N. Ovcinnikov scrie că analiza structurală a sistemului începe cu

evidenţierea şi cercetarea detaliată a părţilor lui constitutive. A doua etapă de cercetare a sistemului de drept

constă în evidenţierea şi analiza legăturilor şi coraporturilor dintre elementele sistemului12

. Dreptului, ca un

tot întreg, îi este caracteristică organizarea strictă şi corelarea elementelor sale constitutive, de aceea analiza

structurii dreptului ca ansamblu de elemente constitutive (ramuri, instituţii şi norme) ce se află într-o

corelaţie strînsă ne permite să sesizăm nu numai caracterul său static, dar şi dinamic. De aici deducem că

prin structură putem înţelege atît organizarea obiectului respectiv, cît şi finalitatea interacţiunii elementelor

sale constitutive.

În cazul sistemului de drept: unitatea şi structura sa se realizează pe baza unor anumite criterii. în

literatura ju ridică se evidenţiază mai multe criterii de divizare Avornic13

și A. Popescu14

susţin că obiectul

reglementării juridice reprezintă criteriul principul, fundamental. Obiectul reglementării juridice reprezintă

un ansamblu, o relații totalitate de relaţii sociale calitativ omogene, care sînt reglementate de noime juridice

ce se referă la o ramură de drept sau alta15

.

_______________________ 13 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. p. 322.

14 Popescu A Teoria dreptului. Bucureşti: Editura fundaţiei „România de mîine”, 1999. p. 102.

15 Avornic Gh. și al Teoria generală Chişinău: Cartier juridic, 2004. p. 322.

16 Ямпольская Ц. Система советского права и nepcneктивы ero paзвития. Coвeтскoe Государство и Право, 1982, N 6, c. 94-95.

17 Молодцов M. Система советского права и система законодательство Москва:Юридическая литература,, 1985. c.13.

18 Ончиников Н. Cтpyктypa и симетрия. Системные исследования. ежегодник. MOCКВА:НАУКА, 1969. c.114.

19 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. p. 322.

Considerațiuni generale instituția răspunderii publice

Referinduse la criteriul obiectiv de structurare a sistemului de drept, cercetarea T. Iampoliskaia propune

să renunţăm la divizarea dreptului în ramuri și instituții juridice. După părerea ei, există doar ramuri ale

legislaţiei care apar in urma sistematizării normelor juridice în baza unui criteriu funcţional. Dreptul bună,

menționează autoarea, trebuie privit ca un sistem de norme juridice ce formează un tot unitar și care, în

cadrul sistemului, pot fi clasificate în funcţie de anumite sarcini ştiinţifice şi practice concrete, pe care

intenţionăm să le realizăm116

.

Noi nu împărtăşim opinia citată, fiindcă aceasta ar semnifica, după cum susține autorul M. Molodțov,să

renunțăm la caracterul sistematic al dreptulu, deoarece nprețuim și sistemul, la rîndul său, nu poate exista

fără anumităstrtură18

.

Obiectul reglementării juridice ni întotdeauna este suficient pentru delimita ramurile de de drept, fiindcă

este posibil ca uneori normele juridice să reglementeze relațiile sociale omogene, dar să facă parte din

diferite ramuri de drept, de aceea în aceste cazuri se recurge şi la alte criterii de delimitare a dreptului pe

ramuri, unul dintre care este metoda reglementării juridice.

Prin metodă a reglementării juridice se înţelege căile, procedeele de interacțiune a normelor lor de

drept care stabilesc sau determină caracterul relaţiilor sociale, interzice sau admit un anumit comportament

al oamenilor19

. Această metodă răspunde la întrebarea cum dreptul îşi îndeplineşte roiul de reglator al

societăţii şi de ea. În mare măsură, depinde eficienţa reglementării juridice, atingerea scopurilor propuse.

Metoda de reglementare, definită ca ansamblu de modalităţi prin care se dirijează conduita umană pe o

cale socialmente utilă, constituie criteriul subiecti

determinat de voința legiuitoruluin de interesul forței politice la conducerea societăţii20

.

În funcţie de faptul cum influenţează normele juridice asupra relațiilor sociale, metoda reglementării

juridice se clasifica în autoritară și autonomă.

Metoda autoritară se caracterizează prin faptul că părţile participante la relaţiile sociale se află în

raporturi de subordonare una faţă de alta, fiind proprie mai mult ramurilor din sfera dreptului public: dreptul

constituţional, administrativ, penal etc., la care statul participă prin intermediul organelor sale ca subiect

activ subordonează în limitele competenţei sale comportamentul celorlalte părţi.

Metoda autonomă este caracteristică, în primul rînd, ramurilor din dreptul privat, îndeosebi sistemului

contractual, deoarece la baza încheierii contractului întotdeauna stă autonomia de voinţă. Părţile se află pe

poziţii egale una faţă de alta, iar lipsa de voinţă, cel puţin, a uneia dintre ele duce la nulitatea actului

respectiv.

Metoda reglementării juridice, ca factor de constituire a sistemului de drept, nu are un caracter

independent, ci derivă de la obiectul de reglementare, adică de la ansamblul relaţiilor sociale, care cad sub

incidenţa normelor juridice respective.

Natura relaţiilor sociale determină caracterul procedeelor, modalităţilor şi mij- loacelor juridice utilizate

în vederea atingerii scopurilor reglementărilor juridice, de aceea metodele reglementării juridice privite

independent, izolat de obiectul reglementării juridice nu pot servi drept criteriu de divizare a dreptului în

ramuri.

Criteriul secundar care completează criteriul principal, adică obiectul regie mentării, nu este întotdeauna

acelaşi, el variind în raport de finalitatea reglementării sau calitatea părţilor, sau de gradul de pericol social

al faptei reglementate.

Din categoria criteriilor auxiliare de constituire a sistemului de drept, pe lîngă obiectul şi metoda

reglementării juridice, profesorul Ion Dogaru evidenţiază principiile dreptului, caracterul normelor juridice,

natura sancţiunilor, calitatea subiecţilor, voinţa legiuitorului21

.

Cercetătoarea E. Kirimova consideră greşită ideea evidenţierii altor criterii de divizare a sistemului de

drept în afară de obiectul şi metoda reglementării juridice22

, fapt discutabil din cauza că, analizînd atent

unele ramuri de drept, observăm insuficienţa obiectului şi metodei pentru a le delimita de celelalte ramuri de

drept, fiind necesari şi alţi parametri.

Un rol important printre criteriile care au fost enumerate îl ocupă principiile dreptului. Exprimînd într-o

formă concentrată esenţa, sarcinile, scopul şi funcţiile

acțiunea determină organizarea internă a sistemului de drept. Nici acțiunea juridică, nici

instituţia şi nici ramura de drept nu trebuie să fie in contradicție cu principiile dreptului.

În condițiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare

a componentelor de sistem: noime, instituţii, ramuri, destinatarul dreptului riscă să își

piardă orientarea iîn spaţiul normativ juridic, de aceea calea destinatarului, dreptului, indiferent de

poziţia acestuia, legiuitor, organ de aplicare, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de

principiile dreptului. Principiile dreptului dotează cu imuabilitate dreptul, ţinîndu-i în afara tendinţelor

expansioniste dreptulu pozitiv, indiferent de unde şi cînd acesta acţionează.

Principiile dreptului silit idealul dreptului urmărit de legiuitor în activitatea de stare a dreptului

exprimă cele mai înalte aspiraţii ale omului: libertatea, egalitatea, dreptatea, unitatea23

.

Principiile dieptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. Fără ele dreptul nar putea fi

conceput. În acest sens, principiile de drept exercită o acţiune instructivă, orientează activitatea legiuitorului.

Astfel, ele au un rol important nu numai ce priveşte repartizarea normelor juridice pe ramuri de drept şă

noțiuni juridice, dar și pentru prevenirea şi soluţionarea coliziunilor juridice.

În funcție de sfera de întindere sau, cu alte cuvinte, în funcţie de sistemul relațiilor sociale asupra cărora

acţionează, sistemul principiilor dreptului este alcătuit din: principii generale (fundamentale), principii

interramurale, principii de principii ale instituţiilor juridice.

Luînd în consideraţie că relaţiile sociale reprezintă criteriul obiectiv de baza al sistematizării dreptului,

celelalte criterii auxiliare ajută doar la stabilirea şi consolidarea anumitor grupe de norme juridice. Totodată,

la rîndul lor, şi criteriile de sistematizare a dreptului sînt determinate într-o măsură mai mare sau mai mică

de caracterul şi specificul relaţiilor sociale, care formează obiectul regilementării juridice.

În baza opiniilor menţionate, împărtăşim părerea prof. N. Popa referitoare la definirea ramurii de drept,

conform căreia aceasta reprezintă „un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-

un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei sau unor metode specifice de reglementare şi a unor

principii comune”24

.

Alt element constitutiv al sistemului de drept este instituţia juridică. Ea se deosebește de ramura de

drept, în primul rînd, după dimensiunile obiectului de reglementare. Instituţia juridică nu reglementează

întregul ansamblu de relaţii sociale omogene. Totodată instituţia juridicii, fiind un subsistem al ramurii de

drept, posedă trăsături caracteristice analogice ei unitatea organică şi îmbinarea obiectivă a elementelor

constitutive, metodă specifică de reglementare, in dependenţă relativă şi autonomie funcţională. După

părerea autoarei E. Kirimova, „Instituţia juridică reprezintă un complex de norme juridice, care

reglementează un grup de relaţii sociale omogene prin intermediul unor procedee şi mijloace specifice”25

.

De regulă, o instituţie juridică este cuprinsă complet într-o ramură de drept. De exemplu, instituţia

cetăţeniei face parte din ramura dreptului constituţional, instituţia căsătoriei — din ramura dreptului familiei;

instituţia moştenirii - din ramura dreptului civil etc. Cu toate acestea, sînt cazuri cînd unele şi aceleaşi relaţii

sociale formează obiectul de reglementare al diferitelor ramuri de drept. Această situaţie se explică prin

faptul că atît în natură, cît şi în societate fenomene pure practic nu există. Astfel, cercetătorul M. Molodţov

constată că, în procesul de con stituire a sistemului de drept după obiectul de reglementare, ne confruntăm

cu situaţii în care relaţiile sociale, de regulă, interacţionînd reciproc, se interpătrund şi dau naştere la

categorii juridice intermediare, de hotar26

.

Una dintre aceste categorii juridice este instituţia juridică complexă interni murală, care reprezintă un

element constitutiv (subsistem) al sistemului de drept Instituţia juridică complexă interramurală se

caracterizează prin aceea că ea depă şeşte hotarele unei ramuri de drept şi este cuprinsă în cîteva ramuri.

Autoarea S. Polenina susţine că instituţiile juridice complexe interramurale se clasifică, în funcţie de

modul cum corelează ramurile de drept în care acestea sînt cuprinse, în: instituţii juridice complexe

interramurale funcţionale şi instituții juridice complexe interramurale de hotar (limitrofe)27

.

Apariţia instituţiilor juridice complexe interramurale în cadrul sistemului de drept nu este rezultatul

unui proces de integrare artificială a normelor juridice. Această situaţie este determinată, în primul rînd, de

caracterul complex al sistemului social, de scopul şi sarcinile care stau în faţa sistemului de drept, de

necesitatea reglementării unor categorii de relaţii sociale deosebite după caracterul lor, de corelaţia strînsă

dintre ramuri şi de interacţiunea lor în procesul de aplicare a dreptului.

Caracterul instituției juridice complexe interramurale depinde de modul în care formează ramurile de

drept. Astfel, instituțiile juridice complexe interramurile informaționale se formează în urma interacţiunii

ramurilor de drept eterogene, de instituția protecţie a proprietăţii include în sine norme din diferite ramuri

de drept, chiar eterogene.

Instituțiile juridice complexe interramurale de hotar (limitrofe), spre deosebire de cele funcționale, se

Bob0*

formează ca rezultat al interacţiunii ramurilor de drept exemplu, din dreptul privat.

Nu există îndoieli că instituţia răspunderii juridice, fiind element constitutiv al dreptului, formează un

ansamblu unitar de reglementări normative şi posedă trăsăturile (semnele) caracteristice unui sistem.

Prezența tuturor însuşirilor caracteristice unei instituţii complexe ne permite să vorbim despre

răspunderea juridică ca despre un ansamblu de norme juridice relativ independente care împreună formează

un subsistem al sistemului de drept. Astfel, cercetarea S. Kondratieva defineşte instituţia răspunderii juridice

în situație funcțională a dreptului material, generală şi complexă după conţinut, unghiulară după structură, de

protecţie după semnificaţie, care reglementează relații sociale conflictuale prin metoda sancţionării

delincvenţilor28

. Considerăm că această difiniție reflec tă trăsăturile esenţiale ale fenomenului investigat.

Ideia, conform căreia răspunderea juridică este o instituţie juridică complexă, este susținută de către

autorul D. Baltag, care afirmă că „răspunderea juridică este i instituție juridică complexă, în sensul că nu se

încadrează în limitele unei ramuri de drept. Mai mult decît atît, caracterul obligatoriu al normelor de drept

nu vorbește faptul că răspunderea juridică este prezentă în toate ramurile de drept29

.

Autoarea Lidia Barac afirmă că răspunderea juridică este instituţia juridică ce cuprinde ansamblul

normelor juridice, vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activității specifice, desfăşurate de

autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în

scopul asigurării respectării promovării ordinii juridice şi binelui public30

.

Instituția răspunderii juridice face parte din categoria instituţiilor funcţionale și o găsim în diferite

ramuri de drept, asigurînd reglementarea celor mai importante situații legate de tragerea la răspundere a

persoanelor vinovate. Considerăm că instituția răspunderii juridice posedă obiect propriu de reglementare -

relaţiile juridice conflictuale care se deosebesc unele de altele doar după gradul pericolului social.

Instituția juridice posedă şi metodă proprie de reglementare a proceselor sociale. Acesta este

metoda imperativă. Ea se caracterizează prin faptul ,că subiecții, intrînd în raporturi juridice reglementate de

normele instituţie răspunderi juridice, se află în relaţii de subordonare unul faţă de altul. Pe de o parte,

subiectul al acestei categorii de raporturi juridice este statul care participă la proces prin intermediul

organelor sale, pe cînd pe de altă parte — persoana care este trasă la răspundere intermediul metodei

imperative statul subordonează, în lilitele legislație în vigoare, activitatea acesteia.

Un rol important în constituirea instituţiei răspunderii juridice îl joacă principiilem pe care se

fundamentează. Autorul Gh. Boboş evidenţiază următoarele principii ale răspunderii juridice: legalităţii,

răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovrăspunderii personale, o singură violare a normei o singură

vinovăţie, prezumției nevinovăţiei, justeţei sancţiunii, oportunităţii, celerităţii tragerii la răspundere juridică

etc31

. Prezenţa acestor principii contribuie la prevenirea coliziuniunilor juridice și asigurarea caracterului

unitar al normelor care alcătuiesc instituţia răspunderii juridice, şi la formarea unui mecanism deosebit de

reglementare juridică proprie acesteei instituţii.

Cunoștințele care ne ajută la înţeleg erea mai profundă a esenţei, naturii şi importanței sociale a

instituţiei răspunderii juridice nu sînt suficiente. Este necesar să efectuăm o analiză sistematică care ne-ar da

posibilitatea să evidenţiem forţeleor ce dau viață acestei instituţii. în filozofie aceste forţe sînt explicate prin

prisma relațiilor de cauză și efect,cînd una dintre împrejurări care provoacă survenirea consecinței serveşte

drept cauză iar toate consecinţele care sînt provocate poartă denumirea de efect. Astfel, existenţa faptelor

ilicite în societate condiţionarea unui mecanism de protecţie şi răspundere. Un astfel de mecanism, într-o

măsură mai mare sau mai mică,există la nivelul ramurilor de drept, unde se observă foaret bine că are la

bază aceeaşi geneză. Totodată, relaţiile conflictuale au trăsături comune nu numai la nivelul ramurilor de

drept, dar şi la nivelul între şi ar fi logic şi raţionai ca totalitatea relaţiilor conflictuale să fie privităvca relații

omogene, de acelaşi gen. Aceasta serveşte drept temei pentru a crea o singură instituţie juridică în

componenţa sistemului de drept - instituţia răspunderii juridice care să întrunească toate normele juridice și

reglementează relațiile sociale conflictuale.

_________________ 28 КОНДРАТИЕВА С.ЮРИДИЧЕСКАЯ ОТВЕСТВЕНОСТЬ:СООТНОШЕНИЕ НОРМ МАТЕРИАЛЬНОГО И ПРОЦЕСУАЛЬНОГО ПРАВА. АВТОРЕФЕРПТ

ДИССЕРТАЦИЯ ЮРИДИЧЕСКИХ НАУК. МОСКВА, 1998 С.13-14.

29 Baltag D. Teoria răspunderii juridice:aspectele doctrine,metodologie și practice.Teza de doctor habilitat. Univerditatea Liberă Internațională din

Moldova, Faculatea de Drept, Chișinău, 2008. p. 188.

29 Barac I. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. p. 40.

31 Boboș Gh. Teoria generală a dreptuluim Cluj - Napoca:Dacia,1994. p. 260-232.

Legăturile interne ale Instituţiei răspunderii Juridice fac ca formele răspunderii juridice să

interacţioneze în cadrul diferitelor ramuri de drept. Astfel, răspunderea civilă, fiind o formă clasică a

răspunderii juridice, influenţează asupra insttituțiilor răspunderii juridice din cadrul ramurilor de drept ce

alcătuiesc diviziunea dreptului privat. Aceasta influenţă se observă mai ales cînd sînt încălcate, de dreptul

din dreptul mediului sau din dreptul familiei, dar se utilizează in formă subsidiată normele dreptului civil

pentru repararea prejudiciului.

Existența legăturilor strînse dintre formele răspunderii juridice este observată permanent datorită

aplicării dispoziţiilor generale şi aplicarea complementara a normelor juridice. Cercetătorul P. Staviski este

de părerea că aplicarea subsidiară a normelor juridice în cadrul ramurilor mixte este o măsură nevoită care

trebuie inclusă prin adoptarea normelor necesare în ramura de drept respectivă32

.

Considerăm că această poziţie este prea categorică şi nu reflectă dialectica dezvoltării formelor

răspunderii juridice patrimoniale. În primul rînd, aplicarea normelor în formă subsidiară nu este o

măsură nevoită, dar un proces obişnuit determinat de dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a relaţiilor

sociale, care necesită a intervenției normativ juridică din partea organelor de stat. În al doilea rînd,

majoritatea cazurilor care solicită aplicarea normelor juridice în formă subsidiară inevitabil se videnţiază

generalul, care reflectă tendinţele de integrare a formelor răspunderii juridice. Caracterul general se

realizează prin intermediul principiilor categoriilor, construcţiilor juridice etc. Evident că utilizarea acestor

dispoziţii generala va simplifica considerabil reglementarea diferitelor forme ale răspunderii patrimoniale.

Nu numai procesul de perfecţionare şi dezvoltare a relaţiilor sociale condiționează aplicarea normelor

juridice în formă subsidiară, dar şi caracterul relaţiillor face aceasta inevitabil, deoarece relaţiile sociale

interacţionează în diverse sityații, astfel interpetînd anihilînd hotarele dintre ele. Această trăsătură apare și

în drept, condiţionînd în particular formarea instituţiilor juridice complexe33

.

În urma desprinderii de la dreptul civil a ramurilor dreptului muncii, familiile și ele, au fost

împrumutate, împreună cu o parte a relaţiilor patrimoniale, şi mijloacelor corespunzătoare de apărare sub

forma răspunderii materiale. O legătura asemănătoare se poate observa şi între răspunderea administrativă şi

răspunderea disciplinară. Există multe tangenţe între răspunderea penală şi răspunderea administrativă care

sînt determinate de sistemul relaţiilor ce condiţionează săvîrșirea de multitudinea de facto economici,

politici, ideologici34

.

Vorbind despre legaturile de subordonare dintre diferitele forme ale răspunderii juridice, trebuie să

excludem ideea despre prioritatea unor forme față de altele. Toate formele răspunderii juridice au o

importantă primordială.

Un rol aparte în ceea ce priveşte instituţia răspunderii juridice, ca element constitutiv al sistemului de

drept, revine legăturilor funcţionale de coordonare a elementelor sale componente. Ele acţionează ca un

mecanism unitar de protecție,, asigurînd elasticitatea şi concordanţa normelor de drept şi prevenind

divergențile şi contradicţiile dintre ele.

Legăturile funcţionale de coordonare stabilite între răspunderea penală și răspunderea administrativă, pe

de o parte, şi răspunderea civilă, pe de altă parte, se manifestă în cazul în care săvîrşirea unei contravenţii

sau infracţiuni este însoțită de pricinuirea unor pagube materiale. În afară de aceasta, caracterul pagubei

materiale pricinuite şi mărimea ei se iau în considerare nu numai la stabilirea categoriei şi mărimii pedepsei

penale sau administrative, dar şi la delimitarea infracţiunii de delict, adică la calificarea diferitelor

comportamente social periculoase.

În acest caz noi ne aflăm în situaţia în care printr-o acţiune ilicită au fost in călcate concomitent norme

din dreptul penal şi civil sau administrativ şi civil. Cu alte cuvinte, avem un cumul de fapte ilicite care

presupune şi cumularea formelor răspunderii juridice corespunzătoare. Cu toate acestea, cumularea faptelor

ilicite ne vorbeşte despre comunitatea temeiurilor pentru ambele forme ale răspundem juridice, dar nu

despre transmiterea funcţiilor de la una la alta, deoarece fiecare formă a răspunderii juridice, în afară de

obiectivele generale caracteristice răspunderii juridice în general, urmăreşte şi unele scopuri proprii.

____________

32 Ставиский П.Проблемы материальной отвествености в советском трудовом праве. киев,1982.с.142.

33 Фарукшин М. Отвественость по советскому законодательству, Москва: Просвешение,1971.с. 19-21.

Prin intermediul legăturilor funcţionale de coordonare, îndeosebi dintre ramurile înrudite, este posibilă

aplicarea subsidiară a normelor dintr-o ramură de drept la reglementarea relaţiilor în procesul aplicării

răspunderii juridice în altă ramură de drept. Prin aplicare subsidiară înţelegem utilizarea normelor juridice

unei ramuri de drept în cadrul altei ramuri de drept. Aceste situaţii cel mai des se întîlnesc în cadrul

ramurilor mixte, dar nu numai la ele.

În temeiul opiniilor şi materialului analizat, putem concluziona că răspunde rea juridică este o instituţie

juridică complexă, funcţională, care prin intermediul metodei imperative de sancţionare influenţează

relaţiile sociale conflictuale in vederea restabilirii şi asigurării ordinii de drept.

Caracteristicile dezvăluite ne permit să evidenţiem elementele constitutive ale sistemului de drept în

general şi ale instituţiei răspunderii juridice în particular, condițiilor de organizare internă prin intermediul

stabilirii legăturilor dintre părțile lor constitutive. Evidențierea şi utilizarea legitățiilor de organizare a

instituţiei răspunderii juridice contribuie la ănţelegerea şi aplicarea corectă a legii şi, totodată, în

perfecționarea ei in continuare. Cercetarea instituţiei răspunderii juridice sub aspectul structurii modului de

organizare a elementelor sale constitutive are un punct important în vederea prevenirii şi eliminării

discrepanţelor, lacunelor şi coliziunilor juridice.

1.3. Probleme metodologice ale conceptului, esenţei şi formelor răspunderii juridice

În urma analizei aspectului sistematic al instituţiei răspunderii juridice, este pregătit a face unele

precizări referitoare la problemele ce ţin de esenţa, conţinutul și formale răspunderii juridice. Răspunderea

juridică reprezintă una dintre instituțiile fundamentale cercetate şi utilizate de teoria dreptului şi de ştiinţele

juridice de ramură35

, Totodată, din cauza caracterului său complex şi multidimensional, situația actuală

știinţa dreptului nu s-a conturat o opinie unitară referitoare la forma, conținutul şi formele de manifestare ale

răspunderii. Legislaţia şi jurisprudenșa în general nu definesc noţiunea de răspundere, limitîndu-se doar la

evenimentele unor forme ale ei. Astfel, teoriei generale a dreptului îi revine sarcina dificilă de a studia toate

aspectele legate de problematica răspunderii juridice şi de a furniza a terminologiei unitară aplicabilă în

toate ramurile de drept.

Luînd în considerare faptul că dreptul reprezintă un fenomen social, răspunderea juridică își are seva în

răspunderea socială şi reprezintă o formă a acesteia. Astfel răspunderea juridică privită în corelaţie cu

răspunderea socială se prezintă că raportul dintre parte şi întreg, prima fiind partea, iar a doua întregul.

Totodată, trebuie să menționăm că în afară de răspunderea juridică, în literatura de specialitate se mai

evidenţiază şi alte forme ale răspunderii sociale. Astfel, cercetătorul P. Staviski relevă trei forme ale

răspunderii sociale: politică, juridică şi morală36

, evidenţiază numai două forme: „răspundere morală şi

răspunderea juridică37

. Prof. L. Greadunova, la rîndul ei, descoperă tocmai şapte formelor ale răspunderii

sociale: morală, civilă, juridică, politică, de partid, de familie

şi de producție48

. Așadar, în literatura de specialitate există o opinie unitară referitoare la formele

răspunderii sociale, fapt datorat, probabil, mai multor cauze, inclusiv criteriilor care au stat la baza

evidenţierii lor, caracterului evolutiv și complex al societăţii etc. In ceea te priveşte opinia noastră referitor

la desemnarea formelor răspunderii sociale, noi susţinem părerea autorului D. Baltag conform căreia formele

răspunderii sociale sînt determinate de categoriile de norme sociale care au un caracter evolutiv, deci şi

sistemul răspunderii sociale va evolua odată cu societatea39

.

Trebuie să menţionăm că trăsăturile definitorii şi semnele distinctive ale râspunderii sociale sînt păstrate

şi de formele acesteia. Astfel, răspunderea juridică, fiind o formă a răspunderii sociale, păstrează o serie de

însuşiri proprii celei din urmă.

Din cele relatate conchidem că răspunderea nu este specifică exclusiv dreptului. Sfera ei de acţiune este

foarte largă şi ea poate fi descoperită în orice domeniul al vieţii sociale. Astfel, cu excepţia relaţiilor sociale

neorganizate, majoritatea ațiunilor umane sînt susceptibile să genereze o formă de răspundere. Luînd în

considerare că oamenii, de obicei, nu acţionează intr-un spaţiu indiferent, pasiv și neutru, ci într-un mediu

social, în cadrul căruia comportamentul uman este evaluat și valorificat prin intermediul normelor sociale ce

vizează limitele în care acţiunea și urmările ei posibile nu ameninţă interesul general, majoritatea

comportamentelor umane pot genera o anumită formă de răspundere.

Răspunderea, după părerea cercetătorului H. Grossmman apare doar atunci cînd comportamentul

persoanei are o anumită semnificaţie şi afectează interesele altor membri ai societăţii40

. Răspunderea

reprezintă un rezultat al corelaţiei dintre necesar şi esenţial. Răspunderea presupune libertate, iar pentru ca

libertatea să nu genereze anarhie, este necesară răspunderea41

. Deci, în esenţă, răspunderea presupune un

sistem instituţionalizare de valori şi norme şi se declanşează în toate cazurile în care se produce o încălcare

a unei reguli de conduită din sistemul social respectiv.

Odată cu apariţia unui reglator deosebit în societate — dreptul, afirmă prof. V. Babaev, răspunderea

pentru în călcarea normelor care îl alcătuieşte a dobîndit un juridic, fiind garantate și asigurate de către

stat42

. Răspunderea juridică se argumentează pe o constatare oficialî făcută, de regulă, de organele de stat.

Iată de ce răspunderea juridică este strîns legată de activitatea unor organe de stat şi a uunr oficiale.

Aceasta insa, după cum relatează B. Negru, nicidecum nu întreprinde să răspunderea juridică e izolată

absolut de activitatea celorlalte persoane si pretendenții de drept, de alte forme de răspundere socială.

Dimpotrivă, răspunderea se află într-o strînsă legătură şi interdependenţă cu acestea. O asemenea

determinată de diverşi factori şi, în primul rînd, datorită faptului că:

a) sfera de reglementare a multor categorii de norme sociale deseori coincide (de exemplu, furtul ca

faptă social periculoasă e inadmisibil nu numai din punctul de vedere al normelor juridice, ci şi al celorlalte

categorii de norme sociale, morale, obiceiuri, norme religioase etc.);

b) scopup statului de a combate faptele ilicite coincide şi cu scopul diverselor organizații nestatale43

.

Trebuie să menţionăm, de asemenea, că în literatura juridică regăsim, în egală măsură, atît termenul

răspundere, cît şi pe cel de responsabilitate. Astfel, ne prpunem să facem cîteva precizări de ordin

terminologic care au drept scop lămurirea acestor noțiuni.

În limba română, în limbajul comun, termenii răspundere şi responsabilii sînt utilizați ca sinonime, fapt

demonstrat şi de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române care stabileşte chiar echivalenţa acestor termeni.

Astfel responsabilitatea este definită ca „obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de

ceva...”, iar răspunderea este definită drept „faptul de a răspunde”, „responsabbilitate”44

. Echivalenţa acestor

termeni se datorează, probabil, a faptului că în alte limbi răspunderea şi responsabilitatea se desemnează

printrun singur termen. De exemplu, în limba franceză responsabilite, în limba rusa отвественость.

Totodată, trebuie să luăm în considerare că în aceste limbi termenii menționați sînt polisemantici înglobînd

şi sensurile pe care le comporta răspunderea responsabilitatea în limba română.

Astfel, Dicționarul Larousse consemnează pentru responsabilite mai mult întelesuri obligația de a

repara daunele cauzate altuia; obligaţia de a suporta pe prevăzută pentru infracţiunea săvîrşită; capacitatea de

a lua o decizie etc.45

. Termenului responsabil acelaşi dicţionar atribuie două sensuri: „cel care trebuie să

răspundă să fie garantat pentru propriile sale acţiuni...”46

.

În limba română, în domeniul dreptului aceste două noțiuni comportă semnificație diferite, fapt

demonstrat de mai mulţi juriști De exemplu, juristul Mihai Florea, fiind distincţie între răspundere şi

responsabilitate, ppleacă de la la caracterul raporturilor care iau naştere între individ şi societate Astfel, prin

responsabilitate el înţelege asumarea conştientă şi deliberativă în faţa colectivităţii și a propriei conştiinţe „a

unei atitudini active şi militante faţă de colectivitate, a grijii fațăde succesul şi riscul, rezultatul sau eficienţa,

consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o conduce...”, răspunderea, spre

deosebire de responsabilitate, se caracterizează printr-un raport care există între autorul acţiunii și autoritatea

acestei colectivităţi47

.

Autorul M. Bădescu de asemenea constată că răspunderea se deosebeşte de responsabilitate prin faptul

că ea nu este o dimensiune internă a individului, nu derivă dintr-un raport pe care individul îl instituie între

el şi colectivitate în mod voit şi interesat, ci este un fenomen pe care autoritatea colectivă, adesea

instituționalizată sub forma normelor, îl atribuie individului care îl suportă ca pe care exterior acceptat

uneori în mod neliber, nedorit, ca pe o obligaţie48

.

Conform opiniei savantului A. Halvek, responsabilitatea incumbă persoanei „să se simtă răspunzătoare

şi pentru consecinţele faptelor care nu sînt impuse ca obligaţii de o normă, un ordin, o lege”49

, deoarece ea

pledează pentru realizarea cu succes a acestei acţiuni.

______________________ 42 .. Бабров В. Норма права как истиное суждение. Правовединие, 1976 Нр.3, с. 48-52.

43 .. Negru B. Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bonos Offices, 2006. p. 467-468.

44 DICȚIONARUL EXPLICATIV al Limbii Române, Bucureşti: Editura Academiei, 1984. p. 778.

45 Nouveau petit la a Larousse, Paris: Libraire Larousse, 1971. p. 802.

46 Nouveau petit Larousse, Paris: Libraire Larousse, 1971. p. 802.

În ceea ce priveşte concepţiile care s-au cristalizat în ştiinţa dreptului referitoare la răspunderea juridică

autorul D. Baltag susţine că ele pot fi împărțite în două grupe: concepţiile conform cărora răspunderea

juridică este un atribut al comportamentului ilicit care atrage din partea statului aplicarea forţei de constrin

gere şi a sancţiunii şi concepţiile conform cărora răspunderea juridică are un aspect dublu ce include, pe

lîngâ răspunderea juridică, şi responsabilitatea care, după părerea lor, întruneşte răspunderea pozitivă

(activă, prospectivă) şi răspunderea negativă (retrospectivă)50

. Conform afirmaţiilor din prima grupă,

comportamen tul legitim nu este examinat nicidecum prin prisma răspunderii juridice, pe citul reprezentanţii

din grupa a doua susţin că răspunderea juridică este cercetată nu doar sub aspectul suportării unor consecinţe

nefavorabile pentru faptele săvîșește (răspunderea retrospectivă), ci se pune în evidenţă şi un alt aspect:

răspunderea în sens de conştientizare şi apreciere a comportamentului în raport cu valorile ale societății

respective (răspunderea pozitivă). Pupă părerea autorilor care hotărăște această opinie (L. Barac51

, A.

Cerepnin52

, M. Costin53

, N. Vitruk54

, R. Rasputnițev55

, N. Natuzov56

, P. Nedbailo57

, P. Fefelov58

),

răspunderea juridică apare din momentul angajării persoanei de a executa o obligaţie, dar nu din momentul

în care ea a încălcat o obligaţie. Astfel, în opinia lor, răspunderea se poate manipula pîna la comiterea faptei

ilicite (răspunderea juridică pozitivă) și după faptei ilicite (răspunderea juridică retrospectivă).

Susținătorii tradiţionale leagă răspunderea juridică de comiterea ilicite şi în această grupă opiniile

referitoare la conceptul răspunderii juridice diferă de la un autor la altul. Astfel, definind răspunderea

juridică sau pun accesul pun accesul pe caracterul de constrîngere din partea statului; sau o ca fiind report

juridic; sau ca fiind un ansamblu de drepturi şi obligaţii, nu o identifică cu o obligaţia sau cu sancţiunea.

Astfel, cercetătorii O. Ioffe şi M. Şargorodski definesc răspunderea juridică ca măsură constrîngere din

partea statului, care este fundamentată pe aprecierea juridică a comportamentului ilicit şi care se

caracterizează prin stabilirea unei consecințe negative pentru delincvent59

.

În opinia lui O. Ioffe, nu orice formă de constrîngere din partea statului poate fi identificată cu

răspunderea juridică, ci doar aceea care are un caracter de sancţiune. Cum răspunderea ca formă de

manifestare a constrîngerii de stat, spre deosebire de constrîngeri stat, se exprimă doar prin sancţiuni cu

caracter de pedeapsă60

.

Autorul R. Halfina defineşte răspunderea juridică ca fiind o consecinţă careîn urma omiterii unei fapte

ilicite ce se caracterizează prin apariţia de noi sau modificarea celor existente pentru subiect61

.

PROF. S. BRATUȘI MENȚIONEAZAĂ CĂ RASPUNDEREA JURIDICĂ ESTE ACEIAȘI OBLIGAȚIE DAR care se va

executa prin aplicarea constrîngerii atunci cînd cetățeanul sau oganizaţia care e titularul obligaţiei nu o

execută de bunăvoie62

.

Cercetătorul gh. BoboȘ defineşte răspunderea juridică va fiind un raport jurridic de constringere ce are

ca obiect sancţiunea juridică63

. Prof. Ci. Vrabie la fel defineşte răspunderea juridică ca fiind un raport

juridic, al cărui conţinut trebuie să cuprindă nu numai obligaţii, ci şi drepturi, şi naşterea lui nu este urmărită

în mod voluntar de subiectul răspunderii care nu aspiră să fie tras la răspundere, ci. dimpotrivă, în toate

cazurile speră să o evite. Dar, în general, este totuşi vorba de un raport juridic cu toate trăsăturile lui

definitorii64

. După juristul M. Costin, răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii65

.

Autorul D. Baltag, făcînd o analiză a concepţiei tradiţionale a răspunderii juridice, ajunge la concluzia

că „răspunderea juridică este un atribut al comportamentului ilicit, ce atrage din partea statului aplicarea

forţei de constrîngere şi a sancțiunii. Aplicarea sancţiunii în sens juridic se manifestă prin apariţia şi

realizaea obligaţiei de a se supune efectelor juridice ale comportamentului inadecva66

. Cercetătorii B.

Bazilev67

, I. Zvecearovski68

, V. Kudreavțev69

, B. Nazarov70

critcă concepţia tradiţională referitoare la

răspunderea juridică care reflectă doar aspetul retrospectiv. În opinia lor răspunderea juridică nu se reduce la

răspunderea pentru prejudiciul cauzat, pentru atentarea la unele interese legale. Ei consideră că în cazul

săvîrșirii faptelor ilicite răspunderea juridică pur şi simplu este mai pronunţată, dar in realitate ea există şi în

cazul săvîrşirii faptelor licite, permise de legislaţia în vigoare.

_________________________ 47 Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976 p. 30.

48 Bădescu M. Teoria răspunderii şi sancţiunii juridice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. p. 115.

49 Halvek A. Problema responsab ilităţii. Revista de Filozofie, 1975. nr.2, p. 162.

50 Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: Universitatea Liberă Internă Internaţională din Moldova , 2007. p. 1 1-12.

Autorul A. Cerepnin, referindu-se la răspunderea pozitivă, menţionează că „răspunderea pentru viitor

(îndeosebi pentru scopurile îndepărtate, dar şi pentu cele apropiate) formează inima, miezul, esenţa

cristalizată a oricărei răspunderii, permanent şi oriunde”71

, Răspunderea juridică pozitivă este definită ca

activitate de conștientizare a datoriei faţă de societate, patrie, prieteni etc., și în funcție de își aliniază

comportamentul la cerințele societății72

.

În lit eratura jur idică s-au făcu încercri de a formula o definiţie a răspunde juridică care ae

cuprinde ambele aspecte. Astfel, prof. A. Fefelov consideră că demnitatea juridică este o particularitate a

relaţiilor sociale care se evidenţiază în departamentul subiectului de drept și se exprimă prin conştientizarea

imunitășților importatanței ce decurg din comportamentul dat. Aprecierea negativă a cornportamentului este

cuprinsă în conţinutul normelor juridice, ale căror prevederi ce pune ăn aplicare de către organele de stat73

.

Cercetătorul M.Krasnov evidenţiază două etape de manifestare a răspunderii juridice prima etapă

determinată de obligaţia de a acţiona în conformitate cu investiția în viguare se caracterizează printr-un

comportament socialmente util, în a doua etapă exprimă urmăririle nefavorabile care survin în cazul în care

nu se îndeplinește obligația respectivă. Totodată el menţionează că răspunderea are un prejudiciu mai larg

decît pedeapsa74

.

Autorul I. Trofimov susţine că răspunderea juridică în procesul de stabilire a prejudiciile sale trebuie

plivită sub două aspecte: pozitiv — care se referă la acţiunile sau acțiunile ce urmează a fi comise în viitor,

de ex. în cazul plăţii pentru poluarea mediului75

, negativ - are se referă la faptele ce au fost comise în

trecut76

.

Devizînd vulnerabilitatea poziţiilor teoretice referitoare la răspunderea juridică, unii autori încearcă să

aducă noi argumente în favoarea răspunderii juridice. Astfel, autorul V. Tarhov are o poziţie asemănătoare

cu cea a lui M. Kraskov și este de părere că răspunderea se realizează în două etape. „în cazul în care

societățile sociale desfăşoară în mod normal răspunderea există, dar nu se aplica, însă dacă se încalcă norma

juridică şi nu se respectă obligaţiile juridice, apare nemlțumirea de a impune persoanei, prin intermediul

organelor de stat, unele consecințe nefavorabile pentru ea”67

.

Juristul T. Radiko nu susţine ideea unificării într-un singur concept a răspunderii juridice şi

retrospective, aducînd drept argument faptul că o asemenea difiniție are o structură lexicală complicată,

creînd dificultăţi în înţelegerea corectă a conţinutului ei, și în al doilea rînd, dar nu în ultimul, el

menţionează că nu se poate trece cu vederea că între răspunderea pozitivă şi răspunderea retrospectivă

există o unitate dialectică de contradicţii78

.

În legătură cu formularea definiţiei răspunderii juridice autorul N. Malvin menţionează că, prin

comportamentul său, subiectul de drept ori îndeplineşte rinţele normelor juridice, ori le ignoră şi, respectiv,

el ori este stimulat, ori este pedepsit în conformitate cu legislaţia în vigoare. Deci, caracterul diferit al

comportamentului persoanei în raport cu cerinţele şi valorile societăţii provoacă reacții diferite din partea

societăţii, care nu pot fi unite într-o singură noţiune, deoarece aceasta ar contrazice regulile logicii. Apoi,

autorul se întreabă: „Se poate, oare, de unit într-o singură noţiune a răspunderii juridice astfel de categorii ca

„binele” (răspunderea pozitivă) şi „răul” (răspunderea retrospectivă)”79

?

Noi nu împărtăşim ideea conform căreia răspunderea juridică pozitivă poate fi asociată cu „binele”, iar

răspunderea juridică retrospectivă — cu „răul”, deoarece acestea sînt categorii etice, şi noi nu credem că este

corect şi nu admitem ca răspunderea juridică, fiind o categorie juridică care asigură finalitatea dreptului, să

echivalată cu „rău”, chiar dacă provoacă emoţii negative şi neplăcere celora c sînt traşi la răspundere.

Totodată, considerăm că răspunderea pozitivă (responsabilitatea juridică) răspunderea retrospectivă

(răspunderea juridică) nu pot fi unite într-o singură definiţie, deoarece sînt două categorii juridice distincte.

Bineînţeles că, aşa cum menţionat, ele au multe trăsături comune graţie cărora interacţionează şi se

determină reciproc, deoarece nu poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere

să-şi aleagă un anumit modei de comportament.

_________________________ 72 Ianuș S. Dicționar politic Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Ediţia II. Bucureşti: Şansa, 1996. p. 6.

73 ФАФЕЛОВ А. О ПОНЯТИИ ОТВЕСТВЕНОСТИ В СОВЕТСКОМ ПРАВЕ. ПРАВОВЕДЕНИЕЮ 1982,НР 2, С. 52.

74 Кравцов М. Юридическая отвественость целосное правовое явление.Советское Государство и Право, 1984, Нр. 6, с. 77.

75 .Legea Republicii Moldova privind plata pentru poluare, Nr.l540-XIII din 25.02.98. Monitorul Oficial aal Republicii Moldova nr. 054 din 18.06.98.

76 Trofimov B.Răspunderea civilă în raporturile de dreptul mediului. Teză de doctorat. Chişinău,

2006, p. 12.

77 Тарков, В. Отвественосеь по советскому гражданскому праву. Capaтов: Издательство Саратовского Университета, 1973, с.57.

În ceea ce priveşte problema identificării formelor răspunderii juridice ea una complexă care a provocat

multe controverse în literatura juridică. însă pe cit controversată, pe atît de importantă este această problemă.

Din punctele de vedere teoretic şi practic, evidenţierea criteriilor de delimitare a formelor răspunderii

juridice va contribui la reliefarea corectă a esenţei şi conţinutului răspunderii juridice.

Fiind în vizorul mai multor autori, printre care M. Costin80

, D. Baltag81

, L. Barac82

, problema

clasificării şi evidenţierii formelor răspunderii juridice a fost solu în mod diferit. Astfel, în literatura juridică

s au conturat mai multe criterii în aflarea a formelor răspunderii juridice care vor fi abordate în continuar.

În funcție de natură şi importanţa socială, a interesului lezt prin fapta ilicită, juristul M. Costin

evidențiază următoarele forme ale răspunderii juridice:

răspunderea față de întrea societate, formă care include doar răspundere sau răspunderea civilă83

.

Această clasificare este supusă unei critici dure care, după părerea noastră, nu sună corect deoarece a

răspunde juridic, indiferent de formele sale, se poate în fața societăţii statul. Răspunderea faţă de un organ al

statului nu este alt decît răspunderea faţă de însuşi, privit ca exponent al societăţii. Răspunderea deasemenea

nu poate fi definită numai ca o răspundere faţă de persoana juridică, deoarece dacă această răspundere se

exercită în interesul părţii prin realizarea ei se realizează şi interesul general al societăţii.

conform oplinei autoarei Lidiei Barac, o astfel de concepţie este obsedată de diferența ce se atribuie

anumitor valori sociale, precum şi de ierarhizarea obliga a diferitelor categorii de norme juridice, în funcţie

de importanţa lor socială. epţie este determinată de interesul de a înfăţişa statul ca valoare iar importanța

normelor normelor juridice este susţinută în scopul asigurării protecției interesului aceluiaşi stat, văzut ca

unică autoritate socială. Asemenea preocupări însă sînt străine dreptului, căci, din punctul de vedere al

dreptului, valorile sociale nu comportă o astfel de ierarhie. Deci, criteriul propus nu prezintă importanța

practică, deoarece nu ne poate ajuta la definirea naturii juridice a formei de exercită atunci cînd se încalcă

ordinea de drept84

.

Susținem întru totul această idee, în sensul că, în procesul de tragere la răspundere juridică, statul nu se

prezintă ca o valoare supremă, cu atît mai mult cu statul tot poate fi tras la răspundere pentru faptele social

periculoase comise de penalitățile care îl reprezintă. În această ordine de idei, afirmăm că toţi subiecţii de

drept sînt responsabili în faţa legii, şi nu în faţa statului.

a) și răspunderea juridică a persoanelor juridice (subiecții colective). Răspunderea juridică a

persoanelor fizice este intemeiată pe vinovăţie și are caracter suciectic. Răspunderea juridică a persoanelor

juridice are caracter obiectiv și vinovăția apare doar ca o condiţie a răspunderii juridice85

.

Prof. Ioan Humă propune clasificarea răspunderii juridice in funcţie de scopul urmărit prin declanşarea

ei şi distinge următoarele categorii:

— răspunderea cu caracter reparativ, care vizează anularea consecinţelor prejudiciante pentru

patrimoniul persoanei prin obligarea făptuitorului la acțiunea ţiunea de a da sau a face ceva în beneficiul

păgubitorului;

— răspunderea patrimonială şi răspunderea materială;

— răspunderea represivă sau sancţionatorie, care obligă autorul faptei ilicite să suporte consecinţele

punitive ale atitudinii sale generatoare de pericol social, Sancţiunile represive pot fi: patrimoniale (amendă,

confiscare, penalităţi de întîrziere pentru nelivrarea la termen a unor produse etc.), sancţiuni nepatrimoniale

(privare de libertate, măsuri disciplinare, interdicții, decăderi etc.).86

Deoarece au scopuri diferite şi periculozitatea socială a faptelor săvîrşite este diferită, legislaţia permite

cumularea răspunderii reparatorii cu răspunderea poartă caracter sancţionator.

În funcţie de cele două mari diviziuni ale dreptului, autorii O. Skakun87

şi S. Komarov88

fac distincţie

între răspunderea de drept public şi răspunderea de drept privat în funcţie de modalitatea de iniţiere a

răspunderii juridice, delimităm situaţi cînd acţiunea de tragere la răspundere este iniţiată din oficiu, de

_________________ 85 Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: Universitatea Liberă Interna ţională din Moldova, 2007. p. 222.

86 Humă I. Introducere în studiu al dreptului. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. p. 146.

87 Cкayн O. Теория государства и npaвa. Xapьков: Koнcyм Универитет Bнyтpeниx Дел 2000. c. 188-189.

88 Кoмapoв C. Обшая теория государства и npaвa. Kypc лекций Mocквa: Издательствот Манускрипт, 1996. c.221.

