1

ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

1. Conceptul de drept internațional al comerțului;

2. Elemente de specificitate ale raportului de comert international (comercializarea si internationalizarea);

3. Continutul raportului juridic de comert international;

4. Obiectul raportului juridic;

5. Participantii la raportul juridic;

6. Izvoarele dreptului comertului international.

1. Conceptul de drept internațional al comerțului:

Literatura de specialitate defineste dreptul comertului international ca fiind un domeniu aflat la confluenta

dreptului international public cu sistemele de drept nationale, cuprinzand reglementari de natura variata (drept

civil, drept bancar, dreptul comerțului național, etc).

In sens restrans dreptul comertului international este definit ca fiind totalitatea normelor juridice aplicabile

raporturilor patrimoniale izvorate din actul de comert international.

2. Elemente de specificitate ale raportului de comert international:

De principiu nu orice raport juridic care are in componenta sa un elemnent de extraneitate este in mod

automat un raport de comert international.

Acesta este motivul pentru care in vederea identificarii raportului de comert international se recurge la

doua criterii:

A. Criteriul comercialitatii;

B. Criteriul internationalitatii.

A. Criteriul comercialitatii:

Calificarea notiunii de comercial apartine dreptului national al fiecarui stat si se face dupa criterii proprii.

Pentru determinarea comercialitatii in sistemele de drept nationale exista doua conceptii: o conceptie

subiectiva si o conceptie obiectiva.

Conform conceptiei subiective, caracterizarea unui act juridic ca fiind de drept civil sau comercial depinde

de calitatea autorului, respectiv daca el este considerat sau nu profesionist comerciant.

Conform conceptiei obiective, caracterul civil sau comercial al actului juridic rezulta din natura sa

intrinseca, independent de calitatea partilor din acel raport juridic.

B. Criteriul internationalitatii:

In concret, raportul juridic de comert international are fata de raportul de comert intern un element de

internationalitate.

Mentionam ca nu orice element de extraneitate prezent intr-un raport juridic este de natura sa confere

acestuia atributul internationalitatii.

Practica internantionala arbitrala cat si normele de drept uniform precizeaza ca cetatenia ori nationalitatea

partilor contractante sunt irelevante ca elemente de internationalitate.

In schimb, sediul ori domiciliul sunt considerate elemente de internationalitate daca sunt situate pe teritorii

statale distincte (art.1 parag.1 din Conventia de la Viena privind vanzarea internationala de marfuri care retine

drept criterii de internationalitate sediul partilor contractante).

Se retin de asemenea ca fiind criterii secundare de internationalitate locul incheierii contractului, locul

predarii bunului, deplasarea bunului vandut de pe un teritoriu statal pe altul.

In concluzie retinem ca elementul de internationalitate este in fond un element de extraneitate, dar nu orice

element de extraneitate are valentele unui element de internationalitate de natura sa confere raportului juridic

dat caracterul de raport de comert international.

2

Este in consecinta element de internationalitate numai acel element de extraneitate ce prezinta suficienta

relevanta pentru a da raportului juridic in structura caruia se integreaza, puterea de a capta actiunea unor norme

juridice de drept al comertului international.

3. Continutul raportului juridic de drept al comertului international:

Este format din drepturile dobandite de subiectul activ respectiv obligatiile asumate de subiectul pasiv.

Operatiunile de comert se caracterizeaza prin reciprocitatea drepturilor si obligatiilor, respectiv fiecare

dintre subiectele raporturilor de comert cumuleaza in persoana lor dubla calitate de creditor si debitor.

Caracteristica raportului de comert international consta in faptul ca unele dintre acestea (ca de exemplu

contractul de factoring, contractul de leasing) au un continut complex implicand stabilirea intre subiectii de

drept a mai multor raporturi juridice conexe generate prin afectul unui acord de vointe realizate intre parti.

Exemplu:

4. Obiectul raportului juridic de comert international:

Raportul juridic de comert international este un raport obligational iar obiectul lui il reprezinta prestatia la

care se indatoreaza debitorul fata de creditorul sau.

Termenul "prestatie" desemneaza in mod generic conduita sau comportamentul pe care debitorul trebuie

sa-l aiba fata de creditor si respectiv conduita pe care acesta din urma este indreptatit sa o pretinda de la debitor

in vederea satisfacerii intereselor sale legitime.

Obiect al raportului juridic il reprezinta numai prestatiile de natura patrimoniala spre deosebire de

raporturile obligationale din perimetrul dreptului civil care pot fi si nepatrimoniale.

Un alt element de specificitate in ceea ce priveste obiectul consta in aceea ca in raportul de comert acesta

se concretizeaza fie prin prestatia de a da sau prin cea de a face.

Obligatiile generate in comert sunt in cvasitotalitatea lor obligatii de rezultat.

5. Participantii la raportul de comert international:

Pot fi clasificați în funcție de ordinea juridică de apartenență în două grupe distincte:

A. Subiecte de drept ce aparțin ordinii juridice naționale a diferitelor state;

B. Subiecte de drept ce aparțin ordinii juridice internaționale.

A. Subiecte de drept ce aparțin ordinii juridice naționale a diferitelor state:

- Persoana fizică – comerciant profesionist: OUG 44/2008 - norma cadru privind persoana fizica

comerciant profesionist conform căreia persoana fizica comerciant profesionist se organizează în

următoarele forme:

Persoane fizice autorizate;

Întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale;

Întreprindere familială.

3

- Persoana juridică – comerciant profesionist se organizează și ea sub mai multe forme, printre care:

de persoane (Societățile în comandită simplă, societățile în nume colectiv);

Societăți de capitaluri (Societăți pe acțiuni, Societăți în comandită pe acțiuni);

Societăți cu răspundere limitată.

- Regiile autonome;

- Grupurile de interes economic;

- Societăți naționale;

- Societăți cooperative.

B. Subiecte de drept ce aparțin ordinii juridice internaționale:

- Societățile transnaționale:

Se numesc societăți comerciale transnaționale sau multinaționale, acele societăți care chiar de la

constituirea lor se fundamentează pe elemente care nu au un caracter național (capitalul social care este

constituit din fracțiuni ce provin de la asociați din diferite țări).

Aceste societăți se mai caracterizează prin faptul că asupra lor nu este incidentă nici o lege națională,

iar litigiile izvorâte din interpretarea și aplicarea actelor constitutive sunt scoase total sau parțial de sub

competența instanțelor naționale, jurisdicția de soluționare a litigiului revenind unor instanțe arbitrale speciale.

- Grupurile de societăți comerciale se împart în:

Gruprurile de tip holding;

Grupurile de tip trust;

Concerne.

Grupurile de tip holding:

Reprezintă un grup de societăți în cadrul căruia societatea dominantă poartă denumirea de ”holding”,

în timp ce celelalte societăți se numesc ”subsidiares”. Societatea holding se caracterizează prin aceea că

asigură conducerea economică și controlul asupra subsidiares.

Sunt considerate societăți subsidiares acele societăți în care holdingul este fie acționar majoritar, fie

deține controlul asupra Consiliului de Administrație în cadrul fiecărei societăți subsidiares.

Grupurile de tip trust:

Gruparea de tip trust este o entitate caracteristică zonei de comerț nord-americane. Această structură

comercială se naște prin integrarea totală a mai multor societăți comerciale care astfel își pierd autonomia

funcțională, fiind subordonate unei conduceri centralizate.

Concernul:

Este un grup de societăți în cadrul căruia o întreprindere aflată pe o poziție dominantă reunește sub o

conducere unică mai multe societăți de proporții reduse dependente de prima. Concernul se constituie fie

printr-un contract de dominare, fie printr-un contract de încorporare.

În cazul contractului de dominare, conducerea societății dependente este preluată de societatea

dominantă, în timp ce în cazul încorporării societatea dominantă devine singurul acționar al societății pe care

o încorporează.

6. Izvoarele dreptului comerțului internațional:

Comerțul internațional cunoaște două categorii de izvoare:

A. Izvoare interne;

B. Izvoare internaționale.

Izvoarele interne. Fac parte din această categorie:

- Dreptul substanțial (Codul Civil, legi comerciale speciale, normele de drept bancar, normele de

drept financiar);

- Normele conflictuale (Reglementarea normei conflictuale o regăsim în Codul Civil, care face

trimitere la dreptul Uniunii Europene).

4

Izvoarele internationale. In ceea ce priveste izvoarele ce apartin ordinii juridice internationale avem:

- Conventiile internationale (norme uniforme sau de drept uniform). Exemple: Conventia

Internationala de Marfuri,Viena 1980, Conventia privind Arbitrajul International, Geneva 1961);

- Uzantele comerciale codificate. Sunt norme care codifica institutii juridice de drept al comertului

international. Cele mai importante uzante codificate au fost standardizate sub egida Camerei de

Comert Internationale de la Paris:

Regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S. (se aplica contractului de vanzare pentru zona europena);

Regulile R.A.F.T.D. (se aplica contractului de vanzare din zona nord-americana);

R.U. 322 (reglementeaza incasso-ul documentar);

R.U. 400 (reglementeaza acreditivul documentar).

CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNATIONAL

I. NOTIUNE SI CARACTERE JURIDICE

1. Notiune:

Prin contract de comert international se intelege acordul de vointa realizat intre doi sau mai multi

participanti la comertul international (subiecte de drept ce apartin ordinii juridice internationale sau ordinii

juridice nationale) din state diferite in scopul de a creea, modifica sau stinge raporturi juridice de comert

international.

Contractul de comert are specific elementul de internationalitate (exemplu sediul sau domiciliul partilor)

care alaturi de cel al comercialitatii (teza subiectiva) il definesc si il delimiteaza de celelalte contracte civile,

respectiv comerciale. Comercialitatea si internationalitatea trebuie sa existe cumulativ insa in caz contrar acel

contract se situeaza dupa caz in domeniul contractelor civile respectiv comerciale supuse incidentei exclusive

a dreptului international.

2. Caractere juridice ale contractului de comert international. Acest contract este:

- Cu titlu oneros;

- Sinalagmatic;

- Comutativ;

- Consensual (forma scrisa in comert este ceruta ad probationem si nu ad validitatem).

II. CLASIFICAREA CONTRACTELOR DE COMERT INTERNATIONAL. Se face dupa mai multe

criterii:

1. In raport de obiectul si finalitatea acestuia pot fi clasificate in:

- Contracte de import;

- Contracte de export;

- Contracte de speculatiuni valutare.

2. Din punct de vedere al duratei:

- Contracte de comert incheiate pe termen scurt (cel mult 5 ani);

- Contracte incheiate pe termen lung (peste 5 ani).

3. Dupa tipul lor sunt :

- Contracte traditionale (contractul de vanzare, de transport, etc) ;

- Contracte moderne (contractul de leasing, contractul de factoring, contractul de franciza).

4. Dupa subiectele care intervin intr-un raport de comert identificam:

- Contracte de comert obisnuite (care se incheie intre persoane fizice si/sau persoane juridice);

- Contracte mixte (in care cel putin una din parti este statul reprezentat prin Ministerul Finantelor).

5

III. CONTINUTUL CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Datorita specificitatii contractului de comert, acesta contine pe langa clauzele obisnuite intalnite in

contractele civile si comerciale interne (ex: modalitatea de plata, calitatea marfurilor) intalnim si clauze

specifice comertului international, dupa cum urmeaza:

1. Pactum de lege utenda este acea clauza prin care partile stabilesc inca de la incheierea

contractului legea care se aplica acestuia (lex contractus).

2. Clauze de adaptare a contractului. Aceste clauze tind sa asigure un echilibru al contractului

prin diferite metode. Aceste clauze sunt:

- Clauza ofertei concurente;

- Clauza clientului cel mai favorizat;

- Clauza de impreviziune.

