CONCEPTUL DE DIVINITATE în filosofia greacă şi în gândirea creştină

Uimit în faţa miracolului cosmic – uimirea, cum spune Platon, fiind începutul oricărei filosofii – omul, fiinţă raţională, încercând să desluşească frumuseţea, grandoarea şi ordinea desăvârşită a Universului, a ajuns la ideea de divinitate – unicul principiu care explică originea, alcătuirea şi finalitatea lui.

Primul filosof grec ce a admis la originea lumii acţiunea unui principiu ordonator, denumit „nous”, a fost Anaxagora Însă cel care a avut ideea unui Dumnezeu unic, principiu creator şi ordonator al lumii a fost Socrate. În viziunea lui Socrate, nu gândirea constituie esenţa cauzei primare a Universului, ci Binele. Universul trebuie conceput ca produsul unei cauze binefăcătoare, al unei cauze morale. Cauza aceasta face ca fenomenele să se producă nu fiindcă e necesar, ci fiindcă e bine. O asemenea cauză nu poate fi decât de natură divină, iar acţiunea ei în lume – permanentă.

Platon, elevul lui Socrate, sistematizând gândirea mentorului său, adversar declarat al materialismului antic, a elaborat teoria idealist-obiectivă a Ideilor. Potrivit acestei teorii, existenţa în sine cuprinde două laturi: una văzută – lumea fenomenală, şi alta nevăzută, suprasensibilă – lumea noumenală, lumea Ideilor.

În gândirea lui Platon, adevărata realitate o constituie lumea Ideilor. Ele sunt absolute, imuabile, totdeauna unitare şi de aceeaşi natură. Ele constituie lumea de dincolo de timp şi spaţiu, lumea transcendentă, dominată şi pătrunsă de un principiu de natură divină – Ideea de Bine.

Lumea fenomenală, lumea sensibilă, este o umbră a Ideilor. Materia, care pare a exista în Univers, este o simplă nonexistenţă, fiind, de fapt, „ceea ce nu este”. Lucrurile din natură iau naştere prin încorporarea Ideilor în materie, prin colaborarea Ideilor cu irealitatea materiei. După cum se poate observa, lucrurile sensibile, „umbre” sau simple „copii” ale Ideilor, nu au o realitate ontologică decât în măsura în care „participă” la lumea pură a Ideilor, la lumea arhetipurilor, modelele lor originare.

După Platon, Ideile, deşi sunt absolute, ele nu posedă totuşi acelaşi grad de desăvârşire. Există o ierarhie a Ideilor – în fruntea cărora se află Adevărul, Frumosul şi Binele – acesta din urmă fiind considerat Divinitatea însăşi, numit de Platon „demiurgos” – principiu raţional, organizatorul, „arhitectul” şi „creatorul” Universului.

După cum reiese din întreaga operă a lui Platon, dar cu precădere din lucrarea Statul, partea a doua şi din Phedros, filosoful grec concepea Divinitatea ca o simplă Idee, întrunind în sine toată desăvârşirea. Ea este neschimbătoare şi bună. Ea este originea Binelui în lume, iar aceasta e manifestarea ideii Binelui. Prin această idee, Platon se ridică la o concepţie înaltă despre Divinitate, care, la el se confundă cu Ideea Binelui absolut, ca origine a tuturor ideilor şi ca singura putere creatoare, ce stăpâneşte atât macro cât şi microcosmosul. Cunoaşterea acestei puteri nu e hărăzită decât acelora care sunt capabili de o iluminare lăuntrică şi de asemănare cu aceasta, cu Divinitatea. E vorba, în acest caz, de cunoaşterea directă, mistică, însă cunoaşterea senzorială şi cea raţională sunt excluse.

