FRAUDA IMOBILIARĂ

e-book

DECEMBRIE 2014

1 |

Cuprins

Prefață 1. Legea tăcerii, la gunoi – 09.09.2008 2. Super agentul 007 – 16.09.2008 3. Suedeza de la Radisson Invest – 20.09.2008 4. Evreu sau Antisemit – 23.09.2008 5. Momentan prefer Piranha – 27.08.2009 6. Peștele împuțit la cap – 30.09.2008 7. Mult zgomot pentru nimic – 04.10.2008 8. Profesionistul – 09.10.2008

9. Poporul imobiliar – 12.10.2008

10. Poveste - 18.10.2008

11. De vorbă cu un analist imobiliar – 24.10.2008

12. Buna vecinătate țigănească – 08.11.2008

13. Grecia – 16.11.2008

14. Neînchipuitele impozite sau o poveste stil ‘Jules Verne’ – 22.11.2008

15. Miorița imobiliară – 30.11.2008

16. Ceva e putred… undeva – 07.12.2014

17. Radisson reloaded – 13.12.2008

18. Future is Orange… sau Red – 20.12.2008

19. Arca lui Noe – 24.12.2008

20. Țigara de apartament – 28.12.2008

21. Iadul românilor – 30.12.2008 22. Internaționala profesioniștilor – 05.01.2009

23. Despre Mall privește din urmă cu mânie – 11.01.2009

24. Concluzie de statistică – 17.01.2009

25. Ein Reich, ein volk, ein imobil – 23.01.2009

26. Banii, autostrada și ardelenii – 01.02.2009

27. Elogiul nesimțirii – 08.02.2009

28. Inspirație de la bun început – 15.02.2009

29. Pentru o muscată puțin ofilită - 21.02.2009

30. Sfântul Petre și constructorii – 28.02.2009

31. Un preludiu prea îndepărtat – 07.03.2009

32. Criza microeconomică – 22.03.2009

33. București: ‘Marele bolnav al Europei’ – 22.03.2009

34. După noi… potopul – 29.03.2009

35. O parcare cel puțin… nesimțită – 03.04.2009

36. Dus cu pluta – 09.04.2009

37. Alungarea vânzătorilor din Templu… după 2000 de ani – 19.04.2009

38. Un fresh și o apă plată – 25.04.2009

39. Saituri gri – 02.05.2009

40. Ireal – 10.05.2009

41. Suprareal – 17.05.2009

42. Real – 30.05.2009

43. Emblemele Timișoarei și afacerile Imobiliare – 31.05.2009

2 |

44. Nu sunt infractor – 13.06.2009 45. Mansardarea blocurilor. Ce nu înțeleg. – 14.06.2014

46. Cu Rex Hunt… nu ne mai trageți pe dreapta – 30.06.2009

47. ‘Prima casă’ și ‘Ministerul propagandei’ - 09.07.2009 48. Stălogul ergonomic – 12.07.2009

49. Regulile trebuie schimbate – 19.07.2009

50. Urbanismul între retorica istoriei și eficiența economică – 20.07.2009

51. Vă acuz! – 08.08.2009

52. Achiziții imobiliare prin Europa – 16.08.2009

53. Legea lui Lavoisier – 11.09.2009

54. Mailat sau Francesca – 19.09.2009

55. Hercules și popoarele migratoare – 20.09.2009

56. Nimic nou pe frontul de est – 27.09.2009

57. E pur si muove… Radisson – 07.10.2009

58. Statul maximal – 14.10.2009

59. După 20 de ani – 18.10.2009

60. Memento mori – 05.11.2009

61. Ascuns după nas grec – 08.11.2009

62. Un ghid mai bun decât toate almahele – 15.11.2009

63. Despre urâte miresme și despre istoria lor – 21.11.2009

64. Cap de neamț – 01.12.2009

65. Hoțomanule, ai crescut mare – 10.12.2009

66. Ciulini, Bărăgan, nostalgia comunismului – 13.12.2009

67. Și noi cu topul nostru – 25.12.2009

68. Țăranu’ e pe câmp – 01.01.2010

69. Gânduri pe marginea urbanismului -15.01.2010

70. Urât sfârșit de… Epoka – 22.01.2010

71. De la latifundiar la lord… peste capul țăranului român – 31.01.2010

72. Speculăm… speculăm în continuare – 07.02.2010

73. Țărână ești și în țărână te vei întoarce – 15.02.2010

74. Că doar sunt cârcotaș – 21.02.2010

75. Foame de bani – 28.02.2010

76. Labirintul erorilor – 20.03.2010

77. Metropolis – 28.03.2010

78. Lui Google sau… - 04.04.2010

79. Un raport ultrasecret – 09.04.2010

80. Cu un Flower Residence nu se face primăvară – 18.04.2010

81. Mea culpa – 07.05.2010

82. Brandul de țară – 08.05.2010

83. Bătrânul și marea… justiție – 16.05.2010

84. Stalingrad is my message – 24.05.2010

85. Singuri în bloc – 29.05.2010

86. Binecuvântata apă de ploaie – 09.06.2010

87. Trecuturi prezente și prezenturi trecute – 12.06.2010

88. Cine se scoală de dimineață – 20.06.2010

89. Time is money – 26.06.2010

90. 3 – 0 – 04.07.2010

91. Laudation creativității – 17.07.2010 92. Glasul pământului – 25.07.2010

3 |

93. Propagandă occidentală – 09.08.2010

94. ImoGoogle sau Agentul 2.0 – 22.08.2010

95. Piraeus Bank ca la… Piraeus – 26.08.2010

96. Îmi trebuie un psiholog – 04.09.2010 97. Fructul de cactus – 25.09.2010

98. Valoarea mea – 10.10.2010

99. BCR virtual – 10.10.2014

100. Valoarea mea nu o are nimenea – 15.10.2010

101. Alba – neagra – 17.10.2010

102. Țiganiada lui Ghilgames – 31.10.2010

103. Când prezentul bântuie trecutul – 14.11.2010

104. Viața de după naștere – 20.11.2010

105. Imo cică FaceBook – 27.11.2010

106. Ițele secolului XXI – 09.12.2010

107. Spiritul Crăciunului – 25.12.2010

108. Cea mai frumoasă – 01.01.2011

109. Spagetti Connection sau când UE ia… - 08.01.2011

110. Roz cu picățele – 28.01.2011

111. Iasomie… în extindere – 04.02.2011

112. Roz fără picățele – 19.02.2011

113. Valkiria, saga fără de sfârșit – 27.02.2011

114. Cuvinte care dor… degeaba – 11.03.2011

115. Vecinul lui Miki O. – 19.03.2011

116. Mă fac japonez – 01.04.2011

117. Las Vegas – 10.04.2011

118. Breaking news… forever – 25.04.2011

119. Gigi Duru’ din Țara lui Papură Vodă – 01.05.2011

120. Malthus sau orașele viitorului – 29.05.2011

121. Punct și de la capăt – 05.06.2011

122. Suntem în nori – 19.06.2011

123. Viena – proprietar sau chiriaș – 26.06.2011

124. Eu zic că e cold… cel mult – 16.07.2011

125. Think local – 31.07.2011

126. Povestea orgoliului și a chiriei – 10.08.2011

127. Cioara și porumbelul imaculat – 15.08.2011

128. Năluca unui balon de săpun – 21.08.2011

129. Și poate că ne merităm soarta – 31.08.2011

130. Fazanul din balon – 09.09.2011

131. Un măr stricat – 18.09.2011 132. Arta florală – 25.09.2011

133. Ori la bal ori la spital – 15.10.2011

134. Horotan, insula de sub vânt – 15.10.2011

135. De prin grădina Domnului… - 23.10.2011

136. Camera obscură – 06.11.2011

137. Mortua est – 20.11.2011

138. Goana după… 26.11.2011

139. Războiul lumilor – 11.12.2011

140. Aceste zile… - 26.12.2011

141. Acele vremuri de demult… - 28.12.2011

4 |

142. Un alt fel de fraudă… - 06.01.2012

143. Fricosul și laptopul său – 15.01.2012

144. Schimbare de direcție în sens unic – 29.01.2012

145. Jos cu pălăria – 04.02.2012

146. Ulciorul care insistă să se facă cioburi – 12.02.2012 147. E mică frate, e mica… abia ți se vede – 03.03.2012

148. Mă doare capul – 11.03.2012

149. „Classification” în „real estate” – 10.04.2012

150. Vintage e trendy – 14.04.2012

151. More Real Estate… moare de bine – 14.04.2012

152. E neagră rău – 11.05.2012

153. Casa florarului, sfârșit sau un nou început? – 01.06.2012

154. Zeitgeist local – 01.07.2012

155. Brandul de țară (2) - 04.07.2012

156. Nu iese întotdeauna – 10.08.2012

157. In Deutschland alles ist unter Kontrolle – 31.08.2012

158. E groasă rău - 16.09.2012

159. Apocalypse now – 07.10.2012

160. Retro – 14.10.2012

161. Efectul Lucifer – 11.11.2012

162. Noapte și ceață… din cauza prostiei – 25.11.2012

163. Despre încredere – 01.12.2012

164. Armata e cu noi… sper – 02.12.2012

165. Speculanții de lângă cimitir – 25.12.2012

166. Geopolitica și imobiliarele – 12.01.2013

167. Țara tuturor posibilităților – 27.01.2013

168. Uff… Mihail Eminovici – 10.02.2013

169. Procesul etapei – 08.03.2013

170. Igy már tetszik – 24.03.2013

171. 1907 (+100) – 14.04.2013

172. Sinceritatea ca gadget – 12.05.2013

173. Treabă nemțească – 25.05.2013

174. Căutăm simboluri – 09.06.2013

175. Despre lucruri la care nu mă pricep – 29.06.2013 176. Între ciocan și nicovală – 09.07.2013

177. Born to steal – 19.07.2013

178. Miopia verde – 24.08.2013

179. Mazăre, legumă interesantă – 29.09.2013

180. Hoțul strigă: "Prindeți hoțul!" – 04.10.2013

181. Malthus și Roșia Montană – 18.10.2013

182. Nimic nou sub soare (frumoasă țară, păcat că e populată) – 29.10.2013 183. Luna nouă și vârcolacii fără creier – 17.11.2013

184. Banul, ochiul dracului… – 28.11.2013

185. Homo homini lupus est – 08.12.2013

186. Se pot obține bani din Soare? – 22.01.2014

187. Veșnicia nu are asigurare – 29.03.2014

188. Un caz particular – 30.04.2014

189. O plimbare de un ceas – 07.07.2014

190. World through London’s eyes – 12.07.2014

5 |

191. Samsarul din satul de munte – 19.07.2014

192. Povestea cu drobul de aur – 16.11.2014

193. Dinu Patriciu sau despre banii care au apărut și au dispărut – 29.11.2014

Postfață

6 |

Prefață

Eu sunt Florin Dumitrescu și cred că am o mare doză de naivitate și idealism. Idealism

și naivitate.

Deși pare o prezentare ținută la Asociația Idealiștilor Anonimi, de fapt nu e decât o

justificare, poate neverosimilă a creării blogului accesibil la adresa:

http://www.fraudaimobiliara.ro/.

Da. Am creat această revistă în speranța naivă de a îndrepta lucrurile (care trebuie să

recunoaștem, nu merg foarte bine) în afacerile imobiliare. Am creat această revistă, și sper să

creez o comunitate on-line, și sper să creez un curent în viața reală, cu obiectivul declarat de a

face ca lucrurile să meargă în lumea asta ciudată și dificilă a tranzacțiilor imobiliare.

Sincer sper ca munca ambițioasă și creativitatea reală să înlocuiască speculația

insistentă și exploatarea grosolană în tranzacțiile imobiliare și să văd, câțiva măcar, proprietari

mulțumiți și companii prospere în locul disperaților țepuiți ai zilelor pe care le trăim.

M-am născut în Timișoara în ’74 și sunt de profesie jurist. Am terminat facultatea în ’99

și am lucrat o vreme la câteva societăți de consultanță juridică și de afaceri. Apoi în 2002 am

înființat împreună cu prietenul meu Mircea, firma de consultanță juridică și de afaceri Master

Consulting. Hotărât să îmi continui destinul în varianta proprie am creat firma Dumitrescu &

Asociații în 2004. Firma de consultanță juridică și de afaceri se vrea o companie inovatoare și

deschizătoare de drumuri pe piața pe care funcționează. Între timp m-am mai ocupat, din când

în când, și de management corporativ ca reprezentant al AVAS, Fondul Proprietatea sau Oficiul

pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii Timișoara.

Una din specializările echipei pe care o conduc sunt tranzacțiile imobiliare și aspectele

juridice ale operațiunilor cu bunuri reale. Încercăm să educăm oamenii, vreau să spun,

încercăm să consiliem clienții, pentru a oferi legalitatea și a întări încrederea activităților

imobiliare pe care le desfășoară. Nu știu cât de mult reușim să facem asta, dar eu cel puțin, mi-

am propus să nu mă opresc niciodată.

În acest sens, această revistă trebuie privită ca un instrument pus la dispoziția

comunității on-line de a învăța împreună și a construi laolaltă concepte și proceduri pentru

afacerile oneste și creative în dezvoltarea și promovarea imobiliară sau constructii. Rolul

acestei reviste nu este de a aduce clienți companiei Dumitrescu & Asociații, al cărei proiect

este, după cum nici pe acela de a furniza consiliere juridică gratuită celor care îl citesc. Eu o văd

mai degrabă ca pe un manual de bune practici, interactiv și într-o permanentă transformare.

În același timp, cu ajutorul celor care postează comentarii sau raportează o fraudă imobiliară,

vom crea o cartă neagră a practicilor incorecte, imorale sau ilegale de afaceri imobiliare.

Pentru problemele de natură legală cu care vă confruntați și care nu pot găsi rezolvarea

în posturile, analizele și discuțiile acestei reviste nu pregetați a discuta cu profesioniștii noștri.

Veți fi tratați ca oricare alt client și nu veți beneficia de reduceri. În schimb serviciile vă vor

mulțumi. Parol.

Mă puteți contacta la adresa: florin.dumitrescu@dumitrescuasc.ro.

7 |

Legea tăcerii, la gunoi – 09.09.2008

M-am hotărât, în sfârșit m-am hotărât să concentrez tot ce am auzit și m-am

făcut că nu aud, tot ce am văzut și m-am făcut că nu văd. Și în sfârșit m-am hotărât să scriu

toate astea sperând ca unele dintre ele să nu se mai întâmple vreodată.

Am decis să scriu o poveste a fraudei imobiliare așa cum o vede un profesionist (sper

eu) care se luptă din răsputeri să mai îndrepte lucrurile cât poate, pe ici, pe colo. Povestea mea

se vrea un blog tematic despre aspectele juridice și tehnice ale tranzacțiilor imobiliare cu scopul

declarat de a folosi experiența autorului și a prietenilor săi din cyberspace pentru a asigura

libertatea circuitului economic și social pe care îl reprezintă tranzacțiile imobiliare.

De ce imobiliare? Pentru că bunurile imobiliare reprezintă, conform unor statistici pe

care le-am citit recent, două treimi din averea oricărei națiuni europene. Pentru că în jurul

bunurilor imobile: terenuri, construcții, infrastructură și drepturi conexe se crează, până la

urmă, bunăstarea oricărei comunități.

De ce fraude? Pentru că ele se întâmplă zilnic printre noi. Pentru că m-am săturat să

văd oameni aruncați în stradă din propriile lor case sau companii oneste aduse în pragul

falimentului de către indivizi care aruncă pe masa cazinourilor mii de euro pe noapte sub ochii

orbi ai autorităților acestei țări europene.

Vom încerca să îndreptăm lucrurile cât vom putea, pe ici, pe colo. Vom avea nevoie de

curaj și competență pentru asta, dar cred că vom reuși.

Împreună.

Super agentul 007 – 16.09.2008

Sunt într-o cafenea, la două minute de biroul meu și mă plictisesc. Să nu credeți

că mi se întâmplă des să mă plictisesc.

Totuși, acum mă plictisesc.

În stânga mea stă un tip ce mi se pare dizgrațios. Pur și simplu dizgrațios. Așa mi s-a

părut de când l-am văzut prima dată acum câteva săptămâni. E complet chel, cam la 50 de ani,

slab, îmbrăcat într-o geacă de piele uzată și o cămașă înflorată. Încearcă din răsputeri să agațe

o chelneriță și vorbește prea tare pentru gustul meu.

Ridică telefonul mobil de pe masă și sună.

1

2

8 |

- Alo, trebuie să te hotărăști repede, am o ofertă tare, numai pentru tine… dar trebuie

să îmi dai răspunsul pe loc, 70 euro… atât și nimic mai mult… e un disperat. Altfel nu primeai

nici 65. Dacă nu îl vinzi acum, nu mai găsești pe nimeni, piața e blocată, e o ocazie unică… dar

trebuie să te hotărăști pe loc… zi-mi ce fac.

Se lasă puțin liniștea și la celălalt capăt se aude o voce nervoasă și repezită.

- Perfect, așa rămâne… te sun pentru notar.

Am înțeles totul. El e agentul imobiliar. M-am uitat lung și… poate nepoliticos la el. E

liniștit și fumează țigări ieftine. Ridică din nou telefonul.

- Omule, ce faci, de când te caut, nu mi-ai răspuns la telefon, sunt disperat și vreau și eu să fac

un ban. Ți-am găsit un fraier. Vrea să vândă repede și să plece în Germania. Vinde cu 75 la

metru. Zi-mi dacă îl iei sau nu. La banii aștia oricum îl vând la altul, da’ ți-am promis. Îl iei sau

nu, eu nu mai pot să astept.

Puțină liniște.

- Bine, îl iau pe mine să nu devină circumspect și ți-l dau ție după aia. Da’ să nu mă tragi în piept.

Ce simplu, îmi zic. Am mai învățat ceva. Cinci euro per metru pătrat, poate câteva mii

în total și totul în 5 minute. Oare câte contracte ar trebui să fac eu pentru banii aștia? Dacă nu

am învățat ce trebuie la școală...

El e super agentul imobiliar 007 și cred că o duce bine. Deși nu îi apreciez foarte mult

munca, până la urmă e un tip cinstit. Ceea ce face el a fost teoretizat de alții, mai luminați, ca

tehnică de negociere sau manipulare de business.

Nu el ne preocupă pe noi. Nu el este cel care înșală, minte, încalcă cu rea credință și

bună știință legile și practicile în tranzacțiile imobiliare. Din punctul meu de vedere el e un om

cinstit. El e doar super agentul imobiliar 007 și nimic mai mult.

Altcineva sau altceva ar trebui să ne îngrijoreze.

Suedeza de la Radisson Invest – 20.09.2008

Într-o zi ca oricare alta la birou, îmi intră pe ușă un client vechi, mai închis la

culoare decât e el de obicei, nervos, agitat, speriat și incoerent până la urmă.

- Am fost amenințat. Au vrut să mă omoare. M-au amenințat cu pistolul. Au vrut să mă omoare.

Ce s-a întâmplat cu omul astă?

3

9 |

E unul dintre cei mai de treabă clienți ai mei. Un om care muncește 15 ore pe zi și care

a reusit în 10 ani să construiască o afacere de succes în comerțul cu materiale de construcții.

Firma lui este una din cele mai oneste din domeniul acesta de hard work, dificil și complicat.

Povestea lui este următoarea.

- Am închiriat câteva utilaje de construcții unui dezvoltator imobiliar foarte cunoscut în oraș:

“Radisson Invest”. Nu mi-au plătit nici un leu și după o vreme mi-am ridicat mașinile.

Acumulaseră 500 de milioane cu penalități cu tot. M-au tot amânat și din nou m-au amânat

până când ieri patronu’ lor, unul Ciprian Nistor mi-a zis să nu-l mai sun că nu are să îmi dea

banii. M-am dus la ei la sediu și m-au amenințat niște tipi cu pistolul.

Îmi știam clientul ca un tip temperamental și mi-am spus că felul său de a fi, care mă

enervase și pe mine în repetate rânduri și-a găsit în sfârșit nașul.

Totuși numele “Radisson Invest“ îmi sunase cunoscut. În afara unui lant hotelier

scandinav cu o bună reputație, mi-am amintit că o prietenă de a mea, o frumoasă blondă cu

aere de suedeză, Camelia, a refuzat complet să mai comunice cu mine, să îmi răspundă la

telefon sau să mă salute pe stradă imediat după ce s-a angajat la “Radisson Invest“. Era model

și făcea PR și promovare pentru această companie.

- Trebuie să mergem la ei și să negociem. Încheiem un proces-verbal. Dacă nu ne înțelegem,

atunci îi dăm în judecată. Nu e chiar atât de complicat, i-am zis eu.

A doua zi, înarmat cu răbdare și o tonă de documente m-am dus la sediul lor de pe

Splaiul Galați să negociem.

A fost mai complicat decât părea la prima vedere. Secretara, un tip ras în cap, ne-a

poftit politicos să luam loc și ne-a spus apoi că el nu știe unde sunt actele și că va veni cineva.

După 30 minute, sincer cam mult din timpul meu, a venit probabil juristul, de asemenea ras în

cap și care a coborât din mașina unei companii de protecție și pază. Foarte politicos și de la un

birou situat la 10 metri de masa unde eram asezați ne-a spus că el nu găsește în calculator

contractele și că va trebui să așteptăm să vină șefu’. Eu cred că a bănuit că cineva a venit însoțit

de un avocat și nu se simțea prea bine în pielea lui de jurist.

Oricum, până la urmă a venit și șefu’. Într-o mașină de teren aurită, sincer aurită. Mai

întâi a intrat un tip elegant, în costum, de asemenea ras în cap, iar eu am crezut pentru moment

ca asta e politica firmei în privința podoabei capilare. Apoi au mai intrat doi, cred înarmați. Apoi

a venit șefu’. Apoi au mai intrat cațiva, nu știu exact câți, pentru că deja era aglomerat în

atriumul elegant de 100 metri pătrați. Mă gândeam că în fața atâtor profesioniști ai “dreptului”

nu am toate documentele și abilitățile juridice la îndemână.

10 |

Am avut dreptate până la urmă. Discuția a fost scurtă și nu am obținut nimic. Încă ne judecăm.

Între timp am mai aflat câte ceva despre Radisson Invest și afacerile lor și am înțeles că

au probleme serioase. Atât de serioase încât nu cred că voi recupera vreodată banii clientului

meu.

Evreu sau Antisemit – 23.09.2008

Aflat într-o escapadă mai puțin obișnuită preocupărilor mele cotidiene, am

poposit în dimineața aceasta în casa eruditului profesor Ion Iliescu și a fantasticei sale colecții

de artă, poate cea mai interesantă din Timișoara. Deasupra pianului mi-au căzut ochii asupra

unui portret din perioada interbelică al lui Nicolae Iorga sub care se întindea maiestos

întrebarea “evreu sau antisemit”.

Neinteresant sau desuet poate, dar mi-am amintit câteva ore mai târziu de întrebarea

retorică pe când treceam pe lângă sediul agenției imobiliare “Hitch & Moscher” de pe Pavel

Chinezu.

În sfârșit investitori evrei în real estate-ul timișoarean sau alții care au venit să se

îmbogățească la noi. Ce aș putea să spun?

Nici una, nici alta. Oamenii ăștia care conduc agenția de care vorbesc nu au nicio treabă

cu pământul făgăduinței și cu poporul ales cum nu am eu cu marele popor chinez.

Și atunci ce i-a făcut pe oamenii aștia, Ionescu, Georgescu să își creeze o companie cu

o denumire ebraică și simboluri ciudate? Poate pentru că odată evreii locali erau cunoscuți că

au, pe lângă un înnăscut simț mercantil și o cinste proverbială. Da, evreii erau cinstiți. Dar

românii? Poate că asta e. “Românii și-au pierdut omenia” îmi spunea bunicul meu. Agenții

noștri imobiliari înșală, mint, încearcă să păcălească clientul. Agențiile noastre imobiliare se

întrec în a imagina noi variante de a stoarce banii cumpărătorului sau vânzătorului.

Trist că am ajuns a ne denumi companiile cu nume evreiești sau nemțești pentru a

scăpa de această anatemă. Trist că nu mai vrem să fim români atunci când facem afaceri

imobiliare pentru că nu suntem în stare să facem afaceri imobiliare oneste.

Oare când vom ajunge să vedem firme ca “Ștefăniță și Georgescu“ pe malurile

Mediteranei sau la Budapesta si clienții de aiurea vor ajunge să aleagă compania după

proverbiala cinste românească? Oare când? Eu mă simt bătrân pentru unele lucruri.

4

11 |

Sper din toată inima ca cei de la “Hitch & Moscher” să nu încerce măcar să dea vreodată

o țeapă, nu de alta, dar cum o să ne denumim companiile imobiliare? Poate cu denumiri

Rrome!

Momentan prefer Piranha – 27.08.2009

În dimineața asta, un amic de-al meu, Viorel, fermier profesionist și agent

imobiliar amator, muncitor și prosper de felul lui de altfel, mă invită la o cafea.

- Hai la Piranha, că dau o cafea. Vreau să te întreb de un contract pentru un teren.

Consultanța juridică se face la birou sau la sediul clientului și nu la bar. Eu așa fac

întotdeauna. Sau ar trebui să fac așa întotdeauna. Uneori mă las convins de unul sau de altul

că abilitățile de profesionist nu se pierd dacă muncești și în alte locuri decât la birou sau la

sediul clientului.

Am intrat în “Piranha”, un bar elegant de altfel, aflat la intersecția dintre Eugeniu de

Savoya și Vasile Alecsandri, la doi pași de biroul meu. Cam întuneric, poate pentru a scoate în

evidență acvariile luminate, și o muzică nu neapărat pe gustul meu.

- De ce ne-am întâlnit aici, e întuneric și nu văd nimic. Hai pe o terasă.

Îi spun eu, preocupat de întunericul care mă va împiedica să îi citesc contractul pe care mi-l

adusese.

- Ăsta e locul unde se întâlnesc agenții imobiliari, nu știi? Aici se fac cele mai bune afaceri. Ăștia

cinstiți sunt aici, cu ei poți să vorbești. Țeparii sunt la Cafe de Paris.

Deci sunt lămurit. Dacă vreau să văd imobiliarii cinstiți îi găsesc la “Piranha”, iar dacă

vreau să îi văd pe cei necinstiți îi găsesc la “Cafe de Paris”. Simplu. Mă întreb care ar fi filosofia

celor de la “Cafe de Paris” despre toate astea, probabil mai… nuanțată. Cred că numele celor

două cafenele s-au născut înainte ca primul agent imobiliar, cinstit sau nu, să le treacă pragul.

P.S. Am înțeles că localul “Cafe de Paris” se va închide pentru o perioadă mai lungă.

Lucrări de renovare la Bastion. Mă întreb ce se va întâmpla cu clienții? Vor veni la “Piranha”

sau se vor răspândi prin alte cafenele? Ce mă fac atunci? De unde voi sti cu cine să vorbesc și

cu cine nu?

5

12 |

Peștele împuțit la cap – 30.09.2008

Am primit un newsletter de la Clubul Colectorilor Romani, o organizație ce

spune că reunește recuperatorii de debite din România. Aici văd o statistică a debitorilor interni

pe regiuni și județe. Ca întotdeauna, Bucureștiul e în frunte, cu 50% din debitele mobiliare și

imobiliare de recuperat. Prahova ajunge la 25%, Constanța la 10% în special cu debite asupra

imobilelor. Timișul e în urma Clujului și a Ilfovului și puțin înaintea Iașului și a Dâmboviței. Stăm

bine, avem puține datorii neplătite raportat la dezvoltarea economică a regiunii. Arad și

Hunedoara sunt mult sub noi.

Ceea ce remarc este că București și zona învecinată Prahova, Ilfov, Dâmbovița,

Teleorman, chiar Constanța, adică regiunea în care Bucureștiul face și drege, în care Bucureștiul

își pune amprenta economică și de filosofie a afacerilor, se acumulează peste 90% din datoriile

neplătite din domeniul privat în România.

Țara asta stă prost cu capul. Nu comentez, sper doar ca aici să învățăm de la alții să

facem afaceri sănătoase.

În afacerile internaționale se remarcă mari datornici în raport cu noi, China și Italia.

Aveți grijă cui vindeți sau de unde cumpărați. Obiceiurile de acasă se uită greu.

Redactați sau citiți documentele cu grijă și interesați-vă în prealabil de partener.

Mult zgomot pentru nimic – 04.10.2008

Citesc cartea Mafia Cămătarilor a lui Malin Bot.

În primul rând, remarc o descriere riguroasă a evenimentelor analizate și de care

mărturisesc că în mare parte știu și eu. Pot doar să citez:

Contextul în care a înflorit această mafie este foarte important. Lipsa unei educații

juridice elementare este piatra de temelie pe care se clădesc escrocheriile. Cei mai mulți români

au ieșit complet nepregătiți din sistemul comunist în care statul făcea totul, în jungla acestui fel

de democrație, unde aproape orice este posibil și trebuie să îți porți singur de grijă. Naivitatea

victimelor și abilitățile escrocilor de a le păcăli vigilența este un alt element favorizant. Corupția

funcționarilor statului joacă și ea un rol esențial. Fără notari lipsiți de scrupule, judecători

mânjiți sau executori puși pe căpătuială, mafia cămătarilor nu ar fi existat. Ziarele de mică

publicitate poartă și ele o mare parte din vina tragediilor prin care au trecut și încă mai trec zeci

6

7

13 |

de mii de familii în toată România. Gravă este și incompetența administrațiilor financiare, ale

căror servicii de control ar fi putut să lichideze mafia pentru simplul motiv că veniturile obținute

sunt total în afara legii.

Perfectă. O analiză perfectă. Cu un lucru nu sunt fundamental de acord: nu există

o mafie a cămătarilor, o mafie a hoților de case.

Este un fenomen care ia amploare, cu un profund caracter antisocial și infracțional

împotriva căruia organismele statului trebuie să acționeze rapid, de acord. Dar nu este o mafie.

O mafie presupune o “familie”, presupune o ierarhie foarte clară între membrii ei,

presupune un teritoriu clar delimitat și exclusiv de acțiune, reguli precise de funcționare,

proceduri de operare bine puse la punct, relații externe bine dezvoltate, un cod al onoarei până

la urmă.

La noi sunt doar grupuri disparate de găinari care se țepuiesc între ei ori de câte ori au

ocazia, luminați uneori de notari care nu dorm chiar la toate sesiunile congresului de la Brasov,

de avocați care au aflat cum găsești un contract bun pe net, de executori care împart aceeași

femeie de consumație cu polițistul de proximitate. La noi “locotenenții” se dau la nevasta

“nașului” și îi șterpelesc peste noapte BMW-ul pentru a se da în bărci cu femeia, subalternii

schimbă șefu’ odată la șase luni și uită să înapoieze telefonul “de servici” iar dacă unii dintre ei

sunt opriți de poliție pentru că au trecut pe roșu, spun în primele trei minute cu ce s-au ocupat

în ultimii trei ani, în detaliu.

Nu, la noi nu este o mafie. Nu suntem în stare nici de așa ceva. Din fericire.

Profesionistul – 09.10.2008

Astăzi m-am reîntâlnit cu un vechi amic, Raul.

Aproape să nu-l recunosc. L-am cunoscut cu ceva ani în urmă la sala de sport, pe când

mai frecventăm așa ceva. Atunci mi-a atras atenția pentru că avea un ochi albastru și unul

căprui. Și o șuviță albă. Acum e complet chel. Și nu au trecut chiar atât de mulți ani.

- Cu ce te ocupi acum? Tot cu afacerea cu parchetul?

Nu m-am abținut să îl întreb.

- N-a mers… am abandonat. Acum fac tranzacții imobiliare. Dar profi. Doar hale și construcții

industriale și nu lucrez cu românii, nu sunt serioși. Știi că eu fac totul profi și cu ei nu poți.

Mi-am amintit că într-adevar, el face totul profi.

8

14 |

Când l-am cunoscut era șofer de taxi, dar unul specializat, profi. Ducea oamenii la Cluj,

la Caritas și îi aducea înapoi cu bani de 8 ori mai mulți. Le făcea rost de numere de ordine la

coadă, le cumpăra mâncare și asigura paza. Șofer profi.

Se pare că a câștigat ceva din asta pentru că și-a luat o mașină Porsche second-hand și

recunosc că m-am dat cu ea o tură. E drept că nu l-a ținut mult, se pare că era o variantă mai

ieftină, caroseria era din carton, motorul ruginit. N-a trecut cu bine iarna.

Apoi a plecat în Italia. Lucra ca maseur într-o clinică pentru doamne. A învățat repede

și era apreciat ca un bun profesionist. S-a însurat, dar nu l-a ținut mult. Trei luni.

După aceea s-a întors în țară și a început să ducă muncitori români acolo. Îi transporta

cu un microbuz până la frontiera Schengen. Știa unde să se oprească, era profi. Nici un muncitor

nu era din zonă, spunea că vrea liniște. Nu am înțeles de ce, niciodată.

O vreme s-a ocupat de afacerea unor italieni din industria lemnului. Supraveghea facturarea.

Era plin de entuziasm și probabil din cauza aceasta a facturat mai mult decât trebuie. Asociații

săi au avut probleme cu fiscul român și au trebuit să plece acasă. El a fost nevoit să ocolească

Italia. Ca să vezi câte probleme poate să îți facă fiscul ăsta.

După aceea a lucrat o perioadă în Spania, în construcții. Din nou supraveghetor. Veghea

ca hoții de muncitori români să nu fure materiale de construcții. Într-o noapte au dispărut mai

multe decât era cazul și nu a putut să dea vre-o explicație. Muncitori necinstiți. Nu poți să fi tot

timpul pe fază.

Acum s-a liniștit. Se ocupa de imobiliare. Profi. Poate o să cumpăr ceva de la el. CV-ul îl

recomandă.

Poporul imobiliar – 12.10.2008

Ziua care începea trebuia să fie o zi grea. Aveam pe la prânz o înmormântare

la care nu puteam să lipsesc, iar mie nu îmi plac înmormântările. Pe bune că ziua trebuia să fie

grea.

Ajung la birou pe la 09.00 destul de mototolit și oricum îmbrăcat în negru. Nu apuc să

spun “bună dimineața” cuiva că mă și trezesc cu un amic “comerciant de cereale”, după cum

spune chiar el, de la Peciul Nou.

- Ce faci? Hai să bem o cafea… Am o afacere tare pentru tine. Am de vânzare terenuri pe malul

canalului Bega. Ai auzit că se draghează… unde crezi că vor pune pământul, pe mal, pe

9

15 |

terenurile noastre, pe care le cumpărăm noi… îți dai seama câți bani plătesc ăia ca să îi lăsăm

să pună pământul pe terenurile noastre?

Probabil era prea devreme pentru această super-afacere pentru că am scăpat repede

de el și am încercat să lucrez câte ceva.

Îmi deschid mail-ul și constat că o agenție imobiliară îmi trimte 70 de oferte de

apartamente în Turnu Magurele și nu înțeleg de ce mie, pentru ca eu n-am să mă mut niciodată

la Turnu Măgurele. Mai jos, o agenție de turism vinde reședințe în Brazilia. Cred că anul asta

nu o să cumpăr acolo.

Simt nevoia unei cafele băute de unul singur și intru într-o cafenea vis-a-vis de biroul

meu. Mă așez la bar pentru a fi sigur că nu mă va aborda cineva pentru a îmi vinde sau oferi pe

gratis vre-un imobil. Azi am de gând să ratez toate oportunitățile.

Agentul de vânzări de la Coca-Cola, pe care îl știu din vedere, se întreține cu fata de la

bar pe tema vitrinei frigorifice care se pare că nu merge tocmai bine. La un moment dat se

întoarce spre mine.

- Am de gând să îmi fac o firmă. Poate mă ajuți tu cu actele. Activități sportive, golf. Am

cumpărat cu un prieten un teren de golf la Vinga.

De data asta chiar am fost surprins.

- A fost o castană. Am intermediat o chestie și unu’ din ei s-a răzgândit… am rămas noi cu

terenul că altfel ne băteau ăialalți… dar e o castană. De fapt, e în concesiune și nu putem decât

să facem teren de golf pe el, că așa scrie în contract. Trebuie să îl amenajăm că acum e cu

bălării.

Probabil că ziua mea proastă sau caracterul meu rău m-au făcut să văd în omul ăsta mai

degrabă un fraier cu mult ghinion decât un versat agent de vânzări băuturi și imobile. Dintr-o

dată mi-am amintit că trebuie să cumpăr o coroană pentru înmormântarea la care urma să

merg.

Traversez și ajung în Piața 700 la raionul de flori, unde întâmplarea face să mă știe toată

lumea. În anii trecuți i-am autorizat ca persoane fizice la primărie. Șefu’ e unul Panczi. El și

familia sa ocupă două rânduri din piața de flori.

- Domnu’ Dumitrescu, ce mai faceți? Vă dau asta cu crini, trebe’ să fie o persoană importantă,

deci merită. Am vrut de mult să vorbesc cu dumneavoastră. Acum mă ocup de imobiliare,

specializarea birouri în centru.

Ziua asta e făcută să mă surprindă. Mă gândesc la omul ăsta care a trecut recent de la

vânzarea de coroane mortuare la cea de birouri în centru și mă gândesc că poate face parte

16 |

dintre aceia care profită din plin de creșterea economică accentuată a economiei românești

din ultima vreme. Au dreptate cei care spun că economia românească zbârnăie și că lucrul

acesta se face simțit în toate clasele sociale.

- Domnu’ Dumitrescu, chiar acu’ am o ofertă pentru dumneavoastră. Un apartament în Piața

Unirii, aproape de Tribunal. Două camere… bun de birou. N-are baie da’ nu-i problemă… omu’

ăsta, proprietaru’ s-a înțeles acu’ 20 de ani cu vecinu’ de sus și folosește baia lui. Înțelegerea

rămâne. Și nu-i scump… 3000 euro metru.

Totuși, azi am de gând să ratez toate oportunitățile.

Mă urc într-un taxi și mă îndrept spre cimitir pentru a ajunge în sfârșit la înmormântare.

Când să ajung, îmi sună telefonul… de fapt atunci am catadicsit eu să răspund la mobilul

care sună non-stop.

- Șefu’, mi-ai zis să te anunț dacă e vre-un birou de vânzare… este.

- Te-am rugat să mă anunți dacă e un birou de închiriat și nu este. Nu pot vorbi acum.

Îi răspund unui cunoscut care ori de câte ori mă vede pe stradă încearcă să îmi vândă ceva.

Afară plouă și lumea plânge. Negru afară și înăuntru. O înmormântare urâtă. O zi grea.

În taxi spre casă, șoferul care m-a luat de la poarta cimitirului se pare că îmi înțelege

nevoile.

- Ați găsit loc bun în cimitir? Să știți că se poate face rost de loc lângă capelă, în spate, e mai

liniște… și nu e scump. Mai scump e în Cimitirul Eroilor. Știu pe cineva care se ocupă de asta.

În sfârșit acasă.

Taxiul mă lasă într-o baltă, dar tot e mai bine decât să cumpăr un loc în cimitir.

Vecinul tocmai parchează camionul în fața porților garajului meu și mă așteaptă.

- Vecine, o să vin la tine să îmi faci actele. Închid firma de transport că nu mai merge. M-a

convins nevastă-mea să ne ocupăm de imobiliare. Ce zici, o să meargă?

Poveste - 18.10.2008

Miercurea trecută mă vizitează la birou o clientă, să-i spunem Maria,

care, fără introducere și fără prea multe politețuri începe:

- Ajută-mă să plec de la ăsta, vreau să demisionez, nu mai rezist. E al doilea Caritas din România,

e o excrocherie și nu vreau să o pățesc.

- Stai puțin, explică-mi despre ce e vorba. La ce firmă lucrezi?

O întreb, încercând să pun puțină ordine în discuție.

10

17 |

- Europlan, nu ai auzit de ei? Lucrez pentru Marius, e în conflict cu Boc la Cluj și acum o face și

cu Ciuhandu la Timișoara. Dar am zis că rămân până la sfârșit, orice ar fi… crezi că e prost și nu

știe ce se întâmplă?… când i-am spus să se bucure de ce are cât e încă în libertate, s-a supărat

pe mine și a făcut rău. Totuși, o să rămân până la sfârșit. Contractul meu de muncă e semnat

de el în ambele locuri, deci e fals.

Întru-cât nu am înțeles nimic din toată povestea, am încercat să simplific puțin lucrurile

și să concentrez discuția pe problema care mă interesa.

- Cu ce pot să te ajut eu? Ce vrei să fac pentru tine? Spuneai că vrei să demisionezi, e

simplu.

- Nu încă, o să vorbim la o cafea.

Și pleacă la fel de furtunos precum a sosit.

Și totuși, eu nu am înțeles nimic din toată povestea. Aș fi misogin dacă aș spune că e o

poveste simplă a unei femei speriate.

Eu nu am înțeles nimic din toate astea.

Încercând să îmi limpezesc gândurile și informațiile, am dat pe Google căutând

Europlan.

A găsit mai întâi o descriere a unui grup de firme de construcții și inginerie ce funcționa

în Cluj, Timișoara și Caransebeș și care se laudă cu multe, construcții de biserici baptiste și un

centru luteran mondial etc, etc. Linkuri către o firmă cu același nume din Italia și o fundație

religioasă. Unele linkuri erau false sau domeniile blocate de hosting. Căutând despre

Europlan Caransebeș ajung la o firmă Europlan din Cipru, în timp ce site-ul firmei

din Italia mergea brici. Mai jos am găsit pe domenii de blog sub numele Marius Leontiuc ca

fiind postate copii după autorizații și certificate de urbanism semnate de Emil Boc. La repezeală

am remarcat cum, în urma unei singure cereri s-au emis 3 sau 4 documente de către Primăria

Cluj prin diverse servicii și mă gândesc că documentele sunt false sau eu sunt un nepriceput de

nu înțeleg nimic. Urmează forumuri în care diverși înjură pe același Marius Leontiuc. Și altele.

Miercurea asta, asta care a trecut, mă vizitează la birou o clientă, să-i spunem Maria,

care fără introducere și fără prea multe politețuri începe din nou:

- Sunt chemată la Cluj la DNA, martor. L-au arestat pe Marius. Ce să fac?… nu pot să-l înfund și

mai tare.

- Da știu, Marius Leontiuc și Europlan, am văzut că a luat bani pentru construcții pe care nu le-

a mai făcut.

Mă dau cunoscător de data asta.

18 |

- Auzeam colegii care se întrebau cum de se mai vând apartamente pe Eneas, când terenul e

deja vândut. M-am speriat atunci când au venit unii din Cluj și au zis că îl omoară pe Marius.

Nu au cumpărat apartamentul ei, dar aveau procură, și au venit soț și soție și i-au dat cu un

cuier în cap și a adormit Marius al meu. Eu nu mă duceam la Cluj decât sub pseudonim că eram

PR și dacă aflau ăia, mă omorau. Acum ce să le spun la procurori?

- Mă tem că adevarul, I-am răspuns mai sigur de data asta.

- O să vorbim la o cafea.

Și dispare lăsându-mă din nou în ceață.

Eu mărturisesc că nu am înțeles nimic din povestea asta.

În schimb dacă dau acum pe Google, lucrurile se mai limpezesc puțin. Nu e decât o poveste

pentru fraudaimobiliara.ro.

De vorbă cu un analist imobiliar – 24.10.2008

Trec deunăzi pe la intersecția dintre străzile Vasile Alecsandri și

Gheorghe Lazăr și îl văd pe Zlatco Și-nu-mai-știu-cum. Zlatco Fără-Nume e un tip cam la 30 de

ani, dar poate să aibă și mai mult. E prost îmbrăcat, atât de prost încât ai senzația că e un

cerșetor. Senzația de Zlatco Cerșetorul se accentuează dacă ai observa că abordează oamenii

pe stradă și încearcă să le vândă ceva. Dacă nu reușește, se mulțumește cu întrebări mai

cuminți despre vreme sau sănătate. Nu vorbește italiana, germana, engleza, probabil că nici cu

româna nu stă mai bine, dar se înțelege cu toți. Mie vrea să îmi vândă un apartament în zona

centrală, crede că am nevoie de așa ceva, și mai rău, crede că am banii. Zlatco Imobiliarul nu

are firmă și nu are nici măcar un job, dar toată lumea îl vorbește de bine și ăsta e cel mai

important lucru.

- Ce faci?, îl întreb.

- Analizez piața, îmi răspunde foarte serios.

- Nu înțeleg, te holbezi în direcția asta și nimic mai mult. Te-am văzut și acum juma’ de oră.

Cred că te plictisești.

- Parcarea asta din față e foarte importantă. Dacă te uiți bine la ea… analizezi piața, ști imediat

ce se vinde și ce se cumpără, cine vinde și cine cumpăr.

Îmi spune prostia asta foarte serios și îmi arată parcarea din fața Bisericii Sârbe, în Piața

Unirii, o parcare tot timpul aglomerată și plină de mașini de soi.

11

19 |

- Vezi BMW-ul ăla X6, e a lui Toni, vinde terenuri în Dumbrăvița. Lângă el e mașina lui Sașa, ăla

e omu’ lui de încredere, are X5, n-are curaju’ la mașină mai bună ca bosu’. Dacă’s amândoi

înseamnă că au găsit vreun străin să-l îndoape cu un teren. Iar fac bani buni. În stânga e rabla

aia Mercedes Cobra a lu’ Nelu Stănici, ăla are bani să-i îngroape pe toți da’ umblă cu rabla aia.

El aduce nemții în oraș la terenuri, are multe relații afară și toți îl respectă, fără el se duce dracu

piața. Cre’ că a adus nemți, da’ nu face afaceri cu Toni că nu-i place de el. Vezi din start știi că’s

mai mulți cumpărători străini care vin la terenuri. Din start știi că există nemți și că se vând

terenuri în Dumbrăvița.

- Analiza curată, îi răspund și Zlatco Analistul mă înnebunește în continuare.

- Da’ de la cine cumpără Nelu Stănici? Cre’ că de la Gavrilescu… e mașina aia albă Audi Q7

parcată mai încolo. Își face veacu’ prin Cafe de Paris, e deștept, știe cum să citească cartea

funciară, știe cum se mișcă lucrurile și mai vinde cu probleme, mai păcălește, înțelegi. Dacă îi

vinde lu’ Nelu o păcăleală o să iasă rău. Da’ Gavrilescu nu vinde decât case vechi, nu înțeleg,

cre’ că s-a apucat și de terenuri. Vezi, din start știu că o să fie probleme cu o casă veche sau cu

teren. Pot să-ți zic și unde se ciomăgesc după aia dacă nu iese bine.

- Dar Toyota aia verde a cui e? îl întreb curios de răspuns.

- Rav 4 e a lu’ Peter, are agenție imo pe Take Ionescu, da nu e tare ca ăi’lalți.

- Știu, a lui e, îl cunosc, de aia te-am întrebat. Ai nimerit analiza. Ține 3 lei și du-te să bei o cafea.

Analizezi piața mai încolo.

Buna vecinătate țigănească – 08.11.2008

Într-o dimineață, colegul de branșă și bunul meu prieten Titus, vine

foarte nervos la birou. Are chef să se plângă.

- Iar m-am certat cu banca. Nu îi mai suport. O să îi dau în judecată. Țiganii mă susțin. O să am

martori.

- Din nou aceeași poveste? îl întreb.

Țiganii erau vecinii lui. Îmi povestea des despre ei. Făceau grătare în fiecare seară și

aveau grijă să afume tot cartierul. Dădeau muzica tare la Mercedesul second-hand, iar după

aceea zbierau unii la alții că nu se aud prin curte din cauza zgomotului produs. El le comenta,

pentru că nu e lipsit de curaj. Ei comentau înapoi gesticulând cu tacâmurile speciale pentru

carne numite în popor “săbii ninja”. El făcea reclamații la Poliție. Poliția avea o tehnică specială

pentru a aborda această problemă și anume că nu se bagă. Era exasperat.

12

20 |

Într-o zi, îmi spune că o bancă a cumpărat casa de lângă el. Se simțea mulțumit. Vor

lupta împreună împotriva vecinilor recalcitranți. Zona va fi asigurată de poliție. E bine să te

învecinezi cu o bancă.

Noii proprietari au demarat imediat lucrări de construcții. O echipă din 20 de muncitori,

majoritatea din Basarabia, au început treaba. Țiganii au comentat… o singura dată. Au luat-o

în freză. Din nou poliția nu s-a băgat. Era liniște.

Betoniere pompau, autocamioanele transportau de zor, pickamerele ciocăneau.

Probabil construiau un buncăr sub casă. Tot cartierul vibra ca la cutremur. A început să cadă

țigla de pe casa prietenului meu. Pereții se crăpau. De data asta nu a mai comentat.

După trei luni s-a lăsat din nou liniștea. Clădirea a fost puternic luminată. Atât de

luminată încât a fost nevoit să doarmă cu storurile trase. Acum poliția trece mai des. Adică de

trei ori pe noapte pentru că de trei ori pe noapte se declanșează alarma… degeaba. Vin și

mascații uneori. Trăiește cu gândul că ar putea fi evacuat din cauza unei alarme false. A făcut

plângere la poliție. Au venit de data asta și a fost obligat să răspundă la 100 de întrebări. Dacă

are legături cu lumea interlopă… din astea.

Acum îi va da în judecată. Țiganii îl susțin.

Grecia – 16.11.2008

Vreți să știți cum e Grecia? E foarte frumoasă, vă spun eu. Am fost în

vara asta acolo. Mai precis în Creta, Herssonisos.

E și o țară foarte evlavioasă, în care biserica ortodoxă este foarte puternică. Eu am

vizitat o duzină de biserici și puțin a lipsit să nu mă întorc sfânt de acolo. M-am întors fără un

leu dar sper… îmbogățit spiritual.

Vorbesc serios… 3 euro măgarul până la intrare, 5 euro intrarea, 7 euro poza cu popa.

Zece turiști pe metru pătrat într-un continuu no flash please, no flash please. Totul a devenit

comercial, muzeele au fost înlocuite cu magazine de suveniruri, fântânile cu apă sfințită de

automate de cafea, iar straiele bisericești cu șorțuri de pizzer. Chiar vorbesc serios.

Obosiți poate de înălțarea spirituală a pelerinajului sau de greabănul spinării măgarului

cu 3 euro ne-am oprit după câteva zile în stațiunea Hersonissos de pe malul Mediteranei.

Și cum în stațiune treceam în fiecare zi pe lângă un birou pe sticla căruia era

gravat “Pascal Homes”. Și cum frământarea interioră și pasiunea pentru real-estate nu mi-au

13

21 |

dat pace, am intrat într-o seară pe la 18.00, atunci când Kir Paschalis deschidea biroul de după-

amiază.

- Aș dori să închiriez o proprietate, am început sondajul.

- Sunteți străini… italieni?

- Din România.

- O… ortodocși deci… e bine, avem ceva pentru dumneavoastră. Apartamente cu 2 sau cu 4

camere, pe colina cu vedere la mare. Sunt ale Mănăstirii Agios Nicolaous. Au cel mai bun preț.

- Au cel mai bun preț pentru că sunt ale mănăstirii sau?…

- Ale mănăstirii Agios Nicolaous sunt mai ieftine decat ale bisericii Metamorfosis. Biserica a ars

acum zece ani și are nevoie de bani, nu reduce prețurile nici în extrasezon.

- Nu avem nevoie de vedere la mare, ceva mai ieftin eventual?

- În stânga spre Gouves la capăt e un întreg cartier, e al fundației Theoxenia din Oros Athos, dar

trebuie să știți că nu e voie cu muzică și gălăgie până târziu, măicuțele sunt foarte stricte.

Ăsta e dialogul pe cât mi-l amintesc al întâlnirii cu Kir Paschalis, proprietar de agenție

imobiliară din Grecia.

Și într-adevăr în Grecia, Biserica ortodoxă e foarte puternică. Puterea sa e dată mai

degrabă de bogație imobiliară decât de spirit… sau așa am simțit eu, în cele 14 zile cât am fost

în Grecia.

În România, Biserica ortodoxă e mai puțin bogată în imobile, dar sper mai profundă în

spirit. Deși face progrese.

Dacă ar fi după mine aș lăsa afacerile imobiliare pe mâna lui Kir Paschalis sau Dl.

Ionescu, iar părintele Antim sau părintele Nicodim s-ar preocupa de casa spiritului pentru

sufletele noastre. Asta e menirea lor.

Dar până la urmă, ce știu eu?

Neînchipuitele impozite sau o poveste stil ‘Jules Verne’ – 22.11.2008

Știați că în România se plătesc impozite foarte mari? Aveți idee câte

impozite se plătesc în această frumoasă țară? Am auzit că peste 200. Nu mă credeți?

Întâmplarea, competența sau norocul fac ca eu să fiu membru în consiliul de

administrație al unei companii privatizate recent, poate ultima privatizată în oraș. Într-o

dimineață primesc un telefon de la directorul companiei, Florin, care mă cheamă de urgență la

sediu.

14

22 |

- Trebuie să ne întâlnim în consiliu. Ăștia de la Finanțe ne impută o sumă mare, vreo 300 000

de euro. N-am de unde. O să ne execute.

- Cât? Ce? Ce ai făcut?

Sunt stupefiat sau surd în dimineața asta.

Ajung destul de repede la sediul societății, în biroul lui cu vedere spre hotelul

Continental și aștept explicații.

- Tu știai de impozitul ăsta? 90% din veniturile din chirii. Se pare că nu l-am plătit de 4 ani. Știai

de el?

Sunt jurist și deci trebuia să știu. Mă concentrez, asta ca să nu mă fac de râs… mă mai

concentrez puțin.

Impozitul de 90% din veniturile din chirii pentru spațiile comerciale. Nu am auzit în viața

mea de așa ceva.

- Parcă știu, în “Legea pentru stimularea înființării de IMM-uri” (ironic nu?) apare un

impozit, dar asta se plătește de companiile de stat. Firma e privată, tu nu trebuie să plătești așa

ceva. Îi răspund ușurat.

- Acum nu, dar înainte? Firma asta trebuia să plătească în anii trecuți impozitul ăsta.

Directorii dinainte nu l-au plătit. Acum suntem buni de plată.

Deci să recapitulez. Exista o lege numită “Legea pentru stimularea înființării de IMM-

uri” care prevede un impozit special pentru spațiile comerciale deținute de companiile cu

capital majoritar de stat. Discriminare deci… se plătește doar de unele companii. Cota exactă

… 90%. Știți cât este cota la un casino? 80%… mai mică deci. Cum se calculează aceste impozite?

Nu știu, pentru că aceasta lege nu are norme de aplicare. De când se calculează aceste

impozite? Nu știu… nu ați înțeles că această lege nu are norme de aplicare?

Am început să studiez această speță și să găsesc o cale de rezolvare a problemei. Au

existat câteva procese care s-au purtat de contestatarii acestui impozit. Înalta Curte de Casație

în înțelepciunea sa (așa am învățat la școală, că e înțeleaptă) a apreciat că acest impozit special

are caracterul unui impozit-sancțiune menit a obliga companiile de stat care dețin spații

comerciale să le vândă întreprinderilor mici și mijlocii private. Deci privatizare forțată… O.K….

economie de piață O.K…. întreprinderi mici O.K., înțeleaptă cu adevarat. Toate procesele au

fost pierdute, privatizare să fie.

Am început apoi să caut în arhiva companiei fostă de stat pentru a vedea cum au aplicat

“Legea pentru stimularea înființării de IMM-uri”. Au vândut în rate sau leasing 80 de spații

comerciale, azi probabil zece milioane de euro. Le-au vândut la valoarea de inventar, calculate

23 |

ultima dată prin 74’, anul când m-am născut eu. Le-au vândut unor întreprinzători locali foarte

cunoscuți: ofițeri de poliție, consilieri locali, judecători, lideri de sindicat.

Bine îmi spun, au făcut privatizare forțată, deci nu mai trebuie să plătească acest

impozit-sancțiune. Ba da, trebuie să îl plătească pentru spațiile comerciale pe care nu le-au

vândut. Deci trebuiau vândute toate.

Am contestat impozitul la Ministerul Finanțelor, am considerat că e discriminatoriu și

neclar și că nu este conform cu principiile de impozitare europene reglementate în Codul Fiscal.

Contestația a fost respinsă de d-nul Capdefier. E în finanțe din 74’, anul când m-am născut eu.

Deci, cum rămâne? Și până la urmă ce legătură există între Jules Verne și imobiliare?

Miorița imobiliară – 30.11.2008

Vreau să vă povestesc ce mai face prietenul meu Viorel… am mai

povestit de el… ne întâlneam prin baruri… în fine.

Omul ăsta e mai muncitor și mai cinstit decât moldoveanul din Miorița. A primit cu legea

18 din ’91, 10 hectare de pământ la Covaci, un sat la 10 km de Timișoara înspre Arad.

S-a apucat omul să-și facă fermă de vaci, a construit grajduri, a cultivat plante furajere.

La un moment dat mă bătea la cap că vrea programe de finanțare Sapard și că nu e în regulă

cu subvenția din cauză că laptele pe care îl produce ia contact cu aerul pe fluxul tehnologic și

nu respectă normele europene din cauza asta. La un alt moment dat era să facă infarct la mine

în birou după ce a pierdut o licitație pentru teste sanitar-veterinare pe eșantion de vaci

europene. A început să albească. Din astea… ca tot omul care se bate cu sistemul ce apare pe

fluxul tehnologic al vieții.

Sătul de toate, se hotărăște omul să își vândă pământul și se duce la târg. În două zile îl

vinde. Ia 600 000 de euro pe 10 hectare, deci nu glumesc, 600 de mii de euro. Bani în mână…

la CEC Bank.

Se mută în oraș, își ia o vilă cu 190 000 și plasmă Samsung.

După o lună se duce și el la notar să își ia actele că poate îl va întreba cineva de unde

are atâția bani. Notarul îl ia de la intrare:

- Domnul Viorel, terenul dumitale s-a vândut mai departe. La o săptămână după ce am făcut

actele s-a dat cu 800 000.

- Na să le fie de bine, asta-i viața, io îs mulțumit.

15

24 |

După încă vre-o lună, plictisit de culorile plasmei Samsung, se hotărăște să ia ceva

pământ de lucru, poate încropește de-o fermă de vaci, că nu poți să stai toată viața fără să faci

nimic. Găsește 200 de hectare și grajduri lângă Deta, un târg frumos de câmpie bănățană,

numai bun pentru ferma unui moldovean pricopsit pe aici. 400 000 de euro.

Se duce la notar să facă actele. Notarul îl ia de la intrare.

- Domnul Viorel, am mai vândut pământul dumitale încă o dată, la niște nemți, cu 1 200 000

euro. Bună treabă, nu?

- Na să le fie de bine, asta-i viața, io îs mulțumit.

Mă întreb și eu ca intelectualul, dacă pe Viorel nu îl duce mintea, cum se poate una ca

asta? În 2 luni și fără parcelare, fără cadastru, fără scoatere din circuitul agricol și fără utilități,

fără valoare adăugată, undeva la marginea unui oraș de la marginea Uniunii Europene niște

nemți cumpără un teren de vaci cu un million și două sute de mii de euro. Deștepți, nu?

Evenimentele din ultimele luni ne arată cât sunt de deștepți, nu?

Din câte știu eu, Viorel a reușit să încropească o fermă de vaci de vre-o două sute de

hectare și încearcă din răsputeri să respecte normele europene pe fluxul tehnologic.

Intermediarul afacerii a cumpărat din comision un Porsche de teren pentru prietena lui, una

din blondele cu mașini lovite care mă exasperează în trafic.

Nemții stau cu banii blocați într-un teren de vaci undeva la marginea Europei și speră.

Sper și eu ca Viorel să nu facă infarct la mine în birou preocupat peste poate de vacile

europene. În rest totul e bine, asta-i viața, io îs mulțumit.

Ceva e putred… undeva – 07.12.2014

În vara asta am mai fost… undeva în Germania. Mai precis la Augsburg,

un frumos oraș de vreo 300 000 de locuitori, datând din vremea romanilor, capitala istorică a

Suabiei. Locuitorii săi erau renumiți în Evul Mediu pentru două lucruri: toleranța religioasă și

culturală, orașul fiind cunoscut pentru pacea dintre protestanți și catolici semnată aici precum

și prin zgârcenia proverbială a târgoveților săi, a căror avere se măsura în aur și case, șvabii

fiind cei mai mari dezvoltatori imobiliari ai Europei medievale cu proprietăți de la Hamburg la

Sighișoara și de la Sevilia la Cracovia. Azi orașul e mai mult muncitoresc și cu o industrie de

armament puternic dezvoltată.

