Comunicare sociala si mass media

Texte curs 2011

Conf. Dan Chiribuca

Comunicarea sociala: clarificari conceptuale.

ntr-un sens foarte larg, comunicarea este nteleasa ca interactiune prin intermediul careia se realizeaza un transfer. n absenta unor circumscrieri minimale aproape orice poate fi considerat comunicare: apa oceanului comunica cu soarele, o celula comunica cu organismul din care face parte, un calculator cu imprimanta, un om cu alti oameni sau cu mediul nconjurator.

Prin comunicare se poate ntelege schimb, contact, transfer, energie, informatie (Lohisse, 2002:12). Chiar limitnd domeniul de interes la fenomenul comunicarii umane, constatam ca termenul de comunicare ramne n buna masura neclar. Aceasta neclaritate este alimentata de faptul ca elementele participante sunt variabile ca numar, continut si structura (relatii ntre ele) si de multiplele circumscrieri si focalizari posibile, variatie concretizata ntr-o multitudine de paradigme ce concura la definirea si analiza fenomenului.

Una dintre cele mai frecvente si utilizate abordari este interesata de comunicare ca proces al transmiterii de informatie, proces operationalizat ntr-un model de tip liniar Emitator Mesaj- Canal Receptor. Conform acestui model, comunicarea este un proces intentional, conditionat de implicarea constienta a participantilor. Miza principala a comunicarii este transmiterea corecta a mesajului, iar modelul si propune sa identifice factorii ce influenteaza succesul acestei transmisii. Desi foarte important n panoplia paradigmelor comunicarii, modelul informational propus pentru prima data de catre Shannon si Weaver, este fundamental limitat de faptul ca ignora cteva caracteristici esentiale ale comunicarii.

Un prim aspect se refera la ceea ce constituie att axioma centrala a Scolii de la Palo Alto , ct si esenta perspectivei semiotice. Conform reprezentantilor Scolii de la Palo Alto, comunicarea este inevitabila, respectiv non-comunicarea este imposibila. Comunicarea este independenta de intentionalitate, fiindca orice este semn si deci comunicam, chiar si atunci cnd nu avem intentia sa facem acest lucru. Chiar si inexistenta interactiunii poate fi purtatoare de semnificatie. Absenta noastra de la un eveniment, comunica uneori mai mult dect cuvintele pe care le-am fi spus n calitate de participanti. Iar daca pentru Scoala de la Palo Alto, emitatorul comunica si cnd nu are intentia de a face acest lucru, abordarile semiotice ale comunicarii extind cmpul circumscrierilor legitime, postulnd ca lumea ntreaga nu este altceva dect un text, pentru simplul motiv ca totul

este purtator de semnificatie. Pentru semioticieni producatorul textului, emitatorul din perspectiva paradigmei mecaniciste, este irelevant. Elementele cheie sunt textul si receptorul, fiindca sensul este generat de interactiunea dintre acestia.

Roland Barthes n Sistemul modei: O haina, un automobil, o mncare gatita, un gest, un film, o imagine publicitara, o mobila, un titlu de ziar iata n aparenta o serie de obiecte eteroclite. Ele au nsa n comun faptul ca sunt semne si li se aplica aceeasi activitate: lectura. Omul modern

si petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: masina mi indica statutul social al proprietarului, haina, doza de conformism (excentritate a personajului), aperitivul (tuica sau whisky) stilul de viata al gazdei.

O a doua limita majora tine de faptul ca teoria informatiei reduce comunicarea la relatia dintre emitator, receptor, canal, mesaj si cod, la aspectul sau material, ori n cadrul comunicarii nu totul este material. Comunicarea nu nseamna doar schimb de informatii (Pedler: 2001). Desi destul de frecvent termenii sunt folositi ca si cum ar fi sinonimi, semnificatia nu este echivalenta cu informatia. Operational, informatia poate fi definita ca si capacitate a mesajului de a reduce incertitudinea. Dimensiunea sa principala este noutatea. Un mesaj nu contine informatie daca ne spune ceea ce stim deja. Focalizarea pe informatie acopera una dintre cele mai importante dimensiuni ale comunicarii, finalitatea pragmatica. Informatiile sunt esentiale n cunoasterea mediului fizic sau social si luarea deciziilor, dar comunicarea umana nu se reduce nici pe departe doar la aceasta dimensiune. O mare parte dintre mesajele transmise n procesul comunicarii nu au finalitate informativa. Celor pe care i iubim le spunem ca sunt frumosi, nu pentru a le reduce incertitudini estetice, ci pentru a le furniza garantii afective. n acest caz, importanta nu este informatia transmisa, ci relatia mediata de catre comunicare prin intermediul mesajului. Apoi caracterul de noutate al unui mesaj nu depinde dect n mica masura de un dat fix, ontologic, de natura factuala. Noutatea, respectiv incertitudinea sunt adesea contextuale. Spatiul fizic, spatiul social si timpul sunt principalele coordonate n functie de care un acelasi mesaj contine sau nu o componenta informationala.

Distinctia dintre informatie si sens este esentiala. Informatia se transmite si presupune obligatoriu o implicare activa a cel putin unuia dintre participantii la interactiunea comunicationala. Semnificatia se genereaza si implica participare.

Comunicarea ca actiune de transmitere de informatie permite o abordare de tip pozitivist. Comunicarea este vazuta ca un flux liniar, segmentabil, ce permite analize secventiale, componenta cu componenta. Dependentele sunt liniare si cauzale. Fiecare element este analizat si evaluat (evaluabil) n termeni de contributie adusa la succesul-esecul comunicarii (transmisiei). Relatiile dintre participantii la proces sunt ierarhice si, deci asimetrice, iar mesajele pot fi validate prin raportare la o realitate obiectiva.

Focalizarea pe semnificatie si sens reprezinta atributul definitoriu al perspec

tivelor fenomenologice. Comunicarea este vazuta ca ritual, fiind accentuate elemente ca mutualitatea si reciprocitatea perceptiilor. Sensurile sunt egal dezirabile si legitime. Intereseaza modul n care acestea sunt generate, nu validitatea lor n raport cu o realitate obiectiva. O definitie tip este aceea propusa de Rogers si Kincaid, ce definesc comunicarea ca un proces n care participantii creaza si mpartasesc informatia pentru a ajunge la ntelegere reciproca (Rogers, Kincaid, 1981:63).

Comunicarea nu mai este gndita n termeni de sursa si receptor, fiecare persoana devenind participant. O consecinta importanta a definitiei ca proces (ritual) este aceea ca comunicarea nu are limite temporale definite precis si neunivoc. Este dificil de stabilit nceputul si sfrsitul comunicarii fiindca semnificatia este nu att rezultatul unei singure interactiuni precis specificate, ct a tuturor experientelor noastre anterioare.

O a treia limita majora a modelului transmisiei mecanice este aceea ca prin focalizare pe transmisie si informatie, acorda contextului comunicarii o importanta minora. Pentru modelul transmisiei mecanice, contextul este relevant doar ca mediu producator de zgomote. Influenta contextului asupra comunicarii consta n faptul ca acesta poate bruia sau facilita transmisia. Ori conform att perspectivelor interactioniste, ct si a celor semiotice, actiuni catalogate ca noncomunicari, devin actiuni comunicationale daca le atribuim o semnificatie prin identificarea (gasirea) unui context de lectura pertinenta.

n concluzie, comunicarea este un proces multi-dimensional, iar orice tipologie ce ignora aceasta caracteristica, cum ar fi transmisie versus proces sau informatie versus semnificatie, este simplista si inerent incompleta. n fapt definitiile comunicarii reflecta acest specific, paradigmele fiind rezultatul unor intersectii multi-dimensionale, ce iau n considerare elementele procesului, intentionalitatea si efectele.

Elementele interactiunii comunicationale: participanti, mijloace, continuturi.

n ceea ce priveste elementele comunicarii, distingem trei categorii distincte, fiecare dintre acestea stnd la baza unor cmpuri autonome de analiza:

a) participantii; conform paradigmei mecaniciste acestia sunt emitatorul (E) si receptorul (R). Pentru teoria proceselor comunicationale, participantii sunt actori egali a caror interactiune contribuie la constructia semnificatiei. Modalitatea n care este privita relatia dintre participanti, modalitatile si axele utilizate n definirea acesteia, sta la baza unor circumscrieri paradigmatice fundamentale. Cele mai importante dimensiuni privesc specificul interactiunii. Aceasta poate fi unidirectionala sau bidirectionala, simetrica sau asimetrica, activa sau pasiva.

b) mijloacele de comunicare; Definesc o dubla dimensiune, una materiala, referitoare

la canalele utilizate si una simbolica, ce priveste limbajele utilizate n comunicare. Sub acelasi nume generic coexista (McQuail:1999, p.71):

- sisteme lingvistice si coduri:sistemul formal de semne si reguli de utilizare ce constituie continutul fizic al mesajelor.

- activitati, tehnici si procedee de codificare a mesajelor

- tehnici si activitati legate de transmiterea mesajelor; tehnologiile: tiparul, telegrafia, telefonul, televiziunea, internetul

- activitati si tehnici asociate receptarii

c) continuturile; doi termeni concura la definirea continuturilor comunicarii, mesaj si text, distinctia dintre acestia fiind una importanta si deloc formala. Separat de influenta pe care o exercita mijloacele de comunicare asupra continuturilor mediate prin comunicare, mesajul presupune implicarea activa si constienta a ambilor participanti. Textul exista autonom si independent de autorul sau. Optiunea pentru text este echivalenta cu punerea n paranteza a emitatorului ca entitate relevanta pentru procesul comunicarii.

Alte doua distinctii importante sunt cele referitoare la semnificatie si informatie, respectiv manifest-latent. Continuturile manifeste si informationale determina/privesc dimensiunea pragmatica a comunicarii, spre deosebire de cuplul semnificatie-latent ce determina dimensiunea social-relationala.

Exemplu: Dialog ntre 2 colegi, un barbat si o femeie

Barbatul:Vii la o cafea?

Femeia:Da.

La nivel manifest si din punct de vedere al continutului informational subiectul principal este produsul propus a fi consumat mpreuna, n timp ce la nivel latent cafeaua constituie un simplu pretext pentru initierea sau continuarea unei relatii sociale interpersonale.

Acestea fiind principalele elemente definitorii ale comunicarii, ramne ntrebarea ce face ca o anumita interactiune sau situatie comunicationala sa fie considerata comunicare sociala? Un raspuns posibil l gasim pe filiera weberiana. Weber defineste actiunea sociala, ca actiune ce ia n considerare comportamentul celorlalti si are o desfasurare orientata. Plecnd de aici, comunicarea sociala este comunicarea ce presupune sau stabileste ntotdeauna o relatie sociala ntre participanti. (McQuail:1999, p.35). Luarea n considerare a celuilalt si desfasurarea orientata ar fi atributele obligatorii pentru ca o comunicare sa fie comunicare sociala. Aceasta definitie conditioneaza comunicarea sociala de existenta interactiunii dintre participanti. Desi acopera doua paradigme majore, comunicarea ca transmisie de informatie si comunicarea ca ritual, definitia exclude instantele comunicationale n care semnificatia este rezultatul interactiunii dintre lector si text. Mass media si comunicarea de masa reprezinta doar doua dintre instantele pentru care unul

dintre participanti (autorul textului) este adesea irelevant n raport cu relatia sociala configurata de procesul comunicarii.

