ROMANUL REALIST BALZACIAN - “ENIGMA OTILIEI” DE G.CĂLINESCU

INTRODUCERE PERIOADA INTERBELICĂPerioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei” a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta „principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de extracţie rurală spre cele citadine, dinspre subiectiv spre obiectiv, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în această perioadă Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, G.Călinescu.

DATE AUTOR G. CĂLINESCU Integrându-se realismului, ideologie ce presupune reflectarea în operă a viziunii despre

lume a autorului, G.Călinescu este tipul scriitorului total: critic şi istoric literar, eseist, prozator şi poet, dramaturg şi publicist, opera sa fiind foarte variată. Ca istoric literar se evidenţiază prin lucrarea „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ca publicist prin opera „Cronica mizantropului” şi „Cronica optimismului”, ca estetician prin „Estetica basmului”, ca poet prin „Laudă lucrurilor” şi „Poezie”, ca dramaturg prin  „Ludovic al XIX-lea” şi ca romancier prin romane precum „Cartea nunţii”,  „Bietul Ioanide”, „Scrinul negru” şi „Enigma Otiliei”.

DEFINIŢIAFiind o specie literară a genului epic în proză, de mărime substanţială, complexă în raport cu celelalte specii înrudite, prin dezvoltarea de regulă a unei problematici grave, naraţiune fictivă în care acţiunea dominantă, bazată pe evenimente reale, uneori pe documente, se desfăşoară pe mai multe planuri, fiind susţinută de numeroase personaje, bine individualizate şi antrenate de o intrigă complexă, „Enigma Otiliei” -1938, este un roman.TRĂSĂTURILE ROMANULUI REALIST BALZACIAN0. geneza romanului1. tema socială, în descendenţă balzaciană.2. Realitatea este fixată clar în spaţiu şi timp, lumea fiind prezentată aşa cum este, diegeza construind o monografie a burgheziei bucureştene din prima decadă a secolului al XX-lea.3. Descrierea balzaciană. 4. Personajele „fac concurenţă stării civile" - Balzac5. Perspectiva narativă heterodiegetică cu narator „demiurg”.6. Stilul 7. caracterul proteic al romanuluiGENEZA ROMANULUI

G.Călinescu scrie acest roman pentru a demonstra vitalitatea formulei balzaciene într-un moment în care literatura română se îndrepta spre romanul de analiză. Scrie acest roman pentru a face legatura între romanul „doric”, reprezentat de „Ion” de L. Rebreanu şi cel „ionic” - „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, romanul de tip

balzacian fiind o treaptă imposibil de depăşit în evoluţia oricărei literaturi, veriga de legătură între cele două tipuri de roman. Romanul urmăreşte astfel un program bazat pe ideea de clasicitate în sensul lui Paul Valery: „o conştiinţă critică în interiorul creaţiei”, clasicul fiind „un creator ce observă şi ce se observă în spirit critic”. Scrie acest roman având critic conştiinţa balzacianismului, ce presupune detaşare de obiect, importantă în roman fiind observaţia şi nu schema. De aceea, N.Manolescu va afirma că „este vorba de un balzacianism fără Balzac”, deoarece „Balzac creează viaţa, în timp ce Călinescu o comentează”. Este un adept al formulei clasice, dar este deschis şi spre romantism şi modernism.TEMA Tema este una socială, în descendenţă balzaciană, dominată de ideea banului, „zeul la care se închină toţi”- Balzac. Socialul este reprezentat de viaţa burgheziei bucureştene la începutul secolului al XX-lea, acesteia subsumându-i-se: tema moştenirii, tema clanului familial, tema iubirii erotice şi paterne, avariţia, tema parvenirii. Societatea prezentată este una construită pe false criterii axiologice: omul e judecat după avere, căsătoria este un contract social, iar scara valorilor este falsă.DESCRIEREA BALZACIANĂ