Elevul lui Platon, Aristotel, pune la baza existenţei două concepte: „materia” şi „forma”. „Materia” e concepută ca o simplă posibilitate, iar „forma pură” este cauza primă a Universului. Divinitatea este din eternitate. E „cauza cauzelor”. Ea întrepătrunde lumea, fiind iminentă lumii. Deşi iminentă lumii, Divinitatea, ca activitate pură, se deosebeşte cu totul de lume, prin aceea că este înaintea şi în afara acesteia. Ea pune în mişcare lumea, spre scopuri din ce în ce mai înalte, până la cumplita eliberare de această materie, până la realizarea celei mai înalte forme – cea pură. În concepţia lui Aristotel, materia în sine nu există. Ea este pură posibilitate. Poate deveni orice, dar numai sub impulsul „formei”, principiul generator, cauza primară. Lumea, după acest gânditor, e un lanţ întreg de cauze şi efecte, şi pe lanţul cauză – efect, ajungem la cauza pură – Dumnezeu.

            În gândirea creştină, Dumnezeu nu e un principiu, o abstracţiune, ci se manifestă în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Este spirit inaccesibil nouă pe căile obişnuite ale cunoaşterii. El este Fiinţa absolută,

existentă prin sine (ens a se), având în Sine desăvârşirea. El a creat lumea din dragoste, intrând de la început şi a rămas într-un permanent dialog, prin Revelaţie şi rugăciune, cu lumea, călăuzind-o prin harul Său spre desăvârşire, respectându-i omului, la modul absolut libertatea. Zămislind omul, Dumnezeu l-a creat ca o fiinţă liberă, stăpân pe destinul său. A creat o fiinţă liberă şi nu un sclav. A creat un fiu – fiul Său în lumea creaturală

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susținea, probabil influențat de orfism, că sufletul deține imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existența întrupată, ceea ce noi numim viață, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieții adevărate, dar aceasta nu avea loc decât după judecarea greșelilor săvârșite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană "Upanișade", se susține astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să treacă mai multe etape până la o eliberare finală.

Phaidon este un dialog scris de Platon. Acest dialog a fost socotit uneori, de-a lungul veacurilor, cartea cea mare a umanității.

Phaidon povestește lui Echecrates ultima zi a lui Socrate în închisoare și execuția lui. Această narațiune emoționantă servește drept fundal pentru o discuție foarte riguroasă: Socrate încearcă să-și îmbărbăteze prietenii comunicându-le credința sa în nemurirea sufletului și în soarta sa fericită după moarte.

Dialogul se leagă pornind de la obiecțiile succesive ale celor doi auditori -Cebes și Simmias - care îl obligă pe Socrate să facă o demonstrație riguroasă despre natura nemuritoare a sufletului.

Sufletul este independent de corp

Phaidon reia câteva elemente din teologiile orfică și pitagoreică, ce consideră corpul drept o murdărie pentru suflet, iar moartea drept o purificare. Sufletul poate să se pregătească încă din această viață pentru despărțirea de corp prin practici ascetice și extatice. Pentru Platon, numai gândirea rațională și științifică permite sufletului să scape în totalitate de legăturile corporale.

Sufletul este indestructibil

Ideea de Viață este incompatibilă cu orice Idee de descompunere și moarte: sufletul, în calitate de principiu al vieții, este prin urmare nemuritor. Acest argument dialectic este un exemplu pentru acele dovezi pe care Aristotel le va califica drept "verbale și găunoase". Însuși Socrate, conștient de insuficiența demonstrației sale, ar vrea să continue discuția, dar este întrerupt de sosirea gardianului însărcinat cu execuția.

Platon a făcut alte demonstrații despre nemurirea sufletului îndeosebi în Republica, Phaidros, Timaios și cartea a X-a din Legile.

Etica platonica

 

In conceptia sa etica Platon dezvolta idei socratice, reprezentand si el ideea ca cine cunoaste Binele este 

de asemenea bun si face binele, asadar, ca nimeni nu face nedreptatea de bunavoie, ci din nestiinta. De 

asemenea, ca si Socrate, Platon impartaseste si el convingerea ca a suferi din pricina nedreptatii este de 

o mie de ori mai bine decat a faptui o singura nedreptate si ca cel mai important lucru este grija pe care 

omul trebuie s-o aiba pentru mantuirea sufletului sau. Convingerea aceasta are la Platon un caracter 

religios si o adanca seriozitate morala.