16

25 |

Gazdele mele, persoane în vârstă care locuiau într-o casă prea mare pentru nevoile lor,

tocmai luaseră hotărârea de a o vinde. Am fost curios să particip la procedura pe care o voi

descrie.

În prima zi facem oferta de vânzare către o agenție imobiliară cunoscută

locului, Patrizia Immobilien, sediul în centru, 8 etaje, granit negru și sticla cu ecrane publicitare

imense încastrate în zid, tradiție imobiliară de pe la… 1512.

De la intrare ne întâmpină o prezență seducătoare care ne plasează într-o anticameră

unde așteptăm exact 3 minute. Discutăm cu un agent extrem de politicos unde gazdele mele

prezintă un set de documente între care planul de zonă cu elementele principale de

infrastructură, planul construcției și schițele cu instalațiile de tot felul, un document

corespunzător cărții funciare de la noi, contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit

imobilul, studii geo și topo ale locului, certificatele de garanție ale constructorului pe care le-

au dobândit de la vechiul proprietar odată cu imobilul și nu mai știu ce alte documente. Se

stabilește comisionul agenției la 1% din prețul de vânzare. Se stabilește vizitarea imobilului

pentru a doua zi.

La ora stabilită, nici mai devreme dar nici mai târziu, sosește la imobilul cu pricina

agentul însoțit, pesemne, de un expert. Se fac poze, se studiază analizele de zgomot și poluare

fonică cu care sosise echipa, certificatul energetic al imobilului, statisticile poliției privind

criminalitatea locului și tipul de infracțiuni, se discută despre vecini și incidente posibile,

probabile sau închipuite. Proprietarii sunt intrebați despre condițiile de vânzare sau despre

preferințele privind vârsta, ocupația sau caracterul potențialilor cumpărători. Se evaluează

imobilul și i se stabilește prețul.

220 000 de euro pentru o construcție formată din demisol, parter înalt, etaj și

mansardă, 440 mp construiți, într-un imobil din zidărie construit în anii ’80 și situat într-o

periferie liniștită la 1 minut de stația de tramvai și de benzinărie, la 2 minute de hypermarket

și biserică, la 3 minute de autostradă și o casă de toleranță. În Germania cu un produs intern

brut de 24 000 de euro pe cap de locuitor în 2008. Vi se pare mult?

În Timișoara un astfel de imobil ar fi fost vândut cu 450 000 de euro și ar găsi

cumpărători. În România cu un produs intern brut de 3 500-4 000 euro pe cap de locuitor în

2008. Vi se puțin… sau mult.

Într-un final am aflat că după plecarea mea imobilul s-a vândut cu 223 000 de euro. Se

pare că în Germania e o criză de locuințe și imobilele se vând bine.

26 |

Și se pare că ceva e putred… undeva. Și nu cred că în Augsburg, în ciuda industriei de

armament puternic dezvoltată.

Radisson reloaded – 13.12.2008

Vă mai amintiți de Radisson Invest? Firma aceea care a lăsat în urma

sa țepe și tristețe, firma aceea în care niște șmecheri de doi lei au cheltuit pe mașini și femei

agoniseala de o viață a câteva sute de familii și au lăsat în gaură câteva zeci de firme?

Am scris mai demult cum un client de-al meu a fost păgubit și eu am fost în

imposibilitate de a face prea multe pentru el. Și știți cum este, un client nemulțumit este un

client pierdut.

M-am întâlnit deunăzi cu el și îmi spune că a găsit o soluție ieftină și avantajoasă pentru

a-și rezolva problema.

- Ne-am strâns mai mulți păgubiți, formăm o asociație și ne prezentăm împreună.

- Și de unde scoateți banii?

- Am găsit un avocat care ne-a învățat asta, Matrix, poate ai auzit de el.

- Tot nu am înțeles de unde o să scoateți banii?

- Asta e problema lui, plătim 10 000 de euro acum în părți egale și la sfârsit are bonus de succes.

După cum spuneam, un client nemulțumit e un client pierdut.

Atunci când mă contacta prima dată făcusem calcule peste calcule. Am observat că

oamenii de la Radisson Invest au cheltuit aproape jumătate din bani înainte de a construi

fundația. Au început apoi lucrările pe care nu le-au supravegheat îndeajuns și în care alți bani

s-au risipit. La un moment dat, presați de cumpărători, cu lucrările nefinalizate și fără un ban,

au împrumutat, probabil cu camătă, de la un cunoscut om de afaceri local o sumă mare de

bani. Nebunia a continuat, o parte au fost jucați în casinouri, la propriu, o altă parte în

construcții prost administrate. Scadența s-a împlinit, omul de afaceri a cerut banii înapoi.

Neputând plăti, Radisson a scos la vânzare construcțiile, a plătit datoria și a rămas cu ceva.

După calculele mele cam 10% din cât țepuiseră. Firma a intrat în lichidare.

După analiza mea clientul ar fi putut recupera între 5 și 10% din bani, iar dacă scădeam

cheltuielile de judecată nu mai rămânea cu nimic. Mi s-a părut fair-play să îi spun acest lucru.

Dar Matrix a găsit soluția, ca și în alte procese pentru care e celebru pentru onorariile

spectaculoase și eșecurile răsunătoare. Este în schimb extrem de incisiv în instanță și, deși acest

17

27 |

lucru deranjează pe toată lumea, impresionează clienții. Atunci când pierde, acuză judecătorii

de părtinire și luare de mită. Mi se pare corect.

Sunt curios cum se va termina totul. Vorba aceea și… și cu banii luați.

Future is Orange… sau Red – 20.12.2008

Aș vrea să încep acest post prin a mulțumi domnului președinte pentru

că există. Dacă domnia sa nu ar fi existat, nu ar fi existat acest guvern, acest popor, această

țară, cred că nici acest blog nu ar fi existat. Mulțumesc încă o dată domnului președinte.

Să mă explic.

M-am uitat la televizor în această seară și am constatat că avem guvern. Și am mai

constatat că toți membrii acestui guvern sunt profesioniști, din punctul meu de vedere toți

sunt experți în afaceri imobiliare.

Ministrul IMM-urilor are vreo patru case și nu știu câte terenuri, ministrul turismului

are companii de utilități și infrastructură, ministrul agriculturii are ferme, multe ferme. Doar

cel de la sănătate e cam pe lângă, se ocupă de importul de mașini Ferrari. Adevărul este că și

eu visam pe la 18 ani să import mașini Ferrari în România dar între timp am constatat că părinții

mei nu sunt milionari și a trebuit să mă maturizez.

După ce am văzut că avem guvern, am văzut că avem și program de guvernare. Să ne

ocupăm tot de imobiliare.

1 800 de km de autostrăzi, aici nu îmi e clar… în România? Reabilitarea termică a

întregului parc de locuințe din banii statului, nici aici nu îmi este foarte clar sau sunt cârcotaș…

care bani, Germania a încercat ceva similar și nu a avut destui bani. Mărirea subvențiilor pentru

agricultură, aici nu era mai bine ca înainte, să creem agricultură și abia după aceea să o

subvenționăm.

În fine, nu mă pricep. Cred că nici ei. Probabil de aceea se spune că fiecare popor își are

conducătorii pe care îi merită.

Vom vedea. A… și să nu uit, mulțumesc încă o dată domnului președinte.

18

28 |

Arca lui Noe – 24.12.2008

Mă întâlnesc deunăzi la o cafea cu bunul meu prieten Radu Daniel. E

în durerile facerii, tocmai își construiește o casă și e revoltat pe sistem. Îmi povestește cum e

cu racordul la electricitate, cum e cu autorizația de construcție.

Observând probabil că sunt obosit (așa zic eu) sau distrat (așa zice el), îmi spune:

- Vreau să îți povestesc o anecdotă pe care am primit-o pe mail, poate înțelegi mai bine cum

stau lucrurile cu construcțiile în regie proprie în Timișoara.

“În anul 2008, vine Dumnezeu la Noe, care trăia liniștit în Australia și-i zice:

- Noe, pământul s-a umplut de răutate și oamenii M-au uitat. Vreau să-mi construiești o nouă

Arcă, pentru că Potopul va veni iar. Să iei din fiecare specie câte un exemplar, mascul și femelă.

Ai la dispoziție 6 luni de zile!

Dupa 6 luni se uită Dumnezeu pe pâmânt și-l vede pe Noe plângând în grădină.

- Noe!!! Sunt pe cale să încep Potopul, unde este Arca???

- Iartă-mă Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp… Am nevoie de autorizație de

construcție. Mă tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat în

judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în grădina mea și astfel am

încălcat normele de înălțime.

Apoi compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arcă în vederea acoperirii costurilor de

transport și de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii

pentru a fi lansată la apă. Degeaba le-am spus eu că va veni marea la mine, că nu m-au crezut.

Să fac rost de lemn, a fost o altă problemă. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate

deoarece acolo trăiește bufnița cu pete care-i o specie protejată. Am încercat să-i conving pe

ecologiști că tai lemnul tocmai pentru a salva bufnița, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu

mine.

Când am început să adun animalele, am fost dat în judecată de un grup de activiști pentru

protecția animalelor. Ei susțineau că țin animale sălbatice sechestrate împotriva voinței lor, și

de asemenea au susținut că să pun atâtea animale într-un spațiu atât de mic, înseamnă cruzime

asupra lor.

Apoi Ministerul Mediului, a spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanții lor

nu fac un studiu de mediu și implicațiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului.

Încă am un proces în derulare cu Ministerul Muncii, deoarce încă nu m-am hotărât câte

minorități ale grupurilor etnice să angajez pe șantier, iar Blocul Sindical nu mă lasă să-mi

19

29 |

folosesc la construcție copiii mei deoarece nu fac parte din Sindicat și nu au certificare ISCIR

pentru construcția de Arce.

Ca să fie totul și mai rău, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarece susțin ei că vreau să

părăsesc țara cu specii de animale pe cale de dispariție.

- Deci Doamne iartă-mă, dar îmi trebuie pe puțin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai zis.

Dintr-o dată cerul se lumină, norii dispărură, iar soarele din nou apăru strălucitor pe cer.

- Doamne, să înțeleg că nu ne mai distrugi lumea?

- Nu Noe, se pare că mi-a luat-o guvernul înainte…”

Țigara de apartament – 28.12.2008

Trec a nu știu câta oară prin fața biroului notarial Doroș-Curuți de pe

Proclamația de la Timișoara, nr. 7 și mă ciocnesc nas în nas cu Mihnea, unul dintre cei mai buni

avocați pe care îi cunosc.

- Ce faci? Eu am o tranzacție. El e agentul meu imobiliar, îmi spune și îmi prezintă un bărbat

între 2 vârste, grizonat înainte de vreme, dar drept și energic, pe care îl cunosc din vedere.

- Ne cunoaștem, îi răspund. Te-am văzut de zeci, dacă nu de sute de ori în fața acestui birou

notarial, fumând, îi răspund.

Și întradevăr, l-am văzut pe omul ăsta de sute de ori, în același loc și făcând același

lucru, fumând. De fiecare dată cu altcineva, dar nici o dată altundeva sau făcând altceva.

- Așa e, ne cunoaștem. Eu sunt agent imobiliar. De fiecare dată am vândut sau am cumpărat

un apartament. Aștept ca notarul să termine actele.

- Înseamnă că până acum ai vândut și ai cumpărat mult. Dar… fumezi mult.

- Vreau să mă las. De fiecare dată după ce vând sau cumpăr sunt puțin agitat, și fumez. Nu e

bine știu, dar ce să fac, nu pot să mă las de meserie. Merge bine.

- În cazul ăsta pot spune că apartamentul dăunează grav sănătății.

- Așa-i… dar ce e de preferat, un abstinent ghinionist sau un agent imobiliar de succes?

Mărturisesc că nicio dată nu mi-am pus întrebarea în felul ăsta.

Dar oare toți agenții imobiliari au de ales între a se lăsa de meserie sau a rămâne vicioși?

Sper că nu.

20

30 |

Iadul românilor – 30.12.2008

Într-una din zilele astea am auzit un banc, mai mult o povestire cu

oareșcare umor, care explică foarte bine ceea ce se întâmplă la noi în țară. Dar să nu anticipăm.

“Sf. Petru se hotărăște să părăsească pentru o zi monotonia de bunătate, pace și liniște

existentă în Rai și pleacă să facă o inspecție… prin Iad, că doar doar acolo va găsi mai multă

acțiune.

Zis și făcut, coboară în Iad și se întâlnește cu Scaraoțchi, care încântat nevoie mare să

îl aibă pe Sf. Petru ca oaspete, îi oferă un tur complet al locului. Ajung în sala cazanelor, după

denumire se înțelege că erau mai multe cazane, pline cu oameni în chinuri, care se străduiau

să iasă cumva de acolo, să pună capăt chinurilor, iar în jurul lor mai mulți draci erau delegați ba

să pună lemne pe foc, ba să îi chinuie și mai mult pe cei aflați înăuntru și în special să nu îi lase

să scape. Curios, Sf. Petru arată spre un cazan în jurul căruia era foarte multă activitate, mulți

draci, cu bastoanele gata să intre în acțiune:

- Ce se întâmplă aici?

- Aici este cazanul cu evrei și ști cum e cu evreii, cum apucă unul să pună mâna pe

marginea cazanului, cu cealaltă mână mai trage pe încă 10 după sine și îți dai seama ce balamuc

ar ieși dacă ar scăpa 11 evrei?

Mai departe, la următorul cazan aceeași poveste, doar că mai puțini draci la pază. Acolo

era cazanul pentru nemți, iar neamțul, dacă apucă să pună mâna pe marginea cazanului, cu

cealaltă mână mai trage pe încă cineva cu el.

Undeva într-un colț vede Sf. Petru un cazan care nu era păzit de nimeni. Intrigat îl

întreabă pe Scaraoțchi de ce nu au nevoie de supraveghere cei de acolo. I se răspunde că acela

e cazanul cu români, și nu are nevoie de supraveghere deoarece cum încearcă unul să scoată

capul, nici nu ajunge să pună mâna pe marginea cazanului, că îl trag ceilalți imediat la fund…”

Morala: suntem o națiune unită. Știm să ne facem rău și singuri, nu e nevoie de alții.

Internaționala profesioniștilor – 05.01.2009

Și dacă credeți că afacerile imobiliare se fac cu inteligență și

profesionalism peste tot în Europa, să știți că aveți dreptate. Pentru a confirma acest lucru, am

să vă povestesc despre munca în Spania a unui român de-al nostru, de loc de prin Făget.

21

22

31 |

Citez din memorie. Eram la o cafea și nu la un șpriț, deci bănuiesc că nu îmi joacă feste

memoria.

“Domnu’ Dumitrescu, deja aveam firma și lucrurile mergeau. Trebuia să prind un

contract cu o firmă mare, făcea apartamente la mare, geamuri de sus până jos, gresie, faianță,

lucruri fine. Și de ele se ocupa o muiere Isabela la care îi cam plăcea de mine.

Și mă duc într-o noapte la ea, stătea la hotel, și las mașina parcată în spate, că nu m-am

gândit să iau cu mine un om să mă aștepte.

Și m-am dus la muiere, și în baie, știți dumneavoastră, și … după vre-o zece minute

numa’ aud că se deschide ușa la baie și… nevastă-mea. Da’ nu știu cum o intrat până acolo… și

mă prinde cu aia în… și începe să țipe, și io o iau în brațe, și ea rupe hainele de pe mine, și io

rămân gol așa cum m-o făcut mama… și încep să iasă oamenii din camere și să să uite la mine.

Na și numa’ am mașină că o plecat cu mașina și io mă duc pe jos și dezbrăcat acasă. Și ajung

acasă și mamă-mea care era atunci cu noi în Spania mă ia la bătaie cu coada de la măturoi și

tot mă învinețește.

Și eram supărat că nici contractul nu l-am prins și m-am certat și cu nevasta. Și mă îmbăt

într-o noapte de beu o sticlă de Jack Daniel’s și a doua zi mă duc la corida cu taurii, că puneau

foc în coarne la tauri și le dădeau drumu’ pe stradă.

Și nu credeți domnu’ Dumitrescu că mă prinde tauru’ și tot mă arde pă pept.

Două săptămâni m-o îmbrăcat frate-miu, că nevasta nu se atinge’ de mine. Da să știți că m-o

sunat muierea aia Isabela și am obținut contractul și o fost bine până la urmă.“

Întru-cât e criză mare în imobiliare, nu mai comentez, faceți și voi ce puteți… dar nu

cred că vă va ține foarte mult în ritmul ăsta.

Despre Mall privește din urmă cu mânie – 11.01.2009

Nu vreau acum decât să postez un interviu cu Artur Silvestri, părintele

consultanței imobiliare contemporane, articol publicat în revista Wall Street prin 2008. E

interesant de citit, și atât.

Gabriela Cociași (revista „Wall Street“): Criticăm sau înnobilăm cu privirea o nouă

clădire care se ridică sub ochii noștri. Fie că vorbim despre clădiri rezidențiale, fie că abordăm

problematica construcției de mall-uri sau noi birouri, piața de real-estate autohtonă tinde spre

saturație. Într-un interviu acordat publicației noastre, Artur Silvestri, profesor de gestiune

imobiliară și expertiză patrimonială la Universitatea Internațională Francofonă de la Bruxelles,

23

32 |

oferă o privire de ansamblu asupra acestei teme, considerând în primul rând că în România se

face o “geografie a investițiilor”, greșită.

Wall Street: Cât de “metropolitan” sunteți, domnule Silvestri, și cât de adept al

modernizării arhitecturale în ceea ce privește țara noastră? Vă întreb asta pentru că

dumneavoastră călătoriți foarte mult și bănuiesc că puteți să vă exprimați părerea pe această

temă fãcând o comparație cu celelalte “zone” europene. Câteva disociații trebuie făcute, ca să

ne înțelegem mai deslușit. În această tematică, schemele de gândire publică sunt greșite căci

Bucureștii sunt prin sine o metropolă și tocmai acest strat neconsumat ar fi trebuit să se

dezvolte la noi. Avem aici unul dintre cele mai însemnate “locuri” din Europa de Est către care

sunt ațintite tradițional priviri diverse și, în datele ce deține izvorând dintr-o “potrivire de

așezare” (ca încrucișare de drumuri negustoresti), ar merita valorificat așa cum merită și este

posibil. Dar aici noi, ca procedură, lucrăm fără „măsuri majore“ și în mic aranjament intensiv,

care nu produce efecte pozitive în termen lung și nici măcar mediu, dacă nu chiar dăunează. În

loc să creem, prin extensiune, un mare oraș comercial de „margine de Imperiu“ — ceea ce și

suntem, de fapt, dar nu ne dăm seama — privind cu perspectivă grandioasă, „metropolitană“,

noi corectăm la nesfârșit în vatra cu simboluri. Și stricăm. Astăzi face furori la noi această idee

fără noroc a „modernizării“ înțelese la nivelul celor ce o agită și încearcă a o impune prin

excluderea vocilor raționale și categoric mai pricepute. La noi, adică mai rău decât în Africa,

„modernizarea“ însemnează „malluri“ în loc de piețe tradiționale sau gări vechi (dar

dezafectate aici și distruse ca să se obțină pe gratis teren scump și cu poziție excelentă),

însemnează asa-zise „cartiere rezidențiale“ care nu sunt decât niște „kibbutzuri de lux“ unde,

după o ploaie sănătoasă de Bărăgan, „cramele“ de subsol se inundă și a căror „viață cotidiană“

este de un colectivism de penitenciar; însemnează „hoteluri de cinci stele“ fără parcare și

„centre de afaceri“ ce strică și structura legiuită a cartierului, dar și înfățisarea unui oraș care

nu-i defel atât de lipsit de istorie pe cât ne spune câte un „intelocrat“ obraznic; însemnează

„spațiu verde“ evaporat peste noapte, unde în locul plantațiilor de copaci cresc sinistrele

„plantații de vile“ fără stil și fără viitor; însemnează piețe clasice peste care coboară, ca niște

ulii, investitorii ce dictează într-un oraș abandonat de autoritate și cedat de cetățenii stupefiați,

intimidați sau prostiți; însemneazã „zgârie-nori“ în capitala cu cel mai ridicat risc seismic din

Europa și, în general, o babilonie de Sodoma și Gomora ce își va trage ponoasele curând. Astfel

încât, a vorbi despre „modernizare“ în aceste condiții, când o comparație elementară cu orice

loc așezat din Europa ne aduce concluzia unor desfășurări iresponsabile dar cu adevărat de

necrezut, este și inutil și absurd. Alții au clarificat de mult interogații ce apar aici de parcă nu ar

33 |

exista pe nicăieri „experiența verificată“ și scheme cu eficacitate dacă nu se invocă „soluția

logică“ și echilibrată. În Viena, ca să exemplific, dacă mâine i-ar lua Dumnezeu mințile

primarului (ceea ce nu este, însă, cu putință fiindcă acolo toată lumea știe „regula de fier a

jocului“) și ar începe să croiască „închideri de piețe“ în chiar sanctuarul urban reprezentat de

Ring, încheierea ar fi și rapidă și previzibilă prin demisie obligată în termen scurt. Pe la începutul

acestei veri, în Paris apăruse a doua sau a treia oară o anumită rumoare privind „construcția

de clădiri înalte“ (neplăcute pentru cetățeni), dar aceasta avea în vedere cartiere de margine,

zone de foste „industrii“ rămase indefinite și de fapt corectabile. Acolo nu există construcție

pe teritoriul „Comunei Paris“ care să depășească 37 de metri înălțime, iar aici noi visăm la

zgârie-nori! Modelul meu urban este Barcelona, unde „zgârie-norii“ nu prea atrăgători din

Diagonal Mar se ridică aproape de plajă și mai pe la „margine“, în orice caz în locuri de fostă

întrebuințare industrială dezafectată și fără măcar să pună în penumbră (nu să lichideze, ca în

România) „Orașul vechi“ sau tradițional, care este, ca pretutindeni în societățile normale,

absolut intangibil în esența lui specifică. Așa ar fi trebuit, la drept vorbind, să arate și Bucureștii,

dar despre acestea la noi nu s-a auzit deși sunt mulți cei ce călătoresc degeaba pe banii noștri

dar o fac, probabil, numai pentru cumpărături și învârteli.

Și eu care ziceam că sunt critic.

Concluzie de statistică – 17.01.2009

Am primit un Raport privind sectorul IMM-urilor din România în 2008.

Documentul este realizat de o echipă condusă de d-nul. Florin Roșu de la Ministerul IMM-urilor

și cunoscându-i munca apreciez raportul bine fundamentat, astfel încât mi-am permis a-l cita.

Acesta prezintă comparativ, pe sectoare de activitate și pe ani numărul de companii

mici și mijlocii:

‘Tabel 2.1.b. Numărul de IMM-uri active private după sectorul de activitate:

Sector 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007,

Agricultură și

silvicultură 9.925 10.720 10.523 13.704 11.746 11.958 12.859 14.036

Industrie,

energie 45.719 47.693 52.923 59.555 54.993 55.718 56.873 59.492

Construcţii 11.808 13.402 18.842 24.542 25.197 29.265 34.757 45.896

Servicii 344.977 340.517 333.203 361.568 312.364 337.906 359.015 368.204

24

34 |

Total 412.429 412.332 415.491 459.369 404.300 434.847 463.504 487.628

Comparaţia cu anul de bază 2000 arată că numărul IMM-urilor active în construcţii a

crescut de aproximativ 4 ori. Creşterea numărului de firme active în construcţii a fost continuă

pe întregul interval de timp, dar cel mai mare spor de creştere s-a înregistrat în 2007 faţă de

2006. Explicaţia este simplă şi direct corelată cu creşterea economică de ansamblu a ţării şi cu

dezvoltarea sectorului imobiliar rezidenţial şi de afaceri, dar, în parte, şi cu tradiţia în industria

construcţiilor. Cu alte cuvinte, creşterea numărului de firme active în construcţii este

spectaculoasă, dar nu explozivă, pentru că are legături cu dezvoltarea de ansamblu a ţării şi a

afacerilor din acest sector. Dezvoltarea firmelor din construcţii este legată de extinderea

infrastructurii urbane de interes local şi naţional de drumuri, canalizări şi alimentări cu apă.

Într-o proporţie importantă, creşterea numărului de IMM-uri în construcţii trebuie asociată şi

cu multiplicarea oportunităţilor de lucrări industriale, precum reabilitarea de căi ferate şi

infrastructură rutieră rurală, cu lucrări în sectorul energetic, inclusiv al energiei alternative, în

sectorul comercial (mari complexe comerciale şi de recreere, de tip mall) şi în domeniul socio-

cultural şi educaţional (programe de reabilitare a instituţiilor de învăţământ), etc. Astfel, o

creştere a numărului de IMM-uri active în construcţii este explicabilă, după cum se arată mai

sus, şi previzibilă.’

deci a fost bine în construcții.

Am încercat apoi să găsesc în raport care este atitudinea Ministerului IMM-urilor față

de această creștere sau măsurile prin care acesta înțelege să stimuleze companiile din

contrucții. Și am găsit:

‘Dezvoltarea cadrului instituţional pentru susţinerea sectorului IMM-urilor din România

Dezvoltarea cadrului instituţional pentru susţinerea sectorului IMM-urilor a continuat şi în anul

2007. Principalele realizări la acest capitol au fost:

i) extinderea reţelei de oficii teritoriale;

ii) extinderea reţelei de subsidiare locale ale Fondului Naţional de Garantare a Creditelor

pentru IMM-uri în noi localităţi;

iii) extinderea pe o nouă treaptă a Fundaţiei Post Privatizare.’

adică nimic, vax albina, asta înțelege onor Guvernul României prin Ministerul IMM-

urilor să facă pentru firmele de construcții, pentru că de ele vorbesc aici.

35 |

Și atunci stau și mă întreb, ce Piață Comună, ce concurență japoneză, care criză ar putea

să lovească în firmele mici și mijlocii românești când ele există, cresc și se dezvoltă de 20 de ani

în acest No-man’s-land european fără ca cineva, vre-o dată, să fi făcut ceva și pentru ele.

Fraților, dacă ați rezistat atât pe meleagurile astea și încă trăiți, respirați, plătiți impozite

grele, vă luptați cu autoritățile acestui loc uitat de civilizația economică, faceți bani și dați bine

în statistici, dacă faceți toate astea, credeți-mă că nici o criză ori de unde o veni ea și oriunde

se va duce, nu vă poate da gata.

Succes în 2009.

Ein Reich, ein volk, ein imobil – 23.01.2009

Mă întâlnesc în Mall cu un client, un tânăr de 22 de ani căruia i-am

făcut acum mai bine de un an o firmă, ceva comerț cu jocuri electronice.

- Ce mai faceți? Vreau să vă caut luna asta, am vrut să discut o chestiune pentru un prieten. E

chemat la jandarmerie. A participat la o manifestație ilegală.

- Mai există manifestații ilegale? Scot porumbelul din gură.

Eu, care am prins puțin din Ceaușescu, puțin din Revoluție, puțin din prezent, îmi vine

greu să cred că mai este interzis ceva în țara asta.

- Da, a participat la un meeting al Noii Drepte împotriva Mafiei Țigănești care pune mâna pe

clădirile istorice din orașul nostru. Și era un meeting neautorizat.

Cu toate că aveam ceva treabă în Mall și nu eram chiar în timpul meu, am rămas să

ascult dezvăluirile tânărului meu client.

- Am vrut să luăm atitudine. Atunci când autoritățile statului stau cu mâinile în sân pe banii

noștri, atunci când casele noastre cele mai frumoase cad în mâinile țiganilor cerșetori ai

Europei, trebuia să facem ceva. Dar există o conspirație a Primăriei Timișoara cu acești

nemernici. E vorba de bani grei la mijloc.

- Dar cine sunteți voi, ăștia care ați manifestat?

- E o grupare, Naționaliștii Autonomi Timișoara. Dar au venit din toată Europa, din Slovacia, din

Polonia. Știați că ai noștri nu sunt în stare de nimic, în timp ce au venit polițiști din Franța să

percheziționeze palatele țigănești? Proprietarii lor sunt anchetați în Franța pentru trafic de

mașini de lux și falsificări de carduri bancare.

- Și cine sunt țiganii ăștia?

- N-ați auzit de Ionelas si Visinel Stancu?

25

36 |

Mărturisesc că nu auzisem nici de Naționaliștii Internaționali și nici de Vișinel. Câtă

detașare din partea mea pentru dramele de importanță națională care se derulează sub ochii

mei.

Mărturisesc în schimb că observasem de multă vreme o schimbare a stilului

arhitectonic în partea istorică a orașului. Văzusem cum clădirile în stil rococo târziu austriac sau

în jugendstill interbelic devin niște “palate” cu turnulețe și cu acoperișuri de tablă, locuite de

concetățeni de-ai noștri cu domiciliul prin vest și cu apucături interlope.

Am stat și am făcut paralela cu un alt loc și o altă epocă istorică.

O țară ce se consideră umilită de străinătate, cu valorile și principiile aruncate în aer de

transformările fundamentale prin care trece lumea… evident mă gândesc la Germania. O

intelectualitate pasivă la problemele cu care se confruntă societatea și incapabilă de a îi

înțelege nevoile… din nou mă gândesc la Germania. O clasă politică coruptă și impotentă,

preocupată în satisfacerea propriilor interese… și, evident, mă gândesc la Germania. Un grup

de tineri care se întâlnesc prin baruri și încearcă să transforme radical și violent aceste lucruri…

Germania, doar Germania.

Istoria ne învață că omul nu a învățat nimic din… istorie.

Noroc că eu mă ocup doar de imobiliare și lucrurile acestea nu mă afectează prea mult.

Pe nici unul dintre noi nu ne afectează.

Banii, autostrada și ardelenii – 01.02.2009

Cred că filmele cu Ilarion Ciobanu și Ovidiu Iuliu Moldovan vor fi veșnic

de actualitate. Să ne imaginăm bunăoară următorul scenariu.

Gheorghe pleacă în America prin anii ’80 pentru că nu mai suportă traiul chinuit de

acasă.

După ’89 Gheorghe care so’ aranjat bine frumos în America îl cheamă în vizită la el pe

Ion, vecinu’ lui din Poplaca. Ion nu pre’ are bani că până’n America îi drum lung și costă mult

așa că Gheorghe îi plătește tăt drumu’ și autobuzul până la Frankurt la aeroport și avionul și îl

așteaptă la New York cu o mașină decapotabilă și îl duce acas’ la el și îi arată casa cu două etaje

și piscina.

Și îl întreabă Ion pă Gheorghe:

- No, frumos, da cum ai făcut tu de ai răzbit și ai toate astea?

Gheorghe răspunde:

26

37 |

- Vezi mă Ion autostrada aia?… și îi arată în zare o autostradă cu 6 benzi pe sens și foarte

aglomerată.

- O văd, dară, cei cu ea?

- No, uite că acolo am câștigat io licitația de construcție și am făcut firmă mare cu muncitori de

la România și am muncit mult și am câștigat tăte astea.

Și așa se întoarce Ion acasă cu idei noi și se apucă și el de muncă.

Și după câțiva ani îl invită la el la Poplaca pe Gheorghe din America să vadă și el cum

stau lucrurile mai nou în România. Și îi trimite avionul lui particular care îl ia direct de la New

York, și îl așteaptă la aeroport cu Bugatti-ul personal ca să îl ducă la casa cu patru etaje și piscina

acoperită să petreacă.

- No, frumos, da’ cum ai făcut tu d-ai răzbit toate greutățile și ai tăte astea? îl întreabă

Gheorghe pe Ion. Iar Ion îi răspunde:

- Vezi mă Gheorghe autostrada aia…

Gheorghe se uită în dreapta, se uită în stânga dar nu vede nici o autostradă.

- No, uite la aia am câștigat io licitația…

Iar eu mă gandesc că o fi vorba de autostrada Borș – Brașov, că prea seamănă situațiile.

Da’ cine o fi Ion? Și cine ar putea să joace rolul lui?

Elogiul nesimțirii – 08.02.2009

Astăzi am ales să dau glas unui manifest. Preț de câteva cuvinte, voi fi

un personaj pe care îl întâlnim în toate colțurile vieții noastre. Și voi recunoaște, cu mâna pe

inimă… că sunt un nesimțit. Unul obișnuit. Și vă scriu aceste rânduri pentru că sunt îngrijorat.

Românii s-au obișnuit cu nesimțirea.Trebuie făcut ceva până nu e prea târziu. Eu merit

tratament special. Știu asta de când m-am născut. Nici măcar nu mai trebuie să mă prezint. Nu

mă recunoasteți? Sunt vecinul de sus care rașchetează parchetul la cinci dimineața. Sunt

șoferul din spate care claxonează la stop. Sau avocatul părții adverse, prea plin de el ca să mai

respecte un nimic numit “buna cuviință”. Ori funcționarul public întors pe dos de privirea

dumneavoastră. Șeful, partenerul de viață, necunoscutul de pe stradă. Sigur vă aduceți aminte

de mine. Nu sunt un om obișnuit. În multe zile, prefer să nu mă amestec cu restul ciudaților de

care mă lovesc în lift. Atunci, mă găsiți în birouri de lux, în mașini luxoase, în instituții publice

de rang înalt. Atunci mă simt important.

27

38 |

Alteori, nu am ce face și trebuie să îi reprezint pe alții. Să spunem că le sunt agent

imobiliar. Unul special, din miile de agenți imobiliari care n-au ales să fie ca mine. Eu trăiesc

pentru dictonul că în afacerile imobiliare nu ne luptăm cu flori. Mă îmbăt în fiecare dimineață

în parfumul gloriei mele și aleg să fiu cinstit. Aleg să nu am scrupule și să mă granguresc pe

lângă ceilalți. Sunt agentul antiglonț. Când mă simt plictisit, sparg semințe. Mă așez liniștit la

geam și scuip jos. Plictiseala mă determină întotdeauna să fiu inventiv. Eu am inventat trasul la

țintă cu coji de semințe. Eu am adus la modă tratamentul înjositor pentru angajații mei. Am

fost primul care s-a gândit să își întâmpine clienții care intră, cu o mutră acră. Mi-am stors

creierii și am asociat unele legi cu regulamentul intern de la srl-ul meu. Nu am culoare politică

pentru că mă regăsesc în orice colț al lumii românești. Nu am rasă și nici naționalitate. Aș putea

fi la fel de bine și cetățean străin, aplatizat de societatea românească. Vă zâmbesc ironic de la

televizor, din prima pagină a ziarelor, din tribuna unui for de autoritate. Vă calific atunci când

mi se pare că nu mă aude nimeni și refuz să-mi recunosc vorbele dacă le văd scrise undeva. Am

atâtea idei… Acum îmi dau seama că trăiesc de prea multă vreme și m-am plictisit să vă dau

reguli de urmat. Când am spus că scopul scuză mijloacele, m-am referit la mine. Ar trebui să

îmi dați drept de autor pe regula asta.

Trăiesc din furia dumneavoastră. Înfloresc atunci când vă stric ziua. Am insomnii de

plăcere când vă gândiți la creațiile mele.

Și acum, dintr-o dată, toată munca mea de sute de ani e aproape distrusă de atitudinea

oamenilor din jur. De ce nu reacționează la calitățile mele? De ce nu se plâng, de ce mă aleg în

continuare, de ce mă citesc și mă privesc la televizor, de ce mă privesc cu indulgență și trec

liniștiți pe lângă mine, pe stradă?

A devenit România imună la nesimțire? Nu vreau să emigrez. Personajele ca mine își

trag seva din specificul național al unui popor. Nu pot să întrupez cu aceeași glorie un nesimțit

danez sau unul francez. Nu mă pricep la asta.

Mi-e groază să cred că voi fi obligat să mă reprofilez. Așa că, donați-mi puțin din timpul

dumneavoastră și ajutați-mă să îmi mențin statutul social.

Gândiți-vă la ce v-am spus. Aveți doar de câștigat.

Așa ar putea glăsui personajul nostru dacă l-ar întreba cineva ce are pe suflet. Noroc

însă că nu-l întreabă multă lume. Pentru că universul funcționează după regula compensației

absolute: faptele monstruoase creează adesea doar monștri.

39 |

Mulți oameni se plâng de nesimțirea celor din jur. Și mai mulți, se enervează ori de câte

ori dau nas în nas cu un nesimțit. Și eu fac asta. Și eu mă enervez și uneori îmi pierd zile întregi

încercând să-i înțeleg pe ceilalți.

Extrapolând un proverb chinezesc, am înțeles în ultima vreme că oamenii de calitate se

judecă nu după faptele proprii, ci după numărul celor care îi invidiază. Nesimțirea e adesea un

mod de a masca incertitudinea, invidia sau lipsa inteligenței.

Nesimțirea e o calitate pentru unii. Să-i trecem cu vederea. Să privim nesimțirea ca pe

o glumă bună.

Inspirație de la bun început – 15.02.2009

Sunt chemat într-o joi în Caransebeș pentru o operațiune de

consultanță juridică. Trebuie să asist și consiliez un grup de întreprinzători locali care urmează

să constituie Asociația Agențiilor Imobiliare din Caransebeș, sau cam așa ceva.

Într-o clădire din centrul orașului datând de pe vremea lui Ceaușescu, într-un bar plin

de fum în care se mănâncă pizza și se drojdesc băieții de cartier, ales ca fiind “mai select pentru

domnul Dumitrescu” urmează să se întâmple un lucru memorabil pentru Caransebeș. Toți

agenții imobliari mai cunoscuți constituiau o asociație patronală, înspre binele consumatorilor

locali.

Pe rand fac cunostiinta cu domnii:

- D-nul Nelu Vulpoi de la agenția “Doi Vulpoi”, știți, eu și nevastă-mea.

- D-nul Petrică Găină de la “Swis-Rom Real Estate Academy” care îmi spune că a ales denumirea

pentru “a oferi credibilitate beneficiarului serviciilor europene de real-estate pe care le oferim

noi”.

- D-nul Silviu Ursulescu de la “Poiana cu ceaiuri”. Ne-am ocupat de plante medicinale și am

hotărât să trecem pe imobiliare odată cu creșterea din ultimii ani.

- D-na Grațiela Culcer de la “Psihosa”. E psiholog de meserie.

- D-nul Darius Ștefănescu de la “Suto Orizari”, “e de la romanes că eu sunt politician de la

partidă”.

Pentru constituirea unei asociații este nevoie de minimum de 3 asociați, oamenii sunt

deci suficienți pentru obiectivul pe care îl urmăresc și vom merge mai departe. Ședința va dura

vreo patru ore, sunt discuții serioase privind cine va fi președintele, apoi sunt discuții serioase

privind cine va fi vicepreședintele și așa mai departe.

28

40 |

Sunteți curioși? Vă voi spune altă dată cum stau lucrurile cu președintele, acum aș vrea

să remarc cu deferența care o cere o astfel de adunare că nu toate firmele imobiliare sunt

foarte inspirate privind denumirea pe care și-o aleg.

De fapt, dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu realitatea este pur întâmplătoare,

oamenii aștia nu există în realitate, iar firmele imobiliare au întotdeauna denumiri inspirate,

potrivite activității lor.

Pentru o muscată puțin ofilită - 21.02.2009

Pregăteam un dosar de achiziții publice. Un client al meu participa la

o licitație pentru servicii de design și decorațiuni interioare. Aveam nevoie de un certifical fiscal

din care să reiasă că firma nu avea datorii la stat. Trebuia deci să lucrez cu finanțele și lucrul

ăsta mă speria.

Am pregătit dosarul pentru finanțe, am avut grijă să fie complet și perfect întocmit

pentru a nu mă întoarce cu problema nerezolvată. Și am plecat.

Certificatele fiscale se obțin de la un birou de la etajul doi al Administrației Financiare.

Faptul că era etajul doi era mai bine decât etajul patru, dar mult mai prost decât parterul. Eram

convins că o să urc și cobor de câteva ori până la etajul doi.

Ajung la biroul cu pricina și, încurajat de profesionalismul cu care am completat dosarul,

bat la ușă și intru.

- Bună ziua, am un dosar pentru certificat fiscal.

Biroul nu avea mai mult de 12 metri pătrați și era înțesat prin toate colțurile cu vreo

patru birouri și nenumărate dulapuri metalice, din epoci diferite și vopsite în culori diferite.

Când intrasem, am surprins funcționărimea plasată înghesuit în jurul unuia dintre ele și privind

la grămadă un monitor în timp ce pe scaunul din fața acestuia, probabil proprietarul biroului

striga:

- Aici eram pe pârtia “Alberto Tomba”, cea mai dificilă dintre ele…

O doamnă brunetă, la 35 de ani și voluptoasă de-a binelea se întoarce spre mine și mă

întreabă:

- Ce firmă?

- 100la100 design, vă rog? răspund destul de jenat de deranjul produs.

- Nu mai avem program cu publicul, veniți mâine. De la 9.

29

41 |

Și ies. Într-adevăr programul cu publicul era până la 10. De la 9 la 10, iar acum era deja

10 și 10. Voi reveni mâine.

A doua zi, la 9 și 30 fix, adică la mijlocul programului cu publicul, sunt la Finanțe, la

biroul cu pricina.

E coada, trei persoane cu dosare în brațe sunt postate în dreptul intrării. Mă enervez

pentru prima dată.

- Ne-au spus să așteptăm, e cineva înauntru.

Așteptăm vreo 15 minute, când mă enervez a doua oară. Știu că ne apropiem de

terminarea programului cu publicul și nu vreau să revin încă o dată. Sunt destul de stresat cu

timpul. Certificatul fiscal trebuie să iasă la timp.

Cunoșteam pe cineva la Finanțe, o doamnă care mă mai ajutase în trecut și eram

hotărât să mă adresez ei pentru a rezolva problema. Doar se obișnuiește.

Doamna în cauză, îmi ia dosarul și mă introduce.

M-am simțit jenat de faptul că am sărit peste 3 persoane, poate cu probleme mai grave

decât mine, dar întârzierea făcea inutil tot efortul și putea fi vorba de mulți bani la mijloc pentru

clientul meu. Trebuie să te descurci.

Biroul era același de ieri. Și era la fel de plin. Doamna cea voluptoasă, un tip gras care

se întindea peste scaunul prea mic pentru el și unul ras în cap, mai tânăr, care pesemne era

schiorul de performanță ce se lăuda ieri. Și nimeni altcineva, nici un contribuabil cu probleme,

nici vreun șef în control, nimeni. Și atunci oamenii de afară?

Doamna brunetă, puțin sictirită de viață, puțin forțată de intervenție, îmi analizează

dosarul.

- Cererea nu e ștampilată în dreapta jos. Nu pot să vă iau dosarul, veniți mâine.

Revin a doua zi. Înarmat cu mai multă răbdare decât niciodată, cu o ciocolată pentru

doamna care m-a ajutat cu o zi înainte, cu o alta pentru doamna voluptoasă, cu numărul de

telefon al șefului de la Finanțe în agendă, cu cererea ștampilată, cu ștampila la mine, cu tot. Și

sunt hotărât să fac cel mai mare circ de pe lume dacă nu îmi primesc dosarul.

De data asta, nimeni la coadă. De data asta doamna cea voluptoasă pare bine dispusă

și îmi zâmbește.

Se uită pe dosar, parcă cu mai multă atenție.

- Dumneavoastră cine sunteți? Nu aveți procură. Nu pot să vă iau dosarul. Reveniți mâine.

- Nu am procură… bine. Atunci va veni proprietarul firmei personal să ridice certificatul. Eu vreau

să îl depun doar. Asta se poate și fără procură, nu?

42 |

- Nu. Reveniți cu procura.

Enervat peste poate, dau telefoane în toate direcțiile, sun după proprietarul firmei care

vine cu procura și în cele din urmă depun dosarul la 10 fără 5 minute în timpul programului cu

publicul. Epuizant și obositor. Trebuie să revin peste o săptămână să ridic certificatul. S-ar

putea să mă încadrez în timp.

După 7 zile, revin să ridic actele și sunt pregătit cu o geantă plină de acte, atenții,

procuri, ștampile și telefoane.

Doamna cea brunetă, puțin sictirită, se pune să caute într-un dosar gros. Îl parcurge

aproape în întregime și o ia de la capăt. Eu simt că o să mă enervez din nou.

- Nu e gata, veniți mâine.

- Știți, dacă nu îl ridic azi, mâine nu îmi mai folosește la nimic.

- Dacă nu e gata azi, eu ce să fac? Reveniți mâine.

Revin din nou, nu știu a câta oară și de data asta nu mă mai interesează nimic. Scandal

sau nu, certificatul trebuie să fie gata.

Doamna cea voluptoasă, se pune din nou să caute într-un dosar mai gros decât ieri și îl

parcurge până la capăt, după care o ia de la început.

- Cum se numește firma?

- 100la100 design, vă rog.

- Nu e gata.

Înainte să spun ceva, și sunt sigur că de data asta ieșea ceva din gura mea, domnul cel

gras care se întindea pe scaunul prea mic pentru el, întreabă:

- Unde te uiți?

- La litera ”S”, unde să mă uit?

- Încearcă și la 100.

Doamna cea bruneta, nervoasa de data asta, ia alt dosar gros, cauta in el si, in sfarsit,

scoate o hartie.

- E gata. A ieșit. Trebuie să îl duc la șefu’ la semnat. Revin imediat.

Și pleacă.

Eu sunt bucuros. Pe ultima sută de metri, cum se spune, am reușit să scot actul și nu

mă fac chiar de râs față de clienți. Privesc deja mai degajat biroul acesta, chiar drăguț și mi se

pare mult mai luminos și mai primitor decât la început. Domnul cel gras ar putea chiar să îmi

fie prieten. De afară bate soarele. Pe pervaz câteva mușcate înflorite. Una din ele, puțin ofilită,

beneficiază de o atenție deosebită din partea acestor oameni. Au schimbat hârtia pe care se

43 |

scurge apa, și… recunosc într-un colț al hârtiei, ștampila celor de la 100la100 design… probabil

e cererea mea.

Și evident că șeful nu era acolo să semneze.

Sfântul Petre și constructorii – 28.02.2009

Ne merge vorba până sus că am încerca să obținem lucrări publice

mituind responsabilii guvernamentali. Ultima chestie care am auzit-o este următoarea:

Sfântul Petre a vrut să pună un gard in rai si a chemat trei constructori pentru a estima

costul.

Primul, un rus a zis că această construcție face 5000$. Sf. Petre întrebă:

- De ce?

Rusul a răspuns:

– 2000 pentru materiale și 3000 manopera.

Al doilea, un italian a spus că totul costă 10000$ la care Sf. Petre a întrebat:

- De ce?

Italianul răspunde:

- 2000 pentru materiale și 8000 manoperă deoarece sunt cel mai bun constructor din lume.

Al treilea, un român a spus că totul costă 25000$, la care Sf. Petre a întrebat:

- Dar de ce așa mult?

Românul a răspuns:

– 10000 pentru tine, 10000 pentru mine și 5000 pentru rus să facă gardul.

Aveți grijă fraților, dacă au auzit și ăia de sus de practicile noastre, nu o să ne fie bine la

judecata de apoi.

Un preludiu prea îndepărtat – 07.03.2009

Ajungem în sfârșit la biroul lor de pe Gheorghe Lazăr. Undeva

deasupra flutura un steag, destul de jerpelit și murder, pe care am încercat să citesc “cea mai

bună agenție imobiliară a anului”. Mă gândeam că am trecut prin locul ăla de zeci de ori și nu

am văzut până acum acel steag.

30

31

44 |

Eram eu, avocatul român și Alberto, avocatul italian, împreună braț la braț, chemați

pentru a consilia o agenție imobiliară despre care nu auzisem nimic până acum. Și, ca de obicei,

habar nu aveam pentru ce anume fusesem contactat.

Urcăm până la etajul al doilea și intrăm într-un apartament amenajat și mobilat într-un

stil clasic elegant. Colo o bibliotecă până în tavan, dincolo un pian, din astea. Suntem plimbați

prin vre-o trei camere și în cele din urmă ne prezentăm amfitrioanei noastre, să-i spunem

Sorina. Spre surprinderea mea, Sorina nu are mai mult de 35 de ani și poartă blugi trendy.

Începem discuția, întreruptă de câteva ori de telefonul Nokia Comunicator. Pentru

ușurința comunicării, totul este consemnat pe un flip-chart în 7 culori de carioca. Aflăm despre

cațiva italieni care, dorind să cumpere o locație în județul Arad, o balastieră mai precis, au

apelat la serviciile prezentei agenții și, invocând diverse piedici birocratice, au convins pe

amfitrioana noastră să plătească din proprii bani afacerea. Ulterior s-au răzgândit. Sorina a

rămas cu banii dați. Se cheamă fraudă, iar noi trebuia să o rezolvăm. Punct.

De fapt, plecăm peste patru ore cu capul calendar, cu multe pagini de notițe și cu 3 coli

de flip-chart pline ochi în 7 culori carioca. Urmează să ne întâlnim a doua zi.

A doua zi din nou. De data asta aflăm despre faptul că propriul avocat și agentul

imobiliar de încredere au făcut diverse matrapazlâcuri, au vândut terenurile de două sau de

trei ori, au furat banii agenției și în cele din urmă au dispărut. Se cheamă fraudă, iar noi trebuia

să o rezolvăm. Punct.

De fapt plecăm după cinci ore cu mult mai multe notițe și coli flip-chart. Eu, care am

rămas cu ele în brațe încep să mă gândesc unde o să le depozitez.

Discuțiile continuă încă câteva zile. Pentru conformitate, în total 2 săptămâni. Și în

fiecare zi, eu și Alberto, braț la braț, aflăm despre diverse fraude pe care trebuie să le rezolvăm.

De lucru pentru un an.

Capul nostru fiind calendar de mult și eu nemaiavând unde să depozitez colile

mâzgălite, onorariile lăsându-se așteptate și problemele complicându-se până la neînțelegerea

lor, nervozitatea crește.

Într-o zi, eu și Alberto, braț la braț, intrăm pe ușa biroului mobilat în stil clasic elegant

hotărâți să facem lumină în problemele Sorinei și să ne luăm banii.

O luăm tare:

- De fapt, ce vrei să facem noi pentru tine? De care dintre nenumăratele probleme pe care ni le

expui de atâta vreme vrei să ne ocupăm? Ce vrei să facem mai exact?

45 |

- Păi, știți, eu aveam nevoie de niște bani împrumut, biroul e ipotecat și nu pot să vând terenurile

pentru că nu au preț. Vreo sută de mii de euro. Mă puteți ajuta? Am garanții.

De fapt plecăm, braț la braț, eu și Alberto, și ca de obicei habar nu am pentru ce am

fost contactat.

Nu vi se întâmplă ca uneori să vă aburească cineva pentru multă vreme și cu mult

talent? Mie mi se întâmplă, uneori e degeaba, alteori e de pomană. Sper doar să nu ies păcălit

sau șifonat dintr-o astfel de situație.

Criza microeconomică – 22.03.2009

Doi manageri vorbesc despre criza economică. Unul îl întreabă pe

celălalt:

- Auzi tu îți plătești angajații?

Al doilea spune:

- Nu! Tu îi plătești?

- Nu, nici eu.

- Și vin la muncă și ai tăi, nu?

- Da vin și ai mei.

- Știi ceva? În cazul ăsta ar trebui să le cerem o taxă de intrare în firmă.

și iată cum apar soluții “originale” pentru rezolvarea problemei.

București: ‘Marele bolnav al Europei’ – 22.03.2009

și citez din nou de Arthur Silvestri

Chintesența de societate românească pe latura incapacității de a se dezvolta, Bucureștii

reprezintă, ca și până acum, un amestec de planuri parțiale și incoerente și de stăruință

administrativă în direcțiile cel mai puțin potrivite. Impresia de incompatibil între “proiectul

ideal” și înțelegerea umană se adâncește de la o zi la alta. Fiind un organism viu, cu tendință

definită, orașul se străduiește să evolueze în chip organic fără a reuși, căci în materie de

administrație și, prin urmare, de decizie, aceste năzuințe rămân impermeabile și se disprețuiesc

chiar și atunci când se întrevăd sau se bănuiesc. Din aceste despărțiri brutale, între “natura

32

33

46 |

istorică” și “interes uman de context” rezultă criza uimitor de profundă pe care o trăiește

această colectivitate aflată în derivă.

Inventarul de program negativ, de lacună și de deficiență este impresionant,

constituind, de fapt, o listă astronomică de situații rămase nerezolvate. “Sindromul de oraș

suprasolicitat” se menține și se agravează aproape cu fiecare zi, aceasta fiind nu o chestiune

“de trafic”, cum se consideră de obicei, dar greșit, ci un ansamblu de elemente foarte diverse,

toate în stare hipertrofică, reclamând nu o corecție urbană – astăzi cu neputință de întreprins -

ci un concept nou și o altfel de viziune decât sunt capabile autoritățile de până acum. Orașul își

caută încă un “centru-sanctuar” și această lipsă a unui “City”, ce se putea afla, în anii “30, acolo

unde se stabiliseră Banca Națională și Bursa, astăzi nu se mai poate imagina. Ipoteza că Piața

Victoriei va putea deveni, în curând, acest spațiu emblematic este credibilă, dar aproape

inaplicabilă, căci aceasta ar presupune o altfel de concentrație între “reședință” și “spațiu

instituțional” decât s-a croit odată cu restructurarea de acum 20 de ani.

Lipsește, până la urmă, strategia realistă de dezvoltare înlocuită de acțiune în minor și

vernacular, fără o imagine clară din altitudinea ansamblului și din viitor. Ceea ce pare că

dezvoltă (sub forma unor cartiere “de lux a la roumaine” pentru bogătași) nu vor constitui decât

petice colorate într-o textură nepotrivită. Apoi, proiectele faraonice inutile, precum sunt ideile

de pasaje “supraterane”, care introduc forme futuriste, americane și japoneze, într-un oraș a

cărui ținută este data de case mărunte și de vile de burghezie. Aceasta confirmă impresia că nu

întâmplător niciunul dintre “cartierele clasice” nu a fost declarat “rezervație urbană” și s-au

putut sfărâma nu doar tradiția de locuire și de mod de viață, ci și valori ce puteau deveni, dacă

se valorificau cu inteligență, brand turistic. Dar, din păcate, masacrul urbanistic continuă și ia

amploare de la un an la altul. După ce, în doar câțiva ani, Parcul Jianu (cunoscut mai mult

drept “cartierul Primăverii”) a devenit dintr-un splendid concept orășenesc autohton un spațiu

heteroclit, de locuințe, sedii de bănci și de companii, restaurante și “blocuri de lux” absolut

dizgrațioase, a venit și rândul Pieței Aviatorilor să suporte povara unui bloc monstruos de birouri

care în niciun oraș civilizat de pe glob nu ar fi apărut cu atâta violență sfidătoare.

Fenomenul continuă sub forma unor “proiecte” salutate în mod triumfalist de

autoritățile ce adâncesc procesul de desfigurare a unui oraș ce dă adeseori sentimentul că este

abandonat. Unele sunt în sine extravagante, căci într-un București care, prin risc seismic, este

47 |

fără îndoială “marele bolnav al Europei”, ar urma să se ridice blocuri cu apartamente de lux

având de la 24 la 50 de etaje, valorificând, într-un plan subțire, “terenul viran” ce va deveni,

astfel, Proiectul Esplanada.

Sunt formule inadecvate și parțiale, ce rup cu totul echilibrul extrem de fragil al unui

oraș care avea nevoie de proiect clar, în folos public, și nu de “creații de laborator ocult”, ce nu

aduc folos decât unui număr definit de participanți la “investiție”. Principiul este, în materie de

București, greșit și totuși implacabil. În loc să se dezvolte armonios, organic și echilibrat, orașul

este supus unui “joc de biliard” periculos, ce nu rezolvă nimic, dar complică și mai mult starea

lui în viitor. Astfel încât împrejurarea că nu avem nicio “strategie de brand turistic” și nu

înțelegem că poți să câștigi bani din proiect inteligent, abandonul “Centrului Istoric”, acoperit

de praful nesfârșitelor dosare și al mașinii de tocat fonduri pentru interminabile proiecte,

decăderea satului Pipera și ascensiunea satului Băneasa (fenomen doar amânat, însă adus

acum în faza de accelerație cu participarea banului public) nici măcar nu mai sunt excepții, ci

regulă.

Apogeul acestui mecanism straniu care nu doar că “lucrează” pentru o categorie

restrânsă, ca în statele sud-americane, dar creează și iluzie, și “legenda imobiliară” îl constituie

așa-numita “zona metropolitană București”, ce va modifica radical nu realitatea, ci percepția

asupra pieței imobiliare pe o suprafață cu raza fenomenal de largă.

poate din cauză că omul are dreptate sau poate pentru că e cel mai virulent critic al

imobiliarismului de București care îmi displace atât de mult.

După noi… potopul – 29.03.2009

- Ce faci sâmbătă? mă întreabă, deunăzi, un amic al meu.

- Nu știu, vreau să mă odihnesc, încerc să îi răspund.

- Am o “demolare” de făcut, nu vii să mă ajuți?

“Demolarea” este de fapt acea activitate lucrativă, uneori foarte lucrativă care se face

imediat după vânzarea unui imobil și imediat înainte de predarea acestuia către noul

cumpărător.

- Mi-au tăiat ca nesimțiții la comision, scot tot, îmi spune.

34

48 |

“Demolarea” se face atunci când cumpărătorul nu plătește comisionul cerut sau

negociat intermediarului și când acesta are controlul asupra imobilului.

- Iau becurile, prizele, întrerupătoarele, tot. Dacă mă enervez, sparg un geam. Să le fie…

Cam asta e demolarea.

Prima dată am observat ce înseamnă această activitate pe la vârsta de 6 ani, atunci

când vecinii mei, nemții care se pregăteau de emigrare, demolau tot, nemulțumiți de

despăgubirea acordată de statul român pentru imobilul lor.

Acum acțiunea lor mi se pare oarecum justificată. Este singura acțiune de “demolare”

despre care știu și mi se pare justificată.

O parcare cel puțin… nesimțită – 03.04.2009

Mă îndrept spre Judecătoria Timișoara și la colțul dintre Griselini și

Eugeniu de Savoya, vis-a-vis de intrarea în Palatul Dicasterial, spre instanțe, mă oprește Călin,

un prieten, polițist, care îmi spune:

- Uită-te și tu, în buricul târgului, pe banii mei și ai tăi aștia își trag parcare.

- Ce parcare? întreb, și mă uit în toate direcțiile ca să înțeleg ceva.

- Chiar aici, sub barba ta, sub mașina asta e o parcare privată. De fapt e parcarea pentru mașina

asta, îmi zice și îmi arată stâlpii din plastic verde-fosforescent, înalți de un metru, care

înconjurau din toate părțile un Audi gri metalizat nou-nouț.

De fapt, era vorba de o porțiune din carosabil, marcată în asfalt, cu stâlpi din plastic și

cu indicatoare noi, totul pentru un singur loc de parcare. În centrul Timișoarei. Pentru cei care

nu înțeleg, în cel mai central și aglomerat loc din Timișoara, în care niciodată, nici măcar

duminica noaptea nu găsești un loc liber de parcat mașina. În acel loc s-a născut un concept

inovator. O parcare trântită în nesimțirea obștii pentru un privilegiat.

Dar cine este norocosul pentru care primăria Timișoara investește probabil câteva zeci

de mii de euro din banii contribuabililor și blochează circulația pe una dintre cele mai

aglomerate artere ale orașului, într-un total dispreț față de lege, bunul simț și cetățean?

Să fie cumva Președintele Curții de Apel Timișoara, deci o persoană importantă până la

urmă, care are nevoie de un loc unde să parcheze mașina în fiecare dimineață pentru ca, liniștit

să vegheze la administrarea justiției? Să fie cumva o parcare pentru Parchet, pentru mașina de

intervenție rapidă sau poate pentru pompieri? Nu, dacă mă uit bine, acei stâlpi ar putea bloca

35

49 |

accesul în centrul Timișoarei pentru o mașină de pompieri într-o zonă istorică cu suprastructuri

din lemn, vechi de sute de ani devenită un centru de business aglomerat al orașului.

