UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de psihologie

REFERAT

DISCIPLINA: ISTORIA PSIHOLOGIEI

CONCEPȚIA DESPRE SUFLET LA VECHII

GRECI

Profesor coordonator Student

Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu

BUCURESTI

-2013-

1

CUPRINS

Cap I. Idei religioase în Grecia antică pag. 2

Cap II. Platon și nemurirea sufletului pag. 4

Cap III. Aristotel și concepția despre suflet pag. 6

Cap IV. În loc de încheiere pag. 8

Bibliografie pag. 9

2

CAPITOLUL I.

Idei religioase în Grecia antică

Credințele religioase au definit istoria lumii. Diferite si foarte puternice, acestea au

marcat cultura, filozofia și politica, creând sisteme de gândire si hotarând coduri morale.

Religiile cad de acord asupra anumitor aspecte, și anume: viața umană nu se limitează la o viață

terestră; faptele noastre influenteaza viitorul nostru și după moarte; participerea la opera creației

ne impune o datorie de educare a noastră dar si a celolalți.

Bazele solide ale civilizației europene se pun in Grecia. Oamenii Eladei au fost

deschizători de drumuri in economie, știință, filozofie, politică. Un rol insemnat revenea, de

asemenea, ritualurilor religioase.

Religia a fost principala sustinatoare a caracterului imaterial, supranatural al psihicului

(ulterior această concepție a fost impărtășita și de filozofi, începând cu Platon).

În Grecia antică, unul dintre ritualurile private cu o puternică implicație socială era

ritualul funerar. Psihicul uman era perceput ca o substanță ascunsă care, o dată cu moartea, se

separă de corp sub forma unui abur, a unui duh. Pentru a fi impăcat, mortului i se aduceau

ofrande – repetate în a treia și a noua zi – de miere, ulei si apa. Ritualurile funerare îl uneau pe

defunct cu lucrurile de dincolo.

In viata individului și a familiei, nașterea constituia un moment critic: nou născutul

apărea ca un corp străin care era alipit casei printr-o înconjurare de trei ori a vetrei, înainte de a-i

fi dat un nume.

Nu mai puțin importantă era căsătoria, prin care o femeie părăsea căminul tatălui pentru

căminul soțului și prelua controlul asupra lui.

Ritualurile de naștere, căsătorie și moarte marcau etapele existenței umane și

interacționau cu viața publică. Ele nu se puteau sustrage divinităților care stăpâneau ordinea

cosmică pe care se întemeia supraviețuirea.

Concepțiile despre suflet s-au născut când credința mitologică a putut fi preschimbată de

o alta despre materie, care a încercat să explice sufletul pe baza legilor naturii. Omul – inclusiv

sufletul său – era inclus și făcea parte din sistemul naturii. Activitatea din natură era explicată din

3

perspectiva fenomenelor ce puteau fi reduse la manifestarea elementelor componente de bază,

primordiale (apa, aerul, focul). Sufletul (dotat cu proprietatea automișcării) făcea parte din

natură și din substanța cosmică și era de natură materială.

Anticii greci credeau că, prin felul lor de a fi, omul participă la divinitate. Prin purificare

si ritualuri inițiatice era asumată condiția divină.

Iată câteva din concepțiile despre suflet exprimate de personalități ale vremii.

Pitagora credea despre suflet că este de natură divina și ca este răsuflarea zeilor pusă in

corp omenesc și că sufletele migrau dintr-un corp în altul (metempsihoza).

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Pentru

el, cunoașterea propriei ființe și a propriului destin se realizează pe doua căi: pe cale oraculară,

prin metode divinatorii sau pe cale directă, prin cunoașterea de sine care se realizează prin

contemplare interioară, prin introspecție. Este binecunoscut dictonul socratic: ”Cunoaște-te pe

tine insuți”.

Socrate a fost un susținător al nemuririi sufletului, moartea fiind comparată cu un somn

fara vise, ea reprezentând, de fapt, o nemurire individuală a sufletului.

Dar cea mai mare importantă in evolutia conceptelor filozofice și, ulterior, psihologice,

au avut-o Platon și Aristotel

4

CAPITOLUL 2

Platon și nemurirea sufletului

Platon (427 – 347 îCh) a avut cel mai mare aport in răspândirea ideii de nemurire a

sufletului în mediile lumii occidentale. Acest concept al nemuririi sufletului ocupă un loc

principal în gândirea platonică pentru că este cea mai importantă treaptă în dezvoltarea

cunoașterii. Dacă sufletul nu ar exista înainte de intrarea sa în corp, Platon nu ar mai putea

dezvolta ideea cunoașterii prin reamintire. Dacă sufletul nu ar trăi după moarte, iar în condiția sa

materială nu poate cunoaște cu adevărat nimic,atunci cunoașterea i-ar fi refuzată pentru

totdeauna.