Clauza ofertei concurente: Prin aceasta clauza promitentul (care poate sa fie vanzatorul, prestatorul de

servicii, executorul de lucrari) se obliga sa acorde cocontractantului conditii mai avantajoase oferite acestuia

de catre un tert in conditii similare. Aceasta clauza deschide promitentului optiunea de a accepta sau de a

refuza conditiile dintr-o oferta primita de beneficiarul clauzei de la un tert. In caz de acceptare contractul dintre

parti este modificat si se executa in continuare in noile conditii. In caz de refuz contractul dintre parti inceteaza,

iar beneficiarul poate incheia un contract cu tertul in conditi mai avantajoase conferite de acesta din urma.

Clauza clientului mai favorizat: Si aceasta clauza indeplineste rolul de adaptare a contractului la noile

conditii economice ale pietei. Deosebirea fata de clauza ofertei concurente consta in aceea ca procedura nu

este declansata de oferta unui tert si de insasi oferta promitentului care a propus unui client intr-o operatiune

similara conditii mai avantajoase astfel ca prin clauza convenita se obliga sa le acorde si cocontractantului.

Clauza de impreviziune: In literatura de specialitate clauza de impreviziune a fost definita ca fiind

conventia intervenita intr-un contract principal, comercial care confera participantilor posibilitatea de a solicita

revizuirea si readaptarea acestuia in cazul in care se schimba circumstantele avute in vedere la momentul

incheierii contractului si care afecteaza fundamental echilibrul acestuia.

Conditiile de aplicare a clauzei de impreviziune sau de hardship sunt urmatoarele:

a) Sa intervina un eveniment (imprejurare) imprevizibil si independent de vointa partilor;

b) Evenimentul sa intervina dupa incheierea contractului;

c) Imprejurarea sa afecteze in mod radical echilibrul contractului astfel incat pentru una dintre parti

prestatia sa devina excesiv de oneroasa. (!) Retinem ca nu se are in vedere gravitatea evenimentului, ci efectul

pe care acesta il produce asupra raporturilor contractuale.

3. Clauze de extindere a relatiilor comerciale. Fac parte din aceasta categorie :

- Pactul de preferinta;

- Clauza primului refuz.

Pactul de preferinta. Promisiunea unilaterala de a contracta contine obligatia uneia dintre parti

(promitentul) de a vinde unei alte persoane (beneficiarul) un anumit bun la data la care acesta va declara ca

doreste sa intre in posesia lui sau intr-o anumita perioada.

Promisiunea este unilaterala deoarece numai una dintre parti se obliga, cealalta parte avand beneficiul

optiunii.

O varietate a acestei promisiuni o constituie pactul de preferinta (conventia de preemtiune) in temeiul

careia promitentul se obliga ca in cazul in care va vinde o marfa sa-l prefere la pret egal pe beneficiarul

promisiunii.

6

Clauza primului refuz. In cadrul clauzei primului refuz promitentul se obliga sa-i propuna beneficiarului

sa incheie o anumita operatiune comerciala inainte de a o realiza cu un tert conferindu-se acestuia un drept de

preferinta fata de alti posibili clienti.

4. Clauza compromisorie (de arbitraj)

Notiune: In literatura de specialitate clauza de arbitraj a fost definita ca reprezentand intelegerea

partilor de a solutiona un litigiu de comert international prin intermediul arbitrajului sau acordul partilor de a

supune litigiul deja nascut intre ele in legatura cu executarea acelui contract, arbitrajului international.

Din definitie clauza de arbitraj se prezinta sub 2 forme :

1. Clauza compromisorie sau de arbitraj este conventia accesorie inserata intr-un contract comercial

prin care partile convin ca un eventual litigiu care ar interveni intre ele sa fie supus solutionarii pe cale

arbitrala;

2. Compromisul reprezinta conventia intervenita intre partile litigante pentru solutionarea unui litigiu

deja nascut pe cale arbitrala (presupune situatia in care intr-o prima faza partile s-au adresat instantei

jurisdictionale de drept comun; ulterior momentului sesizarii instantei, acestea solicita desesizarea/declinarea

de competenta in favoarea instantei arbitrale).

Diferenta dintre clauza compromisorie si compromis consta in faptul ca in timp ce clauza

compromisorie se refera la litigii eventuale si viitoare, compromisul se refera la un litigiu deja nascut .

Natura juridica a clauzei de arbitraj: In literatura de specialitate s-a exprimat opinia asupra dublei naturi

juridice a conventiei de arbitraj care are certe aplicatii procedurale avand la baza o structura contractuala.

Natura contractuala rezulta din manifestarea de vointa a partilor in sensul ca in ambele forme ale

conventiei partile se obliga sa supuna litigiul lor unui arbitraj; sa desemneze arbitrii; sa execute de buna voie

hotararea arbitrala.

In ceea ce priveste natura procedurala, aceasta este determinata de finalitatea urmarita de parti in sensul

ca prin conventia de arbitraj nu se determina drepturile si obligatiile reciproce ale partilor, ci se reglementeaza

modalitatea de solutionare a litigiului.

Efectele juridice produse de conventia de arbitraj.

Conventia de arbitraj produce efecte de natura contractuala si efecte procedurale.

a. Efecte de natura contractuala:

Prin incheierea conventiei de arbitraj partile isi asuma obligatiile specifice astfel ca acestea genereaza

efecte juridice doar intre ele (principiul relativitatii efectelor actelor juridice).

Astfel practica arbitrala avand in vedere relativitatea conventiei arbitrale considera ca interventia

tertilor in interes propriu intr-un litigiu arbitral este conditionat de consimtamantul partilor.

De asemenea admisibilitatea chemarii in garantie va depinde de acordul tertei persoane fara de care nu

poate fi itnrodusa in cauza (impotriva vointei sale).

In ceea ce priveste succesorii partilor, conventia de arbitraj produce efecte juridice si fata de acestia,

respectiv succesorii universali, cu titlu universal, cu titlu particular si creditorii chirografari.

b. Efecte de natura procedurala:

S-au opinat in literatura de specialitate ca sub aspectul finalitatii sale conventia de arbitraj este un act

procedural care da nastere unui efect principal si negativ, respectiv unui efect complementar si pozitiv.

Efectul principal si negativ consta in excluderea competentei instantelor judecatoresti de drept comun

in solutionarea unui litigiu de comert international.

Necompetenta instantelor jurisdictionale de drept comun poate fi absoluta si relativa. Exceptia de

arbitraj poate fi invocata in orice faza a procesului de judecata de oricare din partile litigante inclusiv de

instanta din oficiu (necompetenta absoluta).

7

Exceptia de arbitraj poate fi invocata numai de partea interesata inainte de inceperea dezbaterii asupra

fondului cauzei. In principiu necompetenta instantei de drept comun generata de o conventie de arbitraj este

relativa intrucat rezulta din acordul partilor.

Cu toate acestea Codul de Procedura Civila dispune ca instanta de judecata de drept comun atunci cand

este sesizata cu o exceptie de arbitraj isi verifica competenta si retine cauza spre solutionare daca:

- Tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile paratului;

- Conventia arbitrala este lovita de nulitate ori este inoperanta;

- Paratul si-a formulat propriile aparari in fond fara nicio rezerva intemeiata pe conventia de arbitraj.

5. Clauza de confidentialitate

Angajamentul de confidentialitate intervine in contractul de ecomert international pentru asigurarea

protectiei informatiei transmise de parti.

De principiu angajamentele de confidentialitate au un caracter unilateral fiind prevazute in favoarea

partii care a comunicat o oferta, un document tehnic ori financiar fara sa fie exclusa posibilitatea ca ambele

parti sa fie interesate in pastrarea acestor date.

In ceea ce priveste durata obligatiei de confidentialitate aceasta este prevazuta in chiar conventie,

termenul curgand de la momentul incheierii contractului (nu este exclus ca aceasta durata sa se prelungeasca

cu mai multi ani dupa executarea obligatiei contractuale principale).

In principiu clauza de confidentialitate este guvernata de lex contractus determinat de parti prin pactum

de lege utenda.

Daca angajamentul de confidentialitate a fost incheiat ca o conventie de sine statatoare in absenta

determinarii lui lex contractus se va aplica legea statului in care debitorul prestatiei isi are la momentul

incheierii contractului domiciliul sau sediul statuar.

Prestatia caracteristica in angajamentul de confidentialitate este prestatia partii care comunica

partenerului informatii cu caracter secret.

6. Clauza de exclusivitate. Acest tip de clauze sunt intalnite in:

- Contractul de agentura,

- Contractul de concesiune exclusiva,

- Contractul de franciza.

Exclusivitatea in contractul de agent: Este contractul incheiat intre o parte denumita agent care se

obliga cu titlu permanent sa negocieze si eventual sa perfecteze afaceri in numele si pe seama reprezentantului

contra unei remuneratii. Dupa cum reiese din definitie, activitatea agentului nu este limitata la un contract

determinat sau o afacere ocazionala, astfel ca agentul trateaza pe o piata stabilita in contract toate afacerile

reprezentantului ori o categorie a acestora intr-o anumita regiune determinata ori cu o anumita categorie a

clientelei reprezentantului. In consecinta ,in contractul de agent, exclusivitatea poate fi absoluta sau relativa.

Exclusivitatea absoluta: in cazul acestei forme de exclusivitate, agentul se bucura de monopol complet

intr-un domeniu de activitate (1); pe un teritoriu mentionat (2); sau fata de o anume categorie de clienti

(3). Exclusivitatea absoluta este insotita de regula de obligatia agentului de a realiza o cifra minima de

afaceri, in caz contrar fie pierde exclusivitatea fie intervine rezilierea contractului.

In cazul exclusivitatii relative reprezentantul isi rezerva unul din urmatoarele drepturi:

- Sa vanda produsele sale unei clientele distincte de cea atrasa de agent.

- Sa vanda produsele sale unei clientele fara restrictie teritoriala, dar agentul sa obtina o

remuneratie pentru bunurile instrainate pe teritoriul sau.

8

Exclusivitatea in contractul de concesiune: Contractul de concesiune exclusiva reprezinta acel

contract de comert international prin care o parte (concedent) vinde unei alte persoane (concesionar) marfuri

pe care acesta le revinde propriilor sai clienti.

Concedentul se obliga sa acorde concesionarului exclusivitatea vanzarilor de marfuri in domeniul

respectiv, eventual pe un anumit teritoriu conventional determinat, iar concesionarul se obliga la o anumita

prestatie.

In raporturile internationale concesiunea exclusiva poate sa asigure concesionarului in functie de

clauzele conferite, niveluri diferite de protectie teritoriala fata de concurenta tertilor.

Contractul cadru de exclusivitate deschisa se caracterizeaza prin faptul ca recunoaste unui drept unic

de distribuire a marfurilor concesionarului in limitele teritoriale ale tarii de desfacere convenite.

Contractul cadru de exclusivitate inchisa cuprinde in plus, o stipulatie prin care concesionarul se

obliga sa nu reexporteze marfa in alt stat, acesta angajandu-se la randul sau (concedentul) sa insereze in toate

contractele pe care le incheie in reteaua externa de distributie o astfel de clauza.

Contractul cadru de exclusivitate absoluta include pe langa clauza de mai sus si o stipulatie conform

careia concesionarul se obliga sa interzica clientilor sai reexportarea marfurilor in statul de desfacere al altui

concesionar. O astfel de clauza limiteaza complet circulatia marfurilor pe teritoriul statal in care concesionarul

detine dreptul de distribuire unica.

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE LEASING

1. Noțiune

Etimologic, termenul de leasing își are originea în verbul englezesc “to lease” care înseamnă “a închiria”,

dând la o primă analiză, impresia că suntem în prezența unui contract de închiriere, aparență care nu

corespunde întru totul realității juridice.

Prima definiție legală a leasingului a apărut în Franța, unde operațiunile de leasing se numesc generic

“credit-bail”.

Contractul de leasing este o operațiune complexă, relativ recentă în comerțul internațonal, reprezentând,

în ultimă instanță, o tehnică modernă, de tip particular, de creditare pe termen lung.