Considerată până la apariţia „Comediei umane” a lui Balzac în subclasa naraţiunii având doar o funcţie auxiliară, pur decorativă, descrierea va căpăta alt statut, devenind semnificativă, explicativă, simbolică şi caracterizatoare. Se va baza pe teoria determinismului ambiental, fiecărui element de arhitectură, indument, uneori portret fizic îi va corespunde în subtext unul de profil moral al personajului. Personajele sunt astfel caracterizate prin mediul în care trăiesc. Prima descriere balzaciană din roman este cea a caselor de pe strada Antim. Detaliul: „Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior” traduce lipsa de aspiraţii intelectuale ale personajelor-Titi, Aurica, Aglae, aserţiunea: „Mărimea neobişnuită a ferestrelor în raport cu forma scundă a clădirilor” traduce contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce vor să pară unele personaje şi ce sunt în realitate, adică opoziţia, contrastul dintre esenţă şi aparenţă-Aurica, Aglae. „Ciubucăria ridiculă prin grandoare” traduce ridicolul, preţiozitatea. „Amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit” sugerează zgârcenia-moş Costache, iar „umezeala care dejghioca varul şi uscăciunea care umfla lemnăria” vizează decrepitudinea, ramolismentul unor personaje-Simion Tulea. Finalul descrierii, „toate acestea făceau din stradă bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice” punctează caracterul mimetic al personajelor, lipsa de originalitate-Titi Tulea. Descrierea camerei Otiliei, a casei Tulenilor, a casei lui Pascalopol sunt alte secvenţe descriptive caracterizatoare din roman.DIEGEZA – FRESCA SOCIETĂŢII

Romanul realist-balzacian fixează clar spaţiul şi timpul, lumea fiind prezentată aşa cum este, diegeza construind o monografie a burgheziei bucureştene din prima decadă a secolului al XX-lea. „Intr-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”, Felix Sima, un tânăr de optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti, acasă la Costache Giurgiuveanu, tutorele său, conturându-se astfel expoziţiunea. În casa acestuia, tânărul o va cunoaşte pe Otilia şi pe toţi ceilalţi care se aflau în jurul unei mese rotunde jucând cărţi şi table. Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri narative. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi Tulea, fiul lui Simion şi al Aglaei, care la douăzeci şi doi de ani nu terminase încă liceul, dar colaborarea este mereu scurtă. Olimpia, fata cea mare a Aglaei, trăieşte în concubinaj cu Stănică Raţiu, un avocat care nu

profesează din comoditate. Într-un alt plan narativ Leonida Pascalopol, un moşier bogat, vine zilnic în casa lui Giurgiuveanu pentru a o vedea pe Otilia. In acelaşi timp Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi îi reproşează acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acordă moşierului. Timpul petrecut de Felix şi Otilia la moşia din Bărăgan a lui Pascalopol face ca iubirea tânărului să devină din ce în ce mai puternică, dar fata îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-şi face o carieră. Reveniţi la Bucuresti, Felix se înscrie la Facultatea de Medicină. Costache vrea să o înfieze pe Otilia şi să-i deschidă un cont în bancă, fapt însă nerealizat. Otilia pleacă brusc cu Pascalopol la Paris, spre invidia Auricăi, o altă fiică a Aglaei, fată bătrână prin vocaţie. Între timp, Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană, cu care acesta are o relaţie amoroasă, iar în familia Tulea, Simion este internat la un sanatoriu de boli nervoase, fiind definitiv abandonat. După întoarcerea Otiliei şi a lui Pascalopol, moş Costache suferă un atac cerebral care mobilizează membrii clanului Tulea care aşteaptă de mult moartea bătrânului. Acest moment poate fi considerat un punct culminant al diegezei. Giurgiuveanu îşi revine, urmând o a doua cădere. Determinând-o pe Otilia să plece în oraş, Stănică intră în camera bolnavului şi îl devalizează, întâmplare fatală pentru bătrân, integrând deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi, dar eforturile lor de găsire a banilor eşuează, evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia, nemaiavând nevoie de ea, iar Otilia îi explică lui Felix că este prea tânăr pentru ea, dar vrea să-i demonstreze în absenţa unor acte iubirea ei, acesta respectând-o prea mult pentru a face acest lucru. A doua zi ea pleacă la Paris cu Pascalopol. Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor: Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol şi ulterior devine soţia unui conte, Felix ajunge profesor universitar şi are o căsătorie fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul unui bloc de locuinţe. Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu era fata nebunatică pe care o ştia Felix, epicul rămânând aici deschis în privinţa destinului Otiliei. Finalul romanului este construit simetric pentru a închide rotund opera. Felix doreşte să vadă casa lui moş Costache pe care o găseşte părăginită şi abandonată. Din punct de vedere naratologic finalul este închis, ultimul punct în acest plan al romanului balzacian fiind astfel atins.