89 Лейст О. Caнкций и отвественость no coвeтскомy npaвy. Teopeтuчecкue npo6лемы: Mocквa: Издательство MГУ, 1981. c. 240.

exemplu răspunderea penală, şi situaţia în care răspunderea juridică este iniţiată doar la cererea

persoanei ale cărei interese au fost lezate, de exemplu răspunderea civilă

După caracterul faptei ilicite şi conţinutului sancţiunii normei juridice ca interzice această faptă,

savantul O. Leist deosebeşte două forme ale răspunderi juridice: răspunderea de reprimare (de pedepsire) şi

răspunderea de restabilire drepturi89

.

În doctrină, la etapa actuală este răspîndită ideea conform căreia formele răpunderii juridice trebuie să

se întemeieze pe următoarele două elemente luate ca gradul de pericol social al luptei şi natura sancţiunii

normelor juridice penale.

Gradul de pericololsocial decurge din importanţa valorii care a fost afectată. Natura sancțiunilor

normelor juridice rezultă din caracterul pericolului. În funcție de aceste criterii deosebim următoarele forme

ale răspunderii juridice. Răspunderea constituţională, răspundere administrativă, răspundere pebală,

răspundere civilă, răpundere disciplinară şi răspundere materială. Totodată, pentru unii nu au un caracter

absolut, deoarece sînt posibile unele interferenţe forme ale răspunderii juridice, inclusiv posibilitatea unui

cumul, în

Luînd în considerare cele menţionate anterior, fără a intra în amănunte legate raspunderii

juridice, în continuare vom analiza următoarele forma ale răspunderii juridice: a) răspundere constituţională;

b) răspundere civilă, c) răspunderea penală: d) răspundere administrativă; e) răspundere disciplinară; f)

răspunderea materială.

În ultilul timp observă o atenţie sporită faţă de problemele referitoare la constituțională fapt

care se datorează studierii insuficiente a acestui în literatura juridică. La etapa actuală nu s-a conturat o

concepţie unică. În noțiune și esenţa răspunderii juridice constituţionale. Această situație nedeterminată în

primul rînd, de faptul că ideea de răspundere juridică condiționată se fundamentează pe conceptul general

teoretic al răspunderii juridice, în care există mai multe controverse între cercetători. Actualmente putem

considera că răspunderea constituţională este recunoscută ca formă a răspunderii doar de către unii autori,

fără a exista o analiză ştiinţifică detaliată ce ar răspunde existența ei. De exemplu, dintre autorii autohtoni D.

Baltag recunoaşte răspunderea constituțională ca formă a răspunderii juridice, menţionînd că aceasarea unui

caracter ramural91

.

Totodată, pe lîngă haina juridică, răspunderea constituțională mai are și un caracter politic, care

reiese din conţinutul faptelor pentru care se aplică și din statutul juridic al subiecţilor cărora li se incumbă.

Dreptul răspunderii constituţionale este de a ocroti şi garanta exercitarea eficienței puterii publice de

către autorităţile împuternicite în conformitate cu prevederile Constituției şi legilor constituţionale.

Răspunderea constituţională posedă toate semnele caracteristice răspunderii juridice în general,

totodată ei fiindu-i proprii şi unele semne care o caracterizează și o deosebesc de celelalte forme

Răspunderea constituţională se află într-o legătură directă cu obiectul de reglementare al dreptului

constituţional Astfel, pornind de la ideea, exprimată de juristul I. Muraru, că dreptul constituţional

este format din norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul

restaurârii, menţinerii şi exercitării statale a puterii92

, noi considerăm că răspunderea constituţională

survine pentru exercitarea necorespunzătoare a acestei puteri.

O trăsătură specifică răspunderii constituţionale este faptul că în legislație există o procedură unică

de realizare a ei, iar uneori în general ea nu este prevăzută. Această situaţie provoacă dificultăţi care,

considerăm, pot fi înlăturate pentru o reglementare mai detaliată în legislaţie, însă nu este simplu de

realizat acest lucru, deoarece guvernanţii nu se grăbesc să adopte asemenea reglementări consider du-le

o ameninţare pentru ei. Credem, totuşi, că mai presus de orice interese personale trebuie să fie puse

interesele generale ale societăţii. Sau, în alte cazuri, care greu de tras la răspundere constituţională înalţii

demnitari de stat, pentru adoptarea hotărîrilor ce nu corespund necesităţilor stringente ale societăţii, fiindcă

provoacă daune în perspectivă. În acest sens este interesantă concepţia autorii polonezi referitoare la

răspunderea constituţională, conform căreia răspunderea constituţională se aplică nu numai persoanelor în

funcţie, dar şi celora ce au ţinut-o. Astfel, preşedintele ţării poate fi tras la răspundere timp de zece ani du;

expirarea mandatului1.

Din categoria actelor care instituie răspundere constituţională fac parte Constituția, legile

92

Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Aclami, 1998. p. 16. 90

Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: Universitatea Liberă Internațională din Moldova, 2007. p. 232.

91 Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: Universitatea Liberă Internațională din Moldova, 2007. p.242-270.

97 C. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. p. 112.

constituţionale şi legile organice. Actele normative subordonate legii nu conţin prevederi referitoare la

răspunderea constituţională.

Profesorul T. Zrajevski consideră că răspunderea constituţională este în primul rînd răspunderea

autortăţilor publice pentru activitatea de elaborare şi ap care a dreptului2.

Noi împărtăşim opinia conform căreia răspunderea constituţională are un evident caracter politic, dar nu

poate fi considerată numai răspundere politici cum afirmă prof. G. Vrabie; „Răspunderea deputaţilor din

Parlament nu poate fi răspundere juridică, ci politică”3. Apropierea mare dintre răspunderea politică și cea

juridică, în opinia autorului D. Baltag, „este condiţionată de temeiuri foarte asemănătoare”4. Noi considerăm

că răspunderea politică este atunci cînd se aplică a votului de încredere acordat guvernului, demiterea din

funcție a acesteia sînt sancţiuni de drept constituţional care, fiind consfinţite, atrag după sine răspunderea

constituţională.

Răspunderea constituțională are menirea să ocrotească relaţiile sociale care obiectul de studiu al

dreptului constituţional. Ea se aplică nu numai pentru îndeplinirea normelor cuprinse în constituţie, dar şi a

altor norme din dreptul constituțional. Totodată, nu toate faptele care atentează la normele din Constituţie

după răspunderea constituţională. Constituţia este legea fundamentală în afară de prevederile referitoare la

exercitarea puterii publice, mai conţine condiții generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile

şi îndatoriile fundamentale ale cetățenilor97

. Astfel, la apărarea şi garantarea normelor de drept

constituțional pot să intervină şi alte forme ale răspunderii juridice: administratiă penală, civilăetc.

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice care apare în încălcării unei

norme de drept administrativ. Ea este reglementată de către drepturile juridice și se caracterizează prin

condamnarea oficială a faptelor ilicite şi sancțiunile pentru aceste fapte de către autorităţile competente în

conformitate cu ordinea procesuală prevăzută de legislaţia în vigoare98

. În mod tradițional este identificată

cu răspunderea contravenţională, însă investigaţiile din ultimii ani ne ajută să facem o delimitare clară între

aceste categorii juridice.

Confundarea răspunderii administrative cu răspunderea contravenţională se confirmă faptului că

răspunderea contravenţională are un spaţiu larg de aplicare socială, iar legislația nu conţine o definiţie a

răspunderii administrative sau confruntare a sancțiunilor ei, evidenţiindu-le doar pe cele contravenţionale.

pentru a clarifica această situaţie, prof. A. Iorgovan împarte ilicitul administrativ în mari categorii:

a) ilicitul administrativ propriu-zis;

b) ilicitul contravenţional;

c) ilicitul cauzaator de prejudicii materiale şi morale99

.

Astfel, fiecărei categorii de ilicit administrativ îi corespunde una din formele răspunderii

administrative: răspunderea administrativ-disciplinară; răspunderea administrativ contravenţională;

răspunderea administrativ-materială.

Conform acestei concepţii, fenomenul răspunderii juridice dobăndește o dare mai amplă. Faptul

edentificării în teorie a răspunderii administrative contravenţională face să râmînă în afara acestei răspunderi

un şir de abateri sdministrative cu caracter necontravenţional, ce vizează ne îndeplinirea sau im rea

defectuoasă a obligaţiilor din partea subiectelor subordonate in raporturilor de drept administrativ100

.

Contravenţia este cea mai gravă formă a ilicitului administrativ care posedă natură juridică penală

supusă unui regim juridic administrativ, iar in urma comiterii unei contravenţii survine răspunderea

contravenţională, în opinia autorului V. Guţuleac, răspunderea contravenţională este reacţia statului la

comiterea novăţie a unei fapte contravenţionale prin aplicarea de către organul împuternicit faţă de făptuitor

a constrîngerii statale prevăzute de legea contravențională modul şi în termenele stabilite de lege, în limitele

sancţiunii contravenţie comise, precum şi obligaţia contravenientului de a suporta sancţiunea101

. După A.

Iorgovan, răspunderea contravenţională nu este o formă tipică a răspun administrative, ci o formă atipică,

imperfectă, fapt care nu exclude posibilii constituirii unei noi ramuri de drept-dreptul contravenţional102

98 В. АДМИНИСТРАТИВНОЕ ПРАВО РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА. Кишинэу: Elena-V.I.SRL.,2007. p. 377.

A. Drept administrativ. Tratat elementar. Vol. III. Bucureşti: Proarcadia, 1993. p. 197-199.

93

Bиатыр Д. Koнституционое npaвo. Boсточное увропейское o6oзpeние, 1998, N2. c. 22. с. 22-28. 94

Заражевский T. Отвественость B системе гарантий констиеуционых норм. Bopонеж Издательство Воронежского Унииверситета, 1985. c.77. 95

Vrabie G.,Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Ştefan Procopiu, 1993. p. 165. 96

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilităţii juridice. Chişinâu: Universitatea Liberă Internaționalădin Moldova, 2007. p. 249.

.

Răspunderea administrativ-disciplinară survine în urma comiterii unei abateri disciplinare. Răspunderea

administrativ-disciplinară este definită ca fiind situaţia juridică ce constă din complexul de drepturi şi

obligaţii conexe, conținut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite, de regulă, între un organ al

administraţiei publice sau, după caz, un funcţionar public şi autorul unei abateri administrative (organ de

stat, funcţionar public, structură nestatală, persoană fizică), este contravenţionalizată103

.

Abaterea disciplinară reprezintă o încălcare a dispoziţiilor din normele admi- nistrative privind

corectitudinea juridică de îndeplinire a atribuţiilor de servicii de către funcţionarii publici, adică ai statului.

Funcţionarii publici sînt perso individuale numite într-o funcţie publică, indiferent dacă este vorba de fum

publică în statul roman, statul comunist sau statul moldovenesc104

.

Răspunderea adinistrativ-patrimonială este o formă a răspunderii administrative care intervine ca

rezultat al unor fapte ilicite ale administraţiei publice au provocat daune.

Implementarea administrativ-patrimonială își are originea în prevederile art. 53 din Constituția

Republicii Moldova, conform cărora persoana vătămată într-un raport de o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în momentul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină

recunoaşterea prin anularea actului și repararea pagubei. Cadrul juridic care asigură și satisfacerea dreptului

la repararea daunelor cauzate este consfinţit în interesului administrativ.

Pămîntul de la materialui analizat, putem conchide că răspunderea administrativă în funcție de

caracterul normei juridice care a fost încălcată, poate să împărtășească din următoarele trei forme:

răspunderea contravenţională; răspunderea administrativ disciplinară sau răspunderea administrativ-

patrimonială.

Disciplina la răspunderea penală susţinem ideea lansată de către cercetătorul conform căreia este o

formă a răspunderii juridice care survine în urma aplicării normelor de drept penal. Ea este instituţia juridică

fundamentală al dreptului penal care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunii, formează planuri

oricărui sistem de drept penal105

.

Implimentările de a defini răspunderea penală sînt determinate de dificultăţile și în procesul de

conceptualizare a răspunderii juridice în general. Astfel părțile existente în literatura juridică referitoare la

definirea răspunderii penale pot fi grupate în următoarele categorii: 1) răspunderea penală înţeleasă ca

respectarea a unei persoane de a suporta o sancţiune penală din cauza faptului că a o infracțiune răspunderea

penală ca fiind o consecinţă a infracţiunii, 2) răspunderea penală înţeleasă ca fiind raport juridic penal de

constrîngere, născută în urma săvîrșirii infracţiunii, între stat pe de o parte şi infractor pe de altă parte din

complexul al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al de a trage la stagierii răspundere

pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzuta infracțiunea ăvîrşită de el şi de a-l constrînge să o execute,

precum şi obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicativă în

solidarea dtabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii106

; 3) răspunderea penală fiind o categorie

limitată, căci ea intervine doar în momentul încălcării unor norme juridice, dincolo de care nu putem vorbi

de răspundere107

; 4) răspunderea penală reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale

subiecticvă de stat față de juridic penal, care se realizează, în principal, prin constrîngerea de stat față de

infractori, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, în

I. Considerații privind definirea răspunderii juridice. Cluj: Studia Universitas, Babeş Bolsit. 1970. p. 98.

scopul restabilirii ordinii de drept şi resocializării înfractorului108

.

În ce ne priveşte, considerăm că toate aceste definiţii au adus un aport enorm la dezvoltarea răspunderii

penale, încă o dată ne confirmă caracterul ei complex și ne permite să facem următoarele concluzii:

— apare ca rezultat a! comiterii unei infracţiuni;

— se realizează prin intermediul unui raport juridic de constrîngere complex;

— în toate raporturile juridice statul prin intermediul organelor sale participă ca subiect activ;

— se aplică în scopul restabilirii ordinii de drept, restaurării autorităţii legii a resocializării

infractorului.

__________________________ Dreptul penal român, partea generală. Vol. II. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa”, 1992, p. 180.

G.Răspunderea juridică. Bucureşti: Tribuna Economică, 1999. p.74-75.

Spre deosebire de conceptul răspunderii penale, legislaţia penală defineşte noțiunea de infracţiune.

Astfel alin. (1) art. 14 din Codul penal al Republicii Moldova prevede că infracţiunea este o faptă (acţiune

sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa

penală.

Specificul răspunderii penale este dedus din următoarele caracteristici109

:

a) Temeiul ei îl constituie infracţiunea.

b) Acţiunea penală se promovează din oficiu, întrucît în reprimarea infracţi unii este prezumat a fi

interesată întreaga societate, iar răspunderea penală nu poate fi eludată, de regulă, prin convenţia părţilor.

Tragerea la răspundere juridică are loc la iniţiativa autorităţilor publice, iar satisfacerea intereselor victimei

prejudiciate prin fapta infracţională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege, întrucît

sancţiunea penală constituie măsură de apărare socială.

c) Obiectivul fundamental al sancţiunii penale este prevenţia generală şi specială.

d) Pentru declanşarea răspunderii penale este suficientă încălcarea normelor dreptului obiectiv în

condiţiile în care legea stabileşte consecinţele penak pentru asemenea încălcări. Nu e necesar ca prin fapta

infracţională să st violeze, concomitent, şi un drept subiectiv.

e) Răspunderea penală se bazează pe culpa autorului faptei ilicite, adică este subiectivă, ceea ce

presupune nu numai consumarea obiectivă a infracțiunii, ci şi săvîrşirea CIL vinovăţie a faptei ilicite.

f) În ceea ce priveşte dovada culpabilităţii, în domeniul răspunderii penale operează prezumţia relativă

a vinovăţiei, prezumţie legală care nu poate fi răsturnată decît pe baza probelor contrarii ce cad în sarcina

acuzării.

Dacă privim răspunderea penală ca instituţie juridică a dreptului penal, apt care nu este respins de

nimeni, atunci poate fi adusă drept exemplu definiţia formulată de cercetătoarea Lidia Barac, conform

căreia răspunderea penală reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice ce

formează obiectul dreptului penal și care se nasc în sfera activităţii de tragere la răspundere penală a tuturor

celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept prin săvîrşirea de infracţiuni, activitate ce se desfășoară de

autorităţile publice, în temeiul legii, fiind guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale

esenţiale confirmate de ordinea constituțională în vederea menţinerii şi promovării ordinii juridice şi binelui

public110

.

Instituția răspunderii penale este alcătuită nu numai din norme de drept penal dar și din alte categorii de

norme care corelează şi interacţionează în procesul de tragere la răspundere a infractorului. Astfel, tragerea

efectivă la răspundere penală implică în mod necesar şi incidenţa normelor de drept procesual penal, și chiar

norme de drept constituţional care împreună asigură finalitatea răspunderii penale. Acest fapt este un lucru

firesc şi nu trebuie să ne conducă la ideea conform căreia raspuunderea penală nu este o instituţie a

dreptului penal. Dimpotrivă, luînd în considerare că dreptul are un caracter sistematic, legăturile şi

interferenţele dintre diferitele ramuri ale dreptului sînt nu numai posibile, dar şi necesare.

Răspunderea penală privită ca instituţie juridică, în cumul cu celelalte forme ale răspunderii juridice,

alcătuieşte instituţia complexă funcţională interramurală a răspunderii juridice.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care se foloseşte ca mijloc de apărare a

drepturilor subiective civile, precum şi un mijloc de exercitare forțată a obligațiilor contractuale111

.

Răspunderea civilă survine în urma încălcărilor normelor dreptului civil în cazul în care a fost cauzat un

prejudiciu. Prejudiciul poate consta fie în violarea unui drept subiectiv garantat prin lege unei persoane, fie

în nesocotirea unei obligaţii personale asumate prin contract.

Răspunderea civilă intervine doar în cazul în care victima apelează la autoritățile statului, deoarece

acestea nu se autosesizează în cazul încălcării normelor de drept civil sau a obligaţiilor contractuale.

Sancţiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite constă în obligaţia de a repara prejudiciul cauzat cu

scopul satisfacerii intereselor personale ale victimei. Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil gradul

de culpabilitate a făptuitorului nu are, în principiu, nici un rol în stabilirea răspunderii civile, deoarece

măsura acesteia depinde de cuantumul prejudiciului suferit de păgubit, ci nu de condiţiile

personale ale păgubitorului. Gradul de vinovăţie are importață doar atunci cînd fapta ilicită este

săvîrșită de mai multe persoane, deoarece fiecare va răspunde in limitele vinovăţiei sale112

.

Pentru răspunderea civilă este caracteristică numai constrîngerea de a suporta consecinţele negative cu

caracter patrimonial. Latura patrimonială a răspunderii civile este condiţionată de faptul că dreptul civil

reglementează cu predominare relaţiile sociale patrimoniale, prin aceasta răspunderea civilă înfăptuind o

funcţie compensativă113

.

În dreptul civil răspunderea juridică îmbracă două forme: răspunderea delictuală şi răspunderea

contractuală. Ambele se bazează pe ideea reparării prejudiciului cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă

ilicită.

Răspunderea delictuală se întemeiază pe obligaţia persoanei de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-

o faptă ilicită extracontractuală. În unele lucrări răspunderea delictuală se mai clasifică în subiectivă şi

obiectivă. Răspunderea delictuală subiectivă se întemeiază pe ideea de culpă. Răspunderea delictuală

obiectivă se angajează şi se explică pe un temei obiectiv, fiind axată pe ideea de garanţie114

.

Răspunderea contractuală intervine în cazul neexecutării sau în acela al executării necorespunzătoare a

obligaţiilor contractuale de către una din părţile contractante115

.

Angajarea uneia dintre formele răspunderii civile presupune întrunirea cumulativă a următoarelor

condiţii generale ale răspunderii civile: prejudiciul cauzat, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta

ilicită şi prejudiciul produs, culpa autorului faptei ilicite sau greşeala. Scopul comun al ambelor forme ale

răspunderii juridice este repararea prejudiciului cauzat unei alte persoane printr-o faptă ilicită116

.

Făcînd o comparaţie între cele două forme ale răspunderii civile, trebuie să menţionăm că răspunderea

contractuală intervine în cazul unei conduite ilicite în raport cu normele juridice ce reglementează un

contract preexistent între victimă şi făptuitor, iar răspunderea delictuală vizează o conduită ilicită în raport

cu normele juridice adresate tuturor membrilor societăţii. în această ordine de idei. susţinem afirmaţiile

profesorului M. Eliescu, conform cărora tot ceea ce nu este răspundere contractuală este răspundere

delictuală117

.

Referitor дa domeniul de aplicare, răspunderea delictuală survine In toate cazurile cînd este cauzat un

prejudiciu prin încălcarea unei obligaţii legale, pe cînd răspunderea contractuală survine numai în cazul în

care creditorul contractului suportă o pagubă în urma neexecutării obligaţiilor puse, in conformitate cu

prevederile contractului, în sarcina debitorului.

În conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului, răspunderea delictuală presupune

repararea pagubelor previzibile şi imprevizibile, în timp ce răspunderea contractuală impune repararea doar

a pagubelor previzibile, cu excepția cazului cînd a acţionat prin doi.

În ceea ce priveşte împărţirea responsabilităţilor între autorii ilicitului civil, răspunderea delictuală este

solidară, iar răspunderea contractuală presupune divizarea obligaţiilor. Solidaritatea este admisă numai cu

consimţămîntul părţilor sau dacă legea prevede expres.

Pe teren probator, în situaţia răspunderii contractuale, culpa debitorului ce nu și execută obligaţiile

contractuale este prezumată, prezumţie ce nu poate fi răsturnată decît pentru caz de forţă majoră ori caz

fortuit, în timp ce în materie de răspundere delictuală culpa făptuitorului trebuie dovedită118

.

În domeniul dreptului muncii răspunderea juridică poate fi: disciplinară, cînd angajatul, prin fapta sa

ilicită, contravine normelor de disciplină a muncii în unitate, săvîrșind abateri disciplinare, şi materială, cînd

angajatul din vina şi în legătură cu munca sa produce pagube angajatorului119

.

Răspunderea disciplinară este o instituţie specifică dreptului muncii şi constă întrun ansamblu de norme

legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat, indiferent de funcţia sau

de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor

disciplinare120

.

Faptele care atrag după sine răspunderea disciplinară se numesc abateri disciplinare care se realizează

prin acţiuni sau inacţiuni săvîrşite cu vinovăţie de către

salariații, prin care aceştia au încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de

muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Pentru iniţierea răspunderii disciplinare nu este necesar să se producă un prejudiciu material, ci e

suficient ca să se producă abaterea ca faptă care a încălcat cu vinovăție obligaţiile de muncă sau normele de

comportare în cîmpul muncii. Răs punderea disciplinară se aplică numai pentru fapte care au fost comise pe

durata acţiunii contractului de muncă și nu în afara lui.

_________________________________________ 118

Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. p.178. 119

Baltag DTeoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: Universitatea Liberă Internațională din Moldova, 2007. p.370. 120

Ghimpu S., Ţicle A. Dreptul muncii. Voi. II, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă Şansa, 2001, p.96-97.

Răspunderea disciplinară beneficiază de sancţiuni tipice, specifice, fiind confirmate în art. 206 din

Codul muncii al Republicii Moldova. Acestea sînt următoarele: a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea

aspră; d) concedierea. Pentru unele categorii de salariaţi (funcţionari publici, militari etc.) legislaţia în

vigoare poate prevedea şi alte categorii de sancţiuni. Totodată, se interzice strict aplicarea amenzii sau a

altor sancţiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă.

Răspunderea disciplinară are caracter represiv-educativ, întrucît contribuie la educarea angajaţilor în

spiritul executării cu bună-credinţă a contractului de muncă şi realizarea conştiincioasă a obligaţiilor de

serviciu212

.

Răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice prin care persoanelor încadrate în

muncă li se impune obligaţia de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul provocat unităţii în cursul executăr ii

contractului de muncă printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor şi săvîrşită cu vinovăţie122

.

Răspunderea materială a provocat discuţii în literatura juridică datorită caracterului complex al naturii

sale juridice. În doctrină există şi păreri că răspunderea materială a tuturora trebuie să fie integrală, adică să

includă atît paguba efectivă (damnum emergens), cît şi foloasele nerealizate (lucrum cessans), aşa cum o

prevede de altfel şi legislaţia civilă123

. Noi nu împărtăşim această opinie şi considerăm că răspunderea

materială posedă trăsături proprii care o deosebesc de răspunderea contractuală din dreptul civil şi o

transformă în categorie juridică independentă. Astfel, susţinem opinia cercetătoarei Lidia Barac care atribuie

următoarele semne proprii răspunderii materiale124

:

— este condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă care se deosebeşte de un contract civil;

— este o răspundere limitată, se aplică numai pentru daune efective, prejudicii actuale şi se execută silit

numai asupra unei cote din salariu;

— este fundamentată pe vinovăţie;

— este o răspundere individuală, care exclude, în principiu, solidaritatea;

— este reglementată prin norme imperative, modificarea ei prin voinţa părţilor fiind inadmisibilă;

— impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului, care se face, de regulă, prin echivalent

bănesc.

În Codul muncii în vigoare în art. 340 este instituită noţiunea de răspundere materială colectivă, care se

aplică atunci cînd din cauza caracterului serviciilor prestate este imposibilă delimitarea responsabilităţilor.

Răspunderea materială este reglementată de normele dreptului muncii, iar în măsura în care acestea nu

sînt suficiente, ea este reglementată de normele dreptului civil în acord cu principiile dreptului muncii.

Dacă ne referim la alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul afacerilor, dreptul fiscal, dreptul mediului,

observăm că în ele se regăsesc, cu unele deosebiri de la o ramură la alta, practic toate formele răspunderii

juridice care au fost analizate în acest capitol. De exemplu, în dreptul afacerilor agenţii economici, în funcţie

de gradul de pericol social al faptei ilicite comise, de natura raportului juridic al cărui conţinut a fost

încălcat, de regimul juridic de sancţionare, etc., sînt pasibili de următoarele forme de răspundere: a)

răspundere civilă; b) răspundere penală; c) răspunderea administrativă; d) răspundere disciplinară.

În baza materialului studiat şi analizat mai sus, putem afirma cu certitudine că răspunderea juridică este

o instituţie juridică complexă, care nu se încadrează în limitele unei ramuri de drept. Mai mult decît atît,

caracterul obligatoriu al normelor juridice ne vorbeşte despre faptul că răspunderea juridică este prezentă în

toate ramurile de drept. Acest fapt, probabil, l-a determinat pe profesorul I. Dogaru, atunci cînd vorbeşte

despre formele răspunderii juridice să afirme că, în principiu, există atîtea forme ale răspunderii juridice cîte

ramuri de drept125

, adică fiecare ramură de drept are instrumentele sale proprii de asigurare a realizării

normelor juridice, inclusiv atunci cînd ele sînt încălcate.

Noi nu împărtăşim opinia conform căreia fiecare ramură de drept posedă o formă proprie de răspundere

juridică şi considerăm că numărul ramurilor care există într-un sistem de drept, cu toate că în doctrina

dreptului nu este stabilit numărul lor exact, este mai mare decît formele răspunderii juridice. Acesta însă în

nici un caz nu împiedică ramurile dreptului care nu posedă mecanisme proprii de garantare a valorilor pe

care le apără să-şi realizeze obiectivele interacţionînd cu formele răspunderii juridice care au fost analizate.

De exemplu, normele dreptului mediului sînt apărate şi garantate în funcţie de caracterul faptei ilicite, prin

intermediul următoarelor forme ale răspunderii juridice: civilă; administrativă şi penală.

_____________________ 125

Dogari Teoria generală a dreptului. Craiova: Sitech, 1998. p.270.

Acest exemplu ne demonstrează încă o dată caracterul sistematic al dreptului şi că părțile sale

constitutive nu se prezintă ca elemente izolate şi separate unele de altele, dar ca părţi ale unui întreg

organizat, cu o structură proprie, în interiorul căruia părţile sînt dependente unele de altele, fapt care le

determină să coreleze şi să interacţioneze între ele.

1.3. Corelarea și unificarea legislației

referitoare la nistituţia răspunderii juridice

Diversitatea relaţiilor sociale determină legiuitorul să diferenţieze şi să reglementeze detaliat toate

aspectele referitoare la realizarea şi aplicarea normelor ce formează instituţia răspunderii juridice, cu scopul

de a asigura o concordanţă cît mai exactă cu necesităţile şi interesele societăţii. Totodată, fără a aduce daune

caracterului diferenţiat de reglementare a relaţiilor sociale de către normele instituţiei răspunderii juridice,

este important ca la nivel legislativ să existe un sistem de reglementări care să asigure caracterul unitar şi

integral al dreptului şi corelarea eficientă a normelor juridice.

În legătură cu aceasta, cercetătorul I. Seneakin menţionează că „unificarea şi corelarea reglementărilor

normative reprezintă tendinţele prioritare ale activităţii legislative126

. În opinia lui unificarea legislaţiei se

realizează prin intermediul procesului de integrare şi generalizare a elementelor constitutive ale

mecanismului reglementăriijuridice127

.

Integrarea şi diferenţierea reglementărilor juridice sînt procese fireşti care decurg din realitatea

obiectivă, fiind determinate de dezvoltarea relaţiilor sociale şi de noile cerinţe puse în faţa dreptului. Aceste

procese influenţează nu numai conţinutul normelor juridice, dar şi sistemul de drept în general.

Integrarea reglementărilor juridice reprezintă un proces de uniformizare a conţinutului normelor

juridice în limitele unei ramuri de drept, subramuri de drept sau instituţii juridice. Ea se realizează, de obicei,

prin extinderea sferei de acţiune a normelor juridice asupra tuturor relaţiilor sociale omogene care anterior

erau reglementate de diferite norme juridice128

, cu alte cuvinte prin înlocuirea unui şir de norme speciale cu

o normă generală, şi prin elaborarea unui sistem unic de termini şi noţiuni juridice. Astfel, observăm că

procesul de integrare a reglementărilor juridice presupune şi modificarea structurii actelor normative în care

sînt cuprinse. Integrarea se mai realizează şi prin intermediul conceptualizării juridice.

Cercetătorul I. Vida menţionează că prin conceptualizare, în general, se înţelege realizarea unui produs

al gîndirii umane pe calea abstractizării. Aceste produse ale gîndirii umane sînt noţiunile, categoriile,

raţionamentele etc., care desemnează o parte a diversităţii fenomenelor, proceselor, relaţiilor sau obiectelor

concrete129

.

Conceptualizarea este o parte componentă a procesului de gîndire,, iar rezultatele sale se

concentralizează în noţiuni, categorii, principii și construcţii juridice. În acest fel, noţiunile şi categoriile

juridice sînt concepte, adică ele reprezintă punctul final al unui proces de gîndire care, pe calea

abstractizării, concretizează o forma logică a acestuia care reflectă trăsăturile generale şi necesare ale unei

clase omogene de fenomene juridice.

În procesul de creare a dreptului utilizarea principiilor şi conceptelor generale ale dreptului este utilă şi

pentru a elimina zonele de vid legislativ, zone care lipsesc dreptul de misiunea sa de organizare a vieţii

sociale130

.

În această ordine de idei susţinem opinia juristului D. Baltag131

de a elabora şi a adopta un act normativ,

care să încorporeze noţiunile, conceptele şi principiile referitoare la instituţia răspunderii juridice.

Considerăm că elaborarea unui asemenea act normativ ar eficientiza procesul de realizare a dreptului şi de

aplicare a legislaţiei referitoare la tragerea la răspundere juridică şi ar spori gradul de înţelegere,

conștientizare şi realizare a legislaţiei în vigoare atît de către reprezentanţii organelor abilitate cu competenţe

să aplice dreptul, cît şi de către masele largi ale populaţiei.

Acest act normativ trebuie să cuprindă şi să definească toate noţiunile şi categoriile juridice

caracteristice instituţiei răspunderii juridice şi aplicabile în toate ramurile de drept, precum şi trebuie să

stabilească şi să definească exact principiile generale ale instituţiei răspunderii juridice. Considerăm că astfel

se va crea un mecanism eficient care ar contribui la eliminarea defectelor (lacunelor, coliziunilor,

repetițiilor) din legislaţie referitoare la instituţia răspunderii juridice şi ar eficientiza, în general, funcţionarea

sistemului de drept.

Integrarea reglementărilor juridice din mai multe acte într-un singur act nor mativ contribuie la

realizarea şi respectarea principiului economiei de mijloace în procesul de elaborare a actelor normative.

Acest principiu constă în evitarea repetării aceloraşi termeni juridici pentru a nu crea o monotonie de stil

care ar îngreu na lectura textelor şi ar spori volumul actelor normative. Totodată, este important să nu se facă

abuz de economie de mijloace, fiindcă nu se va realiza scopul pe care și-l propune legiuitorul —

eficientizarea sistemului de drept.

Dintre cele mai răspîndite procedee care dau expresie economiei de mijloace considerăm că este

definiţia, trimiterea şi asimilarea.

Procesele de integrare se realizează prin elaborarea normelor generale care să îmbrăţişeze întreaga

instituţie a răspunderii juridice. Aceste norme juridice, de obicei, conţin prevederi care se referă la două sau

mai multe ramuri de drept.

Deținerea unor noțiuni și formularea unor concepte se face pe calea cabstractizării de către legiuitor,

judecător sau cercetător, pornind de la dreptul obleitiv existent, de la practica judiciară de la rezultatele

comparării stării relaţiilor sociale cu finalităţile soluţiilor judiciare.

În această ordine de idei, noi susţinem opinia profesorului V. Zlâtescu conform căreia, atunci cînd este

necesar definiţia trebuie folosită în textele de lege, deoarece ea nu este doar apanajul teoreticienilor132

. Noi

nu trebuie să confundăm definiţia teoretică cu cea legală. Opera de reglementare juridică implică, cu

necesitate, o precisă definire a tuturor elementelor acestei reglementări. Avînd scopul să orienteze conduita

oamenilor, prescriind anumite comportări şi interzicînd altele, stabilind drepturi şi obligaţii, determinînd

statute juridice, capacităţi, sfere de competenţă, statornicind sancţiuni — normele juridice trebuie să opereze

cu precizie, să restrîngă cît mai mult posibil sfera de indeterminare. Definirea conceptelor cu care operează

este, ca atare, o condiţie a eficacităţii acestor norme133

.

Pentru a asigura practicabilitatea dreptului, este necesară definirea acestuia. Un drept nedefinit sau

insuficient definit nu este practicabil, deoarece aplicarea sa va da naştere unor-ezitări şi unor controverse

generatoare de insecuritate juridică. Insecuritatea care se naşte în astfel de cazuri în relaţiile sociale este un

rău grav ce afectează cele mai importante valori din societate. Pentru a elimina neajunsurile de acest gen,

este nevoie de o suficientă definire a termenilor utilizaţi134

.

Totodată, precizia şi laconismul termenilor utilizaţi nu trebuie înţeleasă în mod absolut. În concepţia lui

Jean Dabin, un drept definit în termeni stricţi, mai ales prin utilizarea unor trăsături pur formale, este un

drept incomplet, deoarece el lasă în afara sa anumite ipoteze, anumite cazuri singulare, fără a ţine seama de

faptul că viaţa socială extrem de complexă şi de schimbătoare nu se reduce la o sumă de ipoteze-tip, cărora

dreptul le oferă soluţii prestabilite, tipice sau uniforme135

.

De aceea, pentru a se evita astfel de situaţii, dreptul trebuie să corespundă complexităţii vieţii, el trebuie

să acopere plasticitatea vieţii sociale, apelînd la definiţii largi, cu valoare de principiu, maleabile la

multitudinea de cazuri concrete, previzibile sau imprevizibile, pentru a le asigura tratamentul juridic

adecvat136

.

Trimiterea, la fel, este un procedeu tehnic care se foloseşte frecvent în vederea eficientizării sistemului

de drept, prin care se are în vedere că după ce termenul sau

expresia a fost folosită prima dară, în articolele următoare e suficient să se facă o simplă referire la

textul în care a fost folosită iniţial.

Avînd în vedere că virtutea supremă a oricărui sistem este consecvenţa cu sine însuși, folosirea unor

sensuri identice nu este obligatorie numai în sînul unui anume act normativ, ci în întreg sistemul legislativ al

unei ţări. Astfel, trimiterile pot să sefacă nu numai de la un articol la altul, ci şi de la o lege la alta, chiar în

cazul în care conţin norme din diferite ramuri de drept.

La etapa actuală ansamblul normelor care formează instituţia răspunderii juridice nu este cuprins într-un

singur act normativ. La fel, nu există vreun act normativ care să conţină doar reglementări referitoare la

instituţia răspunderii juridice. Considerăm că nici nu este necesar ca toate reglementările care formează

instituţia răspunderii juridice să fie cuprinse într-un singur act normativ, dar totodată, în opinia noastră, este

important să se elaboreze un act normativ care să încorporeze toate noţiunile, conceptele şi principiile

referitoare la instituţia răspunderii juridice şi acesta să stea la baza tuturor formelor răspunderii juridice. În

opinia noastră, acest act normativ ar facilita corelarea normelor din instituţia răspunderii juridice, ar

contribui la prevenirea coliziunilor şi a altor defecte juridice și ar înlesni soluţionarea lor.

Principiile răspunderii juridice au fost şi sînt analizate de către majoritatea cercetătorilor care studiază

răspunderea juridică; ele, fiind consacrate prin norme interne de drept, concentrează trăsăturile comune şi

esenţiale ale normelor care reglementează juridiceşte, general, abstract, impersonal conduite pentru subiecte

generice.137

Conform opiniei cercetătorului N. Popa, principiile răspunderii juridice, în varietatea formelor

pe care o cunoaşte, subliniază prezenţa unor note comune tuturor formelor de răspundere138

.

În literatura juridică nu există mari divergenţe în ceea ce priveşte evidenţierea principiilor răspunderii

juridice. Astfel, profesorul Ioan Humă evidenţiază urmtoarele principii ale răspunderii juridice: principiul

răspunderii pentru fapte săvîrșite cu vinovăţie; principiul răspunderii personale; principiul justeţei sancțiuni;

principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică139

; juristul Romul Petru Vonica deosebeşte: principiul

răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie; principiul răspunderii personale, principiul non bis in idem

(nu de două ori pentru aceeaşi vină); principiul legalităţii; principiul justeţei sancţiunii sau proporţionalității

răspunderii juridice; principiul celerităţii tragerii la răspundere140

, iar după

părerea autorului V. Lazarev există: principiul răspunderii doar pentru comiterea unei fapte ilicite;

principiul răspundem pentru fapta săvîrşită cu vinovăție; principiul justeţei; principiul legalităţii; principiul

oportunităţii; principiul imanenţei răspunderii141

.

Ca rezumat la cele expuse, putem menţiona că nu există deosebiri de esenţă referitoare la definirea şi

constatarea principiilor răspunderii juridice, astfel, majoritatea autorilor evidenţiază cel mai frecvent

următoarele principiile; a) principiul legalităţii răspunderii; b) principiul răspunderii pentru fapta săvîrşită cu

vinovăţie; c) principiul răspunderii personale; d) principiul justeţei sancţiunii sau proporţionalităţii sancţiunii

în raport cu pericolul social al faptei; e) principiul — o singură violare a normei o singură răspundere; f)

principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică.

Totodată, cercetătorul M. Farukșin consideră că un şir de principii recunoscute drept principii ale

răspunderii juridice, de exemplu principiul legalităţii şi principiul justeţei sancţiunii, nu sînt caracteristice

doar instituţiei răspunderii juridice, de aceea nici nu pot fi numite principii ale răspunderii juridice. Întrucît

îşi extind efectele asupra întregului sistem de drept, ele se consideră principii generale şi se aplică în orice

ramură şi instituţie juridică142

. Noi nu împărtăşim opinia citată şi considerăm că aceste două principii, de

asemenea, trebuie incluse şi în categoria principiilor răspunderii juridice, deoarece ele au o conotaţie

specifică în instituţia răspunderii juridice.

Alături de principiile generale ale răspunderii juridice, există şi principii care sînt proprii unei anumite

forme de răspundere juridică. Astfel, este important să evităm egalarea şi totodată să facem o delimitare, mai

mult sau mai puţin clară, între principiile generale ale răspunderii juridice şi celelalte principii proprii unor

forme ale răspunderii juridice. Aceasta, considerăm, ar aduce o claritate în ceea ce priveşte conţinutul lor, va

influenţa pozitiv asupra sistematizării normelor juridice care formează o instituţie juridică şi, în final, va

contribui la eficientizarea instituţiei răspunderii juridice ca element constitutiv al sistemului de drept

Sistematizarea principiilor instituţiei răspunderii juridice şi includerea lor într-un singur act normativ

este unsa dintre cele mai optime căi de ridicare a eficacităţii procesului de reglementare a relaţiilor

sociale143

, care apar în procesul de tragere la răspundere juridică. Existenţa unui astfel de act normativ în

sistemul legislativ ar servi drept dovadă a conturării, evidenţierii şi recunoaşterii oficiale a instituţiei

răspunderii juridice ca element constitutiv al sistemului de drept. Pornind de la logica dezvoltării

relaţiilor sociale şi în conformitate cu cerinţele de perfecţionare permanentă a sistemului legislativ, în

vederea sporirii gradului de influenţă asupra lor, considerăm că sistemul legislativ trebuie să fie îmbogăţit cu

un act normativ apt să soluţioneze următoarele probleme:

— unificarea ansamblului de norme juridice care alcătuiesc instituţia răspun derii juridice;

înlăturarea defectelor (lacunele, paralelismele, coliziunile etc.) care există în instituţia răspunderii

juridice;

sporirea gradului de corelare între normele instituţiei răspunderii juridice; ridicarea nivelului de însuşire

a prescripţiilor normelor juridice de către cetăţeni, contribuind în felul acesta la lichidarea nihilismului

juridic al cetăţenilor, influenţînd pozitiv comportamentul lor.

Luînd în considerare cele menţionate şi avînd în vedere că sistemul dreptului are un caracter ierarhic,

credem că, respectiv, şi ansamblul normelor instituţiei răspunderii juridice, de asemenea, formează un sistem

ierarhic alcătuit din cîteva nivele, ele fiind grupate în funcţie de importanţa lor după cum urmează:

a) normele juridice pe care se fundamentează instituţia răspunderii juridice şi care reglementează

problemele cele mai generale ale instituţiei răspunderii juridice. Din această categorie fac parte normele din

Constituţia Republicii Moldova cuprinse în următoarele articole: alin. (2) art. 2; alin. (1) art. 29; alin. (3) art.

32; normele din actul normativ care încorporează toate noţiunile, conceptele şi principiile referitoare la

instituţia răspunderii juridice;

b) normele juridice ce reglementează anumite forme ale răspunderii juridice cuprinse în: Codul penal

al Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Codul cu privire la contravenţiile administrative

al Republicii Moldova;

c) normele juridice ce reglementează procesul de tragere la răspundere juridică în diferite ramuri ale

dreptului, de exemplu cele cuprinse în: Codul familiei al Republicii Moldova, Codul locativ al Republicii

Moldova, Codul vamal al Republicii Moldova etc.;

d) normele juridice ce reglementează unele domenii, aspecte ale răspunderii juridice.

Normele juridice cuprinse la literele c) şi d) trebuie să fie cu prioritate de blanchetă sau de trimitere la

normele cuprinse în actele normative de la litera b). o condiție obligatorie a acestui sistem este unificarea

denumirilor, sintagmelor, termenilor, simbolurilor şi construcţiilor juridice.

CAPITOLUL II

COLIZIUNILE INSTITUŢIEI RĂSPUNDERII JURIDICE ŞI CAUZELE DE APARIŢIE A

LOR

2.1. Consideraţiuni generale privind coliziunile instituţiei răspunderii juridice

Republica Moldova, proclamîndu-şi suveranitatea (23 iunie 1990)144

şi independenţa (27 august

1991)145

, a pornit pe calea edificării şi consolidării propriei statalităţi şi a propriului sistem de drept. Ulterior

legislaţia Republicii Moldova s-a înnoit esenţial, unele ramuri de drept suportînd schimbări radicale, acest

fapt confruntîndu-se cu multiple dificultăţi, ce au generat unele categorii de defecte juridice, dintre care cele

mai frecvente fiind: lacunele juridice; contradicţiile, ne- concordanţele şi divergenţele dintre reglementările

normative emise de diverse autorităţi publice competente; repetarea excesivă a unora şi aceloraşi

reglementări juridice etc. Aceste defecte juridice se caracterizează prin faptul că distrug canvaua sistemului

de drept, reducîndu- i valoarea şi creînd dificultăţi în procesul de aplicare şi realizare a sa.

Tuturor sistemelor de drept, chiar şi celora din statele dezvoltate, le sînt iminente unele defecte de ordin

intern sau extern, astfel, noi nu punem problema ca într-un sistem de drept să nu existe absolut defecte

juridice. Problema constă in cantitatea excesivă a defectelor juridice care există într-un sistem de drept.

Faptul că ele ating cote maxime este un indiciu că organele şi instituţiile statului abilitate nu sesizează în

complexitate şi în profunzime situaţia, fapt ce determină apariţia lor. Dezvăluirea motivelor şi surselor ce

dau naştere acestui fenomen credem va contribui la concentrarea efortirilor în vederea prevenirii şi

soluţionării acestora.

Una din cele mai răspîndite categorii de defecte juridice sînt coliziunile juridice. Termenul coliziune

provine de la latinescul collisio, care semnifică ciocnire de forțe, tendinţe şi interese contrare în domeniul

relaţiilor sociale. Conflict, ceartă, dipută146

.

Deseori însă, sensul juridic al termenilor nu coincide cu cel etimologic Există situații cînd

limbajul juridic diferă de cel cotidian, cum este şi cazul coliziunii juridice în teoria dreptului este recunoscut

că termenul coliziune poartă un caracter convențional, deoarece se utilizează doar cu sens figurat, nefiind

vorba de luptă, ciocnire normelor sau a altor fenomene juridice în sensul propriu-zis al cuvîntului.

Luînd în consideraţie că coliziunea juridică are un caracter convenţional în limbajul juridic, autorul I.

Pereterski, referindu-se la ea, a menţionat că „termenii au doar importanţă pur tehnică”147

.

Noi însă considerăm că termenii au o importanţă deosebită în limbajul juridic și trebuie utilizaţi

în conformitate cu menirea lor conceptuală pentru a reflecta obiectiv esenţa fenomenului consfinţit în lege.

În legătură cu aceasta, cercetătorul V. Zlătescu scrie: „Legea de fier a legiuitorului este că, după ce a fost

folosit un anumit termen, o expresie într-un anumit sens, el este dator să o folosească de fiecare dată cînd se

aplică cu acelaşi sens”148

.

Coliziunile juridice reprezintă obiect de studiu al teoriei generale a dreptului. Prezența lor în sistemul

dreptului este recunoscută de majoritatea cercetătorilor. Însă datorită caracterului complex şi al naturii

juridice a acestui fenomen, evident că încă nu s-a formulat o opinie unitară referitoare la definirea

conceptului de coliziune juridică. La fel, în literatura juridică există divergenţe în ceea ce priveşte denumirea

acestei categorii juridice. Astfel, cu toate că în ştiinţa dreptului termenul de coliziune se utilizează de cel

puţin cîteva veacuri, această vîrstă onorabilă nu a transformat-o într-o armă sigură a analizei juridice.

Făvînd o trecere în revistă a opiniilor referitoare la definirea coliziunilor juridice menţionăm că există

autori printre care şi A. Miţkevici care definesc coliziunea juridică drept situaţie cînd o relaţie socială este

reglementată de mai multe norme juridice149

, pentru juristul D. Kerimov şi alţii coliziunea reprezintă

neconcordanța dintre conţinutul normelor juridice150

; savantul S. Alexeev este reprezentantul adepților care

afirmă că coliziunea reprezintă contradicţiile ce apar în procesul de reglmentare a relaţiilor sociale

omogene151

.