În literatura juridică, leasingul este definit ca fiind operațiunea triunghiulară legată între utilizator,

finanțator (întreprindere de leasing) și vânzătorul producător, operație prin care creditorul finanțator, după ce

a cumpărat un bun, îl închiriază unei întreprinderi utilizatoare, care la sfârșitul locațiunii poate dobândi

proprietatea bunului în schimbul plății chiriei și al unui eventual preț rezidual.

Așadar, în alți termeni, leasingul este o cumpărare în scop de închiriere, urmată de o închiriere în scop de

vânzare.

2. Categorii de leasing

Potrivit clasificărilor emise în literatura de specialitate, având drept criteriu obiectul material concret, dat

în locație, leasingul poate fi:

a) Leasing mobiliar, numit și leasing industrial sau al bunurilor de echipament;

La rândul său, în funcție de raportul dintre chirie și prețul de export al bunului mobil închiriat, leasingul

mobiliar poate fi:

Financial leasing (leasing financiar): Leasingul financiar are în vedere recuperarea în perioada de locație

a întregului preț de export al obiectului, inclusv costurile auxiliare și un beneficiu, contractul încheindu-

se pentru perioade fixe, apropiate ca întindere de durata de folosință a echipamentului închiriat, perioadă

în care nu se poate proceda la revocare unilaterală. În cadrul acestei operații complexe, la finalul perioadei

9

de locație, utilizatorul are posibilitatea de cumpărare a echipamentului închiriat de la finanțator, care este

de principiu totdeauna un organism de tip bancar.

Operating leasing (leasing funcțional): Leasingul funcțional se caracterizează prin aceea că în perioada

de locație se recuperează numai o parte din prețul de export al echipamentului industrial respectiv,

neexistând o relație directă între prețul plătit vânzătorului și chiria percepută de la utilizator. Durata

contractului de leasing funcțional este mai scurtă decât viața economică a echipamentului închiriat, care,

deci poate fi dat în locațiune succesivă la doi sau mai mulți locatari, chiria fiind calculată la valoarea de

folosință a bunului și cuprinzând numai o parte a capitalului investit. La finalul perioadei de închiriere,

utilizatorul are posibilitatea fie a reînnoirii locației, fie a restituirii echipamentului către finanțator, care,

de această dată este producătorul sau distribuitorul respectivelor bunuri.

b) Leasing imobiliar, care poartă asupra unui imobil și presupune relații între persoane fizice și

juridice naționale.

3. Specific

Contractul de leasing se definește ca o operațiune juridică complexă de comerț internațional, care cuprinde

patru raporturi juridice marcate de interdependența dintre ele. Din acest punct de vedere, s-a opinat în literatura

de specialitate că leasingul reprezintă un tot unitar, cu specificul că fiecare contract din conținutul său a

suportat serioase mutații față de contractul clasic corespunzător. Tehnica de leasing presupune o relație

trilaterală care se stabilește între vânzător, finanțator și utilizator, iar în ceea ce privește operațiile juridice

componente amintim o vânzare cumpărare, un mandat, o locație și o promisiune unilaterală de vânzare.

Vânzătorul este, de regulă, un producător de bunuri, ca de exemplu instalații complexe, echipamente

industriale etc, de o valoare foarte ridicată, în general, și prin aceasta dificil de plasat pe piața imediată.

Prin această tehnică, vânzătorul comerciant se vede plătit de îndată de către finanțator.

Finanțatorul este cel mai adesea un organism de tip bancar, întreprindere de leasing care intervine în

operație în calitate de creditor, din considerente esențialmente financiare, preocupat să-și plaseze capitalul în

condiții optime de rentabilitate și găsind în această tehnică modernă garanții deosebite pentru creditul său,

precum dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

Utilizatorul este, cel mai adesea, o societate comercială care vede în tehnica leasingului mijlocul juridic

adecvat, în vederea folosirii echipamentului respectiv numai atât timp cât rentabilitatea acestuia este ridicată,

înlocuindu-l cu un utilaj nou, mai rentabil. Mai mult, tehnica de finanțare prin leasing îi permite acestuia să-

și utilizeze fondurile proprii în alte direcții dar și un mijloc de obținere a unui credit.

a) Contractul de vânzare-cumpărare are loc între producătorul-vânzător și finanțatorul cumpărător, având

ca obiect bunul ales de către utilizator care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării.

Acordul finanțatorului în cumpărarea bunului este marcat prin semnătura depusă pe bonul de comandă

care ratifică alegerea făcută de utilizator, specificațiile tehnice ale bunului, cât și condițiile de preț.

Spre deosebire însă de contractul numit de vânzare-cumpărare, vânzarea din cadrul leasingului suportă

unele derogări.

Astfel, vânzătorul are obligația de livrare și instalare a bunului față de utilizator, terț în raport de contractul

de vânzare, și care suportă și cheltuielile de preluare.

De asemenea, obligația de asigurare a conformității bunului este executată de vânzător în ultimă instanță,

tot către utilizator, care are acțiune directă împotriva vânzătorului pentru viciile ascunse sau pentru

neconcordanța cu specificațiile tehnice convenite anterior.

Sunt situații în care vânzătorul își asumă obligații suplimentare de garantare a calității bunului, inclusiv

înlocuirea bunului la cererea utilizatorului. Cât privește pe cumpărător, creditorul finanțator are numai

obligația de a plăti prețul, preluarea instalației căzând în sarcina și cheltuiala utilizatorului.

10

b) Contractul de mandat intervine între finanțator ca mandant și utilizator ca mandatar.

În literatura de specialitate, deși au fost exprimate opinii cum că ne-am afla în prezența instituției stipulației

pentru altul, sau în situația promisiunii unilaterale de vânzare făcute de vânzător utilizatorului, totuși, opinia

majoritară, căreia ne raliem, înclină către teoria mandatului intervenit între finanțator și utilizator, dar care a

suferit o serie de modificări ca de exemplu, utilizatorul are mandatul de a sta în justiție și dispunând de o

acțiune în garanție împotriva vânzătorului.

c) Contractul de locație

Intervine între creditorul locator și utilizatorul locatar și reprezintă esența contractului de leasing. Din

punct de vedere juridic, raportul de locație dintre finanțatorul devenit proprietar și utilizator se apropie de

contractul de locație de drept comun dar în aceeași măsură prezintă caracteristici proprii.

Astfel, ca și în cazul locației din dreptul comun, locația din cadrul leasingului are caracter intuitu personae,

finanțatorul acceptând contractul după ce în prealabil a verificat solvabilitatea și capacitatea profesională a

utilizatorului care nu-și poate substitui un terț în executarea contractului de leasing și nici nu poate subînchiria

echipamentul dat în folosință.

Ca derogări aparținând locației din conținutul leasingului reținem obligațiile vânzătorului (și nu ale

finanțatorului):

- Obligația locatorului privind predarea posesiei bunului închiriat;

- Obligația de asigurare a liniștitei posesii.

Obligația de întreținere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama locatarului, care

suportă și prima de asigurare, și nu pe seama locatorului.

d) Promisiunea unilaterală de vânzare incumbă finanțatorului și intervine la finalul duratei contractului

de leasing în sensul că, utilizatorul, având posibilitatea fie să restituie bunul, fie să ceară reînnoirea

locației pentru o nouă perioadă de timp contra unei chirii diminuate, fie să cumpere bunul la un preț

rezidual, rezultat din diferența dintre prețul inițial precizat în contract și chiria achitată, optează pentru

această ultimă cale, creditorul este obligat să-i vândă echipamentul.

4. Contractul de lease-back

O varietate a leasingului este contractul de lease back, operație de asemenea complexă, caracterizată prin

aceea că, calitatea de vânzător și cea de utilizator sunt deținute de aceeași persoană. Contractul de lease-back

presupune relația complexă dintre utilizator și finanțator asupra unui bun din patrimoniul utilizatorului și

constă în procurarea de fonduri de către utilizator pe care le garantează cu proprietatea asupra unui bun din

patrimoniu.

În concret, utilizatorul vinde finanțatorului un bun din patrimoniul său cu obligația acestuia de a i-l închiria

și a i-l revinde la finele perioadei de locație la un preț rezidual.

Contractul de lease-back presupune din punct de vedere juridic, un contract de vânzare cumpărare încheiat

între utilizatorul vânzător și finanțatorul proprietar al bunului ca locator și utilizator ca locatar, și o promisiune

unilaterală de vânzare în sarcina finanțatorului.

Acest tip de leasing a fost conceput ca tehnică de creditare pe termen lung, atât pentru bunuri mobile de

foarte mare valoare, cât și pentru bunuri imobile, contractul de lease back.

5. Legea aplicabilă contractului internațional de leasing

Fiind o tehnică modernă a comerțului internațional, de dată relativ recentă în practica comercială,

contractul de leasing și-a găsit doar reglementări sporadice în legislațiile naționale. Astfel, deși a apărut pentru

prima oară în practica comercială americană, contractul de leasing nu cunoaște în SUA o reglementare

specială, aplicându-i-se în lumina Codului Uniform de Comerț al SUA, pe de o parte, dispozițiile referitoare

la security agreements, adică la acordurile directe pentru crearea unei garanții mobiliare creditului (art. 9.102)

11

iar pe de altă parte, dispozițiile privind vânzarea sub condiție (conditional sale) (art.2), coroborate cu

prevederile Legii uniforme privind vânzările sub condiție.

Operația de leasing are caracter internațional ori de câte ori finanțatorul și utilizatorul (și vânzătorul) își

au sediul pe teritorii statale diferite. În această situație se pune problema legii aplicabile raportului juridic

dintre părți. În concret:

1. Capacitatea părților va fi supusa legii personale, respectiv legii naționale a societăților comerciale în

cauză;

2. În ceea ce privește fondul și efectele contractului, acesta este supus legii alese de părți în temeiul lex

voluntatis;

3. În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă contractului, atât doctrina cât și practica arbitrală au

emis două soluții:

3.1.Conform unei prime opinii, contractul de leasing “se descompune” în operații juridice componente,

fiecare fiind supusă soluției conflictuale determinată de natura contractului respectiv.

3.2.Cea de-a doua opinie distinge din cadrul operațiilor juridice componente ale leasingului, operația

principală, repsectiv contractul de locație – și extinde soluția conflictuală competentă pentru locație

- lex loci actus sau lex loc executions – la întregul complex de operațiuni juridice.

3.3.O a treia soluție, acceptată de doctrina internațională impune ca soluție conflictuală subsidiară în

tăcerea părților aplicarea legii țării unde își are sediul parte cu obligația caracteristică, respectiv a țării

finanțatorului, soluție care ar da expresie și principiului ocrotirii creditului.

Soluția se aplică în mod similar și contractului internațional de lease-back.

DREPTUL APLICABIL CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

(NORMA CONFLICTUALĂ APLICABILĂ)

1. Norma conflictuală principală;

2. Norma conflictuală subsidiară.

1. Norma conflictuală principală

Indiferent dacă suntem în prezența unui contract de comerț intern sau internațional, acestuia trebuie să

i se aplice o lege în virtutea căreia contractul să producă efecte juridice.

În cazul contractului de comerț intern nu se pune problema legii aplicabile deoarece este firesc că un

astfel de contract să fie cârmuit de legea națională a părților.

În cazul contractului internațional apar probleme deoarece nu există nici o normă care să se aplice în

mod automat acelui contract, motiv pentru care această sarcină revine părților contractante sau după caz

instanței de judecată.

Principala normă conflictuală în materie este lex vountatis, potrivit căreia condițiile de fond (mai puțin

capacitatea părților și efectele obligaționale ale contractului sunt supuse legii desemnate de părțile

contractante).

Lex voluntatis este o normă conflictuală care are menirea de a determina legătura unui contract cu un

sistem de drept.