Psihologia lui Platon se află în strânsă legătură cu metafizica și filozofia naturii, iar

conceptia lui despre suflet evidentiază idei religioase ale mai multor secte antice. Dar vocatia

primă a lui Platon nu a fost religioasă, ci politică. Aspiratia lui era să construiască cetatea ideală

in care fiecare locuitor să aibe locul lui bine stabilit și să înfăptuiască o funcție precisă. Această

gândire va forma temeiul doctrinei politico-sociale platonice. Platon a studiat și matematica unde

a fost fascinat de concepția pitagoreică a unității universale.

Încercând să demonstreze teoria despre Idei (Platon vorbește despre lumea Ideilor ca

despre modelul lumii noastre, sau că obiectele materiale imită Ideile), el s-a apropiat de anumite

doctrine orfice și pitagoreice privind soarta sufletului.

În viziunea platonică, trăsăturile sufletești sunt proprii doar omului, ele nefiind

reproductibile la nivel senzorial. Gândirea nu poate fi investigată pe cale senzorială, percepția și

rațiunea aparținând unor lumi total diferite. Sufletul este inălțat la nivele superioare de reflectare.

Există un dialog permanent al sufletului cu sine insuși: ”Când sufletul se gândește, el se

întovărășește cu sine însuși.” Platon acorda un rol deosebit limbajului interior, cu rol decisiv in

gandire.

Sufletul are o pozitie de mijloc intre cele două lumi (cosmică și materială);el este de

origine divină,inrudit cu Ideile eterne, dar, în urma unei vini, acesta s-a coborât intr-un trup

muritor. Corpul reprezintă o serioasă piedicăpentru divinitatea sufletului, deoarece el este supus

poftelor și pasiunilor. O salvare din această stare este posibilă o dată cu venirea morții, ea fiind

cea care eliberează sufletul, pentru ca acesta să se orientrze către lumea Existenței adevărate.

5

Important este insă că Platon caută să dovedească în mod științific că sufletul este nemuritor.

Argumentele lui Platon se fundamentează pe teoria Ideilor (prezentate, pe scurt, după Wilhelm

Capellle, intr-o traducere aproximativă):

- Sufletul este nemuritor, fiindcă ceea ce se mișcă pe sine este nemuritor; ceea ce se

mișcă cu de la sine își are originea și începutul in sine insuși.

- Orice cunoaștere este o ”reamintire” a Ideilor intuite înainte de această existență, in

concluzie, sufletul a existat înainte de această viață, iar prin reamintirenoi devenim

conștienți. Dacă sufletul a existat înainte de naștere, nimic nu împiedică ca el să

existe și după separarea de corp,reintrând in lumea sufletelor ideale

- Corpul este pieritor, căci se descompune, deci, el este compus, iar prin descompunere

se distrug elementele ce-l alcătuiesc. In concluzie, ceea ce este simplu nu se

descompune. Ideile sunt nepieritoare, fiindcă sunt simple. Cunoașterea Ideilor de

către suflet face dovada înrudirii acestora, deci, sufletul este nedestructubil,

nepieritor, nemuritor.

- Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decât prin perticiperea la lumea Ideilor. Sufletul

participă la Ideea vieții. Ceea ce este insuflețit este plin de viață, deci el nu poate

particioa la Ideea morții. Sofletul exclude moartea, fiind legat de Ideea vieții, deci

este nemuritor.

În urma argumentărilor platonice reiese ca Platon se gândea la nemurirea individuală, la

veșnicia Eului uman.

In viziunea lui Platon, sufletul are tri puteri: rațiunea ce se află în cap, sentimentele ce se

află în piept și poftele ce se găsesc în pântece. După cum predomină una din cele trei puteri

asupra omului, Platon a clasificat oamenii în: însetați după știință, vanitoși si iubitori de câștig.

Concepția platonică despre suflet a influențat psihologia antică, iar idei din această

concepție vor fi luate și dezvoltate și de alți filozofi, chiar si de unii dintre făuritorii bisericii.

6

CAPITOLUL 3

Aristotel si concepția despre suflet

Aristotel (384 – 322 îCh) a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei antice; a

fost cel dintâi mare gânditor al lumii care s-a preocupat cu egal interes de toate domeniile

cunoașterii umane, aducând contributii majore în politică, economie, stabilind repere

fundamentale în teoria valorilor.

În conceptia lui Aristotel, Pamântul era centul imobil al Universului și era alcătuit din

patru elemente fundamentale: pamânt, aer, foc și apă. El a introdus, însă, și un al cincelea

element, eterul (aither), pentru a putea explica mișcarea stelelor în Univers.

Aristotel a definit sufletul ca fiind ”miezul” unei ființe umane,” prima entelechie a

corpului organic – vital”. Sufletul este privit de Aristotel ca fiind esența corpului, căci fără suflet

corpul nu mai este decât un cadavru. Ca formă a corpului, sufletul este totodată și scopul

acestuia, căci scopul corpului este realizarea vieții sale. Filozoful nu a considerat sufletul ca fiind

un ocupant separat al corpului. Deci, sufletul este ”prima realitate” a unui corp: capacitatea sa

pentru viața insăși, separată de diferite abilități ale sufletului (ex: senzația, nutriția) care, atunci

când sunt aplicate, constituie ”a doua realitate” – implinirea.