Prin comunicare sociala vom ntelege orice transfer-schimb de semnificatie, intentionat sau nu, care exercita o influenta (are efecte) afectiva, cognitiva sau comportamentala asupra a cel putin unuia dintre participantii la interactiune.

Tipuri de comunicare. Criterii si dimensiuni relevante: participanti, limbaje si coduri, situatii, contexte, domenii de utilizare.

Termenul de comunicare acopera dimensiuni extrem de diverse, fiind utilizat pentru a desemna n egala masura aspecte ce privesc participantii si relatiile dintre acestia, cadrul social n care se desfasoara sau care determina interactiunile comunicationale, mijloacele ce intermediaza schimbul de semnificatii-informatii, codurile si limbajele utilizate sau finalitatea interactiunilor comunicationale.

Aceasta diversitate face practic imposibila nu doar tentativa realizarii unei tipologii univoce si exhaustive, dar si mult mai important, posibilitatea de a generaliza sfera de validitate a conceptelor, categoriilor si chiar a teoriilor utilizate n analiza fenomenelor comunicationale. Acestea sunt obligatorii fragmentare si contextuale, utilitatea si aplicabilitatea lor fiind circumscrisa la situatii specifice, precis circumscrise. Cerinta contextualizarii nu nseamna nici pe departe ca domeniul comunicarii sociale este lipsit de invarianti si ca modelele teoretice sunt a priori inutile. Validitatea si utilitatea este nsa dependenta de existenta unor cadre situationale bine definite. Generalizarile sunt limitate, iar eventuala tentatie de a promova un model teoretic la rangul de paradigma unica si exclusiva este din start supusa esecului.

Orice tipologie a comunicarii va depinde deci, pe de o parte de tipul de definitie acceptat pentru comunicare si, pe de alta parte, de dimensiunile sau criteriile luat n considerare. n practica, fiecare categorie sau tip va fi rezultatul intersectarii unor referinte multidimensionale si inerent ncrucisate. Un exemplu relevant este cel al comunicarii de masa, identificata ca atare n special prin luarea n considerare a numarului de persoane implicate. Comunicarea de masa nsa implica de asemenea mediere tehnologica, respectiv utilizarea unor canale diferite de comunicare (print, radio, televiziune, cinema) si limbaje sau coduri distincte: scris, audio, vizual.

Criteriile si dimensiunile cel mai adesea utilizate pentru a defini tipuri de comunicare iau n considerare numarul participantilor, relatia dintre participanti, respectiv limbajele si/sau codurile utilizate. Astfel n functie de numarul de participanti avem comunicare intra-personala, inter-personala, de grup, public si comunicare de masa.

n ceea ce priveste relatia dintre participanti este necesar sa observam ca si ace

asta implica caracteristici si atribute inerent multicriteriale, distinctiile cele mai frecvente opernd cu urmatoarele categorii: comunicare directa (fata n fata) versus comunicare mediata, comunicare simetrica versus asimetrica, respectiv n functie de prezenta sau absenta feedback-ului: comunicare unidirectionala versus bidirectionala (one-way sau two-ways). Una dintre asertiunile cele mai importante n consecinte asociate comunicarii unidirectionale (one-way) este aceea ca emitatorul

detine puterea si controlul asupra interactiunii comunicationale, ceea ce adesea este mai degraba o exagerare simplificatoare, ce reflecta mize ideologice si mai putin o descriere a unei situatii reale. Comunicarea de acest tip este autoritara si caracterizeaza n principal comunicarea publica si comunicarea de masa (mass media). Poate fi considerata un tip teoretic ideal, n sens metodologic nu normativ, n practica situatiile de comunicare identificabile ca atare fiind rare ( este de discutat n ce masura comunicatele de presa sau pliantele publicitare pot fi considerate ca instante de comunicare one-way). Situatia frecventa este cea a dezechilibrului si nu a unei relatii de control total. Pe de alta parte, definirea si identificarea acestui tip de comunicare depinde n foarte mare masura de modul n care sunt definite urmatoarele dimenisuni:

Controlul asupra mesajului: n varianta radicala comunicarea unidirectionala este echivalenta cu ignorarea receptorului de catre emitator, asertiune evident absurda, atta timp ct interactiunea comunicationala este initiata pentru a influenta ntr-un fel sau altul destinatarul, acesta devine actor semnificativ n procesul comunicational.

Postularea unui dezechilibru de putere se refera la controlul asupra situatiei de comunicare, ori aceasta implica nu doar mesajul, ci si fluxul si receptarea mesajului. n comunicarea de masa, comunicatorul (emitatorul n termenii paradigmei Shannon-Weaver) poate controla emisia si fluxul comunicational, dar rareori si n foarte mica masura contextul receptarii. Comunicarea dublu-sens implica ca si miza principala promisiunea unei relatii de putere mai echilibrate. Prin dialog si ntelegere reciproca, participantii se influenteaza reciproc. Este necesar de remarcat nsa, ca n cazul comunicarii de masa cel putin, relatia de echilibru este cel mai adesea aparenta si iluzorie, procesul bidirectional fiind astfel structurat nct sa mentina dezechilibrul n favoarea instantei media, dnd nsa publicului iluzia ca detine influente si capacitate de control. Exercitarea puterii printr-o dezechilibrare a comunicarii n doua sensuri este adesea dificil de recunoscut. Grunig si Hunt (1984) introduc notiunile de comunicare simetrica si asimetrica. Doar comunicarea simetrica face posibila existenta unui echilibru de putere real n ceea ce priveste efectele comunicarii.

n ceea ce priveste caracteristicile si atributele asociate limbajelor si codurilor utilizate, respectiv tipuri definite n functie de continuturile comunicarii, cel mai adesea mentionate sunt urmatoarele: comunicare verbala versus comunicare non-verbala (non-verbala realizata fara utilizarea cuvintelor); n functie de gradul de gradele de libertate si prestructu

rare a limbajelor utilizate: comunicare formala si comunicare informala. Cuplul formal-informal se poate referi la caracteristici contextuale (complementare) comunicarii, cum ar fi de exemplu situatia de interactiune sau contextul n care se desfasoara comunicarea, respectiv la interactiunea comunicationala propriu-zisa. Pentru ambele dimensiuni variabila de diferentiere este gradul de prestructurare a elementelor ce compun sau determina configuratiile de continut. n masura n care

interactiunea comunicationala este conditionata de utilizarea unor limbaje-coduri comune, o intrebare interesanta este ct de informala poate fi o comunicare si ce nseamna n fapt caracterul informal al unei interactiuni comunicationale? Daca nu luam n considerare situatia extrema n care informalitatea este echivalenta cu destructurarea limbajelor si a codurilor utilizate pna la nivelul la care comunicare devine imposibila, constatam ca gradele de libertate pe care le au participantii la comunicare n cadrul interactiunilor comunicationale sunt complementare consecintelor si efectelor utilizarii. Caracterul formal-informal al comunicarii pune n discutie rezultatele interactiunii, iar n functie de acestea se poate face distinctia ntre comunicare pozitiva si comunicare negativa, respectiv comunicare competenta sau incompetenta, cele doua cupluri nefiind nsa echivalente. Distinctia pozitiv-negativ are la rndul ei o ambiguitate ce deriva dintr-o dubla referinta: pozitivitate a continutului, respectiv a consecintelor. Ce frumoasa esti, respectiv Ce ticalos esti reprezinta exemple de instante comunicationale pozitive, respectiv negative n continut, iar Ce bine ma simt dupa ce am discutat cu tine sau Ma simt ca dracu, acum ca am discutat cu tine sunt exemple de comunicare pozitive, respectiv negative n consecinte. Cele doua situatii sunt substantial distincte fiindca comunicari pozitive in continut, pot fi negative in consecinte. De exemplu, afirmatia Ce frumoasa esti poate fi generatoare de plnsete si depresie fiindca ea stie ca e frumoasa degeaba.

Cuplul competent-incompetent aduce n discutie adecvarea si eficienta comunicarii n raport cu finalitatea urmarita de catre participantii la interactiune. Competenta comunicationala este o dimensiune relationala fiind dependenta de factori precum contextul, scopurile comunicarii si reprezentarile participantilor relativ la rezultatele interactiunii (Sherwyn P. Morreale, 2009). Contextul comunicarii este definit de atribute precum tipul comunicarii (fata n fata sau televizata, raport managerial sau conferinta, etc), numarul participantilor (diada, grup, comunicare publica), timpul (zi lucratoare, vacanta), spatiul fizic (studio, sala de curs, parc). n ceea ce priveste adecvarea si eficienta n raport cu scopurile urmarite prin comunicare, pot fi identificate 4 tipuri posibile de comportamente comunicationale: minimizarea, suficienta, maximizarea si optimizarea (Morreale, Spitzberg, & Barge, 2006). Comunicarea minimizanta este ineficienta si inadecvata. Este echivalenta cu incompetenta comunicationala totala si nseamna esec n atingerea scopului vizat de comunicare nsotit de sanctiunea negativa din partea celorlalti participanti. Suficienta implica o comunicare adecvata, dar ineficienta, si deci o competenta partiala. Respectarea codului vestimentar

la o ntlnire formala de afaceri este un indicator de adecvare, absenta interactiunilor comunicationale finalizate n contacte noi sau contracte este un indicator de ineficienta comunicationala. Comunicarea maximizanta este eficienta, dar inadecvata, definind o competenta partiala. Este un tip de comunicare ce corespunde situatiei n care sunt ndeplinite obiectivele personale, dar n detrimentul scopurilor, sentimentelor sau convingerilor celorlalti. A vinde un obiect prin nselarea cumparatorului este un exemplu relevant pentru acest tip de comunicare.

Optimizarea presupune eficienta si adecvare, fiind comportamentul comunicational ce permite realizarea scopurilor proprii ntr-o maniera adecvata contextului si fara a afecta interesele celorlalti.

Un alt criteriu important utilizat n realizarea diverselor tipologii ale comunicarii face apel la caracteristici si atribute precum situatia, contextele si domeniile utilizarii. n functie de acestea putem vorbi de comunicare planificata - aspect distinct de dimensiunea intentionat-neintentionat ce defineste un cmp de specializare foarte actual, cel al campaniilor comunicationale, comunicare politica, internationala, interculturala, organizationala, manageriala, publicitara, etc. Acest tip de segmentare presupune o optiune majora n ceea ce priveste modul n care este definit statutul comunicarii ca subiect al investigatiei academice si semnalizeaza trecerea de la statutul de tema de interes n cadrul unor discipline precum sociologia, psihologia sociala, stiintele politice la cel de disciplina interdisciplinara, care daca nu este nca o disciplina academica pe deplin recunoscuta ca atare, are cel putin un grad ridicat de autonomie n cadrul cmpului academic (William F. Eadie, 2009).