Odată determinată legea aplicabilă contractului, acesta intra sub regimul juridic al acelui sistem de

drept cu toate consecințele ce decurg de aici.

În concret, norma lex voluntatis permite părților contractante să aleagă ca lex contractus dreptul

material al acelei țări care să corespundă cel mai bine specificului operațiunii în discuție, intereselor părților

și care eventual este cunoscută părților.

Momentul alegerii normei conflictuale principale: Legea contractului se alege de către părți de regulă

la încheierea contractului. Aceasta poate fi aleasă și ulterior în fața instanței de arbitraj (sau instanței de drept

12

comun) până la intrarea pe fond a dezbaterior. După acest moment ea va fi aleasă doar de către instanța

arbitrala (sau instanța de drept comun).

Limitarea aplicabilității normei lex voluntatis: Norma lex voluntatis este limitată de normele de ordine publică,

respectiv normele de drept material uniform (Convențiile internaționale în materie de comerț). În concret,

opiniile exprimate în literatura de specialitate cât și practica arbitrală au convenit în sensul că normele de drept

material uniform nu suprimă în principiu conflictele de legi.

De exemplu, în materia vânzării internaționale de mărfuri își găsește aplicabilitatea cu prioritate

Convenția de la Viena din 1980, normă de drept uniform material în materia vânzării internaționale. Doar în

condițiile în care dispozițiile acestei Convenții nu reușesc sa reglementeze întreaga problematică se aplică

normele conflictuale (procedura ce se realizează în doi pași): norma conflictuală principală iar în cazul lipsei

acesteia, normele conflictuale subsidiare.

2.Norma conflictuală subsidiară

Lex voluntates este norma conflictuală principală care permite părților sa aleagă lex contractus (prin

inserarea clauzei in contract, a pactum de lege utenda).

Dacă părțile nu stabilesc legea contractului fie cu intenție sau din ignoranță, competența revine

instanței de arbitraj prin aplicarea normei conflictuale subsidiare, dar obligatorii.

Reglementarea normei conflictuale subsidiare o regăsim în dispozițiile dreptului Uniunii Europene la

care NCC face trimitere (prin intrarea în vigoare a NCC, Legea nr. 105/1992 privind dreptul internațional

privat a fost abrogată în mare parte, astfel că deși NCC a abrogat legea specială ce reglementa norma

conflictuală principală și secundară, în conținutul acestuia nu se regăsesc dispoziții concrete de drept

internațional privat astfel că textul codului prevede că în ceea ce privește dispozițiile de drept internațional

privat se vor aplica reglementările dreptului Uniunii Europene în materie).

Conform dispozițiilor dreptului UE, dacă părțile nu au stabilit legea aplicabilă într-un contract de

comerț internațional, acestuia i se va aplica legea cu care are cea mai strânsă legătură. Același regulament

unional precizează ca “cea mai strânsă legătură prezintă legea statului în care partea contractantă cu prestația

caracteristică are la data încheierii contractului după caz domiciluiul, sediul, reședința ori fondul de comerț”.

Dacă contractul se referă la un drept imobiliar, acesta are legătura cea mai strânsă cu legea statului unde acesta

se află (lex resitae).

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE FACTORING

I. Aspecte preliminarii

1. Noțiune: Contractul de factoring este convenția prin care o parte numită aderent transferă în proprietate o

anumită categorie a creanțelor sale celeilalte părți contractante numită factor care în schimbul unui

comision se obligă să îi achite aderentului valoarea acestora subrogându-se acestuia în drepturile sale față

de debitorii creanțelor cedate și pe care urmează să le încaseze.

2. Părțile implicate în contractul de factoring:

a) Aderentul – producător/vânzător de mărfuri, fie un prestator de servicii, fie un executant de lucrări;

b) Factorul – întotdeauna o instituție financiar-bancară;

c) Clienții aderentului – cumpărătorii de mărfuri ori beneficiari ai prestațiilor de servicii ori a executărilor

de lucrări.

13

3. Mecanismul derulării contractului de factoring

Aderentul care fie a vândut marfă, fie a prestat servicii ori a executat lucrări unor beneficiari (ceea ce

înseamnă deci existența unui contract comercial de bază), cedează creanțele astfel rezultate și materializate în

facturi, unui factor contra plății valorii acestora.

Prin tehnica de factoring, aderentul este plătit cu prioritate de factor și, în plus, este “pus la adăpost” de

riscul insolvabilității clienților săi sau al întârzierii din partea acestora în plata creanțelor.

În ceea ce îl privește pe factor, acesta, în schimbul unui comision plătește creanțele acceptate de la aderent

urmând să le încaseze la scadență de la debitorii acestuia asumându-și astfel riscul insolvabilității debitorilor

cedați, cât și al neachitării la termen a creanțelor de către aceștia (numit risc de trezorerie).

Cu toate acestea, factorul este interesat de operațiunea de factoring, pentru că percepe un comision de

regulă mai important decât o dobândă comercială practicată asupra creditului și în plus creditul avansat

aderentului este garantat cu toate garanțiile oferite de clienții – debitori cedați – întrucât are loc o subrogare

a factorului în poziția aderentului față de debitorii cedați.

Factorul va putea verifica clienții aderentului, astfel că el agreează la plată numai acele categorii de

creanțe în care riscul de insolvabilitate al debitorilor este redus.

4. Categorii de factoring. Având în vedere momentul achitării creanțelor de către factor aderentului, se

disting doua categorii :

a. Factoring tradițional;

b. Factoring la scadență.

În situația factoringului tradițional, factorul plătește creanțele agreate de la aderent în momentul primirii

acestora, creditându-l în fapt pe aderent până la exigibilitatea creanțelor și încasarea valorii acestora de la

debitorii cedați.

În ipoteza factoringului la scadență, factorul plătește creanțele agreate de la aderent în momentul

exigibilității acestora, astfel că data cesiunii creanțelor este tocmai data scadenței spre deosebire de factorul

tradițional când data cesiunii coincide cu data nașterii creanței respective.

5. Specificitatea contractului de factoring (natura juridică):

Contractul de factoring are elemente comune atât cu cesiunea de creanță cât și cu subrogația convențională

pe care le implică, dar la care nu poate fi redus.

Astfel, factoringul presupune vânzarea/cumpărarea ca obligații ale părților contractante, prestarea de

servicii sau executarea de lucrări din partea aderentului față de debitorii beneficiari, respectiv obligația

corelativă a acestora, precum și creditul acordat de factor aderentului din momentul cedării creanțelor astfel

născute și până la momentul încasării valorii acestora de către factor de la debitorii cedați. La acestea se adauga

și cesiunea creanțelor de la aderentul cedent la factorul cesionar care se subrogă în drepturile aderentului față

de debitorii cedați.

Asemenea cesiunii de creanță, unde cedentul garantează existența creanței la data cesiunii, nu și

solvabilitatea debitorului ori modificările ulterioare ale creanței, și în cazul factoringului aderentul răspunde

față de factor numai în caz de inexistență totală sau parțială a creanței la momentul încheierii cesiunii.

Spre deosebire de cesiunea de creanță care implică pentru a fi opozabilă, formalitatea (notificarea) și

acordul debitorului cedat, în cazul factoringului, transmiterea creanțelor de la aderent la factor presupune

formalități simplificate, fiind neinteresant acordul debitorilor cedați cărora aderentul le notifică doar faptul că

trebuie să plătească valabil numai factorului.

În ceea ce privește analogia factoringului cu subrogarea prin plată, trebuie menționat faptul că acestă

instituție a dreptului civil presupune pe lângă condiții de formă complicate și ca plata să se facă în același timp

cu subrogarea, acordul intervenind intre debitor și solvens, în timp ce în tehnica factoringului, acordul se

realizează între creditor și solvens, debitorul fiind terț la această convenție.

14

II. Dreptul aplicabil contractului internațional de factoring

1. Elemente de specificitate ce vizează factoringul internațional

În operațiunile de factoring internațional sfera participanților se lărgește, în sensul că raporturile juridice

de comerț internațional presupun următoarele părți:

- Exportatorul (vânzătorul – creditor – aderent);

- Banca exportatorului finanțatoare (având rolul de factor la export);

- Clienții importatori (cumpărătorii – debitorii cedați);

- Banca importatorului finanțatoare (având rolul de factor la import).

2. Mecanismul derulării contractului internațional de factoring

Caracterul internațional este subliniat de faptul că exportatorul și eventual factorul la export își au sediile

pe teritorii statale diferite , în raport de importatori și factorul la import.

Procesul de factoring internațional presupune derularea următoarele operațiuni :

- Se încheie un contract internațional comercial de bază între vânzătorul exportator și cumpărătorul

importator;

- Factorul la export, adică banca unde vânzătorul are cont deschis , acceptă să cumpere creanțele

clientului său exportator;

- Factorul la export, la rândul său, cedează creanțele contra plată, corespondentului său din țara

importatorului respectiv băncii unde cumpărătorul importator își are cont deschis (factor la import).

(!) Numai în măsura în care factorul la import acceptă în prealabil creanțele;

- Factorul la import preia in proprietate creanțele de la factorul la export deja subrogat în poziția

exportatorului aderent, urmând să recupereze creanțele de la debitorul cedat (cumpărător-importator-

propriul său client-debitor cedat).

O asemenea figură juridică extrem de complexă ridică problema dreptului aplicabil. Astfel, părțile în

cadrul contractului internațional de factoring vor putea alege legea aplicabilă, aceasta interesând în special

cesiunea de creanță de la factorul la export către cel la import.

Probleme dificile apar atunci când părțile nu au ales legea aplicabilă, lipsind pactum de lege utenda.

Literatura de specialitate a opinat după cum urmează :

1. Conform unei prime teze, contractul de factoring trebuie analizat ca un complex de mai multe

operațiuni juridice și în consecință supunerea fiecăreia dintre ele legii indicate de norma conflictuală

în cauză;

2. Conform celei de-a doua teze, trebuie să se aibă în vedere caracterul unitar al operațiunii de factoring,

astfel că se determină mai întâi operațiunea juridică esențială respectiv cesiunea de creanță de la

factorul la export la cel la import și ulterior extinderea legii aplicabile acestei operațiuni la toate

celelalte contracte componente.

Conform tezei dominante din doctrina internațională la care a achiesat și practica arbitrală, contractul

complex de factoring internațional ar urma în tăcerea părților să fie supus legii în vigoare de la sediul părții

cu obligația caracteristică, respectiv legea factorului importator.

15

MODALITĂȚI DE PLATĂ INTERBANCARE

Comerțul internațional cunoaște 3 tipuri de modalități de plată care implică intervenția a minim 2 bănci

(intervenția instituțiilor bancare se raportează la operațiuni de creditare-debitare conturi clienți).

Aceste modalități de plată sunt în concret:

- INCASSO-UL DOCUMENTAR;

- ACREDITIVUL DOCUMENTAR;

- SCRISOAREA DE CREDIT COMERCIALĂ.

INCASSO-UL DOCUMENTAR

Noțiune: Prin incasso documentar se înțelege angajamentul asumat de banca exportatorului care din

ordinul acestuia decontează valoarea pe care importatorul dintr-un alt stat urmează, în condiții prestabilite, să

o deburseze (să o accepte la plată).

Incasso-ul documentar ca modalitate de plată este reglementat prin uzanțe bancare internaționale

codificate sub egida Camerei de Comerț Internaționale de la Paris sub titulatura ”reguli uniforme privind

incasso-urile (R.U. 322)”.

Părțile implicate în derularea mecanismului: Indiferent de forma incasso-ului respectiv simplu sau

documentar, părțile care participă la derularea unui astfel de procedeu sunt:

- Ordonatorul (emitentul ordinului, exportatorul vânzător din contractul de vânzare);

- Banca remitentă (banca unde exportatorul are cont deschis);

- Banca încasatoare/prezentatoare (banca unde importatorul cumpărător are cont deschis);

- Trasul (importatorul cumpărător sau debitorul).