Știind să fructifice ceea ce era verificabil, din punct de vedere științific, in teoriile despre

viața sufletească și să inlăture tot ceea ce era simplă părere, Aristotel devine intemeietorul

psihologiei empirice.

Sufletul este împărțit in: suflet vegetativ (dorința, apetitul), pe care-l posedă plantele și

care este principiul vieții in general; suflet senzorial (simțirea), care la animale se adaugă

sufletului vegetativ; sufletul rațional pe care îl posedă numai omul ți la care se adaugă celelalte

două: sufletul vegetativ și cel senzorial. Sufletul vegetativ și cel senzorial sunt trecătoare. Numai

sufletul rațional nu se distruge prin moarte și nu se amestecă cu corpul, rolul său fiind gândirea,

rațiunea, judecata. Sufletul înseamnă o operație concretă, este activitate și orientare. Nu este ceva

ce stă în afara corpului, ci ceva care, din afară, să contribuie la punerea lui în funcțiune.

Cunoștința incepe prin impresiile simțurilor, ce primesc pasiv formele lucrurilor; așadar,

cunoștința este intrarea formelor lucrurilor în suflet. Intelectul, însă, separă din percepții tot ceea

ce întunecă forma pură, pentru ca să rețină esența sau forma lucrurilor. Adevărul este deplina

7

corespondență a ideilor noastre cu esențele lucrurilor: ceea ce este gândire în noi este esența,

realitatea adevărată în afară de noi.

Aristotel a încercat să explice fenomenul memoriei cu ajutorul conceptelor

”potențialitate” și actualitate. Amintirea nu este decât trezirea unei mișcări potențiale ce a rămas

în organul de simț, la actulitate. Aristotel ajunge la concluzia că percepțiile senzoriale lasă în

suflet anumite impresii sau imagini, care sunt păstrate de memorie. Reamintirea involuntară

(reprezentări, senzații, apetit) este proprie animalelor, dar amintirea conștientă nu-i revine decât

omului.Aristotel pune aici problema conștiinței. Mintea este considerată ca o proprietate exclusiv

umană, fiind scoasă din sfera activităților corporale. El a emis postulatul conform căruia

inteligența este ceva diferit de corp și nu se amestecă cu acesta. Dincolo de sufletul corporal

inteligența ajunge la a se confrunta cu postura neobișnuită a lucrurilor, a obiectelor care au

nevoie de un adevăr absolut.

Forma sufletului, proprie doar omului, cu care acesta înțelege și gândește, este uniunea

intelectului cu rațiunea și conștiința. Spiritul este partea proprie sufletului uman care nu este

dependentă de nici un organ corporal. Sufletul senzorial și cel vegetativ sunt dependente de corp

și împărtășesc același destin cu corpul: sunt trecătoare. Rațiunea este nemuritoare, este activitate

pură, ca și spiritul divin, ceea ce face să fie veșnică.

Ceea ce constituie esența sufletului este gândirea și pe gândire se fundamentează – după

Aristotel – înrudirea sufletului cu divinitatea.

8

CAPITOLUL IV

In loc de incheiere

Cred că măcar o dată în viață mulți dintre noi ne-am pus întrebarea: ”Există suflet?” sau

”Ce este sufletul?”. Părerea mea e că sufletul nu poate fi definit. Sufletul este specific tuturor

ființelor în special omului. Sufletul este substanța spirituală care oglindește întreg

comportamentul uman. El este totul pentru om, este însăși viața. Sufletul e unic; el reuneste

totalitatea experiențelor trăite, amintiri, sentimente; este puterea de a o lua de la capăt.

Părintele Arsenie Boca spunea: ”Trupul trăiește dacă e locuit de suflet; iar sufletul

trăiește dacă e locuit de Dumnezeu. Așadar, sunt oameni care au într-înșii suflete vii, și sunt

oameni care au suflete moarte. Moartea trupului este despărțirea sa de suflet; iar moartea

sufletului este despărțirea sa de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau

de un suflet mort.” (Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Impărăției, ed Sfintei Episcopii Ortodoxe

Române a Aradului, Deva, 2006)

Sufletul suntem noi; de noi depinde cum avem grijă de el, cum îl educăm, pentru ca el,

sufletul, să fie paradis, nu infern.

Ce este sufletul? Cel mai bun răspuns la această intrebare cred că este acesta:

SUFLETUL ESTE O ENIGMA!

9

BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel, Despre suflet, Ed. Humanitas, București, 2005.

2. Capelle, Wilhelm, Historia de la filosofia Griega, Ed. Gredos, Madrid, 1981

3. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic,

București, 2000.

4. Filoramo, Giovanni, Istoria religiilor – vol.1, Ed. Polirom, Iași, 2008.

5. Golu, Mihai, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitară, București, 2005.

6. Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor – vol. 1, Ed. Nemira, București, 2012.

7. Platon, Opere – vol. 4, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.