- Uită-te la tabla asta. Îți spune ceva numele? și arată spre un panou cu inscripția “Paula

Cojocari – notar public”.

De fapt, parcarea era pentru mult iubita fiică a secretarului Primăriei Timișoara, d-

nul Ioan Cojocari, Johnny cum îi spun prietenii.

S-a spus despre omul forte care de 15 ani veghează asupra aparatului funcționăresc

local că este un informator răspopit în luptător revoluționar și ascuns sub poalele primarului

orașului, s-a spus că corupe sau șantajează pe orice consilier mai nou sau mai vechi care

contestă autoritatea sa. Eu nu știu, poate omul este un profesionist cu calități extraordinare

de administrator, poate.

De un lucru sunt însă sigur.

Ioan Cojocari are o doză mare, foarte mare, imensă de nesimțire și un dispreț total față

de cetățenii care îl plătesc, deși nu l-au ales niciodată. De lucrul ăsta chiar sunt sigur.

Într-o țară civilizată, o asemenea doză de nesimțire ar fi aruncat pe purtătorul ei la

marginea societății, l-ar fi făcut să revină cu picioarele pe pământ sau l-ar fi ostracizat pentru

totdeauna. Aici însă, omul acesta e propulsat în administrația publică și e menținut acolo

pentru 15 ani. O atitudine cel puțin… nesimțită.

Dus cu pluta – 09.04.2009

Citesc în Ziua de Cluj despre suspendarea procesului lui Marius

Leontiuc, cel care este acuzat de înșelarea a peste o sută de persoane într-o fraudă imobiliară

și îmi amintesc de prietena mea Maria care a lucrat pentru omul ăsta cu mai mult timp în urmă.

Odată mi-a povestit:

Marius al meu era complet dus cu pluta. Stai să îți zic o fază. Vine într-o zi la birou,

jubilând cu o hârtie în mână. Ne-o arată bucuros și spune:

- Asta e discriminare clară, o să îi dau în judecată. Citiți și voi.

Hârtia în cauză era un document numit “Refuz” purtând semnătura lui Boc, a arhitectului șef al

Clujului, cu timbru sec, cu tot ce trebuie și care spunea că Marius Leontiuc nu primește

autorizație de construcție datorită apartenenței sale la cultul luteran.

Și omul avea dreptate, era clar un abuz.

36

50 |

Și se pune și sună la presă, și cheamă ziariștii și organizează conferință de presă și face copie

după document la toată lumea, și mai și amenință că dă în judecată primăria Cluj dacă nu

primește autorizație de construcție.

După o lună, vine DNA-ul cu mandat de percheziție la sediul firmei și în mașina lui. Și ce crezi că

găsesc în mașina lui? O servietă plină cu ștampile, ștampila cu timbru sec a primăriei Cluj,

ștampila cu semnătura lui Boc, ștampila cu semnătura arhitectului șef al orașului.

De ce e acuzat acum Marius, de fals, uz de fals și de astea. Dus cu pluta, nu crezi?

Dus cu pluta zic și eu, dar cum a putut un om ca ăsta, semidoct și lipsit de cel mai

elementar bun-simț să manipuleze și înșele zeci de oameni. Poate vom afla vreodată.

Alungarea vânzătorilor din Templu… după 2000 de ani – 19.04.2009

În capitolul 21 din Evanghelia după Matei se spune: 12. Și a intrat Iisus

în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele

schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. 13. Și a zis lor: Scris este: “Casa

Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!”

așa a început totul… o dată cu alungarea speculanților și intermediarilor, lumea trebuia

să fie mai curată.

Dar ce se întâmplă după 2000 de ani?

Biserica romano-catolică evacuează chiriașii din imobilele retrocedate, iar monumente

istorice greco-catolice sunt dărâmate pentru a face loc unei biserici ortodoxe.

E oare Apocalipsa? Înseamnă ca va veni Judecata de apoi. Păzea…

Un Paște fericit și vouă.

Un fresh și o apă plată – 25.04.2009

Astăzi m-am întâlnit cu un prieten, agent imobiliar cu vechi state de

plată.

Dăm să intrăm într-un bar din zona Piața Unirii. Full, nici un loc liber. Prietenul meu

recunoaște câțiva clienți, îi salută și dă mâna cu ei. Apoi îmi spune:

- E plin, hai să mergem la Grinette. Erau prieteni de-ai mei, tari în imobiliare.

La Grinette din nou plin. Și din nou prietenul meu recunoaște pe câte unul, vorbește

câteva secunde de politețe și mergem în altă parte.

37

38

51 |

- Și ăștia îs prieteni d’ai mei. Vezi, toată lumea stă prin baruri, nimeni nu mai lucrează. Hai să

vedem la Eclipse, o fi liber.

La Eclipse ni se arată o masă liberă. Altfel, plin ochi și tot de-ai amicului meu.

- Ia ce vrei. Fac eu cinste, îmi spune, iar eu comand un fresh de portocale. El ia o apă plată.

- E mai sănătos, nu fac acizi la stomac.

Și are dreptate, apa plată nu face acizi la stomac.

Mă uit puțin la vecinii mei, agenți și ei, și văd că tot apă plata au comandat. Puțin mai

la dreapta alții, tot apă plată. În spate… apa plată. Încep să mă simt prost cu freshul meu de

portocale plin cu acizi care îmi pot ataca stomacul.

Probabil că criza din imobiliare este un factor stresant care a determinat oamenii să fie

mai atenți cu sănătatea lor.

Până la urmă, tot e bună la ceva criza asta. Probabil. Sper totuși să nu țină foarte mult.

Saituri gri – 02.05.2009

Sunt pe o terasă în Piața Unirii, una dintre ultimele deschise. Beau o

cafea cu bunul meu prieten Predrag, fără de care trebuie să recunosc că acest blog nu ar fi

existat sau ar fi fost cu mult mai urât decât este.

Se plânge de jobul lui. S-a săturat de site-uri imobiliare. Lucrează de ceva vreme

pentru imobiliare.ro și a făcut treabă bună. Site-ul a fost nominalizat la categoria lui în Gala

Internetics. Și totuși, s-a săturat de site-uri imobiliare.

- Toată lumea vrea verde și roșu, toată lumea vrea 3 linkuri în dreapta și două căsuțe în

stânga. Nu știu nimic și nu vor să învețe. Aud numai: “Vreau un site de 300 de euro, că nu

merită mai mult sau vreau ceva tare de 1000 de euro că am bani câți vrei.” Totul se rezumă la

bani. Nu mai vreau să fac educație.

- Și totuși, am întâlnit și agenții care au campanii de newslettere, care au conturi pe LinkedIn și

pe Twitter, îi răspund.

- Există oameni care sunt în pas cu vremea lor și folosesc mediul on-line cu entuziasm și

perspicacitate, mai bine decât studenții la IT, continui.

- De acord, există agenții imobiliare, chiar dintre cele mici, care știu să se promoveze bine, on-

line și off-line, prin site-uri bune, bloguri și social media. Dar chiar trebuie ca totul să fie lipsit de

imaginație? Creativitatea aduce bani.

39

52 |

Prietenul meu are o problemă cu site-urile agențiilor imobiliare. Opinii de artist, și știți

cum sunt artiștii, dificili.

În schimb, dacă încercăm să gasim acum pe internet un site imobiliar care să

dovedească puțină imaginație și care să iasă din tipare, cred că o sa fie cam greu. Poate criza

de care vorbește toată lumea îi va face pe unii să înlocuiască speculația brută cu inovația și

promovarea inteligentă.

Eu cred încă în educație.

Ireal – 10.05.2009

Trebuia să ajung în dimineața asta la un client nou, undeva pe

Demetriade, pe lângă Gara de Est. O iau pe jos, fiind la 10 minute de casa mea, înarmat cu

laptopul și telefonul mobil, hotărât fiind să îl câștig. Și dacă tot merg pe jos, decid să mă abat

câțiva metri plimbându-mă printr-o zonă de case ce a scăpat de sistematizarea lui Ceaușescu

și nu a fost foarte mult transformată în ultimii ani.

Nimeresc în cvartalul delimitat de străzile Pomiculturii, Ion Roată și Albinelor, zonă pe

care nu am bătut-o de mult. Străzile bune, bine asfaltate și culmea, fără gropi. Copacii

ornamentali de o parte și alta ascund razele soarelui de dimineață și împrospătează aerul.

Multă verdeață, foarte multă verdeață. Casele, unele construite acum 50 de ani, înmărmurite

parcă din altă epocă, cu ferestre din lemn prelucrat manual și garduri de tablă ruginită, alte

nou-nouțe, cu grijă de a păstra și crește în continuare arborii din stradă și curte, mușcate roșii

înflorite în ferestre, magnolii albe, albine… da, chiar și albine. Totul pare ireal, dacă nu aș fi

copilărit în orașul acesta, aș spune că cineva vrea să îmi joace o festă. Și parcă timpul a stat în

loc, parcă în acel cvartal delimitat de strpzile Pomiculturii, Ion Roată și Albinelor mă aflu încă în

copilăria mea. Nu aud zgomot de mașini, nu simt miros de grătare, păsările cântă, iar albinele…

da, albinele zumzăie.

Micșorez pasul, trag aer în piept, îmi ciulesc urechile, îmi pierd privirile printre arbori și

flori… nu pentru multă vreme. La un moment dat ochii mi se opresc pe un panou inscripționat

“Haine pentru grași”, soarele mă lovește brusc pe frunte, dau să mă împiedic într-o groapă din

trotuar, am ajuns pe Ialomiței și un șuvoi nesfârșit de autocamioane pompează fum înecăcios

cu miros de benzină. În fața mea o clădire înțesată de sedii de firme și plină de panouri

publicitare: “Fabricăm coșuri de fum” sau “Hrană concentrată pentru găini și cocoși – pui de o

40

53 |

zi”. Vis-a-vis o construcție pe jumătate demolată, cu grămezi de moloz răspândite în jur. Din

nou orașul Timișoara.

Îmi amintesc că trebuie să ajung la un client… păcat, a fost frumos.

Suprareal – 17.05.2009

Întotdeauna mi-am dorit să lucrez pentru Dole Fruits Co.

Probabil că aveam 14 ani când am văzut prima dată filmul “Hawaiians” cu Charlton

Heston. Acum 150 de ani, un tânăr căpitan de navă transportă emigranți chinezi pentru

culturile de trestie de zahăr din Hawaii. Imaginile paradisului terestru cu mișcările unduitoare

ale tinerelor hawaiene pe plantațiile de ananas mi-au înfierbântat mințile. Domnul John Dole

va organiza supremația americană în insule înlăturând de la putere pe regina Liliuokalani și va

întemeia compania care îi poartă numele. Fiul său, John Dole Jr. un cunoscut filantrop

finanțează prin anii ’30 aventuroasa linie aeriană între California și Hawaii. Spuneți și voi dacaă

nu v-ați dori să lucrați pentru Dole Fruits Co.

Și iată că acest lucru se va întâmpla în curând. Am fost contactat printr-un prieten de

reprezentanții locali ai acestei firme și urma să obțin autorizații de funcționare pentru punctul

lor de lucru din Timișoara.

Undeva pe Strada Demetriade, intru într-o microzonă industrială care nu anunță nici pe

departe întâlnirea cu marea companie. Praful se ridică cu fiecare pas și acopera pantofii

proaspăt lustruiți. La intrare, un bar proptit cu grijă de doi mușterii în fața unei sticle de bere

de 2 litri, probabil afumați după privirile nedumerite cu care îmi răspund:

- Ăia cu bananele? … în spate de tot, după tufișurile alea mari.

Tufișurile cu pricina erau cam la 500 de metri în fața mea și grăbesc pasul. Poate acest

lucru sau poate normele de protecția muncii pe care nu le stăpânesc bine îmi dirijează drumul

printre grămezi de fier vechi și ambalaje de toate felurile. Un sac de ciment cade la 20 de

centimetri de mine, iar praful de pe pantofi îmi ajunge pe cureaua proaspăt lustruită.

- Ai grijă pe unde mergi, nu vezi că aici lucrăm, nu ne plimbăm ca tine, se răstește la mine un

tânăr dezbrăcat până la jumătate, puternic bronzat și plin de un praf alb.

- Mă scuzați, răspund și mă gândesc că trebuie să mă mulțumesc dacă voi ajunge întreg la

destinație, despre o prezență agreabilă nici nu mai e cazul să sper.

Undeva în dreapta mea, trei bărbați încercau cu disperare să scoată un motostivuitor

blocat într-un munte de paleți și am fost nevoit să mă apropii poate prea mult de locul cu

41

54 |

pricina pentru a evita un alt munte, de sticlă spartă de data asta, ce se înalța în stânga mea și

pe care un grup de femei încerca să îl modeleze cu lopețile. Diviziunea muncii, deh.

După ce ocolesc un șir de autovehicule ruginite care pare a fi un service auto improvizat

și încercând să mă strecor printre piese și să nu calc un domn în salopetă care își făcea treaba

fără probleme sub una dintre mașini, iau colțul unei hale dărăpănate. Încă câteva sute de metri,

cam la fel de dificili, o firmă de curierat care face ordine în colete, alte stive de paleți, stive de

cutii, stive de lăzi cu sticle, stive și stive, și ajung.

Întâlnirea a durat cam 15 minute și recunosc că am pierdut clientul. Dole Fruits

apreciază că lucrez prea scump și s-a dispensat de serviciile mele.

La ieșire dau nas în nas cu o doamnă, îmbrăcată într-un halat, destul de în vârstă pentru

a plimba o namilă de Rotweiler spumant de vreo 80 de kg. Câinele mă fixeaza și sunt nevoit să

mă aproprii de data asta de muntele de sticlă spartă pentru a nu mă trezi atacat în partea dintre

pantofi și cureaua altădată proaspăt lustruită. Mă bucur că am scăpat.

Și cred că avem multe zone industriale ca aceasta, în mijlocul orașului, focare de infecție

în afara oricăror reguli de urbanism și în total dispreț față de bun simț și civilizația cetății. Chiar

nu putem să facem nimic?

Real – 30.05.2009

Nu sunt un fan al hypermarketurilor. Înțeleg totuși necesitatea și rolul

important pe care îl joacă în viața noastră. Concentrează foarte multe produse într-un singur

loc, prețurile sunt foarte scăzute datorită procesării și comercializării unor mari cantități de

bunuri.

Competitivitate și eficiență ridicată în beneficiul consumatorului. Din astea… știu. Dar

nu sunt un fan al Hipermarketurilor.

Chiar și așa trebuia ca sâmbăta asta să fac cumpărături în Real, acela de pe Calea

Aradului. Intru în parcarea hypermagazinului, așteptând vreo 10 minute la o coadă

interminabilă un loc de parcare. Găsesc în cele din urmă o baltă liberă și parchez în claxoanele

celor din urma mea ca și a celor care se pregătesc de ieșire. Am luat balta altcuiva. Lumea e

agitată în sâmbăta asta.

Mă îndrept spre cel mai apropiat loc de depozitare al cărucioarelor. Nu găsesc nici unul

la locul lui și mă deplasez spre următorul refugiu. Aici sunt multe. În schimb nu mă pot atinge

de ele pentru că sunt legate cu un lanț metalic. În spatele meu un cuplu tânăr înjura de mama

42

55 |

focului “Dracu’ să le ia de coșuri cu lanțu’ lor”. Nu contează, și așa nu aveam cine știe ce

cumpărături de făcut.

Pătrund pe intrarea principală și poate din neatenție sau poate din oboseala de

sâmbătă după-amiază nimeresc cu picioarele într-o grămadă de resturi alimentare, pesemne

ceva roșii dacă mă gândesc la culoarea cu care îmi împodobesc pantofii. Aș fi preferat puțină

curățenie la intrarea în Real dar cred că aș fi putut la fel de bine să fiu și eu odihnit și să casc

ochii până la urmă.

Ajung în cele din urmă înăuntrul hypermarketului și mă îndrept spre toaletă pentru a-

mi curăța pantofii. Toaleta pentru bărbați e ușor de nimerit. Nu e nici un indicator, în schimb o

ghicești repede după numărul mare de femei de serviciu care stau proptite acolo la o țigară.

Femei de serviciu in toaleta de barbati. Nu. E usor de nimerit.

Hârtie nu găsesc din prima. Din a treia apuc un colț și îmi curăț, e drept superficial,

pantofii. Apă pentru a-mi curăța mâinile nu găsesc nici din a treia. Nici unul din cele trei

robinete nu funcționează. În schimb uscătoarele zbârnâie din prima. Aș putea să mă usuc.

Cred că e momentul să las gătitul și să mă apuc de cumpărături. Mă îndrept spre rafturi.

Deși… după cum spuneam, nu sunt un fan al Hypermarketurilor, înțeleg necesitatea lor. Spre

exemplu igiena…

Emblemele Timișoarei și afacerile Imobiliare – 31.05.2009

Într-o seară căutând pe net, dau de un articol de al lui Malin Bot,

articol scris acum mai bine de 2 ani. Poate faptul că e bine scris, poate pentru că tema e

incitantă, articolul a fost preluat de o grămadă de publicații on-line. Îl găsiți ușor.

Emblemele Timişoarei, la periferia oraşului

Guban vrea să construiască o fabrică modernă şi să relanseze producţia cu banii din

vânzarea terenului şi clădirilor pe care se află acum. Managementul G.P. Company, fosta

fabrică Guban, a anunţat intenţia de a vinde terenul şi clădirile fabricii. Banii obţinuţi în urma

tranzacţiei vor fi folosiţi pentru construirea unei fabrici noi. Managementul companiei primeşte

de câţiva ani oferte de la dezvoltatorii imobiliari pentru terenul de 3,5 hectare. Guban nu este

singura emblemă a industriei locale înlocuită cu investiţii imobiliare, fie prin mutarea producţiei,

fie prin lichidare.

43

56 |

De ani de zile au oferte

„De ani de zile suntem constant contactaţi de dezvoltatori imobiliari care ne-au făcut

oferte de cumpărare pentru spaţiul de aici”, declară Gheorghe Petru, managerul G.P. Company.

La începutul săptămânii managementul companiei a făcut publică intenţia de a vinde terenul

din Timişoara. Preţul minim este de 40,8 milioane de euro. „Până la 31 decembrie vom decide

care ofertă este mai bună. Urmează ca în şase luni de la vânzare să definitivăm construcţia unei

noi fabrici şi să ne mutăm în noua locaţie. Banii vor fi folosiţi şi pentru retehnologizare”, a mai

declarat Petru.

Acesta a mai spus că s-a estimat că noua fabrică, care se va ridica de la zero, va costa

zece milioane de euro. „Locaţia nu este încă aleasă, avem mai multe oferte. Ştim că vrem să

construim o fabrică nouă dar nu ştim încă ce e mai avantajos, să cumpărăm teren, să

concesionăm sau alte variante”, a mai explicat directorul G.P. Company.

Hotel de cinci stele în locul Pasmatex

În locul fabricii Pasmatex, din zona centrală a oraşului, Maria Grapini vrea să se ridice

un hotel de 5 stele. Proiectul va fi demarat după vânzarea fabricii şi mutarea acesteia în afara

oraşului. “Am avut mai multe solicitări, dar vom ţine cont de proiectul cel mai avantajos pentru

Timişoara. Cel mai agreat va fi depus la Primărie, eu personal aş prefera să se facă aici un hotel

de 5 stele în parc, cu câteva spaţii comerciale.”, spune Maria Grapini, directorul de la Pasmatex.

În paralel, fabrica din Timişoara se va vinde şi va fi mutată în afara ora şului, după Calea

Torontalului. „Am luat decizia cu câţiva ani în urmă, din păcate, lucrurile merg greu, am cumpă

rat pământul acum doi ani, proiectul e gata şi sperăm că acest an, sa primim avizul de

construcţie”.

Maria Grapini crede că producţia nu mai are ce căuta în mijlocul oraşului. „Pentru noi

mai este şi un motiv pur tehnic şi de specialitate, vrem o clădire nouă care să ne permita un flux

tehnologic din care să obţinem condiţii mai bune pentru oameni”, a mai spus Grapini.

Vor să dezvolte marca Guban

Cu aproape 300 de angajaţi, G.P. Company a încheiat ultimul an fiscal în profit. La o

cifră de afaceri de 12,6 milioane de lei profitul a fost de 358.171 lei. După 1990, până în 2003

compania care deţine marca Guban a mers în pierdere. Acum produce pantofi din piele,

înlocuitori pentru piele necesari în diverse industrii, de la mobilă până la cea auto şi substanţe

pentru întreţinerea produselor de piele sau a înlocuitorilor, cume este crema de pantofi.

57 |

Conducerea companiei a reuşit în vara acestui an o premieră naţională, fiind prima firmă din

România care a înregistrat la Madrid o marcă europeană. Marca Guban este astfel protejată

pe întreg teritoriul UE. Planurile de dezvoltare cuprind investiţii într-un lanţ de magazine proprii.

ILSA, cartier de lux

Fosta fabrică Industria Lânii (ILSA) este o altă emblemă industrială locală care a dispărut

după 1989. ILSA este înlocuită cu un cartier de lux dezvoltat de grupul Trustee. O bună parte

din apartamente este deja vândută pentru preţuri între 130.000 şi 250.000 de euro. În final

proiectul va creea 1500 de locuinţe. Pe lângă blocurile cu apartamente proiectul cuprinde şi o

clădire spectaculoasă. Este vorba de primul zgârie-nori din oraş. Turnul Trustee Group are 116

metri şi 43 de etaje.

Solventul dispare

După demararea procedurii de lichidare judiciară, Solventul este următorul pe lista

emblemelor industriei locale înlocuite cu investiţii imobiliare. Fostul combinat chimic este o

mină de aur din punct de vedere imobiliar pentru că se întinde pe aproape 40 de hectare în

intravilanul oraşului. Suma totală la care a fost evaluat combinatul este de aproximativ 18

milioane de euro plus TVA, asta în condiţiile în care preţul metrului pătrat de teren în zonă poate

ajunge până la 1.000 de euro.

Citiți-l cu atenție timișoreni și apoi constatați. Ce s-a întâmplat după 2 ani? Emblemele

Timișoarei sunt într-adevăr undeva la periferie. Dar în locul lor ce e? Nici cartiere de lux, nici

hoteluri de 5 stele. Doar grămezi mari de moloz și șantiere înghețate de megalomania unei

epoci. Este epoca pe care acum o încheiem prin criză.

Și ce va urma?

Nu sunt infractor – 13.06.2009

Îmi place articolul. Și coincidență, am chiar aceleași opinii. Nu știu de

ce cred că majoritatea dintre noi, avem aceleași opinii. Dar, majoritatea dintre noi, nu facem

nimic pentru a îndrepta lucrurile. În imobiliare bunăoară cu toții construim sau măcar reparăm

ceva la casele noastre fără autorizație, majoritatea dintre noi plătim cu întârziere impozitele

pentru imobile și ne plângem că stăm la coadă pentru asta, bunăoară… nu ar trebui să ne

schimbăm pe noi înainte de a încerca să îi schimbăm pe ceilalți?…

44

58 |

Și scriu acest articol pentru Domnul Pogea și pentru alți domni ca dânsul. Scriu pentru

funcționarii publici care mă pun să aduc hârtii prin care să îmi dovedesc în avans nevinovăția.

Pentru referenții de la Registrul Comerțului, care mă pun să dovedesc că tata e rudă cu mine

(deși numele lui e în buletinul și certificatul meu de naștere).

Scriu pentru un anumit gen de polițiști care cercetează furturile auto ca pe tabelul cu

candidați electorali: cu sictir absolut. Pentru micii omuleți care așteaptă să dea un tun de pe

urma lipsei mele de cunoștințe sau de interes.

Scriu pentru că uneori e bine să mai și spunem astfel de lucruri, deși ne-am obișnuit toți

cu ele și ni se par mai normale ca asfaltul moale al trotuarelor bucureștene din miezul zilei.

Știu, ați putea crede că scriu de supărare. Dar adevărul e puțin ciudat. Scriu pentru că e

timpul să privim în față prezentul. Și dacă tot îl privim, să încercăm să pornim de la zero. Să

recunoaștem că nici noi nu suntem sfinți. Statul ne consideră infractori, iar noi ne asumăm acest

rol. Și facem infracțiuni mărunte, la scară națională.

O statistică oficială (nu mai știu unde am citit despre asta) spunea că peste 60% dintre

românii care călătoresc cu RATB-ul merg fără bilet. O statistică neoficială, făcută la avizierul

blocurilor prin care am ajuns să locuiesc de-a lungul timpului spunea că un număr mare de

locatari nu-și plăteau întreținerea. O parte importantă a concetățenilor noștri construiește fără

autorizație de construcție. Și exemplele pot continua.

Statul dă legea privind impozitul forfetar? Nu-i nimic, desființezi firma veche și faci una

nouă. Poliția rutieră spune că n-ai voie să mergi cu mai mult de 50 km pe oră în localitate? Nu-

i nimic, îți iei antiradar și gonești cu 100 și ceva la oră. Lucrurile se schimbă însă odată ce

depășești granița cu Ungaria. Acolo conducem încet. Respectăm limitele de viteză.

La noi în țară statul ne face infractori și unii dintre noi ajungem să ne comportăm ca

atare. Întotdeauna exista motive. Și întotdeauna ne amăgim cu speranța că peste un timp nu

vom mai ajunge să avem toate aceste mici derapaje.

În realitate, pe măsură ce ne adâncim în mocirla timpurilor, ne e tot mai greu să ne

desprindem. Închidem ochii la faptele celor din jur pentru că poate vreodată vom avea și noi

nevoie să închidă cineva ochii la faptele noastre. Acceptăm mirosul cadaveric al clasei politice

actuale doar pentru că ne place cum își etalează calitățile de șmenari de cea mai joasă speță.

Râdem la glumele sinistre ale plasatorului de păsărici și ne bucură că omul cu patru case

fentează din Bentley-ul său justiția care rămâne doar pentru omul de rând.

59 |

Da, statul ne tratează ca pe infractori. Nimic nou sub soare. Ce e cu adevărat interesant

e că, dacă am privi în jur, am constata că statul suntem noi. Că noi ne tratam unii pe alții ca pe

infractori. Și ne bucură ideea. Și asta e trist.

Mansardarea blocurilor. Ce nu înțeleg. – 14.06.2014

Pentru ochii timișorenilor priveliștea hidoasă a unora dintre blocurile

comuniste s-a transformat în ultima vreme în cea a unor ciudățenii cu mansardă construită

deasupra ultimului etaj. Și nu înțeleg…

Nu înțeleg cum se face că blocuri de 30 de ani vechime (de alea mai vechi nici nu vreau

să mă gândesc) proiectate să ducă parter + 4 etaje pot din senin să ducă și o mansardă?

Structura de rezistență a blocului îmbătrânește și tu ce faci? Mai trântești un nivel peste ea. Și

ce dacă Banatul e a treia regiune a României ca activitate seismică.

Materiale ușoare, zice constructorul, ca să nu îngreunăm clădirea. Adică lemn, plastic

și mult polistiren. Cineva îi întreabă și pe pompieri ce părere au? Evident că nu, că doar ce știu

ei! Da' pe proprietarii care au spart pereți pentru a modifica apartamentele îi întreabă cineva

de structura de rezistență?

Rețeaua de apă cu greu aduce apa la etajul 4 și acum mai trebuie alimentat un nivel,

agentul termic la fel. Canalizarea se înfundă de la 5 nivele, de la 6 se va simți cu adevarat liberă.

Rețeaua electrică? Ei bine rețeaua electrică își va face blog ca să le spună și celorlalte rețele din

țară cât de fericită este.

Nu sunt expert în estetica arhitecturală, dar dupa mine blocurile astea făcute de

comuniști sunt îngrozitor de urâte. Poate din cauza vremii, poate și din cauză că au fost lăsate

atât timp fără reparații la exterior. Văzând însă câteva din clădirile mansardate în Timișoara nu

pot să nu remarc că arată cel puțin caraghios cu o mansardă supradimensionată pe ele.

Și dacă toate astea, atunci cum se obțin autorizațiile de construcție?

Ei lasă, nu îți fă tu griji de asta, îmi răspunde de 'colo constructorul, ne descurcăm noi…

Cu Rex Hunt… nu ne mai trageți pe dreapta – 30.06.2009

În week-endul ăsta am fost la pescuit. E prima dată în ultimii zece ani

când merg la pescuit, deci sunt un mare pescar.

45

46

60 |

Am fost pe Semenic, în Caraș-Severin pe lacul Trei Ape. O zonă superbă, cu munți,

păduri încă nedefrișate și ape, zic unii pline de pești. Relaxare și soare, numai bine să îți petreci

un week-end după o săptămână obositoare.

Ajungem după-amiaza pe la 3 și dăm o raită pe malul lacului. Mulți pescari și ceva turiști

și se pare că cele mai bune locuri de pescuit au fost luate. E o chestie și cu locurile astea de

pescuit, unele sunt mai bune decât altele. În fine… pentru cunoscători.

Ajungem în cele din urmă într-un golf cu pădurea până în buza apei, iar prietenul meu

începe ritualul străvechi al pescarului pătimaș. Privim lacul, îl simțim, cercetăm împrejurimile,

comentăm puțin despre pescarul din dreapta și puțin despre cel din stânga, atât cât să nu îi

deochem, despachetăm undița, dacă se poate Shimano, montăm, aranjăm, montăm din nou.

Eu, mai modest, îmi pregătesc un scaun pliant și deschid o bere.

Numai bine ce ne așezăm la locurile noastre, iar eu mă gândesc ca s-ar putea să mă

plictisesc, când de partea cealaltă a lacului, deci cam la 400 de metri, un grup de tineri țin să

ne amintească că ne aflăm în week-end și trebuie să ne distrăm. Din boxe puternice ne cântă

“Vama Veche”. Prietenul meu începe să mârâie:

- Cu ăștia nu facem treabă. Peștii se sperie și fug în larg. Oftează și continuă:

- Nu îmi place așa, nouă ne trebuie liniște. Nu mai poți să faci nimic de ei.

Pe mine nu mă deranjează muzica, dar mă gândesc că pentru pești contează. Mă mai

gândesc că prietenul meu a parcurs 200 de km, a cărat un întreg arsenal de pescuit și destule

doze de bere pentru a găsi liniște. și e nasol…

Deodată, niște zgomote, mai degrabă zbierături se aud din spatele nostru.

Un copil, probabil până în zece ani, coboară hotărât panta împădurită, de la sosea până

la buza lacului.

- E pământul meu… pleacă de aici.

cu repetare:

- E pământul meu… pleacă de aici.

Un copil, mai exact o fetiță, țipa cu obraznicie ca din gură de șarpe, în timp ce unul din

noi e blocat cu undița în mână, celălalt cu doza de bere.

În urmă, un bărbat coboară spre noi la fel de hotărât.

- Bună ziua, nu vă supărați, dar vă rog să plecați de aici pentru că aici e terenul meu. Nu aveți

voie sa pescuiți. E teren privat.

Deci eram pe malul unui lac, în mijlocul pădurii, pescuiam, dacă nu vă amintiți.

61 |

Aici sar peste o etapă, refuz să îmi amintesc diverse senzații, cuvinte și gesturi. Vreau

doar să spun că atunci am fost alungați, pentru că ăsta e cuvântul, de pe malul lacului Trei Ape,

despre care știam că face parte din domeniul public, despre care speram că nu va fi îmbâcsit

cu case de vacanțe construite haotic, pontoane care nu respectă normele de protecție de

vreun fel și civilizația de tip românesc care nu vrea să conviețuiască în armonie cu natura.

Mă întreb doar dacă am fi fost la pescuit undeva pe malul unui lac din Japonia, cum ar

fi arătat postul meu? Probabil că am fi prins și ceva pește.

‘Prima casă’ și ‘Ministerul propagandei’ - 09.07.2009

Pe 20 mai Guvernul României lansă programul intitulat sugestiv

“Prima casă”. Statul garantează 80% din creditul luat de cetățenii români pentru achiziția unui

imobil.

Pe 20 iunie motorul de căutare Google găsea 7 200 000 de rezultate după cuvintele

cheie “Prima casă”. Deci funcționează. Eu zic că numărul de rezultate va urca probabil în

toamnă pe la 9 milioane până la momentul când ne vom da seama cu toții că este o mare, o

foarte mare abureală electorală, după care va scădea vertiginos pentru a uita cu toții. Din nou

am cumpărat pielea ursului din pădure.

Cred că am găsit soluția ca fraude cum au fost Radisson Invest sau Europlan să nu se

mai întâmple. Guvernul instituie monopolul. Din acest moment fraudele imobiliare vor fi doar

apanajul statului.

Dar până atunci poate vă interesează ce mai spun blogerii despre “prima casă”?

Coltuc: Ieri mi-a fost dat să văd o scenă impresionant de grotescă și penibilă, plină de

un festivism scabros – Emil Boc, premierul României, lângă doi tineri, primii clienți ai

programului guvernamental “Prima casă”. De ce era nevoie ca prim-ministrul țării să “taie

panglica” acestui program? Nu dezavuez inițiativa guvernanților, departe de mine gândul ăsta.

Am vorbit cu diverși manageri de bancă, care mi-au explicat cât de bun este. Într-adevăr,

teoretic este extrem de avantajos și binevenit. Practic, are foarte multe capcane. Și această

parte goală a paharului am văzut-o ieri uitându-mă la festivitatea de înmânare a contractului

de credit celor doi tineri în prezența lui Emil Boc.

Iulian: Convenţia de garantare este un document absolut indispensabil derulării

programului „Prima Casă”. Convenţia stabileşte drepturile şi obligaţiile contractuale ale celor

trei părţi implicate, respectiv bancă, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-

47

62 |

uri şi client, precum şi modalitatea în care se acordă şi se plăteşte garanţia.

Surse bine informate din piaţa bancară au declarat pentru capital.ro, sub protecţia

anonimatului, că procesul de semnare a intrat într-un impas din cauza unor contestaţii privind

textul final al Convenţiei. La rândul său, preşedintele Fondului Naţional de Garantare a

Creditelor pentru IMM-uri, Aurel Şaramet, a recunoscut acest impas, precizând, însă, pentru

capital.ro că nu este vorba despre contestaţii, ci de „solicitări de lămuriri cu privire la unele

prevederi ale Convenţiei”.

Biblotecarul: Evenimentul cumpărării primei case cu ajutorul Programului “Prima Casa”

s-a consumat. Eu l-am perceput ca pe un adevărat viol. Cei doi tineri ingineri au impresia că vor

plăti zeci de ani de zile, în fiecare lună, mai mult de 300 de euro. Ascunşi după o cameră video

imensă erau doi pensionari pe care nimeni nu-i întreabă de ce sunt nevoiţi să-şi vândă

apartamentul în plină cădere a pieţei imobiliare. Dar altfel se pare că totul e bine… guvernul a

mai punctat cu puncte-puncte o suspensie.

Stălogul ergonomic – 12.07.2009

Știți ce este un stalog?

În Banat i se spune așa depozitului deschis ce nu trebuie să lipsească din curtea unui

bun gospodar.

Am ajuns în week-endul ăsta în Macedonia. Macedonia nu e o țară ci un sat. Dacă vreți

să fiu sincer, e un sat destul de prăpădit care ține de Ciacova, un orășel de câmpie din sudul

Timișului. De acolo e mama mea. Așa se explică.

Și ce pot face în Macedonia? Vizite la rude.

La văruțu’ Avrămuț, păuar de frunce din sat, adică om puternic cum s-ar zice, vizităm

gospodăria.

- Și uită ce am făcut, am un stălog nou. Îi din maceriale moderne, îi lămn tratat cu ignifug

și antibacterial, să nu ardă. Închegat la încheieturi cu drugi dă’ fier inox. Izolațiia îi din paie

comprimate, ecolojice agică. Iar pârâții îs din plăci din așchii da’ lemn cu rășină în sistăm sanviș.

Tecnică modernă nu? Că doară ne modernizăm și noi.

- La anu’ vreau să fac o șură dă fânață care trebă să fie ergonomică, să pot intra cu

cocia de la tractor și să descarc fără să mă plouă. Că de câțiva ani so’r schimbat condițiile

meteorologice și plouă mai tăt timpul când îi dă’ recoltat fânu.

48

63 |

Și uite așa se modernizează satele patriei și se ridică elemente de infrastructură agricolă

esențiale pentru dezvoltarea economică locală. Și uite așa cocinile de porci se dotează cu

instalații de aer condiționat, grădinile cu părădaise se irigă la picătura, gimijeanele dă’ vin fac

locul instalațiilor industriale pentru băuturi alcoolice, iar cotărcile de cucuruz se demolează

pentru a face loc silozurilor din beton armat.

Dacă nu înțelegeți câteva cuvinte dintre cele de mai sus, căutați pe Google. Nu o să le

găsiți. Ceea ce poate e singurul lucru trist din povestea asta.

Regulile trebuie schimbate – 19.07.2009

Mi s-a părut interesant. În plus, și eu cred că regulile trebuiesc

schimbate, și încă radical. Mai cred că piața imobiliară nu va mai fi niciodată la fel și trebuie să

ne obișnuim cu asta.

Va fi greu. Pentru cei care au câștigat mulți bani din această piață speculativă va fi foarte

greu. Pentru cei care au banii blocați în imobile cumpărate în scop de investiție, fără

necesitatea unui spațiu locativ și care acum plătesc rate mari la credit, va fi și mai greu.

Dar e singura soluție.

Dan Ioan Popp, directorul executiv al Impact, singurul dezvoltator român listat la Bursa

de Valori, a vorbit într-un interviu acordat Wall-Street despre starea sectorului rezidențial,

perspectivele de revenire a pieței de capital, dar și despre soluții globale de ieșire din criză.

Criza a cutremurat mediul de business și a creat noi repere economice și financiare. A

tăiat elanul managerilor apăruți în perioada de ascensiune economică și a lansat conceptul de

“manageri de criza”.

Dan Ioan Popp vorbește despre criză din perspectiva unui manager cu zeci de ani de

experiență. Viziunea sa pentru ieșirea din această situație: o schimbare a regulilor la toate

nivelurile. Deși consideră că previziunile despre evoluțiile macroeconomice sunt greu de făcut,

Popp se declară suprins de tăcerea Uniunii Europene și de o oarecare reorientare a

administrației americane și consideră că normele trebuie schimbate.

“Trebuie rediscutate regulile contabile, financiare și trebuie redusă debalansarea dintre

economiile din China, India, Mexic, de pe o parte, și restul lumii, pe de altă parte. Dacă lucrurile

acestea nu se schimbă, nu avem despre ce să vorbim”, declară Dan I. Popp.

49

64 |

El susține că Barack Obama și poziția sa asumată în acest context este un semn bun. Ca

o soluție pentru criză, Popp vede o concertare între piețele din Statele Unite ale Americii și

Uniunea Europeană.

“Dacă aceste două piețe nu se unesc, nu o să iasă nimic. România o să oscileze, ca și

până acum, după știri. Suntem prea mici, vom depinde de ce stabilesc alții”.

Chiar dacă aterizarea va fi dureroasă, trebuie să fim tot timpul informați, să înțelegem

ce se întâmplă și să avem mai multe scenarii.

“Competența în materie de criză constă în faptul că trebuie să ai mai multe scenarii.

Pentru asta e nevoie de înțelepciune și cred că Banca Națională este foarte echipată din acest

punct de vedere, prin guvernator”, consideră Popp.

El atrage atenția asupra faptului că guvernanții țării trebuie să aibă grijă cum

poziționează România în contextul global. “Sunt multe puteri, mulți jucători, fiecare cu

interesul lui și cineva trebuie să fie sacrificat. Guvernanții, în esență, trebuie să fie atenți ca noi

să nu fim pionii de sacrificiu”, declară Dan I. Popp.

El a mai spus că sistemul privat este la dispoziția guvernanților, care au nevoie de

sfetnici buni, de scenarii și de provizii.

Urbanismul între retorica istoriei și eficiența economică – 20.07.2009

… sau un editorial de exceptie…

Absenţa unei legi de dezvoltare a Bucureştiului şi discursurile emoţionale despre

monumente încetinesc dezvoltarea europeană a Capitalei.

Discursurile publice despre dezvoltarea Bucureştiului sunt ţinute aproape întotdeauna

într-un registru emoţional. Sunt înfierate turnurile de sticlă de peste 15 etaje care acoperă

monumente, derogările frecvente de la Planul Urbanistic General, traficul extrem de aglomerat

şi spaţiul verde aproape inexistent. Sunt foarte rare discuţiile publice în care se pomeneşte

despre raţionalitatea şi resursele necesare anumitor direcţii de dezvoltare ale oraşului.

Pentru toate inadecvările urbanistice se dă vina pe dezvoltatori, uitându-se adesea că

acestea apar cu largul aport al administraţiei publice. Despre ineficienţa administrării de către

stat a urbanismului aproape că nu se pomeneşte. „Dacă în economie am depăşit viziunea

socialistă, atunci când discutăm despre oraş n-am depăşit acest stadiu”, declară urbanistul

Constantin Enache. Pe de altă parte, amintirea buldozere-lor lui Ceauşescu e încă vie, astfel că,

50

65 |

pe lângă monumentele istorice cu care orice oraş s-ar mândri, aproape orice clădire veche este

tabu, chiar dacă în unele cazuri aceasta este abandonată de mult timp de proprietar.

Bucureştiul nu este privit încă drept un oraş în competiţie cu alte oraşe europene mari, pentru

atragerea investiţiilor pe un teren sigur, cu o politică de dezvoltare coerentă. „Atunci când

apare alături de stat şi iniţiativa privată, care vrea să aducă bani în oraş, aceasta ar trebui

susţinută, nu descurajată, cum se întâmplă adeseori la noi, într-un mod direct sau indirect”, a

declarat Enache.

Planuri urbanistice vechi şi legislaţie încålcită

Planul Urbanistic General sau P.U.G., proiect din programul de amenajare a teritoriului

şi de dezvoltare a localităţilor, stabileşte norme generale, pe baza cărora se elaborează mai

apoi în detaliu, la scară mai mică, planurile urbanistice zonale, adică P.U.Z., iar apoi, şi mai

detaliat, planurile urbanistice de detaliu, P.U.D. Acestea din urmă sunt de fapt documentele

consultate de comisia de urbanism atunci când se solicită un certificat de urbanism sau o

autorizaţie de construcţie.

Actualul P.U.G. al Capitalei expiră în decembrie 2010, dar, ca urmare a dezvoltării

imobiliare accelerate, a fost sărit deseori prin derogări aduse de P.U.Z., fapt permis însă prin

lege. Acest aspect este contestat uneori, ca urmare a faptului că pentru un anume regim de

înălţime s-au construit blocuri mai mari, dar este un aspect acceptat de alţi actori ai pieţei,

invocându-se faptul că actualul P.U.G. a fost gândit în urmă cu 10 ani, când pentru anumite

zone era permis un regim de înălţime corelat acelei perioade, considerată acum depăşită.

Discuţia despre urbanism a fost reaprinsă după recentele probleme cauzate de

incendiul de la Millennium Business Center, de construcţia de lângă catedrala Sf. Iosif sau de

dezvoltările imobiliare preconizate a fi efectuate în Parcul Tineretului. Incendiile nu sunt

cauzate însă de înălţimea imobilelor, ci de calitatea precară a materialelor folosite, conform

arhitecţilor, iar construcţiile controversate sunt făcute ca urmare a acordului autorităţilor

locale sau a permisivităţii legilor.

„Cei mai importanţi factori sunt şi în prezent de natură economică. Chiar dacă în acest

moment dezvoltarea oraşului, ca arhitectură, ar putea fi caracterizată din exterior drept una

haotică, din punct de vedere al funcţionalităţii este destul de rezonabilă”, apreciază Dan

Ionaşcu, director Departament Evaluare şi Consultanţă Imobiliară, Cushman & Wakefield. „Un

alt aspect este cel estetic, de transformare a oraşului din unul anost, adeseori caracterizat de

mediile externe ca unul muncitoresc, într-unul atractiv din punct de vedere turistic”, a adăugat

Ionaşcu. Toate acestea înseamnă continuitate şi coerenţă a unei politici de dezvoltare care ar

66 |

trebui hotărâtă şi dezbătută mai larg. „Trebuie ca oraşul să se mişte spre eficienţă, şi nu să fie

ţinut pe loc, dar fără a anula istoria”, consideră Constantin Enache.

Din P.U.G. În P.U.Z.

O discuţie serioasă asupra resurselor şi a zonelor puse în conservare pentru alocarea

de resurse viitoare nu a avut loc încă. „Sunt destui actori în piaţă care afirmă că Planul

Urbanistic General (P.U.G.) este sfânt şi de nemodificat. Dacă ar fi aşa, el nu ar avea o ciclicitate

în care trebuie regândit. Oraşul trebuie gândit şi regândit din etapă în etapă, în funcţie de

contextul economic şi social al etapei respective”, declară Constantin Enache.

P.U.G.-ul de acum a fost gândit prin anii 1997-1998, cu informaţiile limitate care existau atunci

mai ales în privinţa regimului juridic al proprietăţilor, cu perspectiva economică a acelor ani.

Totul dublat şi de un idealism în privinţa resurselor pe care le avea oraşul pentru a echipa

zonele sale de extensie, prevăzute pentru locuinţe de tip vilă P+2, P+3, fiindcă aşa era atunci

tendinţa. Acest fapt face necesară în anumite situaţii intervenţia planurilor urbanistice zonale

(P.U.Z.). Urmare a unor situaţii nedorite, mulţi actori ai pieţei imobiliare au condamnat

derogările frecvente prin P.U.Z. Având în vedere însă dezvoltarea imobiliară accelerată şi

imprevizibilă din ultimii ani, derogările nu au întotdeauna efecte nedorite. „Bucureştiul este un

oraş cu multe situaţii conflictuale, cu zone largi destructurate, spaţii industriale neutilizate

nereconvertite”, declară arhitectul Bogdan Babici. „În această situaţie, P.U.G.-ul trebuie să

ofere posibilitatea ca, în anumite limite, foarte clar stabilite, să poată fi amendat şi actualizat

prin P.U.Z.”, adaugă Babici.

Există şi P.U.Z.-uri aberante, dar acestea nu sunt o regulă. „Presiunea imobiliară a creat

nişte «răni» în structura oraşului, nu din cauza P.U.G., despre care se spune că e depăşit, ci din

cauza unor P.U.Z.-uri aberante. Totuşi, un nou P.U.G. este necesar în primul rând pentru a

ameliora plăgile capitaliste, cu atât mai mult cu cât ele se suprapun peste cele comuniste”, a

conchis arhitectul Bogdan Neagu.

Între istorie şi viitor

Pe lângă beneficiile directe aduse comunităţii, deseori există o eficienţă economică

indirectă a centrelor istorice care, dacă sunt interesante şi de calitate, ridică prestigiul unui

oraş. „Un exemplu de îmbinare armonioasă este Palatul Şuţu; deşi este înconjurat de clădiri

moderne, arată ca o bijuterie”, declară Enache. Mulţi specialişti vorbesc însă despre

necesitatea unui bilanţ real al acestor valori, despre efortul pe care-l necesită conservarea şi

împiedicarea dezvoltării pe un areal foarte larg în jurul acelui obiectiv.

Există o listă a monumentelor istorice din Bucureşti, dar care nu a fost reconsiderată atunci

67 |

când s-a făcut P.U.Z. în zonele protejate. „După ştiinţa mea, lista a fost făcută în grabă, imediat

după 1990, de teamă că vor apărea investitori care ar putea să distrugă unele dintre clădirile

interesante”, ne-a declarat Constantin Enache. După perioada buldozerelor lui Ceauşescu nu

s-a făcut o fişare mai atentă a fiecărui monument în parte, pentru a evidenţia ce anume are

acesta valoros, spaţiul interior, spaţiul exterior, unicitatea lui pentru români. Raportul acestor

monumente cu oraşul şi-a pierdut importanţa în ultimii ani.

Vă acuz! – 08.08.2009

Circulă de ceva vreme în on-line. L-am primit pe mail de la o prietenă

foarte bună. Fără nici o introducere, fără vre-un comentariu. Nici nu ar avea nevoie de așa

ceva. De mult nu am văzut un text mai concentrat în dramatismul lui.

Îl transmit mai departe. Merită. Și fac asta pentru cei 85% care nu merg la vot deși ar

trebui să o facă. Pentru cele 2 milioane din Spania care nu se mai întorc deși îi așteptăm cu

toții. Pentru toți cei care plătesc cu bună-credință impozite și nu primesc nimic în schimb.

Pentru copiii noștri.

Am folosit în titlu două sintagme: una este titlul celui mai cunoscut manifest al tuturor

timpurilor semnat de Emile Zola, iar cel de-al doilea e mult mai recent, şi a creat panică pe

vremea lui Iliescu, când un grup de intelectuali ardeleni, în frunte cu Sabin Gherman, declarau

tare şi răspicat că s-au săturat de patria mumă! Am să dezvolt putin, chiar dacă nu mă pot

compara nici cu Zola şi nici nu-mi iau câmpii să mă retrag la Monaco, unde să-mi trăiesc liniştit

viaţa, îngurgitând o rentă viagera de urmaş de la vreun soţ miliardar!

Mă enervează în tara asta mizeria, mucurile de ţigări aruncate pe geam la stop, rahaţii

şi lătrăturile câinilor proprietate personala sau vagabonzi, blocurile cu apartamente mici şi

înghesuite, cu maşini mai scumpe decât apartamentul parcate în faţa lor. Mă copleşeşte

mirosul de ghenă din verile fierbinţi, casele care se învârt după soare, dar care au nişte

desfundături de străzi în faţă şi ostentaţia cu care potentaţii îşi plimbă maşinile de sute de mii

de euro pe străzile fără noimă, dar cu borduri, ale patriei.

Mă exasperează că nu avem autostrăzi, drumuri, căi ferate, infrastructură în general,

dar suntem plini de lucrări şi pasaje inutile, cu care băieţii deştepţi găuresc bugetul. Îmi

plesnesc venele în cap când realizez că ne-au minţit ani şi ani, cu realizări măreţe, pruneţe şi

mălăieţe, iar în realitate nimic din indolenţa noastră milenară nu s-a schimbat. Ba mai mult, ne

51

68 |

mint în continuare cu zâmbetul pe buze: nu e aşa, domnu’ Berceanu, că faceţi 832 de kilometri

de autostradă până în 2012? Hai sictir, că ne insulţi inteligenţa!

Mă scoate din minţi că şi-au făcut un renume din şpaga încasată, că suntem o ţară cu

corupţie fără corupţi, dar cu spectacol de circ la DNA, cu o justiţie fără scrupule, dar cu un simţ

tactil al dracu’ de dezvoltat. Simt că am un Nagasaki în cap când văd un ghiolban înjurând o

femeie, pentru simplu motiv că e la volan, sau când băieţii de băieţi sparg în cluburi cu târâturi

siliconate milioanele furate de taţii lor cu ajutorul sistemului ticăloşit! La munca, mă luzărilor,

nu la tras pe nas praf cumparat, fireste, din milioanele făcute pe mustaţa lu’ ăl bătrân, ori din

pădurile exportate de guzganul rozaliu senior!

Îmi vine să urlu când plătesc impozitele ca boul, pentru a primi în schimb spitale infecte,

unde în 2009 încă se face hepatită de la transfuzii sangvine şi în care-ţi plăteşti şi simpla

aspirină. Tot pentru impozite plătite suntem răsplătiţi cu un învăţămant în care ministrul

garantat de un analfabet notoriu interzice sportul, mişcarea şi teoria evoluţie pe motiv că sunt

inutile.

Mă uit cu greaţă la emisiunile politice, cu realizatori ciutaci, libidinoşi şi sceleraţi, care

pupă în cur patronii tv şi interesele lor fără pic de demnitate şi moralitate. Mi se face rău când

văd preşedinţi plângând la comandă sau şefi de partide “suferind” lângă pensionari, din vârful

piramidelor de bani pe care uită să-i pună în declaraţiile de avere! Mă sufoc de indignare când

un cioban cu 2 clase şi fără nici cea mai elementară noţiune de bun simt roteşte miliardele şi

grohăie grobian în fiecare seară la televizor ce “salvator al saivanului” şi ce “buricul pământului”

e el! Marş mă la pârnaie de unde ai ieşit, oligofren ce esti, şi pe celălat tribun trimite-l la

balamuc, unde-i e locul!

Mă revolt când văd pipiţe întreţinute, pline de ifose, sugând banii miliardarilor de

carton sau piţipoance pe post de “noua clasa politică”. Îmi fierbe sangele în vene când

impostura atinge cote maxime. Vreţi un exemplu? Veniţi în Bucureşti să vedeţi cum a reuşit

chirurgu’ (care are mai nou gânduri să devină preşedinte) să pună tot oraşul pe butuci, cu

concursul celorlalţi primari, la fel de “pricepuţi” ca el!

Mă satur de România imediat ce deschid televizorul şi văd defilând în curul gol ciumace

şi naomi, sau cum caută lobotomizatul de ogica rămăşiţele Elodiei. De rostogolorile urduroase

ale nichitei pe asfalt, în cautarea unei sinucideri nesigure nu mai spun nimic, că şi aşa face

domnu’ Dan banu’ grup de pe urma nefericiţilor care încă-l cred “amărâtul” de serviciu şi

patronul “televiziunii poporului”. Şeful televiziunii popoului, mă nagâţ de Caracal, asta eşti!

69 |

Îmi provoacă repulsie să văd la ştiri cum Esca îi prezintă pe guţa şi adrian piticul minunat

încasând bani fără număr pentru tanguirile jalnice. Bani pe care-i strâng cu sacii, şi pe care nu

plătesc nici leţcaie de impozit. Că “impozitele e pentru fraieri”, nu pentru “minoritatea

discriminată”, supusa stereotipurilor, şi pe care am exportat-o cu succes în toată Europa, de

ne spun ăia Gipsyland, nu România!

Toate acestea mă distrug incet, şi VĂ ACUZ PE VOI, cei care sunteţi la fel de oripilati ca

şi mine de ceea ce se întâmplă, cei care gândiţi că maine copilul vostru trebuie să se mute în

altă ţară pentru o viaţă normală, VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate

porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă complaceţi în mlaştina

asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare! Pentru că vedeţi voi, nimic nu e mai plăcut pentru

scârbele descrise mai sus decât nepăsarea şi indiferenţa celor cu bun simţ!

Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ? Din păcate, mă uit la mine, mă uit la voi şi

tare mi-e teamă că nimeni nu o să plătească vreo cotizatie in partidul asta. Trist, dar adevărat.

În România asta, eu nu mă mai regăsesc demult, traiesc doar cu speranţa, utopică evident, că

vom reusi să facem o ţară paralelă în care lăturile şi ororile care ne distrug să dispară!

Noapte buna, România, oriunde te-ai afla!

Cu adevarat, Noapte buna Romania. Pana maine dimineata. Cand o vom lua de la capat. Sau…

poate facem ceva.

Achiziții imobiliare prin Europa – 16.08.2009

În duminica asta stau bine cu imaginația.

În duminica asta mi-am imaginat că încep o călătorie prin Europa.

O călătorie de business, nu ori de care, și în drumul meu voi cumpăra un imobil. Da, în

duminica asta voi cumpăra o casă undeva prin Europa. Și în timp ce imaginația mea mă plasează

deja pe aeroport spre Sttutgart, intru pe internet.

La Pforzheim care este un orășel de mărimea Lugojului găsesc o casă cu parter și etaj,

8 camere, 100 mp construiți la 130 mp de teren cu prețul de 99 000 euro. Stau să mă gândesc

puțin, și îmi amintesc că nu am găsit ceva mai bun la prețul ăsta în Lugoj acum câteva luni. Insist

și găsesc un apartament cu 2 camere la 36 000 de euro.

Consider că Pforzheimul nu e relevant. Trebuie să îmi cumpăr un imobil într-un oraș

mai mare. De exemplu Bremen. Jumătate de milion de locuitori și port la Marea Nordului. Aici

52

70 |

găsesc o casă, e adevărat că nu am foarte multe date, dar o casă în Bremen face 75 000 de

euro. Preț de Germania, deh. La noi e mai scump.

Dacă internetul este mai ieftin decât avionul aș putea să trag o tură prin Spania, să văd

cum stau lucrurile pe acolo. De data asta, într-un oraș mare, cu adevărat mare, Barcelona. Și

nu pot compara orașul ăsta cu nimic de pe aici. Și iată, la 99 000 de euro găsesc un apartament

de doar 28 de mp. Scumpă Barcelona cu adevărat. În Timișoara, cu banii aștia aș putea

cumpăra acum un apartament cu trei camere dichisit. Ce spuneți? Eu mă bag totuși pe

Barcelona. Dar în Madrid? În Madrid găsesc la 99 000 de euro un apartament de 35 mp cu 2

dormitoare. Cel puțin e mai bine decât la Barcelona. Aproape ca la Timișoara.

Să încercăm mai jos în Italia, la Prato un oraș de mărime medie din Toscana cu o bogată

istorie îmi oferă un apartament de 55 mp la 90 000 de euro. La Torino care are cam un milion

de locuitori găsesc ușor un apartament cu două camere în centrul istoric la 70 de mp.

Prețul… 75.000 de euro.

Îmi cade netul. Mă enervez. Aș fi putut cumpăra un apartament mai ieftin la Torino.

Cam ăsta e prețul imobilelor prin Europa. Cam asta e… cu criză sau fără criză. Ce se va

întâmpla la noi în perioada care urmează? Nu știu. Va scădea prețul imobilelor până la valoarea

lor reala și în concordanță cu puterea de cumpărare și piața europeană? Sau va rămâne, cu

ajustările de rigoare, un preț ridicat?

Mă tem că va fi invers. Pentru că la noi toate sunt pe dos.

Legea lui Lavoisier – 11.09.2009

Tocmai ce m-am întors din concediu, Antalya, Turcia… Și ce are asta

de-a face cu imobiliarele? veți spune. Păi să vedem.

Antalya și riviera turcească se întinde pe 200 de km de coastă mediteraneană. Într-o

zonă fără vreo spectaculozitate aparte s-au construit 700 de hoteluri și resorturi și alte câteva

sute de zone rezidențiale destinate exclusiv turiștilor străini. Zona este vizitată de peste 3

milioane de turiști anual și aduce încasări de peste 5 miliarde de euro pentru economia Turciei.

Ceva legătură există, nu?

Lucrările au început acum… 15 ani. Aeroportul deservește peste 45 de destinații, iar

șoseaua expres, funcțională de altfel, este încă în extindere.

Stau să mă gândesc când a început demolarea turismului românesc pe litoral… parcă

acum 15 ani.

53

71 |

Eu nu pot ajunge din Timișoara la Constanța decât conducând vreo 800 de km pe

drumuri proaste. Dacă iau avionul trebuie să trec prin Bucuresti și mă costă 400 de euro. În

Antalya sunt în 2 ore. Mă costă 200 de euro. Și nu trec prin București.

Dacă totuși ajung și vreau să iau masa într-un restaurant banal, mă costă 150 de lei

pentru 2 persoane. În Antalya m-a costat 20 de euro sau 80 de lei. Și toată lumea zâmbea. Chiar

au fost bucuroși că am luat masa la ei.

Dacă vreau să fac și plajă și accept să mă înghesui va trebui să suport gunoaie menajere

și mucuri de țigări peste tot. E adevărat că în ultimii ani se face curățenie des și sunt coșuri de

gunoi din 5 în 5 metri. În Antalya nu sunt coșuri de gunoi, pur și simplu nu e gunoi. Iar parcă

oamenii nu fumează.

Și dacă mă plictisesc de plajă și vreau să mă plimb, în Deltă bunăoară sau în Munții

Măcinului, va trebui să conduc din nou pe aceleași drumuri proaste 100 de km în nord. Din

Antalya poți ajunge în 2 ore la Istambul, Cipru sau Ierusalim. Mă roagă chiar să fac asta. Pe

încercate.

Ne reproșăm unul altuia că suntem balcanici. Măcar de am fi atât de balcanici încât să

construim hoteluri, aeroporturi și să ne bucurăm dacă cineva ia masa în restaurantul nostru.

Și așa cele 5 miliarde de euro ajung în Antalya și nu la Constanța. Conform Legii lui

Lavoisier: ”În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă” .

Vă rog să mă contraziceți.