Revenind la numarul participantilor n cadrul interactiunii comunicationale, ca unul dintre cel mai frecvent utilizate criterii n definirea tipurilor de comunicare, am mentionat deja distinctia dintre comunicarea intrapersonala, comunicarea diadica/interpersonala, comunicarea de grup (n grup mic, comunicare publica si comunicarea de masa.

Comunicarea intrapersonala: prin definitie este comunicarea cu noi nsine. n oricare dintre actiunile noastre, indiferent daca acestea sunt minore, ca actul de a ne mbraca, sau foarte importante, cum ar fi planificarea unei cariere profesionale, indivizii designeaza diferite obiecte1 lor nsile, dndu-le sens, evalundu-le masura n care sunt utile actiunilor lor si lund decizii pe baza acestor evaluari (Blumer, 1969:80). Observatia lui Blumer sugereaza ntr-o maniera clara importanta comunicarii intrapersonale. Hybels & Weaver (2003:18) definesc comunicarea intrapersonala ca si comunicarea cu noi nsine, comunicare ce implica gnduri, sentimente si modurile n care ne privim pe noi nsine. n comunicarea intrapersonala, creierul actioneaza att ca emitator, ct si ca receptor, procesnd gnduri si sentimente ce modeleaza modul n care indivizii si percep, printre altele, starea lor psihologica, dispozitia si sentimentele, precum si convingerile. Doua aspecte necesita a fi n mod special mentionate relativ la comunicarea intrapersonala. Primul se refera la faptul ca desi comunicarea intrapersonala este exclusiv individuala si, deci aparent

autonoma fata de mediul social, ea ramne determinata si ghidata de semnificatii dezvoltate n cadrul comunitatilor de apartenenta (Seibold, Meyers, & Sunwolf, 1996). Aceasta caracteristica valideaza apartenenta la tipurile de comunicare sociala. Desi adesea comunicarea intrapersonala nu este mediata de cuvinte, nu gndim n termeni verbali, indiferent de aceasta dimensiune, modul n

1 Natura unui obiect a oricarui obiect consista din semnificatia pe care acesta o are pentru persoana pentru care acesta este un obiect (Blumer p. 11).

care comunicam cu noi nsine influenteaza interactiunea cu altii (Adler, 2002). Astfel, comunicarea intrapersonala este importanta si fiindca anticipeaza sau nsoteste celelalte forme de comunicare, manifest sociale.

Comunicarea diadica-interpersonala: descrie interactiunea comunicationala ce se desfasoara ntre 2 persoane. Este modalitatea cea mai frecventa de comunicare. Frecvent comunicarea n grupuri mai extinse consta n fapt din interactiuni multiple de tip diadic. Pentru Hartley (1993:4), comunicarea interpersonala are ca si principale caracteristici faptul ca se desfasoara fata n fata si faptul ca att forma ct si continuturile comunicarii reflecta caracteristicile personale ale indivizilor precum si rolurile sociale atribuite acestora. Conform acestei circumscrieri, comunicarea interpersonala exclude comunicarea mediata tehnologic, n cadrul carora participantii nu se afla n interactiune directa fata n fata (scris, telefon, comunicarea mediata prin computer cmc, etc).

Ramne nsa discutabil daca interactiunea directa fata n fata, dincolo de o circumscriere situationala precisa, reprezinta o dimensiune ce defineste precis si discriminant elemente ce tin de substanta interactiunii comunicationale. Si interactiunile mediate tehnologic (scris, audio, imagine) permit o interactiune constanta ntre participanti, iar la ora actuala tehnologia permite ca aceasta interactiune sa se desfasoare n timp real, iar din punct de vedere al continuturilor schimbul implica n egala masura simboluri verbale si non-verbale. Ori, ciclul constant al interactiunii si dubla componenta verbala si nonverbala, reprezinta elementele definitorii ale comunicarii interpersonale pentru Hybels si Weaver (2003:20). Toate elementele considerate de Hartley (1993:5) ca si atribute definitorii ale comunicarii interpersonale: bi-directionalitatea, dependenta de rolurile si relatiile existente ntre participanti, crearea si schimbul de semnificatii ce transcend simplul transfer informational, intentionalitatea si caracterul cumulativ n timp, reprezinta atribute identificabile si n cazul comunicarii mediate tehnologic.

Pentru Dinu o trasatura specifica a comunicarii interpersonale este feedback-ul imediat si ponderea importanta a componentei non-verbale n cadrul acestuia (M. Dinu,1997:83). Elemente non-verbale ca mimica, gesturile, tonalitatea sau aerul receptorului permite adaptarea discursului astfel nct acesta sa aiba un maximum de eficacitate.

Comunicarea de grup este o alta ipostaza a comunicarii interpersonale, ce presupune mai mult de doi participanti. Limita superioara variaza de la caz la caz, dar, n general, sunt considerate

tipice pentru aceasta forma de comunicare grupurile zise mici, cu cel mult zece participanti, n care legatura interpersonala a fiecaruia cu fiecare nu este grevata de nici un fel de ngradiri. Cnd numarul membrilor creste (mult) peste aceasta valoare, grupul are tendinta sa se fragmenteze n subgrupuri, care, desi ramn interconectate, ngreuneaza schimbul de replici ntre oricare dintre participanti. Proximitatea spatiala este si ea frecvent considerata o trasatura definitorie a grupurilor.

Evolutia tehnologica a permis nsa reunirea ntr-un grup de lucru a unor persoane aflate fizic la mari distante una de alta, cum se ntmpla n cazul teleconferintelor. Distinct de marime, un alt aspect constitutiv este existenta unui obiectiv (scop) comun, indiferent daca acest scop consta n realizarea unei sarcini punctuale, precis delimitate n timp si spatiu, obtinerea unor beneficii economice sau emotionale, dezvolatrea personala, spirituala sau profesionala. Ele pot fi tranzitorii sau stabile n timp, naturale (un grup de prieteni) sau rezultatul unei activitati de planificare si efort constient (o echipa de fotbal).

Mesajele schimbate ntre membrii grupului fac posibila definirea naturii acesteia, o distinctie foarte utila din punct de vedere a consecintelor n plan comunicational (analize, mize, obiective, efecte) fiind aceea ntre grup social si grup de lucru. Comunicarea ntre membrii grupului are o miza instrumentala prin faptul ca influenteaza semnificativ att grupul ca entitate sociala, ct si ceea ce acesta poate realiza. Schimbul de mesaje ntre membrii unei familii avnd ca subiect luarea unor decizii va avea un efect configurator asupra modului n care fiecare membru se ntelege cu ceilalti, se respecta sau urmeaza sa puna n practica decizia luata. Interactiunea dintre grup si actiunile comunicationale derulate ntre membrii sai permit doua tipuri majore de abordari: una interesata de modul n care factorii si variabilele ce definesc grupul influenteaza comunicarea ntre membrii, iar cea de-a doua urmareste modul n care schimbul de mesaje (interactiunea comunicationala) influenteaza si modifica caracteristicile grupului (Genz, 2002). Dinamica grupului, leadership-ul, luarea deciziei, influenta sociala, conflictul si procesele de grup, reprezinta cteva dintre subiectele si temele majore de cercetare ce au ca element central al studiului comunicarea de grup

Comunicarea publica implica prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori (M.Dinu, 1997: 86). Termenul de public induce o nota de ambiguitate, n special n ceea ce priveste diferentierea acestui tip de comunicare de comunicarea de masa. Numarul de persoane ce constituie audienta reprezinta unul din criteriile relevante de fundamentare a acestei diferente. O dimensiune particulara importanta a acestui tip de comunicare este deasemenea simultaneitatea receptarii mesajului de catre grupul auditor (Dywer, 1999). n ceea ce priveste relatia dintre participantii la interactiunea comunicationala un criteriu relevant este masura n care destinatarii comunicarii sunt cunoscuti ca si indivizi de catre comunicator (i). Niciunul dintre criteriile mentionate nu permite nsa o specificare la fel de clara a comunicarii publice n raport cu

comunicarea de masa, precum face acest lucru criteriul prezentei tuturor participantilor (comunicator-audienta) n acelasi spatiu fizic. Relatia dintre comunicator si public este directa, medierea tehnologica fiind limitata la amplificarea mesajului pentru a facilita receptionarea lui de catre membrii audientei sau, uneori, la completarea prezentarii comunicatorului. Discurs public este o expresie ce acopera foarte mult din sfera de referinta a conceptului de comunicare publica, dezavantajul acestuia fiind nsa acela ca defineste doar un caz particular al acestui tip de

interactiune. Orice discurs este o instanta de comunicare publica, dar nu orice situatie de comunicare publica poate fi corect etichetata ca discurs public. Stewart identifica patru principii constitutive ale unei comunicari publice eficiente: centrarea pe publicul audient, organizarea adecvata, claritatea textului si prezentarea convingatoare (Lea P. Stewart, 2002). Centrarea pe public implica reflectie asupra caracteristicilor acestuia si constructia continuturilor ce urmeaza a fi comunicate n functie de aceste atribute. De relevanta speciala sunt variabilele socio-demografice (vrsta, sex, educatie, status social) si nivelul de cunoastere prealabila a subiectelor ce constituie tema comunicarii. Organizarea adecvata presupune luarea n considerare a constrngerilor si oportunitatilor discursive ce rezulta la intersectia dintre subiectul comunicarii si audienta acestuia. Subiectul si publicul fiind n buna masura variabile aflate nafara controlului comunicatorului, gradele de libertate ale acestuia se rezuma la decizii asupra continuturilor propriu-zise si a modului de organizare a acestora. Organizarea comunicarii poate utiliza ca repere configurative elemente precum scopul urmarit (de exemplu, informare sau persuasiune, fara ca acestea sa fie obligatoriu exclusive si nici exhaustive), ideea centrala (temele majore implicate de subiect) si stabilirea punctelor principale. Odata ce acestea au fost decise, comunicatorul poate alege un model de organizare discursiva a criteriu ordonator poate sa fie de natura cronologica, spatiala, cauzala, tematic (divizarea n subteme) sau motivationala. Claritatea textului este o conditie obligatorie a unei comunicari eficiente, o comunicare excelent organizata din punct de vedere al structurilor de continut fiind n totalitate inutila daca nu este nteleasa de catre public. Prezentarea convingatoare nu este sinonima cu o comunicare dramatica sau intens emotionala. Miza este de a capta si retine atentia publicului, iar acest lucru este relativ usor n cazul unei comunicari sincere, directe, dinamice, cu variatii ale tonalitatii vocii, ritmului vorbirii si ale volumului vocal