Cercetătorul I. Seneakin defineşte coliziunea juridică ca finul o contradicţie între două sau mai multe

norme juridice ce apare în procesul de aplicare a dreptului. Coliziunile reprezintă contradicţiile ce apar atît

între conţinutul prevederilor normelor juridice, cît şi între formele lor de exprimare. În opinia acestui autor

coliziunile reprezintă o formă a contradicţiilor juridice152

.

Savantul P. Matuzov defineşte coliziunile juridice drept divergenţe sau contradicţii formate între acte

normativ juridice ce reglementează unele şi aceleaşi relaţii sociale sau omogene, sau contradicţii formate în

procesul de aplicare a dreptului şi a exercitării de către organele împuternicite a competenţelor lor. Astfel,

autorul evidenţiază două sensuri ale coliziunilor juridice: unul îngust şi unul mai amplu, în primul sens, prin

coliziune se înţelege contradicţiile sau divergenţele care există între două sau mai multe norme juridice (acte

normativ juridice); în al doilea sens — coliziunea juridică reprezintă relaţia dintre două sau mai multe norme

juridice, care s-au format în legătură cu reglementarea unei cauze concrete153

.

În opinia profesorului N. Vlasenko, atunci cînd definim coliziunea juridică, nu trebuie să ne referim

doar la contradicţiile sau numai la divergenţele dintre normele juridice, deoarece ele se pot manifesta atît

prin contradicţii, cît şi prin divergenţe154

. Astfel, el defineşte coliziunea juridică drept relaţie între normele

juridice care se contrazic sau conţin divergenţe în procesul de reglementare a uneia şi aceleiaşi relaţii sociale

sau a relaţiilor sociale omogene.

Diferenţa dintre concepţiile referitoare la definirea coliziunii juridice se axează pe caracterul corelaţiilor

dintre prevederile normelor juridice care intră în coliziune. De exemplu, unii autori (S. Alexeev155

, A.

Tille156

) susţin că pot intra în coliziune numai normele care prevăd soluţii contradictorii. Alţii, A. Cerdanţev,

A. Miţkevici157

afirmă că formează coliziuni chiar şi normele care au doar interpretări diferite referitoare la

una şi aceeaşi situaţie. N. Vlasenko, comentînd aceste viziuni constată: în primul caz, coliziunea are un

caracter contradictoriu, adică soluţiile pe care le cuprind normele juridice se exclud reciproc, sînt polare; iar

în al doilea caz, coliziunea se caracterizează prin acea că normele juridice conțin divergenţe, dar in ambele

cazuri este vorba de neconcordanţa normelor juridice, care conţin soluţii ce diferii unele de altele158

.

În literatura juridică termenul coliziune juridică se foloseşte nu numai pentru a desemna neconcordanţa

normelor juridice, dar şi a contradicţiilor dintre diferitele fenomene juridice. De exemplu, în lucrarea sa

intitulată Dreptul colizionar, cercetătorul rus I. Tihomirov vine să elaboreze o nouă concepţie referitoare la

dreptul colizionar, ce se bazează pe opinia conform căreia coliziunile juridice reprezintă contradicţii

complexe formate între viziunile juridice, între actele (normele) julice, între acţiunile statului şi ale altor

instituţii, între state159

.

O opinie asemănătoare referitoare la coliziunile juridice o are şi autorul rus S. Alexeec160

care foloseşte

termenul coliziune atunci cînd se referă la contradicțiile dintre sistemul juridic şi sistemul social, dintre

dreptul scris şi alte realităţi juridice. S. Nekrasov, defineşte coliziunile juridice drept contradicţii şi

divergenţe cu caracter politico-juridic dintre autorităţile publice centrale, dintre autorităţile publice centrale

şi autorităţile publice locale161

.

Prof. Gh. Avornic defineşte coliziunile juridice ca fiind divergenţe şi contradicții „care apar între

diferitele acte normative, dar care reglementează unele şi aceleași relaţii sociale sau relaţii omogene, precum

şi contradicţiile care apar între diferitele organe competente ale statului sau persoane cu funcţie de

răspundere în procesul de aplicare a normelor juridice, exercitîndu-şi atribuţiile lor”162

.

____________________________ 146 Colesnic T., Eţcu, I., Lungu L. Dicţionar juridic rus-român. Chişinău: Litera, 2001. p.197.

147 Перетерский И., Kрылов, С. Международное часное npaвo. MocKBa: Госюризлат, 1959. c.53.

148 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Print, 1996. p. 127.

149 МИЦКЕВИЧ, A. Акты opraнов coвeтскoro rocудврства. Mocквa: Юридическая литература, 1967. c.12.

150 Керимов Д. Общая теория государства и npaвa: депутат, стpyктypa, функции. МOCКBА Юридическая литература, 1977. c.113-114.

151 Алексеев C. Проблемы теории npaвa. Kypc лекций: B 2 T .T.2. Hopмaтивныe юридицеские вкты. Применение npaвa. Юридицеская наука

(npaвовeдиниe). Свердловск: Свердловский юридический институт, 1973. C. 137.

165 Власенко Н. Коллизионые нормы в советском праве. Науч. ред. А.Ф. Черданцкв. Иркутск: Издательство Иркутского Университета. 1984. с. 31.

1 Малков В. Coвокyпность npeступлений. Bonpocы квалификации и назначения наказания. Kaзaнь: Издательство Казанского Универсиенеа, 1974. c. 120.

Referindu-se la coliziuni, autorii Gh. Avornic şi N. Matuzov evidenţiază următoarele categorii de

coliziuni juridice163

:

coliziuni între acte normative sau norme juridice;

coliziuni ale procesului de elaborare a dreptului (dublarea sau repetarea reglementărilor juridice,

adoptarea reglementărilor contradictorii etc.);

- coliziuni ale procesului de aplicare a dreptului (divergenţe sau contradicţii în aplicarea unora şi

aceloraşi prevederi; neconcordanţe în activitatea organelor de aplicare a dreptului etc.);

coliziuni între competenţele autorităţilor publice, funcţionarilor publici şi a altor instituţii ale puterii de

stat.

Astfel, observăm ca in teoria dreptului s a format o opinie majoritară conform căreia coliziunile

normelor juridice reprezintă o varietate a defectelor juridice ale sistemului de drept și sistemului

legislativ164

. Totodată, există cercetători, printre care N. Vlasenko165

, V. Malkov166

, în opinia cărora nu toate

coliziunile juridice reprezintă defecte ale sistemului de drept sau a legislaţiei. După părerea lor, importanţa

coliziunilor juridice pentru sistemul de drept este dublă. Astfel, ei consideră că o mare parte a coliziunilor

juridice, într-adevăr, destabilizează şi împiedică funcţionarea normală a sistemului de drept, influenţînd

negativ relaţiile sociale pe care le reglementează şi ordinea de drept în general. În acelaşi timp însă,

utilizarea de către legiuitor a normelor generale, speciale şi de excepţie în dreptul penal, administrativ, civil

şi în alte ramuri ale dreptului care se utilizează ca instrumente de diferenţiere în procesul de reglementare a

relaţiilor sociale omogene ne demonstrează influenţa pozitivă a coliziunilor asupra dreptului. În opinia

acestor autori, normele generale, speciale şi de excepţie, la fel, formează coliziuni juridice, deoarece

reglementează diferit unele şi aceleaşi relaţii sociale. Ele însă nu reprezintă defecte juridice, dar sînt nişte

măsuri necesare folosite intenţionat de către legiuitor. Prin intermediul lor se asigură organizarea ierarhică a

sistemului de drept.

Astfel, cercetătorul V. Malkov susţine că coliziunile dintre normele juridice nu reprezintă doar anomalii

ale dreptului, dar şi fenomene normale, în unele cazuri chiar necesare, care reflectă gradul de dezvoltare a

sistemului de drept. Aceste coliziuni în teoria dreptului se numesc coliziuni legitime, iar întrucît ele au un

caracter obiectiv, nu trebuie să fie înlăturate. Ele se soluţionează prin intermediul normelor de coliziune. El

menţionează că statul, prin intermediul organelor sale de creare a dreptului, trebuie să aibă o atitudine

corectă faţă de coliziunile juridice care au efect negativ pentru sistemul de drept, astfel atunci cînd

coliziunea juridică poartă în sine o energie pozitivă care va impulsiona spre noi tendinţe şi procese sociale,

statul trebuie să intervină corespunzător, în funcţie de necesitate, cu modificări, completări sau abrogări în

legislaţie în vederea perfecţionării şi eficientizării interacţiunii şi corelaţiei dintre elementele constitutive ale

sistemului de drept167

.

În această ordine de idei, considerăm că cercetarea coliziunii juridice va fi incompletă dacă noi nu vom

analiza încă o problemă legată de ea — „concurenţa normelor juridice penale în teoria generalii a dreptului

se utilizează termenul de coliziune, pe cînd în teoria dreptului penal se foloseşte termenul de concurenţă. Din

aceste motive, credem că este importantă clarificarea coraportului dintre cocurență şi coliziune, cu atît mai

mult cu cît problema este discutabilă atît în

______________________________ 158 Власенко H. Колизионные нopмы B советском npaвe. Hayч. ред. A. О. Черданцев. Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c.

23.

159 Тихомиров Ю. Колизионное право. Moсквa: Юринформцентр. 2000. c. 29.

160 Алексеев С. Структура советского права.. Mocквa: Юридическая литература, 1975. p.57.

161 Некрасов С. Конституционно-правовая отвественность субьекта. Государство и Право, 2005, N8,с. 8.

162 Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. p.431.

163Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. p.432.

1 Kepимов Д. Общая теория государстваа и права: предмет, npeдмет, структура,функции.

Mocквa:Юридическая литература, 1977. сю 113-114.

1 Maлков B. Coиокyпность преступлений. Bonpocы квалификачии и назначения

наказания. Kaзaнь: Издательство Казанского Университета, 1974. c. 120-123.

cadrul teoriei generale a dreptului, cît şi în teoria dreptului penal. Aceasta se datorează, probabil,

faptului că pînă în prezent în literatura juridică nu există o interpretare unică a categoriilor juridice

nominalizate.

Amintim că în teoria dreptului coliziunea normelor juridice este definită drept relaţie între normele

juridice ce conţin divergenţe referitoare la reglementarea uneia şi aceleiaşi relaţii sociale. Prin concurenţă a

normelor juridice penale se înțelege situaţia în care o infracţiune cade sub incidenţa a două sau mai multe

norme juridice penale168

.

Analizînd coraportul dintre coliziune şi concurenţa normelor juridice penale, savantul V. Kudreavţev

menţionează că acestea sînt noţiuni diferite care nu au nimic comun între ele. După părerea lui, sînt în

coliziune normele care se contrazic reciproc, dar în cazul concurenţei normelor juridice nu poate fi vorba în

nici un caz de coliziune, deoarece nu există nici o contradicţie169

.

Autorul V. Malkov are altă opinie referitoare la coraportul dintre coliziunea juridică şi concurenţa

normelor juridice. Făcînd trimitere la teoria generală a dreptului, el defineşte coliziunea drept divergenţă sau

contradicţie dintre legi. Prin concurență a normelor juridice penale el înţelege acea situaţie cînd „în procesul

de calificare a faptei ilicite se depistează că ea cade sub incidenţa a două sau mai multe norme de drept penal

care coincid sau diferă între ele după conţinut, destinate să reglementeze situaţia respectivă, iar organul de

aplicare trebuie să decidă care din aceste norme este prioritară în raport cu celelalte170

.

După părerea lui V. Malkov, coliziunea şi concurenţa normelor juridice sînt categorii cu multe tangenţe,

dar fără a fi identice, de aceea nu trebuie să le confundăm, dar nici să le punem în situaţie de opozabilitate.

Stabilirea însă a normei prioritare care se va aplica într-un caz concret din şirul de norme ce reglementează

una și aceeaşi relaţie socială este nu alt ceva de cît soluţionarea concurenţei normelor juridice. Astfel, V.

Malkov conchide că coliziunea poate fi privită drept caz particular al concurenţei normelor juridice171

.

168 Кудрявцев B. Общая тeopия квалификации преступлений. npecтуплений. Mocквa:

Юридическая литература, 1972. c. 240-241.

169 Кудрявцев B. Общая тeopия квалификации преступлений. npecтуплений. Mocквa:

Юридическая литература. c. 246-247.

170 Малков B. Coвокyпность npecтуплений. Вопросы квалификации и назначения наказания.

Kазань: Издательство Kaзaнскoro Университета, 1974. c. 177-179.

171 Малков B.Coвокyпность npecтуплений. Вопросы квалификации и назначения наказания.

Kазань: Издательство Kaзaнскoro Университета, 1974. c. 177-179.

Prof. N. Vlasenko, criticînd opiniile menţionate, vine cu o părere complet opusă cu privire la coruportul

dintre coliziunea juridică și concurenţa normelor juridice. După părerea lui, concurenţa este o varietate a

coliziunii juridice ţi se caracterizează prin ciocnirea unei norme generale cu o normă sau cîteva norme

speciale, toate pretinzînd să reglementeze una şi aceeaşi situaţie concretă172

.

Astfel, în literatura juridică pot fi evidenţiate cel puţin trei opinii referitoare la corelaţia dintre

coliziunea normelor juridice şi concurenţa normelor juridice penale: 1) sînt categorii juridice diferite; 2)

concurenţa normelor juridice penale este o varietate a coliziunii; 3) coliziunea este o varietate a concurenţei

normelor juridice penale.

Noi considerăm că şi coliziunea juridică, şi concurenţa normelor juridice creează organului de aplicare

a dreptului una şi aceeaşi problemă — situaţie în care organul de aplicare este obligat să aleagă din mai

multe norme juridice care reglementează una şi aceeaşi relaţie socială o singură normă, pe cea corectă.

Aceasta însă în nici un caz nu înseamnă că dacă unele fenomene juridice creează aceleaşi probleme, ele

obligatoriu trebuie să fie identice. Astfel, noi considerăm că coliziunea juridică şi concurenţa normelor

juridice sînt categorii juridice diferite, deoarece în cazul coliziunilor juridice ne aflăm în situaţia în care două

sau mai multe norme juridice reglementează diferit una şi aceeaşi relaţie socială, iar în cazul concurenţei

normelor juridice legiuitorul, dimpotrivă, intenţionat evidenţiază printr-o normă specială o relaţie socială de

altele omogene şi o reglementează diferit. Deci, concurenţa normelor juridice se caracterizează prin faptul că

unele relaţii sociale sînt reglementate diferit de celelalte relaţii din acelaşi grup de relaţii omogene.

Analizînd opiniile existente în doctrina dreptului referitoare la definirea coliziunilor juridice,

considerăm că ele pot fi împărţite în următoarele grupe:

— opinii conform cărora coliziunile juridice reprezintă o varietate a defectelor juridice;

— opinii conform cărora coliziunile juridice reprezintă categorii juridice fireşti, uneori chiar necesare

sistemului de drept pentru a-i asigura viabilitatea şi caracterul ierarhic, se au în vedere normele generale,

speciale şi de excepţie.

Printre susţinătorii opiniei conform căreia coliziunile juridice reprezintă o varietate a defectelor juridice,

la fel nu există o poziţie comună, ele putîndd fi împărţite în cîteva grupe, conform cărora coliziunile juridice

reprezintă:

— situaţia în care una şi aceeraşi relaţie socială este reglementată concomitent de mai mute norme

juridice. În conformitate cu această opinie, coliziunile juridice, probabil, incumtnă nu numai contradicţiile şi

divergenţele dintre normele juridice, dar şi paralelismele în legislaţie;

- neconcordanțele dintre normele juridice care reglementează unele şi aceleși relaţii sociale sau

relaţii sociale omogene. Termenul de neconcordanţe cuprinde atît contradicţiile, cît şi divergenţele dintre

normele juridice;

- contradicţiile dintre prevederile normelor juridice care reglementează unele şi aceleaşi relaţii

sociale sau relaţii sociale omogene.

O alta concluzie care se cere a fi făcută este că unii autori utilizează termenul coliziune nu numai atunci

cînd se referă la contradicţiile şi divergenţele dintre normele juridice, dar şi la cele dintre alte categorii

juridice: raporturi juridice, concepții teorii juridice, dreptul natural şi dreptul pozitiv etc., pe cînd în această

lucrare, referindu-ne la coliziunile dreptului din instituţia răspunderii juridice, avem în vedere divergenţele şi

contradicţiile dintre normele care formează instituția răspunderii juridice.

Savanţii care au cercetat divergenţele, contradicţiile şi conflictele existente în sistemul de drept

au dat diferite denumiri acestor fenomene, de exemplu: coliziunea juridice173

, coliziunea legii174

, conflictul

actelor normative175

, contradicţiilenormelor juridice etc.176

După părerea noastră, cea mai potrivită

denumirea este de „coliziunea normelor juridice”, deoarece elementul primar al sistemului de drept este

norma juridică. Legea, ca varietate a actelor normative, reprezintă o formă de exprimare a normelor juridice,

de aceea pot să existe coliziuni nu între legi, dar între conținutul lor exprimat în dispoziţiile general

obligatorii. Teoretic este posibilă existența coliziunilor şi între celelalte elemente, mai complexe, ale

sistemului de drept: instituțiile juridice, ramuri de drept şi chiar între astfel de diviziuni ca dreptul public şi

dreptul privat. Pînă nu demult am fost martori la lupta dintre două sisteme politice care întruneau deosebiri

esenţiale. Lupta dintre acestea a determinat şi confruntarea dintre sistemele de drept, în unele sfere avînd

chiar un caracter antagonist.

În definiţiile referitoare la coliziunile juridice prezentate mai sus majoritatea autorilor folosesc

următorii termeni: contradicţie, neconcordanţă, divergenţă, necoincidență. Noi considerăm că trebuie să se

stabilească corelaţia între ele. În legătură cu aceasta autorul K. Moroz menţionează: „Contradicţia, împreună

cu necoincidenţa şi necoincidența sînt nişte varietăţi (cazuri particulare) ale divergenţei. Contradicţia, la

rîndul ei, se poate prezenta ca o necoincidenţă absolută, dar şi ca o excludere reciprocă antagonism.

Contradicţia este cea mai accentuată formă a divergenţei”177

.

Divergențele dintre normele juridice formează coliziuni în cazul în care ele conduc la reglementarea

diferită a relaţiilor sociale omogene și creează dificultăţi in procesul de aplicare a dreptului, adică divergenţe

referitoare la conţinutul normelor juridice, deoarece pot exista divergenţe de ordin gramatical, dar care să nu

creeze confuzii şi dificultăţi în procesui de realizare a dreptului.

Divergenţele care apar între normele juridice se pot referi la diverse elemente constitutive ale

conţinutului normelor juridice: obiectul de reglementare, metoda reglementării juridice; subiecţii de drept;

timpul şi locul acţiunii normei juridice etc.

Totodată, este important să evidenţiem că coliziunile apar numai între norme ce reglementează una şi

aceeaşi relaţie socială sau relaţii sociale omogene, adică numai atunci cînd o situaţie din realitatea obiectivă

este reglementată de mai mult norme juridice. Oricît de diferite ar fi după caracterul lor prescripţiile

normelor juridice, dacă ele reglementează relaţii sociale diferite, ele nu pot forma coliziuni.

_____________________________ 173 Власенко H. Колизионые нормы в советском правe. Hayч. ред. A. О. Черданцев. Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c.

49.

174 Тихомиров Ю. Юридическая коллизия.. Mосквa: Maнycкpипт, 1994. c. 24.

175 Алексеев C. Cтруктура coвeтскoro npaвa. Mocквa: Юридическая литература, 197. p.96.

176 Тиле A. Bpeмя, пространство, закон. Действие советского закона во времени и пространстве.. Mocквa: Юридическая литература, 1965. c.l 17.

177 Мороз K. 3aкон единства и борьбы противоположностей.. Mocквa: Юридическая литература 1963. 1.

Luînd în considerare cele menţionate, conchidem: coliziunile normelor juridice reprezintă contradicţii

sau divergenţe între normele juridice orientate spre reglementarea unora și aceloraşi relaţii sociale, care s-

au format în urma influenţei unor factori obiectivi sau subiectivi ai dezvoltării sociale şi provoacă dificultăţi

în procesu de realizare şi aplicare a dreptului.

Considerăm că această definiţie înglobează trăsăturile specifice ale coliziunilor normelor juridice,

acestea fiind următoarele:

— coliziunile juridice se manifestă atît prin divergenţe, cît şi prin contradicţii;

— coliziunile normelor juridice sînt determinate de procesele de dezvoltare a societăţii care întrunesc

şi factori obiectivi, şi factori subiectivi;

— coliziunile normelor juridice se formează numai în cazul în care o reiaţie socială sau un grup de

reiaţii omogene sînt reglementate de mai multe norme juridice;

— orice coliziune juridică, indiferent de forma pe care ar avea-o (contradicţie sau divergenţă), creează

anumite dificultăţi în procesul de realizare a drepturilor şi obligaţiilor juridice.

Luînd în considerare cele analizate pînă acum şi pornind de la ideea conform căreia coliziunile juridice

reprezintă o varietate a defectelor juridice, credem că estre necesar în continuare să facem unele referiri

generale la defectele juridice, care în ştiinţa dreptului sînt studiate de către defectologia juridică. Pentru noi

însă această problemă prezintă interers pentru a delimita coliziunile normelor juridice de celelalte categorii

de defecte în cadrul sistemului de drept şi, totodată de a stabili corelaţia dintre ele.

Una din principalele trăsături ale defectelor juridice este că ele destabilizează sistemul de drept şi

atentează la legalitatea şi ordinea de drept, influenţează negativ

societatea și generează în permanenţă conflicte juridice. Problema conflictului e veche de cînd e lumea,

iar incercări de a l explica s-au făcut din timpuri străvechi, ăncepînd cu filozofii şi juriştii antici. Drept

dovadă poate servi următorul exemplu din antichitate, conform căruia o lege greacă prevedea că acela care

va ucide un tiran,va beneficia de dreptul de a i se expune portretul în Gimnasium. S-a întîmplat ca o femeie

să ucidă un tiran, dar portretul ei nu putea fi afişat, deoarece o altă lege interzicea ca portretul unei femei să

fie expus în Gimnasium. În această situaţie un defect din legislaţie a creat un conflict juridic178

. Evident, că

situaţia prezentată nu a rămas fără rezolvare practică, dar aceasta nicidecum nu înseamnă că defectul din

legislație nu trebuie înlăturat.

Vin să confirme afirmaţiile noastre referitoare la conflictul juridic şi multiplele cercetări care au fost

făcute pe parcursul evoluţiei istorice de către specialiştii din domeniul ştiinţelor juridice şi filozofiei.

Rezultatele acestor cercetări, studii şi analize au contribuit la formarea unei noi ştiinţe — confictologia

juridică, dar ştiinţă independentă aceasta s-a constituit abia în secolul al XX-lea, în anii 50-60 ai secolului

trecut fiind elaborat sistemul conceptual, structura şi elementele conflictului.

Conflictologia juridică este o ştiinţă nouă care face parte din conflictologia penală şi are ca obiect de

cercetare conflictele care apar, se dezvoltă şi se soluţionează în limitele dreptului intern sau internaţional.

Conflictologia juridică se află la hotarele teoriei generale a dreptului, politologiei şi sociologiei juridice.

Considerăm că există o interacţiune directă între conflictele sociale şi defectele din legislaţie, deoarece

conflictele sociale pot genera defecte în legislaţie, iar aceste defecte, la rîndul lor, pot genera alte conflicte

sociale mai complicate şi mai dificile soluţionare. Astfel, pentru a rezolva problema referitoare la conflictele

sociale şi defectele din legislaţie, acest cerc vicios trebuie rupt prin studierea minuţioasă sub toate aspectele,

şi formularea soluţiilor optime de rezolvare a lor.

Autorul A. Belkin numeşte defectele juridice conflicte textual-juridice, argumentîndu-și astfel afirmaţia:

în primul rînd, ele au un caracter doctrinar unificat; în al doilea rînd, în plan terminologic conflictul textual-

juridic se include în sistemul general al conflictelor juridice; şi în al treilea rînd, termenul conflict poartă un

caracter mai general179

. Cu referire la coliziuni, noi credem că trebuie să utilizăm termenul de „defect

juridic”.

Cercetătorul N. Vlasenko evidenţiază următoarele categorii de defecte juridice lacuna juridică;

repetarea excesivă a aceloraşi reglementări juridice (paralelis- mele); antinomia; repartizarea iraţională a

normelor juridice; utilizarea incorectă și ineficientă a metodelor şi procedeelor de tehnică legislativă

(trimiterilor, prezumţiilor, ficţiunilor etc.)180

.

Primul defect juridic la care ne vom referi este lacuna juridică. Lacunele se caracterizează prin lipsa

unor norme de reglementare a relaţiilor sociale, adică re laţiile care necesită reglementare juridică se află în

afara sferei de reglementare. Lacuna este caracteristică situaţiilor cînd dreptul pozitiv este incomplet,

fragmentar şi insuficient pentru a rezolva toate cazurile aduse în faţa instanţelor de judecată.

Autorii Gh. Mateuţ şi A. Mihăilă susţin că ne aflăm de obicei în prezenţa unei lacune atunci cînd într-un

sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci cînd

norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie181

.

Prezenţa lacunei juridice în sistemul de drept însă nu este recunoscută de toţi autorii. Acceptarea sau

neacceptarea ei este legată de problema completitudinii dreptului. În această ordine de idei, cercetătorii Gh.

Mateuţ şi A. Mihăilă menţionează că cel mai celebru promotor al teoriei „completitudinii logice a

dreptului”este Hans Kelsen. În opinia lui, teoria lacunelor este o ficţiune creată de judecător pentru a nu

aplica o normă generală care poate duce la rezultate injuste sau pentru a limita o stare de inechitate.

Conform „teoriei plenitudinii logice necesare legislaţiei scrise” orice sistem de drept pozitiv conţine alături

de prescripţiile particulare o regulă generală complementară la care putem să apelăm, pe calea analogiei,

atunci cînd cazul în speţă nu se regăseşte în prescripţia particulară182

.

În opinia noastră, sistemul juridic nu poate avea lacune, deoarece orice situaţie, chiar dacă ea este cu

totul nouă, chiar dacă nu a putut fi luată în vedere de legiuitor la data edictării legii, trebuie să-şi găsească un

corespondent în sistemul juridic. Pe cînd dreptul pozitiv poate avea lacune. În susţinerea acestei poziţii adu-

cem discursul preliminar la Codul civil francez, (citat de profesorul I. Dogaru):

„...sîntem de asemenea puşi în gardă faţă de periculoasa ambiţie de a vrea să reglementăm şi să

prevedem totul... Nevoile societăţii sînt atît de variate, comunicarea oamenilor atît de activă, interesele lor

sînt atît de multiple şi raporturile lor atît de întinse, încît îi este imposibil legiuitorului să prevadă totul. Chiar

în materiile care atrag în mod deosebit atenţia sa sînt o mulţime de detalii care îi scapă sau care sînt prea

disputate sau prea mobile pentru a deveni obiectul unui text de lege. De altfel, cum să împiedici acţiunea

timpului? Cum să te opui cursului evenimentelor sau tentei insezizabile a moravurilor? Cum să cunoști şi să

calculezi dinainte ceea ce doar experienţa poate releva? Previziunea se poate întotdeauna lovi de obiecte pe

care gîndirea nu le poate înţelege. Un cod, oricît de complet ar putea părea, nici nu s a desăvîrşit bine că mii

de probleme neaşteptate vin să se ofere magistratului. Căci legile, odată redactate, rămîn cele ce au fost

scrise. Oamenii, dimpotrivă, nu se odihnesc niciodată; ei acţionează tot timpul; şi această mişcare, care nu se

oprește şi ale cărei efecte sînt nelimitat modificate de circumstanţe, produce, în fiecare clipă, cîteva

combinaţii noi, cîteva noi fapte, cîteva rezultate noi. Aparţine experienței opera de a completa pas cu pas

golurile pe care noi le lăsăm”183

. Deci, dreptul pozitiv este incapabil să cuprindă toate situaţiile ce se pot ivi

în cotidian, de aceea in acest sens el întotdeauna este lacunar sau mut.

Lacuna este un fenomen ce afectează eficacitatea normelor în vigoare, frînează aplicarea lor, pentru ca

în cele din urmă să devină o piedică în evoluţia relaţiilor sociale.

Bineînţeles, vorbind de lacunele juridice, trebuie să precizăm că lipsa unei unor) norme juridice de

reglementare a anumitor relaţii sociale nu întotdeauna poate fi calificată ca o lacună. Unele domenii ale

vieţii sociale intenţionat nu sînt reglementate de către legiuitor, acesta considerînd că ele nu necesită

reglementare juridică. Mai mult decît atît: nici nu este cazul ca legiuitorul să facă abuz de re- montare

normativă juridică. Prin urmare, putem vorbi de existenţa lacunelor juridice doar atunci cînd o reglementare

normativă juridică este impusă de situaţia concretă retă dată, este justificată atît din punct de vedere teoretic,

cît şi practic.

Aşadar, după cum am mai constatat, nici o legislaţie contemporană nu este în stare să îmbrăţişeze

întreaga diversitate a relaţiilor sociale care necesită reglementare juridică. Acestea evoluează de la o

societate la alta, de la o etapă istorică la alta, în funcţie de un ansamblu de factori sociali, politici, economici,

culturali, axiologici etc. De exemplu, relaţiile sociale din domeniul ocrotirii mediului au început să fie

reglementate juridic relativ recent, datorită importanţei pe care o au acestea pentru societate. Dacă odinioară

lipsa reglementărilor din domeniul ocrotirii meii ului nu constituia o lacună în drept, în prezent lipsa lor

prezintă deja un defect juridic. Astfel, în practica de aplicare a dreptului poate să apără situaţia cînd anumite

împrejurări cu caracter juridic se află în afara sferei de reglementare juridică ți in acest sens avem un

exemplu elocvent de lacună juridică.

În doctrina dreptului s-au evidenţiat mai multe forme de lacune juridice. De exemplu, profesorul Gh.

Avornic defineşte următoarele: lacună în dreptul pozitiv, lacună în reglementarea juridică, lacună în

legislaţie. În opinia sa, lacuna în dreptul

_____________________________

183 Dogari I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL Beck,2002. p.47.

pozitiv este situaţia cînd nu există nici o lege, nici un act normativ normativ subordonat legii, j nici un

obicei și nici un precedent tare să reglementeze un caz dat. Prin lacună în reglementarea juridică autorul are

in vedere lipsa unei norme în lege sau in alte acte normative iar prin lacună în legislaţie el înţelege absenţa

legii în general. După părerea sa, despre lacune se poate vorbi în cazul în care există un gol, o lipsă în

reglementarea juridică, precum şi în cazul unor neajunsuri, greşeli în formularea normei juridice184

.

Lacunele juridice sînt defecte specifice sistemului de drept care se caracterizează prin lipsa anumitor

norme sau grup de norme juridice, chemate în conformitate cu cerinţele obiective de dezvoltare a societăţii

să consolideze legalitatea şi ordinea de drept.

Lacuna reprezintă un defect in drept care ne atenţionează asupra unor nea junsuri ale sistemului de

drept. Ele pot fi determinate atît de factori obiectivi, care fac imposibilă evitarea lor, cit şi de factori

subiectivi. De cele mai dese ori lacunele sînt determinate de următoarele cauze: imposibilitatea legiuitorului

de a cuprinde în conţinutul normelor juridice toate relaţiile sociale care necesită reglementare; dinamica

continuă a relaţiilor sociale; ignorarea procedeelor tehnicii de elaborare a dreptului etc.

Cea mai eficientă formă de eliminare a lacunelor în drept este intervenţia legislativă, însă, ţinînd cont de

etapele şi trăsăturile caracteristice procesului de elaborare a dreptului, această cale este foarte lungă şi

durează în timp. Întrucît organele de aplicare a dreptului nu pot refuza soluţionarea cauzei pe motiv că

lipsesc normele juridice, ele trebuie să recurgă la instituţia analogiei. Totodată, trebuie să menţionăm că

analogia, la rîndul ei, nu poate fi aplică în toate ramurile de drept, de exemplu, în ramura dreptului penal.

În ceea ce priveşte coraportul dintre lacunele juridice şi coliziunile juridice în doctrina dreptului există

mai multe opinii. Profesorul Gh. Avornic percepe coliziunea juridică drept o varietate a lacunelor juridice185

.

Cercetătorul I. Dogaru face distincţie dintre lacună şi coliziunea juridică, susținînd că una dintre cauzele

lacunelor juridice sînt contradicţiile legii, adică coliziunile juridice, deoarece existenţa în lege a unor

dispoziţii care se anulează reciproc lasă un spaţiu nereglementat, o lacună186

.

Noi susţinem ideea conform căreia atît lacunele cît şi coliziunile juridice reprezintă defecte juridice care

provoacă dificultăţi în procesul de aplicare a dreptului, dar care au conţinut distinct uxiele de altele. Astfel,

lacunele reprezintă golurile dintr-un sistem de drept, iar coliziunile reprezintă nişte contradicţii sau

divergenţe dintre conţinutul normelor juridice care reglementează unele şi aceleaşi relaţii soiale. La fel,

trebuie să menţionăm că lor le sînt proprii diferite metode de soluționare. De exemplu, dacă lacunele pot fi

soluţionate prin intermediul instituţiei analogiei, atunci coliziunile juridice se soluţionează prin intermediul

normelor de coliziune sau alte metode.

Un alt defect al sistemului de drept este repetarea excesivă a aceloraşi reglementări juridice

(paralelismele). Una din principalele funcţii ale statului este elaborarea ca dreptului, care se caracterizează

prin crearea unui sistem de drept coerent, în sensul corelării tuturor reglementărilor juridice adoptate sau

modificate, precum și a eliminării neconcordanţelor şi paralelismelor în elaborarea acestora.

Repetarea excesivă (paralelismele) influenţează negativ sistemul de drept, deoarece sporeşte în mod

artificial volumul actelor normative şi îngreunează utilizarea textelor normative de către subiecţii de drept.

Repetarea excesivă reprezintă situaţia juridică cînd una şi aceeaşi reglementare este regăsită în textele mai

multor acte normative în vigoare: Constituţie, coduri, acte normative subordonate legii etc., cu alte cuvinte,

repetarea este situaţia cînd în legislaţia în vigoare concomitent există cel puţin două sau mai multe norme

juridice identice.

Repetările (paralelismele) din legislaţie pot fi localizate şi eliminate prin intermediul activităţii de

sistematizare a actelor normative.

Dacă facem comparaţie între paralelismele din legislaţie şi coliziunile juridice, constatăm că, deşi

ambele reprezintă defecte juridice, ultimele sînt cu mult mai dăunătoare, deoarece dacă paralelismele din

legislaţie complică activitatea organului de aplicare a dreptului din cauza volumului excesiv de material

normativ, atunci în cazul coliziunilor juridice dificultatea constă în faptul că mai multe norme juridice

reglementează în mod diferit una şi aceeaşi relaţie socială.

Un alt defect al sistemului de drept este antinomia. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române,

antinomia exprimă o contradicţie aparent insolubilă între două teze, două legi şi două principii (filozofice) ce

se exclud reciproc şi care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte la fel de concludent187

.

______________________ 187 DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia II. Academia română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”; Bucureşti: Univers enciclopedic,

1998. p.46.

187 MateuțGh., Mihailă A. Logica juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p.176.

Fenomenul antinomiilor (sau al paradoxurilor logice) era bine cunoscut filozofilor greci. Logicienii

evului mediu au fost şi ei intens preocupaţi de studiul antinomiilor. Adevărata lor importanţă a ieşit la iveală

abia odată cu descoperirea lor într-o serie de teorii matematice (teoria mulţimilor lui Cantor şi sistemul

logico-aritmetical lui Frege), iar apoi şi în teoriile logicii188

.

În domeniul logicii formale termenul de antinomie se folosește tu următoa rele sensuri:

1) expresie din care pot fi deduse propoziţii contradictorii;

1) contradicţie formală dedusă într-un sistem teoretic;

2) contradicţie rezultată din încercarea de a explica anumite fapte cu ajutorul unei metode date.

Studiul antinomiilor nu se reduce la stabilirea unor procedee de evitare a lor, căci în acest caz le-am

trata ca pe un fenomen de importanţă locală şi strict formală pentru teoria dată şi ar părea un fenomen

absolut negativ, dar în procesul de cercetare şi analiză a antinomiilor, noi ne-am dat seama şi de caracterul

lor pozitiv. Ele pot prezenta importanţă sub cele mai diferite aspecte.

Immanuel Kant a fost primul mare filozof care s-a apropiat de înţelegerea importanţei deosebite a

antinomiilor. „Pe poziţiile vechii metafizici, scria Hegel, se admitea că atunci cînd cunoaşterea cade în

contradicţii, aceasta ar fi doar o rătăcire întîmplătoare, produsă de o greşeală subiectivă în deducţie şi

raţionare. După Kant însă, stă în natura gîndirii însăşi de a cădea în contradicţii (antinomii) cînd vrea să

cunoască infinitul189

.

În ştiinţa dreptului, după părerea noastră, antinomia se utilizează mai mult în sens negativ, fiind

considerată un defect juridic care exprimă următoarele: caracterul contradictoriu al normelor juridice;

excesul (abuzul) normativ; coliziunile juridice etc. Ea poate fi definită ca fiind un conflict între două sau mai

multe norme juridice sau între două sau mai multe texte legale.

Antinomiile sînt depăşite prin intermediul interpretării, utilizîndu-se, în special, regulile interpretării

logice, în cazul normelor juridice situate pe nivele diferite, intrate în vigoare la date diferite sau care au un

cîmp de aplicare complementar. Antinomiile dintre normele juridice cuprinse într-un singur act normativ,

dacî nu pot fi depăşite pe calea interpretării logice, pot fi eliminate doar prin modificarea actului normativ190

.

Coliziunile juridice pot apărea în rezultatul acţiunii defectelor enumerate, dai totodată şi ele pot să

provoace apariţia unora dintre aceste defecte, de exemplu a lacunelor. Astfel, defectele juridice pot apărea

izolat în diferite ramuri sau instituţii juridice sau împreună, formînd o nouă deformare a sistemului de drept,

mai complicată după structură şi, respectiv, mai dificilă în rezolvare.

Instituţia răspunderii juridice, ca element constitutiv al dreptului, alcătuită dintr-un ansamblu de norme

juridzîce, nu este lipsită de coliziuni juridice. Ele se caracterizează şi se manifestă ca şi Ln celelalte elemente

constitutive ale sistemului de drept, avînd doar unele trăsături proprii caracteristice instituţiei răspunderii

juridice. Astfel, putem conchide: coliziunile instituţiei răspunderii juridice reprezintă o varietate a

coliziunilor juridice în general.

Luînd în consideraţie că răspunderea juridică este indisolubil legată de fapta ilicită și de faptul că, de

regulă, această dependenţă îşi are sorgintea în finalitatea răspunderii juridice — de a nu admite comiterea de

noi ilegalităţi, de a exclude consecințele social periculoase, studierea coliziunilor instituţiei răspunderii

juridice prezintă un interes deosebit, deoarece prin intermediul răspunderii juridice se asigură finalitatea

dreptului şi orice defect juridic influenţează negativ eficienţa și autoritatea acestuia.

Vorbind despre coliziunile normelor instituţiei răspunderii juridice, trebuie să menționăm că ele, de

obicei, au un caracter contradictoriu, adică soluţiile cuprinse în textul normelor juridice sînt complet opuse,

antagoniste. Astfel, considerăm că o primă trăsătură a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice este

caracterul contradictoriu al normelor juridice care se află în coliziune. Această situaţie se caracterizează prin

faptul că două sau mai multe norme ale instituţiei răspunderii juridice se contrazic, în sensul că pentru

comiterea uneia şi aceleiaşi fapte ilicite o normă juridică prevede o anumită pedeapsă, iar, în acelaşi timp, o

altă normă (sau norme) juridică prevede altă pedeapsă.

În asemenea situaţie în faţa organului de aplicare a dreptului sau chiar a celui care interpretează normele

juridice apare întrebarea: care dintre aceste două (sau mai multe) norme juridice este aceea ce trebuie

aplicată cazului respectiv? Uneori alegerea normei corecte este posibilă cu ajutorul normelor de soluţionare

a coliziunilor, alteori însă este practic imposibil de a alege corect norma juridică care reglementează un caz

dat, deoarece fiecare normă a instituţiei răspunderii juridice cere aplicarea ei, indiferent de prezenţa altei sau

altor norme juridice care reglementează răspunderea pentru fapte ilicite omogene. Aplicarea mai multor

norme juridice care reglementează una şi aceeaşi relaţie socială, dar prevăd răspundere diferită, va fi

imposibilă, deoarece va fi încălcat principiul fundamental al dreptului: o singură violarea a normei — o

singură răspundere.

O altă trăsătură a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice este că ele apar în legătură cu

necesitatea reglementării relaţiilor sociale care se formează în rezultatul comiterii unor fapte ilicite. Fapta

ilicită constituie nu numai temeiul răspunderii juridice, ci şi momentul însuşi al apariţiei raportului juridic de

răspundere. Aceasta are loc indiferent de faptul dacă a fost descoperită sau nu fapta ilicită de către organele

competente ale statului, a devenit aceasta obiect al dezbaterilor în judecată sau nu. B. Bazîlev în această

privinţă scria: „Nici constatarea producerii faptei ilicite de către persoanele oficiale competente, nici actul

tragerii la răspun-

dere, nici actul aplicării sancțiunii juridice, nici executarea acesteia nu pot naște dreptul statului de a

pedepsi omul, în afară de realitatea comiterii faptei ilicite. Răspunderea juridica apare in mod obiectiv, şi nu

la dorinţa unor sau altor organe de stat”191

.

Ca subiect ale raporturilor juridice de răspundere ce apar în rezultatul comiterii unor fapte ilicite este

întodeauna pe de o parte statul (care participă prin intermediul organelor sale) şi de cealaltă parte — autorii

faptelor ilicite: persoane fizice, persoane juridice (inclusiv şi statul). Cu alte cuvinte, coliziunile instituţiei

răspunderii juridice se formează în legătură cu săvîrşirea faptelor ilicite care servesc drept temei de apariţie a

răspunderii juridice.

Generalizînd materialul analizat putem menţiona: coliziunile instituţiei răspunderii juridice reprezintă

ansamblul contradicţiilor dintre prevederile normelor juridice orientate spre reglementarea unora şi

aceloraşi relaţii sociale ce au luat naştere în urma comiterii unei fapte ilicite, care s-au format ca rezultat al

influenţei unor factori obiectivi sau subiectivi ai dezvoltării sociale şi provoacă dificultăţi în procesul de

tragere la răspundere a persoanei vinovate.

2.2. Clasificarea coliziunilor instituţiei răspunderii juridice

Clasificarea coliziunilor instituţiei răspunderii juridice are o importanţă deosebită în vederea studierii şi

evidenţierii trăsăturilor caracteristice acestei categorii juridice. Credem că analiza criteriilor de delimitare a

coliziunilor instituţiei răspunderii juridice va contribui la definirea corectă a naturii lor juridice.

Clasificarea şi diviziunea sînt niște operaţiuni logice care întotdeauna au avut un rol semnificativ în

procesul de cercetare a diferitelor fenomene, inclusiv a celor juridice. în concepţia lui Aristotel diviziunea

este, ca şi inducţia şi autoritatea, atît un procedeu al entimemei, cît şi o cale de a ajunge la definiţii192

.

Funcţia diviziunii este de a direcţiona intenţia cercetătorului astfel încît să-şi facă admis punctul de vedere.

Diviziunea pune problema sistematizării argumentelor într-o ordine optimă, care să influenţeze nemijlocit

rezultatul.

Clasificarea presupune grupare a obiectelor în clase potrivit unor criterii, într-o ordine ierarhică şi într-

un tot unitar şi organic, astfel ca fiecare clasă să ocupe un loc precis şi constant în corelaţie cu celelalte

clase193

.

Diviziunea și clasificarea sînt operaţii raţionale indispensabile sistematizării noţiunilor juridice și

fenomenelor juridice in ansamblu. Prin diviziune se înțelege „operaţia raţionala prin care o noţiune

supraordonată in baza unui fundament este descompusă exhaustiv în noţiuni subordonate contrare sau

contradictorii”194

.

Deseori numită şi „clasificare analitică”, diviziunea este operaţia logică prin care, pornind de la o

noţiune generală, dezvăluim mai întîi speciile acesteia, apoi subspeciile ei şi putem continua astfel din

treaptă în treaptă, pînă ce punem în evidențî obiectele individuale care aparţin clasei reprezentată de

noţiunea iniţială. Ăn funcție de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică si politomică195

.

Clasificarea însă se desfăşoară în ordinea inversă (opusă) diviziunii. În cazul clasificării gîndirea se

îndreaptă de la noţiuni mai puţin generale spre noţiuni mai generale. Clasificarea este operaţia logică prin

care se alcătuieşte genul din specule sale196

.

În procesul clasificării fenomenelor juridice trebuie respectate unele legităţi ale logicii formale. În

această ordine de idei, autorii Gh. Mateuţ şi A. Mihăilă afirmă că la baza efectuării corecte a diviziunii şi

clasificării stau următoarele reguli197

:

diferenţele specifice să fie unice într-o operaţiune, astfel cîte criterii sînt, tot atîtea diviziuni sau

clasificări sînt;

— extinderea genului să fie epuizată prin diviziune sau clasificare. Deci, operaţiunea trebuie să fie

completă, astfel, dacă nu apar toate speciile genului, operaţia este incompletă, iar dacă apar specii străine,

aparţinînd altui gen, operaţia este abundentă;

- speciile să aparţină aceluiaşi gen, adică orice fenomen juridic care este supus operaţiunii de clasificare

sau de divizare să fie inclus în acelaşi timp într-o singură clasa, şi nu în două.

Aşadar, pentru a înţelege mai bine conţinutul coliziunilor juridice în general și a coliziunilor existente

în instituţia răspunderii juridice în special, este necesară evidențierea unor criterii de clasificare a lor şi,

respectiv, de a analiza categoriile de coliziuni juridice care au fost constatate. În legătură cu acesta

cercetătorul I. Seneakin menţionează că „Analiza ştiinţifică a clasificării fenomenelor juridice în general şi a

normelor juridice în special ne permite să pătrundem mai profund în esența lor şi să stabilim legăturile

funcţionale dintre ele198

.

În literatura juridică s-au constituit cîteva criterii de clasificare a coliziunilor juridice. Analizînd

aceste criterii putem stabili care dintre ele sînt proprii şi coli

ziunilor instituției răspunderii juridice Anular, tradiţional, coliziunilor juridice juridice se clasifică in

funcţie de următoarele criterii:

a) sistemul dreptului și sistemul legislativ;

b) trăsăturile caracteristice normelor juridice;

c) forţa juridică a normelor ce formează coliziuni;

d) gradul de interacţiune dintre normele juridice;

e) esenţa naturii juridice a coliziunilor.

a) În funcţie de sistemul dreptului şi sistemul legislativ, coliziunile juridice se împart în coliziuni

interramurale şi coliziuni ramurale.

Coliziunile juridice interramurale reprezintă contradicţiile sau divergenţele dintre normele juridice care

fac parte din diferite ramuri de drept, dar care reglementează unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relaţii

sociale omogene. Spre deosebire de coliziunile juridice interramurale, coliziunile juridice ramurale se

caracterizează prin faptul că normele care reglementează diferit sau contradictoriu unele şi aceleaşi relaţii

sociale sau relaţii sociale omogene fac parte din aceeaşi ramură de drept.

Referindu-ne la coliziunile juridice interremurale, menţionăm că ele nu sînt străine nici sistemului de

drept al Republicii Moldova, existînd chiar în unele acte normative recent adoptate. De exemplu, Gh.