Mailat sau Francesca – 19.09.2009

Într-una din zilele trecute îmi intră pe ușa biroului un client nou. E un

tânăr de 28 de ani, cetățean italian aflat pe meleagurile bănățene de aproape 10 ani.

Vorbim despre servicii de consultanță imobiliară. Deține în proprietate terenuri agricole

dobândite prin cumpărare și nu mai există titlurile de proprietate originale.

- Cum de au dispărut? îl interoghez pentru a mă lămuri asupra situației.

- Fostul administrator de la firma le-a distrus. Acum ne judeca’m cu el, da’r pa’na atunci avem

nevoie de titluri.

Povestea cu administratorul român care păgubește investitorul italian este destul de

banală pe la noi.

Am auzit de nenumărate ori cum, conaționali de ai noștri care au gestionat cu mai mult

sau mai puțin succes afacerile italienilor în zonă, au plecat cu desaga plină și pârjolind totul în

54

72 |

urma lor. Unele povesti pot fi scoase din 1001 de nopți și vor rămâne întotdeauna povești. Dar

de multe ori, chiar de prea multe ori, colaboratorii români pot fi încadrați ușor prin diverse

articole din Codul Penal pentru acțiunile lor. Eu însumi, am asistat clienți de toate felurile,

români sau italieni, în adunări ale asociaților care s-au sfârșit în instanță. Toți, și repet

toți investitorii italieni din Banat se plâng de prejudiciile cauzate de colaboratorii sau partenerii

de afaceri români și nu din prost management ci din dorința de înavuțire necinstită. Și vă provoc

cu o statistică, eu cred că jumătate din afacerile acestora au fost prejudiciate în mod necinstit

de românii cu care au lucrat. Și vă provoc să mă contraziceți. Aș vrea să pierd.

Iar omul continuă povestea:

- I-am dat ba’ni pe mana’ pentru ca sa cumpara’ pamant pentru firma’ si a cumpara’t pa’mantul

pe numele lui. I-am dat sa’lariu ca’t a cerut pentru ca sa a’scunda toate titlurile de proprietate

si sa’ le distruga’.

- Va trebui să îl dați în judecată pentru a recupera prejudiciul, îi răspund, și încă mai cred în

răspunsuri de felul ăstuia.

- Cine credeți că ne ține partea noua’, italienilor? Avem probleme ma’ri in Romania’.

Saptamana’ asta’ a venit Garda Financiara’ la noi. A patra’ oara’ din ianuarie si am primit o

amenda’ pentru ceva care mai verificasera a’ctele si alta data’, e ilegal zic eu. Contabila’ mea

sa certat cu ei de data’ asta’, si stiti ce i-au spus: “Tu cu cine tii?” Ta’tal meu care e patronul le-

a spus ca’ noi am venit in Romania’ cu ba’ni, ca’ am adus utilaje agricole si am construit silozuri,

avem moara’ si camioane de transport. Sunt din ba’nii si munca’ noa’stra. Nu era nimic inainte

sa venim noi acolo. Si stiti ce i-au zis: “Ati venit in Romania’ sa cumpa’rati pamantul cu 200 de

euro si sa ne f***ti fetele. De ce nu v-ati dus in alta parte, in Ungaria’ sau in Austria’? “ Asa’ se

vorbeste cu cineva care plateste impozit la stat roman de 600 000 de euro pe an’?

Saptamana’ trecuta’ au venit cei de la Sapard si au zis ca ne iau ba’nii inapoi ca’ am

gresit o licitatie cand am construit ferma de porci. Ferma am facut-o in 2003 si toata lumea de

la ei s-a’ uitat la acte si nu a zis nimic. Acuma’ ei zic ca’ nu e bine licitatia’, dar actele atunci ei

le-au aprobat. Iar ferma e acolo si oricine poate sa’ vina si sa’ vada ca’ e mai mare decat in

2003. Dar ei au zis ca’ nu ii intereseaza lucrurile astea’.

- Poate ca v-ati certat cu cine nu trebuie…, încerc să găsesc eu explicații.

- Cu cine sa’ ne certam? Avem 50 de angajati si platim impozit la toti. Daca’ vine ta’ranul sa’

vand 2 saci de grau, cumpara’m si 2 saci si nu facem verificare. Am zis la tarani sa deschida la

banca’ cont si primeste banii direct la banca’, ca sa nu fie discutie. Tot satul are cont la banca’

73 |

si banca’ castiga’ comision de la noi. Iar cand mergem la banca’ sa cerem reducere la comision

pentru noi si toata lumea sta’m 2 ore la rand. Ce nu e bine?

Și nu știu de ce, dar îl cred pe omul ăsta. Deși pare o poveste desprinsă din 1001 de

nopți, eu îl cred. Pentru că trăim în țara poveștilor din 1001 de nopți. Pentru că, recunosc

atitudinea funcționarilor statului român. Pentru că știu de ce sunt în stare conaționalii mei

pentru câțiva bani câștigați ușor. Pentru că înțeleg de ce “nu se absorb fondurile europene”.

Pentru că stau la coadă la banca care trăiește din banii mei.

Cunosc foarte bine care este părerea noastră despre italieni și afacerile lor aici. Este

suficient să urmărim filmul Francesca, al lui Bobby Păunescu care a produs furori la bienala de

la… Veneția. Da, Veneția. După cum știm cu toții ce părere au ei despre noi. Mailat &

Compania sunt un exemplu revelator în acest sens.

Dar, până una-alta italienii au înființat afaceri prospere pe aici, iar dacă mă gândesc la

Timiș și zonă, pot spune că au construit silozuri și mori, au ridicat fabrici de mozzarela și

prosciutto. Pantofii Gucci și Geox se fabrică la Făget sau Dumbrava, parcul industrial italian de

la marginea Timișorii are peste 700 de hectare, iar societățile italiene de construcții cu sediul

aici au filiale în Serbia sau Ucraina. Este adevarat că dețin jumătate din istorica Piață a Unirii,

dar clădirile sunt încă la locul lor, complet renovate de arhitecți și meșteri aduși de la Florența

sau Pisa. Este la fel de adevărat că barurile și pizzeriile italiene de pe aici sau oriunde, cochete

de altfel, sunt neîncăpătoare pentru frumusețile autohtone, dar eu cel puțin nu am auzit că

vre-una din ele să rămână cu “onoarea nereperată” semnificativ de partenerul lor.

Și toate au fost făcute în stilul lor particular, cu oameni bine îmbrăcați, niciodată

punctuali și veșnic schimbători, vorbind prea mult și prea tare pentru urechile noastre, dar într-

o română din ce în ce mai bună și gesticulând în permanență într-un stil de “je m’en fous”. Dar

dacă ne gândim puțin, vă rog să-mi spuneți: Câți de “ai noștri”, dintre cei care au țepuit și

păcălit pe “ai lor” au ajuns să plătească cu adevărat pentru ce au făcut. Eu nu cunosc pe nici

unul. Sau câți dintre “ai lor” au renunțat pentru totdeauna să lucreze cu “ai noștri” după ce au

fost păcăliți de atâtea ori. Cred din nou că nici unul. Toate într-un stil de “je m’en fous”.

Iar până la urmă cred că doar “ai noștri” sunt vinovați că avem pe aici, prin Banat cu

precădere investitori italieni și nu elvețieni, britanici sau suedezi. Poate nu suntem destul de

interesanți pentru elvețieni, britanici sau suedezi, dacă tot credem că aceștia sunt mai buni.

Dar oare ne-am fi înțeles mai bine cu ei?

74 |

Hercules și popoarele migratoare – 20.09.2009

Poate ați auzit de Băile Herculane. Nu sunt la fel de căutate azi ca

Baden bei Wien sau Gyula, unde concetățenii mei preferă să gonească în week-enduri la

relaxare. Să vă povestesc câte ceva despre ea.

Băile Herculane sunt situate în Caraș-Severin la granița cu Mehedinți și Serbia, într-o

zonă montană feerică și încă sălbatică. Clima are influențe mediteraneene iar apele

hipertermale ajung la 60 de grade Celsius. Au descoperit-o pentru prima dată romanii, care i-

au închinat altare lui Hercules, minunați de puterea tămăduitoare a apelor de aici. Popoarele

migratoare de după ei le-au distrus. Mai târziu austriecii le-au dezgropat și au clădit un

impresionant complex de băi publice, hoteluri, apeducte și sanatorii într-un încântător baroc

european. Băile care acum sunt evitate de volkul bănățean erau vizitate de nobili și împărați.

În 1852 Franz Iosif le considera “cea mai frumoasă stațiune de pe continent”. Comuniștii au

adus turismul de masă, construind hoteluri cu sute de camere și ștranduri publice. În anii ’80

se ridică pe locul apeductelor antice pentru protipendada comunistă Hotelul Roman la temelia

căruia aveau să fie îngropate ruine de 2000 de ani.

Prin 2001 vântul schimbării începe să se simtă și în acest colț uitat de țară. O companie

română Argirom International S.A. deținută de un deputat PSD de Caraș-Severin și câțiva

polițiști de rang superior cumpără Hercules S.A. pentru 1,5 milioane de dolari. Argumentul

privatizării de acest fel: “avându-se în vedere specificul balneoclimateric și renumele societății

comerciale Hercules S.A. - Băile Herculane, starea de degradare avansată a bazei materiale,

procedura de privatizare se va derula pe bază de negociere cu ofertanți care să se angajeze la

un program de investiții stabilit de acord cu Ministerul Turismului, care să conducă la

reabilitarea acestei stațiuni”.

Ce se mai întâmplă azi, în 2009 toamna cu Băile Herculane?

Băile Hebe, Venera și Neptun sunt într-o stare avansată de degradare și sunt închise.

Hotelul Decebal stă să se prăbușească, înconjurat de grămezi de moloz și marmură spartă,

Casinoul degradat e parțial ocupat de o cofetărie modestă, parțial de un muzeu care nu a avut

vreodată vizitatori. Câteva hoteluri au fost vândute cu 4,5 milioane de euro pentru a acoperi

datorii făcute în fotbal și politică de patronii de doi lei ai stațiunii, iar Băile Sulfuroase cândva

pline de nobilimea europeană sunt populate acum de șoareci și vagabonzi. Doar statuia lui

Hercules ridicată pe la 1847 privește într-un etern impasibil la zvârcolirile prezentului.

55

75 |

Imobile de o frumusețe aparte aflate în patrimoniul cultural european pot fi eventual

decoruri pentru filme de război mai degrabă decât atracții turistice. Romantismul s-a

transformat în tragedie romantică la Băile Herculane. Asemenea popoarelor migratoare de

altădată, hoardele de șmecheri din zilele noastre au transformat o perlă într-un ciob de sticlă.

Un ciob de sticlă prin care se vede strâmb viitorul acelui loc cândva frumos… Și credeți-mă că

era frumos.

Nimic nou pe frontul de est – 27.09.2009

Ajung la București pentru treburi la Ministerul Justiției. Și dacă tot sunt

aici, mă hotărăsc să vizitez Târgul Imobiliar Național care se desfășoară în 24-27 septembrie în

Piața Constituției.

Atât de pompos numitul “Târg Național” ocupă scuarul din fața Casei Poporului, în zona

interzisă circulației, pe o suprafață de câteva sute de metri pătrați. Intru în zona îngrădită în

care se desfășoară manifestația și constat că de data asta ofertele imobiliare și-au găsit locul

într-un cort, în mijlocul unei parcări care vrea să prezinte ofertele auto ale sezonului. Deci ar fi

cam un târg mixt auto și imobiliar în același timp.

Traversez parcarea care prezintă câteva berline, câteva jeepuri, un cabriolet

decapotabil și o barcă cu motor pentru șmecherii de București și intru în sfârșit în cortul ce

găzduiește târgul imobiliar.

Marele târg cuprinde vreo douăzeci de firme, mai mult sau mai puțin imobiliare,

așezate pe două rânduri. De departe iese în evidență un stand destinat promovării proiectului

Cosmopolis, un cartier rezidențial care se va construi în NE Bucureștiului după principiul 60%

spațiu verde – 40% oraș. Conceptul e interesant și mi-am propus să urmăresc evoluția

proiectului. Deocamdată totul e pe hârtie.

În rest, câteva bănci și IFN-uri în căutare de clienți pentru credite imobiliare, câțiva

intermediari, din astea. Dezvoltatorii imobiliari prezenți sunt de mâna a doua și nu dau nici

de Immoeast, nici de Colliers International sau Avrig 35. Ceva firme din provincie încearcă să

își facă cunoscută oferta în capitală: Brașovul vine cu “Valea cu flori”, iar Sălajul cu “Poiana

florilor” adevărate “perle” ale marketingului și deocamdată doar atât.

Materialele promoționale dinăuntru și automobilele de afară sunt singurele elemente

strălucitoare ale târgului imobiliar ”național” de anul ăsta. La ieșire, aflu că automobilele sunt

de fapt de închiriat și nu de vânzare.

56

76 |

Cam bate vântul prin Piața Constituției în anul ăsta. Poate va fi mai bine la anul. În rest,

nimic nou pe frontul de est.

P.S. Organizatorii târgului prezintă pe site-ul propriu un mare succes comercial:

vânzarea prin licitație inversă a primei case. Licitație inversă, adică… câștigă cine dă mai puțin.

Cum spuneam, nimic nou pe frontul de est.

E pur si muove… Radisson – 07.10.2009

Sosiți ieri în București pentru o declarație de rutină, patronii Radisson

Invest au fost astăzi arestați preventiv pentru 29 de zile. Presa locală și națională înfățișează pe

larg evenimentul. Ceea ce nu au reușit, într-un fel sau altul, anchetatorii din Timișoara, au făcut

cei din București. Teoriile care se vehiculează în presă sunt pertinente. Cu atât mai mult cu cât

acum a devenit public și rechizitoriul împotriva inculpaților. Eu rămân pesimist privind

posibilitățile de recuperare a banilor, așa cum am mai spus și în posturile mele anterioare, dar

constat că ”totuși se mișcă”. Vom urmări împreună evoluția evenimentelor.

Până una alta… aviz amatorilor.

Statul maximal – 14.10.2009

În teoria politică se vorbește despre Statul minimal și despre Statul

maximal.

Să le luăm pe rând.

Individul este rațional și își poate asigura prin propriile forțe câștigul. El nu are nevoie

de protecția sau intervenția nimănui pentru că nimeni nu-i cunoaște mai bine interesul decât

el însuși. Totodată, el fiind cel care își cunoaște cel mai bine interesul, individul va găsi și cele

mai eficiente mijloace de a-l obține. Deci intervenția statului nu se justifică în acest sens. În

urma acestor argumente gândirea liberală conchide că intervenția statului nu numai că nu se

justifică ci, de cele mai multe ori este ineficientă. Individul își este sieși suficient atât timp, cât

are un cadru legal ce îi asigură șanse egale cu ceilalți la obținerea de profit. Fiind rațional,

individul nu are cum să-și dorească decât ceea ce este bine pentru el. Dintr-un impuls natural,

autoconservarea, individul va tinde să-și maximizeze utilitatea. Orice intervenție “în sprijinul”

său i-ar putea fi o piedică în ceea ce el își propune. În urma acestor argumente gândirea liberală

57

58

77 |

conchide că intervenția statului nu numai că nu se justifică ci, de cele mai multe ori este

ineficientă.

Și cam asta e tot, asta e Statul minimal care pune în prim plan individul și intervine cât

se poate de superficial în viața oamenilor. Să vă dau un exemplu: Marea Britanie.

Și să trecem mai departe.

Pe de altă parte există Statul maximal, rod al teoriilor politice de stânga care consideră

individul incapabil să își poarte singur de grijă și se oferă să intervină legiferând în detaliu toate

aspectele vieții cotidiene și dirijând prin instituții și corpul de funcționari economia, sănătatea

sau circulația pe drumurile publice. În cazul în care majoritatea indivizilor ce compun o

societate nu se bucură de o situație materială suficient de bună este necesar ca statul să se

ocupe de această problemă. Statul are mai multe mijloace la îndemână pentru a rezolva

problema decât un singur individ.

Să vă mai dau un exemplu: Rusia, sau … România.

Am terminat.

Și consecințele:

Să luăm ca exemplu zona Pipera din București în care economia liberă și indivizii au

construit zone rezidențiale cochete, parcuri tehnologice și clădiri de birouri, multe clădiri de

birouri. Iar statul, prin instituții și corpul de funcționari intervine. Calculează impozite,

sancționează întârzierea în plata lor, etc. în numele bunăstării generale. Nu ar fi potrivit ca

acolo să se construiască elemente de infrastructură pentru că, în înțelepciunea sa, Statul

maximal dirijează eficient impozitele percepute în Pipera spre zone mai defavorizate, Valea

Jiului spre exemplu. Infrastructura în zona Pipera se va construi mai încolo…

În Marea Britanie, Statul minimal ar fi asigurat cadrul instituțional, organizatoric și fiscal

necesar pentru ca în zona Pipera, economia liberă și indivizii, să construiască drumuri suficient

de largi, rețele de fibră optică suficient de bune și relee pentru telefonia mobilă suficient de

puternice pentru ca această zonă să crească. După care, ar fi asigurat cadrul instituțional,

organizatoric și fiscal pentru ca Valea Jiului să crească prin investițiile… companiilor din Pipera,

spre exemplu.

Evident că nu e atât de simplu. Dar am putea măcar să încercăm să facem ceva și în

direcția asta. Și cu siguranță nu înființând câteva instituții noi “pentru intervenție” cum ar fi

Agenția Națională pentru Dezvoltarea Zonelor Miniere sau Agenția Națională pentru

Dezvoltarea și Implementarea Programelor de Reconstrucție a Zonelor Miniere. Instituții care

funcționează oricum ineficient din impozitele plătite de noi, cei din Pipera sau aiurea.

78 |

După 20 de ani – 18.10.2009

În timpul unui drum la București, s-a întâmplat să trec prin

dreptul Bibliotecii Naționale. Mai exact prin dreptul “noii” construcții care trebuia să

găzduiască sediul Bibliotecii Naționale a României. Pe Splaiul Unirii, în mijlocul Bucureștiului,

de peste 19 ani zace abandonat un imens șantier de construcții. Pe un indicator ce pare nou e

consemnat: Șantier în lucru, Biblioteca Națională a României, data începerii lucrărilor:

18.03.2009, durata lucrărilor 30 de luni. Nu văd vreun muncitor și nici nu constat agitația atât

de obișnuită pentru un șantier de construcții. Pot să pun pariu cu oricine că durata lucrărilor va

fi lungă, nesperat de lungă. Calea spre educație e lungă la acest popor, nesperat de lungă.

Noroiul și buruienile înving pentru încă o generație. Se va clădi mai încolo. Cândva.

Pe împrejmuirea care înconjoară imensul șantier văd lipite câteva afișe: Mincinosul – în

premieră absolută și Toamna Manelelor cu Marius Babanu. Până la urmă de ce am avea nevoie

de o Bibliotecă Națională.

Puțin mai jos, în negru și alb, un alt afiș: 1989-2009 Degeaba. Și până la urmă au

dreptate.

Succesuri și vouă.

Memento mori – 05.11.2009

Am ieșit de pe autostrada “soarelui” pe la Drajna și ne îndreptăm

spre Slobozia. Întâmplarea făcea să ajung în acest oraș. Eu care locuiesc în Timișoara și

călătoresc foarte rar, nu ar fi trebuit să ajung niciodată în Slobozia. Conștient de acest lucru

eram atent să îi observ intrarea.

Imediat după tabla de intrare și înainte de orice urare de “bun venit” se întinde un

imens cimitir. Intrarea în Slobozia e, de fapt, intrarea într-un imens cimitir. Zona puțin vălurită

face să se observe mai bine întinderea acestuia și desimea mormintelor. Se ivesc câteva capele,

printre arborii pe jumătate dezgoliți de frunze și o biserică dărăpănată imediat în dreapta

intrării. Tristă priveliște.

Dacă mă gândesc mai bine, la intrarea în oricare oraș din România, imediat după tabla

de intrare și înainte de orice urare de bun venit se întinde, mai mare sau mai mic, un cimitir. A

trebuit să ajung la Slobozia ca să realizez acest lucru.

59

60

79 |

Atunci când intri în Timișoara, dacă vei veni dinspre nord, de la Lipova sau Arad

bunăoară, te întâmpină Cimitirul Eroilor și cel Evreiesc. Aici avem chiparoși, dar pe vremea asta

copacii sunt, ca și la Slobozia, pe jumătate dezgoliți. La fel ca la Slobozia, capelele se înalță

dărăpănate si cu zugraveala scorojita in acelasi ocru trist. Oamenii sunt la fel de tristi, in fata

cimitirelor, atunci cand intrii in orice oras din Romania.

Și aceleași cimitire te întâmpină și când intri în Arad sau Deva sau Lugoj dinspre

Timișoara. Aceiași oameni triști la intrarea în oraș.

În vechime, necropolele au fost clădite la marginea cetății pentru a feri oamenii de

molime și a păstra târgul curat. Strămoșii au fost uitați acolo.

Dar dacă veți merge la Sighișoara și veți urca în cetate la Biserica din deal, veți vedea că

acolo, morții sunt în mijlocul cetății, în mijlocul zidurilor pe care le-au clădit și a orașului pentru

care au luptat și care se păstrează curat și fără molime cu morții și cu vii săi. Eu nu am văzut un

cimitir mai trist dar mai frumos în tristețea lui decât cel din deal de la Sighișoara, în mijlocul

cetății.

Și oare de ce nu știm noi, românii, să ne întâmpinăm oaspeții care ne intră în cetate cu

bucurie și nu cu tristețe. Și oare de ce nu știm noi, românii, să ne clădim cimitire, la marginea

sau în mijlocul cetății, dar să le clădim cu respect pentru înaintașii noștri, tot așa cum ne clădim

casele și grădinile cu respect pentru viața noastră.

Și oare de ce ne amintim de ei doar de ziua… morților?

Ascuns după nas grec – 08.11.2009

Se spune despre noi că suntem balcanici și fanarioți.

Rectific, noi spunem despre noi, mai ales atunci când vrem să scoatem în evidență

tarele complexei noastre societăți, noi deci, spunem că suntem balcanici și fanarioți. Suntem

fanarioți în dezvoltarea urbană, în organizarea infrastructurii, în obiceiurile constructorilor și în

tot ce e legat de civilizația imobiliară sau ori de care ar fi ea. În toate astea, suntem fanarioți.

Și de unde ne vine acest apelativ? Dacă țin eu bine minte ceva istorie, are legătură cu

domniile fanariote, cu acea epocă a istoriei noastre în care partea de țară de la sud și est de

Carpați a fost dominată politic și economic de nobilimea greacă originară din cartierul grec al

Istambului numit Fanar. Celebrul cartier al grecilor din Istanbul, cu străzi întortocheate, dar

bine pavate, care adesea se împletesc într-un urcuș abrupt, este cunoscut în istoria noastră,

datorită abilității familiilor: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Sutu, Mavrogheni,

61

80 |

Hangerli, Rosetti, Callimachi, Racovita şi Ghica de a obține funcții sau tronul Țărilor Române.

Aceste 11 familii fanariote au “administrat pentru Înalta Poartă” începând din 1711 Moldova

și din 1715 Țara Românească. Și au făcut-o peste 100 de ani. Am învățat că de aici, de la acești

oameni și din acea epoca ni se trag toate relele care ne guvernează civilizația prezentului.

Apropos, ați fost în Fanar? Poate măcar la vreun meci de cupă Steaua-Fenerbahce. Dar

pe străzile din Fanar ați fost vreodată? Eu am fost acolo. Și mi-a plăcut, ar fi sincer să vă spun.

Cartierul istoric este unul din cele mai frumoase din cele ce am văzut. Zona are o poziție

pitorească pe malul european al orașului și este străjuit de golful Cornul de Aur. Monumentele

istorice ale locului cum ar fi clădirea Patriarhiei Grecești sau Biserica Ortodoxă Bulgară sunt

bine întreținute. Străzile sunt curate și bine luminate. Oamenii mi s-au părut primitori.

De-a lungul timpului, dezvoltarea urbanistică a Fanarului a fost restricționată de dealuri

și de zidurile bizantine ce datează din secolul al V-lea. Parțial vizibile, acestea se întind de la

Marea Marmara la Cornul de Aur și înconjoară dinspre apă cartierul. Deși ridicate de împăratul

Theodosius al II-lea între anii 412 şi 450, în zona Cornului de Aur, o importantă parte din ruinele

turnurilor și din ziduri a fost demolată între anii 1984 și 1987 pentru fluidizarea traficului și

crearea unor spații verzi de-a lungul țărmului.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, influențele grecești care își aveau reședintele în jurul

Patriarhiei încep să părăsească Fanarul, mutându-se la Tarabya, Kurucesme sau Arnavutkoy,

pe malul Bosforului. Datorită funcționarilor și meșteșugarilor care au rămas, cartierul și-a

păstrat identitatea greacă, dar numărul familiilor musulmane era în continuă creștere.

Incendiul din 1870 și cutremurul din 1894 au permis o puternică industrializare a zonei

și o îndesire a spațiului construit.

Mie mi-a plăcut Fanarul. Și sincer vă spun că nu seamănă nici cu Craiova și nici măcar

cu Bucureștiul istoric. Cum spuneam, străzile sunt curate, clădirile renovate, iar oamenii

primitori.

Și atunci de unde apelativul de fanariot? Poate că încercăm să ne ascundem, din nou,

trăsăturile particulare ale civilizației noastre. Nu ar fi mai bine, poate, să încercam să îndreptăm

aceste particularități. Poate ar fi mai bine să curățim străzile și să renovăm clădirile și să ne

primim cum se cuvine oaspeții. Poate…

81 |

Un ghid mai bun decât toate almahele – 15.11.2009

Am găsit un Ghid de evitat “țepele” date de dezvoltatorii imobiliari. Mi

s-a părut util și, prin urmare, îl postez.

Alegerea unui dezvoltator cu scrisoare de garanție bancară, cu proiecte finalizate și

asistența unui avocat sunt soluții care reduc riscurile cumpărătorilor

Dacă în trecut dezvoltatorii făceau adesea contractele de vânzare a apartamentelor

după bunul plac, în prezent cumpărătorii au posibilitatea să se asigure mai mult. Asta pentru

că acum cei care vor să vândă acceptă mult mai ușor negocierea unor contracte ferme, cu

clauze de asigurare a cumpărătorilor. După țepele din trecut, aproape totul depinde acum de

cumpărători.

Există încă foarte mulți oameni care au de dat zeci de mii de euro la bănci pentru casa

dorită, dar pe care nu o vor avea niciodată fiindcă dezvoltatorii au intrat în faliment. Alții riscă

să fie dați afară din casa pusă garanție pentru a cumpăra o locuință nouă care nu s-a mai

construit. Mai sunt, de asemenea, extrem de mulți cumpărători care trebuiau să aibă cheile de

la viitoarea lor casă încă din 2008, dar nu se pot bucura de aceasta, fiind amânați cu lunile, în

continuare.

Vina pentru toate acestea nu o au doar dezvoltatorii, sau criza actuală. Și cumpărătorii

au partea lor de vină fiindcă s-au grăbit să semneze contracte cu ochii închiși, fără a încerca să

se protejeze într-un fel. De condamnat este și atitudinea băncilor, care au dat credite oricărui

dezvoltator și oricărui potențial cumpărător. Nici legislația românească nu a ajutat cu nimic în

sensul protejării investițiilor, așa cum se întâmplă în Vest. Cu toate acestea, au existat și în anii

trecuți cumpărători care au deschis ochii mai bine când au negociat cu un dezvoltator. Cu atât

mai mult ar putea cumpărătorii să fie prudenți acum, când deschiderea vânzătorilor spre

negociere este mai mare.

Cum cumpărăm cu riscuri minime

Decizia cumpărării unui apartament trebuie corelată cu asistența unui specialist. Legislația

românească nu oferă decât o vagă protecție a cumpărătorului în absența unei atitudini active

a acestuia în sensul informării specializate. Sunt importante atât alegerea dezvoltatorului, cât

și modul în care se negociază clauzele din contract. „Există metode prin care se pot achiziționa

apartamente off-plan într-un mod diligent (văzând istoricul unor proiecte deja finalizate de

respectivul dezvoltator, negocierea contractului), astfel încât drepturile și obligațiile părților să

fie bine stabilite”, a declarat Mihai Cuc, avocat partener SCA Enescu & Cuc. Scrisoarea de

62

82 |

garanție bancară este, de asemenea, una dintre metodele de minimizare a riscului

cumpărătorului. „Refuzul vânzătorului de a pune la dispoziție garanții contractuale ridică mari

semne de întrebare asupra seriozității dezvoltatorului și chiar asupra bonității sale, când nu

poate furniza o scrisoare de garanție bancară”, a declarat Cristina Maxim, avocat partener

Boștină și Asociații.

La acestea se poate adăuga autentificarea la notar a promisiunii de vânzare-cumpărare,

în care să se prevadă „dreptul promitentului cumpărător de a dispune rezoluțiunea

contractului în caz de culpă a dezvoltatorului fără alte formalități, în baza pactului comisoriu

de grad IV”, declară avocatul Laurențiu Veteleanu. „În acest din urmă caz, am avea situația în

care promitentul cumpărător poate să-și recupereze banii direct prin executarea silită a

conturilor bancare sau a bunurilor dezvoltatorului imobiliar”, adaugă Veteleanu.

Până să se ajungă la așa ceva însă e bine să se evite dezvoltatorii „no name” sau măcar

cei care refuză să ofere o scrisoare de garanție bancară. Simpla întabulare a unei promisiuni de

vânzare-cumpărare nu-l protejează pe cumpărător de riscul neexecutării contractului de către

vânzător. Astfel, „dacă dezvoltatorul nu poate finaliza imobilul la termenul stabilit, simpla

existență a unei promisiuni întabulate nu-i este de folos cumpărătorului, care nu are niciun

interes să o transforme în instanță în contract de vânzare-cumpărare, daca nu există un imobil

finalizat”, precizează Cristina Maxim.

Banii din penalizari, falsa consolare

Dacă un proiect este în curs de finalizare, dar are întârzieri, discuția se poartă doar în

cazul în care contractele au fost semnate cu clauze favorabile atât vânzătorului, cât și

cumpărătorului. Dezvoltatorul trebuie să fie însaă solvabil. În alte situații nu prea există șanse

de recuperare, parțială sau totală, a banilor de la dezvoltatori, în cazul în care cumpărătorul

alege rezoluțiunea (denunțarea) contractului. Cu alte cuvinte, dacă dezvoltatorul e insolvabil și

contractul nu a fost bine făcut, banii sunt ca și aruncați pe geam, situație în care se află foarte

mulți dintre cei care și-au propus să cumpere un apartament în anii trecuți.

Dacă însă dezvoltatorul este solvabil și contractul e bine făcut, întârzierile fără sfârșit în

predarea apartamentului pot da ocazia cumpărătorului ca, asistat de un avocat, să-și

recupereze într-un târziu banii. Totul depinde și aici însă de fiecare contract în parte.

Acceptarea încasării banilor de la dezvoltator de pe urma penalizărilor de întârziere e doar o

falsă consolare dacă se pune în balanță valoarea actuală a apartamentelor și suma care s-a

plătit la prețul vechi. „A te mulțumi cu banii din penalizări este bine pe termen scurt, dacă

83 |

dezvoltatorul are capacitatea de a finaliza proiectul și rămâne în piață, dar e greșit pe termen

lung”, declară Veteleanu.

Trecut fără… speranță

În cea mai mare parte, contractele din trecut s-au făcut pe grabă, iar dacă potențialul

cumpărător încerca să negocieze era trimis la plimbare. Frecvent, dezvoltatorii înființează firme

dedicate pentru fiecare proiect imobiliar, astfel încât singurul bun din patrimoniu constă în

terenul aferent investiției. În ceea ce privește disponibilul financiar din conturi, acesta este

utilizat imediat, în general, în activitatea curentă a dezvoltatorului. „Dacă au fost făcute

contracte cu astfel de dezvoltatori, recuperarea efectivă a banilor devine foarte dificilă. Au

existat cazuri în care banii au fost recuperați, dar numai pentru situațiile în care dezvoltatorii

realizaseră proiectul și aveau astfel ceva de pierdut, fie și numai pentru reclama negativă ca

urmare a litigiilor”, explică Mihai Cuc.

Varianta executării dezvoltatorului, dacă e în insolvență, este cea mai lungă cale, dar

uneori de neevitat. În acest caz, dacă vânzătorul are bani de la bănci, cumpărătorul, dacă va

primi ceva, va primi abia la urmă, după bănci și furnizorii de materiale. „Poate că dacă îi dădeam

în judecată la sfârșitul lui 2008 recuperam ceva bani, acum nu mă mai aștept să primesc ceva”,

spune Dragoș Dehelean, unul dintre păgubiții proiectului Planorama. „Dacă dezvoltatorul are

doar o problemă temporară cu lichiditatea, cumpărătorul își poate negocia măcar niște garanții

în schimbul întârzierii la restituirea banilor”, a precizat partenerul firmei Boștina și Asociații.

Străini de situație

Nu există diferențe importante între cumpărătorii străini și cei români. În cazul

proiectelor cu probleme mari, ambele categorii doresc recuperarea banilor fie amiabil, fie în

instanță. „Chiar dacă în spatele afacerilor cu proiecte imobiliare se află deseori tot străini,

«țepele» se datorează legislației lacunare a României și absenței unor măsuri de siguranță

juridică a operațiunilor întreprinse în interiorul granițelor țării noastre”, a declarat Mihai Cuc.

Acesta a enumerat câțiva dezvoltatori de proiecte care au fost sau urmează a fi dați în judecată

de către clienți străini, amintind MRI Residence, South Pacific, Casarom Arad.

Despre urâte miresme și despre istoria lor – 21.11.2009

Pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, pe dealurile

molcome ale Prahovei și Dâmboviței și-au făcut apariția câțiva samsari de pământuri. Căutau

moșii mici și așezate în vale, în luncile umede ale râurilor, stârnind uimirea localnicilor prin

63

84 |

prețul ridicat pe care îl ofereau pentru cele mai proaste pământuri. Erau agenții veneticilor

sosiți prin târgul Bucureștiului, ale unui soi nou de venetici, poposiți aici de prin Englitera și

Francia sau nemți și unguri de prin Imperiul Cezaro-Craiesc. Boierii cei vechi, împuținați de

ruina agriculturii și părăsiți de moșneni plecați prin târguri spre o mai lesne pricopseală au

primit cu bucurie pe noii vizitatori și s-au lepădat repede de luncile și noroaiele moșiilor lor.

Apoi veneticii au sosit pe malurile râurilor, au tocmit de prin crâșme țărani voinici și s-au pus

să sape fântâni și să pompeze o apă împuțită și noroioasă umplând câmpurile cu mireasma

sevei pământului, petrolul. Se zicea despre apa aceea că are puterea de a mișca vapoarele

marilor și locomotivele noilor drumuri de fier ce brăzdau șesurile și munții Europei. În curând,

noi valuri de întreprinzători și aventurieri, venetici și romani, vor lua cu totul locul vechilor

stăpâni și obiceiuri ale pământului.

Aceasta avea să fie prima mare speculație imobiliară din istoria modernă a României.

În curând, sute de mii de hectare de teren de la poalele Carpaților sudici aveau să fie

transformate fundamental. Pășunile și livezile de meri vor fi înlocuite cu câmpuri de sonde,

grădinile vor fi tăiate de rețele din sârmă ghimpată, iar râurile, altădată limpezi, vor purta din

acest moment și pentru totdeauna valurile de hidrocarburi.

Mai întâi a fost Steaua Romana la 1895, apoi Astra Romana și Creditul Minier pe la

1910. Noile societăți erau proprietare a sute de mii de hectare de teren și au concesionat de la

tânărul stat român dreptul de a exploata bogățiile ce zăceau sub acesta. Iar dealungul timpului,

după cum a fost vrerea Domnului și puterea marilor națiuni, mai mult decât voința noastră,

proprietatea asupra acestor companii împreună cu imensele lor proprietăț imobiliare a trecut

de la germani la franco-britanici și apoi la sovietici. Să nu ne întrebăm deci peste poate

despre privatizarea Petrom sau vânzarea Rompetrol după cum să nu ne mâniem degeaba

citind concesiunea Sterling Resourses.

Cap de neamț – 01.12.2009

De la fereastra noii sale reședințe de pe Podu’ Mogoșoaiei, principele

Carol al Pricipatelor Unite ale Valahiei și Moldovei, citește depeșa primită de la Sigmaringen de

la tatăl său Carol Anton. Aștepta de mult această depeșă și probabil din acest motiv i se părea

că această dimineață cețoasă de primăvară a anului 1867 este o zi mare. O zi mare pentru

domnia sa, de curând începută, o zi mare pentru aceste mici principate de sub suzeranitatea

Înaltei Porți Otomane unde destinul său, voința preamăritei sale familii i-au călăuzit pașii.

64

85 |

Ceruse părerea tatălui său într-o chestiune tehnică importantă. Țara pe care trebuia să

o conducă era una dintre cele mai sărace și primitive ale Europei. Măsuri grabnice și radicale

de modernizare se impuneau. Dorea pentru această națiune dezvoltarea instituțiilor și crearea

elementelor de infrastructură moderne după modelul celor în care fusese crescut și educat în

Franța și Prusia. Dorea în același timp ca aceste elemente de modernitate să subțieze pe cât se

va putea legăturile istorice cu Marele Turc și întărirea celor cu patria sa mamă, Germania.

Ceruse deci tatălui său, recomandarea pentru construcția unei căi ferate care să străbată

întreaga țară de la malurile Dunării și până în nordul Moldovei, iar acum primise nu doar

încurajarea călduroasă în favoarea demersului său ci și susținerea puternică a unei companii

germane, dintre cele mai reputate și solide financiar care să realizeze această construcție.

Întreprinderea începea sub cele mai bune auspicii.

În lunile care vor urma, proiectul pentru construcția căilor ferate va sosi de la Berlin de

la Heinrich Strousberg & Sie GmbH. E adevărat că regele nu discutase această chestiune decât

cu câțiva dintre apropiații săi și nu adusese problema pe masa guvernului, ceea ce era ilegal,

dar scurta sa experiență printre români îi dovedise că lucrurile vor merge mai repede dacă

funcționărimea locală este ținută departe de aceste probleme pe care cu siguranță nu le

înțelege la adevărata lor valoare. Proiectul avea susținători importanți în ambele partide, liberal

și conservator, iar la momentul potrivit acei oameni luminați vor reuși să convingă pe

parlamentari despre necesitatea realizării lucrărilor și bunăstarea economică și înălțarea

intelectuală pe care le poate aduce această linie de fier.

În anii care vor urma, principele va regreta amarnic hotărârea luată, atunci când

“reputata” companie germană va da faliment. În acele momente întreaga lume îi va fi

împotrivă, Parlamentul român și presa independentă, Imperiul German și Inalta Poartă și puțin

avea să lipsească ca să nu plătească cu tronul greșeala catastrofală pe care o făcuse dând credit

unor interese economice străine fără să țină cont de voința poporului care îl primise cu atâta

bucurie cu doar câțiva ani mai devreme.

Atunci, ceea ce trebuia sa fie cea mai stralucită întreprindere economică din Balcani și

inițiativa care va transforma tânărul regat român într-o dinamică națiune la poarta Europei

civilizate, se va dovedi o mare speculație mobiliară și imobiliară pe care poporul și regele său o

vor plăti foarte scump.

Peste ani și ani, un premier atotputernic din aceeași țară de la poarta Europei civilizate,

va da curs recomandărilor călduroase venite de la “tatăl său” de peste ocean și, fără voința sau

măcar cunoștința poporului prin bunăvoința căruia fusese uns premier, va găsi pe cale să

86 |

concesioneze unei reputate și solide financiar companii americane construcția unei autostrăzi.

E adevarat că premierul nu discutase această chestiune decât cu câțiva apropiați ai săi și nu

aduse problema pe masa guvernului, ceea ce era ilegal, dar scurta sa experiență de premier îi

dovedise că lucrurile vor merge mai repede dacă funcționărimea locală este ținută departe de

aceste probleme pe care cu siguranță nu le înțelege la adevărata lor valoare. Proiectul avea

susținători importanți în ambele partide, din stânga și din dreapta arenei politice, iar la

momentul potrivit acei oameni luminați vor reuși să convingă pe parlamentari despre

necesitatea realizări lucrărilor și bunăstarea economică pe care le poate duce această linie de

asfalt epocală.

În anii care vor urma, premierul va regreta amarnic hotărârea luată, atunci când

“reputata” companie americană va întârzia nejustificat și extrem de păgubitor lucrările. Cu

siguranță știți că mă refer la autostrada Bechtel.

Hoțomanule, ai crescut mare – 10.12.2009

E agitație mare. Cică s-au fraudat alegerile. Nu e problema mea. De

fapt e chiar o problemă foarte importantă pentru mine, după cum ar trebui să fie pentru oricare

dintre concetățenii mei care au fost procopsiți să locuiască pe acest tărâm minunat. Dar cu

siguranță nu e problema acestui blog.

Se pare însă că am fost pătruns de microbul acestei analize. S-au fraudat sau nu

alegerile din România anului 2009?

Eu cred că da, cred că ambele tabere rămase în turul doi au furat voturi de peste tot de

unde au putut. Unii se pare că au facut-o mult mai bine decat alții. Avem deja profesioniști și

la astfel de fraude. Nu știu de ce, dar nu sunt surprins.

Și doar pentru că am fost prins de microb, am continuat analiza aruncând această

întrebare unui coleg, un notar cu care lucrez din când în când.

- Crezi că au fost fraudate alegerile?

- Da și ce contează, aiălalți nu au furat? Foarte bine că i-a mers.

Deci așa îmi răspunde un concetățean. Și încă unul cu studii superioare juridice și care,

mai mult decât atât, este chemat în fiecare zi să certifice legalitatea unor documente

importante. Asta cu adevărat m-a surprins.

Nu vreau să vorbesc despre fraudarea alegerilor. Vreau să vorbesc despre mentalitatea

noastră. Frauda face parte din mentalitatea noastră și cred că face parte și din tradiția noastră.

65

87 |

Este natural pentru noi, românii, să fraudăm alegerile prezidențiale, plata impozitelor,

întinderea proprietăților imobiliare. Îi înțelegem pe cei care fac asta. Ne bucurăm de succesele

prietenilor cărora le reușește frauda și îi invidiem pe cei care fraudează mai mult decât noi. Ne

alintăm copiii cu “hoțomanule” și facem un titlu de glorie dintr-o țeapă care ne permite să

trăim bine în perioada următoare din viața noastră. Frauda ne este în sânge. Ne vom pierde

identitatea națională fără ea.

În căutările pe internet în limba română cuvântul “fraudă” apare în zilele astea de 716

000 de ori iar “fraudare” de 157 000 în timp ce similarul “fraud” din limba engleză apare de 1

960 000. Într-o limbă vorbită de 30 de ori mai mulți pământeni. Vreți alte argumente?

Nu știu de ce, dar cred că o să mai am multe de scris despre fraude imobiliare în țara

asta… Mi-a intrat în sânge. Unii le fac, alții scriu despre ele. Vă asigur că nu contemplativ.

Ciulini, Bărăgan, nostalgia comunismului – 13.12.2009

Slobozia în stânga. Ajung în Amara. Stațiune… știați? Toamnă, galben,

roșu, verde târziu, începe frigul.

Surprins. Totul curat, la locul lui. De 30 de ani la locul lui. Trei hoteluri ceaușiste. Unul

pustiu, al sindicatelor. Unul de negăsit. Unul pare populat. Hotel Ialomița. De departe, renovat,

aer condiționat, zugrăvit roșu, albastru, alb. De aproape… populat. Oameni în vârstă. Probabil

de 30 de ani pe aici.

În față, parc galben, roșu, verde târziu, statuie cu fața. În dreapta, parc, foișoare, locuri

de joacă pentru copii, camping, alei, acces spre plajă. În spate, Splendid Beach, lacul Amara,

nisip, umbreluțe, hidrobiciclete, bărci, pontoane, chioșcuri, foișoare. Totul curat, la locul lui. De

30 de ani la locul lui.

Intru. Recepție, salon mare, salon mic. Mai încolo, restaurant, bar de zi, bar de noapte.

Merg mai departe, minimarket, tot ce vrei. Apoi surprins cu șah, rummy, table, domino, puzzle.

De închiriat cu 2 lei.

Centrul de tratament e la subsol. Piscina cu apă caldă, piscina cu apă rece, nămol

sapropelic, Pell-Amar, masaj, hidromasaj, saună, fizioterapie, ajunge.

Urc la etaj. Holuri renovate, lambriuri, humă, vopsea de ulei. Hotel ceaușist. Camere

aerisite, băile noi. Totul curat, la locul lui. De 30 de ani la locul lui.

66

88 |

Cobor. Mai încolo grădina cinema, 800 de locuri, îngrijit. Pe ușă: “Atenție, intrarea

persoanelor străine în incintă strict interzisă”, tablă roșie, ruginită. Totul curat, la locul lui. De

30 de ani la locul lui. Așa că plec.

Și totuți se poate. Chiar și așa.

Și noi cu topul nostru – 25.12.2009

Trebuie să avem și noi topul nostru. Măcar acum la sfârșit de an

trebuie să avem și noi topul nostru. Și întru-cât ne tot preocupăm de fraude imobiliare, ar fi

normal, dacă mai e ceva normal pe aici, ar fi normal spun să avem un top al fraudelor imobiliare

de răsunet din ultimul an. Și asta nu pentru laudă ci pentru educație și prudență. Deci…

Cazurile de insolvență din industria imobiliară s-au înmulțit în ultima perioadă, pe

măsură ce datoriile dezvoltatorilor nu au mai putut fi acoperite. Dacă până acum băncile au

menajat firmele de dezvoltare imobiliară și s-au ferit de executarea activelor, consultanții din

piață se așteaptă ca din primăvara anului viitor „să se umple paharul“ și să apară primele

falimente de răsunet.

„În cazul insolvențelor din imobiliare situația e de cele mai multe ori mai simplă decât

în cazul altor industrii, deoarece actorul principal este banca. Ea poate acorda o șansă de

reorganizare a firmei imobiliare sau poate cere falimentul. Într-o economie normală, până la

un anumit moment încerci să salvezi compania, dar după un punct nu mai are rost. Marea artă

e să știi când să tragi linie. Impresia mea este că în primăvară o să vină acest moment. Față de

anul trecut numărul cazurilor de insolvență pe care le tratăm au crescut de trei ori și ne

așteptăm și ne pregătim ca numărul acestora să crească în continuare“, a declarat pentru

capital.ro Sebastian Gutiu, managing partner al casei de avocatură Schoenherr si Asociatii.

Insolvența ar putea aduce prețuri mai accesibile

Chiar dacă legal, după declanșarea procedurii de insolvență, actorii aflați la masa

credală au la dispoziție între 30 și 90 de zile pentru a lua o decizie cu privire la continuarea

procedurilor de reorganizare sau de a duce firma în faliment, această decizie este amânată în

cele mai multe cazuri până la 3-4 luni.

„În imobiliare decizia de a intra în reorganizare sau în faliment se ia în maxim 3-4 luni.

Dacă se ia decizia reorganizării, trebuie să se îndrepte managementul greșit și, în cazul

proiectelor în dezvoltare, să se reducă cheltuielile cu construcția astfel încât prețurile de

67

89 |

vânzare să poată fi coborâte pentru a genera bani care să acopere datoriile“, a menționat

Gutiu.

Cazurile de insolvență apărute în ultima perioadă par a fi o lecție pentru dezvoltatorii

care se apropie de acest punct și mulți au început să se organizeze în vederea evitării unei astfel

de situații.

„E posibil să mai apară companii mari care să intre în insolvență, însă nu cred că vor fi

mai răsunătoare decât cele care au apărut în ultima perioadă, deoarece chiar dacă au

probleme, mulți au încercat să se replieze și să își nișeze produsele astfel încât să nu fie nevoiți

să recurgă la asemenea variantă. Noile dezvoltări sunt mai bine așezate în piață și în prima

jumătate a anului viitor ar trebui să se cearnă companiile, pentru ca din a doua parte să înceapă

o așezare“, a spus Daniel Tudor, head of real estate division în cadrul Volksbank.

Capital.ro vă prezintă o listă actualizată a companiilor notorii care au intrat în insolvență

sau faliment.

EFG, actorul celui mai rasunator faliment imobiliar din 2009

Dezvoltatorul britanic European Future Group (EFG) a anunțat în anul 2007 investiții de

2,5 mld. euro în proiecte rezidențiale, de birouri și centre comerciale, în majoritatea fiind

asociat cu fondul austriac de investiții Immoeast.

La începutul acestui an compania a anunțat că iese de pe piață și a vândut patru

proiecte, care necesitau investiții de circa 500 mil. euro, către Immoeast.

Unul dintre vehicolele investiționale ale companiei, EFG Crevedia Development, prin

intermediul căruia britanicii dețineau 124 ha de teren lângă Buftea, a intrat recent în faliment,

activele companiei fiind scoase la licitație și vândute pentru suma de 11,7 mil. euro.

Pe acest teren EFG intenționa să dezvolte un mini-oraș, în care ar fi urmat să locuiască

15-20.000 de oameni. Ansamblul rezidențial, cu 6.500 de locuințe, necesită investiții de 1,9

mld. euro și urma să fie finalizat în anul 2015.

Irlandezii își închid prăvălia

Compania Mivan Kier, un joint-venture între dezvoltatorul irlandez Mivan și

constructorul de aceeași origine Kier, și-a solicitat insolvența în luna septembrie.

Parteneriatul a fost creat pentru dezvoltarea ansamblului de locuințe New Town

Residence din zona Dristor și a mall-ului Liberty Center din zona Trafic Greu a Capitalei.

Parteneriatul presupunea și dezvoltarea unei rețele de zece mall-ul sub brand-ul Tiago,

investiție ce se ridică la peste 700 mil. euro, respectiv câte 70-90 mil. euro pentru fiecare

centru. Cel mai mare mall Tiago urma să fie deschis în primăvara acestui an la Oradea.

90 |

Proiecte lăsate baltă

Constructorul-dezvoltator de origine turcă Ozer Construction, antreprenorul clădirilor

de birouri Europe House și America House din București, a intrat în procedura de insolvență în

luna octombrie, la cererea a peste 100 de creditori, care au de recuperat cel puțin 30 mil. euro.

Printre companiile care au solicitat insolvența turcilor se numără Saint-Gobain, Willbrook

Management și Regatta Evaluări. Ozer Construction a fost implicată în construcția proiectului

rezidențial Oxford Gardens de 250 de vile, investiție a Willbrook și Felicity de 1.000 de locuințe,

dezvoltat de Globe Trade Centre.

Pe partea de dezvoltare, Ozer lucra la ansamblul Belleview din Sinaia. Firma trebuia să

construiască, pe un teren pus la dispoziție de Primăria Sinaia, un complex de 344 de

apartamente de vacanță, structurate în două blocuri de câte opt etaje, plus mansardă. În 2 ani,

compania a reușit să vândă 150 de locuințe, dintre care doar 30 au fost livrate către Primăria

Sinaia.

Vise de miliarde de euro spulberate de criză

Vehicolul investițional Copper Beech Capital, stabilit pentru dezvoltarea ansamblului

rezidențial Blue Tower din Colentina, a intrat în insolvență după ce Tribunalul București a

aprobat solicitarea firmei controlate de grupul britanic Copper Beech în luna octombrie.

Copper Beech a anunțat în 2008, că intenționează să investească în următorii cinci ani

2,5 mld. euro în construcția a 17.000 de locuințe în București și zonele limitrofe, proiecte

pentru care dezvoltatorul a achiziționat deja 600 hectare de teren.

Proiectul Blue Tower, din zona Colentina din București, trebuia finalizat în luna

septembrie a acestui an și cuprinde un bloc de 16 etaje, totalizând 156 apartamente. Fondurile

necesare dezvoltării proiectului, investiție de 30 mil. euro, au fost asigurate din surse proprii,

precum și printr-un credit în valoare de 14 mil. euro contractat de la Alpha Bank.

Pădure s-a lăsat de imobiliare

Omul de afaceri George Pădure, fostul primar al Sectorului 1, a solicitat intrarea în

insolvență a firmei Sigma Proiect Development prin intermediul căreia urma să dezvolte un

ansamblu rezidențial de circa 1.500 de locuințe în zona Colentina.

Lucrările la proiectul Sigma Residence, care constau în ridicarea a 12 blocuri cu 13 etaje,

au fost oprite iî luna noiembrie 2008. George Pădure împreună cu un grup de investitori

belgieni au achiziționat terenul de 3,3 ha din Colentina în urmă cu doi ani pentru suma de 14

mil. euro, finanțați de Bank of Cyprus.

91 |

În acest blog, am analizat în detaliu un “dosar” de fraudă imobiliară de “top” în

Timișoara: Radisson Invest.

Țăranu’ e pe câmp – 01.01.2010

S-a tot vorbit despre marile afaceri imobiliare care au transformat

timișoreni obișnuiți în latifundiari miliardari. Combinații perfect legale sau activități dubioase

prin care țărani împroprietăriți de prin buza Timișoarei, din Dumbrăvița sau Giroc, au cesionat

pe doi lei pământuri care acum valorează milioane de euro. Și se va mai vorbi despre asta.

Nu este cazul să revin asupra procedurilor. Acum prefer să vorbesc despre persoanele

implicate. Sunteți curioși care sunt cei mai mari proprietari de terenuri din Timiș? Am să îl las

pe fostul prefect de Timiș, Ovidiu Draganescu să vorbească despre ei. Pomenește de un Sorin

Visinescu, de un Adrian Luca, de un Radu Toanca și alții. Există chiar și o înregistrare interesantă

pe You Tube.

L-am cunoscut pe unul dintre ei cu mulți ani în urmă. Povestea este aceasta:

Un prieten mi-a solicitat sprijinul profesional într-o speță mai puțin obișnuită. Era

inginer la Ferma 6, stațiunea experimentalî a Institutului Agronomic Timișoara, aflată la

marginea orașului înspre Arad. Într-una din zilele de vară ale acelui an, se afla pe câmp și dirija

un grup de agricultori care, cu tractoare și procedurile de rigoare treierau grâul de pe un lot de

teren al stațiunii. Banal, nu?

Da. Până când s-au trezit întrerupți de un individ tânăr și robust și care, gesticulând și

înjurând a încercat să alunge oamenii de la treaba lor, susținând într-un mod aproape violent

că terenul pe care ei se află este proprietatea sa, ca ei se află ilegal acolo și că trebuie să

părăsească locul imediat. Cu sau fără mașini agricole, dar trebuie să plece imediat. Gesticulația

a fost urmată foarte repede de înjurături și apoi de violențe fizice. Mă repet spunând că totul

s-a petrecut foarte repede și fără sens. Era doar începutul.

Peste o lună, victimele s-au trezit, cu toții, chemați în instanța penală și acuzați că ar fi

violentat pe un anume Adrian Luca. Frumos nu? Iar omul avea certificat medico-legal, martori,

tot tacâmul. Apoi s-au trezit, cu toții, chemați în instanța civilă pentru daune. Apoi s-a lăsat cu

anvelope tăiate și parbrize sparte. Apoi cu altele.

Au trecut 10 ani de atunci. Iar astăzi vorbim despre faptul că unii au făcut avere în mod

legal cu certificat medico-legal, martori, tot tacâmul…

68

92 |

Gânduri pe marginea urbanismului -15.01.2010

Dacă decolezi din Timișoara, de deasupra se vede un mozaic

încântător, din petice colorate. De la nivelul solului, tu, cel prins între betoane vezi jungla

urbană în care noul coexistă cu vechiul, modestia cu opulența, iar neglijența face casă bună cu

lipsa de gust.

Nu știu dacă vreodată în istoria orașului locuitorii vor fi fost obligați să respecte un plan

urbanistic, dar cu siguranță m-aș bucura să fie acum. Regulile bunului simț nu mai sunt de ajuns.

Clădiri frumoase, cu povești și farmec sunt eclipsate agresiv de monștri imobiliari născuți din

lăcomie.

De ce nu ne interesează să urmăm o linie estetică, precum cea impusă de arhitectura

veche a orașului, sau chiar una nouă, dar cel puțin coerentă și făcută cu cap? În avalanșa de

construcții din prefabricate, spoite cu o mână de lavabilă, printre vile, blocuri și cartiere

rezidențiale dadaiste, estetica pribegește umilă, ca o doamnă scăpătată.

În vremuri de criză ne mai gândim la estetica orașului? În lipsa unui plan coerent, pe

fondul unei dezorientări naționale, mai contează unitatea stilului urban? DA. Haideți să

conștientizăm că acestea nu sunt simple mofturi.

Mediul în care trăim ne influențează în straturi profunde ale ființei, iar dacă suntem

neglijenți, consecințele se pot răsfrânge cam în toate aspectele vieții noastre. Vă aduc și

argumente studiate de psihologia environmentală – acea ramură a psihologiei care se apleacă

asupra relației dintre individ și mediul său.

Locurile și obiectele din jurul nostru devin o parte din percepția generală despre noi

înșine – asta ar trebui să ne dea de gândit. Ceea ce ne înconjoară, ce vedem și evaluăm zi de zi

participă la construcția identității personale în patru dimensiuni diferite (care se reflectă și în

comportamentele noastre): stima de sine, încrederea în forțele proprii, sentimentul

continuității și distinctivitatea (studiu din 1996, făcut pe londonezi, de Twigger-Ross și Uzzell).

Să nu ne mirăm deci de jena noastră generalizată în fața străinilor.

Această legătură între mediu și persoană se poate observa în special când e vorba de

un loc de care suntem legați emoțional: urmăriți diferențele între cei care spun “locuiesc în

Timișoara” și cei care spun “sunt timișorean”.

De ce unele elemente urbane sunt mai bine întipărite în memoria noastră decât altele?

Deși pretindem că suntem ființe raționale, de foarte multe ori gândim… emoțional. Până și în

69

93 |

definirea realității exterioare, concrete, palpabile – folosim elemente de construcție cu

semnificație afectivă.

Atât pentru localnici cât și pentru turiști, locurile și clădirile tind să rămână în memorie

datorită semnificației pe care i-o asociază. De exemplu, balconul Julietei din Verona este un

punct de referință al orășelului datorită binecunoscutei povești de dragoste. Există și în

Timișoara astfel de echivalente, care ascund istorii încântătoare, de exemplu o clădire din Piața

Libertății, unde locuia prima iubire a lui Beethoven. Dar, printre blocurile gri și vilele roz-

portocaliu, cine le mai vedea pe acestea?

Hărțile mentale pe care ni le creăm alterează imaginea obiectivă a mediului. Astfel

ajungem să vizualizăm o hartă personală a orașului, subliniind anumite puncte importante, de

care se leagă o poveste, o istorie afectivă, o semnificație anume.

Există riscul ca ceea ce iese din comun, din normalitate, dintr-o anumită linie, să fie

catalogat drept reprezentativ pentru locul acela. Psihologii vorbesc de efectul Gaudi pentru a

ilustra acest tip de gândire. Diferența locală este că noi nu putem prezenta construcții

impresionante prin valoare artistică, ci doar uimitoare prin atipicitate și nota de kitsch.

Fața unui oraș este cartea sa de vizită și un element definitoriu pentru identitatea

locuitorilor săi. De ce permitem să ia formă sub ochii noștri diverse “accidente” din

prefabricate, dezastre incapabile să spună o poveste onorabilă despre noi?

Nu pot să nu mă gândesc că acest tip haotic de a construi azi în Timișoara (și nu numai)

va avea efecte pe termen lung asupra psihismului colectiv – asupra a ceea ce suntem și cum

suntem văzuți.

Urât sfârșit de… Epoka – 22.01.2010

Deunăzi mă întâlnesc cu o veche prietenă, Mihaela. Insistă de două

zile să ne vedem sperând în ajutorul meu “într-o chestiune specială” după cum spune.

- Vrem să cumpărăm un apartament. În curând ni se va naște copilul și trebuie mai mult spațiu.

Știu că tu te pricepi și vreau să te întreb despre asta.

Eu felicit, mă bucur, aprob și ascult mai departe…

- Uite am dat de ăștia, Epoks se numește firma. Pare o ofertă în regulă. Avansul e mic și se

poate plăti în rate, în multe rate. Pentru noi ar fi ok, dar vreau să te intreb dacă știi ceva de ei.

Am zâmbit, poate prea repede.