Ordonatorul: Calitatea de ordonator o are vânzătorul exportator care după încheierea contractului

comercial de bază (în cazul de față, vânzare) remite documentele care atestă încheierea operațiunii și

îndeplinirea propriilor obligații către banca unde are cont deschis (banca ordonatoare) și emite ordinul de

încasare. Ordinul de încasare este acel ordin pe care exportatorul vânzător îl adresează băncii remitente și care

reprezintă din punct de vedere juridic un mandat ce se materializează în instrucțiuni date de ordonator băncii

sale ce trebuie să fie conforme cu clauzele din contractul comercial de bază.

Banca remitentă: Este banca unde exportatorul are cont deschis și care procedează din dispoziția

ordonatorului la îndeplinirea formalităților necesare, în scopul de a obține de la importatorul-tras, prin

intermediul băncii încasatoare o plată efectivă sau acceptarea cambiilor trase, urmând ca valoarea să revină

exportatorului.

Banca încasatoare: Este banca unde importatorul-cumpărător-tras are cont deschis și care procedează ea

însăși la realizarea incasso-ului conformându-se instrucțiunilor primite de la banca remitentă, cerându-i

trasului să remită acceptarea și să crediteze contul băncii ordonatoare.

Trasul: Această calitate o are întotdeauna importatorul-cumpărător din contractul de bază.

Mecanismul derulării incasso-ului documentar:

1. Încheierea contractului de vânzare internațională (contractul comercial de bază/fundamental) în care

se prevede modalitatea de plată ”incasso documentar”.

2. Exportatorul vânzător expediază mărfurile conform dispozițiilor contractuale.

3. Exportatorul ordonator remite băncii sale (bancă ordonatoare) documentele care fac dovada expedierii

mărfurilor (în calitate de parte contractantă a vânzării exportatorul și-a îndeplinit propriile obligații

contractuale), însoțite de ordinul de încasare prin care exportatorul ordonator dă instrucțiuni băncii

remitente.

16

(!) Ordinul de încasare este un document tipizat prin care exportatorul specifică elementele de

identificare ale importatorului, documentele trimise la încasat (numărul documentelor și identificarea

în concret a lor) și eventualele comisioane.

4. Banca remitentă transmite documentele însoțite de ordinul de încasare băncii încasatoare (banca

importatorului).

5. Banca importatorului notifică clientul său de primirea documentelor la plată și le eliberează conform

instrucțiunilor din ordinul de încasare respectiv contraplată sau contra-acceptare.

6. Importatorul-cumpărător-tras face plata sau acceptă cambia și primește în schimb documentele care

atestă proprietatea asupra mărfurilor.

7. Banca prezentatoare creditează contul băncii remitente avizând-o că a efectuat plata.

8. Banca remitentă creditează la rândul său contul ordonatorului (clientul său, vânzătorul din contract).

Categorii de incasso:

I. Având în vedere documentele pe care le vehiculează băncile cu ocazia derulării procesului de incasso,

distingem:

A. Incasso documentar – dacă actele justificative cerute exportatorului fac parte din categoria

documentelor comerciale utilizate în mod singular sau împreună cu documentele financiare.

B. Incasso simplu – dacă actele justificative cerute exportatorului sunt doar documente financiare.

(!) Documente financiare: Cambii, Bilete la ordin, Cecuri;

Documente comerciale: Facturi, Titluri de proprietate, Documente de transport precum

Conosamentul ori Scrisoarea de trăsură.

II. Din punct de vedere al condițiilor de plată deosebim 2 categorii de incasso:

A. Incasso cu acceptarea prealabilă a cumpărătorului. Acesta de împarte si el în:

A1.: Incasso reglementat cu clauza ”documente contra plată (D/P)”;

A2.: Incasso reglementat cu clauza ”documente contra acceptare (D/A)”.

B. Incasso cu acceptare ulterioară a cumpărătorului.

Incasso-ul reglementat cu clauza ”documente contra plată”: Această categorie de incasso se

caracterizează prin aceea că banca ordonatoare întocmește o scrisoare de remitere adresată băncii

prezentatoare prin care îi expediează documentele cât și cambia cu plata la vedere pe care a girat-o în favoarea

destinatarului.

(!) Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei numit girant transmite altei persoane numită

girator, printr-o declarație scrisă și semnată pe titlu și prin predarea titlului, toate drepturile născute din acesta.

Aceste documente odată primite de banca prezentatoare sunt puse la dispoziția importatorului care

după ce le verifică, contul acestuia va fi debitat cu suma ce reprezintă prețul datorat, creditând în acest timp

contul băncii ordonatoare, anunțând-o că a efectuat plata. La rândul său, banca remitentă va credita în cont

propriul său client. În consecință, plata a fost făcută de cumpărător-importator numai după ce a acceptat

documentele trimise de ordonatorul-exportator.

Incasso-ul reglementat cu clauza ”documente contra acceptare”: Această situație se caracterizează prin

aceea că procedura are ca rezultat nu încasarea prețului de la cumpărător ci acceptarea cambiilor trase

împotriva sa de ordonator (termenele scadente sunt de regulă termene succesive, de principiu la un anumit

timp de la vedere). Astfel, exportatorul consimte pe riscul său, în schimbul unor garanții bancare să crediteze

pe cumpărătorul importator pentru durata stabilită în contractul comercial de bază.

Conform art.15 din Uzanța Codificată R.U. 322, banca prezentatoare este obligată să vegheze ca forma

de acceptare a cambiei să fie completă și exactă, fără să răspundă de autenticitatea semnăturii.

17

ACREDITIVUL DOCUMENTAR

Noțiune: Este modalitatea de plată inițiată de importator și constă în angajamentul asumat de banca

acestuia (banca emitentă) prin care se obligă potrivit instrucțiunilor primite de la clientul său importator-

ordonator să emită un titlu pe baza căruia banca din țara exportatorului (bancă notificatoare-confirmatoare) să

satisfacă drepturile acestuia fie prin plată, fie acceptarea sau negocierea de cambii, sub condiția prezentării

documentelor prestabilite care atestă indeplinirea obligațiilor asumate prin contractul comercial de bază.

Sediul materiei îl reprezintă regulile și uzanțele uniforme privind acreditivul documentar codificate de

Camera de Comerț Internațională de la Paris sub forma RU 400 (reguli uniforme privind acreditivul).

Părțile implicate în mecanismul acreditivului documentar:

- Ordonatorul (importatorul cumpărător);

- Banca emitentă (banca unde importatorul ordonator are cont deschis);

- Banca notificatoare sau confirmatoare (banca unde exportatorul vânzător are cont deschis);

- Vânzătorul exportator.

Mecanismul derulării acreditivului documentar:

1. Încheierea contractului de vânzare și includerea modalității de plată ”acreditiv documentar”.

2. Importatorul ordonator dă ordin băncii sale în vederea deschiderii acreditivului pe baza disponibilului

pe care îl are deja în contul său sau pe baza unui credit pe care banca sa îl acordă în acest sens.

3. Deschiderea acreditivului și încunoștiințarea băncii exportatorului.

4. Avizarea de către banca notificatoare făcută exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului.

5. Confirmarea de către exportator a concordanței dintre clauzele contractului comercial și datele din

acreditiv.

6. Livrarea mărfurilor conform condițiilor contractuale intervenite inițial între vânzătorul exportator și

cumpărătorul importator.

7. Remiterea de către exportator către banca sa, a documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor

(aceste documente au fost indicate în mod expres în acreditiv).

8. Banca exportatorului remite documentele băncii importatorului debitând-o cu suma prevăzută în

acreditiv.

9. Banca importatorului-ordonator pe baza documentelor primite și conforme cu dispozițiile menționate

în acreditiv efectuează plata, creditând banca exportatorului.

10. Banca emitentă va transmite documentele către ordonatorul importator care pe baza acestora va intra

în posesia mărfurilor.

Raporturile juridice stabilite între participanții la mecanismul bancar:

1. Raporturile dintre banca emitentă și ordonator

În ceea ce privește aceste raporturi, echivalează cu o deschidere de credit. Precizăm că în ceea ce

privește conținutul acreditivului acesta trebuie să corespundă întocmai instrucțiunilor primite de banca

emitentă de la ordonator, acestea la rândul lor fiind întemeiate pe clauzele inserate în contractul comercial de

bază.

În ceea ce privește obligațiile din acest raport pe care și le asumă banca emitentă, acestea diferă după

cum acreditivul este revocabil sau irevocabil.

În cazul unui acreditiv revocabil, banca emitentă nu își asumă nici o obligație de plată față de exportator

în calitate de beneficiar, limitându-și responsabilitatea la a înștiința despre creditul care poate fi încasat în

schimbul documentelor.

18

În cazul unui acreditiv irevocabil, banca emitentă își asumă angajamentul ferm și personal de a plătii

beneficiarului (exportatorul) contra documente prin intermediul băncii corespondent, prețul mărdurilor.

2. Raporturile dintre banca emitentă și banca corespondent

Aceste raporturi diferă în funcție de obligațiile pe care și le asumă de data aceasta banca corespondent.

În concret, banca corespondent își poate limita obligațiile comportându-se ca o bancă notificatoare, adică

precum un mandatar al băncii emitente în sensul că avizează pe beneficiar despre acreditiv.

În cazul în care banca corespondentă se comportă ca o bancă confirmatoare, implicit suntem în sistemul

unui acreditiv irevocabil, caz în care beneficiarul plății dobândește drepturi autonome și împotriva băncii

corespondent, garantând plata.

3. Raporturile dintre banca emitentă și beneficiar

Beneficiarul dobândește drepturi de a pretinde plata din momentul în care acreditivul a fost primit de

propria sa bancă, astfel acest drept direct și autonom al beneficiarului se naște direct în raport cu banca

emitentă din raportul mai sus menționat.

4. Raportul dintre banca plătitoare și beneficiar

Acest raport are ca rezultat efectuarea plății de către banca corespondent sau plătitoare către beneficiar,

după ce în prealabil au fost verificate documentele prezentate în vederea constatării dacă acestea îndeplinesc

condițiile inserate în acreditiv.

În cazul în care documentele sunt conforme cu dispozițiile din acreditiv, banca efectuează plata către

beneficiar prin următoarele modalități:

- Plată prin decontare;

- Acceptarea cambiei trasă de beneficiar împotriva băncii.

În cazul în care există neconcordanțe între dispozițiile inserate în acreditiv și documentele prezentate,

banca va refuza plata.

În cazul în care deși se constată neconcordanțe care sunt minore, banca va “dezinteresa pe beneficiar”

cu clauza “sub rezervă” comunicată ordonatorului și acceptată de acesta pentru a-și putea conserva dreptul de

regres împotriva băncii emitente.

Tipuri de acreditive documentare. Acestea se împart în raport de diferite criterii. Astfel:

I. După posibilitatea băncii emitente de a anula sau modifica acreditivul:

a) Acreditiv documentar revocabil;

b) Acreditiv documentar irevocabil.

II. După existența angajamentului de plată din partea băncii confirmatoare:

a) Acreditiv documentar confirmat;

b) Acreditiv documentar neconfirmat.

III. După domiciliul acreditivului:

a) Acreditiv documentar domiciliat în țara exportatorului;

b) Acreditiv documentar domiciliat în țara importatorului;

c) Acreditiv documentar domiciliat într-o țară terță.

IV. După momentul stingerii obligației

a) Acreditiv documentar cu plata la vedere;

b) Acreditiv documentar cu plata la termen;

19

c) Acreditiv documentar de acceptare;

d) Acreditiv documentar de negociere.

V. După clauzele pe care le conțin

a) Acreditiv documentar transferabil;

b) Acreditiv documentar cesionat;

c) Acreditiv documentar cu clauză roșie.