Ulianovschi, referindu-se la noul Cod penal al Republici Moldova, menţionează că, deşi este rezultatul unei

munci de ani de zile a unor savanţi şi practicieni moldoveni, este departe ca această realizare să fie apreciată

ca încununată de succes şi capabilă să satisfacă necesităţile societăţii la etapa actuală199

.

Observăm deci că unele relaţii sociale care formează obiectul de reglementare a dreptului penal sînt

reglementate atît de norme juridice cuprinse în Codul penal, cît şi de norme juridice cuprinse în Codul de

procedură penală. De exemplu;

— Condiţiile de aplicare a pedepsei şi a altor sancţiuni penale în cazul încheierii acordului de

recunoaştere a vinovăţiei sînt prevăzute în art. 80 CP al RM200

şi art. 504 CPP al RM201

, însă art. 504 alin.

(2) CPP al RM limitează sfera de aplicare a art. 80 CP al RM, reducînd încheierea acordului de recunoaştere

a vinovăţiei numai la cazurile infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave. Coliziunea dintre aceste

reglementări constă în faptul că în conformitate cu prevederile Ccdului penal al RM acordul de recunoaştere

a vinovîției poate fi încheiat pentru toate categoriile de infracţiuni, iar în Codul de procedură penală a RM se

stipulează că acesta poate fi încheiat numai în cazurile de comitere a infracţiunilor ușoare, mai puţin grave și

grave.

— Art.109 CP al RM prevede o măsură juridico-penală, cum este împăcarea, care înlătură răspunderea

penală. Potrivit acestei norme penale, împăcarea este admisă în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin

grave, infracțiuni prevăzute la Capitolul II-VI din Partea specială a CP al RM, precum şi în cazurile

prevăzute de procedura penală. Împăcarea este personală şi produce efecte pînă la retragerea completului de

judecată pentru delibe rare, pe cînd art. 276 alin. (5) CPP al RM stipulează că împăcarea produce efecte

juridice pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti. În acest caz, CPP al RM nu numai că a mărit

numărul infracţiunilor în care este admisă împăcarea, ci a lărgit şi sfera de aplicare a CP al RM referitor la

împăcare, dispunînd admisibilitatea ei pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti202

.

Analizînd aceste norme juridice, am observat că unele şi aceleaşi relaţii sociale sînt reglementate de

normele Codului penal într-un fel, iar de normele din Codul de procedură penală în alt fel. Deci, în aceste

cazuri ne aflăm în faţa unei coliziuni juridice, situaţie care provoacă un conflict între ramura de drept penal

şi ramura de drept procesual penal, fapt ce trezeşte confuzii în procesul de aplicare a normelor juridice. în

această situaţie, considerăm că legiuitorul trebuie, urgent, să modifice reglementările respective astfel îneît

ele să nu se contrazică.

Coliziuni juridice ramurale există practic în fiecare ramură de drept cuprinsă în sistemul de drept al

Republicii Moldova. Ele pot fi descoperite chiar şi între normele cuprinse în acelaşi act normativ juridic. De

exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova203

există coliziuni între unele norme juridice cuprinse în Par-

tea generală şi unele normele juridice cuprinse în Partea specială. Astfel, în conformitate cu prevederile art.

64 CP al RM din Partea generală a Codului, cuantumul amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în

limitele de la 150 la 1000 de unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite.

Aceasta înseamnă că sancţiunile cuprinse în articolele Părţii speciale adresate persoanelor fizice nu trebuie

să depăşească limitele prevăzute în art. 64 CP al RM. Această regulă este obligatorie şi pentru legiuitor. Pe

de altă parte, norma juridică cuprinsă în art. 355 alin. (1) CP al KM stabilește limita minima a amenzii de la

100 de unități convenţionale, prevedere care intră in coliziune directă cu reglementările cuprinse in Partea

generală a Codului penal al Republicii Moldova. Aceasta este o coliziune juridică ramurală dintre normele

juridice cuprinse într-un singur act normativ, care prevăd răspundere diferită pentru relaţii sociale omogene.

În funcţie de structura sistemului de drept mai poate fi evidenţiată o varietate a coliziunilor normelor

juridice, şi anume: coliziuni între normele dreptului inter naţional şi normele dreptului naţional.

Cercetătorul N. Ivanov nu este de acord cu această clasificare a coliziunilor juridice, deoarece normele

dreptului naţional şi cele ale dreptului internaţional, cu toate că acţionează în aceeaşi perioadă de timp, nu

pot forma coliziuni juridi ce, fiindcă acţionează în diferite limite teritoriale şi aparţin diferitelor sisteme de

drept204

. În principiu, atît sistemele de drept naţionale, cît şi de drept internaţional sînt distincte, fiind

delimitate teritorial prin frontierele fiecărui stat. Aceste frontiere delimitează atît dreptul internaţional de cel

intern, cît şi sistemele naţionale de drept între ele. Fiecare stat, fiind suveran în interiorul frontierelor sale,

doar el poate reglementa conduitele persoanelor pe acest teritoriu. Sfera de reglementare legislativă a

fiecărui stat pare astfel net determinată. Totuşi, datorită complexităţii şi sferei largi a relaţiilor interumane

interacţiunea dintre sistemele de drept menţionate este inevitabilă. Astfel, noi nu putem fi de acord cu opinia

susţinută de profesorul N. Ivanov, în primul rînd, din motivele că, în conformitate cu prevederile art. 4 şi 8

din Constituţia Republicii Moldova205

, dreptul internaţional este parte integrantă a sistemului de drept al

Republicii Moldova, iar autorităţile abilitate cu dreptul de aplicare a legilor pot apela, în limitele

competenţei lor, la reglementările internaţionale. Totodată, în temeiul acestor prevederi constituţionale,

persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova au dreptul să apeleze la legislaţia internaţională în

procesul de apărare a propriilor drepturi. În al doilea rînd, Republica Moldova, fiind subiect al dreptului

internaţional, pe teritoriul ei se aplică şi legislaţia internaţională. Astfel, pot apărea coliziuni între normele ce

alcătuiesc instituţia răspunderii juridice în legătură cu faptele ilicite comise de către cetăţenii străini pe

teritoriul Republicii Moldova sau de cetăţenii Republicii Moldova în străinătate.

La fel ca şi în dreptul intern, în dreptul internaţional răspunderea juridică constituie o instituţie

fundamentală, care joacă un rol central şi esenţial în procesul de afirmare şi promovare a dreptului,

responsabilitatea constituind „epicentrul unui sistem juridic”.

Obiectul dreptului internaţional îl constituie relaţiile dintre subiecţii de drept internațional: state, naţiuni

şi persoane fizice, în condiţia în care comportamentul lor este legat de activităţi criminale ale statului206

. În

teoria dreptului internaţional răspunderea juridică internaţională este privită ca instituţie a dreptului

internaţional publuc, în temeiul căreia statul sau alte subiecte ale dreptului internaţional, care săvîrşesc fapte

ilicite în raport cu dreptul internaţional, sînt răspunzătoare faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de

toate statele lumii în cazul crimelor internaţionale207

.

Existenţa coliziunilor dintre reglementările internaţionale şi cele naţionale nu împiedică dezvoltarea

relaţiilor dintre subiecţii din diferitele state, deoarece dreptul internaţional prin intermediul normelor sale,

numite norme de coliziune, soluționează contradicţiile ce se formează şi realizează unificarea elementelor

care se confruntă în sistemul de drept. Nu întîmplător dreptul internaţional privat se mai numeşte şi drept

colizionar, fiindcă majoritatea normelor care îl alcătuiesc nu reglementează nemijlocit relaţiile sociale, ci

doar se limitează să indice normele carui stat urmează să fie aplicate. Deci, normele de coliziune nu

acţionează independent, dar în cumul cu legislaţia statelor respective.

În afară de aceasta, în condiţiile statului federativ se pot crea premise de apariție a coliziunilor, ca

element necesar al sistemului de drept. Aceasta se întîmplă în situaţia în care legislaţia federală permite

statelor federate o anumită autonomie referitoare la competenţele legislative. Astfel, în constituţiile unor

state federative este introdusă o noţiune relativ nouă — dreptul federativ colizionar. Acesta cuprinde o

totalitate de norme juridice care, în situaţiile cînd există divergenţe sau contradicţii între două sau mai multe

norme juridice, indică actul sau normele care trebuie aplicate, în cazul cînd o situaţie concretă cade sub

incidenţa mai multe legi (norme juridice)208

. Statelor unitare mai puţin le este caracteristică această libertate,

cu toate că în ultimul timp se observă o creştere a tendinţei de a mări gradul de libertate în ceea ce priveşte

autonomia administraţiei publice locale.

b) Următorul criteriu de clasificare a coliziunilor juridice îl constituie trăsăturile și particularităţile

normelor juridice care intră în coliziune. În funcţie de acest criteriu putem evidenţia:

coliziuni juridice temporale;

— coliziuni juridice spaţiale;

— coliziuni juridice ierarhice;

— coliziuni juridice dintre norme cu diferite grade de generalitate etc.

Coliziunile funduc temporale se formează între normele juridice care au fost adoptate in diferite

perioade de timp care reglementează una şi aceeași relaţie socială. Savantul V. Malkov numeşte coliziunile

temporale „concurenţă a normelor juridice în timp”209

. O denumire interesantă pentru coliziunile temporale

ne propune cercetătorul V. Blumm210

, care le numeşte „coliziuni ale legilor tranzitive”. Juristul român I.

Dogaru, referindu-se la coliziunile juridice temporale, le numeşte „conflict al legilor în timp”211

. În pofida

denumirilor diferite date coliziunilor ju ridice temporale, toţi autorii menţionaţi le definesc drept situaţie în

care două sau mai multe norme juridice ce acţionează în diferite perioade de timp reglementează diferit una

şi aceeaşi relaţie socială sau relaţii sociale omogene.

În cazul coliziunilor juridice temporale timpul este trăsătura caracteristică care determină natura

conflictului, îndeosebi caracterul ireversibil al timpului, faptul că el se scurge unidimensional. Deci, după

cum pentru coliziunile juridice spaţiale trăsătura esenţială este exclusivitatea teritoriului sau după cum

pentru coliziunile ierarhice hotărîtoare este structura ierarhică a sistemului legislativ, adică componenta ei

verticală, la fel şi pentru coliziunile temporale este relevant nu obiectul ca atare, în toată complexitatea sa,

dar numai o caracteristică al lui — scurgerea unidimensională şi ireversibilă a timpului.

Aruncînd o privire generală asupra coliziunilor juridice temporale, s-ar părea că acestea nu ar trebui să

ridice mari dificultăţi în procesul de aplicare a dreptului, deoarece ele pot fi soluţionate foarte simplu în

conformitate cu principiile generale care stau la baza acţiunii normelor juridice în timp şi care sînt

consfinţite în legislaţia în vigoare. Potrivit acestora, în cazul în care între două acte legislative cu aceeaşi

forţă juridică apare un conflict de norme ce promovează soluţii diferite asupra aceluiaşi obiect al

reglementării juridice, se aplică prevederile actului posterior. Totuşi lucrurile sînt mult mai complicate.

Situaţiile juridice pot să îşi înceapă formarea sub imperiul unei legi, pentru a se definitiva sub imperiul

alteia. Problema este de a şti care aspecte ale unei astfel de situaţii sînt reglementate de vechea lege şi care

de legea nouă. Problematica acestor coliziuni se caracterizează prin dificultatea alegerii normelor aplicabile

atunci cînd o relaţie socială a luat naştere în perioada acţiunii legii vechi, dar continuă să existe şi după ce a

fost adoptată şi a intrat în vigoare legea nouă.

Coliziunile temporale rezultă din schimbarea inevitabilă a normelor juridice, din introducerea unor

reglementări succesive. Sub o anumită lege se produc fapte

și acte juridice prin care se cîștigă drepturi ce își prelungesc existența, direct sau indirect, și sub

imperiul noii reglementări.

Perioada de interferenţă a legii vechi cu a celei noi este numită perioadă tranzitorie. Ea poate să fie

uneori destul de lungă. Dificultăţile ridicate de aceasta perioadă de trecere de la norma veche la cea nouă, de

obicei, sînt soluţionate în conformitate cu regulile generale, dar cîteodată fac legiuitorul să prevadă în chiar

textul legii modul în care trebuie rezolvate problemele tranzitorii. Este vorba de dispoziţiile tranzitorii

inserate în cadrul dispoziţiilor finale ale anumitor legi212

.

Trebuie precizat că nu doar în cazul legilor se pune problema coliziunilor temporale, ci şi în cazul

celorlalte acte normative, chiar şi în cazul jurisprudenţei.

_______________________________ 206 Игнатенко Г. Взаимодействие внутригосударственого и международного права. Свердловск: Издательство Свердловского Юридического

Института,1981. c.22.

207 Angel I. Angel V. Răspunderea în dreptul internaţional. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p.12.

208 Большой юридичкский словарь, Москва: Инфра-М, 1997. c.317.

Dacă data intrării sau ieşirii din vigoare a normelor juridice în majoritatea cazurilor nu este greu de

stabilit, atunci limitele de acţiune în timp a normei juridice noi adoptate asupra relaţiilor sociale este mai

dificil de stabilit. Exprimîndu-ne mai exact, avem în vedere că în unele situaţii este complicată stabilirea

modului de acțiune în timp a normei juridice. Este foarte important să deosebim aceste două stuaţii strîns

legate între ele: data (momentul) intrării şi ieşirii din vigoare a normei juridice şi perioada de acţiune în timp

a normei juridice, care, fiind strîns legată de data intrării şi ieşirii ei din vigoare, nu se include de fiecare dată

în aceste limite, în cazul în care datorită unor factori norma juridică are efect retroactiv sau ultraactiv.

De exemplu, a fost adoptat un act normativ care prevede plata compensaţiilor în sumă de 10 000 de lei

pentru sinistraţi. În acest act normativ, într-un articol final se stipulează că el intră în vigoare de la 1

septembrie 2008. Apare întrebarea: au dreptul la compensaţie, în baza acestui act normativ, sinistraţii care au

avut pagube pînă la data intrării în vigoare a legii? Pot primi compensaţii şi sinistraţii din anul trecut, sau cu

5, cu 10 sau mai mulţi ani în urmă? Cu regret există acte normative care nu reglementează clar acţiunea

normelor juridice în timp, creînd dificultăţi în procesul de aplicare a dreptului. De aceea, adoptînd o nouă

normă juridică, organul emitent trebuie să indice cu precizie atît momentul intrării ei în vigoare, cît şi modul

de acţiune a ei în timp.

O situaţie mai dificilă este atunci cînd înseşi normele juridice de coliziune, care au menirea de a

soluţiona coliziunile juridice, conţin prevederi contradictorii. De exemplu, în conformitate cu art. 2 lit. A)

din Legea privind punerea în aplicare a Codului civil al RM213

, „legile şi actele normative în vigoare se vor

aplica în măsură care nu contravin Codului civil”. Expresia „legile şi actele normative în vigoare”, care

presupune toate legile în vigoare la momentul intrării in vigoare a noului Cod civil214

, inclusiv organice,

statuează supremaţia generalului în faţa specialului, deoarece Codul civil, în esenţă, este o lege generală.

Această prevedere vine în con tradicţie cu unul din principiile fundamentale ale dreptului (lex specialis

derogat generali) consfinţit şi în Legea privind actele legislative215

, conform căreia în cazul a două acte

legislative cu forţă juridică egală ce conţin dispoziţii contradictorii, prioritate are legea specială. Coliziunea

menţionată este generată nu atît de noul Cod civil, care în art. 6 prevede regulile referitoare la aplicarea legii

în timp, cît de Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil, care, conţinînd dispoziţii contra re ordinii

juridice, creează dificultăţi organelor competente în alegerea corectă a normelor juridice în procesul de

aplicare a dreptului.

Luînd în considerare importanţa Codului civil116

şi complexitatea relaţiilor so ciale reglementate de el,

contradicţiile menţionate ridică mari dificultăţi în ceea ce priveşte acţiunea în timp a legii civile.

Dificultăţile referitoare la acţiunea normelor juridice în timp pot apărea şi din cauza lipsei normelor de

coliziune cu caracter general care să asigure corelarea dintre normele noi şi cele vechi. În legătură cu

aceasta, considerăm că un rol deosebit în depăşirea coliziunilor juridice temporale şi asigurarea corelării

normelor instituţiei răspunderii juridice îl au prevederile art. 22 din Constituţie, conform cărora „nimeni nu

va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De

asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii

actului delictuos”. Norme juridice de coliziune cu caracter general care au menirea de a depăşi coliziunile

juridice temporale sînt cuprinse şi într-un capitol aparte din Legea privind actele legislative. Astfel, luînd în

considerare caracterul dinamic al dreptului, prezenţa acestor reglementări în sistemul de drept al Republicii

Moldo-va influenţează pozitiv corelarea normelor juridice care îl alcătuiesc.

Coliziunile juridice spaţiale se referă la situaţiile care apar în urma interacţiunii dintre normele juridice

ca rezultat al acţiunii lor în spaţiu. Din punctul de vedere al dreptului intern aplicarea dreptului în spaţiu nu

ridică probleme deosebite în statele unitare. În general, actele normative ce emană de la organele centrale se

aplică pe întreg teritoriul statului, iar actele ce emană de la organele unităţilor administrativ-teritoriale în

limitele unităţii respective.

În statele cu o structură compusă, precum statele federale, problema coliziunilor juridice spaţiale este

mult mai complexă. În cazul acestor state ne aflăm in prezenţa a două ordini juridice juxtapuse: dreptul

federal, aplicabil pe teritoriul întregii federaţii, şi dreptul statelor federate. Astfel, dacă apar unele

contradicţii dintre legea federală şi cea a unui stat federat primează cea federală, dacă nu este prevăzută o

altă reglementare217

.

_____________________ 212 Dogaru I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL Beck, 2002. p. 57 .

213 Legea Republicii Moldova privind punerea în aplicare a Codului Civil, Nr. 1125 din 11.06.2002 Monitorul Oficial al Republ icii Moldova nr. 082 din

22.06.2002.

În principiu, după cum am văzut, legea îşi limitează aplicarea în interiorul frontierelor statului ce

a adoptat-o. Sînt însă situaţii cînd în raportul juridic apare un element de extranietate care îl face greu de

plasat în spaţiul de acţiune al unei legi. De exemplu, o persoană cetăţean al statului X comite o infracţiune

pe teritorii statului Y, dar este reţinut de către autorităţi pe teritoriul statului Z. Întrebarea care urmează este:

legea cărui stat i se va aplica infractorului?

Problema alegerii actului normativ aplicabil situaţiilor de acest gen se rezolvă cu ajutorul

normelor de coliziune. Aceste norme nu reglementează substanţa cazei, ci doar determină legea aplicabilă.

Criteriile de determinare a legii aplicabile în dreptul internaţional privat sînt diverse: naţionalitatea

interesaţilor, domiciliul, locul încheierii unui act, situarea unui bun, voinţa părţilor etc. Astfel, dacă în

materia dreptului internaţional privat există un sistem coerent de soluţionare a coliziunilor juridice spaţiale,

în dreptul public nu există un sistem comparabil. Aceasta rezultă din faptul că regulile dreptului public,

privind mai ales organizarea internă a statului,îl fac pe acesta să se plaseze pe o poziţie naţionalistă. Există

totuşi o serie de convenții internaţionale şi în această materie, de exemplu cele cu privire la evitarea dublei

impuneri sau a serviciului militar în caz de dublă cetăţenie.

Se consideră coliziuni juridice spaţiale acele contradicţii sau divergenţe care există între prevederile

normelor juridice care acţionează în diferite limite spaţiale, de care, datorită caracterului relaţiilor sociale pe

care le reglementează, înteracţionează. De exemplu, asemenea categorii de coliziuni apar în cazurile cînd se

formează raporturi juridice între subiecţii de drept din spaţii juridice diferite, avem în vedere chiar diferite

unităţi administrativ teritoriale, ale căror autorităţi, în limitele competenței lor, adoptă norme juridice diferite

referitoare la unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relații sociale omogene. Noi nu susţinem ideea conform

căreia în această categorie pot fi plasate şi coliziunile dintre actele normative ale organelor administraţiei

publice centrale şi actele normative ale organelor administraţiei publice locale. Considerăm că aceste

coliziuni fac parte din categoria celor ierarhice, dar nu spaţiale.

Coliziunile juridice ierarhice sau de subordonare se referă la contradicţiile şi devergențele care apar

între reglementările cu forţă juridică diferită. Aceste coliziuni

sînt determinate de modul de organizare a sistemului de drept care este constituit dintr-un ansamblu de

reguli aliate in raport de subordonare ierarhică. Elementul specific care derivă din ierarhia actelor normative

rezida în subordonarea obli gatorie a prevederilor actului normativ cu forţă juridică inferioară faţă de cel cu

o forţă juridică superioară. Deci, după cum menţionează juristul I. Vida, un act normativ situat pe un anumit

nivel al acestei ierarhii nu poate contrazice nici unul din actele normative care au o forţă juridică superioară,

dar, dimpotrivă, prevederile sale trebuie să se integreze armonios în ierarhia actelor normative şi să fie în

deplină concordanţă cu dispoziţiile actelor normative ierarhic superioare218

.

Totodată, nu este exclus că în urma activităţii normative să apară unele contradicţii între normele

juridice cu forţă juridică inferioară şi normele juridice aflate pe o poziţie superioară în ierarhia normativă,

acestea şi fiind coliziunile juridice ierarhice. Şi dacă la prima vedere ele par a nu provoca un prejudiciu

sporit, ţinînd cont de faptul că pot fi soluţionate prin aplicarea normei juridice cu forţă juridică superioară,

aceasta nu este chiar atît de simplu. Normele juridice sînt cuprinse în diferite categorii de acte normative

care au forţă juridică diferită, începînd cu legile care pot fi constituţionale, organice şi ordinare, şi finalizînd

cu diferite categorii de acte normative subordonate legii. Anume numărul mare al acestor categorii de acte

normative provoacă şi cele mai mari dificultăţi.

Principiile de soluţionare a acestor categorii de coliziuni rezidă în regula că norma inferioară îşi bazează

validitatea pe norma superioară ei în ierarhie. Aşadar, orice normă juridică ce contrazice norma aflată pe o

poziţie superioară în ierarhia normativă îşi pierde fundamentul şi trebuie exclusă din ordinea juridică. Astfel,

dacă o lege organică sau ordinară vine în contradicţie cu constituţia, ea devine neconstituţională şi nu poate

fi aplicată.

Nerespectarea regulilor privitoare la ierarhia actelor normative atrage neaplicarea dispoziţiilor cuprinse

în actele normative cu o forţă juridică inferioară, care contravin actelor normative ierarhic superioare. În

cazul în care, totuşi, asemenea dispoziţii se aplică, ele pot fi atacate şi anulate, fie pe calea contenciosului

constituţional, fie pe calea contenciosului administrativ219

, fie, în cazul actelor administrative cu caracter

normativ, pe calea controlului ierarhic efectuat de către autorităţile publice ierarhic superioare.

_________________________ 117 Dogar I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL Beck, 2002. p.63.

În conformitate cu principiul ierarhiei actelor normative, normele juridice cu forţă juridică inferioară nu

trebuie depăşească sfera de reglementare stabilită prin actul normativ cu forţă juridică superioară, fiindcă

reglementările care depăşesc limitele stabilite prin actul superior devin primare, fapt ce este interzis.

De exemplu, în conformitate cu legislaţia In vigoare, relaţiile sociale pot să fie reglementate primar

doar prin lege. Prevederile celorlalte acte normative dezvoltă reglementările cuprinse în legi.

La fel, nu se permite ca prin intermediul reglementărilor unui act normativ cu forţă juridică inferioară să

se deroge de la un act normativ superior. Derogările sînt posibile numai între acte normative cu aceeaşi forţă

juridică220

.

Coliziunile dintre normele juridice cu grade diferite de generalitate, care în doctrina penală se mai

numesc şi concurenţă a normelor juridice, reflectă corelaţia dintre normele juridice generale, speciale şi de

excepţie221

. Formarea acestor categorii de coliziuni juridice se datorează faptului că sistemul de drept

reprezintă o suprapunere de reguli generale, speciale şi de excepţie. Elaborarea normelor juridice cu grade

diferite de generalitate este determinată de specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează, de

particularităţile obiectului, laturii obiective, laturii subiective şi a subiectului prevăzut de normele juridice,

care, din anumite rațiuni, unele comportamente omogene trebuie delimitate printr-o normă specială de

comportamentele reglementate de norma generală.

Actele generale cuprind norme juridice aplicabile tuturor raporturilor sociale au subiecţilor de drept ori

unor anumite categorii de raporturi sau de subiecţi, tară a-şi pierde caracterul de generalitate.

Actele speciale cuprind norme juridice aplicabile în exclusivitate unor categorii de raporturi sociale sau

subiecţi de drept strict determinate prin derogare de la regula generală. În caz de divergenţă între o normă a

actului normativ general şi o normă a actului normativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma

actului normativ special.

Actele normative de excepţie reglementează raporturile sociale generate de situaţii excepţionale. Actul

normativ de excepţie derogă de la actele generale şi de la cele speciale.

Procesul de elaborare a normelor speciale este divers, de aceea la aprecierea normelor generale şi

speciale întotdeauna există un anumit grad de relativitate, dar prioritate o să aibă doar normele speciale

privite în raport cu normele generale sau normele de excepţie privite în raport cu normele speciale şi

normele generale. Este îmbucurător faptul că principiul priorităţii normei speciale asupra normei generale

este confirmat legislativ în ramura dreptului penal. Astfel, în art. 116 din Codul penal al Republicii

Moldova222

este prevăzut că normă generală se conside-

ră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar norma specială -norma penală

care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte. În cazul concurenţei dintre norma generală și cea

specială, se aplică numai norma specială. Această prevedere ne ajută să depășim dificultăţile care apar in

procesul realizării dreptului. Legea Republicii Moldova privind actele legislative, la fel, reglementează

corelaţia dintre prevederile generale, speciale şi excepţionale, stipulînd că în caz de divergenţă între o normă

a actului legislativ general şi o normă a actului legislativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma

actului legislativ special, iar în caz de divergenţă între o normă a actului legislativ general sau special şi o

normă a actului legislativ de excepţie cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului legislativ de excepţie.

Aceste prevederi sînt obligatorii pentru toate normele juridice care formează sistemul de drept al Republicii

Moldova.

În această ordine de idei, pentru a evita neclarităţile în procesul de aplicare a dreptului, este important

ca în activitatea de elaborare a dreptului autorităţile competente să indice categoria actului normativ general,

special sau de excepţie. în cazul în care normele juridice ce reglementează diferit una şi aceeaşi relaţie

socială sînt egale după forţa lor juridică, dar au grade diferite de generalitate, se va aplica norma juridică cu

cel mai mic grad de generalitate. Deci, dacă o relaţie socială va fi reglementată concomitent şi de o normă

generală şi de una specială, se va aplica norma juridică specială, iar dacă o relaţie socială va fi reglementată

concomitent şi de o normă specială şi de una de excepţie, se va aplica norma juridică de excepţie.

Principiul soluţiei coliziunilor dintre normele juridice cu grade diferite de generalitate, după cum

menţionează profesorul I. Dogaru, este enunţat în următoarele două adagii: legea specială derogă de la legea

generală; şi legea generală nu derogă de la legea specială. Aceste reguli sînt bazate pe procedeul logic al

raportului principiu — excepţie şi lasă regulilor generale o valoare reziduală, regula care primează fiind cea

specială223

.

c) Drept criteriu de clasificare a coliziunilor dintre normele juridice autorul N. Vlasenko evidenţiază

forţa juridică, a prescripţiilor normative care intră în coliziune. După părerea lui, în funcţie de forţa juridică

coliziunile juridice pot fi clasificate: pe verticală — în coliziuni care se formează între normele juridice ce

au forţă juridică diferită; pe orizontală — în coliziuni care se formează între normele juridice cu aceeaşi

forţă juridică224

. Noi considerăm că o asemenea clasificare este posibilă şi are dreptul la existenţă, dar o

credem de prisos, deoarece repetă cla- situările menţionate mai sus. Coliziunile dintre norme cu torţă

juridică diferită sănt cuprinse în întregime de coliziunile ierarhice, iar coliziunile dintre norme cu aceeaşi

forţă juridică sînt cuprinse integral de coliziunile temporale, coliziunile spaţiale şi coliziunile dintre normele

juridice cu grade diferite de generalitate.

d) În procesul formulării definiţiei coliziunilor juridice, am menţionat că nor mele care colizionează se

caracterizează prin grade diferite de interacţiune, de la paralelisme pînă la contradicţii. Astfel, în doctrina

dreptului coliziunile juridice se mai clasifică şi în funcţie de modul de interacţiune dintre normele

juridice225

. În baza acestui criteriu sînt evidenţiate următoarele categorii de coliziuni juridice:

— coliziuni contradicţii, cînd una şi aceeaşi relaţie socială este reglementată de două sau mai multe

norme juridice opuse după sens;

— coliziuni divergenţe, cînd normele juridice, în esenţă, conţin aceleaşi prevederi, dar, totodată, conţin

unele deosebiri referitoare la reglementarea relaţiilor sociale omogene;

— „coliziuni ce apar în urma impactului pozitiv”226

al normelor juridice. Interacţiunea dintre aceste

norme este caracterizată de existenţa unei coincidenţe absolute dintre două sau mai multe norme juridice.

Asemenea situaţii în ştiinţa dreptului se mai numesc paralelisme.

In comparaţie cu celelalte categorii de coliziuni, coliziunile contradicţii au cel mai distructiv efect

asupra sistemului şi ordinii de drept, cu atît mai mult cu cît acestea sînt şi cele mai răspîndite în sistemul de

drept la etapa actuală.

d) În opinia prof. N. Vlasenko coliziunile juridice pot fi clasificate în funcţie de esenţa naturii lor

juridice în coliziuni legitime şi coliziuni nelegitime. După părerea sa coliziunile legitime sînt fenomene

fireşti introduse conştient de către legiuitor în sistemul de drept. Mai mult decît atît, el afirmă că acestea

reprezintă categorii juridice necesare sistemului de drept, care contribuie la eficientizarea reglementărilor

juridice. De exemplu, adoptarea normelor generale, speciale sau excepţionale este necesară pentru a putea

evidenţia dintr-un grup de relaţii omogene unele relaţii odaie pe care legiuitorul doreşte să le reglementeze

deosebit de celelalte. Prof. N. Vlasenko mai numeşte coliziunile legitime şi coliziuni pozitive. Coliziunile

nelegitime, spre deosebire de cele legitime, sînt acelea care influenţează negativ relaţiile sociale. Ele

reprezintă defecte în legislaţie şi, de obicei, apar în situaţia cînd unele acte normative sau întregul sistem

legislativ nu au un caracter unitar, integru227

.

În opinia noastră, coliziunile juridice pot fi clasificate în funcție de natura lor juridică în legitime și

nelegitime în cazul in care percepem interacțiunea dintre normele generale, speciale şi de excepţie ca o

varietate a coliziunilor juridice. În situaţia în care însă noi susţinem ideea conform căreia coliziunile juridice

sînt o varietate a defectelor juridice, ele nu pot fi împărţite în legitime şi nelegitime, deoarece nu pot să fie

defecte legitime, prin însăşi natura lor ele fiind ilicite.

Considerăm că ansamblul criteriilor de clasificare a coliziunilor normelor juridice care s-au constituit în

ştiinţa dreptului şi au fost analizate de noi cu referire la problematica instituţiei răspunderii juridice au o

importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi studierea coliziunilor juridice sub diferite aspecte. Totodată,

pentru o analiză mai aprofundată şi detaliată a coliziunilor din instituţia răspunderii juridice, mai pot fi

propuse şi alte criterii de clasificare a lor. Astfel, noi mai propunem următoarele criterii de clasificare a

coliziunilor din instituţia răspunderii juridice:

1) numărul de norme juridice care intră în coliziune;

1) efectul lor asupra relaţiilor sociale;

2) apartenenţa coliziunilor juridice la una dintre formele răspunderii juridice.

_____________________________ 225 Мицкевич А. Акты высших органов советского государстваю Москва: Юридическая литература, 1967. c. 12.

226 Власенко H. Лoгико-структурные дефекты coветского пpaвa. правоведение, 1991,N3, c.24.

227 власенко H. Коллизионные нормы в советском праве. Науч. ред. A. Ф. Черданцев. Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c.

31.

1) Numărul de norme juridice care intră în coliziune trebuie stabilit pentru a putea aprecia gradul de

pericol pe care îl prezintă ele pentru sistemul de drept şi modul de soluţionare a lor. Evident, de numărul de

norme juridice care intră în coliziune depinde gradul de dificultate privind soluţionarea lor. Astfel, cu cît nu-

mărul acestora este mai mare, cu atît caracterul defectului juridic este mai complex şi mai dificil în

soluţionare. Stabilirea numărului de norme juridice care intră în coliziune arc o importanţă deosebită şi

pentru analiza modului în care aceste norme juridice interacţionează, deoarece diferite norme juridice care

reglementează una şi aceeaşi relaţie socială, în funcţie de conţinutul lor, pot să interacţioneze diferit. De

numărul normelor juridice care colizionează şi modul în care ele inter- acţionează depinde şi mecanismul de

soluţionare a coliziunilor juridice.

În funcţie de numărul de norme juridice care intră în coliziune, acestea pot fi clasificate în simple şi

complexe.

Coliziunile simple se formează între două norme juridice care reglementează una şi aceeaşi relaţie

socială. De obicei, ele nu sînt atît de grave şi, respectiv, se soluţionează mai uşor. Spre deosebire de

coliziunile simple, coliziunile complexe se formează între trei şi mai multe norme; juridice care

reglementează relaţii sociale omogene. Coliziunile complexe se caracterizează printr-un grad sporit de con-

tradictorialitate şi ambiguitate care influenţează negativ legalitatea şi ordinea de drept. Din cauza numărului

mare de norme juridice care se confruntă, coliziunile complexe sînt foarte dificile în soluţionare.

În funcție de numărul de norme juridice care intră în coliziune și modul în care ele interacționează, în

sistemul de drept pot li evidenţiate următoarele varie lăţi ale coliziunilor complexe:

— trei sau mai multe norme juridice reglementează diferit una și aceeași relație socială;

— două sau mai multe norme juridice care colizionează pozitiv între ele (pa ralelisme), dar în acelaşi

timp se află în contradicţie cu prevederile unei alte norme juridice (terţe);

— două sau mai multe norme juridice care nu interacţionează reciproc, dar care, în legătură cu

reglementarea unor relaţii sociale omogene, se află în coliziune cu alte două sau mai multe norme juridice.

2) Coliziunile juridice pot fi clasificare şi în funcţie de efectul lor asupra reiaţiilor sociale. Importanţa

acestui criteriu se explică prin faptul că studierea efectului oricărui fenomen juridic este o condiţie necesară

a oricărei cercetări.

După părerea noastră, coliziunile juridice pot influenţa atît pozitiv, cît şi negativ relaţiile sociale şi

legislaţia care le reglementează. Progresul în dezvoltarea sistemului de drept al Republicii Moldova într-o

mare măsură a fost determinat de adoptarea Constituţiei din 29 iulie 1994. Deşi un număr considerabil de

prevederi ale ei veneau în contradicţie cu normele juridice care funcţionau la etapa respectivă, anume

Constituţia nouă a croit calea şi direcţia schimbărilor relaţiilor sociale, ea a stat la baza tuturor reformelor

care s-au produs ulterior în legislaţie.

Influenţa negativă a coliziunilor asupra relaţiilor sociale nu este mai neînsemnată decît influenţa

pozitivă. Coliziunile juridice creează dificultăţi şi duc la comiterea greşelilor în activitatea de aplicare a

dreptului şi în consecinţă pot fi lezate drepturile subiecţilor de drept sau le pot fi impuse obligaţii

adăugătoare, se creează o stare de incertitudine, nesiguranţă şi neîncredere în puterea şi justeţea dreptului,

influenţează negativ conştiinţa juridică şi stimulează nihilismul juridic. După părerea noastră, a aprecia cum

influenţează coliziunile juridice relaţiile sociale şi societatea în general este mai dificil decît a aprecia

eficienţa normelor juridice, impunînd efectuarea unei cercetări complementare. Acest fapt, credem, ar

prezenta un mare interes teoretic şi practic.

Coliziunile juridice influenţează relaţiile sociale deschis sau într-o formă ascunsă228

. În primul caz,

legiuitorul intenţionat adoptă (modifică) o normă juridică care reglementează relaţiile sociale în contradicţie

cu norma care deja există, mizînd că în viitor va înlătura coliziunea formată prin intermediul procesului de

perfecţionare a legislaţiei. Aceste coliziuni sînt caracteristice sistemelor de drept care se află în proces de

reformare, în cadrul cărora multe norme juridice nou-adoptate diferă, după caracterul lor, de normele vechi.

În prezent, asemenea coliziuni juridice sînt foarte răspîndite şi în sistemul de drept al Republicii Moldova,

fapt generat de reformele social economice şi politice ce s-au produs în societate. În cazul a! doilea,

coliziunile juridice apar ca rezultat al altor împrejurări şi circumstanţe de natură obiectivă sau subiectivă.

3) Alături de celelalte criterii de clasificare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice, noi propunem

şi criteriul apartenenţei coliziunilor juridice la una dintre formele răspunderii juridice, ca o alternativă la

criteriul apartenenţei lor la una dintre ramurile de drept.

Referitor la apartenenţa coliziunilor juridice la una dintre formele răspunderii juridice, menţionăm că în

teoria generală a dreptului se evidenţiază, cu mici deosebiri de la un autor la altul, următoarele forme ale

răspunderii juridice: constituţională, administrativă, penală, civilă, materială şi disciplinară229

.

După părerea noastră, clasificarea coliziunilor instituţiei răspunderii juridice în funcţie de formele

răspunderii juridice este mai eficientă şi preferabilă în comparaţie cu clasificarea lor în funcţie de ramurile

dreptului, al căror număr este cu mult mai mare şi care, deocamdată, nu este stabilit cu exactitate. Cu atît

mai mult cu cît, uneori, la încălcarea unor norme dintr-o ramură de drept pot surveni diferite forme ale

răspunderii juridice. De exemplu, pentru încălcarea unor norme din dreptul mediului poate surveni

răspunderea juridică penală, administrativă sau civilă.

Admitem că în instituţia răspunderii juridice coliziunile existente pot fi, clasificate şi în funcţie de

erorile comise în procesul de elaborare a dreptului. Cercetarea acestor probleme se face prin prisma

evidenţierii lacunelor depistate în procesul de elaborare a dreptului.

În ştiinţa juridică s-a acordat o atenţie deosebită studierii erorilor care se comit în procesul de aplicare a

dreptului230

, dar acestea în majoritatea cazurilor sînt determinate de erorile şi defectele comise în procesul

de elaborare a dreptului. Astfel, s-a resimţit necesitatea elaborării unei teorii generale referitoare la erorile şi

defectele care consemnează procesul de elaborare a dreptului. Această teorie probabil că nu ar fi fost

necesară dacă nu ar fi existat un număr atît de mare de erori care, deseori, s-au dovedit a fi destul de grave.

Prin eroare a procesului de elaborare a dreptului, autorul V. Zlătescu înţelege o abatere de la cerinţele

tehnicii de elaborare a dreptului, logicii, gramaticii, stilului și limbajului juridic, care scad din calitatea şi

eficienţa actului normativ-juridic, crează dificultăţi la interpretarea lui şi împiedică realizarea normelor

juridice în situaţii determinate231

.

În funcţie de conţinutul regulilor încălcate, în doctrină se evidenţiază trei categorii de erori în elaborarea

dreptului, care, după părerea noastră, pot fi extinse și asupra coliziunilor juridice:

— tehnico-juridice;

— logice;

— gramaticale.

Coliziunile tehnico-juridice ale instituţiei răspunderii juridice se caracterizează prin existenţa

divergenţelor dintre conţinutul normelor juridice cuprinse în Constituție şi normele juridice cuprinse în

celelalte acte normative. Drept exemplu ne pot servi coliziunile ierarhice.

Coliziunile logice apar drept rezultat al nerespectării cerinţelor logicii formale, cînd în procesul de

formulare a normelor juridice se creează situaţii paradoxale şi absurde. De exemplu, fără a avea cunoştinţă

de cauză de ce principii s-a condus legiuitorul, în conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii

Moldova232

, minorii de 14—16 ani sînt subiecţi pasibili de răspundere juridică pentru comiterea

următoarelor categorii de infracţiuni: determinare la sinucidere (art. 150 alin. (2)), contrabanda (art. 269),

trădare de patrie (art. 337); totodată, ei nu sînt recunoscuţi ca subiecţi pentru comiterea infracţiunilor de furt

(art. 186 din. (1)), jaf (art. 187 alin. (1)), în forma lor tipică. Însă ei pot fi traşi la răspundere penală pentru

săvîrşirea acestor infracţiuni în cazul în care ele au fost comise în mod repetat sau prin participaţie (art. 186

alin. (2), art. 187 alin (2)). Este o situaţie paradoxală, deoarece furtul şi jaful se consideră repetat numai în

cazul in care se săvîrşesc două sau mai multe furturi sau jafuri. Dacă minorul nu poate fi subiect al uneia

dintre aceste infracţiuni, potrivit art. 31 CP al RM, se exclude și repetarea infracţiunii. De asemenea, dacă

minorul, de unul singur, nu poate fi subiect al unei anumite infracţiuni, conform art. 42 CP şi art. 44 CP, se

exclude și participaţia lui la această infracţiune. Conform afirmaţiilor juristului Gh. Ulianovschi, această

situaţie nu este unică, ea se observă la 41 de infracţiuni din cele 99 prevăzute în Codul penal pentru minorii

în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani233

.

Coonsiderăm că aceastea sînt coliziuni logice care s-au format între nor mc cuprinse într-un singur act

normativ.

Coliziunile gramaticale sînt posibile atunci cînd în procesul de elaborare a normelor juridice sînt

încălcate regulile ortografice, lexicale şi sintactice. La fel, numim coliziuni gramaticale şi situaţiile cînd

unele şi aceleaşi noţiuni sînt exprimate în mod diferit. De exemplu, în denumirea art, 14 CPC al RM234

este

folosită expresia „actele judecătoreşti”, iar în alin. (1) din acelaşi articol este utilizată cu acelaşi sens

expresia „actele judiciare”.

___________________ 231 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț, 1996. p. 170.

232 Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985-XV din 18.04.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

233 Ulianovschi Gh. Politica penală şi răspunderea minorilor în noul Cod penal. Avocatul Poporului, 2003, nr.5, p. 14.

În opinia noastră, în cazul dat este mai corectă varianta utilizată în denumirea articolului. Tot în acest

articol ordonanţa judecătorească se atribuie, alături de hotărîri, încheieri şi decizii, la „actele judecătoreşti de

dispoziţie”, iar în art. 344 alin. (2) ea se califică drept „act executoriu". Un alt exemplu: potrivit alin. (5) art.

14, dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului şi recursului se emite sub formă de

decizie, cu toate acestea, în prima propoziţie a alin. (1) art. 434 se utilizează şi termenul de hotărîre în sensul

actelor emise de instanţa de apel. Nu este clar: aceste noţiuni sînt folosite ca sinonime; a fost admisă o eroare

tehnică sau se au în vedere două acte diferite235

.

În acest exemplu am observat că nu este o corelaţie dintre titlul art. 16 CPC al RM şi prevederile alin.

(1) din acelaşi articol, unde acelaşi act juridic într-o parte este numit „acte judecătoreşti", iar în altă parte

„acte judiciare". În continuare, fiind enumerate actele judecătoreşti propriu-zise, se mai vorbeşte şi despre

obligativitatea dispoziţiilor, delegaţiilor, citaţiilor şi a altor adresări legale ale instanţei judecătoreşti, dar care

nu ţin de actele judecătoreşti.

Coliziunile instituţiei răspunderii juridice şi ale normelor juridice în general mai pot fi clasificate şi în

funcţie de apartenența lor la dreptul public sau dreptul privat.

Criteriile de clasificare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice propuse de noi, credem, vor facilita

esenţial clarificarea naturii juridice şi a particularităţilor coliziunilor instituţiei răspunderii juridice.

2.3. Cauzele apariţiei coliziunilor în instituţia răspunderii juridice

În vederea perfecţionării şi eficientizării sistemului de drept, credem necesar să ne concentrăm atenţia,

în primul rînd, asupra factorilor care influenţează defavorabil şi destabilizează sistemul de drept. Doar

înlăturarea defectelor juridice propriu-zise ale sistemului de drept, de regulă, nu contribuie la obţinerea

efectului dorit pe ter- men lung, deoarece cauzele reale care determină apariţia lor nefiind eliminate acum,

ele și în viitor vor produce apariţia noilor defecte juridice. Avînd în vedere aceste motive, ne propunem ca în

paragraful dat să facem o analiză a cauzelor care determi nă apariţia defectelor juridice în general şi a

coliziunilor juridice în special.

Coliziunile juridice reprezintă, în primul rînd, o consecinţă a coliziunilor so ciale, economice şi politice,

care în sfera juridică dobîndesc o acuitate deosebită. Ide reflectă procesul complex al dezvoltării societăţii la

etapa respectivă — proces, care nu poate să fie lipsit de conflicte. Formarea coliziunilor juridice se

intensifică, îndeosebi în perioadele cînd în societate se produc reforme radicale de genul: se schimbă

puterea, formele de proprietate, ideologia, sistemul de valori şi, în gene ral, modul de viaţă al oamenilor.

Astfel, deseori rădăcinile reale ale coliziunilor juridice se pot afla chiar în afara cîmpului juridic, fapt care

complică procesul de prevenire şi înlăturare a lor.

Evenimentele care au avut loc în Moldova la începutul anilor 90 ai secolului trecut, fără a pune la

îndoială importanţa lor, au declanşat apariţia unor disfuncţii socioeconomice şi juridice. În contextul în care

structurile sociale anterioare erau în plin proces de transformare, iar cele noi nu se sedimentaseră încă în

conştiinţa colectivă, conduita populaţiei a suferit grave perturbări. Amploarea restructurării prin care a trecut

societatea, caracterul ei contradictoriu, a declanşat, în perioada de referinţă, numeroase conflicte de interese,

iar evoluţia ei a prelungit criza socială.

După cum menţionează autoarea Z. Golenkova, actualmente, acest proces contribuie la creşterea

polarizării şi inegalităţii sociale, ci nu la integrarea societăţii şi consolidarea solidarităţii. Societatea de

tranziţie nu poate fi examinată ca un sistem social unitar, care include întreaga populaţie, ea fiind divizată în

cîteva seg mente separate — autoritar, oligarhic, liberal, criminal etc., în care există propria ierarhie, sistem

de valori şi instituţii. Aceste segmente intră în conflict şi tind să şi promoveze valorile lor în societate236

.

Situaţia politico-juridică şi social-economică din Republica Moldova a de terminat necesitatea adaptării

omului şi a grupurilor sociale la condiţiile noi, s-a intensificat mobilitatea socială a populaţiei; în locul

interesului colectiv a venit interesul individual, are loc dispariţia solidarităţii straturilor sociale, a sporit indi

vidualismul. Dezintegrarea societăţii în tranziţie a fost condiţionată şi de acţiunile puterii, care, intenţionînd

să transforme toate sferele sociale, a folosit unele măsuri radicale, ca, de exemplu, privatizarea nereuşit237

.

Conflictele sociale în această perioadă de tranziţie au loc influenţa unor astfel de factori ca:

funcţionarea ineficientă a instituţiilor economiei de piaţă, in egalitatea profesională (remunerarea muncii,

conţinutul și condiţiile de muncă), caracterul inechitabil al redistribuirii resurselor societăţii; adaptarea social

economică diferită a păturilor sociale; accesul inegal la studii; apariţia unor surse netradiţionale de venit;

obţinerea de către cetăţeni a unui statut nou; ruperea legăturilor sociale existente; lărgirea relaţiilor

economice și culturale cu alte state238

.