Comunicarea de masa. Cnd publicul receptor este format dintr-un grup mare de oameni, vorbim aproape automat despre comunicare de masa. Termenii comunicare de masa si mass media sunt att de ncetateniti n limbajul nostru, nct par sa ne scuteasca de orice reflectie asupra lor. Nu avem nsa cum evita ntrebarea fundamentala: ce modificari comporta procesul de comunicare pentru a deveni comunicare n masa? ( Cuilenburg, Scholten, Noomen, 1998: 35)

Pna acum 3 decenii o buna definitie a comunicarii de masa ar fi fost de tipul metodele si organizatiile utilizate de grupuri sociale specializate pentru a transmite mesaj

e catre un public larg, divers social si larg dispersat (Trowler, 2000:935). Exemplara n acest sens este definitia propusa de Janowitz: Comunicarea de masa include institutiile si sistemele prin care unele grupuri sociale specializate fac uz de mijloace tehnice (presa, radio, televiziune, etc) pentru a raspndi un mesaj simbolic ntr-o audienta larga, eterogena si foarte dispersata (M. Janowitz, 1968:41). Aceasta a ramas nca utila n anumite aspecte. Unul dintre acestea este faptul ca permite distinctia dintre comunicarea de masa (dinspre un punct sau emitator spre multe alte puncte sau destinatari) si

comunicarea interpersonala, respectiv comunicarea tip retea (network media), aceasta din urma fiind suficient de flexibila pentru a permite permutarea comunicarii ntre situatii extrem de diferite: receptor unic, receptori putini, receptori multi (exemplu tipic este posta electronica). Un al doilea aspect util este acela ca identifica modurile de comunicare (canalele) si modalitatile si modalitatile n care aceste comunicari sunt receptionate: radio, tv, film, imprimate.

Odata cu aparitia si dezvoltarea noilor tehnologii, utilitatea unei astfel de definitii s-a erodat. Aceasta fiindca mijloacele de comunicare n masa contemporane au devenit din ce n ce mai putin de masa. Noile tehnologii au crescut potentialul pentru comunicarea la scala redusa catre publicuri specializate. Acestea contrasteaza cu mijloacele de masa traditionale: reviste de circulatie nationala, canale de televiziune care emit programe pentru un public national, considerat compact, omogen si nediferentiat. De altfel notiunea de masa implica ea nsasi atribute precum numar mare, omogenitate, absenta distinctivitatii, a individualitatii si raspunsuri irationale, chiar iresponsabile (Barret, Newbold, 1995). Cercetarile de nceput asupra comunicarii de masa tindeau sa fie focalizate pe ziare, radio si televiziune ca instante de emisie a mesajelor, acordnd putina atentie continuturilor difuzate. n momentul cnd au fost luate n considerare continuturile si publicul, s-a constatat ca raspunsurile audientei la mesajele transmise sunt semnificativ individualizate (n varianta extrema, fiecare dintre membrii publicului are propriile interpretari ale mesajelor primite prin intermediul comunicarii de masa). Aceasta asumptie nu ignora influenta exercitata de contextele sociale particulare asupra modului n care se configureaza semnificatiile date de indivizi continuturilor receptionate, indiferent daca pentru definirea acestor contexte sunt utilizate variabile usor evaluabile precum educatia, sexul, ocupatia, vrsta, (dar mai mai putin relevante n configurarea unor comportamente particulare de consum media) sau variabile complexe de natura culturala precum atitudinile, valorile sau stilul de viata. Noile tehnologii au erodat unul dintre atributele definitorii ale comunicarii de masa, acela de a fi o comunicare unidirectionala. Publicul are acum posibilitatea efectiva sa interactioneze cu emitatorii si a devenit capabil sa exercite un anumit control asupra formei si uneori chiar asupra continutului mesajelor pe care le receptioneaza. Astfel consumul de mass media cunoaste un proces intens de individualizare, proces determinat de cel putin trei elemente :

A) accesibilitatea sporita a a aparaturii media, dublata de dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare au avut ca efect transformarea unor practici de consum traditional co

lective n practici individuale (Livingstone, 1999). La ora actuala procesul are ca obiect n special consumul de televiziune si implica doua aspecte: cresterea numarului de receptoare din gospodarii si portabilitatea vizionarii. In Romnia anului 2005, peste 50% dintre copii de 10-14 ani si peste 60%

dintre adolescenti (15-18 ani) aveau televizor n camera lor2. Individualizarea este un rezultat al evolutiei tehnologice (portabilitatea noilor tehnologii media) si o consecinta a transformarii practicilor sociale in concordanta cu schimbarile tehnologice3.

2 Ancheta CURS - Expunerea elevilor la programele de radio si televiziune (2005)

B) Cea de-a doua transformare consta n faptul ca mijloacele de comunicare n masa contemporane sunt din ce n ce mai putin de masa. Noile tehnologii au facut posibila comunicarea la scala redusa, focalizata catre publicuri din ce n mai specializate din punct de vedere al preferintelor de consum. Att mediile vechi (ziarul, radioul, televiziunea) ct si cele noi (comunicarea mediata de computer, internetul, telefonia mobila) s-au diversificat si continua sa se diversifice in forma si continuturi. Fenomenul este simultan ambivalent si multidimensional: specializarea si specificarea continuturilor este dublata de omogenizare si uniformizare.

C) autonomia sporita a publicului n raport cu instantele producatoare de continuturi. Segmentarea extrema posibila datorita dezvoltarii noilor tehnologii de comunicare este dublata de redefinirea relatiei dintre media si public. Internetul permite accesarea informatiei intr-un mod relativ autonom fata de instantele institutionalizate de presa. Audienta pasiva se transforma ntr-o audienta activa att in raport cu continuturile difuzate, ct si in raport cu instantele producatoare de continuturi. Institutionalizarea crescuta a productiei si distributiei mesajelor media este dublata de o individualizare si personalizare a productiei si distributiei acestor continuturi. Publicul s-a transformat in publicuri, iar consumatorul isi poate asuma relativ usor rolul de producator-autor. n anul 2004 premiile principale ale festivalului de film de la Londra au fost cistigate de un documentar autobiografic a carui costuri de productie au fost de 218 USD. La ora actuala exista autori de bloguri cu o audienta zilnica mai mare dect a emisiunilor de televiziune sau ziarelor cu difuzare nationala, iar postarile realizate de amatori pe site-uri de internet precum youtube depasesc ca numar de accesari si interes materiale realizate si difuzate n mainstream media.

Un aspect corelativ subiectelor comunicare de masa si tipuri de comunicare este acela al instantelor mass media, respectiv al tipurilor de presa. Cele mai des utilizate dimensiuni n realizarea tipologiilor media implica criterii precum: periodicitatea difuzarii

(zilnic, saptamnal, bilunar, lunar, trimestrial, etc), aria de acoperire (local, regional, national, international), tematica principala a continutului (sport, politic, economic, divertisment, design interior, gradinarit, etc), publicul (generalist - caz n care segmentarea unei audiente tinta este minimala, de nisa produse media destinate unui public foarte precis definit fie n raport cu variabile socio-demografice precum sexul sau/si vrsta, fie n functie de preferinte de consum). Alte atribute cu potential ridicat de relevanta sunt: contextul consumului (public, privat sau individual), limbajele utilizate (scris, audio, vizual), contemporalitatea n raport cu evenimentele (implica o reproducere sincrona sau decalata

temporal; continuturile sunt diseminate n timp real prin transmisie directa sau sunt nregistrate) , tipul de tehnologie utilizata pentru productie, distributie si stocare (tipar, film, radio, televiziune; analogic versus digital).

Este important de mentionat ca emergenta si generalizarea utilizarii noilor tehnologii de comunicare pun n discutie relevanta si validitatea unora dintre criteriile utilizate n mod traditional pentru a segmenta instantele mass media. Astfel, transferul continuturilor print pe internet face ca aria de difuzare, respectiv distinctia dintre presa locala, nationala si internationala sa devina irelevanta n ceea ce priveste accesibilitatea unui ziar. Inaccesibilitatea fizica este nlocuita de cea lingvistica, aria de acoperire fiind acum direct dependenta de nivelul de interes al publicului. Relatia asimetrica dintre producatorul emitator si publicul receptor este pusa sub semnul ntrebarii. Audienta nceteaza sa mai fie a unui produs, devenind o audienta a subiectului. Daca n presa traditionala publicul avea un control minim asupra continuturilor, internetul permite publicului sa se informeze autonom de o instanta formala de presa. Producatorul nceteaza sa mai aiba control asupra informarii cititorului, comportamentul de consum media (lectura) fiind influentat(a) de interesul n raport cu un subiect sau un set de subiecte si nu de dependenta de o anumita instanta.

Caracterul local al unui produs media este determinat de public, nu de instanta de productie. Diferentele dintre diferitele tipuri de media n ceea ce priveste capacitatea de a acoperi sincron evenimentele s-au redus pna la anulare, presa scrisa online diseminnd informatiile n timp real, cu decalaje maxime de ordinul minutelor. Alte transformari semnificative au loc la nivelul relatiei dintre media n calitatea sa de gatekeeper, autori si public. Oportunitatile de a deveni autor sunt mult mai mari, accesul pe piata produselor media nemaifiind complet conditionat de aprobarea prealabila a unei instante specializate (producator media, editura, etc). Recunosterea publica (notorietatea) si prestigiul nu mai sunt dect partial dependente de intermedierea institutionala realizata de agenti specializati. Una dintre problemele majore ale productiei si distributiei media nainte de epoca digitalizarii continuturilor consta n existenta barierelor formate de spatiu si timp; ziarul tiparit reprezinta un exemplu tipic de cantitate mare de informatie fizica necesar a distribuita n spatii foarte dispersate, dar n acelasi timp. Transferul n mediu online este una dintre modalitatile cele mai facile de a rezolva aceasta problema, costurile secundare fiind reducerea veniturilor din comercializarea continuturilor (presa online este gratuita) si disparitia monopolurilor

exercitate asupra producerii si informatiei de stiri. Gate-keeperii se redefinesc att n termeni de componenta, ct si ca roluri si responsabilitati. Paradoxul este ca extinderea posibilitatilor de alegere creste importanta gate-keeperului si a orientarii de tip editorial. Extinderea numarului de optiuni disponibile pentru consum, implica mai multe alegeri, iar pentru aceasta este nevoie de o mai mare expertiza anterioara si este necesar mai mult efort pentru a integra si da sens informatiilor disponibile. Incontestabil nsa publicul are mult mai multa autonomie si independenta n raport cu

instantele de productie si distributie. Individul nu mai este parte a masei, ci membru al unei retele auto-selectate, alese de el nsusi. Receptia pasiva este nlocuita de cautare, consultare si interactiune. Iar consumul este dublat de productie, fiecare cititor fiind si un potential realizator de presa.