Acreditivul documentar revocabil este acel acreditiv care poate fi modificat sau anulat de către banca

emitentă la cererea ordonatorului-importator în orice moment al derulării acreditivului, fără o avizare

prealabilă a beneficiarului, dar cu condiția ca notificarea de anulare sau modificare făcută de către ordonator

să ajungă la cunoștința băncii însărcinată cu plata, negocierea sau acceptarea mai înainte ca astfel de operațiuni

să se fi produs.

Acreditivul documentar irevocabil ((!) este exclusă facultatea ordonatorului de a retracta acreditivul):

Acesta presupune un angajament ferm al băncii emitente de a executa sau de a face să se execute (desemnând

în acest sens o altă bancă) plata, acceptarea ori negocierea, cu condiția îndeplinirii tuturor prevederilor inserate

în acreditiv și numai contra documente.

Conform art.7 lit.c din R.U. 400: în cazul în care nu este indicată în mod expres natura irevocabilă a

acreditivului, acesta va fi considerat revocabil.

Exemplu: “Din ordinul (...) deschidem în favoarea (...) un acreditiv documentar irevocabil”.

Acreditivul documentar confirmat: Acest tip de acreditiv se caracterizează prin existența alături de

angajamentul irevocabil al băncii emitente, al unui angajament egal ca valoare și condiția aparținând unei

bănci terțe confirmatoare (de obicei aceasta își are sediul în țara beneficiarului).

Acreditivul documentar domiciliat în țara exportatorului: Acest tip de acreditiv este cel mai uzual în

practica deoarece conferă exportatorului beneficiar avantajul de a încasa sume de bani la banca din propria

țară.

Acreditivul documentar domiciliat în țara importatorului: Acest tip de acreditiv dezavantajează pe

exportator deoarece îl obligă să trimită documentele menționate în acreditiv la banca din țara importatorului

pentru a fi verificate. În cazul în care rezultatul este pozitiv, banca din țara exportatorului este autorizată să

facă plata, efectuându-se cu întârziere.

Acreditivul documentar domiciliat într-o țară terță: Este o modalitate de plată reglementată de RU 400,

o regăsim rar în realitatea comercială.

Acreditivul documentar cu plata la vedere: Presupune un tip de acreditiv ce implică efectuarea plății

după prezentarea și verificarea documentelor/ identificare celor 2 momente realizându-se aproape

concomitent).

Acreditivul documentar cu plata la termen: Caracteristic acestui tip de acreditiv este faptul că plata

documentelor are loc la un anumit termen de la depunere acestora. De menționat că această dată scadentă nu

are legătură cu data expirării valabilității acreditivului, prezentând interes tocmai pentru că presupune pentru

importator un termen de grație de care beneficiază până la plată.

Acreditivul documentar de acceptare: Presupune situația în care exportatorul având nevoie de

lichidități are posibilitatea să solicite băncii sale să sconteze cambiile acceptate de banca emitentă a

acreditivului.

Operațiunea de scontare presupune situația în care fie beneficiarul cambiei, fie dobânditorul acesteia

prin gir, având nevoie de bani n numerar mai înainte de termenul scadent, remite cambia unei bănci care va

achita imediat suma menționată în cambie, urmând ca banca să rețină din suma de bani în posesia căreia va

intra ulterior, ce reprezintă echivalentul dobânzilor calculate la timpul rămas până la scadență.

Acreditivul documentar de negociere: Presupune utilizarea cambiilor. În concret, la depunerea

documentelor care atesta expedierea mărfurilor, exportatorul va depune la banca sa cambiile trase asupra

importatorului, respectiv a băncii emitente sau asupra unei terțe persoane implicate în acreditiv.

20

Acreditivul documentar transferabil: Se caracterizează prin inserarea în conținutul său a unei clauze de

transfer a plății către alte persoane. În cazul în care nu se prevede în mod expres un alt beneficiar determinat

se prezumă ca singur beneficiar al plății exportatorului.

Acreditivul documentar cesionar: Asemenea acreditivului transferabil, acest tip de acreditiv implică

situația în care beneficiarul (cedentul) poate transfera total sau parțial dreptul de creanță unei terțe persoane

cu diferența în cazul celui dintâi, cesionarul nu va putea primi suma ce se cuvine beneficiarului inițial

(exportator) în cazul în care acesta din urmă refuză utilizarea acreditivului.

Acreditivul documentar cu clauză roșie: Se caracterizează prin faptul că are în conținutul său o clauză

cu creanță roșie prin care se autorizează banca, care fie face plata, fie avizează această operațiune către

exportator în avans, realizându-se astfel, finanțarea exporturilor, în sensul că permite exportatorului să își

procure materii prime, materiale, etc.

Acreditivul back-to-back: Se utilizează în cadrul operațiunilor de exporturi și presupune situația în care

exportatorul în calitate de beneficiar al unui acreditiv, deschide un alt acreditiv pe baza celui dintâi. Deși, cele

ele două activități sunt independente, se stabilesc în concret corelări între termenele de livrare și cele de plată.

SCRISOAREA DE CREDIT COMERCIAL

Practica comercială internațională și implicit cea bancară cunosc ca modalități de plată interbancare:

acreditivul documentar, incasso-ul dar și scrisoarea de credit comercial.

Spre deosebire de de primele două categorii, scrisoarea de credit comercial prezintă particularități după

cum urmează:

Noțiune: Reprezintă o modalitate de credit documentar ce se analizează ca un angajament de plată

asumat de banca emitentă în mod irevocabil față de exportatorul beneficiar dintr-un alt stat privind onorarea

cambiilor trase fie prin plată (dacă cambiile sunt la vedere), fie prin acceptare (dacă cambiile sunt cu termen),

cu condiția ca odată cu cambiile să fie prezentate și documentele menționate în scrisoarea prin care se atestă

expedierea mărfurilor.

Caracteristici:

a) Scrisoarea de credit comercial stabilește raporturi directe între banca emitentă și beneficiar, spre

deosebire de acreditiv, reprezintă natura juridică a unui document interbancar;

b) Scrisoarea de credit comercial are întotdeauna un caracter irevocabil și implicit, conferă o securitate

juridică certă în raport de acreditiv, care poate fi atât irevocabil dar și revocabil;

c) Scrisoare de credit comercial este întotdeauna localizată în țara exporatorului, în timp ce acreditivul

poate fi domiciliat în țara exportat, importat, dar și a unui terț. Din acest motiv, în ceea ce privește

situația exportatorului în cazul scrisorii de credit, acesta așteaptă plata până la sosirea documentelor și

a cambiilor la sediul bancii. Pentru ca exporatorul să își poată încasa imediat contravaloarea mărfurilor

livrate, acesta trebuie să sconteze cambiile, urmând ca la scadență să se prezinte la încasare ultimul

posesor al cambiei.

21

CONTRACTUL DE DEPOZIT ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

1. Noțiune și caractere juridice ale contractului de depozit comercial intern/internațional:

Aspecte preliminarii

Contractul de depozit comercial nu se deosebește foarte mult de depozitul civil păstrând în mare măsură

caracteristicile, cu anumite excepții.

Contractul de depozit internațional spre deosebire de contractul de depozit intern prezintă o specificitate

determinată de elementul de internaționalitate (în concret, calitatea părților, intenția acestora la momentul

încheierii contractului sau scopul urmărit la încheierea sa).

Depozitul civil - depozitul comercial:

În raport de depozitul civil, depozitul comercial cunoaște caracteristici specifice particularizându-l.

O primă diferență constă în faptul că spre deosebire de depozitul civil, de principiu cu titlu gratuit,

depozitul comercial este un contract cu titlu oneros (trăsătură esențială a depozitului comercial).

O altă diferență este conferită de calitatea depozitarului sau a deponentului care în cazul depozitului

comercial trebuie să fie comercianți profesioniști.

O ultimă caracteristică și anume caracterul esențialmente sinalagmatic al contractului de depozit

comercial îl deosebește de contractul civil de depozit, care în principiu este un contract unilateral, caracterul

sinalagmatic decurgând din obligațiile fixate în sarcina ambelor părți contractante.

Definiția contractului de depozit comercial:

Contractul de depozit comercial este un contract prin care proprietarul unor mărfuri numit deponent le

încredințează spre păstrare și conservare pe o anumită perioadă către o altă persoană (proprietar de depozit,

docuri), numită depozitar, în condiții determinate (de preț, modalități de plată, mod de retragere), cu obligația

pentru depozitar de a le restitui la cerere.

În relațiile comerciale internaționale, depozitarii își desfășoară activitatea sub diferite denumiri, izvorâte

în general din specificitatea mărfurilor preluate spre depozitare.

Caracterele juridice ale contractului de depozit comercial:

În ceea ce privește caracterele juridice ale unui depozit comercial, reținem:

a) Este un contract numit, având în vedere reglementarea din NCC privind depozitul în dreptul comun,

precum și prin existența warantului expres reglementat în legislația internă;

b) Este un contract voluntar, deponentul are de cele mai multe ori posibilitatea să aleagă depozitarul,

nefiind ținut de situația exclusivă de a se adresa unui anumit depozitar (un exemplu de situație exclusivă îl

constituie situația depozitelor ca urmare a transportului internațional maritim când pentru transportarea

mărfurilor de pe un vas pe altul se folosește exclusiv docul portului de transbordare);

c) Este un contract real, ca și depozitul civil. Pentru acordul de voință al părților la încheierea contractului

este necesară remiterea materială a mărfurilor date în depozit. În plus, reținem și cerința imperativă a încheierii

sale obligatorie în formă scrisă;

(!) Forma scrisă presupune pentru dreptul continental, întocmirea a 3 documente (talonul, recipisa de

depozit și warantul), în timp ce în dreptul anglo-american sunt implicate 2 documente - talonul și recipisa

warantului (ce au un conținut identic, însă natură juridică diferită).

d) Este un contract oneros. Spre deosebire de depozitul civil, care prin esență este un contract cu titlu

gratuit, contractul de depozit comercial este un contract cu titlu oneros, depozitarul fiind plătit pentru prestația

22

sa (remunerația reprezintă o taxă de depozit prestabilită și convenită în funcție de perioada depozitului,

condițiile de păstrare a mărfurilor, cantitatea mărfurilor);

e) Este un contract sinalagmatic, astfel că prin încheierea sa, părțile își asumă obligații reciproce;

f) Este un contract deschis. Spre deosebire de depozitul civil, depozitul comercial nu este încheiat intuitu-

personae, caracteristică generată de faptul că depozitarul este un comerciant profesionist și nu o persoană

fizică de ale cărui calități depinde hotărârea deponentului de a-i încredința marfa spre depozitare.

Pe lângă aceste trăsături specifice, depozitul comercial asemenea depozitului civil, este un contract

netranslativ de proprietate, cu executare uno ictu și negociat.

În dreptul comerțului internațional, contractul de depozit îmbracă de regulă forma depozitului regulat de

mărfuri.

2. Efectele contractului de depozit – Drepturile și oligațiile deponentului și depozitarului:

Drepturile deponentului:

- Dreptul de a solicita oricând restituirea bunurilor/mărfurilor date spre depozitare în starea în care le-

a predat;

- În caz de nerestutuire, are dreptul la despăgubiri;

(!) În cazul nașterii unui drept de retenție în favoarea depozitarului, acesta nu va putea reține decât partea

din marfă a cărei contravaloare acoperă prețul contractului.