70

94 |

- Am auzit de ei. Acum un an sau mai bine vedeam pe Vasile Alecsandri pe lângă biroul meu,

domnișoare cu promoționale în mână. Făceau mare propagandă și mi-au adus aminte

de Radisson Invest. Oferta mi se părea incredibilă, de-a dreptul neeconomică. Era un avans de

5% dacă nu mă înșel și restul în rate.

- Ei sunt, primesc răspunsul prompt de la Mihaela.

- I-am studiat puțin, mi s-a părut că publicitatea e prea intense, iar condițiile neverosimil de

bune pentru cumpărători. Atunci se declanșase și scandalul cu Radisson Invest și am verificat

puțin. Am descoperit că firma fusese cumpărată recent. Înainte se ocupase de comerțul

de electronice și IT. A fost cumpărată, i-au schimbat sediul, din astea. Chestia asta a părut

suspectă, nu are rost să cumperi o firmă veche decât dacă are active valoroase sau un portofoliu

de clienți ori ei i-au schimbat domeniul de activitate. Am apreciat că vor să forțeze credibilitatea

arătând că firma e veche. Dar, sincer alte informații nu am găsit despre ei, nici de bine și nici de

rău. Am vrut să scriu un post analizând condițiile, neeconomice după părerea mea, care

apăreau în oferta lor și publicitatea nețintită și deci costisitoare pe care o făceau. Am vrut să

atrag atenția că așa ceva nu se face și că dacă vor continua așa vor intra în faliment. Dar mi s-

a părut că ar fi grav să îi denigrez și am renunțat.

- Nu mă speria, îmi spune Mihaela.

- Nu vreau să te sperii. Lasă-mă să verific puțin firma și vorbim. Nu te lua după speculațiile mele

de “atotștiutor într-ale imobiliarelor”. Lasă-mă câteva zile și te sun.

Am cerut răgaz de câteva zile deși, un profesionist ca mine (sîc) poate afla multe depre

o firma și în câteva ore. Foarte multe informații sunt publice și nu e nevoie decât de puține

abilități de lucrul cu computerul și altele chiar și mai restrânse de analiză juridică. Voi descrie

aceste proceduri în proximul post de la categoria “Ponturi”. Rețineți însă, dacă doriți să aflați

informații detaliate despre un dezvoltator imobiliar, folosiți serviciile unui consultant. Merită

pe deplin efortul.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut pe internet date despre companie. Am

găsit site-ul propriu și câteva articole în presa locală. Toate “in laudatio” vorbind despre

“lansarea celui de al treilea proiect imobiliar Flower”, etc. Bun, mergem mai departe.

Am continuat căutarea pe site-ul Ministerului Finanțelor unde am găsit informații utile,

inclusiv situația financiară de la sfârșitul anului 2008. Compania avea un capital bunicel 300.000

de lei, o cifră de afaceri și mai bună: 3.757.498 lei și a încheiat anul pe profit. Dar anul 2008 a

fost un an bun, poate cel mai bun pentru imobiliare. Despre anul 2009 nu am putut afla nimic,

95 |

bilanțul nefiind depus încă la Administrația Financiară. Toate bune, părea că totul e în regulă

dar trebuie să mai verificăm.

Intru pe portalul Ministerului Justiției, căutând după competența teritorială a

instanțelor de la locul sediului firmei, deci județul Timiș, apoi după cea mai probabilă

competență materială, Tribunalul, întru-cât era vorba de o societate comercială. Și iată-mă deci

pe lista de dosare a Tribunalului Timiș. Și… surpriză.

Epoks înregistrează un număr de 13 procese, 13 cu ghinion. Și cu obiect interesant.

Câțiva comercianți de materiale de construcții au cerut investirea cu titlu executoriu a unor

ordine de plată neonorate, deci au probleme cu plata materialelor de construcții. Câteva

persoane fizice au cerut în instanță rezilierea contractelor de vânzare-cumpărare, deci au

întârzieri mari cu livrarea apartamentelor. Și… cireașa de pe tort. O companie cere

insolvabilitatea firmei Epoks. Frumos, nu?

Am lăsat deoparte ifosele de profesionist, și fără să mai aștept câteva zile, am sunat-o

pe Miha.

- Când ai vorbit cu ei ultima dată, cu cei de la Epoks, vreau să spun?

- Zilele trecute. Mi s-au părut foarte drăguți și la locul lor, îmi răspunde.

- Adică oamenii ăștia mai vând apartamente? Au probleme financiare grave și sunt în procedura

de faliment. E de neînchipuit…

De la latifundiar la lord… peste capul țăranului român – 31.01.2010

de citit, pur și simplu… și fără comentarii

Concernul Ingleby din Danemarca a preluat anul trecut două companii agricole din

România, mizând pe producția de cereale pe o suprafață de aproximativ 4.000 de hectare,

potrivit autorităților locale din județele Timiș și Caraș-Severin.

Companiile Campo d’oro și Cinque Stelle Venete din județele Timiș și Caraș-Severin,

înființate de către doi investitori italieni, au fost preluate de Ingleby care a păstrat atât obiectul

de activitate al firmelor preluate, cât și vechile denumiri.

Reprezentanții Ingleby nu au dorit să comenteze despre tranzacțiile din România și nu

au precizat nici valoarea acestora.

Campo d’oro, care exploatează 3.000 ha de teren agricol în Timiș, este o afacere

înființată de italianul Giovanni Roncato, acesta rămânând cu un alt business în județul Brăila,

care se ocupă de cultivarea orezului.

71

96 |

“Este al patrulea an de când lucrează pe 3.600 de hectare, dintre care 2.600 ha sunt

concesionate de la ADS. Anul trecut a obținut cea mai bună producție de orez din zonă, de opt

tone/ha, dar totul merge la export. Are două spații de depozitare în total de 30 de tone pentru

orez și un uscator”, a declarat un reprezentant al autorității locale din Brăila. Campo d’oro avea

în 2007 o cifră de afaceri de aproape 1,4 mil. euro și 16 angajați, dar era pe pierderi, potrivit

datelor Ministerului de Finanțe. Acționarul italian nu a putut fi contactat pentru detalii.

Speculăm… speculăm în continuare – 07.02.2010

După ce ani de zile nu am făcut decât să speculăm imobile, să vindem

același metru pătrat de pământ de patru ori pe an cu adaosuri “comerciale” de 100% fără să

creem nimic acolo. După ce ani de zile am făcut asta e cam greu să ne oprim.

Nu ne-a rămas decât să speculăm cifre, să vorbim de banii altora, de economia neagră

sau gri pentru că economia albă ne permite mai puțin să speculăm. Speculăm miliarde de euro

pe noapte și scriem articole despre cifre pentru că nu mai putem să scriem articole despre

imobile.

Dacă asta ne face să ne simțim bine… măcar puțin mai bine. Dar tot speculanți ne

numim.

Bunăoară cică “278.000 de tranzacţii imobiliare s-au realizat în intervalul 2006-2008,

dintre acestea pentru cel puţin 85.000 fiind necesară plata retroactivă a TVA”.

Cel puțin, cel mult, aproximativ, adică pentru câte? Și cam la ce valoare? Cam…

Țărână ești și în țărână te vei întoarce – 15.02.2010

El e cel mai mare speculant imobiliar al tuturor timpurilor.

Numele lui este Mohammed bin Rashid al-Maktoum și e emirul Dubaiului și

vicepreședintele Emiratelor Arabe Unite. Sursa bogăției sale, petrolul și disperarea unei

economii globale și care nu vrea să scape în ruptul capului de vechile obiceiuri energetice.

Bogăția sa, născută din lăcomia lumii occidentale a fost timp de decenii investită într-o

la fel de nesănătoasă lăcomie în cea mai mare speculație imobiliară a tuturor timpurilor:

construcția orașului Dubai, în mijlocul deșertului, departe de sursele de apă naturală și în afara

căilor de comunicație internaționale. Sfidând orice regulă de dezvoltare strategică a unei

așezări urbane au fost construite imense hoteluri de lux și cartiere de afaceri, terenuri de golf și

72

73

97 |

complexe industriale. Cantități uriașe de energie cinetică sau umană au fost folosite pentru a

crea imensa infrastructură care trebuia să susțină acest megalopolis al secolului XXI și care

trebuia să satisfacă ambițiile megalomanice ale acestui mare speculator în uimirea întregii

lumi. Au fost construite autostrăzi pe nisipuri mișcătoare, canale navigabile departe de rutele

maritime, ba chiar și o pistă de schi uitată de zăpada munților.

Dar lupta neostoită a omului cu natura are întotdeauna același final. Asemenea

civilizației Maya care acum 1500 de ani se prăbușea în sacrificii rituale invocând bunătatea

zeilor ce trebuia să țină locul pădurii distruse prin aroganța civilizatoare. Asemenea civilizațiilor

de oriunde care primesc întotdeauna aceeași lecție când ridică prea sus nasul tehnologic

împotriva blajinei naturi, Emiratul Dubai a intrat în faliment.

Dubaiul nu mai are bani pentru a susține imensele sale lucrări de construcții. Lumea nu

mai are nevoie de ele. De parcă ar fi avut nevoie vreodată…

Istoria se repetă întotdeauna. Și ne întoarcem din nou de unde am plecat.

Că doar sunt cârcotaș – 21.02.2010

Am găsit în Evenimentul Zilei un articol despre fraude imobiliare și m-

am pus pe comentat… că doar sunt cârcotaș. Deci…

Numărul tranzacțiilor imobiliare ilegale a atins cote fără precedent, aducând, lunar,

rețelelor de escroci profituri de milioane de euro. (că doar e criză, nu? iar oamenii muncitori

de până acum se reprofilează)

Tranzacțiile imobiliare ilegale au atins cote fără precedent în întreaga țară. Prima în top

este Capitala, unde rețelele de infractori obțin, lunar, profituri de milioane de euro, fiind vizate

cu precădere imobilele și terenurile din zonele rezidențiale. (prima în top e Capitala, ceva nou

aici… poate primim și niște statistici din care va rezulta procentul de 50% și mai bine fraude

realizate în Capitală!)

Potrivit unui bilanț al poliției, numărul persoanelor care, în primele cinci luni ale acestui

an, au fost lăsate fără case sau terenuri de către astfel de escroci l-a egalat pe cel al păgubiților

din tot anul trecut. (că, în plus s-au reîntors și infractorii plecați în vest, acu’ școliți)

„Suntem convinși că, la finele lui 2008, am putea avea un număr dublu sau chiar triplu

de dosare față de anul trecut. Motivul: grupările infracționale de acest gen se înmulțesc pe zi

ce trece, deoarece reușesc «să cumpere» din ce în ce mai ușor serviciile unor funcționari publici

din cadrul primăriilor sau al oficiilor de Cadastru de la care, în schimbul a maximum 10.000 de

euro, primesc chiar actele de proprietate ale unor imobile, în original. (ce bine că și salariile

acestor funcționari se reduc, că poate le oferim și ceva motive în plus de colaborare cu

infractorii) În plus, au apărut precum ciupercile după ploaie falsificatori profesioniști de acte,

74

98 |

majoritatea tineri, cu vârste de până la 19 ani“, au precizat judiciariști din cadrul Poliției

Capitalei. (poate începând de la 19 ani, domnilor judiciariști… până la această vârstă

majoritatea fiind analfabeți)

Potrivit politiștilor, „rețeta perfectă“ a unei fraude imobiliare profitabile este atragerea

în cadrul unei astfel de grupări nu doar a unor funcționari, ci și a unor reprezentanți ai agențiilor

imobiliare și chiar a notarilor publici. (na, că iar e ceva “nou” sub soare)

„În 40% dintre cazuri, dosarele au fost declinate Parchetului Curții de Apel București –

singura care-i poate ancheta pe cei din urmă – pentru că există informații certe că infractorii

au avut complici notari, care, culmea, au birourile în centrul Capitalei“, a precizat unul dintre

judiciariștii care au anihilat deja nouă rețele de escroci imobiliari. (culmea li surprinzător în

același timp, au birourile chiar în centrul Capitalei)

Potrivit acestuia, infractorii au experimentat până acum două moduri de operare. Pe

de-o parte, obțin de la funcționari de la Cadastru actul de proprietate, în original, pe care cei

din urmă îl înlocuiesc cu o copie. Pe baza acestuia, merg la un notar din provincie, unde se

realizează o procură în baza căruia cel împuternicit poate vinde imobilul sau terenul. „În ultima

vreme, escrocii folosesc pe post de împuterniciți persoane fără adăpost, iar terenurile vizate

sunt, în special, cele din sectorul 1, abandonate de proprietar“, a completat polițistul. (asta da

rețea… parcă am mai citit de ea acum vre-o 3 ani, e nouă deci)

Pe de altă parte, în cazul în care nu sunt ajutați de funcționari, liderii rețelelor apelează

la falsificatori de acte, care reproduc perfect o carte de identitate în schimbul a maximum 300

de euro. „Unul dintre falsificatorii la care merg toate clanurile interlope din București este un

tânăr căruia i se spune «Bustei». Acesta poate realiza un act de proprietate care redă cu

maximă fidelitate datele din cel original. La fel de celebru printre infractorii care se ocupă cu

tranzacții imobiliare ilegale este și Aurel Pastramă, directorul unei agenții imobiliare din

cartierul Colentina“, au adăugat anchetatorii.

Reprezentanții Uniunii Notarilor Publici din România (UNPR) susțin că tranzacțiile

imobiliare ilegale au devenit un fenomen căruia cu greu i se poate pune capăt. „Există pe piață

falsuri după acte de identitate sau de proprietate care sunt greu de depistat chiar și de polițiști,

de aceea cabinetele notariale au fost dotate cu aparate de depistare a acestor falsuri. (…) De

multe ori, notarii au fost și ei victime ale unor astfel de infractori care le-au falsificat

ștampilele“, au precizat oficialii asociației profesionale. (notari victime, întâlnesc și eu la tot

pasul… săracii oameni, fără studii juridice superioare și experiență în a citi un extras de carte

funciară și nici gura usturoi, nimic)

Dar nu vă luați după mine, totul e sub control.

99 |

Foame de bani – 28.02.2010

Cu toții am fost foarte entuziasmați atunci când a fost inaugurat Iulius

Mall în Timișoara.

Îmi amintesc de aglomerația infernală din prima lună în care probabil toți locuitorii din vestul

țării i-au trecut pragul. Nu conta prea mult că finisările nu erau de calitate, nu conta că în unele

aripi încă se lucra sau că lămpile care luminau holurile largi se stingeau intermitent la zece

minute.

Se inaugurase Iulius Mall în Timișoara.

Mai apoi am aflat, unii dintre noi, e drept, că mega-dezvoltatorul imobiliar construise

doar infrastructura, în timp ce micii sau mai marii comercianți ce îl populau au construit restul,

și-au modelat spațiile comerciale, au asigurat finisările și instalațiile interioare. Am aflat cum

au plătit chiria, record pe vremea aceea, pentru un an în avans și și-au asumat clauze

contractuale dure prin care participau la eforturile de promovare și dezvoltare ulterioare ale

Iulius Mall.

Aceasta se dovedea o mare afacere… pentru Iulius Mall evident.

Mai apoi am văzut că exista un parteneriat între primăria Timișoara și Iulius Group. Am

observat cum primăria modernizează peste noapte aducțiunile de utilități și rețeaua de energie

electrică în zonă și m-am gândit că aste e de bun augur pentru dezvoltarea orașului.

Recent am deschis în Iulius Mall punct de lucru pentru unul dintre clienții mei. Am văzut

atunci că pe structura construită de Iulius Group e înscrisă o ipotecă dublă de 260 de milioane

de euro. Mă gândesc dacă acel imobil mai valorează acum atâția bani și mă gândesc cine o va

plăti. Mai știu că această ipotecă se va regăsi în prețul produselor pe care noi, locuitorii acestui

oraș le cumpărăm de acolo și care explică probabil de ce un tricou Zara bunăoară costă aici

dublu decât la Istambul sau Budapesta (pe încercate).

Și mă mai întreb dacă nu există vre-o legătură între această ipotecă, buna relație cu

primăria Timișoara și faptul că de multă vreme, de prea multă vreme alți dezvoltatori imobiliari

sunt blocați în construcția unor mall-uri ce ar putea deveni concurente.

Și atunci, până la urmă, la ce bun Iulius Mall?

Mă întreb cam multe, nu-i așa… ce spuneți?

75

100 |

Labirintul erorilor – 20.03.2010

Am citit deunăzi un articol de analiză economică pe unul

dintre blogurile pe care le urmăresc uneori. Mi-am permis a-l posta și aici întru-cât apreciez a

fi util pentru cititori. Iar mie îmi plac lucrurile utile. ♥ Autorul critică un alt articol, apărut în

Financiarul și care se dovedește o analiză superficială bazată pe date statistice nerelevante. Iar

cum mie îmi plac și cei care îi critică pe atotștiutorii ziariști. ♥ Deci să vedem:

Mi-a atras atenția ieri un articol din “Financiarul“, intitulat “Suntem ultimii din Europa

la credite ipotecare: doar 270 de euro/locuitor“. E a nu știu câta oară când se face referință la

acest indicator, de aceea m-am decis să scriu un pic despre această falsă chestiune.

Este falsă din 2 motive:

1. soldul creditelor ipotecare e relevant în primul rând nu față de PIB sau față de numărul

populației, ci față de totalul salariilor (câți bani câștigă, efectiv, populația);

2. în urmă cu 20 sau 30 de ani și în țările dezvoltate soldul creditelor era după toți indicatorii

(PIB, populație, masa salariilor) de 2-3 ori mai mic decât acum, și nu se plângea nimeni, ba

dimpotrivă, lumea se plânge acum.

Acestea fiind zise, trebuie observat că în cazul României (4.360.000 de salariați, salariu

mediu net anual 4.000 de euro) soldul creditelor ipotecare reprezintă circa 32% din masa

anuală a salariilor.

Chiar suntem ultimii? Nu prea.

În Polonia, unde indicatorul citat în articolul de mai sus e de 484 euro/locuitor, soldul

creditelor ipotecare reprezintă de fapt doar 27% din totalul masei anuale a salariilor. Polonezii

câștigă în medie 640 de euro net și au, după toate calculele, în jur de 8,5-9 milioane de salariați.

Din păcate, deoarece nu am găsit nicăieri cifre concrete privind populația salariată, a trebuit să

combin informațiile din Eurostat și din CIA Factbook privitoare la populația aptă de muncă,

populația ocupată și șomaj. Dar am încredere în calculele făcute. Indiferent ce cifre folosim, în

Polonia soldul creditelor raportat la totalul masei anuale a salariilor e mai mic decât în cazul

României.

Din regiune, noi, românii, ne putem compara cu Slovacia unde soldul creditelor

ipotecare e aproximativ 38% din masa salariilor. Celelalte țări citate în articol, Bulgaria, Ungaria

și Republica Cehă, sunt într-adevăr mult înaintea noastră și la acest indicator, cu 79%, 66%,

respectiv 78%.

76

101 |

Dintre țările occidentale cea mai îndatorată este Spania, unde soldul creditelor

ipotecare e în jur de 450% din totalul salariilor, în timp ce Italia și Franța sunt cele mai relaxate

cu 144%, respectiv 157%. Pentru restul țărilor indicatorul e în jur de 2-300%.

Ca o curiozitate, pentru ca România să ajungă la același raport sold credite

ipotecare/masa salariilor ca în Cehia, ar trebui ca datoria pe locuitor să ajungă la 670 de euro,

deci să crească de 2,5 ori, și ca să ajungă din urmă Italia, ar trebui să “dețină” o datorie

ipotecară pe cap de locuitor de 1.240 de euro – o creștere de 4,6 ori.

Potențialul de creștere a soldului creditelor ipotecare există, fără îndoială, dar trebuie

să ținem cont și de condițiile economice. De exemplu, dacă anul ăsta alți 300.000 de salariați

dispar din economie, indicatorul ar ajunge fără mare efort aproape de 35%.

Metropolis – 28.03.2010

În 1924, la Berlin, regizorul german Fritz Lang

ecraniza Metropolis declanșând practic primul “șoc al viitorului” în mințile oamenilor de

pretutindeni.

Capodoperă a vremurilor sale, minunat, revoluționar, ciudat, curios și sinistru, unul

dintre cele mai bune filme făcute vreodată, Metropolisește un oraș-gigant al viitorului măcinat

de tensiunile dintre clase sociale, lideri îmbogățiți, cinici și desprinși de realitate pe de o parte,

muncitori înrobiți în sărăcie și dezumanizați de cealaltă. În timp ce muncitorii trăiesc în

subteran împreună cu mașinăriile care dau viață orașului sclipitor de deasupra locuit în

exclusivitate de “conducători”, genii nebune se pun în slujba liderilor vremii, iar mii de ochi

spionează orizonturile întunecate de praful industiei atotcuprinzătoare.

Alegorie a dezumanizării într-o societate superindustrializată.

Vă sună cunoscut cumva? Vă simțiți altfel, dar cu adevărat altfel după 100 de ani? Mai

gândiți-vă puțin… Traficul din Metropolis cu Mercedes-Benz-urile din epocă, aerisit și

supraetajat este un vis frumos astăzi, în timp ce oamenii “muncii” nu trăiesc sub pământ ci în

cutii de chibrituri la periferie.

Într-un interviu din anii ’60, Lang, refugiat de 20 de ani în SUA, răspunde ușor plictisit

la o întrebare despre Metropolis astfel: “De ce vă interesează atât de mult un film care nu mai

există?”

Nu mai există, a devenit realitate, iar noi trăim în fiecare zi acest film… Metropolis.

77

102 |

Lui Google sau… - 04.04.2010

Vreau ca prin acest post să mulțumesc celui mai bun agent imobiliar

al tuturor timpurilor. Numele lui… Google.

Google ne permite să scriem prietenilor despre casa pe care vrem să o vindem.

Google este cel care citește presa și anunțurile imobiliare pentru noi și ne comunică

cele mai relevante știri pentru a obține locuința visurilor noastre.

El este cel care ne oferă informații detaliate, necenzurate și din multiple surse despre

dezvoltatorii imobiliari, producătorii de materiale de construcții sau creditele ipotecare cele

mai avantajoase. El este cel care ne localizează cu o acuratețe desăvârșită imobilul pe care

vrem să îl vindem prin serviciul Google Maps, ne permite să îl urmărim pe teren și vecinătăți,

după cum ne arată și cele mai apropiate restaurante, stații de benzină sau magazine

universale prin Google Earth. El este cel care ne lasă să cercetăm traficul urban și dispunerea

clădirilor prin formidabilul Street View. Google ne stârnește imaginația construindu-

ne tridimensional locuința prin SketchUp.

Google ne permite să mulțumim la bucurie sau să acuzăm atunci când suntem intrigați

sau furioși. Da, Google.

Și toate astea le face gratuit. Cel mai bun agent imobilar al tuturor timpurilor este și

altruist pe deasupra.

Vreau să mulțumesc prin acest post lui Google, dar dacă mă gândesc mai bine, vreau

să vă mulțumesc vouă, lumii întregi. Vouă celor care scrieți informații relevante, detaliate și

necenzurate despre dezvoltatorii imobiliari, producătorii de materiale de construcții sau

creditele ipotecare cele mai avantajoase. Vreau să vă mulțumesc vouă pentru conținutul de

internet pe care îl creați, din ce în ce mai bun, din ce în ce mai util semenilor noștri, liber de

orice prejudecăți și peste toate gratuit.

Vouă vă mulțumesc dragii mei, vouă, fără de care acest blog sau Google nu ar exista.

78

103 |

Un raport ultrasecret – 09.04.2010

National Security Agency este cel mai formidabil serviciu de informații

din lume.

Departe de scandalurile cu care ne-au obișnuit alții, de la ei sau de pe oriunde, NSA își

face groaznic de bine treaba. Serviciul de informații american specializat în supraveghere

electronică are rolul de a identifica pericolele la adresa securității Statelor Unite prin

supravegherea tuturor tipurilor de comunicații electronice. Echipamente sofisticate

interceptează comunicațiile telefonice terestre sau mobile, traficul pe internet, faxurile,

emailurile sau scanează paginile web din întreaga lume. Softuri elaborate caută cuvinte cheie

asociate cu terorismul sau alte elemente de natură similară. Dar acesta este doar vârful

eisbergului.

Softuri mult mai elaborate cuantifică starea emoțională a unor națiuni. Analizând

câmpuri de date obținute din comunicațiile derulate pe cuprinsul întregului glob, analiștii lor

identifică starea de spirit a populației pe baza densității de apariție a unor cuvinte-cheie.

Vremurile fericite sunt caracterizate de un vocabular mai vesel, iar cele stresante de unul mai

dur. În cazul unui atac terorist bunăoară, Agenția poate utiliza câmpurile de date pentru a

măsura modificările survenite în dispoziția sufletească a americanilor, putând oferi guvernului

informații utile cu privire la impactul emoțional al evenimentului respectiv.

Elaborând analiza și restrângând căutările la elemente de interes particular se poate

obține un instantaneu al stării de spirit al populației și a previziona rezultatul unor alegeri sau

evoluția pieței bursiere sau… cine mai știe ce.

Credeți-mă că nu fabulez. Lucrurile astea chiar se întâmplă.

Procedura mi se pare logică și eficace și m-a determinat să fac un experiment simplu,

chiar foarte simplu. Analiza stării de spirit a populației privind piața imobiliară din România.

Mai concret, vreau să utilizez traficul pe internet, singura sursă de date pe care o am la

dispoziție (dar ce sursă imensă de date) și analizând densitatea de apariție a unor cuvinte cheie

să trag anumite concluzii.

Am folosit cinci cuvinte cheie relevante pentru piața imobiliară, respectiv: tranzacții

imobiliare, piața imobiliară, agenție imobiliară, dezvoltator imobiliar și agent imobiliar. Apoi am

luat doi indicatori emoționali: optimism și pesimism. Și am obținut rezultatele de mai jos.

79

104 |

Și acum spuneți-mi voi care este starea emoțională dominantă pe piața imobiliară din

România. Eu cred că rezultatele sunt indubitabile, chiar luând în calcul orice marjă de eroare

statistică sau vreun alt element subiectiv.

Tari aștia de la NSA, nu?… da’ mai tare și optimistă piața imobiliară din România. Dar vă

rog să nu spuneți nimănui, e secret, ultrasecret.

Cu un Flower Residence nu se face primăvară – 18.04.2010

Atunci când prietena mea Mihaela mi-a cerut informații despre un

dezvoltator imobiliar: Epoks, nu credeam că se va ajunge aici.

Noii proprietari ai imobilelor din Giroc m-au contactat. Cei care au fost păgubiți prin

lucrări de finisaje de foarte proastă calitate și prin întârzieri nejustificate ale finalizării acestor

lucrari au hotărât să meargă împreună în justiție în rezolvarea diferendului lor.

Am văzut actele, extrasele de carte funciară și promisiunile de vânzare-cumpărare și

am înțeles că dezvoltatorul imobiliar a întârziat cu până la 6 luni darea în folosință a

apartamentelor. Oamenii erau revoltați.

Mai apoi am fost pe teren și am văzut locația: Flower Residence.

De la distanță am fost frapat de poziția relativ izolată a imobilelor și de proasta calitate

a finisajelor exterioare ale celor 2 blocuri. Mormane de gunoaie le înconjurau din trei părți.

Când am intrat în imobil am observat gresia ieftină de la intrare și balustrăzile din fier

ruginit ce dau senzația de material recuperabil. Pe casa scărilor nu exista lumină, iar câteva fire

80

105 |

neizolate se balansau la îndemâna copiilor. Liftul interior din materialele promoționale era un

vis urât din întunericul hâului care se căsca dedesubt.

Am intrat apoi în apartamente.

Unul mai bun la început, refăcut aproape în întregime de către noii proprietari.

Termopane ieftine, fire care ies prin pereți, prize nefuncționale, igrasie și infiltrații peste tot…

sunt tineri, vor rezista.

Apoi altul, nelocuit încă. Bălți în colțul încăperilor, cărămizi dezgolite și stropite în pripă

cu mortar, gips carton rupt, sau de fapt… doar carton rupt, faianță fără rosturi, izolația

exterioara îmbibată cu apă, balustrada din același fier din recuperări…

Cineva mă invită în apartamentul lui:

- Uitați, la mine au tencuit mai întâi prizele, apoi au început să spargă după ele și să le

dezgroape.

- Veniți pe balcon! spune un altul.

- Am fosa septică sub geam, acolo jos la temelia blocului. Când am negociat cu ei era vorba de

canalizarea de la oraș. Acum fiecare are fosa septică sub balcon… și vine vara.

Urc sus la… penthouse.

La ultimul nivel sunt apartamente mai mari, despre care oamenii spun că sunt păstrate

pentru investitor și familia lui.

Eu mă îndoiesc văzând dezastrul care domnește și acolo. În tavan a fost dată o gaură

pentru scurgerea apei de pe terasă într-un butoi deja plin. Podeaua e denivelată evident, iar

balcoanele largi sunt placate cu aceeași gresie ieftină și înconjurate de balustrada din fier

reciclat.

Trist, sinistru, sec dar provocator pentru mine. Am hotărât să preiau dosarul și să încerc

să fac ceva pentru oamenii ăștia.

Tehnic vorbind, mă gândesc la o acțiune de a face, și anume de a obliga constructorul

să finiseze imobilele sau să dezdăuneze pe noii proprietari cu valoarea lor. Și tot așa, la prima

vedere s-au încălcat și normativele în construcții și mă îndoiesc că arhitectul și dirigintele de

șantier o să mai doarmă liniștiți în perioada care urmează. Pentru că e grav. Pur și simplu e grav

și m-am săturat de tipul ăsta de a face afaceri. M-am săturat să văd funduri îngropate în

scaunele mașinilor de lux ce privesc superior în nesimțire la cei din banii cărora și-au clădit

prosperitatea de lut în această societate ce uită pe zi ce trece și în mod ireversibil bunul simț.

106 |

Mea culpa – 07.05.2010

Acum mai bine de 1 an și jumătate am scris un articol în care

susțineam poate ironic, poate superficial faptul că la noi nu există o mafie imobiliară. Susțineam

atunci că infractorii români nu ar fi în stare, din fericire consideram eu, să organizeze o mafie

imobiliară. Opiniilor exprimate în cartea Mafia Cămătarilor de către ziaristul Malin Bot le

opuneam analiza proprie bazată pe particularitățile uneori hilare ale infractorului-găinar

român.

Dar iată că Malin avea dreptate. Sau poate că infractorul român s-a specializat între

timp.

În cotidianul Adevărul au apărut o serie de articole care dezvăluie extraordinarele

încrengături judiciare ale unei rețele care, cel puțin în aparență, pare a fi bine organizată și

capabilă de înșelăciuni spectaculoase.

Selectez în cele ce urmează din aceste articole și vă invit să le citiți în întregime. Vreau

să precizez doar că mă surprinde implicarea unor persoane pe care le cunosc în lumea totuși

mică a juriștilor, avocaților, notarilor sau magistraților locali. Dar întrucât ancheta este la

început, eu cred în prezumția de nevinovăție ca drept fundamental al cetățeanului și am fost

învățat că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par la prima vedere; mă rezerv deocamdată

de la alte comentarii.

Îți mulțumesc încă o dată Malin Bot.

Acum exact doi ani ieşea la lumină una dintre cele mai mari fraude din Timişoara cu

proprietăţi retrocedate. S-a descoperit că, persoane necunoscute atunci, au falsificat pur şi

simplu două dispoziţii ale primarului şi au luat din proprietatea statului două terenuri în valoare

de jumătate de milion de euro.

Notarii „făptuitori” în dosarul de arestare a lui Ionelaş Cârpaci sunt Safta Criste şi

Teodora Noţingher. Procurorii susţin că Ionelaş Cârpaci şi partenerii săi au pus la punct o reţea

foarte bine organizată, care acţiona pe etape şi fiecare „pion” avea rolul său.

Omul de afaceri Jabri Tabrizi, unul din cei mai importanţi jucători de pe piaţa imobiliară

din Banat, a fost la un pas să fie ţepuit cu peste 200.000 de euro de Ionelaş Cârpaci. Tabrizi,

ajutat de şeful Direcţiei de Patrimoniu, Nicuşor Miuţ, a descoperit falsurile.

81

107 |

Brandul de țară – 08.05.2010

Cu toții cunoaștem steagul Elveției. Crucea dreaptă și albă pe fundalul

roșu carmin al steagului Elveției ne stârnește întotdeauna emoții pozitive. Cel puțin mie îmi

stârnește întotdeauna emoții pozitive. Din el s-a născut steagul Crucii Roșii Internaționale, de

el legăm de mulți ani prosperitatea, echilibrul și buna cuviință în tot ceea ce știm despre Elveția.

El reprezintă poate “brandul de țară” în forma lui pură.

Și poate pentru a accentua acest brand și civilizația care se află în spatele lui, elvețienii

îl folosesc peste tot. El apare pe etichetele dulciurilor Nestle, pe ambalajul ceasurilor elvețiene,

dar mai mult decât atât, steagul se află afișat cu ostentație sau mândrie la ferestra casei oricărui

elvețian de pe oriune s-ar afla el.

Omniprezența lui nu este doar legendară ci și o realitate cu care m-am confruntat pe

când vizitam zilele trecute Zurichul. Am fost surprins să văd același steag al Elveției pe sute, și

repet pentru a fi sigur ca ați înțeles, pe sute de imobile. El apare aici la intrarea în magazinele

de delicatese sau pe frontonul băncilor, apare la bordul bărcuțelor ce roiesc pe lac ori pe

acoperișurile caselor de pe mal. Pur și simplu apare peste tot. Vei obosi încercând a truca o

fotografie a Zurichului sau Bernei datorită numărului imens de steaguri elvețiene înfățisate în

ea.

Întâmplarea a făcut să ajung într-un cartier rezidențial de la marginea Zurichului, o zonă

cochetă de case, în principal cu parter și mansardă, cu o infrastructură desăvârșită și

arhitectură axată pe eficiență și confort. O mare de steaguri se ridică deasupra acelui cartier.

Fiecare casă, dar fiecare dintre ele avea un stâlp port-drapel cu steagul cruciat în vârf.

Efectul era formidabil și cred că astfel de locuri ar trebui colindate de “strategii” experți

atoateștiutori în branduri naționale sau locale.

Plimbându-mă printre imobile observ la un moment dat în vârful unui stâlp steagul

Turciei, semiluna înstelată albă pe fundalul roșu, apoi imediat deasupra omniprezentul steag

elvețian. Mai jos pe stradă steagul sârb flutură pe un port-drapel imediat sub cel al Elveției. O

zonă cu emigranți gândesc și observ într-adevăr că în acea parte a cartierului suficiente case

poartă deasupra lor steaguri ale națiunilor dătătoare de emigranți fluturând alături de cel al

Elveției. Oare Elveția e bătută la ea acasă prin propriile arme și steagul sau începe să fie înlocuit

cu drapele ce reprezintă națiuni ale căror vajnici reprezentanți trăiesc și muncesc pe aceste

meleaguri? Nu cred. Steagul Elveției este prezent de fiecare dată, deasupra sau alături, casele

82

108 |

păstrează aceeași arhitectură, iar străzile se continuă în aceeași formă geometrică uneori

agasant de geometrică. Civilizația națiunii mamă și “brandul său de țară” este în continuare

omniprezent. Emigranții au învățat de la elvețieni să fie mândrii de civilizația care i-a creat și au

mai învățat să își amintească de ea. Așa funcționează “brandul de țară” doar așa, cu educare și

civilizație nu cu “strategie” pe bani grei.

Iar legătura cu imobiliarele… nu știu dacă e vorba de construcțiile împodobite cu

steagurile alb-roșu sau poate civilizația puternică care stă în spatele zidurilor uneori agasant de

geometrice. Ori poate doar am vrut să vă povestesc despre Zurich.

Bătrânul și marea… justiție – 16.05.2010

Am citit deunăzi un articol care mi-a amintit de o carte pe care am

citit-o demult, de nu mai știu nici eu când.

Un bătrân ca vai de capul lui se lupta de 5 ani cu justiția și încearcă să își redobândească

casa furată și odată cu ea stima de sine. De cinci ani, un om singur se luptă cu soarta, cu un

grup de nemernici și cu marea justiție din țara asta pentru ca să redobândească tot ce avea pe

lume.

Nu vreau decât să vă invit la lectură… și la meditație… iar de mâine la acțiune, încetul

cu încetul să schimbăm ceva.

Pentru că îmbătrânim degeaba.

Octavian Dumitrescu, de 64 de ani, trăiește pe străzi cu speranța că Justiția îi va da

înapoi casa furată de escroci care i-au vândut tot ce avea pe lume și au falsificat semnăturile

unor judecători.

Stalingrad is my message – 24.05.2010

Suntem de câteva zile în Paris. Grupul nostru eterogen care include

arhitecți, ingineri, oameni din administrație și pe mine, cu vârste și personalități puternice, dar

diferite, se dovedește mai coerent decât părea la prima vedere. Poate de vină e uriașa

metropolă care se încăpățânează să îl lase cu gura căscată și pe cel care o vizitează a zecea

oară.

83

84

109 |

La inițiativa arhitectului Ioan Andreescu, mergem să vizităm o zonă de la periferia

Parisului, un experiment social și urbanistic inițiat acum vreo zece ani și care este astăzi un

model pentru multe dintre metropolele de pe aiurea.

Coborâm din metrou la stația Stalingrad și urcăm în această zi mohorâtă și într-o zonă

la fel de mohorâtă locuită cu precădere de emigranți. Cândva, în această zonă se depozitau

deșeurile orașului, iar pisicile și câinii vagabonzi mișunau printre cimitire. În anii ’60 zona se

asanează și aici se construiește un cartier social care avea să fie locuit cu precădere de arabi,

magrebieni și vietnamezi. Locuințele sunt modern, iar oamenii încearcă să își croiască un nou

viitor, dar sărăcia și lipsa de educație rămân definitorii pentru zonă. Criminalitatea este cea mai

ridicată din Paris și printre cele mai ridicate din lume. Trebuia făcut ceva.

Edilii hotărăsc că este momentul pentru o nouă abordare.

În mijlocul cartierului se află un triaj de cale ferată înconjurat de depozite, hale

abandonate și garaje. Poliția susținea că acesta este locul în care vagabonzii și infractorii își

dispută teritoriile și viețile.

Sunt chemate buldozerele și excavatoarele. Se demolează totul, apoi se construiește

un parc. Da, un parc. Sunt plantați pomi rari, pietrișul se întinde pe terase care vor să imite

dunele Saharei și să amintească localnicilor despre locurile de baștină. Sunt instalate locuri de

joacă pentru copii, terenuri de sport, alei și păsărele suspendate și bănci, nenumărate bănci. O

comunitate locală va trebui creată, vecinii nu se vor mai teme unii de alții când spațiile largi vor

înlocui hrubele industriale. Oamenii trebuie să vină în parc pentru odihnă, iar copiii trebuie să

se joace împreună. Nisipul de sub picioarele lor și mirosul florilor sau râsul zgomotos al copiilor

de pe tobogane le vor aminti de liniștea copilăriei îndepărtate. Mai mult decât atât, edilii cei

nebuni transformă clădirea de la numărul 104 cândva garajul Societății Metropolitate de

Dricuri în atelier de… creație artistică. Sunt aduși artiști care vor picta, sculpta sau modela.

Localnicii vor putea să privească, atingă, chiar să distrugă operele create.

Oare va ieși… oare se vor putea înlocui bastoanele și cătușele cu nisip, flori și tobogane?

Și a ieșit, din plin chiar. Infracționalitatea se micșorează de trei ori în 12 luni.

Și iată așa Parisul se încăpățânează să rămână un model pentru lumea civilizată, iar eu

cred că parizienii contribuie din plin la asta, până la ultimul și asta chiar dacă e sosit din

nisipurile Saharei pentru că tot parizian rămâne.

Nu bat vreun apropos să știți. Și ”apropos” e un cuvânt născut la Paris din câte știu…

110 |

Singuri în bloc – 29.05.2010

Sau un roman dramatic din literatura contemporană…

Familia Ionescu-Tudorache locuiește într-un complex nou și caută vecini să o

încălzească la iarnă.

Pereții blocului B4 -„Mac”, din complexul rezidențial „Rose Garden” de pe șoseaua

Colentina, se-nchid precum o cameră frigorifică. Sunt reci, iar cele 15 familii răsfirate pe cele

nouă etaje par că se pregătesc de criogenie. Din 11 blocuri, cu un total de 908 de apartamente,

doar 600 sunt cumpărate fie de investitori, fie de proprietari. Inițial, trebuiau să locuiască două

familii într-un bloc, dar nefiind finalizat la timp, au fost mutate într-unul finisat.

Binecuvântata apă de ploaie – 09.06.2010

Timp de câteva săptămâni bune am avut parte de atâtea ploi că nu

putem decât să ne minunăm. Ai zice că Cel de Sus vrea să binecuvânteze poporul lovit de

multele intemperii, ca și compensare pentru ce i-a fost dat să trăiască, transformându-i viața –

transformându-ne viețile – într-o a doua, ironică, legendă a Mănăstirii Argeșului în care, ca și

Ana, poporul – tu și eu – trebuie să înfruntăm vremile și vremurile. Dar de ceva vreme încoace

ne tot minunăm când de una, când de alta. Și rămânem tot mirați, că atât mai putem face.

Dar parcă binecuvântata apă de ploaie ne transformă viețile într-o stare de umiditate

care ne-a ajuns până la oase, la fel ca și recesiunea, care nu numai că-și arată colții, dar acum

și i-a și înfipt în gâturile noastre încordate deja, probabil să ne scoată și ultima picătură de vlagă;

recesiune care ne-a ajuns până în cămările noastre, în buzunarele noastre, în coșurile noastre

de cumpărături; coșuri, cu roțile dezaxate, care aleargă mai mult goale decât pline,

care probabil vor sfârși în binecuvântata apă de ploaie adunată de atâta timp, apă de ploaie

care transformă tot ce am avut vreodată, tot ce ne-a mai rămas acum, în apă de ploaie,

formând șuroaie care curg spumegând de abundență pe apa binecuvântată a

sâmbetei. Încercăm să înțelegem limbajul zgomotului coșurilor de cumpărături goale, a

birourilor notariale pustiite, a imobilelor care stau și așteaptă să-și capete sau să-și schimbe

proprietarul, imobile care se întreabă de ce nimeni nu vrea un acoperiș deasupra capului când

atâta ploaie binecuvantată cade peste mulțime, mulțime care stă adăpostită în propriile-i

85

86

111 |

disperări și sperări. Dar nu trebuie nimeni să ne învețe să înțelegem acest limbaj pentru că îl

știm cu toții, îl trăim – suntem nativi ai acestui limbaj.

Iar noi ne întrebăm când binecuvantata ploaie va înceta a mai cădea, lăsând astfel coșul

de cumpărături, care se va fi repus pe roțile sale, să zornăie curajos, îndreptându-se cu elan

spre hypermarketul preferat și lăsând în spate recesiunea prea grea de a mai fi cărată – nu de

coș, ci de noi.

——————————————

V. Semeniuc este un cunoscut expert în lingvistică și traducător de limba engleză, bloger

pasionat și prieten de nădejde.

Trecuturi prezente și prezenturi trecute – 12.06.2010

Am copilărit la bunici, pe o stradă din cartierul numit pe atunci “Între

vii” undeva în partea de nord a orașului Timișoara. Strada era formată din case de cărămidă cu

un singur nivel și era locuită de români, nemți, unguri, sârbi iar undeva pe la colțul cu

Pomiculturii la umbra unui arțar de câteva sute de ani care mai înverzește și azi se află un conac

despre care se spunea că aparține unui evreu. Era fabulos acest lucru deși nu prea știam eu ce

este un evreu.

Teta Neni, Ieci pe care îl chema de fapt Adolf, sârboaica cea nebună, domnul Krimm,

domnul Ram, părinții lui Tunde, unul ungur celălalt neamț și evreul cel bogat care speră să

plece în țările calde, dar nu îl lăsau securiștii sunt vecinii cu care am copilărit. Și am copilărit

frumos.

Strada era curată, iar casele îngrijite. Dacă neamțul de la nr. 51 își punea rulouri la casă

era imediat imitat de toți, iar o încuietoare mai șmecheră pentru poartă inventată de Ieci era

apoi montată la toate casele fără plata vreunui brevet de invenție decât poate o gură de

sliboviță sau răchie. Și toată lumea era fericită.

Revoluția… Nemții au plecat în RFG, ungurii s-au mutat pe aiurea, sârboaica a vândut

casa și s-a dus la bloc, iar evreul a plecat până la urmă în țările calde ale evreilor. Bunicii s-au

dus împreună cu ceilalți bunici de pe stradă, iar strada a început să fie populată de noile

generații ale clasei de mijloc sau de îmbogățiții post-decembriști. Casele de cărămidă cu un

singur nivel au fost înlocuite cu vile cochete cu tâmplărie din aluminiu și faianță. Strada se

transforma în profunzime.

În anii din urmă se transformă pentru a treia oară.

87

112 |

Componenta etnică și socială a urbei transformă radical înfățișarea sa, și o transformă

în profunzime, estetic și arhitectural, în infrastructură și utilități.

Am observat lucrul ăsta în Paris. Trecând prin cartierul Port de Clichy, zonă locuită cu

precădere de populație africană poți observa tencuiala construcțiilor în culori vii care

contrastează cu pastelul atât de clasic francez. Cafenele și restaurante cu specific în culori

foarte vii, reclame și grafitti în limbi ciudate, aprozare cu legume din care recunoști eventual

fructul de cactus, îmbrăcăminte ciudată expusă în vitrine. Aici o clădire a unei arhitecte

cameruneze în negru și auriu iar dincolo sediul unei bănci marocane în arabescuri marmorate.

Totul este diferit, altfel, frumos sau urât, ciudat, dar întotdeauna altfel.

Acum mai mulți ani arheologii au descoperit în sudul Franței la Orange un

imens amfiteatru roman, printre cele mai impresionante din câte se construiseră. Și nu mică

le-a fost uimirea atunci când au descoperit că în interiorul acestuia a fost ridicată o așezare

urbană. La două sute de ani de la construcția amfiteatrului înălțat pentru gloria împăratului și

distracția muritorilor de rând, în vreme de restriște și război populația orașului acum decăzut

și depopulat, nemaiputând să asigure infrastructura și alimentarea cu apă, s-a retras în

interiorul amfiteatrului pe care l-a transformat într-o așezare locuită, înghesuită și inestetică,

săracă și chinuită, dar viabilă.

Se întâmpla deci dintotdeauna și oriunde. Componenta etnică și socială a urbei

transforma radical înfățișarea sa. La Orange, Paris sau Timișoara, “Între vii” sau pe Bulevardul

C.D. Loga. Rămâne de văzut care va fi viitorul amfiteatru.

Cine se scoală de dimineață – 20.06.2010

Am pretenția că sunt bine informat. Și cu toate acestea am fost puțin

surprins în momentul în care am citit articolul din ziar.

Am fost coleg de facultate cu Feri. De un lucru eram sigur atunci, știa să iasă în evidență.

Venea la școală doar la examene, întotdeauna îmbrăcat în trening de marcă, vorbea tare și se

purta arogant cu toată lumea, inclusiv cu profesorii.

Și totuși aveam senzația că s-a trezit cu două ore mai devreme decât mine. Conducea

o mașină de lux, fetele roiau în jurul lui și devenise cunoscut prin petrecerile pe care le organiza.

Probabil că pe atunci îl invidiam.

După o vreme a dispărut și nu am mai auzit nimic de el.

88

113 |

Apoi la un moment dat, un prieten ce era director local al unui mare distribuitor de

materiale de construcții se plângea că Feri Kelemen i-a păgubit cu mulți bani. A cumpărat

materiale de construcții și înainte de a le plăti a închis firma.

Iar acum citesc acest articol de ziar și mă gândesc că nu este neapărat important să te

scoli de dimineață, ci poate contează mai mult să faci ceea ce trebuie…

"Francisc Kelemen, asociatul din spatele baștanului Ionelas Carpaci a fost reținut

Procurorii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara l-au dus astăzi la audieri

pe Francisc Kelemen, bănuit că ar fi capul rețelei care a comis mai multe înșelăciuni imobiliare.

În același dosar, a fost deja arestat baștanul Ionelas Carpaci, care, împreună cu Kelemen a

vândut ilegal terenuri ale Primăriei Timișoara."

Time is money – 26.06.2010

Cu toții știm prea bine că "Time is money!". Unii am făcut școli înalte

care ne-au învățat importanța acestui aspect și ce trebuie să facem și ce să nu facem în relația

dintre timp și bani și mai mult de-atât, noi, companiile sau noi, oamenii, am trecut prin

experiențe care ne-au demonstrat că într-adevăr așa este, iar și iar? Dacă în viața personală ne

mai putem permite să ignorăm acest dicton, când este vorba de un business, respectarea lui

capătă o importanță crucială și ar trebui înscris pe o tăbliță și pus pe frontispiciul oricărei

companii care se respectă și își dorește viață lungă și succes în sectorul în care activează!

Sunt lucruri simple a căror respectare presupune implicare și multă muncă. Anii

precedenți crizei au lăsat impresia respectării dictonului sus menționat. Tranzacțiile s-au

derulat cu o repeziciune uimitoare, marii și micii investitori păreau puși pe fapte mari în ideea

obținerii unor profituri considerabile – azi! – dacă se putea. Și mulți le-au obținut! Micii

proprietari au vândut, marile companii au cumpărat și au investit! Probabil că în acest moment,

mulți dintre micii proprietari își ridică moralul pe vreo plajă în Martinica în timp ce multe din

marile companii stau cu cash-ul îngropat în terenuri și blocuri care nu mai prezintă interes pe

timp de criză, pentru că s-au mișcat repede dar nu destul de repede. Au crezut că au timp

suficient pentru achiziție, investiție și obținere de profit! Cine și-ar fi imaginat că din vârful

valului vom cădea atât de brusc și atât de jos? Toți cei care nu și-au imaginat au pierdut! Adică,

mulți dintre noi.

89

114 |

Și totuși cele mai bune afaceri se fac în aceste timpuri neprietenoase. Acum este

momentul să faci achiziții la prețuri foarte bune și să pregătești terenul pentru vremurile bune

ce vor veni. Pentru că vor veni, cu siguranță, însă este greu de spus când!

În Austria și Germania spre exemplu, oamenii și companiile se tem că în viitorul apropiat

banii pe care îi au acum vor valora mult, mult mai puțin, în consecință preferă să achiziționeze

proprietăți și să își investească economiile în bunuri ce nu își pierd cu mult valoarea în timp,

fapt ce a făcut ca prețul acestora sa crească.

În România depozitele și economiile noastre s-au dus pe case și mașini scumpe, pentru

că așa suntem noi, nu prea avem tradiția economisirii "banilor albi pentru zile negre", iar pentru

noi "time is money" înseamnă că mult timp de acum încolo vom avea de plătit multe rate la

bănci!

—————————————

Luciana Cehan este un apreciat expert în dezvoltarea de proiecte imobiliare de natură

industrială și infrastructură și conduce reprezentanța din România a unei mari companii de

inginerie austriacă.

3 – 0 – 04.07.2010

Eins: Alpii Austriei, zăpada încă pe culmi, autostrada impecabilă

marcată și curată, șosele perfecte, semnal full la telefon, supermarket în dreapta, benzinărie

cu service în stânga.

Unu: Carpații Transilvaniei, zăpada topită în întregime, poate rămasă puțin pe Făgăraș

dar murdară, autostrada în construcție de mult, șosele cu gropi și ceva semafoare de șantier,

dar nu multe, semnal la telefon când și când, mai mult fără semnal, supermarket dacă ocolești

orașul care nu are centură.

Zwei: Pensiune familială, adică fiecare familie are pensiunea ei, fiecare sat are zeci de

pensiuni fiecare cu familia ei, fiecare unice, fiecare curată și dichisită, tradiție și bucătărie

tradițională.

Doi: Pensiune familială, adică a familiei unui politician de la București, fiecare pensiune

cu politicianul ei, cam la zece-cincisprezece sate o pensiune, unele curate, altele nu, tradiție și

bucătărie tradițională.

90

115 |

Drei: Aprilie în afara sezonului, miercuri în mijlocul săptămânii, nici o sărbătoare legală

sau religioasă, căutăm 3 ore și mergem 40 de kilometri pentru a găsi un loc liber într-o

pensiune, cu greu găsim.

Trei: Iulie în mijlocul sezonului, vineri seara la începutul week-endului, liber peste tot,

cu greu găsim ce vrem.

Eu zic că e drei-zero pentru ei. Voi ce ziceți?

Laudation creativității – 17.07.2010

Anunțurile imobiliare din ziar erau odinioară simbolul pieței

centralizate. Dacă vroiai să cumperi sau să vinzi o casă trebuia să te deplasezi pâna la sediul

publicației, pentru că acolo se întâmplau lucrurile, acolo venea lumea care avea nevoie de ceva.

Nu exista alt mijloc prin care potențialul cumpărător se putea întâlni cu vânzătorul. Asta ca să

nu pomenim de agențiile imobiliare…

Apoi a apărut internetul și site-ul craigslist, al cărui fondator, Craig Newmark, este privit

ca responsabil pentru pierderile de miliarde de dolari înregistrate de industria publicistică. Ca

să nu pomenim de agențiile imobiliare…

Este total nedrept. El a creat doar un instrument care eficientizează piața, aducând

miliardele în conturile celor care efectuează tranzacțiile. Dacă nu ar fi făcut-o Craig, cu

siguranță ar fi făcut-o altcineva.

Craigslist este doar o piață mai ieftină și mai eficientă.

Și întru-cât lucrurile bune merită a fi copiate, a apărut și la noi MagazinulDeCase.ro, o

platformă menită să pună față în față prin intermediul internetului pe vânzător și cumpărător.

Iar afacerea se pare că a făcut toți banii.

La 2 iunie 2010 Sanoma Hearst a achiziționat MagazinulDeCase.ro pentru o sumă

frumușică…

Și la mai mare :)

Glasul pământului – 25.07.2010

Dobândirea unei bucăți de pământ reprezintă o întreprindere

anevoioasă la români. Prin tradiție, cumpărarea iar uneori însăși deținerea unui lot de teren

înseamnă o epopee judiciară care doboară nervii și averea țăranului român…

91

92

116 |

Parcă dintotdeauna a fost așa. Cu balcanismul birocratic și sărac al perioadei

interbelice, cu reformele agrare incomplete și prost gândite, cu un comunism CAP-ist

batjocoritor și cu o veșnică tranziție păguboasă pentru mediul rural românesc.

Orice încercare de a veni în sprijinul celor care doresc să dobândească un teren merită

a fi salutată și multiplicată.

Am hotărât deci să preiau un articol apărut în Săptămâna Financiară și să îl public.

Consider că acest lucru face parte din menirea acestui blog de a educa, pur și simplu…

"Tot mai mulţi oameni care aleg să ocolească dezvoltatorii imobiliari sunt preocupaţi

acum de criteriile după care trebuie ales terenul pentru construcţia locuinţei

Relatările celor păţiţi cu dezvoltatorii rezidenţiali se înmulţesc în ultima perioadă. Asta

îi face pe tot mai mulţi doritori de locuinţe să ia în considerare achiziţia unui teren pentru

construcţie. Şi construcţia de case s-a lovit însă de multe probleme în ultimii ani, mai ales ca

urmare a calităţilor terenului. O minimă orientare pentru alegerea unui teren se poate dovedi

deci utilă.

Principalele aspecte neglijate de cumpărătorii de terenuri pentru construcţia unei case

proprii au fost în ultimii ani accesibilitatea utilităţilor, deschiderea, lăţimea drumului de

servitute şi, nu în ultimul rând, studiul geotehnic. Insuficienta atenţie acordată acestor aspecte

şi concentrarea aproape exclusivă pe preţ a condus la derapaje precum absenţa utilităţilor,

teren insuficient pentru construcţia propusă iniţial şi, uneori, chiar inundarea locuinţelor."

Propagandă occidentală – 09.08.2010

Nemții nu sunt niciodată multumiți… pe bune. Ba că aia durează prea

mult, ba că cealaltă se impozitează de două ori. Nu înțeleg de ce se raportează veșnic

la Germania.

Poate lucrurile sunt uneori imprevizibile, dar să nu uităm că hazardul este singura

constantă din Univers (există o teorie în acest sens, am citit despre ea în Codul lui Oreste),

poate procedurile sunt subiective, dar funcționarii sunt oameni până la urmă, pot fi uneori

obosiți, alteori prudenți (și nu este normal să își asume responsabilități inutile, mai ales acum

cu reducerea de salariu).

Eu cred că toate astea sunt aere de superioritate imperialistă și nu văd ce caută pe aici

nemulțumiți fiind când ar putea să investească în altă parte unde condițiile lor sofisticate de

93

117 |

chițibușar sunt pe deplin satisfăcute (cum ar fi Statele Unite sau Australia și alte câteva state

dintr-astea).

Mai nou, cică au făcut un studiu (academic zic ei, de parcă noi nu am avea Academie,

chiar mai multe) și au analizat procedurile necesare unui investitor străin pentru a dobândi un

teren în vederea deschiderii unei afaceri. Și zic ăștia că timpul necesar pentru a intra, ca

proprietar, în posesia unui teren pe care se poate clădi o afacere variază între jumătate de an

(în Nicaragua sau Sierra Leone, adică acolo unde nu sunt academii, noi avem chiar mai multe)

și două săptămâni (în Armenia, Georgia, Coreea de Sud sau Sudan, adică Sudan c’mon, ăștia cu

studiul lor cred că se plictiseau, pe bune).

Din punctul de vedere al procedurilor, autorităților canadiene le sunt suficienți doi pași

(da, de poliție călare canadiană); în Venezuela e nevoie de 19 formalități, în Uganda de 21. În

România, numărul acestora este de 7 (față de 9 în Moldova, adică cică la ei mai trebuie de la

Președinte și de la Ministerul Securității), iar cel al zilelor de care un străin are nevoie pentru a

pune pe picioare o afacere este de 11, cu una mai mult decât dincolo de Prut (că parcă nu mai

trebuie să te și odihnești o zi, două, chiar dacă ești neamț, nu?). Banca Mondială a studiat

climatul investițional din 87 de națiuni.

Dacă vă interesează prostia asta citiți și voi, eu m-am plictisit deja…

ImoGoogle sau Agentul 2.0 – 22.08.2010

Citesc zilele astea o carte despre internet scrisă de Jeff Jarvis. Se

numește "Ce ar face Google?" Îmi place mai ales viziunea lui despre agențiile imobiliare și

agenții imobiliari. Dați-mi voie să îl citez:

"Aș înființa o companie care nu face altceva decât să susțină piața de imobiliare într-un

internet deschis, publicând anunțuri pe craigslist, făcând poze și filmulețe de prezentare,

creând pagini de internet pentru fiecare casă, asigurându-se că acele pagini pot fi găsite la o

căutare prin Google, chiar și cumpărând publicitate pe Google. Grație lui Google poți face acest

lucru pe cont propriu cu linkuri către oricâte fotografii vrei (serviciu gratuit pe Google Picasa),

tururi video (gratuit pe You Tube și ușor de filmat cu o cameră de 100 de dolari); hărți cu puncte

de interes (gratuit peGoogle Maps); o privire din aer (mulțumită Google Earth); și liste și cronici

ale restaurantelor din apropiere (grație Yelp, de asemenea disponibil pe Google Maps).

Vânzătorii pot publica linkuri către locurile lor preferate de petrecere a timpului liber, către

supermarketurile din zonă și pot face sugestii de locuri de joacă pentru copii. Odată cu casa,

94

118 |

poți vinde și experiența, stilul de viață, comunitatea. În curând le vei putea face cunoștiință

cumpărătorilor cu vecinii tăi prin linkuri către blogurile sau paginile lor de Facebook. Mulți

proprietari nu ar vrea să se ocupe de asta singuri, deci există oportunitatea de a crea o afacere

care sa-i ajute în acest demers. Aș vinde aceste servicii și opțiuni contra unor sume fixe, nu a

unui comision din prețul de vânzare.