Climatul politic tensionat, derutant, a generat în perioada imediat următoare stări de incertitudine.

Acestea s-au manifestat atît la nivelul structurilor judiciare, care au devenit ezitante în ceea ce priveşte

modul de aplicare a legii, cît şi la organul legislativ, care a adoptat un şir de acte normative cu multe lacune

şi contradicţii. Recunoaşterea esenţei dreptului de pe poziţiile dreptului natural şi depăşirea mentalităţilor

pozitiviste şi legiste ce au dominat în epoca totalitară oferă posibilitatea de a examina şi a înţelege procesul

interacţiunii normelor juridice din alte perspective, a căror origine nu este legată doar de stat, ci şi de

societate în procesul dezvoltării durabile a ei.

Conflictele de natură socială din perioada de tranziţie pot apărea şi ca o compensare faţă de perioada

anterioară, cînd posibilităţile de manifestare personală şi colectivă erau reduse, cînd cetăţenii erau lipsiţi de o

serie de drepturi şi libertăţi.

În condiţiile societăţii de tranziţie s-au schimbat radical orientările valorice, modul de viaţă şi

comportamentul oamenilor. Adaptîndu-se la noua situaţie, oamenii trăiesc un sentiment de presiune, intră în

conflict cu mediul social. Procesul adaptării la noile realităţi ale vieţii s-a reflectat dureros asupra majorităţii

oamenilor. În condiţiile economiei de piaţă, ale acumulării primitive a capitalului, adaptarea populaţiei la

condiţiile relaţiilor de piaţă decurge anevoios şi cu mari disensiuni sociale239.

Perioada de tranziţie a transformat profund conştiinţa populaţiei, a restructurat personalitatea şi

societatea în ansamblu. A avut loc o schimbare a mentalităţii oamenilor, s-a modificat sistemul lor de valori.

Acceptarea noilor valori sociale poartă un caracter subiectiv, se realizează în ritmuri lente sau alerte, cu

intensităţi răscolitoare de la o persoană la alta, de la un grup social la altul. Are loc o confruntare între valo-

rile apărute şi cele vechi în dispariţie. Unele persoane nu recunosc şi nu susţin aceste procese, altele, cea mai

mare parte a societăţii, sînt antrenate în ele, dar se adaptează greu la noile condiţii, celelalte sînt atașate la

valorile democratice, însă nu se pot debarasa complet de mentalitatea veche. Evaluînd reformele actuale,

populaţia se pronunţă nu împotriva reformelor, dar a modului în care ele se realizează.

În opinia cercetătorului V. Anikin, în societatea de tranziție există atit un conflict între societatea

politică şi societatea civilă, cit şi un conflict determinat de polarizarea socială, divizarea societăţii în bogaţi

şi săraci, ceea ce duce la extinderea diferenţelor sociale240

.

Pentru Republica Moldova perioada de tranziţie prezintă o sursă de schimbare şi totodată de

dezorientare normativă, de răsturnare a vechii „ordini sociale”, care nu poate să nu afecteze profund sistemul

de drept, împiedicînd, o îndelungată perioadă de timp, populaţia să găsească calea ce mai bună în acţiunile şi

conduitele ei în conformitate cu unele reglementări clare şi previzibile. Schimbările paradigmelor politice,

sociale, economice presupun şi modificarea semnificativă a modului în care societatea este organizată, a

modelelor comportamentale şi culturale, incluzînd normele şi valorile241

.

În acelaşi timp, în legătură cu deformarea instituţiilor şi a relaţiilor sociale, s-au amplificat contradicţiile

interne care au existat întotdeauna în sistemul normativ. Din cauza necoincidenţei dintre exigenţele

normative şi realitatea existenţei indivizilor şi a grupurilor sociale a apărut „moralitatea dublă” în condiţiile

căreia normele contradictorii erau utilizate de una şi aceeaşi persoană pentru atingerea diferitelor scopuri şi

în diverse situaţii. În ultimul timp, are loc procesul de formare a noului sistem de drept, proces cauzat de

tranziţia de la sistemul totalitar la cel democratic242

.

După cum am constatat mai devreme, evenimentele din Republica Moldova de la începutul anilor 90 ai

secolului trecut au generat transformări radicale referitoare la regimul social-politic şi social-economic al

societăţii, au apărut noi categorii de relaţii sociale şi noi reglementări referitoare la: pluralismul politic,

pluripartidism, economia de piaţă, liberalizarea preţurilor, sporirea formelor de proprietate etc. Toate acestea

au condus la decriminalizarea multor fapte care anterior erau considerate ilicite şi, invers, au fost interzise,

fiind recunoscute ilicite, o parte din comportamentele din vechiul sistem: îngrădirea concurenţei libere, eco-

nomia planificată etc. S-a creat situaţia cînd legislaţia nu mai corespundea noilor exigenţe ale societăţii. A

devenit, astfel, foarte acută problema înlocuirii legislaţiei vechi cu una nouă care să elimine toate

neconcordanţele şi conflictele formate. în faţa legiuitorului a apărut necesitatea ca într-un termen scurt să

adopte un număr mare de acte normative. Astfel, profesorul A. Smochină menţionează, „Concomitent cu

introducerea de amendamente la legislaţia republicană existentă, în primul rînd la Constituția RSS

Moldovenești, erau adoptate legi cu un conţinut absolut nou, bazate pe principiile dreptului in tunde formare,

care impunea o altă dimensiune axiologică243

.

Profesoara S. Popescu, citîndu-l pe autorul Peter Emil Mitev, subliniază că trăsătura distinctă majoră a

crizei normative care are loc în Europa Centrală şi de Est constă în faptul că aceasta se manifestă în

condiţiile declinului economic, ale perturbărilor sociale, ale reorientării politice şi ale formării unor state. În

esenţă, situaţia se caracterizează prin următoarea contradicţie: o nevoie sporită de un sistem normativ stabil,

pe de o parte, şi potenţialul societăţii de a surmonta profunda criză normativă în descreştere, pe de altă parte.

Avînd provenienţa într-un regim totalitar, criza sistemului normativ din ţările est-europene prezintă

particularităţi agravante, cum sînt: o largă sferă de cuprindere, prelungirea incertitudinii juridice, caracterul

unic al situaţiei juridice, ceea ce împiedică găsirea promptă a soluţiei optime, lipsa de respect faţă de lege,

individuală şi de grup, neputinţa instituţională de aplicare a legilor, criza de legitimitate a legilor,

instituţiilor, liderilor politici şi a agenţilor economici244

.

După distrugerea temeliei societăţii socialiste şi crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea

iniţiativei private şi a relaţiilor capitaliste, se produce revenirea reală a dreptului în zona de activitate a

sistemului de drept continental. Demarează o epurare a legislaţiei moldoveneşti de construcţiile juridice

artificiale245

. Această perioadă se caracterizează printr-o intensă activitate legislativă, căci trebuie instituite

elementele constitutive ale statului de drept, reformate în continuare instituţiile politice şi puse bazele

trainice ale unei economii de piaţă. Participarea juriştilor la acest proces nu a fost un simplu adagiu tehnic, ci

este încărcată de semnificaţii şi de efecte ulterioare, legate de spiritul dreptului naţional, un spirit care se

reflectă în special asupra configuraţiei legilor şi celorlalte acte normative, asupra elaborării şi sistematizării

dreptului. Astfel, începe procesul de modernizare a dreptului tradiţional, impus de necesitatea edificării

tuturor ramurilor dreptului autohton: constituirea şi funcţionarea elementelor structurale ale statului,

interacţiunea organelor centrale şi cele locale de putere şi administrare, determinarea particularităţilor ju-

ridice ale reformelor în actul de guvernare, în organizarea de stat, realizarea principiului separaţiei puterilor

etc246

.

Înțelegerea şl aplicarea greșit A a principiului separaţiei puterilor în stat la fel reprezintă o cauză a

apariţiei coliziunilor juridice247

. Principiul separaţiei puterilor în stat constă în colaborarea autorităţilor

legislative, executive şi judecătoreşti în exercitarea funcţiilor legale în scopul creării unui echilibru între ele

şi prevenirii unui eventual abuz din partea acestora. În cazul în care însă conţinutul acestui principiu este

denaturat intenţionat, prin punerea accentului pe separarea puterilor şi ignorarea necesităţii colaborării şi

interacţiunii lor în stat, se creează premise pentru apariţia diferitelor juridice.

Principiul separaţiei puterii în stat este impus într-un stat de drept ca o garanţie a respectării libertăţilor

individuale ale cetăţenilor, care corespund celor trei puteri: legislativă, executivă, judecătorească. Prin

urmare, noţiunea de separare a puterilor nicidecum nu se limitează la o activitate separată a acestora cu

exercitarea strictă a atribuţiilor şi competenţelor legale ale fiecăreia dintre ele, dar întruneşte şi condiţiile în

care aceste puteri colaborează, asigurînd între timp un echilibru şi un sistem de influenţă reciprocă, astfel ca

nici una dintre ele să nu-şi depăşească competenţele în detrimentul alteia, cauzînd prejudicii realizării

sarcinilor fundamentale ce le revin în stat. Însăşi noţiunea „ramuri ale puterii” reflectă foarte exact esenţa

principiului dat: acestea sînt ramuri ale unui singur „pom”, care are o „tulpină” comună şi o „rădăcină”

comună — voinţa poporului. Lipsa unui asemenea principiu de separare, de control reciproc al puterilor, de

implicare şi soluţionare legală şi paşnică a tuturor disensiunilor ar degenera în conflicte.

Toate aceste procese care s-au manifestat şi mai continuă să se desfăşoare pînă în prezent în Republica

Moldova servesc drept factori ce provoacă apariţia in legislaţie a diferitelor categorii de defecte juridice,

inclusiv a coliziunilor juridice. În doctrina dreptului majoritatea autorilor clasifică cauzele de apariţie a

coliziunilor normelor juridice în obiective şi subiective248

.

Cercetătoarea Z. Neznamova propune o altă modalitate de cercetare a cauzelor care condiţionează

formarea coliziunilor juridice. În lucrarea sa de doctorat, destinată cercetării coliziunilor juridice în dreptul

penal, ea a clasificat cauzele de apariţie a coliziunilor în funcţie de particularităţile şi trăsăturile

caracteristice ale normelor juridice249

. În opinia noastră, această cale de studiere a cauzelor de formare a

coliziunilor este discutabilă, deoarece ea ne permite analiza problemei din punctul de vedere al criteriului de

clasificare a normelor juridice, însă nu este demonstrat că la ba/.a diferitelor categorii de noime juridice

există diferite cauze ce provoacă formarea diverselor coliziuni sau, invers, normele juridice din aceeași

categorie intră în coliziune din aceleaşi cauze.

O altă modalitate de studiere a cauzelor de formare a coliziunilor considerăm cercetarea lor în funcţie

de categoriile de coliziuni evidenţiate în teoria dreptului, deoarece fiecare categorie are cauzele sale

specifice de formare. De exemplu, la baza apariţiei coliziunilor temporale stă scurgerea timpului, iar

coliziunile spaţiale se formează din cauza factorului teritorial şi al interacţiunii subiecţilor de drept din

diferite spaţii juridice. Respectiv, noi ar trebui să analizăm cauzele de formare a fiecărei grupe de coliziuni

reflectate în paragraful precedent, ceea ce va conduce la mărirea considerabilă a parametrilor cercetării şi va

complica utilizarea rezultatelor obţinute.

În această ordine de idei, noi consideram că opinia doctrinară majoritară referitoare la clasificarea

cauzelor de apariţie a coliziunilor juridice în obiective şi subiective este mai eficientă şi propunem să ne

conducem în continuare de ele în procesul de cercetare.

Cauzele obiective reprezintă împrejurări şi circumstanţe din realitatea obiectivă care influenţează

sistemul de drept şi au un caracter independent de voinţa legiuitorului. La această categorie se referă

contradictorialitatea, dinamismul şi caracterul schimbător al relaţiilor sociale care necesită reglementare.

Astfel, dreptul trebuie în permanenţă şi în mod organizat să se adapteze la noile rigori ale societăţii, fapt

imposibil de realizat.

Luînd în consideraţie natura cauzelor obiective de formare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice,

ele pot fi determinate şi de factori exteriori procesului de elaborare a dreptului. În legătură cu aceasta,

profesorul I. Tihomirov menţionează foarte corect că „multe izvoare ale coliziunilor dintre normele juridice

nu se află în sfera juridică. Condiţiile de manifestare a lor, deseori, noi le găsim în complexitatea şi

varietatea vieţii sociale”250

.

Cauzele subiective reprezintă împrejurări şi circumstanţe din realitatea obiectivă care influenţează

sistemul de drept şi care sînt determinate de voinţa şi conştiinţa omului, mai cu seamă de voinţa şi conştiința

celor abilitaţi cu competenţe normative: parlamentarilor, funcţionarilor publici, politicienilor etc. Ca

exemplu ne pot servi următoarele cauze subiective care provoacă apariţia coliziunilor juridice: nivelul scăzut

al culturii juridice, nihilismul juridic, tensiunea socială, lupta politică, confruntarea de interese, samavolnicia

criminală, nivelul scăzut al calităţii legilor, lacunele în drept etc., într-un cuvînt climatul moral-psihologic

colizionar al societăţii.

Autoarea E. Kirimova evidenţiază în procesul de cercetare a cauzelor obiective de apariția a coliziunilor

in doctrina dreptului doua grupuri de factori:

- factori ce se referă la specificul relaţiilor sociale care cad sub incidenţa reglementării juridice;

- factori ce se referă la particularităţile elaborării dreptului251

.

Noi împărtăşim opinia cercetătoarei E. Kirimova şi în continuare vom analiza aceste două grupuri de

factori.

1) Întinderea în timp şi în spaţiu, precum şi diferenţele dintre relaţiile sociale influenţează normele

juridice şi pot determina apariţia coliziunilor temporale, spaţiale sau de conţinut între normele instituţiei

răspunderii juridice. Astfel, facto rii referitori la specificul relaţiilor sociale se divizează în următoarele

categorii:

a) factori care se află în corelaţie cu dinamica relaţiilor sociale în timp;

b) factori legaţi de întinderea relaţiilor sociale în spaţiu;

c) factori legaţi de necesitatea reglementării diferenţiate a relaţiilor sociale.

a) Factori care se află în corelaţie cu dinamica relaţiilor sociale în timp. Evoluţia

şi dinamica societăţii influenţează permanent dezvoltarea, modificarea şi schimbarea relaţiilor sociale.

Transformările sociale pot face ca, la un anumit moment, unele reglementări să nu-şi găsească raţiune, să

devină chiar obstacole în calea dezvoltării sociale, fapt care duce la modificarea şi înlocuirea normelor

juridice respective. Evoluţia dreptului coincide rar cu dezvoltarea şi dinamica relaţiilor sociale, de obicei,

opera de creaţie a dreptului întîrzie în raport cu procesele din societate. În situaţia în care dreptul nu se

conformează proceselor care au loc în societate şi nu se adoptă norme juridice care să reglementeze noile

relaţii sociale, zicem că are loc „îmbătrînirea” dreptului. Pentru a nu admite aceasta, dreptul trebuie adus în

permanenţă în concordanţă cu cerinţele societăţii. Astfel, dinamica relaţiilor sociale contribuie la formarea

coliziunilor juridice între reglementările noi şi cele vechi. Adoptînd unele norme juridice noi ele nu le

anihilează de fiecare dată pe cele vechi, dar acţionează concomitent.

Influenţează formarea coliziunilor juridice şi faptul că sfera relaţiilor sociale care necesită reglementare

juridică este într-o dinamică permanentă. Sfera acestor relaţii ba se extinde, ba se restrînge. „Din categoria

factorilor care se află în corelaţie cu dinamica relaţiilor sociale în timp fac parte şi factorii istorici”252

.

Coliziunile dintre normele juridice se mai formează şi atunci cînd, în scopul eficientizării şi

modernizării sistemului de drept, se modifică unele norme juridice

care reglementează relații sociale stabile și cu caracter ăndelungat în timp. Deci, în urma acestei

intervenţii legislative se modifică o normă juridică care reglementează o relaţie socială ce a luat naştere sub

imperiul normei vechi şi continuă să existe sub imperiul normei noi. În legătură cu aceasta, A. Tille

menţionează: „Cauzele apariţiei coliziunilor în legătură cu acţiunea normelor juridice în timp constau în

faptul că nu pot fi încetate toate relaţiile sociale imediat din cauza unor împrejurări de ordin economic,

politic, juridic sau din alte motive”253

. De obicei, coliziunile dintre reglementările noi şi cele vechi se

soluţionează prin abrogarea reglementă rilor vechi. În asemenea cazuri însă aplicarea imediată a noilor

reglementări pot crea anumite incompatibilităţi, de aceea, în vederea evitării acestora, legiuitorul, de obicei,

adoptă în noul act normativ unele norme de coliziune, care reglementează modul de aplicare a normelor

juridice ce intră în coliziune. Normele de coliziune sînt incluse, de regulă, într-un capitol separat, intitulat

„Dispoziţii finale şi tranzitorii”. De exemplu, Preşedintele Republicii Moldova a fost ales în funcţie în

conformitate cu Legea din 18 septembrie 1991 cu privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova pe

un termen de 5 ani, iar la 29 iulie 1994 a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova care prevedea că

Preşedintele Republicii Moldova se alege pe un termen de 4 ani. Ne aflăm în prezenţa unei coliziuni dintre

două norme juridice care este soluţionată prin intermediul unei norme de coliziune cuprinsă în Constituţie în

Titlul VII „Dispoziţii finale şi tranzitorii”.

b) Factori legaţi de întinderea relaţiilor sociale în spaţiu. Complexitatea şi sfera largă a relaţiilor

sociale servesc drept cauze de apariţie a coliziunilor juridice. Faptul că în prezent există mai multe sisteme

juridice nu creează dificultăţi în procesul de aplicare a dreptului. Dar în situaţia în care relaţiile umane

depăşesc spaţiul în care acţionează un anumit sistem juridic, apar coliziuni dintre reglementările sis temelor

juridice cu privire la reglementarea relaţiei respective.

Problema apariţiei coliziunilor juridice în urma interacţiunii normelor juridice din diferite sisteme

juridice priveşte atъt dreptul internaţional, cît şi diferitele sisteme naţionale de drept, delimitate teritorial de

frontierele fiecărui stat. Aceste frontiere delimitează atît dreptul internaţional de cel intern, cît şi sistemele

naţionale între ele. Fiecare stat, fiind suveran în interiorul frontierelor sale, doar el poate reglementa

conduitele persoanelor pe acest teritoriu. Sfera de reglementare legislativă a fiecărui stat pare astfel net

determinată. Totuşi anumite conflicte de legislaţii sînt inevitabile datorită existenței unor raporturi juridice

cu un element de extranietate. Acest element poate ţine de deplasarea unei persoane, de cetăţenia acesteia,

de locul încheierii actului, de situarea unui bun, de locul unde un fapt ju- ridic se produce etc. Coliziunile

juridice se pot forma in diferite domenii cu privire la norme de drept privat, la norme penale, fiscale etc254

.

Interacţiunea sistemelor juridice poate produce coliziuni juridice în spaţiu nu doar între diferite sisteme

naţionale, ci şi în interiorul unui sistem de drept naţional. De exemplu, în cazul statelor federative, care se

caracterizează prin divizare internă la nivelul ordinii juridice, pot apărea coliziuni între actele normative ale

diferitelor state federate sau între acestea şi legile federale.

c) Factori legaţi de necesitatea reglementării diferenţiate a relaţiilor sociale. Re laţiile sociale posedă

nu numai dimensiune temporală şi spaţială, dar şi capacitatea de a se manifesta într-un mod deosebit,

deoarece ele sînt foarte diferite şi, respectiv, în funcţie de diferitele situaţii, cer şi o reglementare diferită prin

intermediul normelor juridice. Astfel, apare necesitatea ca prin intermediul normelor juridice să se

diferenţieze reglementarea relaţiilor sociale omogene în funcţie de scopul urmărit de către legiuitor şi în

conformitate cu valorile sociale la etapa respectivă. Toate aceste manifestări creează premise pentru

formarea coliziunilor între normele juridice255

.

2) Cauzele obiective de apariţie a coliziunilor juridice sînt determinate nu numai de specificul relaţiilor

sociale, dar şi de însuşi procesul de elaborare a dreptului, de multitudinea de organe împuternicite cu

competenţe normative capabile să adopte norme juridice ce reglementează relaţii sociale omogene.

Profesorul V. Lazarev menţionează că în procesul de studiere a cauzelor obiective de apariţie a

coliziunilor juridice trebuie luate în considerare, alături de alte circumstanţe, şi trăsăturile caracteristice ale

sistemului de drept256

. Această afirmaţie se întemeiază pe ideea că există deosebiri esenţiale între familia

juridică ro- mano-germană, din care face parte şi sistemul de drept al Republicii Moldova, şi celelalte familii

juridice. În familia juridică anglo-saxonă contradicţiile în legislaţie sînt înlăturate, de cele mai multe ori, prin

intermediul actului de aplicare, iar soluţia cuprinsă în acesta devine regulă pentru reglementarea cauzelor

asemănătoare în viitor. Sistemul de drept al Republicii Moldova este mai puţin flexibil în privinţa

soluţionării problemelor legate de apariţia coliziunilor juridice, deoarece ele nu pot fi înlăturate prin

intermediul emiterii unui simplu act de aplicare. Soluţionînd o anumită cauză reglementată de cîteva norme

juridice aflate în coliziune, organul de aplicare doar depăşeşte coliziunea existentă, adoptînd o hotărîre

obligatorie doar pentru cauza respectivă, coliziunea, însă nefiind înlăturată. Pentru înlătura-

rea ei definitivă se recurge la acțiuni complicate de abrogare, modoficare sau înlocurea a

reglementărilor normative care vin in contradicţie.

Aceste cauze de formare a coliziunilor reprezintă urmări ale contradicţiilor dintre dreptul pozitiv şi

dreptul natural. Viaţa socială este un ansamblu al unei multitudini de contradicţii, care convenţional pot fi

reduse la contradicţia dintre interesele individuale şi cele colective. Fiecare individ îşi urmăreşte interesele

sale, dar ele pot fi realizate doar în cadrul societăţii. Interesele societăţii însă nu coincid, ba chiar uneori

parţial contrazic, interesele individuale ale unor membri ai săi257

.

În drept trebuie permanent să prevaleze interesul general, de aceea în consecinţă uneori este îngrădit

interesul individual. Dreptul pozitiv, ca totalitate de norme ce reglementează relaţiile sociale, reflectă

îndeosebi interesele colective. Dreptul pozitiv are caracter normativ şi, de regulă, este fixat, documentat în

scris. Dreptul natural reflectă, în primul rînd, interesele individului şi cuprinde în sine idei referitoare la

justiţie, echitate, libertate, egalitate etc. El tinde să implementeze aceste valori în dreptul pozitiv şi să se

contopească cu el. Acesta ar fi un model ideal pentru societate, însă în realitate nu este posibilă o asemenea

situaţie sau chiar dacă există, ele sînt doar nişte prescripţii declarative.

Astfel, posibilitatea de apariţie a coliziunilor între normele juridice este determinată de contradicţiile

dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv, deoarece, după părerea noastră, norma juridică reprezintă rezultatul

compromisului dintre aceste începuturi ale reglementării juridice. Bineînţeles, în activitatea practică

contradicţiile menţionate trebuie soluţionate de organele de aplicare a dreptului şi s-ar părea că anume ele

vor înlătura conflictul dintre interesele individuale şi cele colective. Activînd însă în limitele legalităţii şi

utilizînd normele generale destinate tuturor situaţiilor din viaţa socială, organele de aplicare a dreptului sînt

limitate în posibilitatea soluţionării cauzelor, ceea ce înseamnă că rolul lor nu poate fi considerat conducător.

Formarea coliziunilor este determinată şi de faptul că sfera relaţiilor sociale care necesită reglementare

juridică nu este inertă. Ea evoluează in funcţie de diverşi factori, de aceea este greu să răspundem cu

exactitate care sfere ale vieţii sociale trebuie să suporte intervenţie juridică.

După părerea noastră, răspunsul la această întrebare nu poate cuprinde o enumerare exhaustivă a tuturor

relaţiilor sociale, deoarece necesitatea de reglementare juridică a lor depinde nu numai de tipul sistemului

juridic, etapa de dezvoltare a societăţii şi civilizaţiei în general, dar ş i de mulţi alţi factori: anotimp, climă,

evenimente etc. Astfel, minimumul de relaţii sociale care necesită reglementare juridică se schimbă

permanent şi intervenţia întîrziată a autorităţilor publice în procesul 5 de adaptare a legislației la noile

schimbări contribuie la aparița lacunelor şi a coliziunilor juridice. La clapa actuala se observă un exces de

reglementări juridice Astăzi dreptul a pătruns în unele sfere ale vieţii sociale care nu-i sînt proprii, în felul

acesta legea parlamentară, pierzîndu-și forţa sa obligatorie, principiul separam puterilor este pus în pericol,

statul de drept este atrofiat de hipertrofia administra tivă. În aceste condiţii nu este de mirare că dreptul

devine ceva „de recomandat”, estompîndu-se caracterul obligatoriu al normei juridice258

.

Formarea coliziunilor în instituţia răspunderii juridice este determinată şi de numărul mare de subiecţi

implicaţi în procesul de elaborare a dreptului259

: începînd cu subiecţii cu drept de iniţiativă legislativă, dacă

ne referim la elaborarea legilor, care la rîndul lor pot forma comisii de elaborare a proiectelor de legi, și

finalizînd cu autorităţile competente să adopte acte normative. La elaborarea actelor normative care conţin

prevederi referitoare şi la răspunderea juridică participă într-o măsură sau alta toate organele de stat cu

excepţia instanţelor de judecată. Totodată, actele normative emise de organele administraţiei publice centrale

şi cele locale depăşesc cu mult numărul de legi, iar hotărîrile Guvernului încalcă, de multe ori, monopolul

legislativ constituţional al Parlamentului. Acest fenomen se mai numeşte „tirania administraţiei publice“,

deoarece subminează arhitectonica fundamentală a dreptului şi caracterul său executoriu. Retragerea treptată

a legislativului în favoarea executivului în activitatea normativă se observă în mai multe ţări din Europa

centrală şi răsăriteană, creînd pericolul ca acesta din urmă să devină predominant în raport cu cel dintîi care

se autolimitează. Fenomenul cel mai grav care se manifestă în această situaţie priveşte chiar esenţa

dreptului. Este vorba de faptul că legile nu mai sînt rodul voinţei generale, iar definiţia dreptului, plecînd de

la această caracteristică, devine inoperantă. Legiuitorul cedează, adeseori, revendicărilor tot mai numeroase

şi mai presante ale indivizilor şi diverselor grupuri de interese. Pe această cale, voinţa generală este

înlăturată de voinţele particulare sau individuale, ceea ce face ca legea să se îndepărteze de fundamentul său

naţional şi să se creeze premise de apariţie a lacunelor şi a coliziunilor în sistemul de drept.

Alt grup de factori care determină apariţia coliziunilor sînt intenţiile negative ale lobbysmului. Prin

5 Тихомиров Ю. Коллизионое npaиo. Москва: Юринформцентр, 2000. c. 84.

lobbysm (engl. Lobby) înţelegem activitatea de influenţare a puterii legislative sau executive desfăşurată de

către o persoană, grup sau organizaţie. În Marea Britanie lobby se numeşte culoarul din clădirea

Parlamentului unde deputaţii se întîlnesc, de obicei, cu jurnaliştii sau cu alte persoane. Termenul a fost

utilizat pentru a denumi activitatea desfăşurată în culoarele Parlamentului sau în afara lui de grupurile de

persoane care intenţionează să influenţeze parlamentarii

în favoarea sau contra unor masuri legislativ. În esență,, lobbysmul reprezintă sus ţinerea opiniilor şi

intereselor uneii persoane sau grup de persoane, iar lobbysmul este, în general, reprezentantul unui terţ care

susţine interesele celui pe care îl reprezintă. Lobbyştii sînt adesea numiţi „a treia Cameră” a legislaturii

Astăzi, îndeosebi în Marea Britanie şi SUA, lobbysmul este o adevărata afacere complexă şi extinsă.

Există lobbyşti profesionişti care sînt angajaţi de corporaţii pentru a realiza unele interese economice sau

politice. În Europa, acest fenomen nu este atît de răspîndit, dar sub diferite forme poate fi descoperit mai în

toate statele.

Deseori lobbysmul este asociat cu partea „întunecoasă” a politicii, în care banii, corupţia, abuzul de

putere şi intimidarea sînt armele acţiunii politice.

Referindu-ne la mijloacele şi căile de realizare a scopurilor activităţii de lobbysm, trebuie să menţionăm

că este necesară existenţa unei unităţi dialectice între scop şi mijloacele de realizare a lui, însă scopul acestei

activităţii trebuie să se realizeze doar cu mijloace şi pe căi legale şi morale.

În Republica Moldova, în ultimul timp, instituţia de lobby se bucură de un interes deosebit în mijloacele

de informare în masă, dar încă nu putem vorbi despre lobby în adevăratul sens al cuvîntului, deoarece nu

există o bază normativă care să reglementeze această activitate, deşi necesitatea unor asemenea reglementări

se impune. În primul rînd, reglementările sînt necesare pentru a stabili cadrul legal de desfăşurare a

activităţilor de acest gen. Lipsa reglementărilor nu se identifică cu lipsa fenomenului care necesită

reglementare. În SUA încă în anul 1946 a fost adoptată Legea cu privire la reglementarea lobbysmului.

Pentru încălcarea acestei legi se prevede răspundere penală, care include interzicerea de a desfăşura activi-

tate de lobby pe parcursul a trei ani261

.

Reglementările referitoare la activitatea de lobby în Republica Moldova sînt foarte vagi şi de cele mai

dese ori în publicaţiile periodice este vorba nu de lobby în sensul pozitiv al cuvîntului, dar de latura lui

negativă — corupţia legislativă. Legiuitorul cedează, adeseori, revendicărilor tot mai numeroase şi mai

insistente ale indivizilor şi diverselor grupuri de interese. În felul acesta, voinţa generală este înlăturată de

voinţele particulare sau individuale şi legea se îndepărtează de fundamentul său naţional. Cel mai grav este

însuşi faptul că această problemă se referă la esenţa dreptului, deoarece legile nu mai sînt rodul voinţei

generale.

Deseori, depistînd comiterea unor faptei periculoase, se descoperă şi unele defecte în legislaţie, care

mai apoi se dovedesc a fi deloc întîmplătoare, cauzate de

banale orori de tehnică juridică, ci erau rezultatul unor calcule exacte. Miza acestor „scăpări” este

legiferarea unor reglementări care avantajează unele persoane sau grupuri de persoane ori crearea unui cadru

juridic defectuos de care, ulterior, se poate abuza. Grupurile de interes reuşesc în acest fel nu doar să încalce

legea, ci chiar să o falsifice, denaturîndu-i spiritul şi raţiunea. Acest fenomen este caracteristic îndeosebi

statelor din fostul lagăr socialist. Corupţia legislativă este foarte atractivă pe motiv că nu poate fi tras la

răspundere cel care a acţionat în conformi tate cu prevederile legii, chiar dacă legea respectivă este

nedreaptă262

.

Cele mai vulnerabile la corupţie sînt actele normative subordonate legii, cu toate că nici legii nu-i este

străin acest viciu. Aceasta se explică prin faptul că legile sînt adoptate de Parlament, sînt dezbătute public şi

se bucură de o largă mediatizare, fapt care deloc nu împiedică persoanele sau grupurile de interes să

denatureze prevederile legii, avînd în vedere că legea este pusă efectiv în aplicare prin intermediul actelor

normative subordonate legii. Ele sînt mai multe la număr, au un conţinut juridic mai greoi în comparaţie cu

al legilor şi de aceea deseori scapă din cimpul atenţiei societăţii civile. Astfel însăşi legea care are menirea

să apere ordinea de drept are nevoie, la rîndul ei, de apărare263

. În vederea eficientizării luptei împotriva

corupţiei, Parlamentul Republicii Moldova a facut modificări la Legea cu privire la actele legislative264

, în

conformitate cu care se prevede obligativitatea expertizei anticorupţie a fiecărui proiect de lege transmis în

Parlament. Considerăm că efectuarea unei asemenea expertize a tuturor proiectelor de lege este binevenită,

ţinînd cont de situaţia actuală din Republica Moldova, însă, totodată, trebuie să menţionăm că pentru a

eficientiza calitatea legilor adoptate şi realizarea lor cu succes, trebuie ca această expertiză să fie făcută de

către specialişti cu o calificare înaltă şi independenţi în luarea deciziilor.

Sîntem de acord cu opinia precum că ar fi incorect să atribuim cauzelor obiective toate confuziile din

legislaţie, care reprezintă consecinţe ale greşelilor autorităţilor împuternicite cu competenţe normative sau

ale ignorării indirecte a legităţilor de dezvoltate a dreptului. Cel mai periculos, după părerea cercetătorului

B. Toporin, este faptul că în urma tuturor proceselor obşteşti care au avut loc s-a criminalizat conştiinţa

societăţii265

.

Cauzele subiective de apariţie a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice, aşa cum am mai menţionat,

reprezintă împrejurări şi circumstanţe din realitatea care

depinde de voința și conștiinţa omului. Prifesorul Gh. Avornic evidenţiază următoarele categorii de

cauze subiective care generează apariţia coliziunilor juridice calitatea proastă a legilor, a întregului sistem de

acte normative; incompetenţa la elaborarea actelor normative; neglijarea regulilor elementare caracteristice

orică rui sistem, inclusiv sistemului de drept; nivelul redus al culturii juridice; tensiunea socială permanentă;

lupta politică continuă şi utilizarea metodelor ilegale în aceas tă luptă; nivelul scăzut de dezvoltare social-

economică; sărăcia; şomajul etc266

.

Cauzele subiective de apariţie a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice, fiind determinate de

particularităţile procesului de elaborare a dreptului, se remarcă în fiecare etapă.

Elaborarea actelor normative se realizează de către autorităţile publice competente, potrivit unei

proceduri legale independente, de mai multe organe de stat, specifice fiecărei categorii de acte normative. Se

consideră că actele normative parcurg, indiferent de categoria fiecăruia, cu unele excepţii, următoarele etape:

a) iniţierea proiectului de act normativ;

b) dezbaterea proiectului actului normativ;

c) votarea şi adoptarea actului normativ;

d) promulgarea este specifică legii şi se face de Preşedintele Republicii Mol dova în condiţiile

prevăzute de Constituţie;

e) publicarea actului normativ. La data publicării sau la data indicată în textul actului normativ, dacă

este indicată o altă dată, actul normativ intră în

vigoare267

.

Drept cauză de apariţie a coliziunilor la etapa de iniţiativă legislativă poate servi înaintarea proiectului

de act normativ de către un subiect care nu are acest drept sau înaintarea proiectului unei autorităţi în

competenţa căreia nu intră adoptarea actului respectiv.

Etapa de pregătire şi elaborare a proiectelor actelor normative, de regulă, este cea mai dificilă şi,

respectiv, cea mai „bogată” în greşeli şi lacune, deoarece în această etapă se precizează sfera relaţiilor

sociale care urmează să fie reglementate, se definesc noţiunile, categoriile şi construcţiile juridice care

urmează să fie folosite şi arhitectura actului normativ.

În afară de aceasta, lipsesc reglementări care să asigure cooperarea şi repartizarea competenţelor

subiecţilor antren, aţi în procesul de pregătire a proiectelor de acte normative. Implicarea unilaterală a

ministerelor sau a altor autorităţi publice interesate în elaborarea actelor normative fără reprezentanţi ai

societăţii civile se

răsfînge defavorabil asupra calităţii lor. Această procedură face ca reglementările să fie în interesul

autorităţilor care uneori nu coincid cu interesele societăţii, cîteodată fiind chiar In detrimentul ei. Menţionînd

aceste lucruri, nu punem problema de a îndepărta sau a înlătura complet participarea ministerelor şi a altor

autorităţi publice la elaborarea proiectelor de acte normative, Ele trebuie să participe, fiind că activitatea de

elaborare a dreptului reprezintă una din funcţiile statului, dar nu unilateral. Practica a demonstrat că este

foarte bine cînd în activitatea de elaborare a proiectelor de acte normative sînt antrenaţi reprezentanţi ai

societăţii civile, experţi independenţi naţionali şi internaţionali, reprezentanţi ai centrelor ştiinţifice din

domeniul dreptului etc.

Următoarea etapă a procesului de elaborare a dreptului este dezbaterea proiectului actului normativ. În

această etapă deputaţii, dacă ne referim la legi, îşi exprimă părerile referitoare la proiect şi aduc propuneri cu

scopul de a îmbunătăţi calitatea proiectului. Cele mai importante proiecte de lege pot fi supuse referen-

dumului. În această situaţie se pot forma coliziuni juridice din cauza că deseori propunerile făcute de către

deputaţi nu au un caracter unitar, pot exista divergenţe între ele, iar în cazurile în care nu se respectă regulile

tehnicii legislative sau persoanele antrenate în procesul legislativ nu sînt competente, pot admite reglemen-

tări cu caracter contradictoriu.

O altă cauză care influenţează şi provoacă apariţia coliziunilor în această etapă poate fi graba cu care

deputaţii discută şi adoptă actele normative. Ea poate fi determinată de volumul mare de lucru sau de

insistenţa unor persoane interesate in adoptarea cît mai rapidă a actului normativ. La fel, poate fi considerată

drept cuză de apariţie a coliziunilor juridice şi superficialitatea cu care se discută unele proiecte de legi.

Datorită aşa-zisei discipline de partid, unele proiecte de legi sînt votate de către deputaţi fără a fi studiate şi

analizate în profunzime, deoarece în cadrul fracţiunii din care ei fac parte s-a luat decizia de a vota proiectul

respectiv fără careva intervenţii. Cazuri de acest gen se atestă des şi în activitatea Parlamentului Republicii

Moldova.

Teoretic, coliziunile instituţiei răspunderii juridice pot apărea în orice etapă, chiar şi la publicarea

actului normativ juridic deja adoptat şi promulgat.

De exemplu, Decretul Cabinetului de Miniştri al Ucrainei din 17 martie 1993 a trezit o reacţie dură

aproape după doi ani de la data publicării oficiale, cînd „Comisia specială de control a stabilit că textul

Decretului respectiv, publicat în limba rusă, nu coincidea cu textul publicat în limba ucraineană”268

. În acest

caz nu este vorba atît de contradicţii sau divergenţe dintre mai multe norme juridice care resocietate omogen, cît despre o situație în care aceiași reglementare într-o limbă care un conţinut, iar în altă limbă are alt conţinut. Această problemă se soluţionează prin recunoașterea in mod obli gatoriu a reglementărilor cuprinse în actul scris in limba de stat.

La categoria cauzelor subiectivede apariţie a coliziunilor în instituția răspunderii juridice poate fi

atribuită problema modernizării sistemului legislativ. Modernizarea şi armonizarea legislaţiei Republicii

Moldova cu legislaţia comunitară reprezintă un obiectiv esenţial care constituie prioritatea absolută a

momentului. Modificarea şi completarea actelor normativ-juridice adoptate anterior afectează stabilitatea

sistemului legislativ din ţară, deoarece, în primul rînd, aceste modificări se referă doar la unele părţi ale sale,

ci nu la întregul act normativ, lăsînd contradicţii între alte elemente structurale ale actului. În al doilea rînd,

face mai dificilă traducerea în viaţă a prevederilor modificate, deoarece marea parte a „modernizării” se

reduce la înlăturarea neconcordanţelor textuale, fapt ce denotă necesitatea de a interveni nu numai în ultima

redacţie a legii, dar şi în legile anterioare actului normativ respectiv. Există cazuri cînd una şi aceeaşi

reglementare a fost modificată şi completata de cîteva ori.

În concluzie, menţionăm că din categoria cauzelor subiective de apariţie a coliziunilor dintre normele

juridice fac parte:

— delimitarea confuză a competenţelor legislative ale autorităţilor publice;

— imprecizia împrejurărilor şi a procedurii de delegare a dreptului de exercitare a activităţii normative;

— insuficienţa de informaţie referitoare la activitatea normativă;

— particularităţile de intrare în vigoare a actelor normative;

— lipsa de sistematizare şi planificare în activitatea normativă;

— organizarea ineficientă a activităţii de elaborare a dreptului în procesul de pregătire şi adoptare a

actelor normativ-juridice;

— incompetenţa profesională a funcţionarilor autorităţilor publice ce desfăşoară activitate normativă.

_________________ 268 Кирш А. Противоричья в законодательстве Украины. Киев, 1996. с. 41-42.

268 Кирш А. Противоричья в законодательстве Украины. Киев , 1996. с. 41-42.

106 rnu.

MECANISMUL DE SOLUŢIONARE A COLIZIUNILOR

INSTITUŢIEI RĂSPUNDERII JURIDICE

3.1. Prevenirea coliziunilor instituţiei răspunderii juridice

Deoarece cunoaştem atît cauzele care provoacă apariţia coliziunilor juridice, cît şi coliziunile propriu-

zise, urmează să studiem mecanismul de soluţionare a lor.

Soluţionarea coliziunilor normelor juridice în general şi a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice în

particular este dictată de necesitatea aplicării uniforme a actelor normative pe întreg teritoriul Republicii

Moldova pe perioada de timp în care ele sînt în vigoare. Acest imperativ rezultă din esenţa şi finalitatea

dreptului şi din considerentele că un stat de drept nu poate să existe şi nu se poate dezvolta fără un cadru

juridic adecvat, fără un sistem legislativ bine articulat, unitar, coerent, coordonat şi concordant. Astfel,

crearea unui mecanism de soluţionare a coliziunilor dintre normele juridice este de o importanţă majoră

pentru fiecare sistem de drept. În această ordine de idei susţinem opinia cercetătorului F. Suleimanov,

conform căreia mecanismul de soluţionare a coliziunilor juridice asigură o înaltă capacitate de autoreglare şi

autoperfecţionare a sistemului de drept, de obicei el fiind un indiciu că sistemul de drept respectiv are un

înalt grad de organizare269

.

În concepţia profesorului rus N. Vlasenko, mecanismul de soluţionare a coliziunilor juridice este

alcătuit doar din metode şi mijloace de eliminare şi de depăşire a coliziunilor juridice270

. Această opinie este

susţinută şi de către cercetătorul A. Tille271

. Probabil, ei consideră că factorii ce servesc drept cauze de

apariţie a coliziunilor juridice, aspectele legate de prevenirea lor, trebuie studiate şi analizate în cadrul altor

compartimente ale teoriei generale a dreptului sau al altor discipline juridice de ramură.

Noi considerăm că este inoportună studierra problemelor referitoare la prevenirea coliziunilor normelor

juridice separat de metodele și procedeele de eliminare și depăşire a acestora, deoarece in cazul în care ne

vom orienta atenţia numai în această direcţie, vom observa că nu rezolvăm problema definitiv, întrucît in

reali tatea obiectivă, deseori în afara cîmpului juridic, vor continua să existe împrejurări şi circumstanţe care

determină apariţia coliziunilor juridice şi în viitor acestea voi crea noi contradicţii şi divergenţe în legislaţie.

Pentru a rupe cercul vicios creat, trebuie să abordăm în complex atît cauzele, cît şi coliziunile juridice

propriu-zise.

În această ordine de idei, după cum am mai spus, opinia noastră este că trebuie să studiem căile şi

modalităţile de prevenire a coliziunilor juridice în corelaţie cu metodele şi procedeele de eliminare şi

depăşire a lor. Fără a pune la îndoială importanţa şi necesitatea eliminării şi depăşirii coliziunilor juridice

deja existente în legislaţie, noi considerăm că trebuie să acordăm atenţie, în egală măsură, şi activităţii de

prevenire a lor. Numai studierea în ansamblu atît a aspectelor legate de prevenirea coliziunilor juridice, cît şi

a celora referitoare la eliminarea şi depăşirea lor, va contribui la crearea unui mecanism eficient de

soluţionare a coliziunilor juridice, fapt care va duce la diminuarea numărului acestora din cadrul sistemului

de drept.

Aşadar, studierea cauzelor de apariţie a coliziunilor juridice este unul dintre obiectivele prezentei

cercetări, deoarece numai astfel vom putea face o dezvăluire completă a mecanismului de soluţionare a

coliziunilor juridice cu toate elementele sale componente: prevenirea, eliminarea şi depăşirea coliziunilor

juridice. Bineînţeles, unele dintre fenomenele din realitatea obiectivă care servesc drept cauze ce provoacă

apariţia coliziunilor juridice pot, în acelaşi timp, să determine şi formarea altor categorii de defecte juridice.

Din aceste considerente, ele pot fi studiate şi sub alte aspecte, cercetările respective avînd obiective proprii,

distincte de al nostru. De exemplu, de problemele eficientizării şi perfecţionării procesului de elaborare a

dreptului se ocupă specialiştii în drept preocupaţi de tehnica legislativă, însă analiza problemelor activităţii

legislative referitoare la stabilirea şi prevenirea coliziunilor dintre normele instituţiei răspunderii juridice

este unul dintre aspectele temei noastre de cercetare.

Importanţa activităţii de prevenire a coliziunilor juridice reiese din următoarea afirmaţie, pe care o

considerăm valabilă şi pentru coliziunile juridice „Prevenirea unui conflict este, desigur, din toate punctele

de vedere, cu mult mai utilă şi mai eficientă decît soluţionarea sau înlăturarea conflictului care deja a

apărut”272

. Astfel, savantul I. Tihomirov menţionează că în procesul de studiere a căilor de

soluţionare a coliziunilor dintre norme trebuie să acordăm o atenţie deosebită mă surilor de prevenire a

lor273

.

Coliziunile juridice reprezintă rezultatul acţiunii unui cumul de factori obiectivi şi subiectivi ai vieţii

106 rnu.

sociale. Fiecare coliziune privită separat sau în grup repre zintă rezultatul unui concurs de împrejurări şi

circumstanţe care au fost analizate în capitolul precedent. Astfel, reieşind din diversitatea şi complexitatea

cauzelor de apariţie a coliziunilor juridice, activitatea de prevenire comportă un caracter foarte variat.

Pornind de la materialul analizat anterior, noi am ajuns la concluzia că mecanismul de soluţionare a

coliziunilor juridice este alcătuit din următoarele elemente:

— metode şi mijloace de prevenire a coliziunilor juridice;

— metode şi mijloace de eliminare a coliziunilor juridice;

— metode şi mijloace de depăşire a coliziunilor juridice.

Pînă la apariţia coliziunilor juridice în legislaţie trebuie utilizate toate metodele şi mijloacele pentru

prevenirea lor, iar în situaţia în care acestea au apărut, ele trebuie soluţionate în funcţie de caracterul lor, prin

următoarele metode:

— eliminarea coliziunilor juridice existente în legislaţie;

— depăşirea coliziunilor juridice existente în legislaţie.

Criteriul convenţional care face delimitarea dintre prevenirea coliziunilor juridice şi celelalte metode de

soluţionare a lor este momentul apariţiei coliziunilor juridice, deoarece anume pînă în acest moment se

utilizează toate căile şi mijloacele de prevenire a lor274

. Stabilirea exactă a momentului apariţiei coliziunilor

juridice este important, fiindcă din acest moment autorităţile competente îşi concentrează eforturile nu

numai asupra activităţii de prevenire a lor, dar şi asupra activităţii de eliminare sau depăşire a coliziunilor

juridice.