 

Etica platonica este fundamentata tot pe metafizica Ideilor, dupa cum si aceasta metafizica isi avea 

originea in nazuinta etica a filozofului. Virtutea adevarata este intemeiata pe stiinta, iar stiinta reala 

adevarata nu este decat aceea despre Idei. Ceea ce face de aceea valoarea sau lipsa de valoare morala a 

omului este problema daca acesta a facut intoarcerea spre lumea divina a Ideilor sau nu. Platon era 

constient - vezi "Gorgias" - ca pentru viata omului nu sunt posibile decat doua idealuri : unul dupa care 

scopul ultim al existentei omului este placerea si altul dupa care Binele este scopul suprem al vietii. Intre 

acestea nu exista un drum de mijloc : omul trebuie sa se hotarasca pentru unul ori pentru altul. Iata de 

ce accentueaza Platon ideea socratica ca a face o nedreptate este, in toate imprejurarile, de o mie de ori 

mai rau, decat a suferi o nedreptate. De aceea, acela care savarseste nedreptati, chiar daca se afla in 

posesia puterii si a tuturor bogatiilor, a onoarei si a tuturor placerilor, este in toate imprejurarile 

nefericit si mai ales nefericit este atunci cand scapa de pedeapsa pentru faptele sale, fiindca el n-are aici 

cel putin prilejul de a se indrepta. Fericit nu este decat acela care este in posesia Dreptatii si a Binelui.

 

Dar ce este "Binele" ? In ce consta acesta ? In "Gorgias", Platon cauta sa raspunda la aceste intrebari in 

sensul ca bun este omul care se afla in posesia virtutii, caci bun nu poate fi decat sufletul in care 

domneste ordinea si masura si care, de aceea, este stapanit de virtute, de stapanire de sine, precum si 

de alte virtuti. Platon accentueaza mereu aceasta armonie veritabila a sufletului, ce se pare ca nu este 

posibila decat daca omul stie sa o puna in acord cu miscarile universului.

 

In centrul preocuparilor eticii platonice se afla problema, asa de importanta, a esentei virtutii. Dupa 

natura ei nu poate exista decat o singura virtute : stiinta despre Bine. Aceasta le cuprinde pe toate 

celelalte si de aceea, dupa multe ezitari, Platon se hotaraste pentru conceptia ca virtutea poate fi 

invatata, daca aceasta este propovaduita de un invatator veritabil, asa cum a fost Socrate.

 

Importanta mai este apoi in etica platonica si deosebirea pe care Platon o face - in Menon si in Phaidon - 

intre o virtute adevarata si alta "cotidiana" ; o deosebire ce descopera si mai pregnant dualismul intre 

cele doua lumi, intre care se petrece marea drama a sufletului uman. Lumea cuprinsa in tarcurile acestui 

veac, cu toate bunurile ei, cat si corpul uman cu necesitatile lui, ce trebuie considerate ca fiind marea 

piedica in calea spre mantuire a sufletului si care, de aceea, trebuie invinse. Cazut in aceasta lume, vale a 

plangerii, prin vina sa, sau prin destinul sau - este indiferent acest lucru - sufletul necorporal nu poate fi 

miscat decat de nazuinta de a se elibera de corp si de legaturile acestuia cu lumea senzoriala, pentru a 

se reintoarce in patria lui nevazuta.

Caracteristic pentru aceasta "morala teologica", cum o numeste Windelband, este ca ea dispretuieste 

virtutea cotidiana, revelandu-i contrazicerile. Platon critica nemilos morala utilitarista, al carei motor 

este tocmai virtutea cotidiana, pe care o numeste "trampa" in care "se schimba placere pentru placere, 

durere pentru durere, teama pentru teama, ca si cand ar fi monede. Este vorba despre un fel de 

masurare, ce nu socoteste ca fiind castig decat bunurile parute ale pamantului".