Obligațiile deponentului:

- Obligația de a preda marfa ambalată, etichetată și marcată potrivit naturii specifice a acesteia (obligația

decurge din calitatea pe care o au părțile, respectiv aceea de comercianți profesioniști, cât și obiectul de

activitate determinat);

- Obligația de a utiliza în cadrul depozitului spațiul special indicat de către depozitar;

- Obligația de a declara corect natura, cantitatea și valoarea mărfurilor în vederea completării corecte a

documentelor de depozit, respectiv talonul, recipisa și warantul;

- Obligația de a conveni cu depozitarul eventualele sarcini suplimentare ale depozitului, determinate de

specificitatea mărfurilor (aerisire, o anumită umiditate, temperatură,etc.);

- Obligația de plată a taxei de depozit ce se calculează în raport de cantitatea mărfurilor, de spațiul de

depozitare, durata și asumarea de către depozitar a eventualelor obligații suplimentare;

- Obligația de a-l despăgubi pe depozitar în cazul în care mărfurile depozitate au provocat degradări ale

imobilului în incinta căruia au fost depozitate mărfurile;

- Obligația de a ridica bunurile date spre depozitare la expirarea termenelor pentru care s-a încheiat

contractul, pe cheltuiala sa;

- Obligația de a elibera depozitul în termenul prevăzut în contract și implicit de a elibera documente

financiare în acest sens;

- Obligația de a restitui cheltuielile făcute de depozitar pentru păstrarea bunurilor cât și de a achita

contavaloarea cheltuielilor făcute în vederea reparării ori a preîntâmpinării unor eventuale prejudicii ale

bunurilor depozitate.

Drepturile depozitarului:

- Dreptul de a valorifica marfa prin vânzare la licitație publică, în cazul în care marfa ce face obiectul

trimiterii unui warant nu este ridicat în termenul fixat în recipisă.

23

Obligațiile depozitarului:

- Obligația de a păstra și conserva marfa și bunurile pe perioada depozitului, în caz contrar, fiind obligat

să răspundă pentru deteriorarea ori pierderea acestora;

- Obligația de a restitui marfa la prima cerere a deponentului sau a oricărei persoane îndreptățite sau

împuternicite de acesta.

Dreptul de retenție al depozitarului asupra mărfurilor nu poate să-i confere prerogativa de a-și însuși

bunurile ori de a dispune de acestea în orice mod. Altfel spus, depozitarul poate numai să refuze restituirea

bunurilor în urma satisfacerii prețului depozitării. Acest drept de retenție poate fi invocat pe cale de excepție

pentru a paraliza o acțiune în obligația de a face cât și pe calea unei contestații la executare, ce are ca obiect

restituirea, însă numai în situația în care acesta s-a născut ulterior obținerii hotărârii judecătorești de restituire.

3. Forma contractului de depozit comercial internațional (mențiuni aplicabile și contractului de depozit

comercial intern):

Contractul de depozit comercial internațional trebuie să îmbrace în mod obligatoriu forma scrisă, în sensul

că, în schimbul mărfurilor predate în depozit, depozitarul va emite 3 înscrisuri, care împreună consfințesc

încheierea contractului de depozit.(talonul, recipisa de depozit sau certificatul de depozit și warantul).

Cele 3 înscrisuri trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității aceleași elemente, respectiv:

- Numărul de talon al recipisei sau warantului;

- Mențiuni cu privire la părți (numele, prenumele ori denumirea depozitarului și deponentului precum

și calitatea lor);

- Mențiuni cu privire la marfă (calitate, cantitate, valoare, elemente de identificare (marcă, sigiliu,

ambalaj));

- Mențiuni cu privire la starea aparentă a mărfurilor, al degrevării pentru răspundere pentru vicii;

- Mențiuni cu privire la depozitul în care se află marfa;

- Mențiuni cu privire la eventualele sume privind cheltuielile de transport, avansul și orice alte cheltuieli

care grevează valoarea mărfurilor, cu precizarea scadenței lor și dacă este cazul cu precizarea dobânzii și a datei

de la care curge;

- Mențiuni cu privire la durata depozitării, respectiv cu privire la data la care urmează ca marfa să fie

restituită;

- Locul restituirii și sarcinile restituirii;

- Mențiuni cu privire la taxele de depozit de manipulare a mărfurilor, precum și modul de determinare

a taxei de depozit pentru situațiile în care marfa va fi restituită la cerere mai înainte de data prevăzută în contract.

TALONUL DE DEPOZIT

Este primul înscris care se completează în cazul contractului de depozit, ce se păstrează într-un registru

special, ținând de administrația depozitului având valoare probatorie, în sensul că face dovada întregului

contract de depozit.

RECIPISA DE DEPOZIT

Conține aceleași elemente de identificare a mărfurilor ca și talonul, asigurându-i deponentului dreptul de

proprietate exclusivă asupra mărfurilor care se află în depozit. Aceasta se remite deponentului la momentul

depozitării mărfurilor și probează primirea mărfurilor în depozit.

În situația schimbării titularului dreptului de proprietate asupra mărfurilor aflate în depozit, deponentul

care vrea să vândă marfa va trebui să gireze noului proprietar recipisa de depozit și warantul. În aceste condiții,

marfa poate fi ridicată din depozit de cel care se legitimează printr-un șir de giruri ca fiind ultimul proprietar

24

al mărfii și care prezintă recipisa și warantul. Astfel întrunirea celor 3 elemente condiție în persoana

cumpărătorului mărfurilor aflate în depozit, conferă legitimitate acestuia să ceară depozitarului eliberarea

mărfurilor.

WARANTUL

Poate fi definit ca un titlu de credit care certifică în persoana deținătorului său dreptul de a cumpăra marfa

aflată în depozit la un preț stabilit până la/sau la data expirării warantului și care va fi decontat prin livrarea

mărfurilor aflate în depozit (activ suport) sau prin decontare în numerar.

În ceea ce privește mecanismul de circulație juridică a recipiselor de depozit și warantelor reținem că

ambele pot fi transmise prin procedura girului, fie împreună, fie separat (identificăm atât gir simplu, cât și gir

multiplu).

Circulația prin gir a ambelor înscrisuri:

Dacă recipisele și warantele sunt transmise concomitent în persoana aceluiași beneficiar, girul realizat în

aceste condiții valorează drept de vânzare a mărfurilor aflate în depozit. Astfel, noul titular al dreptului de

proprietate asupra mărfurilor poate să le ridice din depozit și să dispună de ele. La ridicarea mărfurilor,

cumpărătorul (girantul) va trebui să prezinte depozitarului recipisa de depozit și warantul, ambele cu

mențiunea girului, fiind obligat să plătească toate taxele de depozitare datorate.

Girul ambelor înscrisuri constitutive ale contractului de depozit se realizează prin semnătura giratorului

(cel care vinde bunul) aplicată atât în finalul recipisei cât și al warantului.

Circulația prin gir numai a recipisei de depozit:

Recipisa de depozit poate face obiectul girului și separată de warant, în acest caz, girarea sa valorând

transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor aflate în depozit.

Circulația juridică a warantului separat de recipisă:

Procedura juridică separat de recipisă se realizează prin aceeași procedură a girului, fiind suficientă

semnătura aplicată de giratar în finalul acestuia (warantului).

Prin girarea warantului se transmite noului posesor (giratar) numai un drept de gaj asupra mărfurilor aflate

în depozit în schimbul împrumutului acordat girantului deponent, astfel posesorul warantului obținut prin gir,

separat de recipisa de depozit, trebuie să înscrie mențiunile din warant și în recipisă și mai apoi să se prezinte

la depozit pentru a înscrie aceleași mențiuni și în talon. Depozitarul va certifica pe garant prin arătarea

numărului de pagină și a numărului de înscriere a mențiunilor în registrul special.

Prin girarea warantului, se constituie un adevărat gaj, fără deposedare, dovada gajului făcându-se prin

girul menționat de warant și prin transcrierea sa atât pe recipisa de depozit cât și în talon.

4. Legea aplicabilă în materia contractului de depozit comercial:

În materia contractului de depozit comercial nu există reglementare uniformă la nivel internațional (o

convenție).

Caracterul internațional al contractului de depozit comercial face ca părțile să poată alege la momentul

încheierii contractului, legea aplicabilă efectelor juridice contractuale (prin inserarea unui pactum de lege

utenda).

Caracterul internațional este dat după caz, de faptul că depozitarul, deponentul, giratarul ori girantul își

au sediile pe teritorii diferite.

Dacă părțile nu au specificat în mod expres în cuprinsul contractului legea aplicabilă, se va face trimitere

și se va aplica norma conflictuală secundară. Astfel, se va determina partea contractantă cu obligația

25

caracteristică în contractul de depozit. În concret, legea aplicabilă în contractul de depozit, este legea sediului

depozitarului.

În situația warantului și a recipisei de depozit, ca titluri de valoare, acestea vor fi supuse legii locului de

emitere a titlurilor, lege unde își are sediul depozitarul.

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE TRANSPORT MARITIM DE MĂRFURI

(CONTRACTUL DE NAVLOSIRE)

Noțiune: Literatura de specialitate nu formulează o definiție unitară pentru contractul de transport maritim

(contractul de navlosire), astfel că o parte a opiniilor exprimate distinge între contractul de transport și

contractul de navlosire, considerându-l pe acesta din urmă doar un contract de locație de nave.

De altfel, asemenea concepție privind contractul de navlosire se desprinde și din dispozițiile cuprinse în

legilațiile naționale ale diferitelor state (distinge în acest sens Codul italian de navigație, Legea franceză

privind contractul de navlosire și de transport maritim).

Într-o altă accepțiune, contractul de navlosire însumează contractul de transport maritim cât și locația

asupra navei.

Concluzionând, teza acceptată de practica arbitrală ne definește contractul de navlosire ca fiind contractul

prin care armatorul numit navlosant, se obligă ca în schimbul unei chirii numită navlu, să pună la dipoziția

celeilalte părți numită navlositor nava sa sau o anumită capacitate de încărcare a acesteia, în vederea

transportului pe apă.

CONTRACTUL DE NAVLOSIRE SE POATE REALIZA SUB 2 FORME:

I. CONTRACTUL DE NAVLOSIRE CHARTER-PARTY, este la rândul său de 3 feluri:

1. Contract voyage-charter;

2. Contract time-charter;

3. Contract demise-charter.

II. CONTRACTUL DE NAVLOSIRE SUB CONOSAMENT.

I. CONTRACTUL DE NAVLOSIRE CHARTER-PARTY

Conținutul contractului de navlosire charter-party:

Contractul de navlosire charter-party se încheie între armator navlosant și navlositor, iar ambele părți, sau

cel puțin armatorul, sunt societăți comerciale.

În practică, contractele de navlosire charter-party sunt redactate pe formulare divizate, cuprinzând pe de

o parte clauze generale, denumirea și sediul părților, modalități de calcul al navlului, nava și caracteristicile

sale, obligațiile părților contractante, dar și clauze specifice fiecărui transport de mărfuri.

Contractul de transport maritim de tip charter-party conține și clauze subînțelese care fac referire atât la

obligațiile navlositorului cât și ale armatorului.

26

Obligații în ceea ce privește armatorul:

Trebuie să garanteze starea de navigabilitate a navei. Această obligație subînțeleasă decurge din

calitatea armatorului de proprietar al navei, el răspunzând ca un armator obișnuit și prudent;

Este ținut să execute transportul fără abateri nejustificate din drum. Astfel transportul trebuie realizat

pe ruta cea mai scurtă, cu cea mai mare viteză rezonabil posibilă, abaterile de la rută fiind permise doar

în caz de pericol pentru navă sau încărcătură ori pentru viața celor de la bord;

Este obligat să aducă nava la locul de încărcare menționat în contract sau “cât mai aproape pentru a se

putea merge în siguranță”.

Obligații subînțelese în ceea ce privește navlositorul:

Trebuie să aibă marfa pregătită pentru încărcare (în materie de transport maritim se cere ca marfa să

aștepte nava și nu invers);

Trebuie să umple spațiile navei realizând o stivuire rezonabilă a mărfurilor.

Timpul normal afectat navlositorului pentru încărcarea navei poartă denumire de stalii și curge după

expirarea termenului de grație acordat navlositorului de armator în vederea încărcării mărfurilor.

Staliile se calculează în zile consecutive și lucrătoare de 24 de ore (calculate pentru timp favorabil).

Dacă navlositorului nu îi este suficient timpul de stalii, se pot acorda contrastalii, adică timpul suplimentar

folosit pentru încărcarea mărfurilor după scurgerea staliilor.