Cumpărătorii au la dispoziție instrumentele internetului și ale tehnologiei mobile

pentru a prospecta un anumit cartier. Servicii noi apărute precum EveryBlock.com publică tot

felul de date cu privire la o anumită adresă – infracțiuni, permise de construcție, chiar și

curățirea zidurilor de graffiti. Outside.in sortează articolele de pe bloguri în funcție de

poziționare pentru ca tu să poți citi ce au de spus vecinii tăi. Printr-o căutare inteligentă,

cumpărătorii pot avea acces la informații despre școli sau arhivele de știri locale. Pot căuta și

contacta utilizatorii de Facebook care locuiesc în zonă. Un serviciu recent și foarte bun

numit CleverCommute prezintă imagini reale din iadul numit trafic. Toate aceste date la care

ai acces fac mult mai mult decât agentul care-ți spune că toate cartierele sunt minunate și că

fiecare casă are potential.

Agentul 2.0 va avea propriul său site plin de informații unde poți afla orașele de care se

ocupă și casele în a căror vânzare s-a implicat, cu linkuri către o sumedenie de informații

locale."

Hmm. Chestiile astea vor da peste noi după vre-o zece ani, dar vor da…

Piraeus Bank ca la… Piraeus – 26.08.2010

Înțeleg de ce a intrat în faliment Grecia. După ce am cerut un credit

pentru nevoi personale la Piraeus Bank am înțeles pe deplin.

Am ajuns la ei datorită reclamelor de la TV, banca anului, vreau credit… din astea, și

datorită site-ului foarte limpede și conținând informații relevante.

Am descărcat formularul de adeverință de venit, am studiat lista cu documentele

necesare și am plecat spre sucursala din Piața Mărăști, aproape de biroul meu.

E simplu, doar formularul acesta de venit și o copie după contractul de muncă, atât.

Eventual mai aduceți și copie după fluturașii de venit din ultimele trei luni și fișa fiscală de anul

trecut, în caz că e nevoie, atât.

95

119 |

Am primit un apel a doua zi dis-de-dimineață iar doamna, destul de panicată mi-a cerut

în plus și o copie după cartea de muncă, completată la zi, în caz că e nevoie, atât. Mă gândeam

că oamenii sunt prudenți, dar se mișcă bine.

Apoi pauză vreo trei zile. După care am mai primit un telefon de la aceeași doamnă,

destul de nervoasă de data asta. Și înțeleg de ce… era greșeala mea, am uitat să ștampilez o

pagină și nu am scris dedesubt “conform cu originalul”. Faptul că ea văzuse și exemplarul

original nu conta, trebuia scris, așa este.

Mai apoi a trebuit să dau explicații de ce aveam o “gaură necompletată” în cartea de

muncă, cam pe când lucrasem pentru statul român, la Ministerul IMM-urilor și un funcționar

idiot de la departamentul resurse umane a uitat să treacă o mențiune, am explicat în scris și

am cerut explicații și de la Minister.

Până la urmă totul era în regulă și dosarul mergea mai departe.

Am aflat că au sunat la firmă și au interogat contabila, au sunat și la celelalte firme unde

lucram și au interogat și pe acolo fără foarte multe menajamente. Îmi era deja jenă de situația

în care mi-am pus angajatorii, dar poate că oamenii de la Piraeus aveau dreptate. Puteam să

fiu un infractor și să mă dau angajat.

Probabil că din același motiv au cerut ultimele trei balanțe și bilanțul de sfârșit de an al

firmei mele, unde eram între altele și angajat.

Apoi au verificat la Biroul de credit S.A. și au găsit o descoperire de card de vreo 800 de

lei. Trebuia să o acopăr neapărat și evident că am acoperit-o a doua zi. Am dus adeverința și

am fost informat cu această ocazie că figurez în altă parte cu un credit over-draft de 1.200 de

lei neachitat la Banca Transilvania.

Am lămurit problema simplu obținând o adeverință de la acea bancă cum că nu am și

nu am avut vreo dată credit acolo… în fine formalități normale zic eu.

Apoi mi s-a spus că suma solicitată de mine este prea mare și că ar fi prudent, înainte

ca dosarul să ajungă la București, acolo unde se iau deciziile, să refac cererea și să solicit doar

jumătate din bani. Mă rog, jumătate din bani nu mă ajutau foarte mult și rămâneam cu

problema nerezolvată, dar mai bine jumătate decât deloc, așa încât am schimbat cererea.

Până la urma a venit și răspunsul. Dupa vreo 60 de zile și după 8 drumuri la bancă, cam

pe când uitasem ce mai vreau să fac cu banii, a venit și răspunsul.

Eram la munte într-o zi de vineri și savuram o cafea pe o terasă cu o panoramă superbă

când, în cele din urmă, am primit și răspunsul. Era negativ evident, fără prea multe explicații

evident… și au reușit să îmi strice și weekend-ul.

120 |

Îmi trebuie un psiholog – 04.09.2010

Mă puteți ajuta cu un psiholog? Am mare nevoie de așa ceva.

Vi s-a întâmplat vreodată să vorbiți cu cineva tet-a-tet sau la telefon și să vă enerveze

la disperare conversația? Să îi explicați care este poziția dumneavoastră, de ce ați acționat în

vreun fel, etc. iar interlocutorul să o țină pe a lui, fără ca măcar să vă asculte, fără ca măcar să

îl intereseze ceva din ceea ce ați spus, să o țină pe a lui pur și simplu și să vă repete la nesfârșit

propriile argumente ilogice într-o discuție ce se dovedește până la urmă fără miză?

Astăzi mi s-a întâmplat lucrul ăsta de trei ori cel puțin. Și am mare nevoie de un psiholog.

Sau măcar de o carte motivațională. Aveți una să îmi împrumutați?

Dar știți, nu din acelea care te învață să te pui în pielea interlocutorului, să îl înțelegi, să

vezi lumea prin ochii săi și să îi apreciezi argumentele ca pe niște adevăruri universale de la

care nu exista loc de interpretare. Nu. M-am săturat de astfel de cărți și de o astfel de atitudine.

Una care să te învețe să îl asculți în liniște fără să îl auzi, una care să te învețe să ieși din universul

real al unei discuții stupide, fără miză, în care nu ți-ai dorit vreodată să intri și purtată cu

oamenii care nu reprezintă nimic pentru afacerea și cu atât mai puțin pentru viața ta și printr-

o meditație transcedentală sau altă tehnică normală, anormală sau paranormală să te ajute

să visezi cu ochii deschiși la ceva frumos.

Una din asta aveți? Caut cu disperare așa ceva…

Fructul de cactus – 25.09.2010

Ați gustat vreodată un fruct de cactus? Dacă nu, înseamnă că ați avut

noroc.

Acum mai bine de 4 ani, într-o piață alimentară din vestul Turciei, am gustat un astfel

de fruct. Era unul dintre cele mai prezente și am dorit să încerc.

Am cerut tinerei vânzătoare unul întrebând de preț. Nu am fost auzit sau nu am fost

înțeles și am cerut din nou.

Nu înțelegea. Am luat unul dintre cei cu spinii tăiați din grămada ce zăcea în fața ei

explicându-i despre ce este vorba.

Zâmbind, a luat un șervețel, mi l-a luat din mână și cu delicatețe l-a decojit folosind un

cuțit și o furculiță fără să îl atingă câtuși de puțin și mi l-a întins pentru a-l gusta.

96

97

121 |

Era portocaliu, cremos, dulce, dar fără o aromă anume, aproape că m-a convins.

Impresionant mi s-a părut doar felul în care mi l-a servit, cu delicatețe și în condiții de totală

igienă.

Așa am crezut la început. După câteva minute am simțit o durere puternică în palmă și

am observat mii de peri hipodermici înfipți în degetele mele. Usturimea m-a ținut 3 zile, atât

cât mi-a luat să scot toți perii din brațul meu. Nu cred că a meritat.

Cam așa se întâmplă cu foarte multe dintre apartamentele situate în imobilele nou

construite. Sunt dintre cele mai prezente la vânzare și vă îndeamnă să le încercați. Portocalii,

atrăgătoare, dar fără o personalitate anume s-ar putea ca unele dintre ele să vă convingă.

Impresionant este felul în care vă sunt servite cu zâmbet și delicatețe.

Înălțate de speculatori fără experiență în domeniul construcțiilor și care au singurul

obiectiv de a scoate bani mulți din vânzarea lor, apartamentele acestea scot la iveală mii de

vicii mărunte și extrem de costisitoare care devin vizibile după ce ați cumpărat un astfel de

apartament. Plăcile de rigips și gletul de bună calitate ascund instalații tehnico-sanitare

subdimensionate, fire electrice nesecurizate sau tâmplărie neignifugată.

Dacă mă înșel, atrageți-mi atenția. Dacă nu… tot așa, atrageți-mi atenția.

Valoarea mea – 10.10.2010

Am găsit pe contul de twitter al unui prieten un link către Cocalar

Imobiliar, un site unde “și cocalarii își vinde casele”. Și recunosc că nu mi-ar fi trecut prin minte

să caut după keyword-ul potrivit.

Citez pentru descrețirea minților necocalare:

"Alte detalii preţ: discutabil de ambele părți. Mobilierul este clasic cu nuanțe de bună

calitate. Cotroceni apartament 3 camere, investiție unică ca și preț."

sau

"Casă albastră. Parchet albastru, piscină albastră, scaune albastre, everything is blue. Și

e doar 800,000 de euro, redus de la 1.400.000!"

98

122 |

BCR virtual – 10.10.2014

Am inițiat o căutare pe internet după ceva știri juridice imobiliare și

am dat de portalul bcrimobiliare.ro “primul portal din România administrat de o bancă” după

cum pompos se prezintă. Site-ul prezintă oferte imobiliare, destul de numeroase de altfel,

proiecte rezidențiale – adevărat că doar în București și informații pertinente despre creditele

ipotecare sau asigurarea locuinței.

Îmi pare un proiect de marketing bunicel cu un conținut relevant și cu toate că nu

funcționează chiar perfect și se mișcă greoi este de apreciat efortul celor de la BCR. Fără să fie

inovator este cel puțin aparte.

De altfel am observat pe cei de la BCR cum se mișcă bine și cu instrumentul “credite

on-line” care sunt “aproape” credite on-line.

Dar ce îmi place cel mai mult este că BCR și-a deschis o sucursală în Second Life. După

cunoștința mea acesta este un proiect unic în mediul bancar românesc și îl salut. Aici “BCR îți

susține orice investiție imobiliară”.

Deci poate că BCR este cea mai mare bancă din România nu doar după valoarea

activelor deținute ci și după prezența pe internet.

Valoarea mea nu o are nimenea – 15.10.2010

Gata mă, am hotărât mă. Am hotărât să îmi vând cuibul de

nebunii, palatul mișto pe care l-am făcut cu mulți biștari pentru pițipoanca mea, îl vând și mă

mut la vilă. Și dau anunț:

"Proprietar, vnd sau inchiriez apartament 226 mp, central, in imobil istoric, vedere la

bulevard, mansardabil pe baza de aprobare comisie patrimoniu existenta, teren 87 mp, 2 boxe

si magazie in curte, 2 terase, casa scarii, liftul, electricul, instalatiile etc., au fost complet

renovate. Apartamentul a fost efectiv daramat si reconstruit intr-o noua configuratie si

componenta avand aspectul unui imens parter de vila creindu-se spatii mari si luminoase si

aerisite. Astfel dispune de salon 80 mp cu dresing haine, bucatarie bar, 2 dormitoare 40 mp

fiecare cu dresing haine, terasa, terasa exterioara, 2 bai, debara, sufragerie de 40 mp etc.

Incalzirea proprie pe gaz turbo computerizata cu senzori automati pe fiecare din cele 16

calorifere, curent propriu trifazat si apa cu hidrofor propriu, instalatii tripluizolate cupru si

materiale import, sisteme climatizare, video si antiefractie cu vizualizare internet peste tot.

99

100

123 |

Geamuri si usi din lemn triplu stratific din Germania, duble si geam termopan. Usile si o parte

din geamuri sunt cu bolta si toate sunt cu toc la grosimea zidului cu toc si pervaz. Salonul are

pulturi elicoidale cu coloane pilon tras totul in putz granit si faiantat cu rafturi zidite, cascada,

arteziene, podium cu 2 trepte cu deschidere floare de lotus si rigips petale nufar colorate

natural cu marmorela si vopsele import, spatiu audio vizual, sufrageria cu semineu, cascada

mare, lumini, caderi apa, podiumul pian cu 2 trepte piloni-coloane, butoiase soarele, cerul,

siera cu perete piatra si spatiul floral si luminile “Las Vegas”, te duc intr-o lume naturala de vis

dand o senzatie de liniste, dormitoarele cu cele 2 constelatii Lebedei si Deltei aduc un somn

linistit, iar cei 2 cap de sfant te odihnesc. Totul este de vis si este real dar pretul este pe masura.

Este unicat la nivel international. Rugam sa fim contactati numai de oameni cu bani si fara

curiosi vizionari intru-cat nu este muzeu. Telefon…"

… am glumit.

Alba – neagra – 17.10.2010

MagazinulDeCase atrage atenția asupra unor încercări de

fraudă imobiliară din partea unor persoane care susțin că locuiesc în țări africane și că vor să

cumpere proprietăți în România, cerând proprietarilor să achite taxe fictive care ar fi impuse

de autoritățile din țările respective.

Hmm, ceva nou într-adevăr.

Mafia vest-africană este cunoscută în Europa și America de Nord de mai bine de 20 de

ani. În Nigeria bunăoară grupările infracționare câștigă miliarde de dolari din escrocherii

financiar-bancare. Această țară cu o populație de peste 150 de milioane de locuitori vorbitori

de limba engleză în mare majoritate, găzduiește grupări numeroase de infractori extrem de

iscusiți și versatili în astfel de operațiuni ilegale.

Alerta lansată de MagazinulDeCase trebuie luată cu seriozitate în seamă. Eu însămi am

primit de-a lungul timpului mai multe mailuri în care mi se ofereau într-un fel sau altul

participarea la o operațiune financiar-bancară din care ar fi trebuit să câștig milioane de dolari.

Și probabil că multora dintre voi vi s-a întâmplat la fel. Stupid mi-am zis și nu am trecut mai jos

de rândul al doilea. De multă vreme nu le mai deschid măcar.

Dar, atenție!

101

124 |

Țiganiada lui Ghilgames – 31.10.2010

Pe la 1600 la Mănăstirea Tismana un rob țigan se

vindea pentru o sută de vedre de vin sau o iapă cu șa și mânz.

Ceva vreme mai tarziu, în secolul al XIX-lea, se constatase că robii țigani trăitori pe

moșiile boierești, țiganii mănăstirilor și țiganii Statului nu erau prea rentabili, așa că adepții

aboliționismului vor reuși fără vărsare de sânge să desființeze robia. O statistică din acea

perioadă stabilește că țiganii reprezentau 7% din întreaga populație a României.

Mai de curând țiganii liberi prin Europa ne-au încântat cu arhitectura originală a

construcțiilor pe care le ridică și au stârnit indignare atunci când ridicarea acestora s-a făcut cu

lipsă de respect față de restricțiile urbanistice sau prin distrugerea patrimoniului cultural.

În timpul acesta, într-o civilizație paralelă, în India se ridică cea mai scumpă casă din

lume, prima casă de un milliard de dolari…

Și mă întreb dacă strămoșii proprietarilor acestei case ar fi pribegit spre Valahia, cum

ar fi arătat palatul lor de la Strehaia, Sintești sau Recaș.

Când prezentul bântuie trecutul – 14.11.2010

Ies din birou îndreptându-mă spre Piața Mărăști. Aglomerație

ca de obicei în zona aceea de la colțul Pieței Unirii, mașini parcate aiurea și mașini care se

înghesuie să treacă prin unicul sens de circulație rămas liber, pietoni grăbiți printre turiști

rarefiați ce pare că au ajuns din greșeală prin aceste locuri.

La colțul pieței, printre pietoni și mașini, doi vagabonzi, aurolaci cum ne-am obișnuit să

le spunem, se înghesuie în clădire. Unul se urinează pe perete în timp ce strigă la cel de-al

doilea:

– Bagă-te mă, să nu mă vadă. Ce sa fac dacă îmi vine?

Trec în fiecare zi pe lângă clădirea aceasta. Iar acum trec pe lângă ei fără să reacționez

măcar.

Siderat poate e cuvântul, șocat cu siguranță și jenat de imaginea scabroasă ce îmi este

dat să văd, trec pur și simplu mai departe. Constat că am greșit și destinația pentru ca să mă

trezesc după câteva minute schimbând direcția înspre locul spre care plecasem.

Ziua în amiaza mare, printre mașini și pietoni, mulți pietoni și câțiva turiști, în mijlocul

orașului Timișoara, în zona cunoscută ca fiind de afaceri și servicii profesionale pentru afaceri,

102

103

125 |

în 2010 se întâmplă asta. Pe pereții unei clădiri reprezentative pentru orașul ăsta, pentru lumea

din care consider (încă) că fac parte.

Prefer să nu vorbesc despre acțiunea la care mi-a fost dat să asist. Pur și simplu îmi e

imposibil. Vreau să vă vorbesc doar despre clădire.

În colțul dinspre Sud-Vest al Dom’s Platz (Piața Unirii) la intersecția dintre străzile

Hunyadi Utca (Vasile Alecsandri astăzi) și Srbska Ulica (Gheorghe Lazăr) se ridică între 1907-

1908 Palatul Băncii de Scont S.A. “Casa cu burtă” după cum îi spun chiar și azi vecinii referindu-

se la proeminența în care se deschide clădirea pentru a susține apartamentele de la etaj,

palatul este proiectat de arhitecții Komor Marcell și Jakab Dezso, ctitori între altele ai Primăriei

orașului Târgu Mureș. Clădirea, construită în stilul secession transilvănean se remarcă prin

formele spectaculare și prin decorațiunile din ceramică turqois ce imită motivele populare

maghiare din Țara Calatei, înspre Huedin.

Astăzi imobilul este într-o evidentă stare de degradare, zugrăveala este deteriorată,

decorațiunile stau să pice, iar prin acoperiș apa se scurge până în luminoarul de la parter.

Imobilul este reprezentativ pentru istoria mediul de afaceri bănățean. Clădirea este

printre puținele imobile încă în picioare și care au jucat un rol de prim rang pentru dezvoltarea

economică a regiunii. Banca de Scont era cea mai mare bancă din Timișoara și Banat și una

dintre cele mai importante instituții financiare ale Imperiului Austro-Ungar, fiind totodată și un

important investitor în economia locală. Spre exemplu, banca deținea participații la societatea

petrolieră Steaua Română din Câmpina și la Uzinele de Fier din Reșița.

În același timp, consider că este emblematică pentru cosmopolitismul și toleranța

culturală a orașului. Edificată de arhitecți de origine evreiască și maghiară, în stilul de la

începutul secolului XX, care poartă numele de Art Nouveau în Franța, Jugendstill în Germania

sau Secession în Austro-Ungaria și care se remarcă printr-o renaștere puternică a

naționalismului cultural local, a fost amplasată la intersecția dintre străzile numite atunci

Huniade și Sârbă, în mijlocul unei cetăți locuite doar în proporție de 40% de români. Printre

acționari și directori amintim pe un Dr. Caius Brediceanu, pe un Coloman Iacobi, Oscar

Kubicsek, Edmund Rottenberg sau Victor Blasian.

Acest ansamblu arhitectural de primă mărime abordează extrem de original spațiul

înghesuit în care trebuia să crească. Stilul arhitectural Secession transilvănean este rar în oraș,

și mai rar în țară, iar influențele creației lui Gaudi sunt evidente și o transformă într-o operă

arhitectonică unică.

Poate ar fi trebuit să fac ceva, totuși…

126 |

Viața de după naștere – 20.11.2010

Am primit povestioara asta de la un prieten.

Are legătura cu imobiliarele pentru că are legătură cu viața… pur și simplu.

"Discutie intre doi embrioni

- Şi tu crezi în viaţa de după naştere?

- Desigur. După naştere trebuie să urmeze ceva. Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne

pregăti pentru ceea ce urmează.

- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?

- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile

picioare şi vom mânca cu propria gură.

- Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar ca ar fi de râs! Doar noi

mâncăm prin cordonul ombilical. Însă ia să iţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după

naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit aici.

- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel,

viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.

- Eu nu ştiu exact, cum va fi, dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va

avea grijă de noi.

- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea sa fie?

- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.

- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mama, aşa că e evident că nu există.

- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul

nostru. Ştii, eu cred ca viaţa adevarată ne aşteaptă abia de acum încolo. "

Autor necunoscut

Imo cică FaceBook – 27.11.2010

și se vinde modern. Așa spun “specialiștii”… că imobiliarele încep să

se vândă prin rețelele sociale.

104

105

127 |

"Twitter și Facebook câștigă teren printre cele mai eficiente metode de comunicare și

recunoaștere a mărcii din marketingul online, cu beneficii în zona de optimizare pentru

motoarele de căutare, eficiente datorită costului fracționat și astfel accesibile unei game foarte

largi de clienți.

“Având în vedere ritmul de creștere al utilizatorilor români care aderă la una sau mai

multe rețele sociale în ultima perioadă, este normal ca atenția companiilor din diferite

segmente de activitate să se îndrepte tot mai mult către acest nou public țintă”."

Adică un fel de profeții despre trecut.

Ițele secolului XXI – 09.12.2010

Futurologii susțin că secolul XXI este secolul creativității,

caracterizat printr-o folosire mai intensă a emisferei cerebrale drepte și prin dorința intensă a

omului de a socializa cu persoane având idealuri comune cu ale sale, că aceasta reprezintă cea

mai elaborată formă a activității umane, și că prin realizarea acestui lucru specia umană a ajuns

la forma sa completă de dezvoltare.

Zilele trecute am citit un articol în Curierul Național care mi-a amintit de creativitate și

de apartenența la un grup cu valori comune, dar știu și eu dacă chestia asta chiar reprezintă

forma superioară de dezvoltare umană…

"Bancheri încurcați în ițele fraudei imobiliare de un milion de euro

În dosar sunt cercetați și trei avocați și un arhivar-șef al Serviciului de Carte Funciară al Sectorului

1

Membrii grupării destructurate ieri, căutau imobile nelocuite și falsificau actele, păcălind astfel

peste 10 persoane

Procurorii DIICOT, sprijiniți de ofițeri DGIPI au efectuat 47 de percheziții imobiliare și au audiat

45 de persoane

Trei avocați din cadrul Baroului București, printre care și Sever Teodorescu (cunoscut

apărător al lumii interlope, trimis deja în judecată pentru trafic de influență), precum și

directorul unei sucursale a BCR, sunt cercetați, alături de un arhivar-șef de la Serviciul de Carte

Funciară al Sectorului 1 și alte 20 de persoane, pentru că ar fi prejudiciat posibili investitori din

domeniul imobiliar cu aproximativ 1 milion de euro.

Gruparea infracțională specializată în fraude imobiliare a fost destructurată ieri de

procurorii și ofițerii DIICOT, în urma unei ample acțiuni în cadrul căreia au fost percheziționate

106

128 |

47 de imobile (printre care și firme ale suspecților), 45 de persoane au fost audiate și 22

reținute. Potrivit anchetatorilor, peste 10 persoane au fost prejudiciate cu sume cuprinse între

100.000 şi 400.000 euro, acestora prezentându-li-se documente falsificate care “atestau” că

ar fi putut deveni proprietarii unor imobile părăsite sau nelocuite din sectorul 1 al Capitalei."

Spiritul Crăciunului – 25.12.2010

Eu constat că mai sunt două zile până la Crăciun și poate ar fi

cazul să mă gândesc la prieteni, la cadouri, la liniște și muzică de colinde. Toate celelalte pot să

rămână în urmă… măcar pentru câteva zile.

Ei: d-nul Dumitrescu trebuie să trimiteți mailul azi, nu se poate să nu rezolvăm anul

ăsta… Florin, sunt în oraș până în 24 și mă aștept să rezolvi cu contractul ăla până atunci… Am

găsit câteva inadvertențe în documentele de achiziții, ia-ți laptopul și vino azi să le terminăm…

Depuneți acum dosarul la Registrul Comerțului, mă aștept să iasă actele în 1 ianuarie… Am sosit

în țară special pentru problema asta, nici nu accept o amânare… De ce nu răspundeți la telefon,

vă aștept la bancă pentru a transforma contul într-unul definitiv, se închide… Nu mă gândeam

că mă abandonați acum, la jumătate de drum, eu nu mai pot veni maine și problema mea e

urgentă… Până la ce ora găsim un notar azi, mâine pleacă asociatul din oraș… Am venit

neanunțat știu, dar actele de succesiune lăsate în octombrie ar trebui lămurite până la urmă,

nu-i așa…

Eu, ei, cred că se numește spiritul Crăciunului… eu, ei suntem de păreri diferite, motiv

pentru care mă enervez, normal. Ce mai este normal astăzi?

Sărbători liniștite… sau cum vă doriți să fie.

Cea mai frumoasă – 01.01.2011

ثر ال األك așa îi spuneau arabii… iar les plus belles era pentru جما

francezii în mijlocul cărora George Sebastian a trăit cea mai mare parte a vieții.

George Sebastian a fost un arhitect român, născut dintr-o căsătorie morganatică între

un descendent al familiei domnitoare Ghika și o actriță de cabaret, cu o biografie enigmatică,

o carieră nedefinită și o avere colosală. George Sebastian a trăit în Franța pe care mai apoi a

părăsit-o poate încercând să își uite trecutul și a plecat pe malul îndepărtat al Mediteranei

107

108

129 |

tunisiene. Aici, în locul unui mic sat de pescari numit Hammameth, porumbel în arabă, a ridicat

o somptuoasă vilă, considerată și astăzi de mulți ca cea mai frumoasă din lume.

Milionarul român despre care s-a spus că ar fi fost homosexual, că și-ar fi ucis soția într-

un acces de nebunie sau că ar fi fost un agent al spionajului francez, era frecventat de

personalități ca Churchill, Marlaux sau Andre Gide pe care îi găzduia în somptuoasa sa

reședință. La finalul războiului mondial reședința va fi rechiziționată devenind cartier general

pentru diviziile lui Rommel, iar după declararea independenței Tunisiei, tânărul stat

mediteranean îi va achiziționa imobilul pe care îl va transforma într-un centru cultural

internațional. Tunisienii îi sunt veșnic îndatorați pentru că a pus bazele turismului de lux și

încântătoarei stațiuni Hammameth.

În vara trecută am avut privilegiul de a o vizita pe fugă. Încă mă gândesc la ea…

Spagetti Connection sau când UE ia… - 08.01.2011

Dacă credeați că noi, românii, suntem aparte și că ne ocupăm

doar de fraude sau alte fărădelegi, ei vă înșelați. Curtea Europeană de Conturi publică anual un

raport relevant privind cele mai spectaculoase fraude cu fonduri europene.

Și iată câteva exemple:

"Un dentist din orașul italian Cosenza a cerut bani UE pentru o afacere cu panouri solare – care

nu a văzut niciodată lumina zilei. În schimb și-a cumpărat un Ferrari Testarossa galben (în

valoare de circa 200.000 euro), o mașină de Formula 1 și alte 55 de alte mașini de lux. Cazul

dentistului a făcut parte dintr-o schemă de fraudare mult mai amplă, cifrată la aproximativ 80

milioane euro, în care patru companii au deturnat fonduri comunitare timp de patru ani."

Roz cu picățele – 28.01.2011

Roz cu picățele era imobiliarul românesc prin 2008 și toată

lumea implicată în afacerile imobiliare câștiga bani fără să aducă valoare adăugată și era

convins cu aroganță că epoca de aur nu se va sfârși niciodată.

Cum stau lucrurile astăzi? Roz cu picățele pur și simplu…

După 3 ani de criză, sectorul imobiliar poate fi caracterizat prin arierate de 1,2 mld.

euro, insolvențe, mall-uri abandonate și 30.000 de agenți imobiliari pe drumuri.

109

110

130 |

Prețurile au ajuns la nivelul de acum 5 ani și continuă să scadă, iar încercarea Guvernului

de resuscitare prin Prima Casă a eșuat.

Multe voci din piața imobiliară spun că această industrie s-a prăbușit și ce anume ar

putea confirma mai bine această realitate decât cifrele?

Iasomie… în extindere – 04.02.2011

Mă uit la televizor și îmi amintesc. Revolte de stradă în

Tunisia, revoluția WikiLeaks, revoluția de iasomie.

Nu știu când înflorește floarea de iasomie. Dar atunci, în septembrie era înflorită și

răspândea mirosul suav printre dealurile Cartaginei. Era printre cele mai frumoase locuri pe

care le vizitasem vreodată.

Dealurile de la malul mării ce formau cartierul rezidențial Cartagho erau înverzite și

încărcate de flori într-un absolut contrast cu deșertul galben și fierbinte din seara trecută. Aleile

îngrijite, palmieri, indicatoare de circulație și ofițeri de poliție în uniforme încărcate, reședințe

încântătoare în stil arab sau francez și flori, rondouri de flori, multe flori. Într-o parte un gard

înalt, alb, îngrijit, interminabil, în stânga aceleași reședințe încântătoare.

Kinga, ghida noastră poliglotă ne lămurește:

- Trecem prin dreptul palatului prezidențial, în dreapta șoselei, vă rog nu faceți fotografii, este

interzis. În curând vom ajunge la destinație, ruinele romane ale orașului Cartagina.

Ne aflam în cel mai select cartier al orașului Tunis, reședința președintelui și a

membrilor Guvernului.

- Ruinele orașului Cartagina sunt patrimoniu Unesco și beneficiază de un regim special. Lucrul

ăsta s-a întâmplat la cererea Franței. Președintele Ben Ali a hotărât să își construiască aici o

reședință. Imediat după aceea, membrii de frunte ai Guvernului și ai partidului său au început

să își construiască vile, cât mai aproape de cea a președintelui. Era important să fie în preajma

sa. Dar construind reședinte, au dezgropat vestigii antice, cartagineze și romane pe care le-au

distrus. Lucrul ăsta s-a întâmplat până când Unesco a hotărât să ia sub protecția sa aceste

vestigii și să ceară de urgență întreruperea lucrărilor.

În stânga, în dreapta flori, rondouri de flori și miros de iasomie.

- Am ajuns. Vă rog să faceți fotografii doar înspre mare și în partea dreaptă. În stânga este

palatul președintelui Ben Ali. Fotografiile sunt interzise.

111

131 |

Cobor destul de intrigat de faptul că nu voi putea să fotografiez tot ce doresc. Trebuie

să am grijă pe unde calc și nu voi putea să depășesc limitele fizice și mentale trasate de

“președintele Benali”, ciudată situație.

Mă uit la televizor și îmi amintesc. Așa era Tunisia acum câteva luni pe când mă aflam

acolo. “Democrație autentică”, printre cele mai liberale și mai avansate state arabe era

guvernat de președinți cu mandate de câte 30 de ani, cu discrepanțe sociale și culturale

evidente și cu o lipsă totală de respect pentru patrimoniul cultural național. O continuă fraudă

imobiliară ce nu avea drept păgubit decât poporul tunisian.

Mă hazardez să continui spunând că revoluția de iasomie este suavă prin “parfumul”

său, dar lipsită de efecte profunde pentru societatea tunisiană. Palatul președintelui ar putea

fi demolat, dar reședințele celor apropiați lui vor rămâne în picioare pentru a perpetua o

administrație democratizată doar de fațadă.

Și asta ca în altă “democrație originală’’ care la 20 de ani de la dispariția “geniului

Carpaților” este guvernată de alte genii cu același respect pentru patrimoniul cultural național

ca să amintim, nu de Sarmisegetusa ci doar de Lipscani.

P.S.: E totuși un început faptul că pot povesti despre Kinga fără să mă tem că ar putea

fi arestată și expulzată pentru vorbele sale.

Roz fără picățele – 19.02.2011

Alte articole, alte comentarii… cum că va fi din nou roz, poate

fără picățele, dar va fi din nou roz în imobiliarul românesc. Eu unul nu cred că fost vreodată

roz, adică un roz adevărat și nu va mai fi niciodată nici măcar rozul fals care a fericit speculanții,

picofirmele de construcții ale fratelui mai mare și agențiile imobiliare one-man-show de până

în 2008. Dixit. Și pun pariu…

"Potrivit datelor furnizate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară

(ANCPI), într-un comunicat citat de Mediafax, în 2010 au fost derulate cu 2.5% mai multe

tranzacții imobiliare decât în cursul anului 2009.

Astfel dacă în 2009 au fost înregistrate un număr de 562.637 tranzacții imobiliare, la

nivelul anului 2010 acestea au fost de 577.023, cu 14.386 mai mult. Cele mai active luni din

acest punct de vedere au fost lunile decembrie cu 53.307 tranzacții imobiliare și martie cu

53.181 tranzacții. Cele mai multe acte de garanție imobiliară s-au semnat în lunile martie, cu

112

132 |

14.180 ipoteci și respectiv decembrie (13.733). La nivel național în 2010, numărul total al

actelor de garanție imobiliară a fost de 132.814, față de 119.266 în 2009."

Valkiria, saga fără de sfârșit – 27.02.2011

De d-ul Hergan am auzit prima dată la începutul lui 2006

când, în calitate de reprezentant al AVAS am participat la o adunare generală a acționarilor

societății Solventul S.A. din Timișoara. Trebuia numit un nou administrator la societatea aflată

în insolvabilitate și eu aveam mandat să fac asta. De la înălțimea celor 80 de procente pe care

le avea AVAS-ul în Solventul, trebuia să fie ușor. Alocasem 15 minute pentru adunarea asta,

aici incluzând și socializarea.

A durat 4 ore în care cred că am slăbit 2 kg și doar sacoul acoperea petele de sudoare

ce îmi acopereau cămașa. “Opozanții” mei erau societățile VGB Oil și Tender SA și erau

reprezentate fiecare de președinții consiliilor de administrare și 2 avocați, iar aceștia mi-au fost

profesori în facultate, cu toții. “Secretara” ce redacta procesul-verbal al întâlnirii era un

maestru al dreptului penal și s-a dovedit cea mai prietenoasă față de acolo.

Față în față la 1 metru distanță și fără medierea vreunui judecător… 4 ore.

Nu intru în detalii și vă las doar să citiți presa momentului.

Până la urmă a ieșit așa cum trebuia, adică așa cum scria în mandat că trebuie să iasă. Am fost

felicitat de lichidator, de noul administrator și de AVAS, iar fără falsă modestie spun că am fost

admirat de cei cu care s-a întâmplat să mă lupt în proceduri.

Toată noaptea care a urmat am stat pe internet pentru a afla că miza adunării generale

pe care am condus-o se ridică la 28 de milioane de euro. Și nu mult a lipsit să iasă rău…

Dar să vedem ce mai spune d-ul Hergan astăzi…

Despre faptul că nu a anticipat criza pot confirma, Solventul Timișoara al cărui

proprietar este prin Valkiria Invest este tot acolo, pustiu, dezolant, mizer și sinistru…

Cuvinte care dor… degeaba – 11.03.2011

Acum mai bine de 10 ani, Artur Silvestri, despre care am mai

vorbit pe aici, spunea despre mediul imobiliar românesc ceea ce voi cita mai jos.

Dur până la răutate, cinic și pesimist… dar adevărat.

Dar oare lucrurile s-au schimbat cumva, câtva între timp? Vă las pe voi să apreciați.

113

114

133 |

Și spuneți-mi și mie, vă rog.

"Wall Street: Cât de dezvoltat este mediul de afaceri imobiliar în România și ce traiectorie

reușește el să mențină?

Ceea ce se cheamă, de obicei cu un termen pompos, „mediul de afaceri imobiliar“ de

la noi este dezvoltat artificial și haotic.

Mult din „răul românesc“ se manifestă și aici. Apoi, aici, mai tot ce se face, se face cu o

lipsă totală de „spirit nemțesc“, adică fără un proiect clar și de fapt, fără „gospodărism“. Toate

se proiectează în ficțiune și cu irealism: vrem să dezvoltăm turismul — unde aici potențialul

este uriaș — deși nu avem „drumuri“, lăsăm să se lățească orașele deși în „noile sate de

miliardari“ nu curge decât apa din fântână proprie și abia câte o vagă legătură la gazul metan

încălzește casa și apa casnică, iar la Snagov (care este un extract de „realitate negativă“)

domeniile ridicate de „les nouveaux riches“ își scurg dejecțiile în apa lacului devenit mort, de

fapt o hazna colectivă unde, câteodată, „vipurile“ se îmbăiază. Suntem într-o fază convulsivă,

de fapt previzibilă, unde Marile Manevre se fac în spatele ușilor închise: „ciclul agenției

imobiliare“ este încheiat, iar „ciclul consultanței“ încă nu s-a constituit, dacă va mai apuca

vreodată să se constituie și nu va fi înlocuit de „cartelul caselor de avocatură“ ce face și desface

totul în această țară. Dar, până la urmă, aici, cine vrei și cine nu vrei (de la avocați, notari și

funcționari de stat și până la metrese, „samsari“ și „băieți fără meserie“, dar buni la toate) se

ocupa de „imobiliar“ cu gândul de a-și extrage un „ce profit“ prin învârteală, presiune sau „joc

de bursă fraudulos“. Urmează instituțiile, a căror acțiune parazitară este fenomenal de brutală

și sfidătoare. Ați mai pomenit în lume un Stat care să fabrice legi iscusite numai ca să-i oblige

pe cetățeni să-și vândă pământul ieftin? Eu n-am mai văzut așa ceva."

Vecinul lui Miki O. – 19.03.2011

Am descoperit un post interesant pe blogul colectiv al celor

de la Imopedia. Unul între foarte multe neinteresante. Este scris de Miki O. și chiar dacă nu

știu cine este Miki O., cel puțin am aflat câte ceva despre vecinul lui.

"Vecinul meu este inginer constructor. Dar asta de pe la mijlocul anilor 90. Pana atunci,

era profesor de atelier. Pe urma s-a facut constructor, ca era mai banos. Apoi au crescut si cei

doi baieti ai lui, pe care i-a indrumat pe aceeasi cale. Ca era banos. Cei trei – dotati fiecare cu

o cantitate considerabila de materie cenusie, au reusit cu usurinta sa atraga in jurul lor alti

muncitori mai putin norocosi la acest capitol. S-au facut lideri de echipa adica. Impreuna, au

115

134 |

inceput sa construiasca. Mult. Fix inainte de criza, tatal constructor conducea un Porsche

Cayene Turbo S. Fiul cel mai avea un BMW seria 6. Cel mic, un seria 3. Sotia celui mare avea un

Touareg. Ma gandeam:

a) sunt prosti si si-au bagat toti banii in masini, gandindu-se ca banii sunt mai tari decat apa de

la robinet, respectiv o resursa infinita.

b) or produce atat de mult incat isi permit sa isi ia cele mai tari masini dar sa puna si deoparte

bani pentru zile negre

A venit criza. Tatal conduce un Opel Astra. Cei doi fii conduc fiecare cate un BMW de

prin 2.000. Sotia conduce un Opel Corsa. In concluzie, am ales varianta a).

Acum construiesc casa unui alt vecin. Mana cereasca pentru ei, banuiesc. Ii si aud: “Cine

sunt mai aia de iti fac casa cu atatia bani? Hai mai vecine, ca ti-o fac eu cu jumate din bani.

Uite, am construit tot cartierul! Si vorba aia, suntem vecini, nu imi permit sa imi bat joc de casa

ta, ca sunt aici, langa tine, ma poti linsa de viu daca e nevoie. Sunt om serios!”

Dupa cum spuneam, descurcareti vecinii mei. Poate or fi invatat si ceva despre

contabilitate si gestiune in vremurile astea grele. Banuiesc ca e greu sa conduci o masina care

chiar are nevoie sa schimbi viteze sau sa te uiti peste umar cand mergi in marsarier in loc sa te

uiti prin camera asistenta."

Mă fac japonez – 01.04.2011

Încercam să văd ce efecte are dezastrul din Japonia asupra

pieței imobiliare de acolo. Și am găsit următorul articol… și îmi permit să îl comentez.

Două dezastre naturale și un accident nuclear într-o Japonie cu o economie fragilă, fără

semne de ieșire din criză, înseamnă mai mult decât dezastrul imediat.

Două dezastre naturale destul de curente, din păcate, în Japonia și un accident la o

centrală nucleară departe, chiar foarte departe de un accident nuclear. Pentru cei cu memorie

mai scurtă amintesc doar de Cernobâl. Într-o Japonie care este, încă a doua

economie mondială, competitivă și cu resurse financiare și umane imense, de neimaginat aici

în estul Europei.

Piața imobiliară a fost îngenuncheată. Zone întregi vor trebui reconstruite, zone uriașe

trebuie aduse din nou în civilizație după ce toate serviciile au fost întrerupte.

116

135 |

Mă îndoiesc sincer că piața imobiliară a fost îngenunchiată. Zonele astea întregi

reprezintă cam 1% din suprafața teritoriului național. Prin comparație, inundațiile din Banat din

2005 au acoperit o suprafață echivalentă de teren cu apă.

Poduri, drumuri, căi ferate, case, linii de electricitate – toate trebuie înlocuite. Deși

toate acestea par probleme locale, atât apariția, cât și rezolvarea lor au implicații mondiale.

Așa este, toate trebuie înlocuite și pun pariu că toate vor fi înlocuite într-un an de la

momentul dezastrului. Nu prea îmi imaginez cum reconstrucția acelor elemente de

infrastructura are implicații mondiale. Nu îmi imaginez nici că vreuna dintre firmele din

România sau Papua Noua Guinee va participa la această reconstrucție, dar poate sunt eu lipsit

de imaginație.

În Japonia, Ministerul Științei și Tehnologiei documentează anual efectul cutremurelor

asupra pieței imobiliare. Potrivit ultimului raport din acest an, fiecare cutremur aduce o

ieftinire cu 10.000 yen (88 euro) din chiriile lunare și de 3.8 milioane yen (33.600 euro) din

valoarea locuințelor. Asta înseamnă cam 16% din chiria medie și 13% din valoarea medie a unei

locuințe.

Întrucât în Japonia au loc anual câteva sute de cutremure, mai mari sau mai mici, și

apreciind că fiecare aduce o ieftinire de 16% la chirii ar însemna după un calcul simplu că în

Japonia chiriile sunt mult sub zero yeni sau zero euro sau zero ce vreți voi, iar mie deja îmi vine

să închiriez o casă pe malul unui lac din Japonia.

Și dacă tot veni vorba cu ce aș face, păi aș mai scrie și un articol empiric, mai empiric

decât cel pe care îl comentez acum și aș susține în el ca 1 milion de români ar emigra în

Japonia, acum după dezastrul ăsta care a dus la prăbușirea pieței imobiliare de acolo. Și cred

că aș fi mai aproape de adevăr…

Există o legătură de necontestat între gradul de dezvoltare al unei civilizații materiale și

capacitatea de regenerare a acelei civilizații după cum reiese și din Propaganda occidentală.

Las Vegas – 10.04.2011

Las Vegas este înainte de toate un brand imobiliar. Dacă am

cumula valoarea tuturor bunurilor imobiliare ce se află în Las Vegas sunt convins, dar

absolut convins că ar depăși valoarea bunurilor imobilelor din România, adică din întreaga

Românie. Cine mă poate contrazice să o facă acum și mă voi opri din scris. Acum…

117

136 |

Stație de cale ferată în mijlocul deșertului, Las Vegas, Nevada avea 24.000 de locuitori

în 1950 anul în care se instituie în localitate un regim fiscal permisiv pentru o activitate

economică ciudată: jocurile de noroc. În 1960 avea deja 65.000 de locuitori în timp ce astăzi în

zona metropolitană locuiesc aproape 1 milion și jumătate de oameni, în general oameni

prosperi.

Nu vreau să fac o apologie a jocurilor de noroc. Orașul Timișoara are probabil mai multe

cazinouri decât avea în 1960 Las Vegasul-ul dar nu va ajunge niciodată la prosperitatea

acestuia. Vreau doar să vorbesc despre regimul fiscal permisiv și inteligent imaginat pentru a

aduce bani, mulți bani la bugetul local și național și care a stimulat în aceeași măsură inițiativa

private, într-o manieră pe care doar cei care au vizitat măcar și în trecere Las Vegas-ul și-o pot

imagina.

Pentru a vă face o idee, chiar superficială despre valoarea imobiliară și financiară a

acestui îndepărtat oraș este suficient să urmați linkurile acestui post.

Mă întreb doar cât poate să fie de greu pentru jalnicii noștri lideri să imagineze un

sistem fiscal coerent și stimulativ clădit pe ruinele unor stațiuni părăsite cum ar fi Băile

Herculane sau Tușnad și care să stimuleze clădirea unor afaceri private prospere odată cu

încasări bugetare coerente și oneste. Lipsa de inteligență și bun simț limitează sistemul fiscal

românesc la creșteri deșănțate ale TVA-ului sau taxe ascunse sub formă de amenzi și autorizații.

În timp ce cu multă vreme în urmă unii au transformat deșertul într-o bogăție inimaginabilă,

pe la noi alții, ai noștri mai exact, ne prostesc cotidian cu “dezastruoasa moștenire” sau “băieții

deștepți din energie” pentru care eu, tu plătim impozite umflate cu nerușinare.

Breaking news… forever – 25.04.2011

Am citit azi un articol de maximă noutate, optimist, plin de

vervă și m-am bucurat că am dat de el… glumesc evident, nu mai există demult așa ceva în țara

asta. Deci să vedem:

"Prima Casa 4 ar putea creste numarul tranzactiilor imobiliare

In ultima saptamana a acestei luni, imediat dupa Pasti ar putea deveni functionala noua

varianta a programului Prima Casa. Ajuns la varianta 4, programul va fi diferit fata de editiile

precedente. Statul, care pana acum garanta integral achizitiile de locuinte, a decis sa imparta

cu bancile riscurile creditarii. In acest fel se spera la cresterea numarului de finantari, acordate

118

137 |

in conditii mai usoare fata de cele de pe piata. Aceasta ar putea insemna o crestere a numarului

de locuinte care isi schimba proprietarul."

Vax, dar nu vax albina ci vax pur și simplu. Și chiar îmi doream cândva să devin jurnalist…

Adică acum “s-a lansat” Prima Casă 4 pentru că nu au funcționat celelalte, nu e destul de clar.

Adică primele trei sau câte variante or fi fost de Prima Casă nu au fost în stare să ridice nici

măcar cu 2-3% numărul tranzacțiilor imobiliare și va reuși Prima Casă 4, vax din nou. Adică va

fi diferită în sensul că statul va împărți cu băncile riscurile creditării, deci să fiu mai explicit,

statul cel mai bun garant de pe piață, se retrage și lasă băncile să garanteze, vax și mai mare.

În acest fel va crește numărul de finanțări și anume pentru că băncile nu puteau până acum să

garanteze creditele deși “le mânca undeva” să o facă, garantarea zic, vax continuu.

Deci, să ne fie clar măcar în ceasul al patrulea dacă nu ne-a fost la Prima Casa 1,2 sau

3, programul ăsta e vax total și nu mai reprezintă decât praf în ochii unor jurnaliști plictisiți de

meseria lor. Prima Casa 4 reprezintă eșecul clar al Guvernului în relansarea pieței imobiliare,

un eșec cu atât mai catastrofal cu cât acum, prin varianta a patra a programului Guvernul se

dovedește falit și se retrage de la garantarea creditelor, nefiind de altfel foarte activ nici până

acum. Băncile nu vor sări la creditare dacă nu sunt stimulate să o facă, și nu pot fi stimulate

decât fiscal de către stat sau prin creșterea economică de către piață. Cumpărătorii nu se vor

înghesui să își cumpere o locuință atâta timp cât există o mare instabilitate în ceea ce privește

veniturile lor viitoare. Iar creșterea numărului de locuințe “care își schimbă proprietarul” nu

aduce plus valoare pe piața imobiliară și nu relansează în nici un caz construcțiile.

Dacă “mințile luminate” care sunt entuziasmate de programe stupide gen Prima Casă

cred că Guvernul a inventat roata la căruța balcanică, se înșală. Prima Casă reprezintă de fapt

o inginerie financiară care avea obiectivul de a lansa, sau măcar de a mișca piața imobiliară pe

banii altora, ai cumpărătorilor, ai firmelor de construcții, mai nou pe banii băncilor, dar în nici

un caz pe banii Guvernului. Ei, nu a fost să fie.

Dacă Guvernul dorea cu adevărat să relanseze piața imobiliară putea să aplice rețeta

folosită pentru prima dată de Franklin Roosevelt prin programul New Deal sau Europa

Occidentală prin planul Marshall și prin programele naționale de construire a locuințelor

sociale. Există rețetă, există și instrumentul Agenția Națională pentru Locuințe, voința și putința

să fie… dar de la cine să cerem așa ceva?

138 |

Gigi Duru’ din Țara lui Papură Vodă – 01.05.2011

Zilele trecute mă abordează un vecin. Calm și tacticos de

obicei, acum se arată derutat și nervos.

- Uite vecine! Au venit să instaleze rețeaua de gaz la ăsta cu casa din spate. Trebuiau să monteze

firida cu contoare. Vecinu’ cu casa a zis că nu vrea să monteze pe casa lui chiar dacă gazul e

pentru el. Si au montat ditamai firida pe casa mea. Fără să mă întrebe…

- Cum adică? întreb nedumerit.

- Adică au venit și au instalat ditamai cutia de gaz pe casa mea deși gazul e pentru altul. Eu am

fost la servici. Au venit și gata, au montat cutia direct pe peretele de la stradă al casei mele și

asta fără să mă întrebe de sănătate, fără să le dau acordul, fără nimic… Am fost la E.on și am

întrebat. Au zis că au autorizație și că totul s-a făcut conform legii. Care lege?… e casa mea!

Am hotărât să dau o mână de ajutor vecinului meu și m-am angajat să somez E.on Gaz.

Voi trimite o somație cu dichis, cu antet cu tot ce trebuie doar, doar voi atrage atenția asupra

situației stupide pe care un grup de muncitori ai companiei E.on, lipsiți de bunul simț minimal

și în total dispreț față de proprietate au creat-o.

Zis, făcut, trimis… venit răspuns.

Vă citesc din răspuns, și încerc să nu mă enervez din nou:

Proiectul pentru branșamentul de gaze naturale ce deservește imobilul… a fost avizat

din punct de vedere tehnic de către subscrisa în calitate de operator al sistemului de distribuție

a gazelor nr. 12600/15.03.1999. (adică eu am pasat și eu am dat cu capu’, în calitatea mea

de Gigi Duru’ făcut mare operator prin ’99) Atât proiectul, execuția, recepția… a fost efectuată

conform legislației în vigoare la momentul respectiv. (deci a fost efectuată săptămâna trecută

aprilie 2011 dacă ai uitat nenea Gigi Duru’) Vă comunicăm prevederile art. 96 din Legea gazelor

nr. 351/2004… pentru protecția obiectivelor din sectorul gazelor naturale se interzice terților:

a) să realizeze construcții de orice fel în zona de siguranță, (adică casa pe care voi ați amplasat

lucrarea fără acordul proprietarilor, casă care este proprietatea mea de 20 de ani este acum și

ilegală)… în cazul în care în mod excepțional este necesar ca pe terenul pe care este amplasată

rețeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcție, proprietarul acesteia va

suporta toate cheltuielile de modificare a traseului acesteia (sau totuși “în mod excepțional”

mai am varianta de a plăti prostia voastră și modificarea traseului).

Un director tehnic și un jurist semnează inepția asta.

119

139 |

Am hotărât să îi dăm în judecată, pentru că probabil vecinul meu chiar se plictisea de

bine în țara asta.

Și aflați așa că Gigi Duru’ în Țara lu’ Papură Vodă nu e vreun Dorel lipsit de inteligență

și bun simț, ci chiar E.on Gaz (adică E.on nu E.om) plină doar de cinism, dar vă rog să nu mă

întrebați cine e Papură Vodă pentru că încerc să mențin blogul apolitic (dar nu mai durează

mult nici asta).

Malthus sau orașele viitorului – 29.05.2011

În 1798 un preot englez emitea teoria catastrofică ce susținea

că populația crește în progresie geometrică în timp ce mijloacele de subzistență cresc în

progresie matematică. Teoria sa este cunoscută sub numele de malthusianism, iar ca o

consecință a acestei relații dintre populație și starea economică, Malthus considera că sărăcia,

bolile, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură

echilibrul între numărul populației și cantitatea mijloacelor de subzistență.

Peste timp teoria sa, degenerată de epigonii naziști se va dezvolta în tehnicile despre

eugenie și Lebensraum.

Și totuși catastrofa malthusiană se prefigurează asupra capetelor noastre ca o sabie a

lui Damocles a secolului XXI. Valurile de migranți din țările africane și, mai nou arabe, invadează

o Europa deja slăbită economic și din ce în ce mai xenofobă. An de an China adâncește politica

de planificare familială inițiată în anii ’70 pentru a controla rata creșterii populației, iar frontiera

de sud a Statelor Unite este de multă vreme imposibil de supravegheat în fața milioanelor

de desperados latino-americani. Tehnologiile futuriste imaginate în scenariile SF

despre orașele spațiale se lasă așteptate pentru multă vreme de acum încolo, în vreme ce

despăduririle masive și efectul de seră produc consecințe deja palpabile.

Se estimează că în următoarele șase decade populația va “exploda” de la 6,9 miliarde

ajungând la 9,5 miliarde în anul 2050. Populația urbană a lumii va crește de la 3,3 miliarde, cât

s-a înregistrat în 2007, până la 6,4 miliarde în 2050. Cea mai mare creștere a populației va avea

loc în Africa, care este în curs de dezvoltare. Efectele suprapopulării vor fi extrem de grave

rezultând în insuficiența susținerii întregii populații deoarece nu vom dispune de resurse

suficiente de apă, energie și adăpost. Un alt aspect care va înrăutăți lucrurile este schimbarea

climatică care va obliga oamenii să se mute din zonele inospitaliere și astfel se va dubla cererea

pentru mâncare, oamenii se vor înghesui în orașe, iar rezultatul va fi unul devastator: miliarde

120

140 |

de oameni vor suferi de foame și de sete și vor locui în condiții extrem de dificile. Consecința

unei situații de acest gen ar putea fi un conflict civil generalizat.

Mai mult decât atât, suprapopularea are efecte devastatoare la nivelul

comportamentului uman. Konrad Lorentz consideră că înmulțirea fără măsură a omului se face

vinovată de multe fenomene negative apărute. Suprapopularea orașelor duce la o lipsă de

umanitate, de dragoste față de semeni. Se pare că populația situată într-o zonă rurală retrasă

sau în general oamenii izolați au mai multă caldură și respect față de oameni.

Ok, și care e soluția pentru orașele viitorului? Trebuie să existe una pentru că trebuie

să existe o soluție pentru copiii mei…

Punct și de la capăt – 05.06.2011

Peisajul imobiliar timișorean este anost până la disperare.

Poate că a fost tot timpul așa și nu am observat eu, preocupat fiind de analizele “de pe

surse” privind numărul de tranzacții imobiliare din anii de boom sau indus în eroare de agitația

lipsită de productivitate și fără valoare adăugată din anii din urmă ai “crizei mondiale”.

Dar peisajul imobiliar al orașului de la marginea de vest a României este extrem de

searbăd și plictisitor. Agențiile imobiliare afișează aceleași oferte rărite și desuete, iar agenții

imobiliari poartă aceleași tricouri lipsite de imaginație. Sau invers…

Și nu cred să se schimbe foarte multe în perioada care urmează.

Am observat însă acum câteva săptămâni o apariție proaspătă în peisaj. Mai mult on-

line la început, dar transparentă la maxim tocmai datorită acelui on-line. Și mi-am zis că echipa

e low-budget și cam dusă cu pluta dacă se lansează în imobiliare în condițiile date. Adică lumea

în criză, iar ei cu low-budget. Și cam atât.

Dar continuă în aceeași notă de transparență și cu ceva mai multă imaginație decât

restul… și continuă bine. Sau poate doar mie îmi plac…

Sunt cei de la Horotan Imobiliare.

Beneficiind de experiența în vânzări și resurse umane dobândită la imobiliare.ro, Sorin

Horotan și-a deschis propria agenție și bloguiește despre toate cele pe care le face. Mai nou

are și o identitate vizuală interesantă.

Dar să nu ne pripim, să vedem ce urmează.

121

141 |

Suntem în nori – 19.06.2011

Caut de zor aplicații Android pentru noua mea tabletă. Cred

că nu am făcut mare „gesheft” cu ea, pentru că se poartă ca un telefon mai mare și are aceeași

aplicabilitate.

Mai precis caut aplicații imobiliare și așa ajung la Craiglist în nenumărate versiuni, de la

alerte prin email și rss-uri gratuite și până la aplicații complexe și scumpe. Mai găsesc

ImoScout24 și dintr-astea…

Serviciile imobiliare se mută de pe internetul clasic pe cel mobil și îmbrățișează cu nesaț

tehnologiile de cloud computing. Serviciile imobiliare din țările civilizate ar fi trebuit să spun.

Pe aici… pauză.

Continuu să caut cu îndârjire și dau în cele din urmă de o aplicație imobiliare.ro realizată

pentru smartphone-uri și tablete, bazată pe augmented reality și dezvoltată pe o platform

layar. Mă surprinde… și chiar merge. Oferta imobiliară nu e foarte bogată, dar îți permite

identificarea cu exactitate a imobilului și vizualizarea vecinătăților.

Deci suntem în nori… deocamdată la propriu, dar ne sforțăm. Sper să revin cu evoluții…

Viena – proprietar sau chiriaș – 26.06.2011

Citesc un articol destul de bine documentat (cârcotaș fiind, aș

zice că e o traducere) despre Viena, capitala Austriei. Vă mărturisesc că îmi aduce suficiente

elemente de noutate, cum ar fi raportul surprinzător de mare al chiriașilor din totalul

locuitorilor, prețul mediu pe metrul pătrat, etc. încât am hotărât să îl postez pe blog.

Vă recomand să îl citiți în întregime.

Viena are un grad de împroprietărire relativ scăzut comparativ cu alte orașe europene

– 82% dintre vienezi locuiesc cu chirie, procentul la nivel de țară fiind mai mic – 40% dintre

austrieci stau într-o locuință închiriată. Gradul de închiriere din Viena a rămas atât de ridicat

comparativ cu restul țării și din pricina unui tipar de împroprietărire relativ neobișnuit în centrul

orașului. Fonduri de investiții, instituții bancare și companii sunt deținătorii a circa 70% din

segmentul rezidențial din centrul Vienei.

Străinii care plănuiesc să stea cel puțin câțiva ani în Capitala Valsului pot lua în

considerare achiziția unui apartament. Cu toate acestea, investițiile imobiliare cu scop

122

123

142 |

speculativ nu sunt o idee foarte bună pentru acest oraș, deoarece prețurile proprietăților au

tendința să fie foarte stabile.

Eu zic că e cold… cel mult – 16.07.2011

Citesc câteva articole destinate promovării serviciilor

imobiliare. Bine scrise, zic eu. Se vorbește despre videoclipuri interactive și 3D, despre

computational designer și alte nebunii din astea.

Se spune că șmecheriile astea ar fi hot în imobiliare. De acord, dar asta ar însemna că

celelalte chestii, cele de pe la noi… sunt cold rău, și asta în ciuda vremii de afară.

"Se știe că o imagine face cât 1000 de cuvinte în prezentarea unei proprietăți. Un

videoclip cu proprietatea e priceless. Însă, cei de la yellowbird.com sau madpixel.es au mers la

nivelul următor: videoclipuri interactive."

Think local – 31.07.2011

“Dezvoltare sustenabilă versus densificare haotică” asta ar

putea fi tema dezbaterilor privind viitorul orașului de pe Bega. La modul informal, ciclic, aceasta

este cu adevărat tema dezbaterilor privind viitorul urbanistic al acestui oraș. Investițiile

demarate cu întârziere în ultima vreme și dezbaterile pe care le suscită sunt o dovada în acest

sens.

Citez în cele de mai jos:

"În plină perioadă de criză, în Timișoara sunt totuși câțiva investitori care „se iau la

trântă” cu recesiunea și propun proiecte îndrăznețe: un centru de afaceri unicat în Banat, două

hoteluri Novotel și Etap, dar și două centre comerciale. În cele mai multe din cazuri, locatarii

din zonă sunt nemulțumiți."

Dar ce ar trebui făcut, până la urmă, pentru ca lucrurile să evolueze, dar să evolueze

sustenabil? Aici voi pomeni doar despre un singur lucru: strategie.