PERSONAJELE Personajele „fac concurenţă stării civile”- Balzac, fiind create tipologii sau personaje tipice. G.Călinescu prezintă lumea ca pe un spectacol grotesc, teatral, în care personajele sunt nişte măşti, nu au consistenţă sufletească, fiecare erou al romanului fiind dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-l în esenţa sa morală. O primă tipologie este cea a avarului. În literatura universală şi cea română sunt emblematice următoarele personaje ce se încadrează acestei tipologii: Harpagon din „Avarul” de Moliere, Felix Grandet din romanul „Eugenie Grandet” de Balzac şi Hagi Tudose din „Hagi Tudose” a lui Delavrancea. În romanul lui Călinescu, avarul este reprezentat de moş Costache Giurgiuveanu, dar, spre deosebire de ceilalţi avari din literatură, el nu este dezumanizat din cauza patimii pentru bani, N.Manolescu numindu-l „avarul iubitor de copii” şi Călinescu însuşi opinând că nu a reuşit să realizeze chiar un avar, ci mai degrabă un om zgârcit. Arivistul în literatura universală şi cea română, este reprezentat de Julien Sorel din „Roşu şi negru” de Stendhal, Dinu Păturică din „Ciocoii vechi şi noi” de N.Filimon, Tănase Scatiu din „Viaţa la ţară” de D.Zamfirescu, Gore Pirgu din „Craii de Curte Veche” de M.I.Caragiale, Lică Trubadurul din „Concert de muzică de Bach” de H.Papadat-Bengescu şi Nae Gheorghidiu din „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. În romanul lui Călinescu, tipul parvenitului este reprezentat de un personaj de o solemnitate ridicolă, un

„broscoi de fabulă”, un avocat fără procese, un bonz: Stănică Raţiu; „baba absolută fără cusur în rău” este Aglae; fata bătrână este Aurica; studentul sărac este Weissmann; „dementul senil” este Simion Tulea; „imbecilul placid” este Titi Tulea; demimondena este Georgeta. Aceste personaje-tip urmăresc să devină moştenitorii personajului-pivot Costache şi se caracterizează prin trăsături negative de caracter: avariţie, rapacitate, avarism, invidie, ură. Portretele sunt realizate pe baza descrierii explicative şi a interpretării fiziognomonice. Celelalte personaje: Felix, Otilia şi Pascalopol sunt personaje atipice, susţinând pregnant diegeza. Critica însă nu ezită să le eticheteze şi pe acestea: Otilia este fata enigmatică, Felix este intelectualul în devenire, iar Pascalopol este  „moşierul epicureu” -N. Manolescu. Modul de individualizare a personajelor este realizat tot în descendenţă balzaciană, fiind uzitate modalităţi tipice scriitorului francez, lucru care evidenţiază şi el balzacianismul romanului. CARACTERIZARE MOS COSTACHECa orice personaj literar şi acesta va fi construit pe baza a doi parametri: ca instanţă narativă şi ca referent uman. Ca instanţă narativă este personaj bidimensional, neevoluând pe parcursul operei şi central, graţie rolului în transmiterea mesajului operei. Ca referent uman beneficiază de o prosopografie realizată de narator: moş Costache este „subţire şi puţin încovoiat”, cu „o chelie de porţelan”, „cu buzele galbene de prea mult fumat”. Ethopeea este conturată cu ajutorul caracterizării directe, din aserţiunile Otiliei: „papa e om bun, dar are ciudăţeniile lui”, sau ale lui Stănică: „moşneagul e mare pişicher”. Partea cea mai amplă însă a portretului moral se compune prin caracterizare indirectă, trăsăturile morale deducându-se din comportamentul acestuia. Astfel, micile „ciupeli” faţă de Pascalopol ale lui moş Costache, obţinerea unor câştiguri anuale prin închirierea unor imobile pentru studenţi, localurile, restaurantele motivează, indirect, avariţia personajului, el supunându-se unor privaţiuni personale de hrană, îmbrăcăminte ori îngrijiri medicale. Ţinuta vestimentară ridicolă - poartă ciorapi de lână de o grosime „fabuloasă”, „plini de găuri” şi aspectul neîngrijit: „unghiile netăiate, ghetele de gumilastic, nădragii largi de stambă colorată prinşi cu sfoară”- îl plasează la graniţa dintre tragic şi comic. Face orice pentru a acumula minime avantaje materiale: vinde cursuri, manuale, instrumente medicale pe care le ia de la studenţii rău platnici. Banii îi ţine în casă, ascunşi în locuri ferite, fiind dominat de o suspiciune permanentă, dar nu îi depune la bancă, dorind să îi pipăie şi să îi numere constant. Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia, singura faţă de care este generos, îl fac să înţeleagă faptul că adopţia fetei, testamentul şi depunerea într-un cont pe numele ei a unei sume substanţiate constituie o cale dreaptă şi cinstită de a-i purta de grijă, dar avariţia este mai puternică decât nobilele porniri sentimentale şi-l fac să amâne luarea unei hotărâri. Se decide însă să-i construiască o casă, pentru a-i asigura „fe-fetiţei” lui o stabilitate în viitor, dar, zgârcit până la absurd, foloseşte materiale strânse de la demolări, iar planul arhitectural îl face singur, deşi nu se pricepe. Relaţiile lui Costache cu familia sunt degradate: de Aglae îi este frică, Stănică este un permanent pericol, iar pe ceilalţi îi ignoră. Respectul pe care personajul îl  are pentru Pascalopol, încrederea faţă de Felix şi dragostea pentru Otilia îl umanizează, deşi nimic din intenţiile sale nu se materializează, totul rămânând la stadiul declarativ, el reprezentând însă „avarul iubitor de copii”. OTILIA Ca orice personaj literar şi acesta va fi construit pe baza a doi parametri: ca instanţă narativă şi ca referent uman. Prima coordonată vizează astfel încadrarea sa estetică. Din acest punct de vedere Otilia este personaj principal, datorită ocurenţei deţinute în discursul narativ, central, graţie rolului deţinut în transmiterea mesajului operei, tridimensional, deoarece evoluează pe parcursul operei şi protagonist, deoarece centrează diegeza. Personajul este individualizat şi prin titlul romanului care a fost dat de către editor, acesta considerând că lexemul „enigmă” este