 

Dimpotriva, in mare pret la Platon este "virtutea filozofica", asadar acea virtute pe care n-o poseda 

decat filozoful si care se fundamenteaza pe cunoasterea Ideilor eterne. Sufletul omului este cel mai de 

pret al acestuia si de aceea grija omului trebuie sa aiba in vedere sufletul si nu corpul. Pentru filozof 

bunurile pamantului n-au nici o valoare, nici banii, nici puterea politica si nici onoarea, pseudobunuri ce 

sunt asa de pretuite de vulg. Din aceasta pricina filozoful nu este capabil sa se aranjeze in comoditatea 

lumii acesteia a colbului, ci el se comporta asemenea unui orb, din pricina ca ochii lui sunt indreptati 

spre lumea netrecatoare a Ideilor. Aceasta este caracteristica filozofului. El este miscat de nazuinta de a 

muri corpului, pamantului si vietii senzoriale, pentru a putea castiga independenta sufletului sau fata de 

necesitatile corporale si prin activitatea pura a gandirii sa se apropie de divin, cum se exprima Platon in 

"Theaitetos". A fi bun inseamna, deci, a fi filozof si a fi filozof inseamna a realiza, prin cea mai mare 

stapanire de sine, eliberarea sufletului de corp. In acest sens trebuie sa se inteleaga acea dorinta dupa 

moarte despre care vorbeste Socrate in "Phaidon", in cea mai adanca concentrare spirituala, 

exemplificata intuitiv prin imaginea mortii. Moartea adevarata inseamna despartirea sufletului de corp. 

Intoarcerea filozofului de la orice placere senzoriala poate de aceea sa fie privita, simbolic, ca o continua 

pregatire a acestuia spre moarte. Privita in acest mod moartea isi pierde pentru filozof groaza ei si se 

transforma intr-o garantie a fericirii adevarate, asadar a unei vieti veritabil filozofica sau virtuoasa.

 

Aceste idei etice primesc adancimi de nebanuit, daca ne gandim ca si la Platon conceptele de datorie si 

libertate de vointa se gasesc plasate in centrul eticii. Mai ales libertatea de vointa are o insemnatate nu 

numai pentru existenta noastra de aici, ci si in stare de preexistenta, in clipa in care sufletul a trebuit sa-

si aleaga destinul sau. Din acest motiv Platon accentueaza mereu raspunderea grea pe care omul o are 

fata de sine insusi si fata de comunitatea in care el traieste. Heraclit si Democrit se intalnesc in afirmatia 

ca inima, caracterul, este demonul omului, ceea ce vrea sa insemne ca individualitatea omului se 

fundamenteaza, in ultima analiza, pe scopul pe care el si l-a ales si caruia ii daruieste sufletul sau. In 

aceasta trebuie sa cautam demonul care-l conduce pe poteca vietii. De aceea libertatea si necesitatea nu 

constituie contraziceri, ci libertatea morala este acea libertate ce creeaza dependenta si necesitate 

morala: dependenta sufletului de legea morala.

 

La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca Platon pune etica in legatura cu psihologia sa, prin 

aceea ca afirma ca celor trei facultati psihice le corespund trei virtuti. Fiecare facultate duce, daca este 

corect educata, la o virtute cardinala : gandirea la intelepciune (sofia), vointa la vitejie (andreia) si pofta 

la cumpatare (sophrosine). Cea mai inalta dintre acestea este intelepciunea, care, trebuie sa le dirijeze 

pe cele doua, caci abia atunci cand fiecare facultate isi indeplineste ceea ce trebuie, omul este desavarsit 

; atunci dreptatea (dicaoisne) devine cea mai inalta virtute la om. Prin intelepciune dreptatea devine o 

realitate. Intelepciunea, vitejia si cumpatarea au rostul sa faca posibila realizarea dreptatii