Din păcate Primăria Timișoara nu are în acest moment, nu a avut vreodată, o strategie

coerentă de dezvoltare a orașului. Ceea ce face ea se numește acțiune improvizată, punctuală

și reactivă la problemele cu care se confruntă orașul, cârpeală mai pe înțelesul tuturor.

124

125

143 |

M-ar interesa și pe mine (și poate ne interesează pe toți) cum vedeți voi, cititorii acestui

blog, măcar punctual și chiar neargumentat dezvoltarea orașului în care locuiți, și asta pentru

că felul în care văd administrațiile locale această dezvoltare, nu mă mai interesează de mult.

Deci?

Povestea orgoliului și a chiriei – 10.08.2011

Astăzi, ca în fiecare dimineață aproape, încerc să îmi savurez

cappucino-ul în liniștea relativă, foarte relativă, a cafenelei Timi’s de pe Vasile Alecsandri.

Am obiceiul ăsta de multă vreme, de prea multă vreme poate. Am început cu Eclipse,

care la momentul acela era singurul bar din zona Pieței Unirii, am continuat prin alte locații, iar

de câțiva ani produc consumație la Timi’s.

Localul este mai tot timpul plin, și asta în lipsa vreunei atmosfere aparte sau a prețurilor

care nu sunt deloc modeste. Adaosurile comerciale de 300-400% întrețin chiriile exorbitante și

amenajările interioare costisitoare pentru toate localurile din zona Piețelor Unirii - Libertății -

Victoriei. Despre prețurile spațiilor comerciale din aceste zone, chiar în mijlocul acestei crize

imobiliare, nu este cazul să vorbim.

Dar ce face ca un număr consistent de locuitori ai urbei să risipească mărunțișuri ce se

dovedesc exorbitante în timp, acceptând cu bună știință adaosurile comerciale ridicate? Eu nu

mai sunt relevant în această poveste. Sutele de italieni de care mă “lovesc” în această activitate

de tabiet sunt, datorită culturii de șuetă și cafenea din care provin, poate la fel de puțin

relevanți. Mă refer acum la ceilalți, oricare ceilalți…

Găsesc să mă gândesc puțin…

În concepția lui Abraham Maslow, toate acțiunile umane au ca scop satisfacerea unor

necesități sau trebuințe. Satisfacerea acestor trebuințe se realizează conform priorității lor,

respectiv: întâi nevoile primare, apoi sunt luate în calcul cele de ordin superior.

Astfel, nevoile umane, conform lui Maslow, sunt structurate piramidal, de la bază spre

vârful piramidei, în cinci nivele, după cum urmează:

1. Nevoile elementare, la baza piramidei, sunt nevoile de ordin fiziologic: nevoia de aer, apă,

hrană, îmbrăcăminte; nevoi de ordin senzorial, sexual, etc. Satisfacerea acestor nevoi asigură

buna funcționare biologică a organismului uman.

2. Nevoia de securitate individuală, atât în mediul natural, cât și în cel social; se referă la

protecția individului față de forțele exterioare ostile, factori de risc care atentează la

126

144 |

integritatea fizică a acestuia. Asigurarea unei astfel de protecții se realizează prin stabilitatea

locului de muncă și prin asigurarea unor bunuri și resurse materiale necesare existenței: casă,

salariu etc.

3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării și apartenenței într-un grup social, de

a face parte dintr-o comunitate. Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni

de viață. Mai mult, instinctivă la început, această nevoie devine treptat din ce în ce mai

conștientă, devine o exigență de prim ordin pentru confortul sufletesc.

4. Nevoia de respect care derivă dintr-o exigență autoevaluativă a individului, care dorește să-

i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră, dorința de a-i fi apreciate

competențele, cunoștințele, performanțele, calitățile etc.

5. Nevoia de autorealizare, la vârful piramidei, nevoia de împlinire de sine, vizează construirea

unei imagini de sine favorabile, precum și dobândirea capacității de auto-control.

Pare complicat, știu… și pare fără legătură cu cafeaua cu adaosuri comerciale de 300%

care întreține chiriile și prețurile exorbitante ale spațiilor comerciale din Cetate.

Și totuși, nevoia de respect, nevoia de împlinire de sine și construirea unei imagini de

sine favorabile sunt argumentele, singurele argumente din păcate. Cred că se mai numește și

orgoliu…

Cioara și porumbelul imaculat – 15.08.2011

Dacă avem vreme să ne preumblăm prin centrul orașului, pe

străzile Loga sau Trandafirilor, ne amintim de “bunele” obiceiuri ale conaționalilor noștri țigani,

care într-o lipsă de respect deja desuet de mai povestit, au înlocuit clădirile monumentale de

patrimoniu național cu nu mai puțin monumentalele palate în stil propriu. Iar dacă se întâmplă

să trecem prin zona pieței Traian începem să ne întristăm de aceeași lipsă de respect deja

desuet de mai povestit cu care aceiași conaționali țigani degradează prin indolență alte clădiri

monumentale de patrimoniu.

Se pare că obiceiul de a prelua și a locui imobile situate în centrul istoric al localităților

face parte din cultura lor. Am întâlnit același obicei în Lugoj, Sibiu sau Orăștie. Vorbirea cu

precădere a propriei limbi nescrise, organizarea puternică pe caste și familii, propriul sistem de

drept și reguli de conviețuire comunitară, fronda față de autoritățile statului și evaziunea fiscală

ca mod de a-și conduce afacerile sunt alte caracteristici ale acestei numeroase etnii. O etnie

problemă prin cultura sa aparte, am putea să apreciem.

127

145 |

Eu cred că inadaptarea țiganilor devenită prin cronicizare inadaptabilitate, este de fapt

problema Statului Român impotent și incapabil de flexibilitate în a gestiona această

chestiune. Țiganii români crează probleme peste tot în Europa, țiganii români și nu cei

polonezi, francezi sau spanioli care se dovedesc integrați aproape perfect în această Europă

multiculturală la care subscriu întrutotul.

Regulile de urbanism sunt aceleași pentru toți, planul de urbanism zonal este aplicabil

tuturor, iar cota de impozit este de 16% de fiecare dată și are întotdeauna aceeași scadență.

Faptul că Regulile se aplică diferențiat pentru români sau țigani este problema Statului Român

în exclusivitate. Iar inaplicarea Regulii crează avantaje pentru unii, de țigani vorbesc acum, și

este de natură să ducă la repetarea la infinit a unui comportament care avantajează.

Trăim alături de țigani de prea multă vreme pentru a ne preface surprinși de cultura lor

diferită. Bunăoară, după Marea Unire autoritățile Statului Român sunt surprinse când constată

eschivarea grosolană de la plata impozitelor din partea lui Iacob Muschong, unul dintre cei mai

bogați întreprinzători români, țigan de origine, cel mai mare fabricant de cărămidă din Europa

acelei epoci. Constatând, urmare a unui control fiscal, mascarea profiturilor sub forma unor

investiții, fiscul de la acea epocă aplică Regula și încasează impozitele neplătite. Iacob

Muschong s-a născut în Voievodina din multietnicul Imperiu Austro-Ungar, căsătorit cu

o șvăboaică din Lugoj, a dezvoltat în stilul propriu culturii sale, dar într-un stat în care se aplică

întotdeauna Regula, un imperiu imobiliar și financiar impresionant. Autorităților române de la

acea vreme le-au fost necesari câțiva ani pentru a înțelege cultura proprie, cea economică în

speță, dar au sfârșit prin a aplica Regula.

Noi încă așteptăm, după 20 de ani, ca autoritățile române să aplice astăzi Regula. Iar

până atunci, ne încărcăm de xenofobie.

Năluca unui balon de săpun – 21.08.2011

Atunci când am intrat prima dată în birourile lor m-au

dezorientat în 5 secunde. Era prin 2008 cred și nu pot să îmi dau seama nici astăzi dacă sediul

agenției imobiliare Imoserv era prea mic sau numărul agenților era prea mare. Era o foială

continuă, iar încăperile, cele 2-3 prin care am trecut pentru a ajunge la unul dintre directori,

erau încărcate de oameni agitați care plimbau hârtii, schițe și hărți sau vorbeau încontinuu la

telefon. Eu eram interesat de vânzarea serviciilor mele juridice iar, după 20 de minute

128

146 |

părăseam acest El Dorado din care speram la o bucățică cinstită, încărcat de promisiuni care se

vor dovedi baloane de săpun precum agitația prin care trecusem.

Aceasta era agenția imobiliară Imoserv SRL din Timișoara prin 2008 și era la acel

moment cea mai mare agenție imobiliară din oraș. 40 de agenți imobiliari împărțiți în mai multe

departamente, proiecte de dezvoltare imobiliară propri, hoarde de clienți români sau străini

făceau faima acestei agenții, urmată îndeaproape de alte câteva agenții de dimensiuni

apropiate.

Mi-am amintit de vizita mea acolo zilele trecute când am primit un apel de la un agent

imobiliar care s-a prezentat “suntem agenția X, fosta Imoserv”.

Nu există “fosta Imoserv”. Poate sunt agenții imobiliari care lucrează acum pe cont

propriu, poate că sunt proiecte care se continuă, dar nu mai există Imoserv, după cum nu mai

există majoritatea agențiilor care încercau să o ajungă din urmă în acele vremuri. Imoserv nu

mai există pur și simplu.

Societatea este în procedura de faliment de mai bine de 1 an și jumătate. Proiectele

imobiliare proprii sunt în procedura de executare silită, preluate fiind de băncile creditoare. Pe

rolul instanțelor locale sunt o duzină de litigii între agenție și agenți, între agenți și

Administrația Financiară, între asociați, între societate și creditori, și tot așa. Singurii care mai

câștigă bani din această afacere cândva prosperă sunt avocații, executorii și lichidatorii. Ca și în

2008 eu nu mă număr printre ei … poate că e mai bine așa.

Iar Imoserv este astăzi doar năluca unui brand local de care se mai folosesc câțiva agenți

imobiliari restanțieri la marketing. Atenție la baloanele de săpun și la năluci.

Și poate că ne merităm soarta – 31.08.2011

Timișoara anului 2011. Întreaga populație timișoreană și nu

numai este agasată de multele evenimente de natură să deranjeze liniștea și ordinea publică,

evenimente având ca personaje principale minoritatea de etnie rromă.

Trecând peste aceste “ieșiri” perturbatoare, pe care le regăsim mai mult în august,

“luna de miere” a celor care își câștigă existența pe alte meleaguri, să ne îndreptăm atenția

asupra unor aspecte mai apropiate de tema acestui blog: palatele țigănești. Rromii sunt acuzați

că strică aspectul orașului prin aceste edificii opulente, despre care s-a discutat și se discută în

continuare mult.

129

147 |

Până aici povestea e catalogată, se știe problema, se știu vinovații, se caută soluții.

Apropo… de când mă știu se caută soluții.

Am totuși o nelămurire în legătura cu vinovații aceștia. Zilele trecute am citit câte puțin

despre istoria Timișoarei, mai exact despre Palatul Löffler, cel mai frumos edificiu de pe partea

Surogat a Pieței Victoriei. Clădirea a fost construită în 1912-1913. Interesante sunt următoarele

“detalii”, care scot în evidență cum se proceda în acea perioadă:

“Condiţiile puse de primărie nu erau deloc simple: proprietarul se obliga să ridice

întreaga construcţie (ale cărei planuri erau avizate de arhitectul-şef al oraşului) în răstimpul

unui an de zile cu întreg frontul principal terminat (o remarcă: planurile detaliate ale faţadei

trebuiau şi ele prezentate şi avizate). Cerinţa Primăriei urma întocmai Planul Urbanistic General

care prevedea construcţia unor clădiri mari, în stilul modern al anilor 1900. Spatele clădirii –

terenul rămas liber – trebuia obligatoriu construit sau îngrădit cu un gard frumos.”

Am extras fragmentul de interes, pentru mai multe detalii, vă invit să citiți articolul în

întregime.

Observând clădirile construite în acea perioadă, adevărate bijuterii care ne încântă atât

pe noi locuitorii orașului, cât și turiștii din diferite colțuri ale lumii, putem constata că aceste

condiții erau întradevăr aplicate.

Acum, poate îmi scapă mie ceva, dar din câte știu, în continuare există un arhitect-șef

al orașului și în continuare există un Plan Urbanistic General.

Și atunci, nelămurirea mea este: DE CE există aceste palate grotești, cunoscute sub

numele generic de palate țigănești? Și de ce atenția nu este îndreptată în direcția potrivită?

Fazanul din balon – 09.09.2011

După cum m-am obișnuit să citesc bloguri imobiliare, și după

cum v-am obișnuit să le postez pe cele mai interesante, asemenea maximelor care circulă liber

prin cultura populară… reproduc un post apărut în Balonul imobiliar:

"Mai tineti minte cum, in urma cu fix 3 ani, cand BNR-ul a produs un mini-inghet al

creditarii (care s-a suprapus perfect pe criza generata de Lehman Brothers), o gramada

de fazani, fazance si fazanei mai mici s-au grabit sa prinda „ultimul tren al creditarii”, adica sa

ia un credit pe normele vechi? … pe considerentul ca dup’aia n-o sa mai „prinza” si ramane in

chirie o viata de om? …Mi-am adus aminte de ei in contextul actualelor discutii care privesc

schimbarea normelor de creditare. Ce diferenta de atitudine!… Mai sa nu-ti vina sa crezi ca

130

148 |

astazi nu mai e nimeni care sa rupa usa bancilor, disperat ca nu mai apuca sa ia creditul mult-

visat pentru a cumpara un apartament minuscul cu pretul umflat de 3 ori, la care sa plateasca

o viata intreaga cati bani n-a cheltuit toata familia lui la un loc in tot secolul precedent. Unde

or mai fi acei fazani? Ce or mai face ei? Cati or fi ajuns… friptura?"

Un măr stricat – 18.09.2011

Aruncând o privire peste un vraf de cărți și reviste vechi din

biblioteca personală într-o încercare eșuată de la început de a face puțină curățenie, ochii îmi

cad peste o broșură veche, un fel de carte tehnică pe coperta căreia citesc “Prima fabrică de

pianuri și instrumente musicale”. Și mă gândesc că în Timișoara a fost “prima” și pentru multă

vreme singura fabrică de instrumente muzicale din țară.

Spiritul antreprenorial și inovator al regiunii era mândria localnicilor români, germani,

maghiari, sârbi sau evrei fără deosebire. Timișoara a fost primul oraș electrificat, primul cu linii

de tramvai, etc. Într-un anuar al companiilor din regiune putem citi despre: Prima

fabrica Bănățeană de obiecte de argint, Prima fabrică Bănățeană de Mănuși, Prima fabrică

Mecanică de Perii și Pensule, Prima fabrică de Spirt și Industrie Chimică, Prima fabrică

Românească de Umbrele, Prima Bancă Industriala Română, etc.

“Prima”, creatoarea curentului, producătoarea inovației, un fel de Apple Inc. local ce

era urmată mai apoi de companiile de prin alte locuri. Poziția geografică la vestul extrem al

României, caracterul multietnic și multireligios, spiritul multicultural și cosmopolit al orașului și

dezvoltarea economică exemplară încă din vremea Imperiului au contribuit cu siguranță la

crearea acestui spirit antreprenorial deschis la schimbul economic cu Occidentul și la inovare.

Și astăzi? Ce branduri locale mai există? ILSA a fost demolată, Guban este demult pe butuci. Au

apărut branduri noi, “postrevoluționare”, Bega Group… un morman de fiare, Tender cu

afacerile transferate pe aiurea, Pasmatex… hmm, altceva?

Sau se poate să fiu eu un naționalist local pentru că vreau binele orașului în care

locuiesc… deci la mine e problema.

Și e chiar stricat de tot mărul ăsta…

131

149 |

Arta florală – 25.09.2011

sau despre cum stăm la capitolul comerț cu flori în Timișoara

și la nivel național, aruncând o privire și la vecini…

Cornelia Izbașa este numele meu – mă număr printre cei care lucrează în domeniul care

le place, doresc să facă bine treaba începută, dar care se lovesc de un sistem defect, de multe

ori descurajator - în opinia mea.

De curând am avut o discuție cu una dintre colaboratoare – ea aduce săptămânal

materiale decorative din Ungaria – despre “ordinea efectuării operațiilor” la vecinii noștri. Ea

spunea: piețele sunt pentru en-gros-uri, iar florăriile pentru vânzare en-detail. Nimic mai

simplu, iar rezultatul: un sistem care funcționează la parametri echilibrați ținând cont de

situația economică mondială.

Să revenim în țară. Lucrând în domeniu de câțiva ani, ca designer floral, pot spune că

mă lupt cu acest haos în care, fiecare “dă din coate să-i iasă bine afacerea”, neținând cont de

câte nereguli comite! Cineva doarme și altcineva profită de acest lucru! Recent, fiscul nu-i mai

iartă, dar până acum ce a făcut?

Fiscul nu-i mai iartă pe florarii care vând fără să declare toate vânzările. În București,

Garda Financiară a început deja să aplice amenzi usturătoare care au însumat 130.800 de lei.

Pe lângă aceste amenzi care depășesc 30.000 de euro, a fost suspendată activitatea a 14 agenți

economici pentru o perioadă de trei luni, potrivit datelor oficiale furnizate de Agenția Națională

de Administrare Fiscală.

Local avem exemplul din Piața 700, unde, la început de an școlar, florarii au fost

amendați; mulți neavând acte de proveniență a mărfii, dar situația e mai complexă: vorbim

despre infracţiuni de evaziune fiscală precum şi neplata taxelor şi impozitelor către

stat. Deci, se pândește infracțiunea, nu se găsesc metode de combatere!

Cat despre depozitele cu vânzare en-gros rezultă că nu are importanță dacă ești

persoană fizică sau juridică, oricum în Timișoara vei putea cumpăra flori după bunul plac. Nu

pot spune același lucru despre Brasov, unde fiind solicitată pentru un eveniment, am fost

plăcut surprinsă de colaborarea distribuitorilor en gros, exclusiv cu persoane juridice din

domeniu.

Și atunci se pune întrebarea: Cine câștigă și cine este prejudiciat?

132

150 |

Ori la bal ori la spital – 15.10.2011

Nu prea îmi place să îl citez. El e cel mai bogat, dar nu cel mai

reprezentativ pentru capitalism, poate doar pentru cel românesc de tranziție. Dar cu siguranță

e cel mai plastic în exprimare.

De-a lungul timpului a băgat-o cu femeia gonflabilă vorbind despre politica sau florile

de plastic când zicea despre economie.

Acum e cu balul mascat… dar, din păcate are (din nou) dreptate.

"Omul de afaceri Dinu Patriciu a spus aseară la The Money Channel că tranzacțiile

imobiliare nu sunt echivalente cu garanțiile luate în considerare de către bănci, iar cele care

au expunere mare pe sectorul imobiliar sunt extrem de expuse riscurilor.

“Atâta vreme cât acele active nu circulă, nu se întâmplă tranzacții și nu produc la rândul

lor o valoare cât de mică, și atâta vreme cât spațiile neocupate în clădiri sunt de ordinul sutelor

de mii de metri pătrați numai în București, puse în garanție cu valori acoperite de veniturile pe

care le-ar fi putut produce, evident ne învârtim într-un bal mascat”, a spus Patriciu."

Horotan, insula de sub vânt – 15.10.2011

Dau o căutare după “imobiliare Timișoara” pe “goagal” într-

un research pentru un nou post și dau de Horotan Imobiliare pe primul loc. Îmi amintesc că am

mai scris despre ei, laudativ la acel moment și că am promis să revin pentru comparație. Deci

am subiect de studiu…

Dar sunt dezamăgit de data asta. Porniseră în forță cu un site interesant și un blog bine

întreținut. Abordare interesantă în cenușiul pieței imobiliare locale.

Site-ul arată bine în continuare și se încarcă cu oferte la vânzare și închiriere. Blogul are

articole noi. Dar agentul imobiliar este întotdeauna același, ghiciți… Horotan. Nu găsesc o

pagină de prezentare a firmei și nici un portofoliu. Nu tu hărți sau elemente de interactivitate.

Daca trec pe offline și mă concentrez puțin, constat că orașul e plin de bannere ale lui Hitch &

Mosher și cam atât, deci fără Horotan.

Se mișcă greu băieții… bugetul e subțire probabil și nici vânt dinspre piața nu suflă prea

tare. Mă aștept să abandoneze și ei…

133

134

151 |

De prin grădina Domnului… - 23.10.2011

Postez ceva de prin ziare, fără introducere, fără comentarii,

fără nimic… ceva banal, ceva ce se întâmplă aproape în fiecare zi prin vecini, ceva care nu mai

surprinde pe nimeni…

"Timisoreanul Dumitru Herman sustine ca necazurile provocate de rromi l-au nenorocit,

suferind un atac cerebral imediat dupa ce si-a dat seama ca e inselat de Lucia Seifert si Petru

Jurj. Herman a pierdut prima batalie cu tiganii, care au fost achitati de Tribunalul Timis.

Un amplu dosar de inselaciune in care sunt implicate clanurile de tigani se afla pe rolul

Curtii de Apel Timisoara. Principalii inculpati in acest dosar sunt Lucia Seifert si Petru Jurj, tigani

care „jongleaza” cu afaceri imobiliare de milioane de euro. In dosarul cu pricina, rromii sunt

acuzati ca au inselat patru oameni cu aproximativ un milion de euro. Potrivit rechizitoriului

intocmit de procurori, modul de operare al rromilor era relativ simplu: mai intai castigau

increderea victimelor, le dadeau chiar si un avans, iar apoi negociau pretul. In momentul

semnarii contractului se oferea o parte din suma, urmand ca restul sa fie inmanat „pe

incredere” cateva luni mai tarziu.

Procesul in care sunt judecati Lucia Seifert si Petru Jurj a avut luni termen la Curtea de

Apel Timisoara. Dupa ce au reusit sa fuga chiar de sub nasul judecatorilor in momentul in care

s-a dispus arestarea preventiva, tiganii s-au intors astazi la Curtea de Apel si au fost audiati

pentru prima data de judecatori. In fata judecatorilor, rromii s-au declarat nevinovati, aratand

ca de fapt ei sunt victime. Lucia Seifert si Petru Jurj sunt aparati de patru avocati, care au cerut

respingerea apelului declarat de DIICOT si partile vatamate, mentinand decizia de achitare.

Sentinta a ramas in pronuntare."

Și eu care credeam că Grădina lui Dumnezeu este grădina Raiului…

Camera obscură – 06.11.2011

Trec prin parcul din dreptul Muzeului Banatului și mă uit la

pantofii mei negri acoperiți cu praf. Iarba dintre copaci este galbenă și îmbâcsită cu praf, mult

praf.

Ajung în Piața Operei, în dreptul restaurantului McDonalds și mă scutur puțin. În stânga

este istoricul “Surogat” despre care am mai scris, în dreapta este “Acvariul”. Acea construcție

135

136

152 |

paralelipipedică din sticlă a iscat multe scandaluri de presă ce nu au tulburat măcar cu o undă

pereții transparenți ai edificiului.

Afacerea “acvariul din Piața Operei” a fost pe prima pagină a ziarelor acum mai mulți

ani. În zonă există pasajul subteran, prost realizat de arhitecții ultimilor ani ai Epocii de Aur,

veșnic umed și inpracticabil. Un cunoscut artist local, implicat prin ale politicii și având

conexiuni suficiente, Sergiu Știrbu (despre morți numai de bine) închiriază locația de la Primăria

Timișoara și deschide o galerie de artă. Afacerea nu se dovedește extrem de profitabilă astfel

că după câțiva ani acesta cesionează contractul de închiriere pentru pasajul subteran de sub

Piața Operei unui om de afaceri timișorean aflat în etapa “nu mă întrebați cum am făcut primul

milion de dolari” pentru ceva mai bine de 100.000 de euro după cum spun gurile rele ale

orașului. Eu care am văzut respectivul contract de închiriere pot spune cu siguranță că cesiunea

lui nu ar fi fost posibilă fără acordul expres al Primăriei. După cum, cu aceași certitudine

determinată de cunoașterea procedurilor în domeniu, pot spune că paralelipipedul din sticlă

nu s-ar fi putut edifica fără autorizația eliberată de aceeași Primărie. Nu mai contează faptul că

fostul arhitect-șef al orașului spune: “din cauza asta am plecat de la Primărie”. Nu mai contează

nici reacția negativă a timișorenilor atâta timp cât imobilul există, iar primarul rezistă. Acum

acolo sunt locate 2 restaurante veșnic goale și o sală de casino. Cum spuneam, despre morți

numai de bine…

Dar mă gândesc acum la cât de stupidă e combinația dintre istoric și modernism în

centrala noastră Piață a Operei și îmi amintesc de fantasticul melanj din centrul

orașului Graz dintre clădirile aflate în patrimoniul Unesco și futuristul Muzeu de Artă. Iarba era

și ea verde, iar pantofii mei erau negri. Și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă am fi aparținut, în

continuare, aceleiași civilizații… austriece?

Mortua est – 20.11.2011

L-am cunoscut pe omul ăsta.

Prima dată am auzit despre el de la tatăl meu, vajnic lucrător în construcții, maistru

cunoscut la Trustul de Construcții Industriale și Montaj Timișoara. Era prin anii ’90 iar tatăl meu

îl admiră pentru că, plecat dintr-o întreprindere comunistă își construise propria afacere care

părea că merge bine.

Mai apoi am văzut placuța cu Ital-Rom pe zidul impozantei Universități Drăgan din

Lugoj pe când urmam cursurile de drept civil. Două clădiri importante prin anii aceia în

137

153 |

oraș, Casa Adam Muller Guttenbrunn și sediul BRD de pe Take Ionescu au fost, de asemenea,

construite de firmele lui. Una este impecabilă și astăzi, cealaltă stă să se prăbușească, are

fațada desprinsă și structura de rezistență fragilă.

Mai apoi am auzit despre casele țigănești construite de el, cu forme ciudate și bani

negri veniți din Occident și am încetat să îl admir, de fapt nu cred că am făcut-o vreodată.

L-am cunoscut acum mai bine de un an la o Adunare Generală a Creditorilor. Figura lui

îmi părea cunoscută, iar mutra bonomă și doar telefonul Vertu placat cu aur și safire anunțau

că aparențele înșeală. Întreaga întâlnire a fost o piesă de teatru mai bună decât mă așteptam,

dar eu admiram mai mult telefonul decât eram interesat de discuțiile momentului.

Iar acum imperiul de carton gudronat al acestui om se prăbușește. Cândva cel mai mare

antreprenor în construcții din Vestul României își vinde ultimele imobile… acelea în care

locuiește. Vor rămâne pentru posteritate câteva plăcuțe de metal pe zidurile impozantelor

edificii pe care le-a ridicat odată… și doar pe acelea care încă arată impecabil.

Goana după… 26.11.2011

Acum mai mult de 100 de ani Jules Verne scria Goana după

meteor. Din punctul de vedere al unui analist imobiliar, aceasta era povestea prin care, o

bucată de pământ arid, afectată de evoluția tehnologiei devine o comoară de neprețuit.

Citisem mai apoi că, prin anii ’80, un bătrân pensionar din Tokio proprietar a câtorva

parcele agricole pe malul mării, devenise peste noapte un milionar bogat pe fondul boom-ului

imobiliar din capitala niponă a acelor ani.

Astăzi citesc un articol despre “stânca de aur” pe care patru națiuni o dispută într-un

litigiu internațional. O mică bucată de pământ arid, în mijlocul mării, situată deasupra unor

resurse importante de hidrocarburi.

Astfel de situații ce par desprinse din poveștile lui Jules Verne vor fi din ce în ce mai des

întâlnite pe măsură ce tehnologiile contemporane și dezvoltarea economică vor înghiți din ce

în ce mai mult resursele aproape epuizate ale planetei. Din ce în ce mai des vom auzi

cum locuitori bonomi ai unor sate răzlețe de la capătul lumii sau triburi blajine din mijlocul

ultimelor păduri se transformă peste noapte, dar nu pentru multă vreme în bogați proprietari

imobiliari ai viitorului ciudat ce vrea să vină.

138

154 |

Războiul lumilor – 11.12.2011

Părăseam conacul Tudos călcând pe lespezile de piatră și

încercând să nu ne împiedicăm în statuile liliputane din gresia roasă de vreme. Ușa masivă din

stejar, sculptată cu motive populare maghiare scârțâie în urma noastră. Un vânt tăios ne

trezește din amorțeala mâncării și băuturii în care ne-am poticnit de prea multă vreme. Din

dreapta, un câine latră printre zăbrelele de fier forjat ale gardului, în timp ce câteva raze palide

de lumină ce răzbat de la fereastra casei hangiului luminează fantasmagoric buștenii ciopliți de

meșteri populari, muzeul în aer liber cu care se mândrește atât de mult Geza Tudos.

Ieșim în stradă prin poarta masivă și, orbecăind la lumina lunii, ne îndreptăm spre locul

în care vom înnopta, în curtea vecină, dar aflată la mai mult de două sute de pași, conacul

Cimponeriu. Vântul ne trezește de-a binelea în timp ce amfitrionul nostru ne povestește despre

fiarele sălbatice ce ajung uneori în locurile pe unde ne preumblăm acum la vremea prea puțin

potrivită pentru simțămintele noastre de orășeni comozi.

Ajungem la destinație, în fața porții la fel de masive ca cea pe care tocmai am închis-o

în urma noastră. Două șiruri maiestuoase din arborele acela numit pe aici zada se deschid în

fața noastră. Urcăm în vârf unde în spatele unei curți mari, înnobilată de un nuc uriaș se

înfățișează locuința masivă, cu două caturi ale conacului în care urmează să ne odihnim. Dacă,

în bezna ce ne înconjoară și în amorțeala ce ne încearcă, vom găsi cheia.

Să revin cu picioarele pe pământ, imobilele despre care vorbesc mai sus, conacul Tudos

și conacul Cimponeriu sunt cele mai fascinante clădiri pe care le-am văzut în ultima vreme.

Supraviețuitoare ale războaielor și urgiei comuniste străjuiesc intrarea în Minișul Aradului de

mai bine de 150 de ani. Ele reprezintă mărturii ale geniului creator, dar și ale muncii

sârguincioase a locuitorilor de orice neam ce au trăit cu demnitate prin aceste locuri. Onoare

trecutului în jalea prezentului.

Aceste zile… - 26.12.2011

Mă îndrept spre birou și sunt bucuros că aceasta este ultima

zi de lucru din anul ăsta. Mâine e Ajunul Crăciunului și poate asta va mai liniști zumzetul care

mă înconjoară de câteva săptămâni.

139

140

155 |

Îmi sună telefonul. Un agent executor vrea să-mi înmâneze o comunicare pentru un

client de-al meu. Îmi replică că trebuie sechestrate terenurile până la Crăciun, să nu se vândă,

e multă răutate în zilele astea.

Intru pe ușă și… în loc de bună ziua mă trezesc cum o clientă vârstnică ce pare că mă

așteaptă de multă vreme mă apostrofează: Trebuie să pornim acțiunea aia acum, vreau înapoi

casa bunicilor mei. Mi se pare inutil să o întreb de copii, de nepoți, de Crăciun… a da, de

Crăciun… poate pe vremea ei.

Colega mea își face loc prin norii de energie negativă ce mă înconjoară ca să îmi spună:

A sunat Alberto de 5 ori, întreabă dacă îi ies actele azi, vrea să obțină o autorizație de mediu

urgent. E Ajunul Crăciunului, la ce i-ar mai trebui blestemata aceea de autorizație acum?, mă

gândesc.

E Ajunul Crăciunului, e Spiritul Crăciunului, Nașterea Mântuitorului… voi nu simțiți asta

în aer?

Așa este că nu sunteți între aceia care se înghesuie prin birourile contabililor și

avocaților pentru a rezolva problemele înainte de sfârșitul lumii, așa-i că nu stați la cozi

interminabile pentru a vă încărca cărucioarele cu cumpărături pentru o masă de trei luni, așa-

i că nu claxonați insistent la intersecție, la toate intersecțiile prin care treceți pentru că vă

grăbiți, doar e Ajunul și mai trebuie făcute atât de multe…

Acele vremuri de demult… - 28.12.2011

Citesc zilele astea o carte. Este vorba despre Moartea și viața

marilor orașe americane a lui Jane Jacobs.

Aceasta descrie capacitatea rețelelor sociale de a aduce siguranța publică în vechile

cartiere din orașele americane. În prima jumătate a secolului XX un cartier precum North

End din Boston a fost populat în mare parte de imigranți italieni și de urmașii lor. Din exterior

cartierul părea sordid și dezorganizat. Și totuși, comunitatea, deși săracă, avea o mare rezervă

de capital social încorporat în relațiile dintre familiile care locuiau în același cvartal. Spre ex.

delicvența era, în mare măsură descurajată de adulți, acei adulți care ieșeau în stradă să-i

urmărească pe tinerii ce riscau să intre în încurcături și pe necunoscuții care îi puteau atrage

pe căi greșite. Într-un asemenea cartier aglomerat, oamenii se aflau în permanență în stradă,

unde munceau, mâncau, făceau cumpărături și afaceri.

141

156 |

Scriitoarea descrie forța acestui gen de rețea socială descriind un incident care a avut

loc în fața apartamentului ei din Manhattan, când un bărbat a încercat să târască o fetiță pe

trotuar, iar fetița a opus rezistență:

“Uitându-mă pe fereastra mea de la etajul doi, decisă să intervin dacă era cazul, am

observat că nu mai avea rost. Din măcelaria de la parterul blocului tâșnise proprietara

magazinului, împreună cu soțul ei; se proțăpise nu departe de omul acela, cu brațele

încrucișate și cu un aer hotărât întipărit pe chip. Joe Cornacchia, care, împreună cu ginerii lui,

are un magazin de delicatese, a apărut în același moment și s-a înfipt pe celălalt trotuar. Câteva

capete s-au ivit la ferestrele apartamentelor închiriate de deasupra, unul s-a retras repede, iar

persoana în cauză a apărut peste câteva secunde în cadrul ușii, în spatele acelui bărbat. Doi

bărbați din barul de lângă măcelărie au răsărit în cadrul ușii și au așteptat. Pe partea unde

locuiam eu, am observat că lăcătușul, zarvagiul și patronul spălătoriei ieșiseră din magazinele

lor și că scena mai era supravegheată și de la alte ferestre decât ale noastre. Bărbatul nu știa,

dar era înconjurat. Nimeni n-ar fi tolerat ca fetița aceea să fie târâtă undeva, chiar dacă nimeni

nu o cunoștea.”

Imaginați-vă apoi această scenă în cartierul vostru, oricare ar fi acesta, astăzi.

Nu mai avem de mult rețele sociale sau siguranță publică… avem în schimb “causes” pe

“facebook” pentru copii admonestați… undeva în cartierul nostru.

Un alt fel de fraudă… - 06.01.2012

M-a cuprins azi o tristețe și o frustrare de care încerc să scap

aruncând problema în “eter”.

Un prieten de-al meu și-a rupt mâna la schi. Întâmplare nefericită, dar la care trebuie

să te aștepți când hotărăști să practici aceste sporturi sugestiv denumite “extreme”. Totodată,

o ocazie bună să iei contact cu sistemul medical și cu viciile sale. Cu toții știm cât din veniturile

noastre se îndreaptă spre gaura neagră cunoscută drept: “contribuții la sistemul de sănătate”.

Astfel, eu, naivă de felul meu, mă aștept ca intervenția medicală să nu însemne o cheltuială

prea mare. Poate că așa ar fi dacă românul n-ar fi luat contact cu civilizația orientală, și cu ale

sale obiceiuri care nu vor nicicum să se dezlipească de noi. Ați ghicit, problema mea este

bacșișul.

Mulțumită lui Dumnezeu, încă nu am fost în situația de a fi internată în spital ca să

observ nemijlocit cum se desfășoară lucrurile, dar de cand mă știu am auzit povești legate de

142

157 |

acest subiect. Am ajuns chiar să nu suport medicii și asistentele din cauză că am văzut prea

mulți oameni sărmani, de la baza societății, amărâți, fără dinți, dându-și ultimii bănuți drept

bacșiș, sub acțiunea spiritului de autoconservare, de frică să nu fie tratați altfel decât restul.

Nu mai vorbesc de caracterul moral al celor care iau… n-are rost.

În schimb mi-a sărit în ochi altceva. Se pare că “atenția” ajunge în buzunarele

corespunzătoare după realizarea operației. Asta înseamnă că de fapt, nu frica este mobilul, ci

obișnuința. Ne-am obișnuit oameni buni, să dăm niște sume exorbitante, deoarece nu vorbesc

de o ciocolată, un buchet de flori de mulțumire, nuuuu în cazul concret de care vorbesc bacșișul

se învârte între 200 – 300 euro pe operațiune. Ne-am obișnuit să ne plângem de sistemul

corupt și să fim primii în rând la a-l alimenta.

Gândiți-vă că lor le este bine așa. Natura umană le dictează să nu taie găina cu ouă, prin

urmare nu vor refuza aceste atenții. NOI trebuie să ne hotărâm să nu mai jucăm în stilul acesta

oriental. Haideți să vedem fiecare dintre noi ce se întâmplă dacă refuzăm să plătim tributul și

să mulțumim celor care își fac meseria pentru care sunt plătiți printr-un simplu zâmbet și un

clasic, dar plin de înțeles: “mulțumesc”.

Haideți să nu ne mai fraudăm pe noi și pe semenii noștri…

Fricosul și laptopul său – 15.01.2012

Încercând să cercetez ce mai este nou printre fraudele

imobiliare de pe aici sau oriunde, am dat de următorul articol.

Hilar mi s-a părut la prima vedere, dar extrem de interesant până la urmă. Și dacă

trecem de frauda în sine, zăbovim puțin la chestiunile juridice și sfârșim analizând la

seriozitatea cu care se administrează justiția la alții, nu ajungem decât să ne îngrozim ce neam

suntem… din orice punct de vedere am privi lucrurile.

"Ramona Fricosu, o romanca in varsta de 49 de ani, este acuzata de justitia americana

pentru frauda imobiliara. Acum, judecatorul intentioneaza sa o oblige sa ofere anchetatorilor

parola ccalculatorului personal.

Presa din SUA relateaza insa ca intentia judecatorului contrazice un articol din

Constitutia Statelor Unite ale Americii, prin care orice persoana are dreptul de a refuza sa ofere

informatii care ar putea sa o incrimineze.

Ramona Fricosu (49 de ani) a fost condamnata in octombrie 2010 pentru frauda

imobiliara. Laptopul romancei a fost confiscat, iar politia crede ca in interiorul acestuia sunt

143

158 |

informatii incriminante. Insa, din octombrie şi pana acum, anchetatorii nu au putut obtine

parola laptopului."

Schimbare de direcție în sens unic – 29.01.2012

Unii numesc asta “schimbare de directie”. Eu îi spun revenire

la normal… în sfârșit.

În condițiile în care România, cu piața ei imobiliară cu tot, este cea mai săracă țară din UE și așa

a fost dintotdeauna, intenția de a vinde case mari în zone de periferie din ce în ce mai

îndepărtate de centrul orașelor la prețuri din ce în ce mai piperate a fost o utopie. O utopie cu

atât mai evidentă cu cât în aceeași perioadă de timp, în Germania se vindeau cu mare succes

apartamente în condominium, iar italienii se băteau pe apartmentele liliputane din zonele

istorice ale marilor orașe ale Peninsulei.

O schimbare de direcție cu sens unic, aș spune. Și cu grave accidente aș mai zice,

accidente care abia acum încep să apară. Accidente care înseamnă megacartiere de periferie

cu case mari, neterminate și goale, fără elemente minime de infrastructură. Blocuri uriașe cu

câteva apartamente ocupate printre câmpuri bătute de vânt și mormane de moloz năpădite

de bălării, cartiere și blocuri care se vor căsca sinistre încă mulți, mulți ani de acum încolo.

"Schimbare de directie pentru vanzatorii de locuinte noi: focus pe proiectele mici

In conditiile in care dezvoltatorii nu mai lanseaza proiecte de amploare, intermediarii se

orienteaza spre promovarea celor de mai mici dimensiuni."

Jos cu pălăria – 04.02.2012

Cei din București o dau cu “Jos pălăria” și așa a rămas

sintagma pentru majoritatea românilor. Pe aici prin Banat se spune ”Jos cu pălăria”. Se spune

rar și doar atunci când cineva merită cu adevărat aprecierea asta. Bănățenii își țin pălăriile

adânc înfundate pe cap, arogant de înfundate.

Dar de data asta aprecierea este unanimă. Cunoscutul antreprenor local, admirat

pentru spiritul său comunitar la fel de mult ca pentru cel de întreprinzător, Ovidiu

Sandor merită aprecierea noastră.

În sfârșit, afacerea despre care se vorbea prin culise de câteva luni, s-a perfectat. Sunt

curios ce urmează…

144

145

159 |

"City Business Centre din Timișoara, vândut cu aproape 50 de milioane de euro

Omul de afaceri Ovidiu Șandor a realizat o tranzacție de răsunet pe timp de criză.

Complexul de birouri din Piața 700 a fost vândut unor sud-africani.

Fondul sud-african de investitii imobiliare New Europe Property Investments (NEPI) a

achizitionat complexului de birouri City Business Centre Timisoara, deținut de omul de afaceri

Ovidiu Sandor. „Implicarea unui fond de investiţii de talia NEPI constituie o garanţie pentru

administrarea şi evoluţia proiectului şi reprezintă, totodată, un angajament pe termen lung pe

care ni-l asumăm faţă de chiriaşii noştri”, a anunțat Ovidiu Şandor, care va asigura, până în

2015, administrarea întregului proiect şi se va ocupa de dezvoltarea corpurilor D şi E care

urmează a fie finalizate în următorii doi ani.

Tranzactie record pe piata de birouri din provincie: City Business Centre din Timisoara a

fost vandut catre NEPI.

Parcul de afaceri City Business Centre din Timisoara, dezvoltat de Ovidiu Sandor si

partenerii sai de afaceri, a fost achizitionat de catre fondul de investitii sud-african New Europe

Property Investments (NEPI), tranzactia fiind asistata de compania Jones Lang LaSalle."

Ulciorul care insistă să se facă cioburi – 12.02.2012

Unde a greșit personajul din poveste, aș putea să vă întreb

după ce veți citi articolul de mai jos. Sau unde nu a greșit? Vă asigur că este vorba despre

câteva greșeli abia perceptibile…

"Scenariu ca la Hollywood, in localitatea timiseana Lugoj. Un barbat de 61 de ani a

modificat testamentul unui fost sot al mamei, insusindu-si mai multe cladiri. Ba mai mult,

acesta a scos chiriasii din case cu forta si bataie.

Acum mai bine de 20 de ani, M. Petru a falsificat testamentul unui fost sot al mamei

sale, in urma caruia s-a ales cu mai multe cladiri din Lugoj a caror valoare de impozitare este

de aproximativ 2.000.000 lei."

146

160 |

E mică frate, e mica… abia ți se vede – 03.03.2012

Statisticile spun că e mică și că se va micșora în continuare…

despre piața imobiliară vorbim. Luna februarie 2012 a înregistrat cel mai mic număr de oferte

din ultimii 5 ani, pentru aceeași perioadă a anului.

Lipsa de lichidități (mai există doar câțiva saci cu bani pe la un zgârcit sau altul), blocarea

completă a creditării (băncile subvenționate de guverne neghioabe zeci de ani nu prea suportă

economia de criză), neîncrederea în piață (cu o populație panicată de mass-media de duzină),

incertitudinea locală (națională a se înțelege, datorită alegerilor penibil de neeconomice ce se

apropie, pentru a se înțelege și mai bine), incertitudinea globală (prăbușirea europeană, mai

concret, prinsă între interesele de lobby ale marilor bănci și necesitățile electorale de natură

socială), toate astea prelungesc agonia unei piețe clădită dintr-un început prost.

Pe aici, local, micro… nu prea avem ce face… așteptăm.

"Cea de-a doua luna a anului 2012 vine cu un record negativ pe piata imobiliara: cel mai

mic numar de oferte inregistrat pentru aceasta perioada in ultimii 5 ani.

De altfel, exceptând luna decembrie când, pe fondul Sarbatorilor si al concediilor,

numarul de oferte este an de an unul redus, in februarie 2012 s-a atins minimul absolut din

2007 incoace.

In aceste conditii, preturile medii solicitate de proprietari in februarie nu au inregistrat

modificari semnificative."

Mă doare capul – 11.03.2012

Citesc on-line ziarul Adevărul. 3 articole despre diverse afaceri

imobiliare ajunse în instanță. Și citesc și despre hotărârea instanțelor. Și mă doare capul.

"Tiganii acuzati de tepe de un milion de euro si achitati de doua instante: ultima faza a procesului

incepe peste o luna, la Curtea Suprema

Lucia Seifert si Petru Jurj au fost trimisi in judecata de procurorii DIICOT pentru inselaciune, fiind

acuzati ca au inselat mai multe persoane cu suma de aproximativ un milion de euro. Tribunalul

Timis si Curtea de Apel a dispus achitarea inculpatilor, iar procesul a ajuns acum la Curtea

Suprema.

147

148

161 |

Sentinta prin care sotia fostului procuror general al Romaniei a fost „albita” in dosarul mafiei

imobiliare

Notarul Safta Criste, sotia fostului procuror general al Romaniei, Mircea Criste, a fost urmarita

penal in dosarul privind afacerile cu terenuri cu acte false. Zece persoane au fost trimise in

judecata. Safta Criste a fost scoasa de sub urmarire penala si a primit o amenda administrativa

de 1.000 de lei. Instanta a anulat si aceasta amenda, judecatorul anuland punct cu punct

acuzele procurorului.

Prim-procurorul urmarit din candelabru cum ia mita vrea sa devina avocat. Fara examen!

Ciprian Zamfirescu, fostul sef al Parchetului de pe langa Judecatoria Sannicolau Mare, judecat

pentru corupţie, vrea sa intre in avocatura fara examen. Baroul nu il primeste, iar Zamfirescu

cere in instanţa primirea in profesie cu scutire de examen."

probabil că de la tensiune…

„Classification” în „real estate” – 10.04.2012

Am dat din greșeală de un articol al lui Dragos Dragoteanu,

expert imobiliar de succes și bloger plin de vervă și umor, un articol în care clasifică creativ

imobilele din perspectiva unui agent imobiliar hâtru și „lovit” de criză. În spatele umorului stă

mult, mult adevăr. Trist adevăr…

"1. Imobilele “muzeu”. De departe, privind din avion Bucurestiul, cele mai frumoase “muzee”

imobiliare au devenit cateva restaurante. In functie de locatie, langa lacuri, pe bulevarde, in

cartiere sau la periferie, sute de mii de euro aruncati pe mobilier si utilaje ultima generatie s-au

risipit din lipsa de clienti.

2. Imobilele “puscarie”. Daca vedeti ceva gratii la ferestrele unor spatii comerciale sau o vitrina

obturata complet, e clar ca in spate e intuneric. Nu si pentru sobolani sau pisici. Astfel de spatii

sunt din ce in ce mai frecvente. Cauzele sunt putine, dar relevante. Proprietarii sunt atat de

“bogati” ca au uitat de aceste proprietati. Bancile sunt dornice sa evalueze spatiile respective

ca sa le adauge in portofoliul creditelor neperformante.

3. Imobilele “monument”. Aici vorbim deja de istoria post-decembrista a imobiliarelor. Exista

romani care au facut bani frumosi pe vremuri. Cand imobiliarele au devenit sport national, s-au

gandit ca se pricep la constructii. Avand un teren in proprietate, au inceput sa ridice un

149

162 |

monument. Cu fundatie, din beton si fiare. Pe alocuri, au adaugat si putina sticla, ca sa dea bine

la public. Nu au avut nevoie de arhitecti sau consultanti imobiliari buni. Ce naiba, doar romanii

se pricep la toate. Acum, acesti “raposati” antreprenori sunt administratorii propriei neputinte

si ignorante.

4. Imobilele “tampon”. Luati expresia cum vreti. Important este mesajul imobiliar. Si acesta e

simplu. Un imobil tampon este un apartament inchiriat din cand in cand. De cine apuca sau –

mai bine zis – de cine are nevoie pe o perioada scurta de timp. Proprietarul unui astfel de imobil

e un fericit! El nu are treaba cu eficienta in acest domeniu, cu rentabilitatea, cu amortizarea

investitiei etc. Conteaza ca din banii luati din chirie – eventual la negru! – isi acopera cheltuielile

cu intretinerea. In rest, un astfel de bun imobil nu poate fi considerat decat o pierdere de timp

si de bani. Face parte din categoria celor care nu conteaza pe piata imobiliara, mai ales in

conditii de criza. Proprietarii sunt legati sentimental de epavele lor imobiliare, chiar daca sunt

impotenti financiar.

5. Imobilele “sendvis”. Daca aveti un apartament intr-un bloc vechi, aveti in vedere ca… expira.

Ca si oamenii, apartamentele imbatranesc! Degeaba au fost reabilitate blocurile, ca stim cu

totii cum sunt construite majoritatea blocurilor comuniste. E ca si cum la batranete mai pui o

haina calduroasa pe tine, dar tu ai reumatism avansat. Sau sa dai o masina pricopsita unui sofer

trecut bine de prima tinerete, cu o boala incurabila. Cam asa e si cu bucuria reabilitararii

termice.

6. Imobilele “conserva”. Arata bine! Ambalaj impecabil, concentratie maxima, termen de

valabilitate prelungit. Le regasim in imobilele noi, mai ales in ansamblurile rezidentiale din

cartiere sau de la periferia oraselor. Daca te uiti pe fereastra socializezi fara sa vrei. Stii exact

cati ani are vecina din blocul de vizavi, cine a trecut pe la ea in ultima luna. Uneori, te simti mai

aproape de ea decat de propria consoarta. Daca ai timp liber, poti sa cunosti linistit tabieturile

vecinilor de bloc. Esti la o aruncatura de bat de ei. In definitiv, ce poate fi mai frumos decat o

comunitate imobiliara bazata pe o apropiere fortata.

7. Imobilele “mortaciuni”. Se ia un dezvoltator in insolventa sau faliment. Se “fezandeaza” cu

ceva relatii in conducerea bancii finantatoare si se incearca o combinatie noua. Banca pierde

ceva, dar isi scoate parleala din alta parte. De la clientii buni platnici. In culise, partile negociaza.

Dezvoltatorul a “spalat putina” si nu mai e de gasit. Firma de insolventa aleasa isi face treaba

si incaseaza comisionul muncit. Imobilul intra in conservare un timp indelungat, pana cand

pretul ajunge minim. Dupa ce trece criza isi va gasi un cumparator din categoria “hienelor” –

163 |

un fond de investitii sau un alt dezvoltaror care a supravietuit din contracte cu statul roman. C-

asa-i in imobiliarele grele. Vreti exemple? Cautati pe net “ansambluri rezidentiale in faliment”.

8. Imobilele “momeala”. Ati auzit de unitatea mostra? Da, se practica in domeniu imobiliar si nu

numai. Dezvoltatorii arata un “exemplar” spre studiu potentialilor cumparatori. De cele mai

multe ori au talentul de a demonstra ca pot sa faca ceea ce, de fapt, nu pot realiza. Pentru ca,

in Romania imobiliara, intre promisiuni si realitatea de dupa este o diferenta uriasa. Ca in

politica! Asa au aparut procesele. Si nu sunt putine. Dezvoltatorii promit ceva si livreaza altceva.

Doar naivii nu stiu ca promisiunile sunt cea mai ieftina marfa. Asa ajung si cumparatorii de buna

credinta sa se convinga ca dezvoltatorii imobiliari sunt o categorie sociala absolut aparte in tara

noastra

9. Imobilele “de colectie”. Aici vorbim de pasionati si profesionisti in domeniu. Nu de rechini

imobiliari. Ei, rechinii, mananca orice si nu au gusturi. Au doar zerouri in conturi si… dosare

penale. Colectionarul are stil si gusturi. Are scoala, iar asta se vede de la distanta. Are bani si

stie sa se bucure de ei. Demonstreaza acest lucru prin “piesele” de colectie imobiliara pe care

le achizitioneaza in timp. Nu se grabeste, pentru ca o colectie de orice fel necesita rabdare. Ca

in arta. Cum orice imobil are un destin, ele ajung de obicei la cei care le merita. De fapt,

imobiliarele tin de civilizatie. In Romania, e un lucru rar. Colectionarii imobiliari sunt inca in

formare. Mai dureaza.

10. Imobilele “reper”. Aici e simplu! Cine nu vrea sa fie in lumina imobiliarelor de succes? Cine

nu vrea un teren in prime-location, pe care poti sa dezvolti orice? Conteaza amplasamentul.

Numarul unor imobile de acest gen este mic. Scuze! Extrem de mic. Cladirile construite in

locatiile de top sunt vanate permanent de toti oamenii cu bani. Si cum bani exista, pretul nu

este mic. Conteaza cine e dispus sa plateasca mai mult pentru a cumpara ceva ce merita. Astfel

de imobile nu tin cont de vremuri. Ele nu se vand decat departe de ochii lumii curioase.

Tranzactiile se fac in circuit restrans.

Imobiliarele evolueaza. Permanent. Selectia se face in timp. Individual, fiecare

proprietate incepe deja sa se incadreze intr-o anumita categorie. Si aceea va fi valoarea ei reala.

Criza nu face decat sa o pozitioneze corect. Acolo unde ii e locul."

Vintage e trendy – 14.04.2012

Acesta este un articol de prin 2007… vorbește despre

tendințele din piața imobiliară… citiți-l pentru amuzament… și pentru luare aminte…

150

164 |

"Preturile terenurilor pot creste pana la 1000%

este o piata imobiliara atractiva, in principal datorita fondului imobiliar util si, in acela si timp,

preturilor considerate mici in comparatie cu anumite tari europene, potrivit profesorului de

gestiune imobiliara la Universite Francophone Internationale – Bruxelles, Artur Silvestri.

Un studiu al PriceWaterhouseCoopers a stabilit, anul trecut, ca Romania este cea mai

interesanta piata de investitii din zona, in timp ce un alt studiu, al Colliers International, situeaza

Romania pe locul doi in lume. Potrivit acestuia, pe primul loc se afla piata imobiliara din

Manhattan, Statele Unite, unde se gasesc cele mai solicitate spatii de birouri, si unde, de regula,

agentii imobiliari lucreaza cu liste de asteptare pentru chiriasi.

Un alt raport arata ca, in urmatorii 10 ani, preturile vor creste cu 414 la suta, ceea ce inseamna

ca Romania este cotata ca fiind cea mai rentabila zona din Europa pentru investitii imobiliare.

De altfel, si studiul realizat de PricewaterhouseCoopers arata ca plasamentele in proprietatile

imobiliare din s-ar putea dovedi cele mai rentabile investitii pe termen lung din Europa in acest

domeniu.

In topul realizat, depaseste tari precum Polonia, Ungaria, Portugalia, in vreme ce Franta si

Spania sunt in coada listei. Se considera ca aceste cresteri nu se vor aplica la toate categoriile

de proprietati imobiliare. Pentru terenurile agricole se anticipeaza chiar o crestere mai mare, in

vreme ce apartamentele in blocurile construite inainte de 1989 sunt considerate a fi una dintre

exceptii.

Unele segmente de piata pot avea cresteri mult mai insemnate in zece ani, cum ar fi piata

terenurilor agricole, unde cresterea aproape sigura va fi de circa 800 la suta pentru Campia

Romana si peste 1.000 la suta pentru . Investitiile in terenuri pot fi astfel o reusita maxima.

Un studiu realizat de compania Eurisko indica o crestere considerabila a ofertelor de spatii

rezidentiale noi in marile orase. Noile proiecte rezidentiale din Bucuresti, Brasov, Timisoara,

Constanta, Cluj-Napoca ori Iasi se indreapta spre zonele de la periferie. In Bucuresti, spre

exemplu, locatiile pe care mizeaza studiul imobiliar sunt asa-numitele zone secundare din

cartiere ca Vitan, Drumul Taberei, Militari, Colentina si Titan."

More Real Estate… moare de bine – 14.04.2012

Prima dată am citit articole despre ei în avion… Timișoara-

București, normal. Sincer îmi părea un cult al personalității balcanic în toată regula, fotografia

151

165 |

mare, textul integral în limba engleză, atitudine superioară… mă simțeam mic în avionul

acela. Am citit apoi alte articole la fel de pompoase, More Real Estate consiliază imobiliar

băncile, More Real Estate crează un indice imobiliar… băi, da’ sunt tari. Dar nu am văzut în

rarele mele drumuri la București banere cu More Real Estate, nu am citit articole despre

operațiuni punctuale de mare anvergură gestionate de ei, cum de?

More Real Estate este o agenție imobiliară mare, și asta fără doar și poate. Dar este o

firmă balcanică în toată regula și funcționează ca atare. More Real Estate a fost o companie

înființată în 2006 și lichidată de asociați în 2009 după ce a avut pierderi de 2830 de lei și… 1

angajat. More funcționează astăzi sub numele legal de Noisis Real Estate SRL după ce și-a

schimbat numele și a funcționat în paralel sub alte entități juridice de-a lungul timpului, din

motive fiscale probabil, sper doar din motive fiscale. În afară de cultul personalității lui Ilias

Papagiorgiadis nu mai știm nimic despre compania asta, despre felul în care funcționează,

activitatea concretă desfășurată, succesele înregistrate, etc.

În momentul de față înregistrează un ușor demaraj spre… energie verde, fără rezultate

remarcabile până în prezent, de’ e criza în imobiliare. Opacă și schimbătoare… precum îi șade

bine unui broker imobiliar din Balcani. Cultura e puternică doar…

E neagră rău – 11.05.2012

Am găsit pe internet un articol mai vechi, cu ceva fraude

imobiliare după rețete clasice, și m-am gândit să împărtășesc cu voi această captivantă lectură:

“Tribunalul București a decis joi arestarea preventivă pentru 29 de zile a lui Aurel Parvu, fost

consilier local al comunei Ștefăneștii de Jos și nașul lui Adi Minune, acuzat de la înșelăciune și

spălare de bani într-un dosar privind fraude imobiliare, potrivit Mediafax. (aha… naș a lui

Adrian Minune, înțeleg… și care-i treaba)

Aurel Parvu, fost consilier local din Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, este acuzat de

complicitate la înșelăciune și spălare de bani într-un dosar de fraude imobiliare, în cadrul căruia

au fost făcute, miercuri seara, mai multe percheziții la sediul Primăriei din localitate și la

locuința acestuia. (percheziții la locuința ăstuia înțeleg, dar la sediul Primăriei, cu P mare de ce?

Presupun că de la Primărie, cu P mare, documentele puteau fi ridicate oricând, în timpul zilei și

fără circ… sau e implicată și Primăria, cu P mare)

În ceea ce privește acuzația de spălare de bani, consilierul local este cercetat pentru că

ar fi făcut demersuri și ar fi intervenit pentru obținerea de credite (credite bancare bănuiesc…

152

166 |

poate ar fi trebuit să facă perchezitie la bancă, cu B mare… să vezi că au greșit adresa) de către

pastorul Dan Burcica, acuzat și el în cauză, banii fiind ulterior rulați prin intermediul unor firme

fantomă, potrivit acelorași surse. Aurel Parvu este nașul lui Adrian Simionescu, cunoscut drept

Adi Minune, care este consilier local în Ștefăneștii de Jos. (m-am lămurit, ce bine că insiști cu

nașul lui Minune Mare sau cum îl mai cheamă)

Acțiunea de miercuri a anchetatorilor este o continuare a unei anchete mai vechi, în

care mai multe persoane, printre care și pastorul Dan Burcica, sunt acuzate în legătură cu

fraude imobiliare. În noiembrie 2011, Burcica și alți opt suspecți au fost reținuți. Pastorul este

acuzat că ar fi obținut credite bancare cu ajutorul unor acte false, din care reieșea că este

proprietar al unui teren valoros, dar care, de fapt, aparținea primăriei. (aha… asta e treaba cu

primaria, de data asta cu p mic, dar tot nu m-am lămurit cum e cu banca, știți banca nu dă

credite așa cu acte de la Burcica ci mai verifică și iar verifică… certificatul de naștere al bunicii

și tot tacâmul… sau numai mie mi se întâmplă asta?)