În unele cazuri nu există dificultăţi în stabilirea momentului de apariţie a coliziunilor juridice, mai cu

seamă în situaţiile în care acestea sînt create intenţionat de către autorităţile abilitate cu competenţe

normative. Marea parte a coliziunilor juridice însă sînt acelea care apar din diverse alte motive: erori

legislative, numărul enorm de acte normative, ritmul sporit de elaborare şi adoptare a lor, incompetenţa unor

funcţionari implicaţi în procesul de elaborare a dreptului, nihilismul juridic etc. Astfel, uneori pe bună

dreptate, este dificil, sau chiar imposibil, să stabilim momentul apariţiei coliziunilor juridice, de aceea

activitatea de prevenire a lor trebuie să aibă un caracter permanent, scopul acesteia fiind de a preveni toate

coliziunile juridice, ci nu doar unele coliziuni concrete.a coliziunile juridice este determinată direct de

caracteiul cauzelor de apariție a lor. Totodată, trebuie să menţionăm că există deosebiri esenţiale intre

diferitele procedee și mijloacele perfecţionare a mecanismului de reglementare a relaţiilor sociale, a

activităţii legislative, intre structura, conţinutul şi limbajul diferitelor categorii de acte normativ-juridice. În

acest sens, noi propunem să studiem căile de prevenire a coliziunilor juridice în funcţie de clasificarea

cauzelor de apariţie a lor în obiective şi subiective.

Cauzele obiective care determină apariţia coliziunilor instituţiei răspunderii juridice, aşa după cum am

mai menţionat, sînt acele împrejurări şi circumstanţe din realitatea obiectivă care nu pot fi înlăturate, după

cum nu pot fi înlăturate nici înseşi relaţiile sociale ce sînt reglementate de normele juridice respective.

Acestea sînt procese fireşti care există şi se manifestă independent de voinţa oamenilor. De exemplu, nimeni

nu poate împiedica curgerea timpului sau înlătura varietatea intereselor sociale, care adesea sînt

contradictorii, însă putem reduce influenţa lor negativă sau chiar distructivă asupra legislaţiei şi a sistemului

de drept în general. Ba mai mult decît atît, avem datoria de a preveni sau a reduce la minimum efectul

negativ nu numai al coliziunilor juridice care s-au format în urma unor cauze subiective (greşeli ale

organelor de elaborare a dreptului; nihilismul juridic etc,), dar şi al celora ce au apărut ca rezultat al unor

circumstanţe de ordin obiectiv.

Influenţa negativă a cauzelor obiective de apariţie a coliziunilor juridice asupra sistemului de drept

poate fi diminuată prin intermediul următoarelor modalităţi:

1.1. Reglementarea strictă a competenţelor autorităţilor care participă la activitatea normativă.

Aceasta ar permite crearea unui echilibru între competenţele normative ale diferitelor categorii de autorităţi

publice şi prevenirea îndeosebi a coliziunilor ierarhice dintre normele juridice, deoarece autorităţile publice

fiind în relaţii de subordonare unele faţă de altele, respectiv, şi actele normative adoptate de ele trebuie să se

subordoneze.

1.2. Sistematizarea actelor normative în vigoare, inclusiv a tratatelor internaţionale ratificate de către

Republica Moldova. Sistematizarea actelor normative priveşte o anumită aşezare a actelor normative în

vigoare, folosind criterii obiective şi subiective275

. Ea este o activitate juridică importantă determinată de

nevoia de a pune în ordine volumul mare de acte normative în vigoare dintr-un stat cu scopul de a eficientiza

106 rnu.

activitatea de realizare şi aplicare a dreptului.

Susţinem afirmaţia profesorului I. Humă, conform căreia prin prelucrarea sistematică a actelor

normative şi gruparea lor după anumite criterii se asigură sesizarea şi înlăturarea oportună a unor

inadvertenţe şi contradicţii dintre acte, identificarea și eliminarea lacunelor in drept, stabilirea celor mai

eficace metode de reglementare a relaţiilor sociale în funcţie de specificul fiecărei situaţii276

. Sistematizarea

actelor normative contribuie la depistarea şi eliminarea contradicţiilor, divergenţelor şi paralelismelor care

există în legislaţie.

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sînt: încorporarea şi codificarea. Juristul român

R. Vonica mai evidenţiază, pe lîngă formele de sistema tizare a actelor normative nominalizate, şi unele

aspecte ale sistematizării: corela rea actelor normative; asanarea legislaţiei; conformarea cu prevederile

Constituției şi armonizarea cu dreptul comunitar şi cu alte reglementări internaţionale277

.

Legislaţia cu reglementări dispersate în diferite acte normative şi cu norme care intră în coliziune, cu

lacune şi repetări excesive influenţează negativ sistemul de drept, face ca dreptul să devină ineficient şi greu

de aplicat. Remediul clasic pentru aceste categorii de defecte juridice îl reprezintă codificarea, sub forma

unui act normativ cu forţă juridică superioară, cît mai cuprinzător în privinţa reglementărilor juridice dintr-

un anumit domeniu. Astfel, pe această cale, printr-o operaţiune de raţionalizare s-ar elimina coliziunile, s-ar

suprima paralelismele şi s-ar asigura o minimă coroborare între prevederile numeroaselor texte oficiale,

neuitînd adevărul că, adesea, reglementările excesiv dispersate nu sînt respectate, deoarece nu sînt

cunoscute.

Codificarea prezintă avantajul că, pe de o parte, se profită de ocazia sistematizării pentru a integra

norme noi, fapt inerent oricărui proces, iar, pe de alta, pot fi soluţionate coliziunile, elimina paralelismele şi

corecta disonanţele în cadrul unui efort general de raţionalizare, modernizare şi integrare a tuturor

reglementărilor dintr-un anumit domeniu. Mai mult decît atît, pe această cale s-ar putea integra şi dreptul

internaţional şi comunitar aferent.

Adoptarea unui cod reprezintă pentru orice domeniu al dreptului, cu atît mai mult pentru ramurile mai

recente şi mai complexe, expresia deplinei maturizări şi a impunerii sale definitive, deopotrivă în cadrul

sistemului de drept şi în cel al teoriei juridice,

Codificarea este nu numai o operaţiune de tehnică legislativă, menită să ajungă la elaborarea unui text

de act normativ complex, iar adoptarea sa, materializarea unei opţiuni politice avansate, de sorginte

occidentală, preponderent europeană, ci implică şi un efort ştiinţific creator relevant.

Ideea centrală trebuie să rămînă aceea că un cod se impune a fi mai degrabă un mecanism care să

funcţioneze continuu şi eficient şi mai puţin o sinteză atotcuprinzătoare a unor texte legislative existente la

un moment dat.

1.3. Perfecțiunea procesului de aplicare a dreptului ca mijloc de ridicare a nivelului culturii juridice în

societate. Orient area atenției spre această problemă este determinată de faptul că orice conflict, inclusiv cel

fals sau denaturat, este însoţit de elaborarea şi emiterea unui act de aplicare a dreptului, iar în cazul în care

există coliziuni între normele juridice perceperea situaţiei juridice de către populaţie este denaturată.

Obligaţia organelor de aplicare a dreptului în aceste situaţii este să modifice şi să corecteze opinia populaţiei

prin aplicarea eficientă a normelor juridice. În caz contrar, activitatea de soluţionare a co liziunilor dintre

normele juridice nu va contribui la atingerea scopului care stă în faţa reglementărilor juridice.

1.1. Legiferarea activităţii lobbyste care se exercită asupra tuturor organelor de stat de toate

nivelurile. În Regatul Unit al Mării Britanii şi Irlandei de Nord, de exemplu, deputaţii exercită oficial

activitatea de lobby. Considerăm că exercitarea deschisă a lobbysmului în etapa actuală în Republica

Moldova ar fi un pas înainte spre prevenirea corupţiei legislative şi democratizarea societăţii.

1.2. Cercetarea problemelor lingvistice existente în legislaţie şi elaborarea unor îndrumare

metodologice de redactare a actelor normativ-juridice. Procesul de redactare a actului normativ este o parte

componentă a procesului de creare a dreptului. În cadrul acestui proces operaţiunea de elaborare a actului

normativ este consecutivă demersului de stabilire a conceptelor şi noţiunilor juridice şi, mai ales, a regulilor

de drept. Astfel, este foarte important să fie găsite şi să se utilizeze cuvintele şi formulele de exprimare a

conceptelor care să facă posibilă redactarea regulilor de drept. Cuvîntul şi formula de combinare a cuvintelor

formează instrumentele necesare pentru comunicarea noţiunilor, normelor şi raţionamentelor juridice278

.

_______________________________ 1 Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. p. 19.

147

În aceste condiţii, o deosebită importanţă pentru claritatea, exactitatea şi accesibilitatea materialului

normativ o are o profesie juridică, care, pe nedrept, nu are parte de o recunoaştere oficială şi, cu atît mai

puţin, de o specializare post-univer- sitară. Este vorba de acea categorie specială de jurişti care întocmesc,

redactează, elaborează proiectele de legi şi alte acte normative.

Jurişti specializaţi în redactarea unui act normativ sînt puţini. Aceasta deoarece activitatea de redactare

a legilor necesită competenţe juridice speciale, bazate atît înţelegerea a metodologiei legislative, cit şi pe o

mare experienţă în domeniul tehnicii de redactare. Întocmirea unui act normativ presupune aplicarea sis-

tematică şi adesea deosebit de minuţioasă a unor calităţi speciale de analiză şi de redactare. Sarcina

principală a juriştilor — redactori este aceea de a transpune o politică într-un ansamblu coerent de reguli

normative, iar aceştia trebuie să ia în considerare propunerile responsabililor cu elaborarea de politici,

tocmai din această perspectivă. De altfel, juristul-redactor are şi misiunea de a proceda astfel

încît proiectul de lege sa fie în conformitate cu alte texte legislative, metodele pe care le foloseşte să fie

uşor de aplicat şi eficiente din punct de vedere juridic, for mele obişnuite să fie respectate, iar formularea

juridică să fie pertinentă şi uşor de înţeles. Textul final al proiectului de lege trebuie să reflecte cu claritate

imperativele politico-sociale, dar şi legislative279

.

Redactarea legilor reprezintă un domeniu specializat al tehnicii legislative, dar un număr mare de jurişti

nu manifestă aptitudinile necesare sau sînt slab pregătiţi din acest punct de vedere, ceea ce se reflectă şi în

reglementările normative pe care le întocmesc şi care, ulterior, se dovedesc a fi confuze, contradictorii, greu

aplicabile.

Considerăm că pentru îmbunătăţirea calităţii modului de redactare a legilor trebuie de investit în jurişti

care să aibă aptitudinile necesare şi să fie interesaţi activitatea de pregătire a proiectelor de acte normative.

în această ordine de ideii, propunem ca la facultăţile de drept să se

2. Perfecţionarea activităţii legislative poate preveni apariţia coliziunilor în instituţia răspunderii

juridice prin intermediul desfăşurării următoarelor activităţi:

2.1. Perfecţionarea regulamentelor şi regulilor de elaborare şi adoptare a actelor normative în vederea

optimizării activităţii normative întreprinsă de către organele de stat. Respectarea principiilor procesului de

elaborare a dreptului. Un rol important în această privinţă l-a jucat adoptarea de către Parlamentul Republicii

Moldova a Legii privind actele legislative şi a Legii privind actele normative ale guvernului şi a altor

autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale.

2.2. În procesul activităţii legislative trebuie realizate următoarele: 1) planificarea activităţii legislative;

2) organizarea dezbaterilor ştiinţifico-practice ale proiectelor de lege cu participarea personalităţilor

eminente ale vieţii juridice din Republica Moldova; 3) invitarea şi consultarea experţilor internaţionali

asupra unor probleme noi pentru Republica Moldova; 4) implicarea societăţii civile în procesul de dezbatere

a celor mai importante proiecte de legi.

Planificarea activităţii legislative, după părerea cercetătorului I. Samoşcenko, are următoarele priorităţi:

1) orientarea activităţii legislative spre atingerea unor obiective stabilite prealabil; 2) reducerea numărului de

acte legislative inutile pentru societate, adică limitarea activităţii legislative excesive; 3) înlăturarea repetări-

lor şi dublărilor în activitatea legislativă; 4) corelarea planurilor de lucru a organelor de stat de diferite nivele

şi sfere ale vieţii sociale; 5) evitarea grabei în procesul de desfăşurare a activităţilor legislative etc280

.

Discutarea proiectelor de lege de către cercetătorii ştiințifici este o tradiție în ţările democratice.

Credem că dezbaterile lui trebuie să se limiteze la aspectele ce ţin nemijlocit de proiectul actului normativ,

dar sa aibă relevanţă şi asupra relaţii lor sociale care în perspectivă urmează să fie reglementate.

Caracteristic pentru activitatea legislativă desfăşurată în Republica Moldova este faptul că multe

proiecte de legi sînt expertizate la nivel internaţional. Antrenarea experţilor internaţionali în ţara noastră este

binevenită şi foarte necesară, ţinînd cont de lipsa de experienţă a unui stat tînăr care păşeşte nesigur pe

făgaşul democraţiei, dar totodată nu trebuie să neglijăm factorii naţionali, caracteristici ţării noastre, pe care

probabil nimeni nu-i poate cunoaşte mai bine decît noi.

Elaborarea dreptului este o activitate de maximă importanţă. Timpurile moderne ne-au demonstrat că

proiectele de legi şi celelalte acte normative trebuie să fie elaborate în urma unor cercetări ştiinţifice de

specialişti de un înalt profesionalism juridic. Legea nu poate reglementa un anumit domeniu social înainte de

a fi cercetat impactul ei asupra acestui domeniu. Din acest proces nu poate lipsi nici cercetarea juridică. De

multe ori intervenţiile legiuitorului sînt determinate de defecte de ordin juridic ale reglementării precedente,

de faptul că, deşi obiectivele pe care le avuse în faţă legiuitorul anterior au rămas valabile, mijloacele

148

juridice pe care le-a folosit s-au dovedit a fi ineficiente. Astfel, în mai multe ţări s-a simţit nevoia ca

Parlamentul, în opera sa de legiferare, să fie ajutat de un organ alcătuit din specialişti cunoscuţi în domeniul

tehnicii legislative. Aceste organe au ca principală atribuţie fie elaborarea proiectelor de legi şi a altor acte

normative potrivit indicaţiilor de la Guvern, fie examinarea acestor proiecte înainte ca ele să fie prezentate

Parlamentului ori Guvernului pentru adoptare, fie şi una şi alta, şi poartă denumirea, de exemplu, Consiliu

Legislativ (România), Consiliu de Stat (Franţa) sau Consiliu Naţional (Slovenia).

Înfiinţarea Consiliului Legislativ, menţionează juristul B. Dobrescu, este determinată de necesitatea de

îmbunătăţire a calităţii procesului legislativ, de a preveni lacunele, coliziunile juridice şi alte d efecte de

acest gen. Deoarece opera de creaţie a dreptului este una dintre cele mai delicate şi reclamă, pe lîngă

cunoştinţa stărilor de fapt sociale, economice şi politicre, asupra cărora se legiferează, şi serioasa cunoştinţă

a unor serii de chestiuni, materii şi principii, care necesită o pregătire specială. Legiferarea, adică opera de

întocimire a legilor, de formulare şi de redactare a soluţiilor legislative, reclamă, în adevăr, o politică

legislativă şi, în toate cazurile, cunoştinţa practicii extrajudiciare şi jurisprudenţei, a legislaţiei comparate, a

progreselor ştiinţifice realizate de doctrină, a istoriei dreptului şi instituţiilor, a psihologiei poporului, a

organizării politice şi a structurii economice şi sociale a ţării281

. Menirea Consiliului Legislativ este ca ţara

să aibă o legislaţie mai perfectă și mai lipsită de defecte.

Acest organ nu este destinat să suplinească sau să ştirbească atribuţiile Parlamentului sau ale

Guvernului. Intervenţia lui în activitatea legislativă are, indiscutabil, un caracter ajutător. El nu este

competent, în principiu, să stabilească substanţa re glementării, ci intervine numai cu privire la aspectele

tehnice şi ştiinţifice de coordonare cu restul legislaţiei, dar şi în această materie opinia sa nu are decît un

caracter consultativ, cuvîntul decisiv avîndu-i organele de legiferare stabilite de Constituţie282

. Totodată

rolul lui trebuie să fie de o însemnătate deosebită, autoritate care este conferită de prestigiul pe care trebuie

să-l obţină ca rezultat al activităţii sale, de calitatea ştiinţifică a lucrărilor şi de competenţa profesională a

celor care-i compun.

Originile creării unui organ specializat de elaborare şi coordonare legislativă se găsesc în Franţa şi

poartă numele de Consiliu de Stat. Sorgintea sa se găseşte în acel Conseil du Roi, ataşat persoanei regelui,

care îl însoţea permanent pe acesta, asistîndu-l în toate problemele politice, legislative, administrative sau

judecătoreşti283

. Consiliul de Stat, pe parcursul evoluţiei istorice, a cunoscut diverse modificări în unele

perioade fiind abilitat cu atribuţii mai largi, în altele mai reduse, iar în timpul Revoluţiei din 1789 fiind chiar

suprimat.

Principala sa operă care a reprezentat un monument esenţial în definirea marelui sistem de drept

romano-germanic a fost elaborarea Codului civil din 1804, mai fiind numit şi Codul lui Napoleon, deoarece

Napoleon însuşi a prezidat un important număr de şedinţe, avînd o contribuţie deosebită284

.

Consiliul de Stat activează şi în prezent, fiind una dintre instituţiile fundamentale ale statului francez. El

exercită nu numai atribuţii exclusiv legislative, dar mai deţine şi funcţia de organ suprem al contenciosului

administrativ.

Modelul francez de creare a unui organ specializat de elaborare şi coordonare legislativă a fost preluat

şi de alte state europene şi adaptat la sistemele de drept naţionale. Astfel, putem menţiona că la etapa actuală

funcţionează Instituţii de consultanţă şi de tehnică legislativă în următoarele state europene:

J. Instituţii create după modelul francez:

1. Consiliul de Stat din Franţa.

1. Consiliul de Stat din Belgia.

2. Consiliul de Stat din Grecia — este mai mult un organ suprem de jurisdicţie administrativă, însă

în ceea ce priveşte atribuţiile în materie

de elaborarr a legislaţiei avizează toate decretele prezidenţiale regulamentare. Referitor la proiectele de

legi sînt examinate de un colectiv cu Statut autonom denumit Serviciul ştiinţific al Parlamentului.

3. Consiliul de Stat din Italia -organ de consultanţă juridico-administrativă.

4. Consiliul de Stat din Luxemburg.

5. Consiliul de Stat din Olanda.

6. Consiliul de Stat din Spania.

7. Consiliul Legislativ din Suedia.

8. Consiliul de Stat din Turcia.

149

II. Instituţii de consultanţă legislativă în unele ţări ex-comuniste:

1. Consiliul Legislativ din România.

1. Consiliul Legislativ din Cehia.

2. Consiliul Naţional din Slovenia.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, la etapa actuală nu există o instituţie asemenea Consiliul

Legislativ şi care să realizeze atribuţiile acestuia. Noi considerăm că o astfel de instituţie este necesară din

mai multe motive. Mai întîi de toate, deoarece asemenea instituţie îşi are originile sale în instituţia

„jurisconsultului statului”, înfiinţată în Moldova la 1 ianuarie 1818, persoană care avea şi atribuţii de a

descoperi lipsurile legislaţiei, şi de a fi „cel dintîi care arăta cîrmuirii... îndreptările de care corpul legilor are

trebuinţe”185

.

Atribuţiile unui adevărat Consiliu Legislativ au fost exercitate şi de către Comisia centrală de la

Focşani, care avea ca sarcini: să realizeze unificarea codurilor şi legilor celor două principate; să semnaleze

Domnului lacunele şi defectele legilor. Ea a fost desfiinţată după Unirea Principatelor din 1859.

În anul 1864 a fost creat Consiliul de Stat după modelul francez, care era prezidat chiar de Domnitor.

Activitatea acestui Consiliu a fost foarte fructuoasă sol- dîndu-se cu: adoptarea codurilor penal, de procedură

penală, civil, de procedură civilă şi a legii de organizare judecătorească. În anul 1866 Consiliul de Stat a fost

desfiinţat de Adunarea Constituantă.

După desfiinţarea Consiliului de Stat în cercurile ştiinţifice s-au purtat numeroase discuţii atît în

favoarea, cît şi în defavoarea instituirii unui nou Consiliu Legislativ. În final au triumfat tezele susţinătorilor

Consiliului Legislativ şi acesta a fost consacrat în art. 20 din Constituţia din 1923 şi înființat prin Legea

Mîrzescu din 1925286

.

Consiliul Legislativ nu era un organa politic, lui nu-i era îngăduit să discute oportunitatea şi

considerentele politice ale legii, ci doar să vegheze la întocmirea proiectelor de legi, la coordonarea şi

perfecţionarea lor, la non-contradicţia dintre ele şi Constituţie. În conformitate cu art. 2 al Legii cu privire la

Consiliul Legislat i v acesta avea dreptul de a propune modificările de formă şi de fond pe care le-ar cere

corectitudinea şi claritatea redacţiei juridice, coordonarea cu principiile şi conc ep ţiile economice, sociale şi

politice ale Constituţiei, iar art. 3 împuternicea Consiliului să semnaleze puterea legislativă şi executivă

abrogarea sau modificarea acelor legi, care nu erau potrivite cu principiile constituţionale287

.

Din anul 1940, cînd teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost anexat la URSS și a fost formată RSS

Moldovenească, activitatea Consiliului Legislativ şi-a încetat efectul asupra teritoriului Republicii Moldova

de astăzi. În România activitatea Consiliului Legislativ a încetat odată cu instalarea regimului comunist.

Ulterior, în România, în anul 1971 a fost înfiinţat un nou Consiliu Legislativ cu atribuţii de sistematizare şi

perfecţionare a legislaţiei.

În România în Constituţia din 1991 este prevăzut înfiinţarea Consiliului Legislativ

ca organ consultativ al Parlamentului. În conformitate cu art. 79 din Constituţie, Consiliul Legislativ

avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.

Deci, una dintre sarcinile principale ale Consiliului Legislativ este de a aviza proiectele de legi în vederea

prevenirii coliziunilor juridice şi a altor defecte din legislaţie şi de a asigura corelarea eficientă a

prevederilor actului normativ care urmează să se adopte.

Actualmente, în Republica Moldova nu există o instituţie care să realizeze sarcinile Consiliului

Legislativ şi să aibă o poziţie juridică înaltă în ierarhia instituţiilor publice. În prezent atribuţiile de avizare a

proiectelor de legi în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii sînt exercitate de

Direcţia Generală Legislaţie din cadrul Ministerului Justiţiei şi de către Direcţia Juridică a Parlamentului.

După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 au fost făcute mai multe încercări de

a institui un organ cu competenţe în domeniul elaborării legislaţiei. Iniţial a fost lansată ideea creării unui

Consiliu Legislativ de pe lingă Parlament, idee care fiind examinată cîţiva ani la rînd, s-a materializat într-un

proiect corespunzător de lege care, cu regret, ulterior a fost respins de Parlament.

În aceeaşi perioadă, Guvernul, prin Hotărîrea nr. 842 din 14.08.2001 cu privire la Centrul Creaţie

Legislativă289

, a constatat o situaţie nesatisfăcătoare în procesul de pregătire a proiectelor de acte normative

în aparatul administraţiei de stat, o calitate sub orice nivel a proiectelor de acte normative elaborate şi

prezentate spre exa-

150

subordinea Guvernului în procesul de elaborare și examinare a proiectelor de acte normative, precum şi

în vederea asigurării coerenţei şi compatibilităţii cadrului normativ, a fost creat Centrul Creaţie Legislativă .

Prin această Hotărîre Guvernul a creat o structură nouă, după care a solicitat deputaţilor s-o legifereze, fapt

ce a provocat, la etapa respectivă, nemulţumirea şi reproşurile mai multor deputaţi din opoziţie, dar şi din

cadrul majorităţii parlamentare, deoarece prin aceste acţiuni Guvernul a depăşit atribuţiile sale

constituţionale. În final, aproape peste un an, opţiunea Guvernului a fost legiferată de către Parlament prin

Legea nr. 1211 din 11.07.2002 pentru completarea art. 24 din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la

Guvern290

.

Conform aceleiaşi tradiţii de neglijare a Parlamentului, Guvernul prin Hotărîrea nr. 1080 din 30

septembrie 2004 cu privire la Centrul Creaţie Legislativă şi la modificarea, completarea şi abrogarea unor

hotărîri ale Guvernului291

a decis să dizolve Centrul Creaţie Legislativă, cu începere de la 1 octombrie 2004.

Apoi, la 14 octombrie 2004, parlamentarii au votat voinţa Guvernului, expunîndu-se că centrul respectiv nu

a îndreptăţit speranţele existente la formarea lui şi că în continuare calitatea actelor prezentate de Guvern a

rămas joasă şi nesatisfăcătoare292

.

Este regretabil faptul că Parlamentul nu a pledat pentru înfiinţarea Consiliului Legislativ, deoarece

această instituţie ar fi contribuit la îmbunătăţirea substanţială a calităţii materialului normativ şi la prevenirea

coliziunilor juridice.

Noi considerăm că în activitatea normativă puterea legislativă trebuie să beneficieze de consultanţa de

specialitate a unei instituţii profesioniste în domeniul creaţiei legislative, care să posede o autonomie ce ar

ţine-o în afara intereselor conjuncturale, eliberată de presiunile şi influenţa politică. Aceasta trebuie să fie o

instituţie prestigioasă care să unească cele mai eminente personalităţi din domeniul creaţiei legislative. Ea

trebuie să fie plasată pe o poziţie înaltă în ierarhia instituţiilor publice. De exemplu, în România funcţia de

preşedinte a Consiliului Legislativ este asimilată celei de ministru. Toate acestea se vor impune şi ca o ga-

ranţie a independenţei şi a obiectivitătii sale.

Referind-se la calităţile profesionale pe care trebuie să le posede membrii Consiliului Legislativ, autorii

români V. Dome nu şi S. Popescu duc ca exemplu afirma Ionescu Dorj, care menționa că dupa cum

judecătorul

afară de cunoștințele juridice, trebuie să posede și „arta de a judeca”, tot astfel și legiuitorul pe lîngă

cunoştinţa materiei în care voieşte a legifera trebuie sa posede şi „tehnica legislativă”, sau arta

constructivismului legislativ”. În opinia sa, arta de a judeca se bazează pe simţul înnăscut şi sensibil al

dreptăţii şi echităţii pe care îl are judecătorul. Acest simţ are un rol dominant în activitatea judecătorului și

cu ajutorul lui face ca dreptatea celui ce o are să triumfe. Această însuşire nu numai că nu alterează

caracterul ştiinţific al dreptului, ci, din contra, îl înnobilează, dînd viaţă legii. Totodată, Ioan Ionescu-Dolj

susţinea că tehnica legislativă, care ţine și ea mai mult de domeniul artei decît de al ştiinţei, constă dintr-un

mănunchi de reguli. Cu ajutorul acestora, legiuitorul sau cel care alcătuieşte legea poate grupa, în opera de

constructivism legislativ, normele juridice referitoare la obiectul legii spre a exprima mai juridic scopul ei

specific şi spre a înlesni asimilarea ei de către societate, într-un spirit mai apropiat de cel al tehnicii juridice,

deoarece, în fond. tehnica legislativă nu este decît o subdiviziune a tehnicii juridice fundamentale293

.

O lege se impune nu numai prin caracterul imperativ, dar şi prin soluţiile sale convingătoare, prin

eleganţa limbajului, care să pună în valoare frumuseţea limbii și să-i imprime chiar o doză de sacralitate.

Astfel, acest organ specializat are menirea să asigure menţinerea unităţii, coerenţei, precum şi

sistematizarea edificiului legislativ, în contextul dinamicii extrem de ridicate a legislaţiei Republicii

Moldova în ultimii ani, şi să asigure fiecărui act normativ o structură adecvată normelor juridi ce, o

formă prescriptivă corespunzătoare cu un limbaj simplu, clar, precis şi concis.

În această ordine de idei, propunem ca în Republica Moldova să se creeze o instituţie care să

întrunească condiţiile şi să realizeze sarcinile Consiliului Legislativ. Misiunea acestei instituţii este de a fi

garant şi apărător al legalităţii şi ordinii de drept. Pentru a realiza această misiune, credem că instituţia în

cauză ar trebui să fie învestită cu următoarele atribuţii:

— depistarea şi înlăturarea divergenţelor şi contradicţiilor dintre prevederile proiectelor de lege sau

propunerile legislative care urmează să fie adoptate, asigurarea caracterului complet al acestora şi

conformitatea lor cu legislaţia în vigoare;

— confruntarea noilor reglementări ale legislaţiei în vigoare cu ale actelor normative care, avînd

acelaşi obiect de reglementare, urmează a fi abrogate, modificate sau unificate;

— elaborarea studiilor pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislației şi prezentarea, pe

151

această bază, de propuneri Parlamentului. 6

Astfel, această instituţie va juca un rol determinant in activitatea de prevenire a coliziunilor juridice din

legislaţie şi sistemul de drept al Republicii Moldova în general.

Toate aceste metode şi procedee analizate în prezentul paragraf formează, după părerea noastră,

activitatea de prevenire a coliziunilor juridice, care reprezintă o parte componentă a mecanismului de

soluţionare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice. În cazul în care însă măsurile întreprinse nu au fost

suficiente şi nu au putut împiedica apariţia coliziunilor juridice, este necesară aplicarea, în funcţie de

caracterul acestora, a uneia din celelalte două elemente ale mecanismului de soluţionare a coliziunilor

juridice: eliminarea sau depăşirea coliziunilor juridice asupra cărora vom reveni în continuare.

3.2. Eliminarea coliziunilor din instituţia răspunderii juridice

Instituţiile statului, abilitate cu competenţe normative, trebuie să utilizeze toate căile în vederea

prevenirii coliziunilor juridice, însă, în cazul în care aceste măsuri nu au fost capabile să împiedice formarea

lor, trebuie utilizate şi alte căi de soluţionare a coliziunilor juridice. După cum am menţionat în paragraful

precedent, acestea sînt eliminarea coliziunilor juridice şi depăşirea coliziunilor juridice.

Vom analiza mai întîi prima modalitate de soluţionare: eliminarea coliziunilor juridice din legislaţie.

După profesorul N. Vlasenko, prin eliminarea coliziunilor juridice se are în vedere excluderea lor completă

din legislaţie. În opinia lui, coliziunile juridice pot fi eliminate din legislaţie doar prin activitatea de legifera-

re294

. Această metodă este cea mai eficientă în cazul în care ne punem drept scop să soluţionăm definitiv o

coliziune juridică, adică s-o eliminăm din sistemul de drept. Profesorul N. Ivanov menţionează: „Este rău

atunci cînd există un paradox (coliziune) între spiritul de justiţie şi litera legii. În această situaţie legea

trebuie imediat modificată şi nu trebuie să ne fie frică de această activitate, fiindcă nu greşeşte acela care nu

face nimic”295

. În același timp, trebuie să ţinem cont şi de faptul că atunci cînd ne referim la eficienţa

mecanismelor de soluţionare a coliziunilor juridice, trebuie să luăm în considerare toate aspectele şi

circumstanţele legate de ele. Cunoaştem cu toţii că, de cele mai dese ori, coliziunile juridice sînt depistate în

procesul de aplicare a normelor juridice, şi respectiv, ele cer soluţionare imediată, dar cu regret, procedura

de legiferare este complicată şi durează în timp. Organul de legiferare, de obicei, este supraaglomerat cu

proiecte de legi care aşteaptă dez- baterea și adoptarea lor in timpul tel mai apropiat. Datorită proceselor care

se produc în societate, activitatea de legiferare se desfășoară într un ritm foarte intens și, respectiv, rămîne

foarte puţin timp pentru eliminarea coliziunilor existente în legislaţia internă. Prioritate se acordă analizei şi

eliminării divergenţelor și contradicțiilor (coliziunilor juridice) dintre reglementările interne şi cele

internaţionali pentru a alinia sistemul de drept al Republicii Moldova la standardele europene ș i

internaţionale. Din acest punct de vedere, soluţionarea coliziunilor prin intermediul intervenţiei legislative

este mai puţin eficientă.

În opinia cercetătorului N. Vlasenko, coliziunile juridice pot fi eliminate din sistemul de drept prin

intermediul următoarelor două modalităţi de legiferare

— modificarea prevederilor actului normativ ce conţine coliziuni juridice,

— adoptarea normelor juridice de coliziune296

.

Noi susţinem parţial această opinie, deoarece, în primul rînd, coliziunile juridice pot fi eliminate din

legislaţie nu numai prin intermediul activităţii legislativ, a organelor abilitate cu acest drept, dar şi de către

Curtea Constituţională, atunci cînd actele normative supuse controlului de constituţionalitate vin în

contradicțiile (formează coliziuni) cu Legea fundamentală sau de către instanţele de judecată prin

intermediul contenciosului administrativ, în cazul în care actele administative cu caracter normativ vin în

contradicţie cu prevederile legii. În al doilea rînd, prin adoptarea de către organul legislativ a normelor

juridice de coliziune, coliziunile juridice nu se elimină din legislaţie, din contra, ele continuă să existe. Prin

intermediul lor se depăşeşte doar conflictul dintre normele juridice, deoarece normele de coliziune vor

indica care normă trebuie să se aplice la o anumită situație. Toate aceste aspecte vor fi analizate în

continuare.

Organul legislativ trebuie să aibă rolul principal în activitatea de eliminare a coliziunilor juridice din

legislaţie. Pentru o activitate mai eficientă el trebuie să fie asistat de un organ de specialitate, deoarece

stabilirea şi evidenţa coliziunilor care există în legislaţie este mai mult un lucru tehnic care necesită

cunoştinţe şi profesionalism în domeniul tehnicii legislative. După cum am văzut în alte ţări, decexemplu, în

6 Dornenu V. Popescu S. Consiliul Legislativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p. 199.

152

România această funcţie este exercitată de Consiliul Legislativ. Astfel, în conformitate cu art. 150 alin,2 din

Constituţia României, Consiliul Legislativ a fost mandatat să supună unui examen critic întreaga legislaţie în

vigoare anterioarră Constituţiei, pentru a stabili conformitatea acesteia cu prevederile şi principiile Legii

fundamentale a ţării şi a propune Parlamentului sau, după caz, Guvernului măsurile necesare în vederea

eliminării cazurilor de neconstituţionalitate şi a punerii de acord a acestei legislaţii cu normele

constituţionale.

Ca urmare a propunerilor Consiliului Legislativ, în urma consultării prealabile și a ministerelor din

domeniul respectiv au fost emise 6 acte normative prin care s au abrogat 1752 de acte297

.

Consiliul Legislativ, în limitele competenţei atribuite de lege, nu numai că a reuşit să contribuie la

reexaminarea globală a legislaţiei anterioare Constituţiei, soldată cu abrogarea şi modificarea a numeroase

acte normative contrare textelor şi principiilor constituţionale, dar, pe baza unei evidenţe din ce în ce mai

perfecţionate a fondului normativ existent, a creat condiţii optime pentru edificarea unei arhitecturi

legislative coerente, prin armonizarea echilibrată a normelor legale, la nivelul impus de modernitatea unei

democraţii care proiectează prin drept o nouă filozofie politico-economică298

.

Activitatea de studiere a compatibilităţii reglementărilor normative trebuie să aibă un caracter

permanent, să nu înceteze odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a noului act normativ aşa cum, de obicei,

se întîmplă că „în majoritatea cazurilor, odată cu adoptarea legii noi încetează toate discuţiile care pînă la

acel moment erau foarte aprinse. Aceasta se întîmplă nu din cauza că cineva ar interzice continuarea lor, pur

şi simplu legiuitorul consideră, pe de o parte, că şi-a îndeplinit sarcina pe deplin, iar ceilalţi pierd interesul

faţă de problemele respective”299

.

Organele de elaborare a dreptului pot elimina coliziunile juridice în procesul de legiferare prin aplicarea

următoarelor metode de entropie:

— abrogarea uneia dintre normele juridice care intră în coliziune;

— dacă formează coliziuni mai mult de două norme juridice, se abrogă toate în afară de una care

rămîne în vigoare în continuare;

— modificarea şi precizarea obiectului de reglementare a normelor juridice care intră în coliziune;

— abrogarea tuturor normelor juridice care formează coliziuni şi adoptarea unei norme juridice noi;

— armonizarea legislaţiei interne cu reglementările internaţionale300

.

Coliziunile juridice existente între reglementările interne şi cele internaţionale

pot fi eliminate atît prin încheierea de acorduri internaţionale, cît şi prin adoptarea unor norme juridice

cuprinse în legislaţia naţională301

.

Activitatea de aliniere a legislaţiei Republicii Moldova la standardele dreptului comunitar și

internaţional poartă denumirea de armonizare a legislaţiei Savantul I. Tihomirov menţionează că

„Armonizarea permite obţinerea unui echilibru funcţional intre actele normative care în final permit

sistemului de drept să funcţioneze şi să se dezvolte în direcţiile dorite”302

. Crearea unui mecanism eficient de

armonizare a legislaţiei naţionale cu reglementările europene şi internaţionale reprezintă concomitent şi o

cale de prevenire a coliziunilor juridice din legislaţia Republicii Moldova. Armonizarea legislaţiei în etapa

actuală în Republica Moldova nu se efectuează sistematic şi coordonat. Doar la Ministerul Justiţiei exista un

nucleu (mai mult sau mai puţin) stabil de colaboratori iniţiaţi în tehnica de armonizare a legislaţiei naţionale

cu acquis-ul comunitar. O asemenea abordare a armonizării legislaţiei naţionale nu este nici pe departe

suficientă sau satisfăcătoa re pentru o apropiere de Uniunea Europeană. Considerăm că activitatea de

armonizare a legislaţiei poate fi pusă, la fel, în sarcina Consiliului Legislativ, în cazul în care va fi instituit în

Republica Moldova.

3.2.1. Rolul Curţii Constituţionale în eliminarea coliziunilor juridice

După cum am mai spus, eliminarea coliziunilor juridice poate fi efectuată de Parlament prin activitatea

de legiferare. Aceasta însă nu este unica modalitate de eliminare a coliziunilor juridice din legislaţie, un rolul

deosebit în acest domeniu ii are Curtea Constituţională. „Potrivit unei expresii datorate lui Hans Kelsen,

menţionează autorul V. D. Zlătescu, Curţile Constituţionale sînt „legiuitori negativi”, in sensul că, dacă nu

sînt competente să adopte proiecte sau să le abroge ori să le modifice, ele pot totuşi să elimine din acestea

prevederile contrare constituţiilor.303

Astfel, Curtea Constituţională soluţionează coliziunile juridice la unul

dintre cele mai înalte nivele. În acest sens dorim să facem o remarcă: metodele de eliminare a coliziunilor

juridice, chiar şi a celor mai dificile, trebuie să aibă un caracter legitim, fără abuzuri sau forţat. Contradicţiile

dintre normele juridice trebuie soluţionate în limitele legii, prin căi şi metode civilizate, în caz contrar, după

153

cum cunoaştem, forţa dă naştere la forţă şi încercarea de a soluţiona conflictele prin intermediul forţei va

contribui doar la acutizarea, şi nu la soluţionarea lor.

Curtea Constituţională reprezintă un organ de jurisdicţie specifică, numită jurisdicţie constituţională,

creată pentru a garanta supremaţia Constituţiei304

.

În țara noastră Curtea constituțională a fost creată în baza Constituției din 29 iulie 1994 care stipulează

că aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova.

Potrivit art. 135 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii305

:

a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, hotărîrilor Parlamentului, a decretelor

Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor

internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele ce justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcţie a Preşedintelui

Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte; precum şi imposibilitatea Preşedintelui

Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă

de Justiţie;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

Noi ne vom referi la atribuţiile ce intră în sfera controlului de constituţionalitate a actelor juridice

normative, deoarece prin intermediul acestor categorii de atribuţii Curtea Constituţională elimină din

legislaţie coliziunile juridice ierarhice dintre Constituţie şi celelalte acte normative. Aceste atribuţii sînt

următoarele:

— exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, hotărîrilor Parlamentului, a decretelor

Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor

internaţionale la care Republica Moldova este parte;

— se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

— rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă

de Justiție.

Prin exercitarea atribuţiilor enumera ”te mai sus Curtea Constituţională urmăreşte scopul de a preveni şi

de a elimina reglementările care contrazic prevederile Constituţiei, garantînd în acest mod supremaţia Legii

fundamentale.

În ductrina dreptului s-au evidenţiat mai multe forme de control al constituționalității actelor juridice

normative. Astfel, cercetătorul Gh. Costachi delimitează următoarele trei forme: control abstract; control

concret şi control la iniţiativa particularilor306

. Profesoara H. Aramă evidenţiază, din punct de vedere al

momentului în care intervine controlul constituţionalităţii legilor, următoarele două forme307

:

— control prealabil, adică pănă la intrarea în vigoare a actului normativ juridic;

— control posterior intrării în vigoare a actului normativ juridic.

Controlul Constituţionalităţii a fost conceput şi realizat în legislaţia Republicii Moldova în general ca

un control posterior, adică după ce legea a fost votată şi promulgată308

, excepţie fac doar iniţiativele de

revizuire a Constituţiei.

Astfel, în cazul în care Curtea Constituţională se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a

Constituţiei, ea exercită un control prealabil a constituţionalității proiectelor de lege care urmează să fie

prezentate în Parlament cu scopul de a in troduce unele modificări sau completări la Legea fundamentală. în

conformitate cu art. 141 alin. (2) din Constituţie309

, proiectele de legi constituţionale vor fi pre zentate

Parlamentului numai împreună cu avizul Curţii Constituţionale.

Statul şi societatea în general vor fi mai aproape de idealurile democratice, dacă controlul de

constituţionalitate va fi şi prealabil, la stadiul de proiect, dai şi înainte de promulgarea legii310

.

Curtea Constituţională se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Consti tuţiei la sesizarea

subiecţilor cu drept de a iniţia revizuirea Constituţiei, prevăzuţi în art. 141 din Constituţie prin emiterea unui

154

aviz, care trebuie să fie adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători.

Autorul V. Zubco menţionează că în cazul iniţiativei de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională

nu o poate verifica sub aspectul conformităţii ei cu Legea fundamentală. În felul acesta Curtea

Constituţională a Republicii Moldova nu poate să pronunţe o decizie de neconstituţionalitate a iniţiativei de

revizuire a Constitu ţiei, dar poate emite un aviz care va exprima opinia ei cu privire la compatibilitatea

acestei iniţiative cu relaţiile economice, sociale şi politice ale ţării, cu ansamblul sistemului juridic în

vigoare, cu normele general admise ale dreptului internaţional, precum şi cu pactele şi tratatele la care

Republica Moldova este parte311

.

Scopul nostru în această lucrarenu este de a demonstra dacă pronunțarea Curții Constituționale asupra

inițiativelor revizuirea Constituţiei este o formă de verificare a acesteia sub aspectul conformităţii ei cu

Legea fundamentală sau cu ansamblul sistemului juridic în vigoare. Pentru noi este important că aceasta este

o activitate prin intermediul căreia se previne formarea unor contradicţii sau divergenţe dintre normele

juridice cuprinse în Constituţie. Deci, în concluzie, putem menţiona că pronunţarea Curţii Constituţionale

asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei reprezintă o cale de prevenire a coliziunilor dintre normele

juridice constituţionale, care este obligatorie pentru fiecare proiect de lege privind revizuirea Constituţiei. În

caz contrar proiectul de lege respectiv nu va putea fi luat în dezbatere de către Parlament.

Considerăm că această cale de prevenire a coliziunilor juridice de către Curtea Constituţională este

foarte eficientă. În literatura juridică sînt evidenţiate următoarele avantaje ale controlului prealabil în ceea ce

priveşte constituţionalitatea actelor normative312

:

— permite înlăturarea conflictelor constituţionale pînă la intrarea în vigoare a legii;

— reduce termenul de sesizare şi examinare;

— este o formulă care pune într-o anumită relaţie suveranitatea parlamentară cu revizuirea juridică şi

nu încalcă prestigiul legiuitorului;

— contribuie la stabilitatea legislativă şi astfel înlătură urmările negative ce pot apărea în urma

controlului posterior în cazurile cînd legile sînt recunoscute neconstituţionale.

În ceea ce priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor, în conformitate cu art. 135 din

Constituţie313

, pot fi supuse controlului constituţionalităţii următoarele acte normative:

— legile;

— hotărîrile Parlamentului;

— decretele Preşedintelui Republicii Moldova;

— hotărîrile şi ordonanţele Guvernului;

— tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

În conformitate cu art. 4 alin. (2) din Codul jurisdicţiei constituţionale314

, sînt supuse controlului

constituţionalităţii numai actele normative adoptate după in- trarea în vigoare a Constituției Republicii

Moldova- 27 august 1994 Legile şi celelalte acte normative adoptate pînă la data de 27 august 1994 în

vigoare in măsura iu curo ele nu contravin actualei Constituţii. In cazul in care actele norma tive adoptate

pînă la intrarea în vigoare a actualei Constituţii nu au fost abrogate expres, este la discreţia organelor de

aplicare să stabilească în procesul de realizare a dreptului dacă ele contravin sau nu actualei Constituţii.

Supremaţia Constituţiei dictează, în mod necesar, ca toate actele subordonate, indiferent cînd au fost

adoptate, să nu fie în contradicţie cu prevederile ei, de aceea receptarea dreptului anterior, chiar dacă nu este

expres prevăzută în cuprinsul Con stituţiei, ci e tacită, realizîndu-se, mai ales, pe calea interpretării, nu-i

posibilă decît în măsura în care el nu vine în contradicţie cu normele legii fundamentale în vigoare315

.

Considerăm că pot fi supuse controlului constituţionalităţii legile organice şi legile ordinare. În ceea ce

priveşte legile privind modificarea şi completarea Con stituţiei, acestea nu pot fi supuse controlului posterior

al constituţionalităţii legilor, deoarece ele, introducînd modificări în Constituţie, devin parte componentă a

ei, iar dispoziţiile constituţionale nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate. La fel, nu pot fi supuse

controlului posterior de constituţionalitate legile adoptate prin referendum, deoarece ele sînt expresia voinţei

exponentului puterii de stat — poporul, iar voinţa sa, nu poate face obiectul controlului de

constituţionalitate.

Hotărîrile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile şi ordonanţele

Guvernului sînt acte juridice care, după forţa juridică, sînt inferioare legilor. Ele pot avea atît caracter

normativ, cît şi individual. În opinia noastră pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai actele

155

juridice cu caracter normativ.

În ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale, în conformitate cu art. 8 din

Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care

este parte şi să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului

internaţional. Acest fapt în nici un caz nu consacră superioritatea dreptului internaţional asupra prevederilor

Constituţiei Republicii Moldova, deoarece, în conformitate cu art. 4 din Constituţie, superioare normelor

Constituţiei sînt numai reglementările internaţionale ce decurg din pactele şi tratatele la care Republica

Moldova este parte, şi numai în măsura în care ele se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului. În ceea ce priveşte celelalte reglementări cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care

Republica Moldova este parte, ele sînt subordonate Constituţiei şi se supun controlului de constituţionalitate. 7

În conformitate cu ert.8 alin. (2) din Constituție, un tratat internaţional care conţine dispoziţii contrare

Constituţiei va putea intra în vigoare doar după revizuirea acesteia. Dar, luînd în considerare că în Republica

Moldova nu se efectuează controlul prealabil al constituţionalităţii tratatelor internaţionale, acestea vor intra

în vigoare şi vor produce efecte juridice chiar dacă vor conţine dispoziţii contrare Constituţiei, deoarece,

conform art. 7 din Codul jurisdicţiei constituţionale316

, orice act normativ, precum şi orice tratat

internaţional la care Republica Moldova este parte, se consideră constituţional pînă cînd

neconstituţionalitatea lui va fi dovedită în procesul justiţiei constituţionale, cu asigurarea tuturor garanţiilor

prevăzute de legislaţia în vigoare. în cazul în care, în urma controlului de constituţionalitate, Curtea

Constituţională va stabili că prevederile contractului respectiv sînt în contradicţie cu Constituţia, acesta va fi

recunoscut neconstituţional şi va înceta să mai producă efecte juridice, dar dacă se va decide că prevederile

contractului internaţional trebuie să intre în vigoare, se va iniţia procedura de revizuire a Constituţiei.