Noile tehnologii nu schimba doar modalitatile si formele de comunicare, ci si functiile acesteia, respectiv modalitatile n care este utilizata. Comunicarea mediata tehnologic anuleaza spatiul, ceea ce are ca efect nu doar de-spatializarea actului de informare (consumul de media), dar si participarea la luarea deciziilor. O functie implicita a comunicarii este aceea de a configura limite si contexte, n primul rnd sociale. Comunicarea estea cea care defineste extensia si configuratia unitatilor sociale. Ori tehnologia a aruncat n aer aceasta granita. Fluxurile comunicationale se schimba structural. Frecvent acum ele sunt paralele si neliniare, desfasurndu-se ntre participanti dispersati. Actiuni si evenimente private devin prin intermediul tehnologiilor de comunicare (telefoane mobile cu camera foto si video, camerele web, internetul) instante ale comunicarii de masa, distinctii traditionale precum cele de personal, interpersonal, grup, masa fiind acum n buna masura lipsite de relevanta si sens.

Functiile comunicarii

Notiunea de functie este polisemica, fiind utilizata cu sensul de scop, de consecinta ori de cerinta sau asteptare si poate capata chiar si alte ntelesuri.(McQuail,1987:69). Termenul cumuleaza cel putin trei semnificatii majore: consecinte (finalitati), influente sau misiuni atribuite (roluri).

Este important de precizat ca orice analiza a functiilor comunicarii este inerent contextuala si influentata de cteva circumscrieri esentiale. Una dintre acestea priveste tipul de comunicare. Comunicarea intrapersonala va avea finalitati, influente sau roluri semnificativ diferite de cele ale comunicarii de masa.

Un al doilea aspect important este paradigma teoretica utilizata. n masura n care comunicarea va fi considerata un proces intentionat de transmitere a unui mesaj compus din informatii manifeste, functiile asociate interactiunii comunicationale nu vor fi

aceleasi cu cele identificate n cazul unei interactiuni a carei mize principale este relatia sociala mediata prin intermediul comunicarii. Din perspectiva paradigmei structural-expresive, comunicarile facute de un subiect poarta marca dorintelor, a motivatiilor si a altor nevoi care compun personalitatea subiectului, organizarea sa interna. Exemplu tipic este psihanaliza, iar comunicarea permite cunoasterea organizarii psihicului celui care vorbeste. Analiznd discursul

unui individ, vom cunoaste nevoile sale. Este drept, ca ultima asertiune ramne la rndul ei contextuala si particulara, dat fiind faptul ca n comunicarea publicitara functia este inversata, iar comunicarea este cea care provoaca dorinte, motivatii, nevoi. Din perspectiva fenomenologica, comunicarea face posibila definirea situatiilor si a relatiilor existente sau viitoare. Functia comunicarii este una structuranta si ordonatoare. Pentru aceasta paradigma, comunicarea este posibila prin apelarea unei cunoasteri normative comune ce permite participantilor sa interpreteze la fel situatiile (Muchielli, 2005) .

Cel de-al treilea aspect priveste caracteristici ale limbajelor, codurilor sau ale canalelor de comunicare utilizate.

Primele preocupari legate de definirea functiilor comunicarii s-au ivit n contextul retoricii. O prima clasificare i apartine lui Aristotel, potrivit careia comunicarea publica poate ndeplini una dintre urmatoarele trei functii (M. Dinu, 1997):

- functia politica sau deliberativa, prin intermediul discursurilor fiind definita oportunitatea sau inoportunitatea unei actiuni cu caracter public. - Functia judiciara, respectiv dovedirea justetii sau a imoralitatii unor fapte petrecute, miza acesteia este aprobarea sau sanctionarea - Functia demonstrativa, prin intermediul careia devine posibila elogierea sau blamarea, exprimarea satisfactiei fata de un eveniment favorabil, ori deplngerea urmarilor unei eveniment negativ.

ncepnd cu secolul XX, comunicarea nu mai este redusa la finalitatea sa persuasiva, iar perspectivele teoretice au ca punct de start analiza proceselor de comunicare, functiile fiind identificate prin raportare la elementele considerate definitorii pentru aceste procese. Pentru Bhler vorbirea (comunicarea lingvistica) poate fi conceputa ca expresie n raport cu vorbitorul, ca reprezentare n raport cu mesajul si ca apel n raport cu destinatarul. Distinctia se bazeaza pe analogia cu transmisia radiofonica. n consecinta el distinge trei functii: expresiva, reprezentativa si apelativa (M.Dinu, 1997: 96). Jakobson (1960) propune o clasificare mai nuantata, ce are n vedere si alte elemente ale procesului, cum sunt codul si canalul de transmisie. El face, de asemenea distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasnd functii distincte acestor doua componente. Clasificarea functiilor comunicarii propusa de Jakobson are ca punct de plecare factorii constitutivi din actul comunicarii: emitator, mesaj, destinatar, context, contact (canalul fizic sau conexiunile psihologice dintre destinatar si emitator), cod. Fiecare factor determina o func

tie diferita a limbajului, iar n fiecare dintre actele de comunicare gasim o ierarhie a acestor functii (Fiske, 2003)

Jakobson realizeaza o clasificare ce cuprinde urmatoarele 6 functii distincte:

- functia expresiva (emotiva) descrie relatia dintre mesaj si emitator. Functia expresiva este aceea de a comunica emotiile, atitudinile, statutul, categoria sociala a emitatorului, elementele care

personalizeaza mesajul. n anumite mesaje, acte comunicationale, aceasta functie este dominanta sau chiar exclusiva (poezia) n altele minima sau inexistenta (documentarul stiintific). Functia evidentiaza de asemenea starile interne ale emitatorului. n cazul unui mesaj vizual (o fotografie) aceasta acopera o dubla dimensiune, ce deriva din statutul ambiguu al emitatorului . Acesta poate fi considerat personajul prezent n imagine, dar n egala masura si autorul fotografiei.

- functia conativa sau persuasiva sau retorica e ndreptata, catre destinatarul comunicarii, de la care se intentioneaza sa se obtina un anume tip de raspuns. Se refera la efectul mesajului asupra destinatarului. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. Este esentiala n comenzi sau propaganda. n cazul mesajelor vizuale, functia conativa acopera efectele estimate (raspunsurile cognitive, emotionale sau comportamentale) asupra privitorului.

Functia poetica centrata pe mesaj. Este necesar de observat ca nu are n vedere si referinta, respectiv situatia sau fenomenul real pe care le vizeaza comunicarea. Limbajul poetic pune accentul pe cum se spune, spre deosebire de cel stiintific care privilegiaza dimensiunea lui despre ce se vorbeste.

Functia referentiala pe lnga referinta mesajului (semnificatul), ea vizeaza si cadrul situational n care are loc transmiterea mesajului. n conceptia lui Jakobson cele 2 aspecte se ntrepatrund. Reprezinta o prioritate absoluta a comunicarii obiective, factuale ce se concentreaza asupra acuratetei mesajului, concordanta sa cu realitatea obiectiva. Alti cercetatori propun scindarea acestei functii n doua: una propriu zis referentiala, axata pe subiectul comunicarii si alta contextuala sau situationala, orientata catre cadrul n care se desfasoara procesul de comunicare. n comunicarea verbala presupune ntrebuintarea persoanei a treia sau a prenumelui neutru, n comunicarea nonverbala implica evaluarea cadrului ca element furnizor de semnificatie.

Functia metalingvistica este deosebit de importanta n orice interactiune comunicationala fiindca atrage atentia asupra codului utilizat. Este cea care permite identificarea codului folosit si face posibila verificarea faptului ca participantii la interactiuni utilizeaza aceleasi coduri. n absenta acesteia este practic imposibila ntelegerea corecta a semnificatiei unui mesaj, tonalitatea ironica, zmbetul cald sau faptul ca afisul este plasat pe un panou definit ca spatiu de prezentare electorala a candidatilor reprezentnd toate elemente ce indica cheia de decodificare a mesajului si apartin sferei metalingvisticului. Nu foarte rar diferenta dintre gunoi si obiect artistic se d

atoreaza functiei metalingvistice, o cutie goala de conserve aflata pe o masa de bucatarie ntr-un apartament privat fiind aproape sigur conotata diferit dect n situatia n care se afla ntr-o sala de expozitie a unei galerii specializate n arta postmoderna. Este esentiala n comunicare. Toate mesajele trebuie sa ndeplineasca explicit sau implicit o functie metalingvistica.

Functia fatica este cea care permite stabilirea, mentinerea sau ntreruperea contactului dintre emitator si receptor, prin intermediul acesteia fiind confirmat ca are loc comunicarea. are n

vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Functia fatica este aceea de a pastra canalele de comunicare deschise, mentine relatia dintre destinatar si emitator, confirma ca are loc comunicarea. n cazul comunicarilor verbale implica utilizarea unor cuvinte golite de sens, cum sunt de exemplu utilizarea repetata a da-urilor, nu pentru a confirma acordul fata de ideile sau afirmatiile interlocutorului, ci pentru a marca prezenta, respectiv atentia noastra n raport cu interactiune.

Cele 6 functii pot fi identificate n orice situatie de interactiune comunicationala, indiferent de tipul acesteia sau limbajele utilizate. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta. Astfel, unul dintre meritele majore ale clasificarii propuse de Jakobson este acela ca, desi a fost elaborata pentru a explica limbaje verbale, se dovedeste egal aplicabila la toate tipurile de comunicare.

Daca functiile identificate de Jakobson au ca si sistem de referinta relatia dintre mesaj si participantii la situatia de comunicare, o abordare fundamental diferita este aceea care utilizeaza ca punct central pentru identificarea functiilor comunicarii, nevoile (cerintele) acoperite prin intermediul comunicarii. Din aceasta perspectiva Adler si Rodman propun patru tipuri de nevoi: fizice, identitare, sociale si practice (Adler, Rodman, 2000).

n ceea ce priveste nevoile fizice, premiza de baza este aceea ca ntre starea de sanatate fizica a unei persoane si calitatea relatiilor sociale, pentru care comunicarea reprezinta o variabila instrumentala fundamentala, exista o relatie de foarte strnsa determinare. Cantitatea si calitatea interactiunilor comunicationale ale unei persoane reprezinta buni predictori pentru incidenta unor evenimente, comportamente negative sau boli cronice. De exemplu, absenta relatiilor sociale strnse (prieteni sau familie) se traduce n riscuri de doua-trei ori mai mari de deces timpuriu, independent de fumat, consumul de alcool sau exercitiul fizic; persoanele, divortate, despartite sau vaduve prezinta un risc ntre 5 si 10 ori mai mare sa fie internate pentru probleme de sanatate mentala dect persoanele casatorite; persoanele cu putine contacte sociale sunt de patru ori mai susceptibile de a raci dect persoanele ce sunt inserate n retele sociale bine dezvoltate (Adler, Rodman, 2000).