mai comercial decât „Părinţii Otiliei”, ales de autor în tradiţie balzaciană, personajul fiind astfel şi eponim. Cea de–a doua coordonată pe care este construit acest personaj vizează referentul uman, adică fiinţa pe care o imaginează. Aceasta va beneficia în mod normal de prosopografie şi de ethopee. Portretul fizic se realizează direct de către narator, care o prezintă ca pe o fiinţă a contradicţiilor: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic…era o mare liberate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Portretul moral sau ethopeea o evidenţiază pe Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soţii a lui Giurgiuveanu ca personajul cel mai spectaculos al romanului. Ea are un caracter complex, uneori surprinzător şi contradictoriu care evoluează. Beneficiază de o caracterizare directă facută de către narator şi de către celelalte personaje. Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă şi talentată:  „Otilia e foarte frumoasă şi apoi e cultă şi talentată”. Pascalopol o vede cu aceleaşi calităţi, în plus o scuză pentru uşurinţa cu care se lasă întreţinută: „Ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană”. Weissmann o preţuieşte pentru eleganţă şi frumuseţe, dar îi vede şi trăsăturile adânci: „Domnişoara Otilia trebuie să fie foarte inteligentă”. Costache o consideră încă un copil şi o numeşte: „fe-fetiţa mea”. Aglae consideră că urmăreşte vicleană şi interesată moştenirea lui Costache şi că e o femeie uşoară: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască cu băieţii de familie”. Aurica o include într-o categorie inferioară: „o fată de condiţia ei ” şi crede, la fel ca mama ei, că e „şireată ”. Stănică îi apreciază calitaţile evidente, dar crede că Otilia face totul din interes şi că ar fi pentru el o soţie potrivită care să-i netezească drumul spre înalta societate. Însuşi G.Călinescu îşi exprimă concepţia sa referitoare la acest personaj: „Otilia c'est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie, tipizarea mea fundamentală în ipostază feminină”. Rezultă un portret realizat între oglinzi paralele, procedeul fiind tehnica reflectării poliedrice. Otilia se autocaracterizează ca fiind: „ zăpăcită, nu ştiu ce vreau ”, dar acest lucru va fi contrazis de fapte şi de nenumăratele judecăţi profunde. Caracterizarea indirectă este una foarte complexă. Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant prin prezenţa unor elemente contradictorii: amestecul de inocenţă şi maturitate, iubire şi raţiune, detaşare de planul material al existenţei, dar râvnirea hainelor de lux. Camera sa o defineşte întru totul prin detalii cu semnificaţii caracteriale:  „o masă de toaletă, trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, un scaun rotativ pentru pian”, ce ar putea simboliza firea ei imprevizibilă. Otilia se comportă ca un om liber, nu ţine cont de nici o regulă exterioară. Pleacă la Paris cu Pascalopol, iar după ce se întoarce îşi reia viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Faptele o dezvăluie altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi şi chiar faţă de adversari. Îmbrăcămintea o arată doritoare de lux dar şi cu bun gust. Farmecul Otiliei rezidă în amestecul de acte şi trăiri contradictorii, în dezinvoltura băieţească al cărei rezultat neaşteptat este seducţia pe care o provoacă, aflată în tensiune cu feminitatea cochetăriilor sale adolescentine. Otilia Mărculescu întruchipează în mod strălucit acea „rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poţi pleca într-o aventuroasă cercetare, plină de surprize”- G.Călinescu şi care face din femei centrul atracţiei celor din jur. Felix Sima, definit chiar de Călinescu „martor şi actor”, este personaj deuteragonist în roman prin acţiunile şi faptele sale, dar tot el introduce cititorul într-o lume necunoscută prin imaginile reflectate în conştiinţa sa, de aceea are un statut complex. Portretul fizic ilustrează trăsăturile morale ale tânărului de optsprezece ani:  „faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină” elemente ce sugerează delicateţea sufletească, nasul „de o tăietura elinică” îi dădea o „notă voluntară”, iar îmbrăcămintea, deşi o „uniformă de licean”, îi dădea un aer bărbătesc şi elegant. Comportamentul, gesturile sale conturează o fire analitică, raţională, lucidă şi un spirit de