Pentru a eficientiza procedura de negociere şi aderare la tratatele internaţionale în vederea

compatibilităţii lor cu Constituţia şi prevenirea coliziunilor juridice, propunem: Curtea Constituţională să

exercite controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale pînă la ratificarea şi intrarea lor în vigoare, dar

nu înainte de a fi semnate.

Următoarea atribuţie a Curţii Constituţionale care garantează supremaţia Constituţiei şi contribuie la

eliminarea coliziunilor juridice din legislaţie este rezolvarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a

actelor juridice.

Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o procedură de iniţiere de către instanţele de judecată, din

oficiu sau la cererea persoanelor dependente de actul justiţiei, a controlului conformităţii cu normele

constituţionale a unui act normativ aplicat la soluţionarea litigiului317

. Prin intermediul acestei proceduri,

instanţele judecătoreşti sînt abilitate cu dreptul de a nu aplica la soluţionarea litigiilor actele contrare

Constituţiei în vigoare, acestea urmînd să fie aplicate doar după avizarea pozitivă de către Curtea

Constituţională.

Curtea Constituţională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate, ca şi în cazul controlului

de constituţionalitate, doar a actelor normative adoptate după 27 august 1994318

. Celelalte acte normative,

adoptate pînă la intrarea în vigoare a Constituţiei şi actele care au fost supuse controlului constituţionalităţii,

nu pot face obiectul excepției de neconstituţionalitate. În activitatea sa, Curtea Constotuțională nu va aprecia

legalitatea actelor juridice, ci va examina chestiunile privind corespunderea actelor juridice cu Constituţia

Republicii Moldova, examinînd în exclusivitate probleme de drept.

Controlul exercitat în cazurile excepţiei de constituţionalitate are un caracter posterior, concret, cu

efecte inter partes şi erga omnes. Excepţia de necostituționalitate creează un raport triunghiular între

„partea” aflată în proces şi ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă

neconstituţională, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa chemata să

hotărască asupra ei319

.

Mecanismul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate a actelor juridice este prevăzut în reglementările

codurilor de procedură civilă şi de procedură penală Totodată, trebuie să menţionăm că în prezent există

unele dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea eficientă a acestui mecanism.

Practica Curţii Constituţionale ne demonstrează faptul că instanţele judecătoreşti interpretează şi

folosesc în mod diferit dreptul de a aplica la rezolvarea litigiilor numai normele de drept conforme

7 Constantinescu M. Competenţa Curţii Constituţionale cu privire la legile anterioare intrării în

vigoare a Constituţiei României. Dreptul, 1993, nr.9, p. 2-7.

156

Constituţiei. Adeseori, instanţele judecătoreşti nu ridică excepţia de neconstituţionalitate din proprie

iniţiativă, nu examinează demersurile privind contestarea constituţionalităţii actelor normative de către una

din părţi sau le resping neîntemeiat, nu înţeleg şi nu aplică dreptul de a ridica excepţia de

neconstituţionalitate la orice etapă a procesului judiciar. Unii reprezentanţi ai puterii judecătoreşti neglijează

ridicarea excepţiei de necostituţionalitate considerînd că, în cazurile în care, în opinia lor, unele acte

normative conţin prevederi contrare Constituţiei, ei pot aplica direct normele Legii fundamentale320

.

Considerăm că, în asemenea situaţii, instanţele de judecată nu numai că pot aplica o lege neconstituţională,

dar îşi asumă şi competenţa Curţii Constituţionale de a decide constituţionalitatea unui act normativ.

Instanţele de judecată pot aplica direct, la soluţionarea cauzelor, prevederile Constituţiei doar dacă321

:

— prevederile Constituţiei, ce urmează să fie aplicate, nu conţin indicaţii re feritor la adoptarea unei

legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor prevederi ale Constituţiei;

instanţa judecătorească stabileşti că legea care a fodt adoptată pînă la intrarea în vigoare a

Constituţiei - 27 august 1994 contravine prevederilor ei.

Considerăm că eficienţa mecanismului r idicăr ii excepţiei de necostituționalitate a actelor juridice

depinde nu numai de nivelul de responsabilitate şi profesio nalismul judecătorului, dar şi de calitatea legii

care formează acest mecanism.

Crearea mecanismului ridicării excepţiei de neconstituţionalitate s-a aflat permanent în vizorul

legislativului. Ca rezultat, acest mecanism statuat de Codul de procedură civilă a fost examinat deja de trei

ori322

. Astfel, conform modificărilor din 21.07.2006 operate în Codul de procedură civilă323

, legiuitorul a

introdus un nou articol privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate cu următorul conţinut:

(1) ) Dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau

care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, iar controlul

constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este în

drept să sesizeze, în conformitate cu prevederile Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

pentru a verifica constituţionalitatea actului respectiv.

(2) Sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată este admisibilă numai în cazul în care

actul normativ este aplicat sau urmează a fi aplicat conform opiniei instanţei în pricina concretă pe care o

examinează.

(3) Din momentul emiterii de către instanţa de judecată a încheierii cu privire la ridicarea excepţiei de

neconstituţionalitate şi pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională, procedura de examinare a

pricinii sau de executare a hotărîrii pronunţate se suspendă.

Din prevederile acestui articol putem desprinde unele elemente noi, care nu au existat pînă acum în

legislaţie. Aceste a sînt următoarele:

— orice instanţă de judecată din Republica Moldova poate sesiza direct Curtea Constituţională;

— instanţele de judecată au dreptul, dar nu obligaţia, de a ridica excepţia de neconstituţionalitate;

— excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în cazul constatării contradicţiei cu Constituţia nu

doa r a normei juridice care urmează a fi aplicată, dar şi a normelor care au fost deja aplicate;

Curtea Constituțională poate fi sesizată nu numai la etapele procesului în prima instanță, apel și recurs,

dar și la etapa de executare a hotărîrii pronunțate;

pînă la adoptarea unei hotărîri de către Curtea Constituţională, se suspendă nu numai procedura de

examinare a cauzei, dar şi procedura de examinare a hotărîrii de judecată.

Salutăm faptul că în noua redacţie a actului normativ este stipulat dreptul tuturor instanţelor de judecată

de a sesiza direct Curtea Constituţională în privinţa ridicării excepţiei de neconstituţionalitate a actelor

juridice. Considerăm că prin acordarea acestui drept tuturor instanţelor de judecată se va contribui la

îmbunătățirea procesului de eliminare a coliziunilor juridice. Totodată, nu putem să nu menţionăm că prin

această modificare s-a creat şi o coliziune juridică în legislaţie, deoarece, conform art. 135 lit. g) din

Constituţie, numai Curtea Supremă de Justiţie este în drept să sesizeze Curtea Constituţională privind

ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Asemenea prevedere s-a păstrat şi în Legea cu privire la Curtea

Constituţională324

, în Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie325

, Legea privind organizarea judec a

torească326

; în Codul jurisdicţiei constituţionale327

, în Codul de procedură penală. Astfel, situaţia care s-a

creat influenţează negativ asupra legislaţiei, creînd confuzii şi dificultăţi în procesul de realizare a dreptului

şi de înfăptuire a justiţiei. De aceea, în vederea eliminării coliziunilor juridice, propunem să fie revizuită

Constituţia şi celelalte acte normative nominalizate care conţin reglementări referitoare la sesiza rea Curţii

157

Constituţionale în privinţa ridicării excepţiei de neconstituţionlitate, şi sa fie înlocuite cu următoarea

prevedere: rezolvă cazurile excepţionale de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de instanţele de

judecată.

În urma examinării sesizărilor survenite, Curtea Constituţională pronunţa hotărîri şi emite avize. Curtea

Constituţională, prin hotărîre:

— se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui

Republicii Moldova, a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care

Republica Moldova este parte;

rezolvă cazurile excepţionale de neconstituționalitate a actelor juridice; iar prin avize:

— se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituției.

Hotărîrile şi avizele Curţii Constituţionale se pronunţă în numele Republicii Moldova, nu pot fi supuse

nici unei căi de atac, sînt definitive şi întră în vigoare la data adoptării. La decizia Curţii, unele acte intră în

vigoare la data publicării sau la data indicată în ele. Hotărîrile Curţii Constituţionale produc efect numai

pentru viitor.

Actele normative sau unele părţi ale acestora, declarate de Curtea Constituţională neconstituţionale,

devin nule şi nu se aplică din momentul adoptării hotărîrii respective. Astfel, prin intermediul activităţii

Curţii Constituţionale se elimină din legislaţie coliziunile juridice dintre Constituţie şi actele normative

supuse controlului de constituţionalitate. Cu toate acestea, prin activitatea sa Curtea Constituţională nu

soluţionează definitiv defectele juridice, deoarece de cele mai dese ori în legislaţie se formează şi rămîn

goluri în urma declarării normelor care contravin Constituţiei ca fiind neconstituţionale.

În prezent, golurile care se formează în legislaţie, ca rezultat al declarării unor acte normative ca fiind

neconstituţionale, se completează în conformitate cu prevederile art. 281 din Legea cu privire la Curtea

Constituţională329

, conform cărora Guvernul se obligă ca, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării

hotărîrii Curţii Constituţionale, să prezinte Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi

completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale.

Proiectul de lege respectiv va fi examinat de Parlament în mod prioritar. Preşedintele Republicii Moldova

sau Guvernul, în termen de 2 luni de la data publicării hotărîrii Curţii Constituţionale, vor modifica,

completa sau abroga actul sau unele părţi ale acestuia declarate neconstituţionale şi, după caz, vor emite sau

adopta un act nou. Datorită acestor competenţe, Curtea Constituţională contribuie nu numai la eliminarea

coliziunilor juridice, dar în mod indirect şi la completarea golurilor din legislaţie.

Curtea Constituţională asigură acţi unea şi supremaţia Constituţiei pe întreg teritoriul statului, referindu-

se la toţi sxibiecţii de drept. Actele Curţii Constituţionale se adoptă în numele statului, sînt obligatorii pe

întreg teritoriul statului, dispun de o forţă juridică obligatorie ce poate fi înlăturată numai prin adoptarea unei

noi Constituţii sau prin modificare a Constituţiei în vigoare330

.

3.2.2. Eliminarea coliziunilor Juridice prin Intermediul controlului ierarhii

şi de către instanţele de contencios administrativ

Curtea Constituţională, prin exercitarea controlului de constituţionalitate, elimină doar coliziunile

juridice ce apar între prevederile Constituţiei şi prevederile actelor normative care, în conformitate cu

legislaţia în vigoare, pot fi supuse controlului de constituţionalitate. Dar, în afară de acestea, există şi alte

acte normative care pot conţine unele reglementări ilegale, formînd astfel coliziuni juridice. Din aceste

considerente, credem că este important să ne orientăm atenţia şi să analizăm şi alte căi de eliminare a

coliziunilor juridice cuprinse în legislaţia Republicii Moldova. Astfel, în continuare ne vom referi la căile de

eliminare a coliziunilor juridice dintre reglementările cuprinse în legi şi actele normative subordonate legii.

În conformitate cu principiul supremaţiei legii, orice prevedere care este cuprinsă într-un act normativ

subordonat legii şi vine în contradicţie cu prevederile legii este nulă. Însă, pînă ca prevederea respectivă,

cuprinsă în actul normativ sub ordonat legii, să-şi înceteze efectele, mai întîi de toate, ea trebuie să fie

recunoscu tă, în conformitate cu legislaţia în vigoare, ilegală.

La etapa actuală, în opinia noastră, există următoarele modalităţi de verificare a legalităţii unui act

normativ subordonat legii:

— controlul ierarhic;

— verificarea legalităţii de către instanţa de contencios administrativ.

Organele administraţiei publice competente să adopte acte normative au o

158

organizare ierarhică şi, respectiv, organul ierarhic superior are prerogativa de a verifica, la cerere sau

din iniţiativă proprie, legalitatea actelor normative adoptate de organele din subordine. În conformitate cu

legislaţia în vigoare, Guvernului i se subordonează direct ministerele şi celelalte organe de specialitate ale

administra ţiei centrale şi şefii oficiilor teritoriale ale Aparatului Guvernului, iar ministerelor şi celorlalte

organe de specialitate ale administraţiei centrale li se subordonează serviciile lor desconcentrate în unităţile

administrativ-teritoriale, deoarece ultimele rămîn parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale, iar deciziile

sînt luate de acestea sub puterea ierarhică a autorităţilor centrale. Astfel, în condiţiile legii, Guvenul

suspendă sau abrogă, după caz, actele miniştrilor, ale conducătorilor altor organe din subordine, ce nu

corespund legilor.

Controlul ierarhic se efectuează de către autorităţile administrative ierarhic superioare asupra celor

inferioare, în baza raportului de subordonare între ele, ori de cîte ori este nevoie, fără să fie prevăzut în vre-

un text de lege. El apare ca o consecinţă a raporturilor de subordonare între cele două organe şi se poate

executa fie la sesizare, fie din oficiu.

Controlul ierarhic efectuet din oficiu reprezintă un element component al activității de conducere

exercitată de superior asupra inferiorului. Controlul efectuat la cererea unei persoane fizice sau juridice se

numeşte recurs ierarhic.

Recursul ierarhic este reclamația, sesizarea pe care o adresează organului ie rarhic superior al autorităţii

emitente sau care trebuie să emită actul, ori cine se consideră vătămat de conţinutul unui act administrativ de

autoritate emis, ori de faptul că actul administrativ de autoritate nu a fost emis331

.

Totodată, este cunoscut faptul că în administraţia publică a unui stat nu se poate vorbi de existenţa unui

singur regim administrativ, centralizat sau descentralizat, ci de coexistenţa acestora, predominînd unul sau

altul în diverse etape de organizare şi funcţionare a statului. Administraţia publică locală din Republica

Moldova se bucură de autonomie locală şi nu se află în relaţie de subordonare directă faţă de administraţia

publică centrală. Atunci însă cînd nu există raporturi de subordonare între autorităţile administraţiei publice

centrale şi cele locale şi nu se poate aplica forma de control administrativ ierarhic, statul trebuie să aibă alte

pîr- ghii de a controla activitatea autorităţilor administraţiei publice locale, îndeosebi legalitatea actelor

normative adoptate de acestea. Una dintre aceste pîrghii este „tutela administrativă” — instituţie a dreptului

public în baza căreia autoritatea centrală a administraţiei publice, Guvernul prin reprezentanţii săi, au dreptul

de a controla activitatea autorităţilor administraţiei publice locale, autonome, descentralizate. Legislaţia ţării

noastre nu conţine reglementări exprese privind tutela administrativă, însă aceasta nu înseamnă că ea nu

există sau nu se realizează332

.

Prevederile din Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administrarea publică locală333

stipulează că

Guvernul este responsabil de organizarea controlului administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei

publice locale, exercitat nemijlocit de Aparatul Guvernului sau prin intermediul oficiilor teritoriale ale

Aparatului Guvernului.

În cazul depistării unor acte ilegale ale autorităţilor administraţiei publice autonome, descentralizate,

statul, prin reprezentanţii săi, intentează acţiuni în instanţa de contencios administrativ.

Contenciosul administrativ reprezintă „o formă de control a legalităţii actelor administrative de

autoritate”334

. În Republica Moldova, principiul controlului actelor administrative, emise de către autorităţile

administraţiei publice, inclusiv de cela locală, se realizează de către instanţele de judecată specializate ale

contenciosului administrativ. În ţara noastră, de fapt ca şi în alte ţări, principiul legalităţii actelor

administrative nu are doar un sens liberal, ci vizează și apărarea strictă a drepturilor și libertăţilor individuale

ale cetăţenilor atlt in raporturile acestora cu organele administraţiei publice în activitatea lor de conducere a

colectivităţii locale, cît şi de prestare a serviciilor publice.

Potrivit art.1 din Legea contenciosului administrativ335

, instanţa specializată are drept scop

contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităților administraţiei publice, apărarea drepturilor

persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.

Ideea de bază în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ este că judecătorul nu intră în

conflict direct cu administraţia sau cu alţi subiecţi prezenți într-un litigiu de contencios administrativ, fiind

totodată privat de posibilitatea de a-i injoncţiona. Scopul principal este de a stabili legalitatea sau ilegalitatea

actului normativ contestat în instanţa de contencios administrativ.

Actul administrativ contestat poate fi anulat în întregime sau parţial, în cazul în care336

:

a) este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii;

159

b) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea competenţei;

c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite.

Este benefic faptul că sînt abilitate cu dreptul de a sesiza instanţa de contecios administrativ o varietate

largă de subiecţi. Conform art. 5 din Legea contenciosului administrativ, aceştia sînt:

a) persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră

vătămată într-nn drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri — în condiţiile art. 14 din prezenta lege;

b) Guvernul, Ministerul Administraţiei Publice Locale, direcţia teritorială control administrativ a

Ministerului Administraţiei Publice Locale, președintele raionului şi primarul — în condiţiile Legii privind

administraţia publică locală;

c) procurorul care, în condiţiile art. 5 din Codul de procedură civilă, atac a actele emise de autorităţile

publice;

d) avocatul parlamentar care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele

administrative — în condiţiile Legii cu privire la avocaţii parlamentari; 8 9

e) instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate — în

condiţiile art. 13 din prezenta lege.

f) alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Persoana care se consideră vătămată îtr-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administrativ cu

caracter normativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente revocarea, în tot sau în

parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ

ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petentului fie organului emitent, fie

organului ierarhic superior dacă legislaţia nu prevede altfel. Organul sesizat va examina în termen de 30 de

zile cererea prealabilă şi va lua una din următoarele decizii: va respinge cererea prealabilă sau va admite

cererea prealabilă şi va modifica actul administrativ în tot sau în parte. Decizia adoptată urmează să fie

comunicată de îndată petiţionarului. Dacă petiţionarul nu este mulţumit de răspuns sau nu a primit nici un

răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ

competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate337

.

Ceilalţi subiecţi prevăzuţi în art. 5 din Legea contenciosului administrativ338

, în conformitate cu

legislaţia în vigoare, sesizează direct instanţa de contencios administrativ, fără a depune o cerere prealabilă

către organul emitent sau organul ierarhic superior.

În ceea ce priveşte instanţele de judecată, ele pot cerceta oricînd legalitatea unui act administrativ cu

caracter normativ, emis de o autoritate publică, în cadrul unui proces într-o pricină de drept comun, pe cale

de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În cazul în care instanţa constată că de actul

administrativ depinde soluţionarea litigiului în fond, ea sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de

contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Instanţa de contencios administrativ examinează

excepţia de ilegalitate în termen de 10 zile, pronunţînd hotărîrea corespunzătoare în numele legii. După

examinarea excepţiei de ilegalitate, instanţa de contencios administrativ restituie dosarul cu hotărîrea sa

irevocabilă instanţei care a ridicat excepţia de ilegalitate. Actele administrative sau unele prevederi ale

acestora declarate ilegale îşi pierd puterea juridică la data rîmînerii definitive a hotărîrii instanţei de

contencios administrativ şi nu pot fi aplicate pe viitor. Efectele juridice ale actului administrativ cu caracter

normativ declarat ilegal sînt înlăturate de către organul de autoritate care l-a adoptat sau l-a emis.

Excepția de ilegalitate reprezintă o modalitate de controla legalitatea unui act administrativ cu caracter

normativ de către instanţele judecătorirești. Excepția de ilegalitate constă în dreptul oricărei părţi a unui

litigiu de a invoca, în apărarea sa, ilegalitatea actului pe care se sprijină susţinerile părţii adverse. Astfel,

intr-o acţiune reclamantul îşi sprijină pretenţiile pe un act administrativ pe care partea adversă — pîrîtul —

îl consideră ilegal, aceasta va invoca, in apărarea sa, ilegalitatea actului în discuţie şi va sesiza instanţa de

judecată, fapt ce obligă instanţa, în termenul principiului legalităţii de care se conduce în soluţionarea

cauzei, să verifice legalitatea actului administrativ, a cărui ilegalitate a fost invocată. La fel procedează

8 Legea Republicii Moldova, Legea contenciosului administrativ, Nr.793-XIV din 10.02.2000.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 57-58 din 18.05.2000.

9 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de justiţie Cu privire la practica aplicării de către instanţele

judecătoreşti a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ, nr. 27 din 24.12.2001.

Culegere de hotărîri explicative. Curtea Supremă de Justiţie. Chişinău, 2004.

160

partea adversă — pîrîtul, dacă prin întîmpinarea formulată îşi fundamentează apărarea în drept, pe un act

administrativ pe care reclamantul îl apreciază ca ilegal, atunci el — reclamantul — va sesiza instanţa de

judecată, din aceleaşi considerente339

. La rîndul său, instanţa de judecată care soluţionează cauza va sesiză,

prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi va suspenda cauza.

Indiferent de faza procesului la care se află, instanţele de judecată trebuie să-și bazeze hotărtîrile pe lege

şi să nesocotească, la pronunţarea lor, actele administrative cu caracter normativ vădit ilegale, ba cu atît mai

mult cu cît una dintre părți semnalează această ilegalitate.

Luînd în consideraţie cele menţionate, putem face concluzia că toate formele de control al legalităţii

enumerate reprezintă, în aceeaşi măsură, şi modalități de eliminare a coliziunilor juridice dintre prevederile

legii şi prevederile actelor normative subordonate legii, deoarece din momentul în care o prevedere ilegală a

fost abrogată, modificată sau recunoscută ilegală de instanţa de contencios administrativ, se elimină automat

şi coliziunea juridică.

3.3. Depăşirea coliziunilor instituţiei răspunderii juridice

Următoarea modalitate de soluţionare a coliziunilor juridice la care ne vom referi în acest paragraf este

depăşirea coliziunilor juridice. Prin depăşirea coliziuni lor juridice din instituţia răspunderii juridice

înţelegem soluţionarea coliziunilor care apar în procesul de aplicare a dreptului în legătură cu o situaţie

concreta din viaţă prin intermediul normelor de coliziune.

Concluziile cercetătorului N. Vlasenko, conform cărora elaborarea normelor de coliziune reprezintă cel

mai eficient mijloc de eliminare a coliziunilor juridice340

,

nu sint împărtășite de către toți autorii, deoarece normele de coliziune nu elimină coliziunea propriu-

zisă, ci doar soluționează conflictul creat, indicînd organului de aplicare calea corectă de alegere a normei

juridice destinată să reglementeze relaţia socială concretă. Astfel, Z. Neznamova consideră că „elaborarea

normelor de coliziune demonstrează contrariul: ele nu numai că nu elimină coliziunile, dar creează premise

de a considera că normele de coliziune sînt nişte reglementări juridice obişnuite pentru mecanismul

reglementării juridice şi de aplicare a dreptului”341

. Din aceste motive adoptarea normelor de coliziune nu

reprezintă un mijloc de eliminare a coliziunilor, ci doar o formă de depăşire a lor.

Normele de coliziune se adoptă ca şi oricare alte norme juridice în urma activităţii normative a

organelor de stat. Astfel, considerăm că este incorect să evidenţiem şi să delimităm procedura de elaborare şi

de adoptare a normelor de coliziune efectuată în scopul depăşirii coliziunilor juridice de eliminarea

coliziunilor juridice prin intermediul activităţii de legiferare. Acesta este un proces complex care întruneşte

în sine atît eliminarea coliziunilor juridice, cît şi depăşirea lor. În majoritatea cazurilor însă, menţionează

autorul F. Suleimanov, se dă prioritate formei a doua — elaborarea normelor de coliziune, deoarece prima

cale — eliminarea coliziunilor juridice prin intermediul modificării sau abrogării normelor care intră în

coliziune — se consideră mai puţin eficientă, luîndu-se în considerare procedura complicată a activităţii

legislative şi cheltuielile care urmează să fie suportate, pe de o parte, şi imposibilitatea amînării pentru mai

tîrziu a soluţionării coliziunilor juridice, pe de altă parte342

.

Depăşirea coliziunilor juridice se realizează în două etape. La prima etapă se adoptă normele de

coliziune prin intermediul procesului activităţii legislative. Aceasta însă nu înseamnă că deja coliziunile care

există în legislaţie sînt depăşite. Trebuie să urmeze a doua etapă, să apară necesitatea de a soluţiona o

situaţie concretă care este reglementată de două sau mai multe norme juridice şi organul de aplicare să

apeleze la normele de coliziune pentru a alege norma corectă. Astfel, „coliziunea juridică ca situaţie a

legislaţiei în vigoare devine mai acută în procesul de aplicare a dreptului343

.

În ştiinţa dreptului deocamdată nu s-a conturat o concepţie unică referitoare la faptul dacă coliziunile

juridice pot depăşite doar prin intermediul normelor de coliziune sau mai există şi alte categorii juridice prin

intermediul cărora pot fi depăşite. La fel, nu există o opinie unică referitoare la corelaţia dintre ele, totodată

nimeni nu pune la îndoială importanţa şi rolul director al normelor de coliziune în procesul de soluţionare a

coliziunilor juridice. Astfel, unii autori consideră că, pe lîngă normele de coliziune, mai există şi alte

categorii juridice: formule prim principii soluţionare a coliziunilor344

; dispoziţii juridice345

; reguli de

soluţionare a coliziunilor346

; principii de soluţionare a coliziunilor347

; prescripţii individuale de soluționare a

coliziunilor348

; interpretarea oficială şi doctrinară a normelor juridice349

. Analiza conţinutului juridic pe care

autorii îl atribuie noţiunilor: „lormule-principii”, „reguli”, „principii”, ne face să conchidem că este vorba

despre unul şi acelaşi element de depăşire a coliziunilor juridice, fiindcă toate aceste sintagme sînt cuprinse

pe deplin în termenul „normă de coliziune”. Termenul formulă nu este răspîndit în limbajul juridic, de aceea

nu poate să fie utilizat. Principiile dreptului reprezintă idei generale, fundamentale care exprimă esenţa

161

dreptului, insă procesul de soluţionare a coliziunilor juridice nu ţine de esenţa dreptului. El exercită funcţia

de asigurare a caracterului unitar al dreptului şi, respectiv, nu credem că poate fi utilizat termenul de

principiu în acest sens.

Profesorul N. Vlasenko propune ca normele de coliziune să fie numite de. poziţii juridice350

, iar autorul

V. Lazarev constată că dispoziţia juridică este „o dispoziţie oficială a organului de aplicare a dreptului

referitoare la interpretarea și realizarea dreptului în legătură cu apariţia unei situaţii concrete din viaţa

cotidiană care cade sub incidenţa legii”351

.

Fără a intra în polemică despre rolul şi importanţa dispoziţiilor juridice in teoria dreptului, noi credem

că normele de coliziune mai pot fi numite şi dispoziţii juridice, deşi termenul normă de coliziune reflectă

mai exact esenţa acestui elemeent de depăşire a coliziunilor juridice.

In categoria dementelor de depășire a coliziunilor juridice Z. Neznainova maiinclude şi formele de

interpretare a normelor juridice: interpretarea oficială (generală şi cauzală) şi interpretarea doctrinară352

. Noi

nu vedem necesitatea de a face aceste delimitări, deoarece esenţa interpretării fie oficială, fie neoficială,

cazuală sau generală este orientată în primul rînd spre stabilirea sensului exact al normelor juridice şi

asigurarea realizării lor uniforme pe întreg teritoriul statului.

Astfel, conform opiniei acestor autori, mecanismul de depăşire a coliziunilor juridice este alcătuit din

următoarele trei elemente: norme de soluţionare a coliziunilor, reguli de soluţionare a coliziunilor şi

interpretarea normelor juridice. Ele sint diferite după importanţă, rolul principal avîndu-l normele de

coliziune, următoarea fiind interpretarea normelor juridice, deoarece regulile de soluţionare a coliziunilor

reprezintă rezultatul interpretării normelor juridice. După forţa juridică regulile de soluţionare a coliziunilor

sînt inferioare actelor de interpretare. De exemplu, actul de interpretare autentică are aceeaşi forţă juridică ca

şi actul interpretat. Aşadar, prescripţiile de soluţionare a coliziunilor incluse în actele interpretative autentice

nu prezintă altceva decît o normă de coliziune cu toate semnele sale caracteristice.

Referitor la interpretarea normelor juridice privită ca mijloc de soluţionare a coliziunilor juridice, noi

susţinem completamente opinia savantului N. Matuzov care consideră că interpretarea deseori ea însăşi dă

naştere la coliziuni juridice noi, mult mai acute, deoarece unele şi aceleaşi acte normative, fapte, evenimente

se interpretează de către diferite instituţii oficiale şi neoficiale, grupuri sociale, lideri politici şi cetăţeni în

mod diferit, fapt care, la rîndul său, duce la confruntarea acestor subiecţi şi, în final, la dezbinarea

societăţii353

.

Totodată interpretarea poate să fie alimentată cu o doză de subiectivism, să depindă de orientările

social-politice şi simpatiile celora care efectuează interpretarea, de nivelul lor de conştiinţă şi cultură juridică

etc. De exemplu, deseori se interpretează diferit legislaţia din domeniul privatizării, taxelor şi impozitelor,

economiei şi comerţului etc. Cu atît mai mult cu cît, se atestă diferenţe la interpretarea legislaţiei nu numai la

cetăţenii de rînd, dar şi la persoanele cu cele mai înalte funcţii de răspundere. Chiar şi la Curtea

Constituţională, fiind abilitată cu dreptul de a interpreta Constituţia, uneori apar situaţii cînd judecătorii au

opinii diferite referitoare la interpretarea unora şi aceloraşi reglementări.

Fără a diminua importanţa interp xetării normelor juridice în procesul de soluţionare a coliziunilor

juridice şi de aplicare a dreptului, noi susţinem opinia conform căreia coliziunile juridice pot fi depăşite doar

prin intermediul normelor de coliziune. Intreprinderea normelor juridice trebuie exclusă din rîndul

mijloacelor de reglementare a relaţiilor sociale. Ha nu trebuie să depăşească limitele de explicare a

conţinutului normelor juridice în vigoare. Scopul interpretării este de a evidenţia voinţa legiuitorului, dar nu

de a crea reguli noi şi de a le ţine locul.

Regulile de soluţionare a coliziunilor respectate de către organele de aplicare a dreptului trebuie să fie

consfinţite legislativ şi să fie dotate cu forţă juridică, doar în felul acesta ele vor deveni norme de coliziune.

În continuare ne vom referi la analiza normelor juridice de coliziune Este foarte bine atunci cînd în

prealabil se creează un mecanism de depășire a coliziunilor juridice, în cadrul căruia un rol important îl au

normele de coliziune deoarece ele au menirea de a deservi şi de a ajuta normele materiale şi procesuale să

coreleze, formînd un sistem de drept mai elastic şi mai eficient. Destinaţia lor este de a preveni şi de a evita

confruntarea normelor în procesul de reglementare relaţiilor sociale omogene354

.

În teoria dreptului nu s-a formulat o definiţie unică referitoare la normele de coliziune care ar cuprinde

toate trăsăturile lor caracteristice. După părerea profesorului S. Alexeev, normele de coliziune reprezintă

prescripţii care indică normele (legile, sistemele de drept) ce trebuie aplicate într-un caz concret, cu alte

cuvinte prescripţiile care reglementează modul de alegere a normelor juridice apliabile unei situaţii

concrete355

. Autorii V. Babaev V. Baranov definesc normele de coliziune drept prescripţii care se aplică cu

162

scopul de a depăşi coliziunile sau de a stabili ordinea de soluţionare a contradicţiilor dintre normele

juridice336

. Cercetătorul A. Tille scrie că norma de coliziune reprezintă un regulator în procesul de alegere a

legii357

. Juristul N. Vlasenko consideră că aceasta „este o normă juridică specializată care se aplică cu scopul

de a soluţiona coliziunile între prescripţiile juridice”358

.

După opinia autorului M. Boguslavski, în dreptul internaţional privat norma de coliziune este definită

ca prescripţie ce indică normele cărui stat trebuie aplicate în procesul de reglementare a unei relaţii sociale

concrete359

.

Toţi autorii menţionaţi, după cum vedem, susţin că trăăsătura esențială a normelor de coliziune este ca

ele stabilesc modul de alegere, clin c iteva norme juridice care intră în coliziune, pe cea corectă în vederea

reglementării eficiente a relaţiilor sociale. Cu alte cuvinte, normele de coliziune sînt orientate spre depăşirea

conflictelor, divergenţelor şi contradicţiilor din sistemul de drept.

În concepţia autorului M. Litvinţev, normele de coliziune reprezintă o categorie specifică a normelor

juridice din sistemul de drept al unui stat. Ele se caracterizează printr-o structură deosebită. De regulă,

norma juridică este alcătuită din trei elemente constitutive: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. „Spre deosebire

de acestea, norma de coliziune este alcătuită din două elemente structurale: ipoteza şi dispoziţia. Ipoteza

indică relaţiile sociale asupra cărora norma îşi extinde efectele, iar dispoziţia indică norma care se va aplica

într-o situaţie dată”360

.

Cercetătorul A. Tille consideră că normele de coliziune au o structură obişnuită, trihotomică361

. După

părerea noastră, această poziţie este neîntemeiată. Sancţiunea indică măsurile de constrîngere care se aplică

în caz de nerespectare a dispoziţiei, însă nu există astfel de norme de coliziune care ar prevedea răspundere

pentru încălcarea regulilor de soluţionare a coliziunilor. În acelaşi timp, nu putem spune că încălcarea

acestor norme nu produce careva efecte juridice, deoarece atunci existenţa lor ar fi un nonsens. O trăsătură

specifică a normelor de coliziune este că sancţiunile ce se aplică pentru încălcarea lor, sînt cuprinse în alte

norme ce reglementează procesul de aplicare a dreptului, adică norma de coliziune, fără a avea sancţiune,

posedă garanţii de respectare a ei.

Cercetătorul F. Suleimanov clasifică normele de coliziune în unilaterale şi bilaterale. Cele unilaterale

prevăd posibilitatea aplicării doar a unei norme juridice în toate cazurile, iar cele bilaterale prevăd

posibilitatea aplicării atît a unei, cît şi a altei norme, în funcţie de anumite circumstanţe concrete362

. De

exemplu, în dreptul internaţional privat, norma unilaterală prevede că în Moldova se poate aplica doar

legislaţia Republicii Moldova, dar cea bilaterală prevede posibilitatea aplicării atît a legislaţiei autohtone în

unele situaţii, cît şi a celei internaţionale în alte situaţii.

Există şi alte varietăţi ale normelor de coliziune: în funcţie de categoria coliziunilor care trebuie

soluţionate putem evidenţia norme temporale, teritoriale şi ierarhice, iar în funcţie de forţa juridică trebuie

neapărat să remarcăm normele constituţionale de coliziune. Ele sînt cuprinse în Legea fundamentală a

statului şi servesc drept I/VOI material pentru celelalte norme de coli/.iune. De exemplu, art 7 din

Constituţia Republicii Moldova'"’ cuprinde modalitatea de soluţionare a co liziunilor ierarhice, în

conformitate cu care: „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act

juridic care contravine prevederiloi Constituţiei nu are putere juridică." La fel, alin. (2), art. 4 şi art. 8 din

Constituţia Republicii Moldova cuprind norme de coliziune conform cărora se soluţionează coliziunile

dintre reglementările internaţionale şi legislaţia Republicii Moldova.

Normele de coliziune care îşi extind efectul asupra întregului sistem de drept al Republicii Moldova sînt

cuprinse cu prioritate în următoarele acte normat ive Legea Republicii Moldova privind actele legislative10

11; Legea Republicii Moldova privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale

12; Legea

Republi cii Moldova privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale ad ministraţiei publice

centrale şi locale13

; Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova14

; Regulamentul

Parlamentului15

. Normele de coliziune sînt stipulate şi în alte acte normative, însă ponderea lor în aceste acte

10 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1S94, a intrat în vigoare la 27 august 1994. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 1 din

12.08.1994.

11 Legea privind actele legislative ale Republicii Moldova, Nr.780-XV din 27.12.2001. Monitorul Oficial al Republica Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002.

12 Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, Nr. 173 din 06.07.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 001 din

12.08.1994.

13 Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publi ce centrale şi locale, Nr.317-XV din 18.07.2003. Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 208-210 din 03.10.2003.

14 Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, Nr. 595 din 24.09.1999. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 24 din 02.03.2002.

15 Legea privind adoptarea Regulamentului Parlamentului, Nr.797-XIII din 02.04.1996. Monitorul Oficial al Republica Moldova nr. 050 din 07.04.2007.

163

este mai mică şi ele, de obicei, nu se referă la reglementările întregului sistem de drept, dar la un cerc mai

restrîns de reglementări cuprinse în anumite acte normative concrete. De exemplu, Legea privind punerea în

aplicare a Codului civil al Republicii Moldova conţine prevederi obligatorii doar pentru reglementările

cuprinse în Codul civil, referindu-se la modul de interacţiune a lor cu alte norme juridice. Această lege a fost

adoptată cu scopul de a soluţiona coliziunile care se formează în urma punerii în aplicare a Codului civil.

în doctrina dreptului există opinii conform cărora normele de coliziune nu reglementează relaţii sociale,

deoarece prevederile lor nu se referă nemijlocit la comportamentul uman, nu prevăd modele de

comportament, adică nu stabilesc drepturi şi obligaţii, deci „acest gen de prevederi, cu toate că au caracter

juridic prin esenţa lor, nu reprezintă reguli"16

. Ei consideră, în general, că normele de co liziune nu

reprezintă reguli și nu au caracter de reglementare, ci sînt niște principii ale dreptului.

Noi nu împărtăşim această opinie şi considerăm că normele de coliziune reglementează relaţiile sociale,

dar exercită această funcţie într-o formă specifică, deosebindu-se de celelalte categorii de norme juridice.

Savantul S. Alexeev menţionează că normele juridice specializate „posedă şi alte trăsături caracteristice în

afară de cele de reglementare şi de apărare. Ele, privite izolat de celelalte norme juridice, nu formează un

temei independent de apariţie a raporturilor juridice. În procesul de reglementare a relaţiilor sociale normele

de coliziune se alipesc la normele de reglementare sau la cele de apărare, formînd împreună un regulator

unic“370

. Astfel, conchidem că normele de coliziune reprezintă un reglator al relaţiilor sociale în cazul în

care participă împreună cu alte norme juridice materiale.

Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea

publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a

statului371

, care are ca obiect — nu numai ca rezultat — menirea de a crea drepturi şi obligaţii corelative372

.

Deci, relaţiile sociale sînt reglementate prin stabilirea de drepturi şi obligaţii participanţilor. Întradevăr,

normele de coliziune nu prevăd nemijlocit unele drepturi sau obligaţii, însă, indicînd modul de alegere a

normelor juridice în procesul de aplicare a dreptului, totodată obligă organele de stat împuternicite să

acţioneze într-o anumită ordine. Din acest punct de vedere prescripţiile de soluţionare a coliziunilor nu se

deosebesc prin nimic de alte norme juridice, de aceea, fîră îndoială, ele reprezintă un reglator al vieţii

sociale.

Autorul N. Vlasenko menţionează că obiectul nemijlocit al normelor de coliziune este „activitatea de

alegere a normelor juridice în procesul de aplicare a dreptului într-o situaţie determinată”373

. După părerea

lui, normele de coliziune pot reglementa şi în mod independent relaţiile sociale, ceea ce înseamnă că ele pot

acţiona fără să apeleze de normele de regglementare sau de apărare.

Noi împărtăşim ideea conform căreia normele de coliziune sînt capabile să reglementeze relaţiile

sociale doar împreună cu normele materiale, fapt ce reiese din însăşi definiţia lor. Normele de coliziune au

menirea de a înlătura contradicţiile şi divergenţele dintre elementele comstitutive ale dreptului, adică a

normelor juridice, și de a reglementa relaţiile dintre înseși normele juridice. Ele reprezintă „un reglator în

ulteriorul unui alt reglator,” acordîndui sistemului de drept, intr-o măsură oarecare, calitatea de autoreglare.

În funcţie de condiţiile, locul şi timpul acţiunii normelor juridice, autorul I. Seneakin le împarte în

următoarele categorii: norme de concretizare, de detaliere, alternative şi situaţionale374

. Dacă am trece

normele de coliziune prin prisma acestor categorii, credem că ele ar putea fi atribuite la categoria normelor

de concretizare, deoarece indică organelor de aplicare a dreptului care norme juridice trebuie aplicate în

cazul existenţei mai multor norme juridice ce reglementează o singură relaţie socială sau relaţii sociale

omogene.

Astfel, normele de coliziune realizează funcţia de autoreglare a dreptului, făcînd parte din categoria

elementelor ce asigură stabilitatea sistemului de drept. Ele au scopul de a asigura funcţionarea eficientă a

legislaţiei în procesul de realizare a dreptului, fiind una dintre categoriile destinate să asigure depăşirea

coliziunilor dintre normele juridice.

Cu toate că noi am menţionat că interpretarea normelor juridice nu face parte din mecanismul de

depăşire a coliziunilor juridice, noi considerăm că ea joacă un rol important în procesul de soluţionare a

coliziunilor juridice, fapt care ne-a determinat să analizăm unele tangenţe ale interpretării normelor juridice

cu activitatea de soluţionare a coliziunilor.

Termenul de interpretare vine de la latinescul interpretatio care se utilizează în mai multe sensuri: a da

o anumită semnificaţie, un anumit sens unui lucru; a comenta şi a explica unele texte; a reda prin anumite

16 TyHKHH L Teopuji Me>KflyHapo;tHoro npaBa. MocKBa: Me^flynapoAHbie OTHOUICHMH, 1970. cili.

164

mijloace conţinutul unei opere literare, muzicale, dramatice etc. Deci, interpretarea este o categorie

complexă care depăşeşte domeniul dreptului.

În literatura juridică, interpretarea a fost definită exact datorită cercetărilor şi investigațiilor la care a

fost supusă. Ea reprezintă un proces intelectual de stabilire a sen sului exact al normelor juridice în vederea

aplicării acestora şi soluţionării unor cauze în teoria dreptului interpretarea este definită drept operaţiune

logico-raţională care, lămurind înţelesul exact şi complet al dispoziţiilor normative, oferă soluţiile juridice

adecvate pentru diferite situaţii cu care ne confruntăm375

.

Interpretarea normelor juridice nu constă numai din contemplare, din cu noaşterea pasivă a normelor

juridice, ci ea reprezintă şi o parte a activităţii de aplicare a dreptului. Deci, norma juridică poate fi

cunoscută şi înţeleasă numai in mod activ, în legătură cu procesul de aplicare a dreptului.

Astfel, juristul V. Kartașov privvște interpretarea ca formă specifică a activității juridice şt o numeşte

„practică interpretativă - o varietate a practicii juridice tare este legată de stabilirea sensului original al

prescripţiilor juridice”376

. Rele rindu-se la funcţiile activităţii de interpretare a normelor juridice, el a

evidenţiat funcţii: de control, informativă şi compensatorie. Aceste funcţii se manifestă în procesul de

depăşire a coliziunilor juridice. Funcţia de control constă în relevarea defectelor juridice, din care fac parte şi

coliziunile juridice; funcţia informativă constă în înştiinţarea organelor legislative despre existenţa

coliziunilor juridice; funcţia compensatorie constă în înlăturarea contradicţiilor, neclarităţilor şi a altor

defecte din actele normativ-juridice”377

.

Indiferent de forma de interpretare a normelor juridice: oficială sau neoficială; generală sau cazuală;

autentică sau legală, toate contribuie, mai mult sau mai puţin, la procesul de depăşire a coliziunilor juridice.

Unele dintre ele, pot avea o aplicabilitate mai largă, iar altele mai restrînsă în procesul de depăşire a

coliziunilor juridice.

Una din aceste forme este interpretarea oficială generală, numită şi interpretare autentică, prin care se

înţelege lămurirea, tălmăcire a sensului exact al normelor juridice care este făcută de către organul ce a

adoptat actul interpretat. Juristul N. Vlasenko consideră că sarcina acestei forme de interpretare este de a

crea, în cazul în care norma nu este clară, norme de depăşire a coliziunilor ce urmează ulterior să fie utilizate

în procesul de aplicare a dreptului consideră378

. Noi nu considerăm că prin intermediul interpretării autentice

se creează norme de soluţionare a coliziunilor juridice. Organul emitent se limitează doar să clarifice şi să

limpezească conţinutul normelor confuze cuprinse în actul interpretat. În felul acesta, prin intermediul

interpretării generale sînt spulberate toate semnele de întrebare, care, din cauza perceperii incorecte a

normelor juridice, urmare a caracterului lor confuz, puteau fi percepute drept coliziuni juridice.

Un rol deosebit în procesul de depăşire a coliziunilor juridice îl are interpretarea cazuală. În literatura

juridică intrepretarea cazuală este definită drept „formă a interpretării oficiale care se realizează cu prileju l

soluţionării de către organele competente a unor cazuri concrete”379

și care este obligatorie numai pentru

aceste cazuri. „Depistînd contradicţii în legislaţie organul de aplicare adoptă o decizie în vederea depăşirii și

soluţionării lor, dar care este obligatorie numai pentru cazul respectiv. În final, coliziunea este depăşită doar

pentru cauza concretă, rămînînd în continuare în cadrul sistemului de drept”380

. Sarcina interpretării cazuale

este de a clarifica sensul exact al normelor de coliziune şi împreună cu acestea, de a arăta care dintre

normele ce intră în coliziune urmează să fie aplicată într-un caz concret Este de dorit ca organul de aplicare,

descoperind coliziunile, să intervină în limitele competenţei sale pentru a asigura corelaţia dintre normele

juridice.

Un rol important în procesul de soluţionare a coliziunilor juridice îl poate avea şi interpretarea

neoficială, cea mai eficientă dintre formele ei fiind interpretarea doctrinară. Această formă de interpretare

întruneşte opiniile formulate în doctrină elaborate în urma analizelor efectuate în procesul cercetărilor

troretice ale dreptului. Lucrările ştiinţifice ale savanţilor joacă un rol important în procesul de soluţionare a

coliziunilor juridice, deoarece din ele se inspiră atît legiuitorul în procesul de elaborare a dreptului, cît şi

organele de aplicare în procesul de traducere în viaţă a normelor juridice.

Meritul interpretării doctrinare constă în aceea că ea asigură fundamentarea ştiinţifică a mecanismului

de soluţionare a coliziunilor în procesul de aplicare a dreptului, uneori însă ea poate fi neglijată, deoarece are

doar un caracter de recomandare. Organele de aplicare nu numai că nu sînt obligate să le aplice, ci nici să le

cunoască. Astfel, importanţa interpretării doctrinare pentru mecanismul de soluţionare a coliziunilor

instituţiei răspunderii juridice depinde în mare măsură de autoritatea ştiinţei, de rolul şi locul ei în sistemul

juridic al societăţii respective în doctrina dreptului, după cum am menţionat anterior, există opinii conform

cărora coliziunile dintre normele instituţiei răspunderii juridice deseori sînt soluţionate şi prin intermediul

165

unor reguli care s-au format ca rezultat al aplicării dreptului, dar care încă nu sînt cuprinse în legislaţie. Noi

considerăm că aceste reguli, dacă sînt în conformitate cu esenţa dreptului şi contribuie la menţinerea

sistemului de drept, ele trebuie consfinţite în textele actelor normative şi astfel să devină norme de coliziune.