Relatia dintre comunicarea sociala si nevoile identitare este rezultatul modului n care comunicarea interfereaza instrumental cu toate cele trei componente definitorii ale identitatii sociale: personalitatea, conceptul de sine si rolul.

n masura n care una dintre trasaturile cele mai distinctive ale fiintei umane este aceea de a reflecta asupra actiunilor proprii, comunicarea intrapersonala detine un rol central prin faptul ca ne permite sa reflectam asupra experientelor trecute, pentru a ni le planifica pe cele viitoare. n relatia cu constructia identitatii noastre sociale, comunicarea ndeplineste o dubla functie: de reprezentare, prin faptul ca ne permite sa transmitem interlocutorilor modul nostru de a vedea lucrurile, respectiv de prezentare, prin faptul ca ne permite sa ne prezentam celorlalti ca indivizi cu o anumita identitate

sociala. Aceasta identitate ar fi inexistenta sau, eventual, imposibil de cunoscut, n absenta limbajelor si codurilor care sa permita celorlalti identificarea ei.

Nevoile sociale sunt strns legate de cele identitare, dat fiind faptul ca comunicarea poate fi n mod legitim considerata un mijloc de integrare a sinelui si de dezvoltare a imaginii de sine n vederea ntretinerii si derularii de relatii sociale (Mary Richie Key, Walter de Gruyter, 1977).

Pentru Michael Burgoon, comunicarea ndeplineste trei functii principale. O functie instrumentala, corelativa faptului ca, n esenta sa, comunicarea este un instrument de influenta. Aceasta influenta se poate exercita fie asupra mediului natural, fie asupra celui social, dar dincolo de diversitatea scopurilor si a manifestarilor specifice, de caracterul intentional sau neintentional al orientarii persuasive, comunicarea are caracter instrumental fiindca utilizarea sa vizeaza ntotdeauna finalitati ce sunt extracomunicationale. O functie consumatorie ce consta n faptul ca orice activitate comunicationala are ca scop satisfacerea comunicatorului fara a fi implicata n mod necesar intentia de a influenta pe altcineva. (Burgoon si altii, 1994:17). Uneori vorbim doar fiindca ne face placere sa vorbim. Actul de a comunica poate fi cathartic si recompensator n sine. Cea de-a treia functie este cea persuasiva.

Muchielli (2002:80) pune n discutie mizele comunicarii si identifica cinci astfel de mize, unele instrumentale, altele cu finalitate n sine:

- miza informativa: a comunica este echivalent cu a informa. Orice comunicare are ca efect un schimb de informatii, chiar daca nu poate fi redusa n totalitate la acest tip de schimb. - miza de pozitionare prin activitatea de comunicare se asuma identitati. Finalitatea generala a oricarei comunicari este exprimarea identitatii. Nu putem exista (este vorba de existenta sociala) fara a ne defini n raport cu ceilalti, ori functia comunicarii este tocmai de a face posibila aceasta definire. - miza de mobilizare prin comunicare propunem definitii despre ce gndim si ce intentionam sa facem, ceea ce l obliga pe interlocutor sa se pozitioneze n raport cu aceste definitii si n raport cu o finalitate actionala ce este consecventa acestei pozitionari. Comunicarea este inseparabila de influenta si de efecte. - miza relationala comunicarea este fundamentul existential al relatiei umane. Orice comunicare reprezinta un act de fixare a naturii relatiei intentionate cu interlocutorul. Relatiile se definesc printr-o anumita calitate, aceasta acoperind o gama ce merge de la antipatie/opozitie pna la simpatie/solidaritate afectiva.

- miza normativa nu putem comunica fara a avea definit un sistem minim de reguli mpartasite, ori comunicarea are miza (functia) de a preciza cadrul normativ ce reprezinta conditia

obligatorie pentru a avea loc. Este ceea ce Jakobson identifica cu eticheta de functie metalingvistica, respectiv cheia ce deschide accesul la codurile utilizabile n timpul interactiunii.

Toate aceste mize sunt manipulabile n timpul interactiunii de catre participanti, iar influenta este rezultatul configuratiei ce rezulta din intersectia tuturor cmpurilor definite de aceste mize. Comunicarea se realizeaza prin controlul (manipularea) acestor dimensiuni: pozitii (identitati), relatii, norme. Relatia formal-contractuala dintre un vnzator si un client este frecvent redefinita prin utilizarea unor comportamente de seductie (zmbetul) sau utilizarea unor teme conversationale ce fac posibila stabilirea unor relatii de proximitate (exemplu: Ati avut o zi buna?). Relatia de ncredere este construita prin stabilirea egalitatii si reciprocitatii pozitiilor. Normele sunt reguli general acceptate ce determina modul de a gndi si de a actiona ntr-o situatie data. n societatea contemporana exista modele culturale de comunicare, schematizari ale celor mai des ntlnite situatii de comunicare: comunicarea cu reprezentantii autoritatilor (politistul), comunicarea amicala, comunicarea cu un consilier, comunicarea amoroasa, etc. Modelele de comunicare pot fi considerate obiecte cognitive normative.

Functiile mentionate anterior au maximum de relevanta n raport cu limbajele utilizate n comunicare, respectiv indivizii participanti la interactiune si un tip special de comunicare, cea interpersonala. Utilitatea lor acopera si mass-media, respectiv comunicarea de masa, dar n cazul acestora literatura de specialitate propune o abordare distincta.

Functiile mass-media

Orice tentativa de a realiza un inventar complet si general valabil al functiilor mass-media ntlneste cel putin doua dificultati. Pe de o parte, faptul ca lumea contemporana este formata din societati multiple, diferite ca structura si nivel de dezvoltare, iar institutiile media sunt influentate de aceste dimensiuni. Caracteristicile instantelor media sunt puternic dependente (adaptate) la structura si caracteristicile societatii n care acestea activeaza, de unde dificultatea identificarii unor functii universal valabile. Si din acest motiv, autori diferiti, perspective teoretice diferite aserteaza functii fundamental contradictorii: mass media este astfel considerata pe de o parte un factor de inhibitie a schimbarii (paradigmele conflictualiste), sau motor al transformarii.

Un alt doilea aspect se refera la imposibilitatea de a discerne ct din caracteristicile considerate consecinte/efecte ale mass media pot fi circumscrise valid si complet functiilor specifice ale mass-media si ct se datoreaza altor procese concomitente. Referitor la procesul de socializare, de exemplu, este de necontestat existenta unei functii socializante a mass media, dar ponderea acesteia n cadrul tuturor instantelor de socializare este cel putin dificil de evaluat.

Unul dintre efectele radicale ale noilor tehnologii de comunicare (internetul, telefonia mobila) este reconfigurarea unor dimensiuni structurante fundamentale ale spatiului social: public-privat, munca-timp liber, acasa-servici, spatiu fizic-loc social, masculin-feminin, etc. Anterior definite de existenta unor granite distincte, aceste dimensiuni se intersecteaza acum din ce in ce mai mult, limitele dintre ele fiind blurate. Schimbarile sunt att de recente nct o buna parte din practicile sociale si normele asociate acestora sunt inca incomplet cristalizate. Relativ la procesul de socializare al copiilor si adolescentilor, mass media electronica permite unificarea unor sfere sociale anterior distincte. Ca rezultat al unor paternuri noi de informatie difuzate prin televiziune, copilaria si maturitatea se voaleaza. Televiziunea si, mai recent internetul, aduc copiii si adultii n situatii sociale care altadata erau distincte si permit copiilor sa aiba acces la aspecte ale lumii sociale care anterior le erau ascunse sau dificil de accesat. Televiziunea permite copiilor sa fie prezenti, - social daca nu fizic la interactiunile adultilor. Unificnd sfere sociale anterior distincte, mass-media anuleaza linia despartitoare dintre spatiul public si cel privat, separnd n acest fel legatura traditionala dintre locul fizic si cel social. Utiliznd metafora goffmaniana, Meyrovitz mprumuta ideea de culise si scena pentru a ilustra trecerea de la un comportament privat (de culise) la un comportament (de scena) expus acum publicului prin intermediul mass-media. Datorita mass-media grupuri anterior izolate nu mai sunt separate, iar aspecte ale identitatii de grup care erau dependente de locuri fizice sau interactiuni directe, si de experientele oferite de acestea , sunt acum n permanenta influentate de mass-media electronica (Meyrovitz: 1985). In urma acestor transformari, mass media devine unul dintre agentii principali de influenta n ceea ce in ceea ce priveste modelarea reprezentarilor de gender, alegerile ocupationale, practicile de consum cultural, formarea stereotipurilor sau configurarea rolurilor in familie. Ct de importanta este aceasta influenta este nsa discutabil. Un aspect important priveste asumptia omogenitatii modelelor sociale difuzate de media. Aceasta este sustinuta att de reprezentantii Scolii de la Frankfurt, ct si, mai recent, de abordarile culturaliste (Gerbner si altii:1994, Kellner: 1995), dar este pusa in discutie de procesele recente de diversificare si segmentare a instantelor de productie si a continuturilor, respectiv de fenomenele de individualizare a consumului.

Existenta unei omogenitati a modelelor sociale difuzate de media si a unui background normativ-axiologic unitar este echivalenta cu postularea unei mass media a carei influenta socializanta se aliniaza celei exercitate de familie si scoala. Pe de alta parte

, diversitatea de continut, chiar dublata de eterogenitatea modelelor de rol, nu implica automat o eliberare a individului de prescriptiile normative impuse de agenti institutionali. Cu certitudine putem afirma doar ca mass media intra n competitie cu familia si scoala n procesul de manipulare al aspiratiilor adolescentilor, a imaginii de sine si a stimei lor de sine. n functie de legitimitatea si dezirabilitatea practicilor culturale, adolescentii sunt distribuiti n pozitii de status ce beneficiaza de imagine

sociala pozitiva sau negativa. In modelul propus de Bourdieu, influentele instantelor ce participa la socializarea primara sunt cumulative. Bourdieu accentueaza faptul ca paternurile stabilite n familie formeaza fundamentele pe care se structureaza experienta scolara si acestea mpreuna structureaza toate experientele ulterioare, inclusiv receptionarea produselor culturale (Bourdieu: 1984). Pentru Bourdieu, scoala nu face dect sa amplifice si multiplice manifestarea unor oportunitati predefinite de originea sociala (familie). Mass media ar functiona ca si catalizator si facilitator al acestui rol amplificator si, in consecinta, contribuie n mai mare masura la reproducerea inegalitatii dect la reducerea acesteia. Un argument suplimentar n favoarea acestei perspective este furnizat de faptul ca accesibilitatea sporita a tehnologiilor de comunicare (televiziune, comunicare mediata de computer, telefonie mobila, internet) nu nseamna automat si anularea disparitatilor de acces (Chan, 2006). Internetul, de exemplu, poate avea un efect important de reducere a inegalitatii ca urmare a scaderii costurilor informarii marind sansele celor cu venituri mici de a-si spori capitalul uman si sporind astfel sansele de viata ale acestora (Di Maggio si altii, 2001). Pe de alta parte, cei cu status socio-economic ridicat beneficiaza mai repede si n mai mare masura de beneficiile noilor tehnologii, ceea ce cel putin n prima faza ar avea ca efect o crestere a inegalitatii. Desi difuziunea rapida a consumului ar trebui sa reduca acest decalaj, o serie de studii recente au aratat ca inegalitatile n accesarea serviciilor informationale (telefonie, cablu, etc) tind sa se mentina n timp spre deosebire de inegalitatile n accesarea aparaturii informationale (radio, televiziune, video, dvd, computer, etc) care tinde sa atinga limitele de saturatie relative rapid (Di Maggio si altii, 2001). Diferenta este data de tipul de costuri, permanent n prima situatie, unic n cea de-a doua.