observaţie dezvoltat. Ambiţios, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional, dar ferm şi tenace devine profesor universitar şi o autoritate în medicină.

INFRASTRUCTURA NARATIVĂ Tiparul este dominant auctorial, perspectiva heterodiegetică, nararea realizându-se la persoana a-III-a de către un narator demiurg, adică omniscient, condiţii sine qua non ale balzacianismului. Tehnica dominantă uzitată este cea a detaliului, evidenţiată încă din incipitul romanului prin descrierea elementelor arhitecturale şi prezentarea trăsăturilor fizice şi morale ale personajelor. O altă tehnică utilizată este cea a reflectării poliedrice, personajul beneficiind de un portret realizat în oglinzi paralele prin părerile celorlelte personaje despre el, păreri de multe ori diametral opuse sau a interpretării fiziognomonice, utilizată pentru portretul Aglaei. Efortul lui G.Călinescu de modernizare a procedeelor narative clasice rămâne vizibil în însăşi desfăşurarea conflictului epic, acţiunea romanului deschizându-se şi închizându-se cu imaginea locuinţei lui Costache Giurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix, aspect care evidenţiază simetria romanului. Discursul narativ se desfaşoară lent, gradat, către punctul care accelerează ritmul, moartea lui moş Costache. Discursul epic se desfăşoară astfel pe două planuri care interferează: evoluţia lui Felix, validând astfel opera ca un „bildungsroman" şi moştenirea lui moş Costache.STILUL Stilul se caracterizează prin precizia observaţiei şi a notaţiei, fraza este amplă cu multe determinări şi alternează cu cea scurtă, concisă, naraţiunea este împletită cu descrierea, caracterul scenic al unor secvenţe punctând densitatea dramatică.CARACTERUL PROTEIC, COMPLEXITATEA DE METODĂElementele clasice: tema, caracterul scenic al unor secvenţe, conflictul şi încadrarea clară în timp şi spaţiu, atenţia acordată portretului moral, stilul concis se îmbină cu cele romantice: motivul orfanului, antitezele, descrierea câmpiei Bărăganului cu ocazia vizitei lui Felix şi a Otiliei la moşia lui Pascalopol şi cu cele moderniste: tehnica reflectării poliedrice sau a oglinzilor paralele, investigarea psihologiilor tulburi sau ale patologicului, acuitatea reflexivă, modul brutal de a ataca ideea, depăşirea cliseelor, în special prin fenomenul surpriză sau înşelarea aşteptărilor cititorilor, lacuna diegetică şi intertextualitatea validată prin inserţia anumitor documente, lucru care sporeşte autenticitatea.