Pentru contrastalii, navlositorul plătește o sumă în plus armatorului, menită să acopere

“prejudiciul”suportat de acesta din urmă ca urmare a staționării prelungite a navei în port.

Staliile și contrastaliile se consemnează în time sheet, documentul semnat pe de o parte de armator ori

reprezentantul acestuia, și pe de altă parte de navlositor, și care atestă încărcarea mărfurilor.

În ceea ce privește descărcarea mărfurilor, aceasta presupune consemnarea momentului principal al

acestei activități într-o serie de documente numite rapoarte zilnice de descărcare, pe baza cărora în final se

întocmește cargo-raport.

În aceste rapoarte zilnice se menționează mărfurile descărcate, cantitatea, eventualele deteriorări ori

lipsuri.

Legea aplicabilă contractului internațional de navlosire Charter-Party:

Ori de câte ori locul de încărcare și locul de descărcare al mărfurilor se situează pe teritoriul a state diferite,

contractul de transport maritim are caracter internațional, aducând în discuție problema legii aplicabile.

Dacă părțile nu au desemnat legea aplicabilă, atât practica arbitrală cât și practica judiciară de drept comun,

au relevat 3 soluții:

1. Într-o primă soluție, contractul de navlosire este supus legii locului de încheiere a contractului, care

coincide de cele mai multe ori cu momentul începerii executării acestuia (acest loc de asemenea poate

coincide și cu legea statului pe teritoriul căruia își are sediul una dintre părțile contractante);

2. Într-o a doua accepțiune, contractul de navlosire este supus legii locului de descărcare a mărfurilor

(susținătorii acestei teze consideră că descărcarea mărfurilor reprezintă executarea principală a

contractului);

3. Ultima teză susține soluţia supunerii contractului, legii în vigoare de la sediul cărăușului, acesta fiind

considerat partea cu obligația caracteristică.

27

CONTRACTUL DE NAVLOSIRE CHARTER-PARTY ÎN FORMA VOYAGE CHARTER:

Se încheie între armator și navlositor și pentru transportul mărfurilor și implică o singură călătorie ori

anumite călătorii succesive contra unui navlu, calculat de regulă în raport de cantitatea încărcăturii.

Obligațiile părților contractante:

- Obligația armatorului – de a suporta toare cheltuielile de întreținere a navei (starea tehnică de

navigabilitate), cheltuielile de întreținere a echipajului (asigurarea apei potabile, hrana, etc.);

- Obligația armatorului de a suporta cheltuielile auxiliare ale transportului (taxele de canal, taxele de

portuare, etc.);

- Obligația navlositorului de a încărca și stivuii marfa;

- Obligația navlositorului de a plăti navlul racordat la tona de marfă încărcată (părțile pot conferi ca

navlul să fie plătit cu o sumă globală, astfel navlositorul asumându-și și navlul plătit pentru capacitatea de

navă neutilizată).

CONTRACTUL DE NAVLOSIRE CHARTER-PARTY ÎN FORMA TIME CHARTER:

Are în vedere închirierea navei de către navlositor de la armator pentru o anumită perioadă de timp

determinată, contra unui navlu calculat la capacitatea de încărcare a navei și calculat de obicei conform

prețului prestabilit la bursele de navlu.

Navlositorul folosește acest tip de contract în cazul transportului de materii prime, ca de exemplu minereu,

cereale, petrol etc., intervalul de timp convenit cu armatorul oferindu-i posibilitatea să își asigure cu marfă

tonajul maritim necesar.

Obligațiile navlositorului:

Are obligația de a achita chiria în avans, de obicei în rate lunare (această chirie se calculează în raport

de tonaj și se plătește pe toată durata contractului la nivelul convenit inițial);

Navlositorul răspunde pentru exploatarea comercială a navei, suportă cheltuielile legate de deplasările

navei, în intervalul de timp convenit;

Are obligația de a-și asigura combustibilul;

Are obligația de plată a taxelor de strâmtori, canal, taxe portuare, etc.

Obligațiile armatorului:

Este ținut să asigure buna stare tehnică de navigabilitate a navei;

Să angajeze și să plătească echipajul;

Să suporte cheltuielile de întreținere a navei (altele decât cele ce cad în sarcina navlositorului);

Să asigure nava contra riscurilor mării.

CONTRACTUL DE NAVLOSIRE CHARTER-PARTY ÎN FORMA DEMISE CHARTER:

Mai rar întâlnit în practica comercială, are în vedere situația în care armatorul, contra unui navlu mai

ridicat, pune la dispoziția navlositorului întreaga navă, pentru un anumit timp, navlositorul devenind astfel un

armator chiriaș, dobândind, în consecință, controlul deplin asupra vasului.

Caracteristica acestui tip de contract constă în faptul că navlositorul are obligația de a plăti chiria navei

anticipat.

28

Armatorul are obligația de a preda nava în bună stare tehnică. Predarea se face în urma efectuării unei

expertize tehnice realizate pe cheltuiala navlositorului.

La expirarea perioadei de închiriere, restituirea navei se realizează tot pe baza de expertiză tehnică, de

data aceasta, suportarea cheltuielilor căzând în sarcina armatorului.

II. CONTRACTUL DE NAVLOSIRE SUB CONOSAMENT

Noțiune:

Conosamentul este definit în art.1 pct.7 din Convenția de la Hambourg din 1978 privind transportul de

mărfuri pe mare, ca fiind documentul care atestă încheierea contractului de transport de mărfuri pe mare, cât

și preluarea sau încărcarea mărfurilor de către transportator, precum și asumarea angajamentului de către

acesta din urmă, să elibereze mărfurile în schimbul predării documentelor.

Conform acestei Convenții (norma uniformă în materie), conosamentul reprezintă în concret documentul

semnat de comandantul navei sau armator, prin care se dovedește că la bordul navei s-a încărcat, sau cărăușul

a primit spre încărcare o anumită marfă, în scopul transportului acestuia într-un anumit port sau loc spre a fi

predată unei anumite persoane, sau la ordin, conform clauzelor înscrise în acest document.

Conținutul conosamentului:

În ceea ce privește conținutul conosamentului, documentul trebuie să cuprindă clauze obligatorii:

a) Denumirea și sediul cărăușului;

b) Numele navei;

c) Sediul proprietarului încărcător al mărfurilor;

d) Cantitatea și valoarea mărfurilor;

e) Greutatea coletelor:

f) Starea aparentă a mărfurilor;

g) Data emiterii conosamentului.

Conosamentul se semnează după verificarea exactității datelor înscrise de căpitanul vasului și poate fi:

CONOSAMENT CURAT – Atunci când documentul este semnat fără remarci în legătură cu

corectitudinea datelor cuprinse;

CONOSAMENT CU REZERVE – Atunci când semnatarul face mențiuni despre inexactitățile

constatate cu privire la marfă.

Forma conosamentului:

Ca orice titlu de credit, acesta se redactează în formă scrisă, în format tipizat, în raport de practica

armatorilor cu servicii de linie.

Se întocmește în mai multe exemplare originale, cu un conținut identic și care formează împreună un set

sau joc de documente.

Între aceste documente, un număr determinat de exemplare are valoare negociabilă și trebuie să cuprindă

mențiunea ”toate exemplarele având acelaşi conținut și aceeaşi dată devin nule și fără valoare dacă oricare

dintre ele este executat”.

Toate exemplarele negociabile trebuie să fie identice, eventualele corecturi fiind admise ca excepţie și

sub semnătura emitentului, corecturi ce trebuie trecute și pe celelalte exemplare.

29

Funcțiile conosamentului:

1. Este un titlu reprezentativ al mărfurilor

Aceasta presupune că cel care este în posesia acestui document este prezumat a fi proprietarul mărfurilor.

Altfel spus, posesiunea conosamentului atrage și posesiunea mărfurilor, documentul având menirea de a

identifica mărfurile menționate în cuprinsul său prin intermediul caracteristicilor.

Ca titlu reprezentativ al mărfurilor, este un titlu de valoare care încorporează marfa încărcată la bordul

navei pentru a fi transportată.

2. Este un instument probatoriu

Având în vedere faptul că eliberarea conosamentului se realizează de către căpitan sub semnătura acestuia,

după preluarea mărfurilor, acest instrument aflat în mâinile încărcătorului probează încheierea cotractului de

transport, mențiunile făcând dovada până la proba contrarie.

Conosamentul nu trebuie confundat cu contractul însuși, adică cu acordul intervenit între armator

(cărăușul) și navlositor (încărcător).

În ceea ce privește proba față de terțe persoane dobânditoare ale conosamentului, dacă conosamentul se

află în mâinile unui dobânditor de bună credință, obligația armatorului se limitează doar la cele înscrise în

conosament.

Cel de-al 3-lea posesor al conosamentului este ținut să îndeplinească obligațiile întocmai ca și cum el ar

fi contractat direct cu armatorul.

3. Este un instrument de credit deoarece în baza acestui document se deschide prin intermediul băncilor,

creditul necesar finanțării contractului.

Tipuri de conosament:

Datorită diferitelor clauze incluse în conosament și care variază în funcție de tipul transportului ori în

funcție de uzanțele reținute, distingem următoarele categorii:

1. Conosamentul nominativ

Constituie un titlu de credit emis de către armator ori comandantului navei, la cererea navlositorului, în

favoarea unei anumite persoane nominalizate și consemnate la rubrica destinatar.

Acest tip de conosament are avantajul că în caz de pierdere ori sustragere a originalului, persoana care îl

deține ulterior nu îl poate folosi pentru intrarea în posesia mărfurilor.

(!) Dezavantajul este că un asemenea tip de conosament se transferă mai greu în timpul executării

transportului, deoarece persoana înscrisă în acel document trebuie să întocmească un act de cesiune, act ce

trebuie notificat comandantului navei, deoarece acesta din urmă nu are dreptul să elibereze marfa decât

persoanelor nominalizate în conosament.

2. Conosamentul la ordin

Se caracterizează prin aceea că este emis la ordinul unei anumite persoane înscrisă în conosament, care

apoi se poate andosa unei alte persoane. Andosarea presupune transmiterea conosamentului prin gir. Prin

andosare, persoana respectivă devine proprietarul de drept al mărfurilor (modul de transmitere al

conosamentului la ordin prin andosare este asemănător transmiterii prin gir a cambiei).

30

Dacă posesorul dorește să transfere proprietatea asupra mărfurilor unei alte persoane, atunci înscrie și

semnează ordinul de transmitere al conosamentului.

Pentru ca un astfel de conosament transmisibl prin gir să fie considerat titlu la ordin, trebuie să prevadă

în mod expres clauza ”la ordin”.

3. Conosamentul la purtător

Este acel tip de conosament care cuprinde în conținutul său mențiunea ”la purtător”, astfel, deținătorul

conosamentului fiind prezumat a fi proprietarul mărfii înscrise în acest document.

4. Conosamentul de serviciu

Se caracterizează prin faptul că atunci când la transport participă mai mulți cărăuși, respectiv mai multe

nave, se pot elibera mai multe conosamente cu mențiunea că acesta are ca punct-cheie conosamentul eliberat

la cererea și din ordinul cărăușului principal.

5. Conosamentul direct

Atunci când mărfurile urmează a fi transportate succesiv pe mai multe nave, ori când aceste transporturi

dobândesc un caracter multimodal (transport maritim+feroviar+aerian+rutier), se poate emite un conosament

unic pentru întreaga călătorie, deși există mai mulți cărăuși succesivi.

Conosamentul direct este eliberat de primul cărăuș care va îndeplini rolul de comisionar al cărăușilor

ulterior. Astfel, spre exemplu, armatorul ce emite conosamentul raspunde de transport nu numai pentru

călătoria de pe nava sa, dar și pentru călătoria pe navele succesive, dacă în conosament nu s-a prevăzut

contrariul.