Este important de mentionat ca orice discutie despre functiile mass media este n substanta sa o luare de pozitie privind efectele exercitate de media si presupune n mod obligatoriu o optiune paradigmatica privind relatia dintre media si societate, respectiv un decupaj al acestei relatii. O abordare functionalista a mass media nu presupune n mod obligatoriu, o viziune de tip parsonian asupra sistemului social, ci un anumit tip de demers al analizei media. Trasaturile generice ale acestuia sunt urmatoarele (Dragan, 2007:18):

- atentie sporita asupra mecanismelor receptarii si publicului, ntrebarea principala fiind cum, pentru ce, n ce fel utilizeaza oamenii media si cu ce consecinte.

- redefinirea publicului ca utilizator activ al continuturilor media, acesta ncetnd sa mai fie

considerat un subiect pasiv al influentei exercitate de media.

- continuturile culturale ale diferitelor media sunt complementare nevoilor publicului, fiind influentate de asteptarile acestuia. Miza ideologica a acestei asertiuni este majora, dat fiind faptul ca n relatia dintre media si public (societate) controlul este transferat publicului (societatii), media devenind astfel o instanta de mentinere a statu quo-ului si nu un agent major de transformare

sociala. Mai mult dect att, statu quo-ul este legitim si dezirabil fiindca este rezultatul respectarii asteptarilor si dorintelor publicului.

-comunicarea implica un proces de obtinere a unor satisfactii si este a activitate realizata n cautarea unor gratificatii. Consumul media la fel ca orice alt comportament social poate fi analizat si explicat ca un demers de minimizare a costurilor si maximizare a recompenselor.

Analiza functionala a artefactelor sociale, din rndul carora face parte si mass media, propusa de Robert Merton a fost considerata de la bun nceput deosebit de atractiva pentru analiza media fiindca permitea o evaluare cel putin aparent neutra, fiind evitata astfel dihotomia primelor studii realizate ntre nceputul secolului XX si cel de-al doilea razboi mondial, ce aveau ca si trasatura comuna etichetarea media si a consumului fie ca bune, fie ca rele (Massey, 2002:348). Cuplul bun-rau este nlocuit de dihotomia functii-disfunctii, incomparabil mai dezirabila si conforma cu cerintele si expectantele fata de o abordarea stiintifica a domeniului comunicarii de masa, n special cele de obiectivitate si neutralitate axiologica. O a doua distinctie usor transferabila n cmpul analizelor media este cea dintre functii manifeste consecinte intentionate si usor observabile - si functii latente consecinte neintentionate si mai dificil de observat. Desi aparent cuplul manifest-latent faciliteaza fundamentarea teoretica a analizelor empirice, n practica potentialul descriptiv-explicativ al acestuia este mai degraba scazut datorita modului n care functiile (efecte, consecinte) interfereaza n mod diferit cu paliere diferite ale socialului. Ceea ce este functional pentru societate n ansamblu, poate fi disfunctional pentru grupuri particulare de persoane, fiind discutabil si contestabil n ce masura un eventual echilibru societal poate justifica dezechilibre si disfunctionalitati la nivelul unor grupuri specifice. Astfel, una dintre obiectiile majore aduse utilizarii paradigmelor functionaliste n cercetarea media este tocmai aceea ca, neutralitatea si obiectivitatea este una aparenta, decupajele functionaliste fiind inerent normative si ideologice att n continuturi, ct si n consecintele lor.

Lazarsfeld si Merton au evidentiat trei functii principale ale mass-media (Dragan, 2007). Prima functie este de a conferi statut problemelor, persoanelor, organizatiilor si miscarilor sociale, rezultatul atentei date de mass-media fiind o crestere a prestigiului si un cstig de legitimitate pentru cei adusi n prim-planul atentiei publice. Este ideea centrala a teoriilor circumscribile sub eticheta de agenda setting dezvoltate la nceputul anilor 70, ce aserteaza o relatie de determinare directa

ntre atentia acordata de mijloacele de comunicare n masa unui subiect si importanta acestuia n ochii opiniei publice. Una dintre explicatiile posibile pentru aceasta relatie este fenomenul autoreferentialitatii surselor mass-media, respectiv existenta unei asocieri ntre tematica subiectelor abordate de emisiunile de informatii ale televiziunii si tematica si ponderea subiectelor din presa scrisa, constatndu-se o similitudine ridicata a acestora. (Saussez, 1990). Mai mult dect att, transformarea unui fapt sau eveniment oarecare n fapt sau eveniment social, a devenit practic conditionata de

recunoasterea si acceptarea sa ca eveniment mediatic. Mediatizarea unui eveniment este adesea cauza si consecinta a acordarii de atentie si semnificatie sociala acestuia de catre unul sau altul din mijloacele de comunicare n masa, atentie initiala care va contribui la crearea n realitate a evenimentului prin introducerea acestuia ntr-un cerc vicios cauzator de o adevarata reactie n lant. (Patrick Champagne,1990).

Cea de-a doua functie consta n impunerea normelor sociale, si se refera la modul n care mijloacele de comunicare n masa au initiativa de a realiza actiuni sociale de demascare si sanctionare a unor comportamente aflate n opozitie cu morala publica. Sub acest aspect mass media poate fi considerata un substitut postmodern al religiei din societatile traditionale preindustriale. Mass media joaca un rol important n mecanismul de exercitare a controlului social, ceea ce constituie dealtfel una dintre principalele surse de critica din partea adeptilor teoriilor conflictualiste, ce contesta modul n care media participa la legitimarea instantelor puterii.

Cea de-a treia functie identificata de Merton si Lazarsfeld este de fapt o disfunctie si spre deosebire de primele doua are un caracter mai degraba speculativ: functia de narcotizare, ce pune n relatie consumul de mass media cu o scadere a participarii civice si a activismului (interesului) politic. n masura n care mass media poate fi considerata un echivalent postmodern al institutiei religioase, functia de narcotizare pune n discutie efectul de compensare n plan simbolic al unor deficite de resurse (putere) existente n plan real. Dezirabilitatea si atractivitatea realitatii imaginare propuse de mass media ar face acceptabile aspectele negative din lumea reala. Din perspectiva expresiei unor nevoi si asteptari umane, functia de narcotizare este complementara functiei de evaziune, ce rezulta din faptul ca mass media propune publicului o lume simbolica n care acesta poate evada temporar pentru a scapa de problemele din lumea reala. Este important de mentionat nsa ca nu consumul de media este un predictor al activismului sau absentei acesteia, ct patternurile de consum, un grad ridicat de informare rezultat al unor preferinte bine conturate pentru emisiunile de actualitati si dezbatere politica fiind asociat cu nivele ridicate de activism.

J. Van Cuilenburg et al. (1998) propune patru functii, fiecare dintre acestea fiind asociata cu un tip de actiune mediatica si un set de consecinta la nivelul publicului. Functia de informare este corelativa diseminarii informatiei si genereaza o crestere a nivelului de cunoastere. Odata cu generalizarea consumului de televiziune, acesta a devenit principala sursa de informare devansnd presa scrisa. n marea majoritate a anchetelor la ntrebarea privind sursa de unde s

e obtin cele mai multe informatii despre ce se petrece n lume, peste 90% din respondenti raspund mass-media. Functia de interpretare are ca si dimensiune cheie si n acelasi timp, corespondent actional, comentarea faptelor, consecintele sale privind cristalizarea opiniilor. Mass-media este principala sursa de formare a unui cadru de referinta n evaluarea unei realitati pe care nu o "cunoastem" sau la care nu avem acces direct. n acest cadru, o problema majora este aceea a tipului de realitate pe care ni-

l propune mass-media. Conform lui P. Champagne (1990) , " Citind ziarul oamenii si imagineaza ca afla ceea ce se ntmpla n lume. n realitate ei nu afla dect ceea ce "se ntmpla" n zia..., mass-media constituie o parte integranta a realitatii, produce efecte de realitate crend o viziune mediatica a realitatii care sfrseste prin a trece n aceasta. n 1984 "Institute for Applied Economics" din New-York a publicat un studiu despre maniera n care telejurnalele celor trei networks americane ( ABC, NBC, CBS) au prezentat, zi de zi, revirimentul economic al SUA dinspre sfrsitul lui 1982, devenit foarte clar n 1984. n 1983, America a realizat una dintre cele mai mari rate de crestere de dupa razboi si cea mai mare dintre tarile industrializate, 7,7% n dolari, cea mai mica rata de inflatie, 0,3% si o scadere a somajului sub 8%. Din toate statisticile economice facute publice, 96% ofereau rezultate pozitive, reflectnd fenomenul. n aceeasi perioada, din 104 informatii, analize, interviuri si comentarii pe marginea evolutiei economice, 86% descriau situatia ca proasta sau chiar catastrofala. Cu alte cuvinte, imensa majoritate a cetatenilor nu puteau sa-si dea seama ca tara lor este n plina ascensiune economica ( Jean Francois Revel, 1993).

Celelalte doua functii identificate de Cuilenburg si colegii sai sunt functia expresiva, ce se refera la rolul de forum asumat de mass media ce permite exprimarea opiniilor si definirea unei identitati sociale, politice, culturale, si functia critica, a carei sintagma definitorie este aceea de cine de paza.