În această ordine de idei, savantul E. Vattel, reprezentant de vază al ştiinţei dreptului internaţional din

secolul trecut, a formulat următorul sistem de reguli de soluţionare a coliziunilor juridice381

:

— în toate cazurile cînd ceea ce este permis este incompatibil cu ceea ce este prescris, prioritate are

ultima;

— legea sau contractul care permite ceva, întotdeauna cedează în faţa legii sau contractului care

interzice ceva (permisiunea întotdeauna cedează în faţa prohibiţiei);

— legea sau contractul care prescrie ceva cedează legii sau contractului care interzice ceva (ceea ce

este prescris cedează în faţa prohibiţiei);

— dintre două legi sau convenţii care au multe tangenţe se dă preferinţă actului care este mai puţin

general şi se referă la esenţa problemei (dintre două sau mai multe legi se dă prioritate celeia care este mai

puţin generală);

— ceea ce nu admite amînare trebuie să aibă prioritate faţă de ceea ce poate fi îndeplinit mai tîrziu;

— dacă sîntem în faţa a două obligaţii trebuie îndeplinită cea mai importantă dintre ele;

— dacă este imposibilă îndeplinirea concomitentă a două promisiuni făcute unei şi aceleiaşi persoane,

atunci ultima poate s-o aleagă pe aceea care trebuie îndeplinită;

— contractul însoţit de jurămînt se bucură de prioritate în faţa celuia încheiat fără jurămînt;

— prescripţiile asigurate prin pedeapsă au prioritate în faţa celorlalte.

Aceste reguli de soluţionare a coliziunilor juridice sînt proprii şi coliziunilor

existente între normele instituţiei răspunderii juridice şi pot fi utilizate în procesul de aplicare a

dreptului de către organele competente. Excepţie pot face prevederile arhaice de însoţire cu jurămînt a

contractului, cu toate că în prezent instituţia ju- râmîntului se foloseşte nu doar la intrarea în exerciţiul

funcţiunii a Preşedintelui Republicii Moldova, dar şi a altor funcţii („jurămîntul lui Hipocrat”, jurămîntul

colaboratorilor de poliţie şi al militarilor etc.). Considerăm că această problemă necesită o cercetare

suplimentară.

Pentru o mai bună utilizare a normelor de coliziune, considerăm că totalitatea regulilor de soluţionare a

coliziunilor juridice care se referă la întregul sistem de drept trebuie să fie sistematizate şi incluse într-un

singur act normativ într-un capitol separat. Acest act ar putea fi Legea cu privire la actele legislative. Iar în

cazul în care, în funcţie de trăsăturile specifice ale ramurii de drept, în funcţie de alte împrejurări şi

circumstanţe, sînt necesare unele reglementări speciale, ele vor fi cuprinse în actele normative juridice de

ramură. Această formă de sistematizare a regulilor de soluţionare a coliziunilor juridice va îmbunătăţi

mecanismul de soluţionare a coliziunilor juridice şi va facilita aplicarea şi realizarea dreptului.

Luînd în considerare materialul analizat, concluzionăm că normele de coliziune reprezintă o categorie

specifică de norme juridice care posedă următoarele trăsături caracteristice:

Coliziunile dreptului în instituţia răspunderii juridice

_ normele de coliziune au menirea de a facilita corelaţia normelor materiale

sau procesuale şi de a preveni conflictul lor în procesul de reglementare a relaţiilor sociale omogene;

_ normele de coliziune indică norma materială sau procesuală care trebuie

aplicată într-o situaţie concretă, din mai multe norme juridice in vigoare ce reglementează una şi aceeaşi

relaţie socială sau relaţii sociale omogene

— normele de coliziune reprezintă un reglator al relaţiilor sociale, cu condiția că participă împreună cu

alte norme juridice materiale sau procesuale:

— normele de coliziune realizează funcţia de autoreglare a dreptului.

Deci normele de coliziune pot fi definite ca fiind o categorie specifică a normelor juridice care au

funcţia de autoreglare a dreptului prin indicarea normei materiale sau procesuale, ce trebuie aplicată într-o

situaţie concretă, din mai multe norme juridice în vigoare ce reglementează una şi aceeaşi relaţie socială

sau relaţii sociale omogene.

Cercetarea şi evidenţierea căilor de soluţionare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice propuse în

teză sperăm să contribuie la eficientizarea instituţiei răspunderii juridice, la perfecţionarea legislaţiei

166

Republicii Moldova şi a sistemului de drept autohton în general.

Mecanismul de soluţionare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice

CONCLUZII

Evenimentele care sau desfăşurat în Republica Moldova, începînd cu anii 90 ai secolului trecut, au

generat transformări esenţiale în plan politic, economic şi social. Ca urmare, a devenit foarte acută problema

revizuirii legislaţiei vechi şi acomodarea ei la noile exigenţe sociale. Astfel, autorităţile publice

împuternicite cu competenţe normative au fost puse în situaţia ca într-un termen de timp scurt să adopte un

număr mare de acte normative, fapt care a influenţat negativ asupra calităţii lor şi a condus la apariţia unor

defecte juridice în legislaţie. Pornind de la aceste realităţi, este foarte important ca sistemul de drept şi

sistemul legislativ al Republicii Moldova să fie supuse unor cercetări complexe în vederea elaborării unor

propuneri şi soluţii argumentate ştiinţific de perfecţionare şi eficientizare a lor. Sistemul de drept şi sistemul

legislativ trebuie să aibă un caracter bine organizat şi închegat care să promoveze, să apere şi să garanteze

drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Organizarea optimă a sistemului de drept nu poate fi rezultatul întîmplării, orice organizare trebuie

fundamentată ştiinţific. Deci, funcţionarea raţională şi eficientă a organelor de elaborare a dreptului cere

implementarea metodelor ştiinţifice de prevenire, eliminare şi depăşire a coliziunilor juridice.

Răspunderea juridică este o instituţie juridică complexă, funcţională, care, prin intermediul metodei

imperative de sancţionare, influenţează relaţiile sociale conflictuale în vederea restabilirii şi asigurării ordinii

de drept. Răspundere nu este specifică exclusiv dreptului, majoritatea acţiunilor fiind susceptibile să

genereze o formă de răspundere. Oamenii nu acţionează într-un spaţiu indiferent, pasiv şi neutru, ci într-un

mediu social, în cadrul căruia comportamentul uman este evaluat şi valorificat prin intermediul normelor

sociale ce vizează limitele în care acţiunea şi urmările ei posibile nu ameninţă interesul general. În cazul în

care individul prin comportamentul său atentează la aceste valori, el va răspunde. Astfel, majoritatea

comportamentelor umane pot genera o anumită formă de răspundere. Deci, ideea de răspundere este

specifică doar vieţii normate. Noţiunea de răspundere reprezintă un rezultat al corelaţiei dintre necesar şi

esenţial. Răspunderea presupune libertate, iar pentru ca libertatea să nu genereze anarhie, este necesară

răspunderea.

Problema identificării formelor răspunderii juridice este una complexă care a stîrnit multe controverse

în literatura juridică, însă pe cît de controversată este această problemă, pe atît şi de importantă, deoarece

delimitarea corectă a formelor răspunderii juridice va contribui la definirea corectă a naturii juridice care îi

este proprie. Noi considerăm că pot fi evidenţiate următoarele forme ale răspunderii juridice: a) răspundere

constituţională; b) răspundere civilă; c) răspundere penală; d) răspundere administrativă; e) răspundere

disciplinară; f) răspunderea materială.

Noi nu punem semnul egalităţii între noţiunea de răspundere şi cea de responsabilitate în ştiinţa

dreptului. Noi considerăm că răspunderea şi responsabilitatea fiind două fenomene distincte, au multe

tangenţe şi segmente de intercondi- ţionare.

Prin responsabilitate înţelegem asumarea conştientă şi deliberativă în faţa colectivităţii şi a propriei

conştiinţe a unei atitudini referitoare la comportamentul exercitat şi la rezultatul acestui comportament.

Răspunderea juridică, spre deosebire de responsabilitate, poate fi definită ca un raport juridic al cărui

conţinutul este alcătuit dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative care se nasc în urma comiterii

unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrînde- rii de stat prin aplicarea sancţiunilor

juridice.

Esenţa răspunderii juridice nu se reduce în nici un caz doar la constrîngerea realizată din partea statului.

Scopul răspunderii juridice nu este de a-i pedepsi pe cei care încalcă legislaţia, dar de a-i stimula ca în viitor

să adopte un comportament legitim. Astfel, răspunderea juridică este chemată, de rînd cu alte instituţii

social-juridice, să contribuie la formarea unei personalităţi social-active, care este una dintre principalele

elemente ale societăţii civile şi una dintre condiţiile statului de drept.

Coliziunea juridică reprezintă o categorie juridică care se referă la modul de corelare şi interacţiune a

normelor juridice în cadrul sistemului de drept. Tuturor sistemelor de drept, chiar şi celora din statele

dezvoltate, le sînt iminente unele defecte de ordin intern sau extern, astfel, noi nu punem problema ca într-un

sistem de drept să nu existe absolut defecte juridice, problema constă în cantitatea lor excesivă. Faptul că ele

ating cote maxime este un indiciu că organele şi instituţiile statului abilitate nu sesizează în complexitate şi

167

în profunzime situaţia, fapt ce determină apariţia lor. Cele mai frecvente categorii de defecte juridice sînt:

lacunele, repetarea excesivă (paralelismele), antinomiile etc. Ca rezultat al acţiunii defectelor enmnerate, în

legislaţie se pot crea coliziuni juridice, precum şi în urma acţiunii coliziunilor juridice pot apărea alte

categorii de defecte juridice.

Coliziunile normelor juridice reprezintă nişte contradicţii sau divergenţe dintre normele juridice

orientate spre reglementarea unora şi aceloraşi relaţii sociale, care s-au formai în urma influenţei unor

factori obiectivi sau subiectivi ai dezvoltării sociale şi provoacă dificultăţi în procesul de realizare şi

aplicare a dreptului.

Instituţia răspunderii juridice, ca element constitutiv al dreptului, alcătuită dintr-un ansamblu de norme

juridice, nu este lipsită de coliziuni juridice. Ele se caracterizează şi se manifestă ca şi în celelalte elemente

constitutive ale sistemului de drept, avînd doar unele trăsături caracteristice pentru instituţia răspunderii

juridice.

Astfel, coliziunile instituţiei răspunderii juridice reprezintă ansamblul contra- dicţiilor dintre

prevederile normelor juridice orientate spre reglementarea unora şi aceloraşi relaţii sociale ce au luat

naştere în urma comiterii unei fapte ilicite şi care s-au format ca rezultat al influenţei unor factori obiectivi

sau subiectivi ai dezvoltării sociale şi provoacă dificultăţi în procesul de tragere la răspundere a persoanei

vinovate.

În vederea perfecţionării şi eficientizării sistemului de drept, credem necesar să evidenţiem şi să

eliminăm factorii care influenţează defavorabil şi destabilizează sistemul de drept. Doar înlăturarea

defectelor juridice propriu-zise ale sistemului de drept, de regulă, nu contribuie la obţinerea efectului dorit

pe termen lung, deoarece cauzele reale care determină apariţia lor nefiind eliminate la timp, ele şi în viitor

produc noi defecte juridice.

Cauzele apariţiei coliziunilor în instituţia răspunderii juridice se împart în obiective şi subiective.

Cauzele obiective reprezintă împrejurările şi circumstanţele din realitatea obiectivă care influenţează

sistemul de drept avînd un caracter independent de voinţa legiuitorului. La această categorie se referă

contradictorialitatea, dinamismul şi caracterul schimbător a relaţiilor sociale care necesită reglementare.

Cauzele subiective reprezintă împrejurările şi circumstanţele din realitatea obiectivă ce influenţează

sistemul de drept şi care sînt determinate de voinţa şi conştiinţa omului, mai cu seamă de voinţa şi conştiinţa

celor abilitaţi cu competenţe normative: parlamentarilor, funcţionarilor publici, politicienilor etc.

Mecanismul de soluţionare a coliziunilor juridice este alcătuit din următoarele elemente: prevenirea

coliziunilor juridice; eliminarea coliziunilor juridice; depăşirea coliziunilor juridice.

Pînă la apariţia coliziunilor juridice în legislaţie trebuie utilizate toate metodele şi mijloacele pentru

prevenirea lor, iar în situaţia în care acestea au apărut, coliziunile juridice trebuie, în funcţie de caracterul

lor, eliminate sau depăşite.

Un rol deosebit în prevenirea coliziunilor juridice, indiferent de cauzele de apariţie a lor, îl are

înfiinţarea unei instituţii profesioniste în domeniul creaţiei legislative care să asiste cu consultanţă de

specialitate puterea legislativă şi puterea executivă în exercitarea activităţii normative. Această instituţie

trebuie să posede o autonomie ce i-ar permite să fie în afara intereselor conjuncturale, eliberată de orice

presiune politică.

Eliminarea coliziunilor juridice reprezintă o modalitate de soluţionare a coliziunilor juridice prin

intermediul căreia acestea sînt excluse complet din legislaţie. La moment, în conformitate cu legislaţia în

vigoare a Republicii Moldova, coliziunile juridice pot fi eliminate din legislaţie prin:

— intermediul activităţii normative a organelor abilitate cu acest drept;

— activitatea Curţii Constituţionale, atunci cînd actele normative supuse controlului de

constituţionalitate vin în contradicţie (formează coliziuni) cu Legea fundamentală;

— intermediul contenciosului administrativ, în cazul în care actele administrative cu caracter normativ

vin în contradicţie cu prevederile legii;

— intermediul controlului ierarhic al actelor administrative cu caracter normativ.

Depăşirea coliziunilor juridice din instituţia răspunderii juridice reprezintă o modalitate de soluţionare a

coliziunilor care apar în procesul de aplicare a dreptului în legătură cu o situaţie concretă din viaţă prin

intermediul normelor de coliziune.

Normele de coliziune nu elimină coliziunea propriu-zisă, ci doar soluţionează conflictul creat, indicînd

168

organului de aplicare calea corectă de alegere a normei juridice destinată să reglementeze relaţia socială

concretă.

Normele de coliziune reprezintă o categorie specifică de norme juridice. Normele de coliziune pot fi

definite ca fiind o categorie specifică a normelor juridice care au funcţia de autoreglare a dreptului prin

indicarea normei materiale sau procesuale, ce trebuie aplicată într-o situaţie concretă, din mai multe norme

juridice în vigoare ce reglementează una şi aceeaşi relaţie socială sau relaţii sociale omogene.

_______________________________

1 Алексеев C. Структypa coвeтскoго npaвa. Mocквa: Юридическая литература, 1975. 264

c.

2 Ba6aeB B. Teopия coвpeмeннoro совeтcкоro npaвa. Фpaгмeнты лекчийб, cxeмы. H.

Нoвropoрд; Министерство внутрених дел. РСФСР, Нижегородская вышая школа, 1991. 156 c.

3 Черданцев, А. СИСТЕМОБРАЗУЮЩИЕ связи npaвa. Coвecкoe rocyдapство и npaвo, 1974,

No.7, c.10-17.

4 Avornic Gh. şi alţii. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. p. 316.

5 Ludwig von Bertalanffy General Systern Theory. New York: George Brasler Inc, 1968. p.

127.

6. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia II. Academia română. Institutul de lingvistică „Iorgu

Iordan ”

Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998. p. 993.

7. Avornic Gh.şi alţii. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. p. 316.

8. Урманщев,Haчала o6щей теории ситем. Системный aнализ и научное знание. MOСКВА НАУКА

,

1978. c. 10-11.

9. Voicu C.Teoria generală a dreptului Braşov: Charta, 1999. p. 383.

10. Ceterchi I, Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: AU, 1993. p. 76.

11 Алексеев С. Структура coвeтcкого npaвa. Mocквa: Юридическая литература, 1975. p. 129.

12 Овчиников H. Сrpyктypa и СИМЕТРИЯ. Системы иследования. Ежегодникю. Mocквa: Hayxa,

1969. c.114.

20 Vonica R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p. 178.

21 Dogari I. Teoria generală a dreptului. Craiova: Sitech, 1998. p. 208.

22 Kиримова E. Правой институт: Aвтореферат дисертации кандидата юридических наук.

Capaтов, 1998. c.9.

23 Botnari E. Principiile dreptului: aspecte teoretico practice. Teză de doctorat. Chişinău, 2004, p. 4.

24 Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1998. p.248.

25 Kиримова E. Правовой институт: Автореферат дисертации кандидата юридтческих наук.

Capaтов, 1998. c.15.

26 Молодцов M. Система coветского трудового npaвa и система законодательство о труде..

Mocквa: Юридическая литература, 1985. c.19.

27 Поленина C. Социалистическое npaвo как система. Социалистическое npaвo как система и

научно-техническая революция. Mocквa: Haукa, 1979. c. 56.

34 Шергин А.Административная: Юридикция. Москва: Юридическая литература, 1979ю сю 50.

35 Baltag D. Dimensiunea normativ-socială a răspunderii juridice. Revista Naţională de Drept, 2007,

nr.5, p. 11.

36 Ставинский П. Проблемы материальной отвествености в советском трудовом праве,

Киев, 1982. с. 49.

37 Фокина Н. Вопросы исторического материализма и критика некоторых концепций

169

буржуазной социологии. Москва:Наука, 1969. с. 206.

38 Грядуновa Л. Социальная ответственость личностив уголовных социализма. Киев: Высшая

школа, 1971. с. 31.

39 Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: Universitatea Liberă

Internaţională din Moldova, 2007. p. 39—40.

40 Гроссмман Х. Философские проблемы общественого развития. Москва: Юридическая

литература, 1974. с. 49.

41 Лучин В. Отвественость и механизме реализачии Конституции. Право и Жизнь, 1992, Н 8, с.

3-7.

62 Братусю C. Юридическая отвественость и законность: Очерк теории. Мocквa: Юридическая

литература, 1976. с. 4.

63 Boboş Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. p. 264.

64 Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Ştefan Procopiu, 1993. p. 145.

65 Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj: Dacia, 1974. p. 25.

66 Baltag D. Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice. Teză de doctor

habilitat, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea Drept, Chişinău, 2008. p. 20

67 Базылев В. Юридическая отвественость: теоретические вопросы. Красноярск:: Издательство

Красноярского университета, 1985. 120 с.

68 Звечаровский И.Посткриминальное поведение: понятие, отвественость, стимулирование.

Иркутск:Издательство Иркутского Университета, 1993. 128с.

69 Кудрявцев B. 3aконю, поступокю отвественость. Москва: Hayкa, 1986. 448 c.

70 Haзapoв B. Социалистическое право B СИСТЕМЕ социальных связей. Москва: Юридическаяя

литератураю 1976. 312с.

71 Черепин A. IПроблема отвественость в современой буржуазной этике. Вопросы Философиию

1956ю Нр..2ю с. 82. 6.

78 Paдико T. Юридическая отвественость как общаяформа реализаций социальных функций

npaвa. Bолгоград,, B СШ МВД, 1974. c.17.

79 Maлеин H. Правонарушения: noнятие, прицины и ОТВЕСТВЕНОСТЬ. Mocквa: Юридическая

литература, 1985. c.133.

80 Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj: Dacia, 1974. 220 p.

81 Baltag D. Abordarea ştiinţifică a conceptului răspunderii juridice în ştiinţa teoretico-juridică

ontemporană. Revista Naţională de Drept, 2007, nr. 2, p. 25-29.

82 Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1997.

100 Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Chişinău: Reclama, 1997. p. 41.

101 Guţuleac V. Drept contravențional. Chişinău: Bons Offices, 2006. p. 107.

102 Iorgovan A. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Activitatea. Răspunderea. Controlul.

Perfecţionarea. Bucureşti: Universitatea, 1989. p. 163-166.

103 Iorgovan A. Drept administrativ. Tratat elementar. Voi. III. Bucureşti: Proarcadia, 1993. p. 19

104 Baltag Teoria răspunderii şi responsabilităţii juurdice. Chişinău: Universitatea Liberă

Internațională din Moldova, 2007. p. 358-359.

108 Mircea I. Temeiul răspunderi 5 penale în RSR. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1987. p.168.

109 Mihai Gh., Motica G. Fundam entele dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1999. p.131-132. 110

Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. p.166. 111

Cojocaru E. Drept civil. Răspundere juridică civilă (studiu teoretic legislativ şi comparativ de drept)..

Chişinău: ULIM, 2002. p.31.

112 Anghel i. Deak FR., Popa M. Răspunderea civili. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970. p.42.

113 Cojocaru E. Drept civil. Răspundere juridică civilă (studiu teoretic legislativ şi comparativ de

drept). Chişinău: ULIM, 2002. p. 32-33.

170

114 Поленина C. Социалистичесское право как система. Социалистичесское npaво как

система научно-техническая революция. Mocквa: Hayкa, 1979. c. 6.

115 Mihai Gh., Motica G. Fundamen tele dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1999. p. 134.

116 Pop L. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p.353.

117 Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. Bucureşti: Editura Academiei, 1972. p.62.

121 Ghimpu S., Ţidea A., A. Dreptul muncii. Vo.. II, București Casa de Editură şi Presă Şansa,

2001. p.96.

122 Patulea V. Unele reflectări cu privire la răspunderea materială. Dreptul, 1999, nr.2, p. 18-26.

123 Patulea V., Şerban S., Marcones G. Răspunderea şi responsabilitatea socială şi juridică. Bucu

reşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. p. 65.

124 Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. p. 186.

126 Сеняеин И. Специализация и унификация росийского

законодательства. Дисертация доктора юридических наук. Саратов, 1993. с. 13.

127Сеняеин И. Специализация и унификация росийского законодательства.AOKTopa

Дисертация доктора юридических наук. Саратов, 1993. с. 15-16.

128 Поленина С. Теоретическте проблемы советского законодательства. Mocквa: Hayкa,

1979. c. 181.

129 Vida I. Manual de legistică formallă. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p.69.

130 Bergel J. La modelasion des sistems complexes. Paris: Dundon, 1990. p.193.

131 Baltag D. Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice. Teză de

doctor habilitat, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea Drept, Chişinău, 2008. p.250.

132 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti Oscar Prinţ, 1996.

p.128.

133 Naschitz A. Teorie şi practică In procesul de creare a dreptului. Bucureşti: Editura Academiei,

1969. p.117.

134 Dabin J. Theorie Generale du Droit. Paris: Dalloz, 1969. p. 268.

135 Dabin J. Theorie Generale du Droit. Paris: Dalloz, 1969. p. 281.

136 Vida I. Manual de legistică formală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p.74.

137 Mlhal Gh., Motica G. Fundamentele dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1999. p.137.

138 Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1998. p.324.

139 Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. p. 137-139.

140 Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p.139-542.

141 Лазарев B. Общая теория праваи государства.. Mocквa: Юристь, 1996. c.246.

142 Фарукштн М. Обшиепринципы юридической отвественость в советском обществе.

Советское Государсево, 1967, N 4, c. 116.

143 Ea6aeи B. Теория coвpeмeннoro советского npaвa. Фрагменты лекций, схемы. Н.

Новгород: Министерство внутрених дел РСФСР. Нижегородская высшая школа, 1991. p.24.

144 Declaraţia cu privire la suveranitate din 23 iunie 1990, Veştile Sovietului Suprem şi ale

Guvernului R.S.S.Moldova, 1990, Nr. 8, art. 132.

145 Legea privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Nr. 691 din 27.08.1991.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 011 din 27.08. 1991.

152 Ceнякин И. Специальные нормы cовeтскoro npaвa. Capaтов: Издательство СГУ, 1987. c.

64.

153 Матузов H., Maлько A. Teopия rocударства npaвa. Kypс лекций Mocква: Юрист2001.

c. 353.

154 Bласенко H. Koлизионые порывы B COBЕTCKOM Пpaвe. Hayч. pед. A. Ф. Чepдaнцeв.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета 1984. c. 23.

155 Aлексеев C. Проблемы теории права. Kypc лекций: B2T. Т.2. Hopмaтивные

юридические акты. Применение npaвa. Юридическая нayкa (npaвовeдение). Свердловск:

171

Свердловский юридическтй институт,1973. сю 137.

156 Тилле A. Bpeмя, пространство, закон. Деисевие coвeтcкoro закона BO ВРЕМЯ и

npостранстве. Мocквa: Юридическая литература, 1965. c.39.

157 Мицкевич A. AКТЫ ВЫСЩИХ opганов coвeтскoro государства. Mocквa: Юридическая

литература 1967. c.29.

172 Bласенко H. Kолизионые нормы B COBСТCKOM Пpaвe. Haуч. peд. A. Ф. Черданцев.. Иpкyтcк:

Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 85.

178 Vida I. Manual de legistică formală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p. 152.

179 БЕЛКИН A. Teкстуально-npaвовые конфликтыв Конституции РФ1993 года и проблемы их

ПРЕОДОЛЕНИЯ. Пробелы B РОСИЙСКОЙ Koнституции и BOЗМОЖНОСТИ ЕЕ СОВЕРШЕНСТВОВАНИЯ.

Москва: Юридическая литература, 1998. c.27.

180 Bласенко H. Kолизионые нормы B COBЕTCKOM npaвe. Hayч. peд. A. Ф. Черданцев.

Иркутск:: Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 22-28.

181 Mateuţ Gh., Mihăilă A. Logica juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p.173.

182 Mateuş Gh., Mihăilă A. Logica juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p. 173.

184 Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier

juridic, 2004. p.429.

185 Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Ccostaş R. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier

juridic, 2004. p.431.

186 Dogaru, I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL

Beck, 2002. p.47.

189 Hegel Encidopedia ştiinţelor filozofice. Partea I, Logica. Bucureşti: Editura Academiei, 1962.

p.121.

190 Mateuţ Gh., Mihailă A. Logica juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p.178-179.

191 Базылев Б. Юридическая отвественость: Teopeтические вonpocы. Кpacнoяpcк:

Издательство Kpacнoяpcкoro yнивepcитета 1985. c. 75.

192 Aristotel. Retorica. Bucureşti: Editura Știinţifică, 1963. p.25-31.

193 Mihai Gh. Fundamentele dreptului: argumentare şi interpretare în drept. Bucureşti: Lumina

Lex, 2000. p. 216.

194 Mohorea E. Introducere în logică. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. p.94.

195 Mohorea E. Introducere în logică. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. p.98.

196 Mohorea E. Introducere în logică. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. p.93-94.

197 Mateuţ Gh., Mihăilă A. Logica juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. p. 1998. p. 116.

198 Ceнякин И. Понятие и виды специальных норм советскогосоциалистического права.

Саратрв: Издательство СГУ,1981. c..17.

199 Ulianovschi Gh. Politica penală şi răspunderea minorilor în noul Cod penal. Avocatul

Poporului, 2003, nr.5, p. 13.

200 Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985-XV din 18.04.2002. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

201 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Nr. 122-XV din 14.03.2003. Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.

202 Ulianovschi Gh. Considerente asupra sistemului de sancţiuni în noul Cod penal. Avocatul Po-

porului, 2004, nr.3, p. 13.

203 Codul penal al Republicii Moldova, Nr. 985-XV din 18.04.2002. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

204 Иванов H. Парадоксы уголовного закона. Государство и право,, 1998, N 3, с. 56-57.

205 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a intrat în vigoare la 27 august

1994.

Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

209 Малков B. Coвокупность преступлений. вопросы квалификации и назначения

172

наказания. Казань: Издательство Казанского Университета, 1974. c.192.

210 Блумм B.,Tилле A. Обратная сила закона. Деиствие советского уголовного закона во

времени. Мщсква: Юридическая лттература, 1969. с. 20.

211 Dogaru I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL

Beck, 2002. p.56.

214 Codul civil al Republicii Moldova, Nr- 1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial ai

Republi Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

215 Legea privind actele legislative ale Republicii Moldova, Nr.780-XV din 27.12.2001. Monitor

Oficial al Republica Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002.

216 Codul civil al Republicii Moldova, Nr.-1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al

Republi Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

218 Vida I. Manual de legistică formală. București: Lumina Lex, 2000. p. 145.

219 Vida I. Manual de legistică formală. București: Lumina Lex, 2000. p. 146.

220 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț, 1996.

p. 112.

221 Власенко H. Коллизионные нормы в советском праве.Hayч. А.Ф. Черданцев. Иркутск:

Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 80.

222 Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985-XV din 18.04.2002. Monitorul Oficial al

Republicii

Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

223 Dogari I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL Beck,

2002. p.65.

224 Власенко H. Коллизионные нормы в советском праве. Hayч. ред. A. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. с. 27.

228 Алексеев C. Проблемы ткории права. Курс лекций:: B 2 T. T.2. Hopмaтивные юридические

акты. Применение права. Юридическая наука (правоведение). Свердловск: Свердловский

юридический институт, 1973. C. 137.

229 Baltag D. Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice. Teză de

doctor habilitat, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea Drept, Chişinău, 2008.

p. 145.

230 Kирилов B. Значениеошибки по советскому уголовному праву. Mocквa: Издательство

АНСССР. 1952. с. 65.

234 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, Nr. 225-XV din 30.05.2003. Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115/451 din 12.06.2003.

235 Braşoveanu D. Noul Cod de Procedură Civilă. Reuşite şi probleme (eseu analitic). Avocatul

Poporului, 2003, nr.7, p. 1.

236 Голенкова З. Динамика социоструктурной трансформации России. Социологические

иследования, 1998, N 10,с. 78-85.

237 АНИКИН B. Процесс становленое гражданского общества в Республике Молдова в

постсоветский период. Дисертация доктора социологических наук. Кишинев, 2003. c. 193.

238 Балаванов A. Социальное неравенство: факторы углубления депривации.

Социологические Исследования, 2003, N 7, c. 34-43.

239 Varzari P. Introducere în elitologie (Studiu). Chișinău: USM, 2003. p. 123.

240 АНИКИН B. Процессстановленое гражданского общества в Республике Молдова в

постсоветский период. Диссертация доктора социологических наук. Кишинев,, 2003. c. 193.

241 Capcelea V. Normele sociale ca factor de stabilizare a societăţii în tranziție. Teză de doctor

habilitat . Chişinău, 2007. p. 3.

242 Capcelea V. Normele sociale ca factor de stabilizare a societăţii In tranziţie. Teză de doctor

habilitat. Chişinău, 2007. p.4.

243 Smochină A. Formarea sistemului contemporan de drept moldovenesc: etape şi modalităţi de

organizare. Revista de Studii de Cercetări Juridi ce, 2007, nr. 1-2. p. 9.

173

244 Popescu S. Tranziţia în statul de drept. Materiale le Conferinţei Internaţionale științifico-

practice „Edificarea statului de drept“, din 26-27.09. 2003, (mun.Chişinău). Chişinău: Bons Offices, 2003, p.

59-60.

245 Smochină A. Revenirea dreptului Republicii Moldova în albia familiei de drept romano-

germanică în anii 1990-1994, Revista Naţională de Drept, 2006, nr.3, p. 33-37.

246 Smochină A. Esenţa dreptului în Republica Moldova: principii doctrinare de dezvoltare (mai

1990-1994). Revista Naţională de Drept, 2005, nr. 10, p. 10-17.

247 He3нaьовa З. KОЛИЗИН В УГОЛОВНОМ ПРАВЕ. Дисертация доктора юридических наук.

Екатеринбург, 1995. c.65.

248 Avornic Gh.,Aramă E. Negru B., Costaş R. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier

juridic, 2004. p. 431.

249 He3нaмовa З. KОЛИЗИН В УГОЛОВНОМ ПРАВЕ. Дисертация доктора юридических наук.

Екатеринбург, 1995. c.61-73.

250 TИХОМИРОВ Ю. КОЛЛИЗИИ МЕЖДУ ПРАВОВЫМЕ АКТАМИ: КОЛЛИЗИИ В ЗАКОНОДАТЕЛЬСТВЕ

УКРАИНЫ: ПРОБЛЕМЫ ТЕОРИИ И ПРАКТИКИ. КИЕВ, 1996. c. 15.

251 Киримов Е. Правовой институт: Автореферат диссертацтт кандидата юридических

наук Саратов, 1998. с. 10.

252 TИХОМИРОВ Ю. КОЛЛИЗИИ МЕЖДУ ПРАВОВЫМЕ АКТАМИ: СПОСОБ ПРЕОДОЛЕНИЯ.

КОЛЛИЗИИ В ЗАКОНОДАТЕЛЬСТВЕ УКРАИНЫ: ПРОБЛЕМЫ ТЕОРИИ И ПРАКТИКИ. КИЕВ, 1996. с. 19.

253 Тиле A. Bремя, пространство, закон. Деиствие советского закона во времени и

пространстве. Москва: Юридическая литература, 1965. сю 39.

254 Dogari I. Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice. Bucureşti: ALL Beck,

2002. p. 63.

255 Bлaceнко H. Koлизионые нормы в советском праве. Науч.. pед. A. Ф. Черданце.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. с. 26.

256 Лазарев B. Общая теория права и государства. Mocквa: Юрист, 1996. c. 262-267.

258 Somone G.-F. Le Droitet la societe d sujourd huiMafpen de Toulouse: 1998. p.187.

259 Тихомиров Ю. Коллизионое npaиo. Москва: Юринформцентр 2000. c. 203.

260 Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democrației şi cultura civică. Ediţia II. Bucureşti:

Şansa, 1996. p. 148.

261 Страшун Б. Конституционное право зарубежных стран.. Мocквa: BEK, 2000. c. 306.

262 Bîrligeanu G.. Răspunderea juridică. Bucureşti: Tribuna Economică, 1999. p. 55-58.

263 Bîrligeanu G. Răspunderea juridică. Bucureşti: Tribuna Economică, 1999. p. 56-57.

264 Legea privind actele legislative ale Republicii Moldova, Nr.780-XV din 27.12.2001.

Monitorul

Oficial al Republica Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002.

265 Топорнин Б. Правовая реформа и развитие высшего юридического образования в

России. Государство и Право, 1996, N 7, c.32-45.

266 Avornic Gh., Aramă E., Negru B.,Costaş E.R Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier

juridic, 2004. p.431.

267 Ceterchi I. Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: All, 1993. p.86.

269 Cулеиманов Ф. Пробелы и коллизии в праве как источник юридических конфликтов.

АВТОРЕФЕРАТ ДИССЕРТАЦИИ КАНДИДАТА ЮРЕДИЧЕСКИХ НАУК. ТИБИЛИС, 1998. c.18.

270 Bласенкo H. Коллизионные нормы в советсеом праве. Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 29.

271 Tиле A. Bpeмя,пространство, закон. Действие советского закона во время и

пространстве.Mocквa: Юридическая литература, 1965. c.39.

272 Дмитриев A., Кудрявцев С. Введение в общую теорию конфликтов. (Юридическая

конфликтология.) Ч. 1. Москва: Юрист, 1993. c. 186.

174

273 Тихомиров Ю. Курс административного права и процессаю Москва:Юринформцентр,

1998. с. 723.

274 Тихомиров Ю. Коллизионное право. Москва: Юринформцентр, 2000. c. 94.

276 Humă. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. p. 119.

277 Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p.399.

278 Vida I. Manual de legistică formală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p. 109.

279 Dobrescu B. Consideraţii privind statutul personalului de specialitate juridică al Consiliului

Legislativ. Buletin de Informare Legislativă, 2003, nr. 1, p. 25-40.

280 Самощенко И. Планирование законотворчествв в СССР. Советское Государство и

Право, 1983, Na 3, с. 3-10.

281 Dobrescu B. Consideraţii privind statutul personalului de specialitate juridică al Consiliului

Legislativ. Buletin de Informare Legislativă, 2003, nr.1, p. 25-40.

282 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț, 1996.

p. 153.

283 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț, 1996.

p. 153.

284 Zlătescu V. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. Bucureşti: Continent XXI,

1994. p. 112.

285 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț, 1996.

p. 155.

286 Zlătescu V. Introducere în legistica formală. Tehnnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț,

1996. p. 157.

287 Aramă E. Controlul constituţionalităţii legilor: istorie şi actualitate. Chişinău: Museum, 2000.

p. 11.

288 Constituţia României. Bucureşti: Steaua Nordului, 2004. 64 p.

289 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la Centrul Creaţie Legislativă, Nr. 842

din

14.08.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97 din 17.08.2001.

290 Legea pentru completarea articolului 24 din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la

Guvern, Nr. 1211 din 11.07.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 106 din 25.07.2002.

291 Hotărîrea cu privire la Centrul Creaţie Legislativă şi la modificarea, completarea şi abroga rea

unor hotărîri ale Guvernului, Nr. 1080 din 30.09.2004. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 181 din

01.10.2004.

292 Legea pentru completarea articolului 24 din Legea nr. 64 XII din 31 mai 1990 cu privire la

Guvern, Nr. 345 din 14.10.2004. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 193 din 29.10.2004.

114 Coliziunile dreptului în instituţia răspunderii juridice

294 Власенко H. Kолизионные нормы в советском праве. Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск:: Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 29.

295 Иванов H. Парадоксы уголовного закона. Государство и право, 1998, No3, c. 57.

296 Власенко H. Коллизионные нормы в советском праве. Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 29.

297 Iliescu D. Consiliul Legislativ — 6 ani de activitate. Buletin de Informare Legislativă, 2002,

nr.1, p. 4,

298 Iliescu D. Consiliul Legislativ — 6 ani de activitate. Buletin de Informare Legislativă, 2002,

nr.1, p. 2.

299 Чечот Д. К вопросу о критерии истинности выводов юридической науки. Советское

Государство и Право,1965, N 2, c.40.

300 Незнамоа З. Коллизии в уголовном праве. Дессертация доктора юридических наук.

Екатеринбург, 1995. c.69.

175

301 Py6анов А. Основные коллизионные вопросы советского законодательства о

гражданстве. Советское Государство и Право, 1979, N 7, c.53-54.

302 Тихомиров Ю. КОЛЛИЗИИ МЕЖДУ ПРАВОВЫМИ АКТАМИ: СПОСОБ ПРЕОДОЛЕНИЯ.

КОЛЛИЗИИ В ЗАКОНОДАТЕЛЬСТВЕ УКРАИНЫ: ПРОБЛЕМЫ ТЕОРИИ И ПРАКТИКИ. КИЕВ,, 1996. c.15.

303 Zlătescu V. Introducere în legistica forală. Tehnica legislativă. Bucureşti: Oscar Prinț, 1996.

p.3-1.

304 Zubco V. Curtea Constituţională — unica autoritate publică politico — jurisdicţională.

Chișinău

Museum, 2000. p.65.

305 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a intrat în

vigoare la 27 august 1994.

Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

306 Costachi Gh. Controlul constituţionalităţii legilor şi respectarea drepturilor omului. Revista de

Studii de Cercetări Juridice, 2007, nr.1-2, p. 59.

307 Aramă E. Controlul constituţionalităţii legilor: istorie şi actualitate. Chişinău: Museum, 2000.

p.8.

308 Aramă E. Controlul constituţionalităţii legilor: istorie şi actualitate. Chişinău: Museum, 2000,

p.30.

309 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a intrat în vigoare la 27 august

1994. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

310 Aramă E. Controlul constituţionalităţii legilor: istorie şi actualitate. Chişinău: Museum, 2000.

p.30.

311 Zubco V. Curtea Constituţională — unica autoritate publică politico — jurisdicţională. Chiși-

nău: Museum, 2000. p. 126-140.

312 Zubco V. Curtea Constituţională — unica autoritate publică politico — jurisdicţională. Chişi-

nău: Museum, 2000. p. 136-127.

313 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a intrat în vigoare la 27 august

1994. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

314 Codul jurisdicţiei constituţionale, Nr.502-XIII din 16.06.95. Monitorul Oficial al Republica

Moldova nr. 53-54/597 din 28.09.1995.

316 Codul jurisdicţiei constituţionale, Nr.502-X III din 16.06.95. Monitorul Oficial al Republica

Moldova nr. 53-54/597 din 28.09,1995.

317 Puşcaş V. Unele probleme privind excepţia de neconstituţionalitate. Revista Naţională de

Drept, 2006, nr.4, p. 11.

318 Codul jurisdicţiei constituţionale, Nr.502-X- III din 16.06.95. Monitorul Oficial al Republica

Moldova nr. 53-54/597 din 28.09.1995.

319 Zaporojan V. Protecţia drepturilor fundamentale în justiţia constituţională a Republicii

Moldova. Teză de doctorat. Chişinău, 2007. p.1 14.

320 Decizia asupra sesizării Judecătoriei Făleşti cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a

Legii nr.l86-XVI din 29 iunie 2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 43-46 din 26.03.2007

321 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica aplicării de către instanțele

judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30 ianuarie 1996Culegere de

hotărîri explicative. Curtea Supremă de Justiţie. Chișinău, 2002.

322 Puşcaş V. Impactul noii proceduri civile de ridicare a excepției de neconstituţionalitate.

Justiţia Constituţională în Republica Moldova, 2007, nr.l, p.13.

323 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, Nr.225-XY din 30.05.2003. Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115/451 din 2.06.2003.

324 Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, Nr. 317 din 13.12.1994.

Monittorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 07.02.1995.

325 Legea cu privire la Curtea Supremă de justiţie, Nr.129 din 15.02.2000. Monitorul Oficial al

Re publica Moldova nr. 196-199 din 12.09.2003.

176

326 Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, Nr.514-XIIl din 06.07.1995.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 58 din 19.10.1995.

327 Codul jurisdicţiei constituţionale, Nr.502-XIII din 16.06.95. Monitorul Oficial al Republica

Moldova nr. 53-54/597 din 28.09.1995.

328 Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Nr.122-XV din 14.03.2003. Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.

329 Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, Nr. 317 din 13.12.1994.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 07.02.1995.

330 Zubco V. Curtea Constituţională — unica autoritate publică politico — jurisdicţională. Chişi-

nău: Museum, 2000. p. 67.

331 Prisacaru V. Tratat de drept administrativ român. Partea generali Bucureşti: Lumina Lex,

1993. p.237.

332 Dastic A. Contenciosul administrativ în Republica Moldova. Teză de doctorat. Chişinâu,

2006. p.32.

333 Legea privind administraţia publică locală, Nr.436 din 28.12.2006. Monitorul Oficial al

Republica Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007.

334 Prisacaru V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex,

1993. p.275.

337 Legea Republicii Moldova cu privire la petiţionare, Nr.l90-XIII din 19.07.1994. Monitorul

Oficial al Republica Moldova nr. 190-XIII din 10.07.1994.

338 Legea Republicii Moldova, Legea contenciosului administrativ, Nr.793-XIV din 10.02.2000.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 537-58 din 18.05.2000.

339 Prisacaru V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex,

9993.p.278.

340 Власенко H. Коллизионные нормы в советском праве. Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издателиство Иркутского Университета, 1984. c. 56.

341 HeзHaмовa 3. Коллизии в уголовном праве. Дисертацция доктора юридических наук.

Екатеринбург, 1995. c.70.

342 Сулейманов Ф. Пробелы и коллизии и праве как источник юридических конфликтов.

Автореферат диссертации кандидата юридических наук. Тибилис, , 1998. c.17.

343 Maлков B. Конкуренция уголовно-правовых норм и ее преодоление. Советское

Государство и Право, 1975, N3, с. 59.

344 Cулейманов Ф. Пробелы и коллизии в праве как источник юридических конфликтов.

АВТОРЕФЕРАТ ДИССЕРТАЦИИ КПНДИДАТА ЮРИДИЧЕСКИХ НАУК. ТИБИЛИС,, 1998. c.17.

345 Peyтов В. Юридицеская практика и развитие законодательсева. АВТОРЕФЕРАТ

ДИССЕРТАЦИИ КПНДИДАТА ЮРИДИЧЕСКИХ НАУК СВЕРДЛОВСК, 1968. с. 10.

346 Власенко H. Коллизионные нормы в советском праве. Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издательства Иркутского Университета, 1984. c. 91.

347 Мюллер P. Соотношение междунородное и ноционального праваю Москва:

Международные отношения, 1982. с. 54; Рубанов А. Основные коллизионные вопросы советского

законодательства о гражданствк. Советское Государсево и Право, 9979, N 7, c. 48 55.

348 Cyлейманов Фю Пробелы и еоллизии в праве как источник юридических конфликтов.

Вторефервт диссертачиикандидата юредических наук. Тбилиси, 1998. c.15.

349 Незнамова З. Коллизии в уголовном праве. Дисертация доктора юридических наук.

Екатеринбург, 1995. c.79.

350 Bласенко Н. Логико-структурные дефекты советского права. Правовединие,1991, N3,

c.34.

351 Лазарев В. Правоположения понятие,происхождение и роль в механизме юридического

иоздеиствия. Правоведение, 1976, N6, сю 8.

352 Незнамов 3. KOЛЛИЗИИ В УГОЛОВНОМ ПРАВЕ. ДИССЕРТАЦИЯ ДОКТОРА ЮРИДИЧЕСКИХ

НАУК. УКАТЕРИНБУРГ, 1995. c.61-73.

177

353 Ьагузов H., Maлькo A. Тещрия государства и права. Курс лекций. Москва: Юристь,

2001. c. 432.

354 Тихомиров Ю. Юридическая коллизия, власть и правопорядок. Государство и Право,

1994, NU, c.10.

355 Алексеев С. Проблемы теории права. Курс лекции:м KpaT в 2т. т2.a. нормативные

юридические акты. Применение права. Юртдическая наука (правоведение). Свердловск:

Свердловский юридический институт, 1973. C. 242.

356 Бабаев В., Bapaнов B. Общая теория права. Краткая энцеклопедия. Н. Новгород:

Нижегородский юридический институт, 1997. c. 137.

357 Тиле А. Время,пространство, закон. Действие советского закона во время и

пространстве. Москва: Юридическая литература,1965. с. 165.

358 Власенко Н. Коллизионные нормы в советском правею Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 55.

359 Богусловский М. Международное часное правою Москва: Международное отношения,

1989. c.77.

360 Литвинцев М. Нормативно-правовые аспекты разрешения конфликтов. Диссертация

кандидата юридических наук. Москваа, 1996. c.36.

361 TИЛЕ A. Время, пространство, закон. Действие советского закона во времени и

пространстве. Москва: Юридическая литература, 1965. c. 175.

362 Сулейманов Ф. Проблемы и коллизии в праве как источник юридических еонфликтов.

Автореферат диссертации кандидата юридических наук. Тбилис, 1998. c. 18.

370 Алексеев С. Проблемы теории права.Kypc лекций: в 2т. Т.2. Нормативныу

юридтческие акты.Применение права. Юридическая наука(npавоведение). Свердловск:

Свердловский юридический институт, 1973. c. 46.

371 Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului: curs introductiv. Cimişlia: Tipcim, 1996. 279

p.

372 Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Lumina, 1997. p.61.

373 Bласенко H. Логико-структурные дефекты смстемы советского права. Правоведение,

1991, N 3, c. 42.

374 Сенякин И. Погятие и виды специальных норм советского социалистического права.

Саратов: Издательство СГУ, 1981. c.25.

375 Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006. p.

422

376 Kaртащов B. Интерпретационная праетика в правовой системе общества: новые

подходы и идеи. Ярославль: Издательство Ярославского Государство Университета, 1997. c.20.

377 Kaртащов B. Интерпретационная праетика в правовой системе общества: новые

подходы и идеи.Ярославль: Издательство Ярославского Государство Университета, 1997. c.35.

378 Bласенко Н. Коллизионные нормыв советском праве. Науч. ред. А. Ф. Черданцев.

Иркутск: Издательство Иркутского Университета, 1984. c. 78.

379 Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bonos Offices, 2006. p.

432.

380 НИКИТИНСКИЙ B. Преодоление противоречий в процессе правоприменительной

деятельности. Советское Государство и Право, 1983, N2, c. 14.

381 Baттель Э. Право народов на самоопределение или принципы естественого права,

применяемые к поведению и делам наций и суверенов. Москва: Юридическая литература, 1960.

c.397-402.