Un model complet de analiza a functiilor mass-media este propus de Charles R.Wright, care nuanteaza modelul lui Lasswell si l completeaza cu distinctiile realizate de R.K.Merton (I. Dragan:2007). Modelul propus de Wright (1960:605-620) este tridimensional si ia n considerare activitatile comunicationale realizate de catre mass-media, registrul functional ( (functii versus disfunctii, functii manifeste si functii latente) si nivelul efectelor exercitate de activitatea media (indivizi, grupuri, sisteme culturale, societate). Activitatile comunicationale realizate de mass media sunt n numar de patru: supraveghere, punere n relatie, transmitere culturala si distractie. La nivel societal, activitatea de supraveghere se obiectiveaza n functia de avertizare n cazul unor pericole naturale sau a unor situatii de conflict armat, dar si de eticizare asociata rolului jucat n definirea si impunerea normelor, atitudinilor si valorilor sociale. Disfunctiile privesc amenintarea stabilitatii ca urmare a prezentarii unor alternative societale preferabile celei de referinta sau crearea de panica n cazul unor evenimente disruptive majore (catastrofe naturale, crize). Activitatea de punere n relatie permite mobilizarea, ceea ce are ca si consecinta o diminuare a amenintarilor la

adresa stabilitatii sociale. Tot la nivel societal, activitatea de transmitere culturala are consecinte pozitive asupra coeziunii sociale, reduce anomia si reprezinta o instanta de completare a procesului de socializare. Distinct de aceasta, activitatea de transmitere culturala face posibila comunicarea valorilor, normelor, a informatiilor privind patternuri de comportamente sociale att n timp, ct si ntre grupuri sociale distincte. n absenta mass media si a produselor sale ar fi imposibil sa avem acces la

acest tip de informatii altfel dect n conditii de sincronicitate de spatiu si timp, respectiv de omogenitate a grupurilor sociale.

Una dintre criticile aduse abordarilor functionaliste se refera la faptul ca scopurile mass media nu sunt n mod necesar identice cu rolurile (finalitatile) exercitate de aceasta n rndul publicului. Un film politist poate sa fie difuzat ca instanta de divertisment, dar la nivelul audientei el poate constitui un model de rezolvare a conflictelor sociale (Massey:2002). Consecintele sunt adesea contextuale si transcend intentiile comunicatorilor. Functiile dobndesc substanta si relevanta cognitiva sau actionala doar n jocul interactiunii dintre instanta media, continuturile difuzate, disponibilitatea si expertiza publicului de a utiliza respectivele continuturi.

LIMBAJELE NONVERBALE N COMUNICARE

Aparent, cuvintele, respectiv limbajul verbal reprezinta modalitatea principala de comunicare interumana, att din punct de vedere al ponderii detinute n cadrul interactiunilor comunicationale ct si din punct de vedere al eficientei.

A.Mehrabian si M. Weiner (???) au fost printre primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat ca proportia n care folosim limbajul verbal si limbajele neverbale este, n comunicarea orala, urmatoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj (n principale intonatia si inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (n principal expresia fetei, gesturile si postura corpului). Conform lor doar 7% din comunicarea orala are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal. Aceste evaluari sunt cu siguranta discutabile si dependente de contextele ce definesc cadrul social n care are loc comunicarea. Foarte probabil pentru cazul interactiunilor directe derulate n contexte informale, datele au un nivel ridicat de consistenta, fiind confirmate si de studii ulterioare. Mai mult de 60% din semnificatia sociala n interactiunile directe interpersonale este transmisa nonverbal (Burgoon, Buller & Woodall, 1989)

Comunicarea nonverbala reprezinta o constituenta a tuturor formelor de comunicare umana, inclusiv comunicarea de masa, ponderea si importanta sa n configurarea semnificatiilor unui mesaj fiind nsa diferita de la un tip de comunicare la alta.

Ct de eficienta este comunicarea verbala? Ct de des reusim nsa sa spunem exact ceea ce vrem sa spunem utiliznd cuvinte? Ct de des dorim sa fim exacti n ceea ce spunem? Eficacitatea limitata a limbajelor verbale deriva din cel putin 3 aspecte:

- caracteristicile definitorii, intrinseci ale comunicarii prin limbaj verbal. Cuvintele sunt simboluri si constituie coduri relativ precise atunci cnd sunt utilizate pentru a reflecta aspecte referentiale ale realitatii factuale. Comunicarea nu are nsa ntotdeauna ca subiect realitatea factuala,

iar procesul comunicarii cere emitatorului sa-si obiectiveze mesajul (gndurile) in cuvinte, sa transmita aceste cuvinte prin intermediul unui canal adecvat, astfel incit la receptor sa ajunga si acesta sa inteleaga exact ceea ce emitatorul intentioneaza sa transmita. Dimensiunea cheie este acuratetea, iar dificultatea consta n a realiza o corespondenta exacta, univoca intre ceea ce intentionam sa spunem, cuvintele utilizate si ceea ce intelege destinatarul din ceea ce ii spunem utiliznd cuvintele respective. Faptul ca instantele comunicationale sunt obligatoriu intermediate de codare, decodare, canal si zgomote (filtre sau contexte) face extrem de dificila, daca nu imposibila existenta unei corespondente exacte, obiectiva factual intre realitate si limbaj.

- frecvent este dificil nu doar sa gasim cuvintele cele mai adecvate, ci si sa obiectivam precis ce vrem sa transmitem. Intentiile noastre sunt ambivalente, nu rareori contradictorii sau chiar conflictuale, in buna masura datorita diversitatii planurilor si dimensiunilor asociate si influentate de orice instanta comunicationala, orict de simpla aparent ar fi aceasta. Cuvintele intersecteaza si influenteaza contexte normative, relationale, identitare, informationale si actionale. Astfel comunicarile noastre sunt obligatoriu partiale si circumscrise. Selectia este nu doar obligatorie ci subiectiva si contextuala, fiindca pluralitatea contextelor si multitudinea mizelor face imposibila selectia univoca si permanentizeaza ambivalenta, ambiguitatea, contradictia sau conflictul ntre ceea ce vrem sa spunem si ceea ce spunem. Si din acest motiv este necesar ca n decodare sa tinem cont si de semnificatiile latente, neexplicite ale mesajelor transmise.

- semnificatia unei act comunicational este rezultatul unui proces de interpretare configurat de instante multiple: emitator, limbaj, canal, destinatar si context, iar imprecizia constituie o caracteristica intrinseca definitorie comunicarii.

Limbajele nonverbale reduc aceasta imprecizie si permit sau cel putin faciliteaza decodificarea corecta a semnificatiilor transmise. n fapt, relatia dintre comunicarea nonverbala verbala si cea verbala poate fi de repetitie, substitutie, complementaritate, contradictie sau accentuare (Ekman & Friesen, 1969). Indiferent daca prin intermediul limbajului nonverbal se dubleaza, se nlocuieste, se completeaza, se contrazice sau se accentuaza limbajul verbal, daca acceptam ca relatia de comunicare este o constituenta majora a interactiunii sociale si ca indivizii sociali nu pot alege sa nu comunice suntem obligati ca n analiza comunicarii sociale sa luam n considerare si limbajele non-verbale.

Asemanari si diferente ntre comunicarea verbala si nonverbala

Elementul cel mai simplu de diferentiere ntre cele doua limbaje l reprezinta utilizarea cuvintelor n cadrul interactiunii comunicationale. Orice limbaj sau cod ce nu utilizeaza cuvinte pentru a intermedia transferul de semnificatie este un limbaj sau cod nonverbal. Aceasta a fost perspectiva dominanta pna n anii 80 (Laura K. Guerrero, Lisa Farinelli, 2009). Distinctia nu este

nsa lipsita de ambiguitati si face dificila ncadrarea unor situatii comunicationale relativ uzuale cum ar fi de exemplu limbajul semnelor sau textele scrise prin intermediul alfabetului Braille. La ora actuala dimensiunile utilizate pentru a diferentia ntre cele doua tipuri de limbaje sunt mult mai nuantate si iau n considerare factori precum procesarea mesajului (digitala sau analogica), distinctia dintre comunicarea iconica si cea simbolica, numarul canalelor de comunicare utilizate n timpul interactiunii (unimodal versus multimodal), spontaneitatea sau orientarea strategica, respectiv independenta fata de spatiu si timp (vezi tabelul 1?).

Tabel 1Aspecte diferentiatoare ntre comunicarea verbala si cea nonverbala

Comunicarea nonverbala

Comunicarea verbala

Analogica

Digitala

n mod obisnuit iconica (intrinseca)

n mod obisnuit simbolica

Multimodala si variabila

Unimodala si constanta

Spontana

Orientata strategic

Are loc aici si acum

Poate avea ca subiect lucruri-aspecte distantate n spatiu si timp (displacement)

Nonreflexiva

Reflexiva

Sursa: Laura K. Guerrero, Lisa Farinelli, 2009

Procesarea analogica a unui mesaj implica luarea n considerare a acestuia ca un ntreg, spre deosebire de procesarea digitala ce implica fragmentarea n parti separate si distincte utilizate ca atare pentru a recompune mesajul. Informatiile analogice (cntece, expresii faciale sau miscari corporale) sunt procesate de emisfera dreapta a creierului, spre deosebire de cele digitale (litere,

cuvinte, numere) procesate n principal de emisfera stnga (Laura K. Guerrero, Lisa Farinelli, 2009). Comunicarea nonverbala este o comunicare de tip continuu si are character holistic, spre deosebire de comunicarea verbala ce consista n unitati discrete, logice.

O alta trasatura distinctiva priveste caracterul simbolic si ancorat cultural al comunicarii verbale. Relatiile dintre cuvinte si referentii acestora sunt arbitrare si dificil, daca nu imposibil de identificat n absenta codurilor lingvistice necorespunzatoare. Daca un cititor al cuvntului zmbet nu cunoaste limba romna, nu are niciun fel de ntelegere a semnificatiei termenului. Culturi diferite, utilizeaza coduri diferite ceea ce face ca limbajul verbal sa fie determinat simbolic. Comunicarea verbala este nsa preponderent iconica, iar semnificatia mesajului este mult mai putin influentata de contextualitatea culturala. Un zmbet este descifrat similar n orice cultura. Mesajele iconice sunt explicite n raport cu referentii lor.

O alta distinctie majora utilizabila n special n contextul interactiunilor fata n fata este aceea dintre caracterul multimodal al comunicarii nonverbale, respectiv modal n cazul comunicarii verbale. (Andersen, 2008). Mesajele transmise la un acelasi moment prin intermediul comunicarii

nonverbale sunt multiple si pot implica simultan canale diferite. n ceea ce priveste comunicarea verbala, caracterul liniar si secvential al acesteia face obligatorie transmisia cuvintelor unul dupa altul. Caracterul multimodal al comunicarii nonverbale constituie un element fundamental al complexitatii si ambiguitatii acestui tip de comunicare.

Comunicarea nonverbala nu implica dect rareori intentionalitate si intentie comunicationala n raport cu un receptor. Cel mai adesea comportamentele nonlingvistice sunt interpretate ca purtatoare de sens fara a fi n mod intentionat adresate ca atare celui care le interpreteaza. Din acest motiv, comunicarea nonverbala poate fi considerata justificat o comunicare spontana. Prin contrast, comunicarea verbala presupune cel mai adesea intentia comunicationala, iar nu rareori, aceasta intentie circusmcrie si mize strategice ce vizeaza realizarea unor obiective bine definite emitatorului. n termeni de control a continutului comunicarii, limbajul nonverbal este mult mai dificil de controlat dect cel