Aurel Parvu a candidat pentru postul de primar la Primăria din Ștefăneștii de Jos, la

alegerile locale din 2008. Anghel Rababoc a câștigat atunci alegerile pentru Primăria comunei

ilfovene Ștefăneștii de Jos. (un pic politica amestecată cu fraude, dar fără legătură cu ele de

data asta, să mai ridicăm raitingul)

Parvu a fost consilier local în Consiliul Local al comunei Ștefăneștii de Jos până în 29

septembrie 2009. Atunci, Consiliul Local a luat act de demisia depusă de Aurel Parvu și a

declarat vacant locul de consilier local ocupat de acesta. O lună mai târziu, în locul lui Parvu a

fost validat Gheorghe Catarama, care figura ca supleant pe lista de candidați a Partidului Social

Democrat. (băi nene despre cine vorbim noi?… Burcica, Catarama, Rababoc și Minune… mă

doare capul, schimb pe MTV Base)”.

Casa florarului, sfârșit sau un nou început? – 01.06.2012

Trunchiate, de ici, de colo… o poveste

"Casa Muhle are o vechime de peste 200 de ani si a apartinut unui faimos florar Muhle.

In urma cu mai bine de 10 ani, cladirea monument istoric, a intrat in posesia unui clan de romi,

cel al familiei Stancu. Multa vreme vila a fost lasata in paragina, iar in oras se stia ca imobilul

ar fi de vanzare pentru suma de 1 milion de euro.

153

167 |

Comitetul civic pentru patrimoniul urban al Timisoarei, alcatuit din componente ale

societatii civile, considera ca ceea ce se intampla la clairea monument de pe strada Mihai

Viteazul nr.3 este un atentat la istoria si memoria orasului si a regiunii Banat, la libertatea

cetatenilor de a li se respecta traditia si identitatea, la insasi libertatea de a trai intr-un oras

civilizat.

Purtatorul de cuvant al Inspectoratului de Politie al Judetului Timis, Madalina Mezdrea,

a declarat pentru www.tion.ro ca politistii s-au sesizat din oficiu si au cerut un control, vinerea

trecuta, la casa Muhle, situata in centrul Timisoarei, pe Bulevardul Mihai Viteazu nr. 3. Ea a

precizat ca, in urma acestui control, politistii au inceput cercetari atat fata de proprietari, cat si

fata de firma constructoare.

O echipa formata din inspectori de la Primaria Timisoara si Inspectoratul de Stat in

Constructii, insotita de politisti si politisti locali au mers zilele trecute la casa Muhle si au cerut

oprirea lucrarilor.

„S-a constatat faptul ca modul in care se executa lucrarile de restaurare nu respecta

procedurile impuse de o interventie la o cladire de patrimoniu, drept pentru care Primaria

Municipiului Timisoara, prin Institutia Arhitectului Sef, a dispus sistarea oricarei lucrari”, se

arata intr-un comunicat al Primariei.

Atat proprietarul, cat si cei care executa lucrarile de reabilitare au fost chemati la Primaria

Timisoara pentru a da explicatii pentru nerespectarea autorizatiei."

Zeitgeist local – 01.07.2012

Sunt zilele promisiunilor din care multe vor rămâne deșarte

înainte de a fi spuse. “Cadindații” se plimbă în costume sobre printre străzile pline de gropi și

ne vorbesc despre potențialul turistic imens al orașului și, oprindu-se pe sub vreun stâlp

încărcat până la refuz cu cabluri și fire neizolate, vor povesti despre infrastructura occidentală

pe care vor să o creeze.

Scena se repetă simptomatic la patru ani de mai bine de 20, nu, greșesc, 70 de ani… se

poate să greșesc. Și în tot timpul ăsta găurile din asfalt se lărgesc, clădirile de patrimoniu din

centrul istoric se prăvălesc în ruină, Timișoara geme. Din când în când un “cadindat” zbiară

despre palatele țigănești ridicate sub ochiul închis al primăriei pe Loga, iar un altul taie pompos

panglica unui imobil de birouri din sticlă neagră aruncat între două cladiri de 200 de ani fiecare.

154

168 |

Lista oficială a monumentelor istorice cuprinde la “Fortificațiile cetății Timișoara” doar

zidul de 2 pe 2 din Parcul Botanic, în timp ce barurile cu figuri și cluburile de noapte ocupă în

Bastionul Terezia amplasamente definite în hârtii ca “muzeul muzicii” și “galerie-cramă” sub

celălalt ochi închis al Consiliului Județean.

Ori de câte ori trec pe trotuarele din Piața Unirii sunt nevoit să ocolesc bucățile de

tencuială desprinsă de pe pereții scorojiți ai imobilelelor de pe care nu se vede, de multe ori,

culoarea zugrăvelii. În tot timpul ăsta, 20 de ani să spunem, serviciul patrimoniu al orașului “a

repartizat” la greu și pe 2 lei, spații comerciale de valoare unor investitori “strategici” născuți

prin Palestina sau școliți prin URSS, compensând prin încasarea unor taxe de concesiune pentru

terase ce distrugeau pavajul vechi și a unor taxe de parcare pentru locuri ce blocau circulația

orașului. Se numește o bună administrare.

Iar acum vrem să devenim Capitala Culturală Europeană fără să avem infrastructura

necesară pentru asta. Începem și terminăm cu un cinematograf-filarmonică și un castel-muzeu-

de-provincie a căror gestiune a fost plasată de-a lungul timpului de la primar la președinte de

consiliu, cu directori pe cât de pitorești pe atât de impotenți. Se numește infatuare gratuită.

Dar poate că ar trebui să lăsăm deoparte proasta administrare și infatuarea și să trecem

la treabă. De 20 de ani e momentul, și poate că e ultimul pe care îl mai avem înainte ca totul

să devină o mare ruină.

Brandul de țară (2) - 04.07.2012

Dacă vrei să ai reputație, nu te poți asocia cu parteneri care

nu au și nici nu sunt interesați în a-și construi o reputație. În acest sens, merită să ne uităm o

clipă cu cine lucrează statul român: Spedition UMB

S.R.L., Romstrade S.R.L., Confort S.A., Pa&Co International S.R.L., Tel Drum S.R.L., Vega’93

S.R.L., Euro Construct Trading ’98 S.R.L. Onorabile cum le prezumăm a fi, cred că pot să risc

totuși afirmația că nu prea ați auzit de ele – sau, oricum, nu ați auzit lucruri de bine. Dacă ar

publica un loc de muncă, probabil că nu ar fi prima prioritate să vă trimiteți Cv-ul. De altfel,

numele generice sunt parcă alese special pentru a se pierde în peisaj, pentru a nu atrage atenția

cu nimic. Nu același lucru se poate spune despre afacerile acestor firme – vorbim de venituri de

sute de milioane de Euro, cu profituri de zeci de milioane de Euro – aproape în totalitate

obținute de la statul român.

155

169 |

Vi se pare ciudat că nu au branduri? Cum se poate asta? În topul primelor 100 de

companii care fac afaceri cu statul român (Top Ziarul Financiar 2009) observăm că mai bine de

70% sunt companii de care nu a auzit nimeni niciodată, ba chiar se străduiesc să nu audă

nimeni, niciodată de ele. Dacă acestea ar avea branduri însă, nu-i așa că ne-ar atrage atenția

asupra lor, s-ar încărca cu o responsabilitate mult mai mare și atunci, poate, am avea, în sfârșit,

șosele care nu se strică în 6 luni?

Întrebarea și mai neplăcută însă este: dacă ele nu au brand, cum ar putea statul român

să aibă reputație? Dacă statul român lucrează cu astfel de colaboratori, cum este el perceput?

Aș face o recomandare statului român, dacă o să vrea vreodată să fie un manager respectat

(strict cu referire la branding): un partener cu brand reputat transferă întotdeauna credibilitate

unui proiect și, în același timp, reduce riscul unui rezultat prost. Niciodată un partener reputat

nu va face ceva care să-i altereze propria reputație, fiindcă tocmai această imagine este

certitudinea viitorului său.

Astfel că toate “selecțiile” acestea din achizițiile publice făcute eminamente pe baza

“prețului cel mai mic” nu pot da efecte spectaculoase: cei care au reputație și au acumulat

experiență nu pot oferi cel mai mic preț, din același motiv pentru care un Mercedes nu costă

cât un Trabant.

Începeți să selectați parteneri și prin reputație, nu numai prin prețul cel mai mic! În fapt,

prețul cel mai mic este o premisă a corupției și modul prin care sunt dați la o parte jucătorii

importanți, cei cu brand, cei cu reputație, cei care nu ar accepta niciodată să dea mită și nici să

lucreze un proiect dubios, plin de riscuri sau un proiect de mântuială, care “trebuie făcut”.

Trebuie ales prețul cel mai mic dintre participanții cei mai reputați, asta e cu totul și cu totul

altceva: suntem prea săraci și prea amărâți ca să ne putem permite proiecte de calitate

îndoielnică.

Și mai am aici și teoria mea, personală, a dublului standard: cum poate un manager

(citiți guvernant) al acestei țări să funcționeze după două standarde de calitate și aspirație?

Când vine vorba despre persoana sa – să selecteze cele mai scumpe, aspiraționale și reputate

branduri (de la Hermès la Ferrari, de la licee elvețiene la Spitalul Charité din Berlin, de la Rolex

la Mandarin Oriental Hotel etc.), iar când vine vorba despre țara în care trăiește și pe care

trebuie să o conducă spre o viață mai bună a celor care i-au dat voturile, să aleagă doar second

hand, falsuri și făcături? Aplică el/ea vreodată criteriul “prețul cel mai mic” când își cumpără

poșete sau autoturisme? Ce fel de om este acesta? Ce fel de manager este acesta? Vă las să

răspundeți și vă invit să o faceți fără emoție, ci mai bine sec, rațional. O să vă doară mai puțin.

170 |

Pentru conformitate, această excelentă abordare aparține Anetei Bogdan, Branding pe frontul

de Est, pag. 89. Asta pentru ca să nu ne acuze de plagiat vreun grup de securiști cocoțați pe un

deal, cum se obișnuiește prin zilele astea.

Nu iese întotdeauna – 10.08.2012

După cum reiese din acest articol de prin 2010, nu prea le-a

ieșit… asta ca să nu fiți triști atunci când nu vă iese în termen mansarda sau zugrăvitul scării

blocului, se întâmplă și la case mai mari.

"Dinu Patriciu, care ocupă locul 1 în clasamentul Forbes vrea să deschidă 3.000 de

magazine de cartier şi 150 hipermarketuri, Ţiriac vrea să facă un complex cu o sală polivalentă

, locuinţe şi birouri, Copos construieşte o galerie de lux în faţă la Hilton, iar Mudura un centru

hotelier de lux, de şase stele, cu cazinou, teatru şi un aquapark acoperit.

Dinu Patriciu, a cărei avere este estimată la 2,3 miliarde de euro, de către Forbes 500,

investeşte masiv în reţeaua de magazine de cartier MIC.RO şi intenţionează să aibă 3.000 de

unităţi până la sfârşitul anului 2011, în condiţiile în care a demarat acest business de curând. În

urmă cu o lună a cumpărat şi reţeaua de hipermarketuri Minimax, pe care o va extinde la 150

unităţi, tot până la sfârşitul anului viitor. Tot a lui Dinu Patriciu sunt şi casele de pariuri Bet-

Caffe, care vor ajunge la un număr de 300 până la sfârşitul acestui an.

Dan Grigore Adamescu, aflat pe locul trei în clasament şi cu o avere estimată la 900

milioane- 1 miliard de euro, deţine numeroase active imobiliare: Unirea Shopping Center,

Hotelul Rex din Mamaia, Unirea Shopping Center din Braşov şi sedii de birouri. În acest an, a

investit în presă şi în asigurări, devenind acţionar 100% al companiei Astra. Acum caută

oportunităţi în toate domeniile în care este prezent.

George Copos, aflat pe locul 27 şi cu o avere de 180-200 milioane de euro consideră că

este un moment bun de investit în construcţii, costurile fiind mai mici cu circa 50%. Ca urmare,

modernizează hotelurile pe care le deţine. De exemplu, în faţă la Palace Hilton, în locul

restaurantului Brasserie va amenaja un spaţiu de galerii de lux, sub marca Gucci.

Ion Ţiriac, cu o avere de 750-800 milioane de euro, aflat pe locul şase, are mai multe

proiecte imobiliare în derulare, unele aflate în dificultate în ceea ce priveşte vânzările: Cartierul

German din Chitila şi Stejarii, un ansamblu de lux cu 282 apartamente construite în Băneasa. A

schimbat strategia, acum le-a scos la închiriere, pe minim un an. Fiul său Ion Alexandru Ţiriac a

declarat recent că va construi un centru cu o sală polivalentă, locuinţe şi birouri, pe un teren

156

171 |

propriu, în Otopeni, lângă fostul Metro. Un alt proiect imobiliar aflat în proprietatea lor este şi

Parcul Industrial din Dragomireşti, cu o suprafaţă de 56.000 mp.

Pe de altă parte, există şi oameni de afaceri care recunosc că acum câştigă mai puţin

din imobiliare. Fraţii Cristescu, care deţin fostele hale de la Faur, scot din închirierea lor doar

patru milioane de euro pe an, în timp ce în 2008 încasau şapte milioane de euro. Iar alţii care

stau pe loc, cum este Gigi Becali, care nici nu vând, dar nici nu cumpără.

In Deutschland alles ist unter Kontrolle – 31.08.2012

“Apartamentele germane sunt smulse din mâinile celor care

le vând. Pentru fiecare portofoliu scos la vânzare există cerere din plin”, comentează

pentru Bloomberg Andre Adami, analist la BulwienGesa AG, în Berlin.

Investiţiile străine pe piaţa rezidenţială din Germania au crescut puternic în acest an,

fondurile de capital privat, companiile de asigurări şi fondurile de pensii fiind în căutarea unor

active sigure, dar care să dea randamente mai bune decât, spre exemplu, obligaţiunile de stat

germane, americane sau japoneze.

Aproximativ jumătate dintre achiziţiile de proprietăţi rezidenţiale efectuate în prima

jumătate a acestui an în Germania au fost realizate de investitori străini.

Aceştia au plătit 3,3 miliarde euro pe astfel de proprietăţi în primul semestru, cea mai

ridicată sumă din 2008 şi mai mult decât totalul investiţiilor străine pe piaţa rezidenţială

germană efectuate anul trecut, de 2,4 miliarde euro, potrivit datelor casei de brokeraj

imobiliar Jones Lang LaSalle, citate de Bloomberg.

“Rezidenţialul german este una dintre cele mai atractive clase de active la ora actuală

în Europa”, a declarat Roger Orf, şeful departamentului imobiliare la Apollo Global

Management, fond de capital privat din New York care deţine 15% din acţiunile Deutsche

Annington Immobilien AG, cel mai mare proprietar de locuinţe din Germania.

În acest an, oferta de pe piaţa rezidenţială germană totalizează aproape 100.000 de

apartamente, scoase la vânzare de diverşi investitori, inclusiv firme de capital privat, pentru a-

şi răscumpăra datoriile acumulate înainte de vârful pieţei atins în 2008.

Articol preluat din Die Wahrheit

157

172 |

E groasă rău - 16.09.2012

Arunc o privire peste articolele privind piața imobiliară și mă

surprinde următoarea știre:

"Guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei a contractat in luna august un imprumut de

la UniCredit Tiriac Bank in moneda nationala de 700.000 de lei (155.000 euro) pentru a cumpara

un apartament dintr-un complex rezidential situat in Capitala, in apropierea Arcului de Triumf,

potrivit Mediafax."

Publicarea acestei informații despre o chestiune personală a Guvernatorului

BNR, Mugur Isărescu, o persoană extrem de discretă pe de o parte și foarte “ferită” de presă

pe de alta nu poate decât să mă surprindă.

Să fie oare o știre de can-can lansată pentru ochii și urechile plictisite de atâta politică

și sport ale românilor veșnic clevetitori sau începutul unei acțiuni de denigrare, ca atâtea altele

din ultimii ani, pregătită pentru discreditarea celui mai bun tehnocrat al României?

Din fericire nici una, nici alta. Din păcate înțeleg în știrea asta, pornită chiar de la BNR,

un mesaj subliminal, dar disperat, spre încredere în moneda națională și piața imobiliară. Iar

dacă se întâmplă să primim mesaje disperate din acea direcție înseamnă că e groasă rău.

Apocalypse now – 07.10.2012

"Preturile caselor executate silit au scazut cu pana la 50%, in

lipsa cumparatorilor. Bancile si executorii judecatoresti au adoptat o strategie de vanzari mai

agresiva, din lipsa cumparatorilor si au redus drastic preturile fata de valoarea solicitata initial.

Directorul comercial al portalului executari.com, Elena Puica, spune ca proprietatile au

fost scoase la vanzare in luna iulie. Initial, pretul a fost redus cu 25% iar apoi cu 50%.

Asa au ajus sa fie vandute garsoniere cu 3.400 de euro sau apartamente in centrul

Capitalei la doar 20.000 de euro."

Acesta este un articol de pe antena3.ro.

Prețurile caselor au scăzut semnificativ și vor scădea în continuare din aceeași lipsă a

cumpărătorilor. Datoriile care grevează aceste imobile scoase la mezat vor crește și băncile se

vor îngropa din ce în ce mai adânc în active și credite neperformante prin definiție. Deja foarte

multe agenții bancare au fost închise iar funcționarii trimiși la plimbare. Noi agenții vor fi

158

159

173 |

închise, iar activitatea băncilor, care de prea multă vreme se confundă cu cea a recuperatorilor

și lichidatorilor se va restrânge până la strangulare, în timp ce imobilele tot nu se vor vinde.

Apoi, cu ultimele resurse, băncile vor cere intervenția statului. Lobby-ul bancar dorește

subvenții și facilități fiscale pentru ieșirea din criză. Când, de fapt, asta nu este ieșirea din criză,

cel puțin nu cea potrivită. Autoritățile corupte și incompetente ale acestei țări de la marginea

Europei vor ceda acestui lobby și vor dirija puținii bani strânși din impozite și destinați pentru

creștere economică spre bănci. Astfel, nebunia va continua, până la prăbușirea completă într-

o criză socială încărcată de revolta populației sărăcite și haos economic.

Scenariu apocaliptic? M-aș bucura să fie așa.

Cealaltă opțiune este aceea de a transfera efectele negative ale crizei spre bănci, cele

care sunt în foarte mare măsură vinovate pentru această criză și care au fost timp de decenii,

beneficiarii creșterii economice false și nesănătoase dinainte. Spre exemplu, printr-o amnisție

financiară parțială sau blocarea administrativă a creșterii arieratelor prin dobânzi nesănătoase

și care împovărează populația. Totuși, credeți că autoritățile vor adopta această măsură

radicală? Sau este mai plauzibil primul scenariu…

Retro – 14.10.2012

Zilele trecute, pe când stăteam cu un client la o cafea

în Timmi’s, braseria de lângă biroul meu, mi-am amintit de primele mele posturi pe acest blog.

Într-unul din ele, Super Agentul 007, vorbeam despre un intermediar care, stând în locul pe

care eu mă aflam acum, vindea și cumpăra din telefon, fără efort, dar și fără logică sau valoare

adăugată terenuri intravilane. În altul, Momentan prefer Piranha, cam tot de pe atunci,

octombrie 2008, deci acum 4 ani, în alt local din zonă dădeam consultanță imobiliară și

ascultam povești despre baruri în care se întâlnesc agenții imobiliari adevărați și baruri în care

se întâlnesc țeparii, exista o ierarhie.

- Mai ți minte cum era acum câțiva ani? mă întreabă interlocutorul meu.

- Nu aveai loc la masă. Peste tot erau oameni cu hârtii și hărți în mână, se mutau de pe un loc

pe altul și vorbeau de metri pătrați, euro și dolari. Auzeai despre localități uitate de lume în care

cică se investeau milioane, iar arhitecții erau la mare trecere. Strada gemea plină de mașini de

teren murdare de noroi ce parcă tocmai s-au întors de la un enduro. Acum e pustiu…

160

174 |

Așa e, acum e pustiu. Investițiile de milioane nu au mai avut loc. Băncile încearcă cu

disperare să își recupereze banii cu prea multă indolență plătiți, iar agenții cei adevărați se

ocupă de altceva. Doar țeparii au rămas în continuare țepari.

Și deși interlocutorul meu construiește în continuare, discret și cu inteligență ca

întotdeauna, se vede că își amintește cu nostalgie despre vremurile acelea. Și deși eu dau

consultanță imobiliară și ascult povești despre agenți în continuare, uneori mă gândesc cu

nostalgie la vremurile acelea.

Sper nu în revenirea lor, ci în vremuri de efervescență imobiliară cu experiența unei

crize care, poate, ne-a făcut mai înțelepți.

Efectul Lucifer – 11.11.2012

Psihologul american Philip Zimbardo, a realizat în august 1971

un experiment al închisorii. El a ales ca subiecți un număr de studenți pe care i-a împărțit în

două grupe egale ca număr. O grupă urma să joace rolul de “gardieni”, în timp ce ceilalți jucau

rolurile de “deținuți”.

Rolurile au fost luate în serios în ciuda faptului că participanții erau conștienți că este vorba

doar de o simulare, de un joc.

Pe măsură ce zilele treceau, s-a observat că gardienii abuzau de putere agresându-i pe

deținuți. Au apărut favoritismele. Cei care respectau regulile și îi ascultau necondiționat pe

gardieni aveau parte de mici favoruri. Chiar li s-a amenajat o celulă cu condiții civilizate. Celor

care opuneau rezistență și se revoltau le erau interzise și minimele drepturi pe care le aveau:

de a mânca și de a folosi toaleta amenajată la capătul culoarului. Unul dintre foștii gardieni, cel

mai blând dintre toți în viața reală, s-a dovedit a fi cel mai necruțător în timpul experimentului.

Experimentul urma să se desfășoare timp de 14 zile dar, în urma reacțiilor apărute în rândul

participanților, a fost întrerupt după o săptămână. Familiile acestora au apelat la rândul lor la

avocați pentru a cere încetarea experimentului și eliberarea studenților.

Cu toate acestea, profesorul a tras concluzii importante legate de modul în care rolurile

sociale și mediul conjunctural influențează caracterul uman. El a concluzionat că: puterea

contextului social în care se află o ființă umană într-un anumit moment este de cele mai multe

ori dominantă față de capacitatea de a se opune a acesteia. Rolurile pe care pe care le jucăm

în societate sunt determinate de contextele sociale și de gradul de autoritate care ne este oferit

prin funcție.

161

175 |

Când ne aflăm în grupurile noastre sociale, personalitatea noastră este puternic

influențată de regulile ce sunt impuse în grupul din care facem parte, de cerințele pe care le

au de la noi ceilalți și sunt puternic accentuate de dorința de a nu da greș, de a respecta legile

și de a avea simțul datoriei împlinite.

Evenimentele socio-politice sau economice pe care le trăim au un efect asupra

caracterului uman determinând reacții variate, funcție de cât de afectate ne sunt viețile și

siguranța. În situațiile duse la extrem, cei care au puterea au tendința de a își depăși atribuțiile,

în timp ce cei cu drepturi limitate au tendința de a se revolta, apoi de a se resemna și de a se

interioriza.

Prin experimentul condus de psihologul Philip Zimbardo s-a demonstrat că “situațiile

extreme și nu personalitatea deviantă se află la originea disfuncțiilor sociale”. Experimentul

închisorii, dar și alte experimente de acest tip, arată că și cei mai buni dintre oameni pot suferi

transformări majore în anumite contexte ce favorizează comportamente considerate aberante

în mod normal.

Și acum, după teoria asta, încerc să analizez cât de mult sunt influențați de efectul

Lucifer antreprenorii și agenții imobiliari cândva de mare succes, dar aflați acum pe marginea

prăpastiei. Asta poate explica, măcar parțial, încordarea din relațiile economice de azi, lanțul

de falimente nu întotdeauna justificate și atitudinea belicoasă pentru recuperarea datoriilor.

Noapte și ceață… din cauza prostiei – 25.11.2012

Cam asta spune Dragos Dragoteanu într-un articol publicat

pe blogul propriu. Și, din păcate, are dreptate. Eu totuși sunt mai optimist, poate nu în ceea ce

privește evoluția pieței imobiliare în 2013, dar măcar în ceva viziune ce ar putea apărea după

liniștirea apelor politice în țara asta…

"Nu mai e mult. Ca maine trece 2012 si vom lasa in urma un an greu in imobiliare. Mai

rau e ca viitorul acestui segment economic este in ceata. Prezenta analiza nu se vrea pesimista,

dar se bazeaza pe evenimente si realitati.

La sfarsitul anului 2009 spuneam intr-un interviu: „Să nu spui niciodată că mai rău nu

se poate”, subliniind ca Romania nu era inca intr-o criza imobiliara. Ea va incepe abia anul

urmator! Acum sta la panda, prin Spania si Portugalia. Nu am pus Grecia cap de lista. Cat au

furat grecii Uniunea Europeana si statul elen, le ajunge sa traiasca binisor in continuare.

162

176 |

Cu peste 95% dintre romani proprietari, achizitia unei case nu mai este o prioritate. Cine

a avut de gand sa-si cumpere un imobil a facut-o deja. Doar programul Prima Casa a tinut in

viata segmentul rezidential. Zona comerciala a fost si ea decimata dintr-un motiv simplu: lipsa

investitiilor. Ce ne aduce anul care vine? Ceata. Un orizont nedefinit, foarte apropiat de

realitatea economica.

De ce nu a fost criza imobiliara in Romania, in ultimii 4 ani? Pentru simplul fapt ca au

existat tranzactii! E mare lucru, comparativ cu alte tari, unde in imobiliare nu mai misca nimic!

In viitor, si la noi vor fi mai putini cumparatori, deci mai putine tranzactii, chiar daca preturile

imobilelor vor continua sa scada pe toate segmentele: rezidential si comercial.

De bine de rau, in tara noastra, in ultimii ani, retailerii si-au luat partea “leului”. Au gasit

terenuri strategice la preturi acceptabile si au format retele nationale. Foarte putini mai au

goluri in teritoriu. Ce se va intampla cand nu vor mai avea nevoie? Ceata!

S-au cumparat locuinte ieftine, de maximum 60.000 euro. Nu-ti trebuie multi bani

pentru asta. Doar 3.000 euro. Nici macar astia nu trebuie sa-i ai in buzunar. Poti sa-i iei printr-

un credit de nevoi personale si apoi casa, cu 5% avans. O data cu eliminarea creditelor in euro

va aparea un nou fenomen: ceata imobiliara.

S-au cumparat multe terenuri agricole. Ieftine, mai ales loturi mici. Pretul mediu pe

hectar nu a depasit 1.000 euro. Taranul sarac vinde tot. Nu mai poate sa munceasca pamantul.

Nu are cu ce. Multi vor incerca sa vanda in continuare, dar va fi din ce in ce mai greu. In lipsa

unei legi a comasarii terenurilor agricole, va fi nevoie de ani pentru a compacta sute sau mii de

hectare de catre investitori.

S-a cumparat si un procent neinsemnat de active bancare obtinute din credite

neperformante, executate silit si scoase la vanzare. Ce au scos bancile la vanzare? Ciurucuri

imobiliare. Sub 1% din “mortaciunile” bancilor sunt vandabile! Majoritatea sunt inca

supraevaluate, aflate in zone neinteresante, cu potential… negativ. Daca bancile au ascuns

gunoiul imobiliar sub pres, ceata e in sediul lor."

Cu mici excepții, piața imobiliară a fost săracă în tranzacții. Dar s-a mișcat! Ceața nu

prea se mișcă. Persistă și se ridică numai când se schimbă ceva. Pentru că nu s-a întreprins nicio

măsură serioasă nouă în ultimii 3 ani, ceața în imobiliare a găsit mediul propice să se instaleze.

Tocmai pentru că nu s-a schimbat nimic, ea s-a instalat treptat peste încrederea puținilor

investitori activi. Așa e în criză!

177 |

Ni s-a spus mereu că sunt bani. Și? Poate sunt prin bănci, dar dacă nu circulă ce folos?

Cine-i poate pune în mișcare? O inflație mare? Un pachet legislativ curajos care să spargă cercul

vicios al neîncrederii? Cine are curaj să facă ceva provocator pentru România? BNR? Guvernul

actual sau viitor? Mira-m-aș! Vedeți astăzi pe cineva în România să aibă o viziune, o strategie,

un proiect coerent? Sau măcar un plan economic serios pe care să-l ducă la bun sfârșit? Dați

exemple!

Banii din bănci de care se tot vorbește au aceeași hibă ca și fondurile europene. Nu pot

fi accesați. Fonduri europene există, dar nu ajungem la ele. “România nu are o criză financiară”,

spunea Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.

Economia României va orbecăi în continuare prin negura vremurilor, pentru că nu este

capabilă să-și ia soarta în propriile mâini. E legată “ombilical” de credite externe, oferite

“generos” de FMI, Banca Mondială și alte instituții financiare.

Ceața va persista și pentru investitorii străini. Ultimele tendințe economice imobiliare

demonstrează că apetitul unor noi dezvoltări/achiziții a devenit o excepție. Fonduri de investiții

importante se retrag din România. Dezvoltatori cu brand european contabilizează pierderile și

preferă să facă exituri, uitând de orice eventual viitor câștig. Se întâmplă din ce în ce mai des.

Este o realitate care doare. Nu trebuie să intrăm în panică, dar trebuie să facem ceva. Noi, nu

alții.

Cand se va ridica ceata in imobiliare? In 2013, in niciun caz! Daca situatia tarilor din zona euro

se va inrautati si daca politica romaneasca va fi tulbure, ceata din economie ne va “bantui”

cativa ani de aici inainte.

Despre încredere – 01.12.2012

“Cred ca sunt mai putin de zece dezvoltatori activi (in

Romania, n.r.). Astazi, in criza, atractivitatea maxima este numai in retail, cu accente pe office”,

a declarat Mihnea Serbanescu, directorul general al companiei de consultanta imobiliara DTZ

Echinox, la o conferinta privind piata constructiilor organizata de Ziarul Financiar.

El a afirmat ca principala problema este lipsa increderii, iar pe segmentul rezidential,

desi exista dezvoltatori capabili sa deruleze proiecte, investitiile au disparut pe fondul scaderii

tranzactiilor.

“Intre retail, birouri si rezidential sunt niste diferente fantastice din punctul de vedere al

unui dezvoltator. (…) Investitorii si dezvoltatorii de retail, in marea lor majoritate, daca au simtul

163

178 |

masurii sau bunul simt, stiu sa faca foarte bine retail. (…) Pe piata rezidentiala lipsesc

dezvoltatorii cu desavarsire”, a declarat, la randul sau, Tatian Diaconu, managing director al

dezvoltatorului imobiliar Immochan Romania.

Da, știu! Pe aici prin Timișoara avem Izometal – Confort în faliment! NGF Construct în

faliment! Bitea Construct în faliment! Italienii de la Euroconstruct sunt pe butuci de mult. Sunt

zvonuri contradictorii privind Constructim. E jale!

Dar oare ar fi trebuit să avem încredere înainte de criză în acești dezvoltatori? Izometal-

Confort câștigă licitatiile într-un mod numai de ei știut și avea un management troglodit. NGF

Construct plătea furnizorii când vroia și cât vroia, impunând regulile datorită forței sale

economice, fără cel mai mic bun simț. Bitea Construct pregătea strategii de parcă ar fi vrut să

tragă țepe peste noapte și dezvoltând câte o entitate juridică distinctă pentru fiecare bloc nou

construit, ținând investitorii, băncile, furnizorii și clienții departe de firma-

mamă. Euroconstruct își aranja apele pe meleaguri europene și venea acasă cu contractele

gata făcute. Deci, ar fi trebuit să avem încredere? Oare așa ar fi trebuit să funcționeze

economia în vremurile bune? Sau oare așa funcționează dintotdeauna economia românească?

Armata e cu noi… sper – 02.12.2012

"Anatoli Serdiukov este acuzat ca in numai cinci ani a provocat

pagube de 72 milioane de euro. Presedintele rus Vladimir Putin l-a demis ieri pe ministrul

Apararii Anatoli Serdiukov din cauza unui scandal cu fraude in valoare de mai multe milioane

de euro, inlocuindu-l imediat cu unul dintre oamenii sai de incredere, fostul ministru pentru

situatiile de urgenta Serghei Soigu. “Data fiind situatia din ce in ce mai dificila de la Ministerul

Apararii, am luat decizia de a-l elibera din functie pe ministrul Apararii Serdiukov, pentru a crea

conditiile necesare unei anchete obiective”, a declarat presedintele rus.

La sfarsitul lui octombrie, mai multe anchete au fost deschise asupra activitatii unei

societati controlate de minister, Oboronservis, pentru frauda comisa in timpul vanzarii unor

bunuri imobiliare, a unor terenuri si a unor actiuni ce ii apartin. Potrivit comitetului de ancheta

rus, intr-o prima faza anumiti responsabili ai ministerului alegeau bunurile imobiliare cele mai

prestigioase gestionate de societate. Investeau in acestea sume enorme de bani provenind din

bugetul rus, dupa care le revindeau prin intermediul unor companii afiliate Oboronservis la

preturi inferioare celor de pe piata.

164

179 |

Conform primelor informatii, prejudiciul adus de vanzarea a doar opt bunuri imobiliare

se ridica la trei miliarde de ruble (74 de milioane de euro), a indicat comitetul. Oboronservis,

creata in 2008 printr-un decret al Kremlinului, are atributii foarte diverse, mergand de la

mentenanta unor echipamente ale armatei pana la publicare unor opere ale ministerului si

organizarea aprovizionarii trupelor."

Schema descrisă mai sus e veche de când lumea și s-a aplicat și la noi la privatizarea

Romtelecom spre exemplu, și pare să fie cheia succesului unei companii private gigant născute

în anii ultimelor guvernări – Grup Feroviar Român.

Ceea ce nu s-a întâmplat (încă) este ca Ministerul Apărării Naționale, deținător al unui

patrimoniu imens, nu a marșat, ca prin alte părți, la scheme de fraude imobiliare. Cu excepția

unor cazuri izolate, nedovedite până la urmă, cum ar fi cel privind terenurile lui Gigi Becali din

Pipera, armata care deține doar la mine în cartier terenuri de câteva zeci de milioane de euro,

nu a căzut pradă acestor practici.

În zona în care locuiesc există terenuri și construcții întinse deținute încă de armată,

deși goale de multă vreme, ele au scăpat goanei după terenuri ieftine din anii 2000-2008.

Schimburile de terenuri s-au făcut între instituții de stat și sunt deținute acum de Cartea

Funciară, Institutul Național de Administrație sau SRI. Imensa clădire din centrul orașului,

Spitalul Militar este în continuare în proprietatea armatei în ciuda presiunilor de a fi preluată

de Primăria Timișoara. Terenurile din zona Giroc au fost distribuite prin lege revoluționarilor,

și exemplele pot continua.

Confruntată cu o reducere drastică a alocațiilor bugetare, cu reduceri masive ale

personalului și cu o restructurare profundă vecină doar cu desființarea totală mai mult decât

cu modernizarea, Armata Română a știut să își păstreze demnitatea. Recunoștință!

Speculanții de lângă cimitir – 25.12.2012

În cele de mai jos redau un articol despre speculațiile

imobiliare ale momentului. Este rețeta băieților deștepți ai crizei, dar deștepți în adevăratul

sens al cuvântului. Se numește cinism desăvârșit și o bună cunoaștere a mecanismelor pieței

locale, a aspectelor legislative și fiscale care stau în spatele existenței și morții unei firme. Trist

dar corect, după teoria keynesiana a economiei de piață.

165

180 |

"Centrul comercial City Mall, rascumparat in toamna anului trecut de omul de afaceri

grec Ioannis Papalekas pentru 17,3 mil. euro, intra intr-o etapa de renovare care va fi incheiata

la vara.

Dupa ce in mai 2008, pe varful „bulei“ imobiliare, Ioannis Papalekas a reusit sa vanda

complexul UpGround din Pipera pentru 340 mil. euro catre Deutsche Bank, incasand personal

peste 170 mil. euro, anul trecut a rascumparat City Mall pentru 17,3 mil. euro, dupa ce in 2006

il vanduse cu 103,5 mil. euro.

Istoria City Mall, complex comercial intrat in faliment in noiembrie 2010, este foarte

zbuciumata. Dezvoltatorul proiectului l-a vandut in 2004 pentru 25 mil. euro companiei Jaguar

Development, controlata de investitori greci si israelieni.

Un an mai tarziu, mall-ul avea un nou proprietar, firma Victoria Holding – controlata de

Ioannis Papalekas, care platise 46 mil. euro. In 2006, Papalekas dadea prima sa „lovitura“ pe

piata imobiliara. Valoarea proiectului crescuse substantial si a reusit sa il vanda mult mai

scump, adica la 103,5 mil. euro, fondului australian APN European Retail. Cinci ani mai tarziu

grecul a revenit la carma proiectului, de aceasta data doar pentru 17,3 mil. euro.

Centrul comercial City Mall, amplasat langa cimitirul Bellu din Capitala, a intrat in

faliment in noiembrie 2010, din cauza unor datorii care se ridica la 76 mil. euro. Cei mai mari

creditori ai proiectului sunt UniCredit, cu o expunere de 36,7 mil. euro, si Bancpost, cu 5,15 mil.

euro.

Mall-ul are o suprafata construita de 31.000 mp, din care 14.348 mp inchiriabili,

desfasurata pe un teren de 7.774 mp. Alaturat imobilului este si o parcare cu 880 de locuri, care

are o suprafata desfasurata de 31.000 mp, din care 3.497 mp este zona comerciala."

Geopolitica și imobiliarele – 12.01.2013

Piața imobiliară poate fi influențată determinant de diverse

evenimente, dintre cele mai atipice, un analist imobiliar trebuind să țină cont de acestea.

Marile mutații politice au determinat mai totdeauna astfel de influențe asupra pieței

imobiliare, unele mai subtile, altele radicale.

Revoluția castristă din Cuba, din anii ’60 a dus la prăbușirea prețului imobilelor de

vacanță din Havana, hotelurile, cazinourile și restaurantele de pe coastă după cum și

proprietățile imobiliare rurale deținute în mare parte de companiile United Fruit și Industrial

Alcohol și-au diminuat valoarea de piață de 10 ori, în mai bine de câteva luni.

166

181 |

Peste două decenii, temându-se de naționalizarea ce părea iminentă după alipirea

la China, zeci de mii de proprietari de apartamente din Hong Kong și-au scos la vânzare

imobilele, determinând o scădere dramatică a prețurilor. Cei care au avut inspirația sau

răbdarea de a aștepta, s-au dovedit niște norocoși mai degrabă decât speculanți bine informați.

Dar schimbări de amploarea celor despre care vorbesc pot avea și efectul invers al consolidării

valorii de piață pentru imobilele poziționate strategic în astfel de momente. Astfel, după

ce Iugoslavia s-a destrămat într-un șir de conflicte sângeroase, orașe cum ar fi Neum și

Kopaonik au crescut în însemnătatea turistico-geografică pentru națiunile lor. Turiștii sârbi au

abandonat vechile resorturi ale Sloveniei în favoarea proaspetei stațiuni Kopaonik, iar înstăriții

noii Bosnia-Hercegovina construiesc reședințe valoroase în unicul port maritim al țării, Neum.

Despre cum au influențat și influențează în continuare modificările geopolitice piața

imobiliară din România mă gândesc să scriu într-un alt post.

Țara tuturor posibilităților – 27.01.2013

Citiți declarația de mai jos.

„Aceste fraude imobiliare nu doar ca scad valoarea proprietatilor, afecteaza institutiile

financiare, sau afecteaza respectivele cartiere, ci si produc pierderi de venit la bugetul local si

totodata pierderi de locuri de munca. Cei care fac astfel de infractiuni pe spatele publicului

sperand sa aibe beneficii personale trebuie sa se astepte sa fie pedepsiti aspru.”

Îmi place atitudinea! Se pare că autoritățile române și-au schimbat atitudinea și arată

o mult mai mare voință în a gestiona astfel de fapte.

Greșit! Aceasta declarație vine din America și reprezintă voința autorităților americane.

Ea a fost exprimată la extrădarea unui infractor găsit la 8.000 de km de locul unde a comis

faptele, și anume în România. Este vorba, trist din nou, de un român, Daniel Morar.

“Faptul ca Morar a fost arestat si extradat din Romania demonstreaza cat de serios

privim aceste crime savarsite in domeniul imobiliar” a declarat John S. Leonard, unul din

avocații acuzării.

Fraudele de care Daniel Morar este acuzat se ridică la o valoare de 6,5 milioane de

dolari, fiind vorba de 26 de proprietăți. Dacă este găsit vinovat, acesta risca până la câțiva zeci

de ani de închisoare.

Am putea învăța ceva de la ei, adică de la americani și nu de la unii dintre românii

emigrați acolo, ca să fiu înțeles!

167

182 |

Uff… Mihail Eminovici – 10.02.2013

Citiți și vă minunați… din toate punctele de vedere : (

"Luni, 26 noiembrie, un grup de oameni, printre care si fosti colaboratori ai Serviciului

de Informatii si Securitate (SIS), au protestat in fata sediului Guvernului. Manifestantii cer

autoritatilor sa se implice si sa faca dreptate in cazul programului ”Casa ta” al companiei II

”Tomaili Argo”. Oamenii spun ca desi au achitat mai multe transe pentru locuinte, in total, peste

27 mil. lei, constructia blocurilor a fost stopata pe 15 mai curent.

……………………………………

Amintim ca alegerea firmei de constructie pentru constructia blocurilor locative din

sectorul Botanica din Capitala, str. Grenoble, a fost la discretia fostului director SIS, Artur

Resetnicov, fara ca acesta sa anunte un tender si aceasta, in pofida faptului ca in joc era un

hectar de teren cu destinatie publica din proprietatea SIS. Fostii colegi ai lui Resetnicov declara

ca acesta ar fi beneficiat de un bonus consistent pentru a favoriza firma care, ulterior, urma sa

construiasca blocurile. Angajatii SIS sustin ca ex-directorul institutiei ar fi incasat 450 mii euro,

bani care i-a permis sa-si construiasca o casa pe str. Drumul Viilor 22, unde s-ar fi mutat cu

traiul impreuna cu familia, scrie Jurnal de Chisinau. Un alt fapt care i-a revoltat si mai mult pe

investitori este ca la initiativa fostei conduceri, contractul incheiat in toamna anului 2008 de SIS

cu firma II ”Tomaili Argo”, al carei conducator si fondator este Ivan Tomaili, a fost secretizat.

…………………………………

Frauda imobiliara din cadrul programului ”Casa ta” nu este singurul caz in care cetatenii

au fost trasi pe sfoara. Potrivit Publika.md, alte doua blocuri de pe strada Cuza Voda si trei de

pe strada Sarmisegetuza, din Capitala, urmau sa fie date in exploatare inca acum trei ani. Firma

”Nour Co.” SRL, care construia blocurile locative, a incasat banii de la cumparatori, a ridicat

imobilele si aici si-a incheiat activitatea. Directorul firmei, Tudor Butuc, a disparut cu tot cu bani,

iar acum este anuntat in urmarire generala.

………………………………..

In 2010, firma a intrat in proces de insolvabilitate. “Casa de pe Cuza Voda a fost

construita fara proiect, practic fara autorizatie. El vindea cu 735 de euro, mie mi-o vindea cu

650 de euro, cuiva ii vindea cu 550 de euro. Avem cazuri când fostul proprietar a vândut de

doua ori apartamentul”, a declarat pentru Publika, Dumitru Chicu, administratorul

insolvabilitatii."

168

183 |

Procesul etapei – 08.03.2013

Citez din presa vremii:

„Vesti bune pentru segmentul imobiliar: numarul tranzactiilor imobiliare este

semnificativ mai mare fata de anul trecut, desi a scazut usor fata de luna decembrie. Capitala

ramane in topul oraselor cu cele mai multe tranzactii, dar in prima luna a anului a fost depasita

de judetul Timis, transmite ANCPI.”

„Dragos Dragoteanu, analist imobiliar si patron al agentiei Euroest, sustine ca anul

acesta este, intr-adevar, potrivit pentru investitii. “In 2013 se mai pot face investitii imobiliare,

dar numai pe segmentul de retail. In ceea ce priveste zona rezidentiala, lucrurile nu s-au

schimbat”, spune specialistul.

Tranzactiile sus amintite confirma ipoteza emisa de Jones Lang LaSalle, potrivit careia

2013 ar fi perfect pentru investitii imobiliare, data fiind increderea investitorilor locali.

Optimismul celor de la LaSalle a fost combatut de analisti, care mentioneaza ca datele folosite

se bazeaza, probabil, pe faptul ca piata a atins o anumita stabilitate si ca scaderea de preturi

inceputa in luna martie 2008 a incetinit.”

Uff fraților… oare chiar piața imobiliară e în creștere? Aș vrea să vă împărtășesc

optimismul, dar oricâte eforturi aș face, nu îmi iese! Pur și simplu, am nevoie de o analiză mai

profundă și nu de simple speculații bazate pe statistici contradictorii raportate la unități mici

de timp – o lună, luna corespunzătoare din anul trecut, etc.

Piața imobiliară nu este în creștere și nu va evolua spectaculos nici anul ăsta, și chiar

nu!

Piața imobiliară a fost motorul creșterii economice spectaculoase a României din

perioada 2004-2008, o creștere nesănătoasă, aproape exclusiv speculativă, o creștere bazată

pe un consum forțat, prin credite ieftine și neperformante într-o economie care nu mai

producea aproape nimic altceva decât credite și imobile, și toate astea pe fundalul unei creșteri

economice globale la fel de nesănătoasă. În acest moment există prea multe imobile în

România, adică prea multe imobile care să poată fi cumpărate (a se înțelege plătite până la

ultima rată) într-o piață imobiliară care a devenit convulsivă prin presiunile creditorilor și

executări silite. Iar așa numita „stabilizare a prețurilor la imobile”, nu arată decât că acestea au

ajuns la valoarea pe care creditorii (a se înțelege sistemul financiar- bancar românesc) o poate

suporta (în acest moment) fără a intra în faliment în întregul său! Acest moment nu reprezintă

decât o etapă, nu și finalul procesului! Din păcate!

169

184 |

Igy már tetszik – 24.03.2013

Cred că în zilele astea de pseudo-naționalism e bine să fim puțin

„bănățeni”. Mai jos este un articol din ziarul Adevărul. Imobilul despre care se vorbește era un

loc foarte frecventat de artiștii și sportivii vremii. Canotorii și handbaliștii cluburilor de pe malul

Begheiului trăgeau la berăria de la parter în timp ce echilibristul Strohschneider dansa pe

sârma dintre cele două corpuri ale clădirii. Mă abțin de la alte cometarii.

"Unul din turnurile casei Csermak din cartierul Iosefin, construita la inceputul secolului

al XX-lea, va fi refacut in urma unei solidaritati civice.

Mii de cladiri din patrimoniul istoric al Timisoarei sunt lasate de izbeliste. Proprietarii se

plang ca nu au bani sa investeasca, primaria nu are nici ea, iar in acest timp, veritabilele bijuterii

arhitecturale sunt lasate in paragina, cu tencuiala cazuta, cu ornamentele de odinioara

distruse, ori ciuntite de diferite interventii de prost gust.

In urma cu 12 ani, municipalitatea a platit pentru restaurarea celor doua turnuri aflate

pe casele Csermak, din cartierul Iosefin. Din pacate, banii au fost suficienti doar pentru un singur

turn, celalalt fiind lasat prada trecerii timpului. Asa s-a ajuns ca turnul din dreapta sa devina un

pericol. Putea sa se prabuseasca in orice clipa.

Un grup de arhitecti timisoreni s-au oferit sa actioneze. „Am decis sa reconstruim turnul

de la zero, pe voluntariat, fara niciun castig material. Turnul va fi identic cu cel care este

restaurat de cativa ani. Acelasi tinichigiu care a lucrat la turnul din stanga ne-a ajutat cu

matritele. Vrem sa lasam turnul pentru asociatia de proprietari”, a declarat arhitectul Vlad

Luca.

Lucrarile la turnul casei Csermak au inceput deja, iar constructorii au dat jos tot scheletul

din lemn. Imobilul a fost construit in 1907 si a apartinut fratilor gemeni Nandor si Tamas

Csermak, care doreau o cladire de apartemente pentru inchiriat. Straduta ingusta dintre cele

doua cladiri ar fi trebuit sa fie o copie a cunoscutei strazi Vaci utca din Budapesta, unde cei mai

faimosi si avuti oameni ai capitalei maghiare isi cheltuiau banii, devenita acum atractie

turistica, cu magazine, restaurante, cafenele, aflate pe strada sau in curti interioare.

Venirea primului Razboi Mondial a schimbat lucrurile."

170

185 |

1907 (+100) – 14.04.2013

Citesc on-line o lucrare publicată de Prof. Dr. Emil Cernea, eminent

cadru universitar la Facultatea de Drept a Universității București ce analizează din perspectivă

juridică evenimentele desfășurate în preambulul și în timpul Răscoalei țărănești din 1907.

Începuturile Răscoalei au coincis cu perioada încheierii noilor învoieli agricole pentru

anul 1907, în regimul tocmelilor se reflectau toate cazurile care au determinat răscoala, ceea

ce explică tensiunea în care s-au ținut primele tratative pentru încheierea noilor tocmeli.

Cel mai adesea țăranii motivează că „învoiala propusă de arendaș este grea” cerând

„ușurarea învoielilor”. În mod auxiliary, țăranii cereau și corecta măsurare a

pământurilor, situațiile în care proprietarii funciari înșelau prin false măsurători nefiind deloc

o raritate.

„Revendicările țărănimii urmăreau o schimbare a acestui înveliș juridic și o nouă

reglementare, care însă nu era posibilă, datorită Constituției și politicii cercurilor

conducătoare.” susține profesorul Cernea.

Contractele extrem de oneroase impuse țăranilor de către marii proprietari funciari,

care aveau o putere de negociere disproporționat de mare raportat la aceștia sub protecția

unui sistem juridic inechitabil, dublat de instituții administrative corupte sunt cauzele reale a

acestei convulsii revoluționare soldată cu nenumărate victime și distrugeri uriașe.

La 100 de ani de la aceste evenimente, după ce brazda a două revoluții, una comunistă

și una anti-comunistă, au întors pe dos proprietatea funciară din România, lucrurile nu sunt cu

mult diferite în principiu.

Există încă discrepanțe uriașe între dimensiunile proprietăților, de la o fărâmițare

excesivă la cele mai întinse ferme din Europa, după cum există încă aceeași discrepanță între o

agricultură primitivă de subzistență și una modernă ultratehnologizată. Peste astea se

suprapune o administrație rurală la fel de coruptă ca acum 100 de ani și un sistem juridic care

nu reușește să se reformeze pe măsura dezvoltării relațiilor sociale pe care le reglementează.

Dacă peste toate adăugăm, și nu oricum ci ca elemente de noutate, o acerbă și de multe ori

ilegală concurență a produselor agricole din țările „prietene” UE, precum și o funcționărime

balcanico-europeană care gestionează după bunul sau plac subvenții uriașe obținem pitorescul

peisaj al mediului rural românesc contemporan.

Un strigăt din ce în ce mai stins se aude în timp ce mă apropii de finalul lucrării. Este

„Noi vrem pământ”. De ce am vrea?

171

186 |

Sinceritatea ca gadget – 12.05.2013

“Unii dezvoltatori au inceput sa isi vanda apartamentele la kilogram.

E doar o figura de stil, pentru ca, in caz contrar, cine ar avea atatia bani cat cantareste o

locuinta.

Cine s-ar fi gandit ca o locuinta poate fi vanduta la kilogram? Ei bine, constructorii au

facut calculele si, iata, vin cu oferta zilei: 2 lei kilogram de apartament. Pentru o garsoniera este

nevoie insa de 120 de tone de materiale de constructii.”

Mini-garsoniera inteligentă, casa cu pom înăuntru, casa vândută la kilogram, etc. se

pare că astea sunt noile găselnițe pe care agențiile imobiliare, disperate în a găsi soluții

salvatoare, le oferă cumpărătorilor.

Pe măsură ce criza imobiliară a continuat să își producă efectele, foarte mulți agenți

imobiliari one-man-show au dispărut, ceilalți au început să își coboare nasurile în pământ și să

își folosească neuronii mai des decât până atunci, au apărut agenții specializate, serviciile au

început să se îmbunătățească, iar astăzi, cumpărătorii și vânzătorii sunt mult mai atenți la

reputație decât înainte.

Dar piața imobiliară e în continuare rarefiată și operatorii caută cu disperare soluții

salvatoare. Concepte cum ar fi mini-garsoniera inteligentă și casa vândută la kilogram au fost

prezentate la Târgul Imobiliar București din acest an. În condițiile în care Târgul s-a desfășurat

într-un cort din Piața Constituției, cred că valoarea sa la kilogram nu a fost foarte ridicată.

Ceea ce mă surprinde pe mine în tot efortul ăsta al operatorilor imobiliari de a mai

vinde ceva este lipsa sincerității.

Eu cred că sinceritatea este cel mai bun vânzător și o abordare constant onestă va

produce până la urmă efecte salvatoare. Nu va relansa piața imobiliară dar este, din păcate nu

din fericire, elementul de diferențiere între ofertanții de imobile. Într-o piață imobiliară celebră

prin lipsa de transparență, prin oportunism agasant și prin absența profesionalismului,

sinceritatea este gadgetul pe care trebuie să îl găsească agențiile imobiliare.

Sincer, cred că transparența în relația dintre vânzători și cumpărători, prețurile explicite

și explicate, un istoric al proprietății ce poate fi justificat sunt soluția, singura soluție pentru a

vinde proprietăți în aceste vremuri.

Imaginați-vă un dialog de genul: Am cumpărat acest imobil prin licitație urmare a unei

executări silite, l-am cumpărat la un preț bun, l-am renovat și mă aștept să îl vând cu un profit

172

187 |

de 1.500 de euro. Acesta este motivul pentru care cer prețul ăsta și, din păcate nu îl pot negocia

în jos. Dacă nu aveți banii ăștia, vă pot recomanda proprietățile unui alt agent, este vorba de

X… el vinde mai ieftin.

Utopic? Nu, sincer! Încercați, oricum nu aveți ce să pierdeți, în acest moment nu aveți nimic!

Treabă nemțească – 25.05.2013

Un prieten ce conduce o firmă de topografie mă invită în birourile

lui.

Trebuie să recunosc că activitatea asta mă preocupă de destulă vreme. M-am tot

învârtit în jurul ei în repetate rânduri. Am asistat clienți cu tranzacții imobiliare importante, am

studiat documentație cadastrală, am făcut înregistrări de carte funciară, am redactat tot felul

de acte pentru dezmembrări sau comasări de terenuri, ba chiar am participat și la ridicări

topografice pe teren, dar nicio dată nu am studiat măcar și superficial, dar în mod coerent

activitatea de topografie. Poate că acum voi avea ocazia.

Firma Pfandl & Mayer e destul de veche pe această piață și deși nu este o firmă mare

și nu se poate lăuda cu măsurarea conductei Nabucco, e cunoscută pentru serviciile de calitate

și adoptarea unor tehnologii inovatoare în domeniu. Între altele sunt și distribuitori exclusivi

de software dedicat și instrumente de geodezie.

Probabil că toate birourile topografilor arată la fel, pereții acoperiți cu hărți,

Temesburgul austriac la loc de cinste, instrumente ciudate pe rafturi, imprimante gigantice și

mormane de hârtie cu desene colorate în suluri răsfirate peste tot.

Ceea ce ne diferențiază de ceilalți sunt softurile speciale pe care le utilizăm, îmi

spune Alin Pfandl, directorul firmei. Datele de pe teren sunt convertite în baze de date și

totodată pozitionate pe hărțile digitale. Nimic nou poate, dar dacă îți voi spune că bazele de

date sunt compatibile cu un excel clasic, iar hărțile pot fi vizualizate pe Google Earth vei înțelege

diferența între softurile greoaie pe care le utilizează cei mai mulți și ceea ce avem noi. Chestiile

astea ne plasează pe picior de egalitate cu o firmă similară din Austria sau Statele Unite. Este

suficient pentru client să dețină un soft de tip excel și să își descarce Google Earth și va putea

să urmărească în timp real cum îi măsurăm, împărțim sau alipim terenurile, pe unde vor trece

drumurile, ce a vândut sau cumpărat astăzi și așa mai departe. Poate în același timp să ne

trimită instrucțiuni în orice moment. Lucrurile au mers departe cu tehnologia asta și asigurăm

o transparență totală.

173

188 |

Apoi am văzut că așa stau lucrurile. Am văzut hărțile unor proprietăți cu analize făcute

la minut după proprietari sau categoria de folosință a terenurilor. Poate lipsa mea de

experiență face ca lucrurile să pară mai spectaculoase decât sunt ele în realitate, dar îmi

amintesc de nenumăratele vizite la APIA cu dosarele pentru subvenții în agricultură ale unor

clienți și stângăcia cu care funcționarii mânuiau hărțile digitale cumpărate cu bani grei prin

achiziții publice “hărți vechi din 2007” în care loturile de teren se suprapuneau fără explicații

cu luciul de apă al vreunei bălți mai mari.

Deci da, e spectaculos și îi recomand!

Căutăm simboluri – 09.06.2013

Citesc pe Adevărul Imobiliar despre un proiect al celor de la Wall-

Street.ro privind clădirile emblemă ale Bucureștiului. Mi se pare un proiect inteligent, trecând

de latura promoțională a afacerii cred că este nevoie ca, măcar din când în când să ne căutăm

simbolurile. Statele Unite, o națiune artificială și superficială față de a noastră își crează în

permanență noi simboluri, noi ni le-am uitat.

“In Bucuresti, pe strada Plantelor, in zona protejata din centrul orasului, Sf. Stefan, se

afla o cladire impresionant ornamentata, construita inainte de anul 1876. In ultimul secol si

jumatate, a fost fie locuinta proprietarilor, fie casa mai multor familii dupa nationalizarea

comunista, iar acum este biroul in care lucreaza angajatii casei de avocatura Zamfirescu Racoti

Predoiu. Imobilul din str. Plantelor este amplasat intr-o zona protejata din centrul orasului

caracterizata printr-un tesut traditional constituit aproximativ in anii 1870 in care cladirile erau

locuinte burgheze tip vila. Imobilul se compune dintr-un teren in suprafata de 1063 de metri, si

un ansamblu de cladiri: corp C1 – corpul principal consolidat si restaurat si o extindere moderna

a acestuia, corpul C2, aflat pe limita posterioara de proprietate.”

Și dacă tot vorbim de clădiri reprezentative care sunt sedii de avocați, am putea să ne

lăudăm și cu cea în care se află sediul Dumitrescu & Asociații, de pe Vasile Alecsandri nr. 9.

Imobilul, în ciuda renovărilor pe care le așteaptă de o bună bucată de vreme, are o curte

spectaculoasă, fiind construit în două etape, parterul în primii ani ai ocupației austriece în

Banat, iar etajul, un secol mai târziu.

174

189 |

Despre lucruri la care nu mă pricep – 29.06.2013

Creditul bancar în România. Nu mă pricep la asta. De fapt, între noi

fie vorba cred că nimeni nu se pricepe la asta, deși e probabil ca numărul persoanelor care

lucrează în sistemul bancar românesc este de câteva zeci de mii de oameni. Spre deosebire de

ei, eu recunosc că nu mă pricep la asta și mă voi limita să filosofez pe această temă. În nici un

caz nu voi scrie despre dobânda bancară sau comisioanele practicate. De altfel definițiile

acestora variază într-un milion de feluri de la bancă la bancă și de la o agenție la alta.

În opinia mea, numărul băncilor din România este extrem de mic. Lipsa de concurență

între bănci și alte instituții financiar-bancare din România este principala cauză pentru care

creditul bancar este extrem de scump, iar procedurile bancare lipsite de transparență. Cealaltă

cauză pentru care creditul este scump, iar procedurile netransparente este disproporția

extrem de mare între puterea de negociere dintre cele două părți – banca și clientul ei.

Ca mulți dintre dvs. am încercat, la un moment dat, să obțin un credit bancar. M-am

confruntat în primul rând cu o birocrație ieșită din comun, de neconceput pentru un mediu

privat și concurențial cum ar trebui să fie cel bancar românesc. Mă opresc să scriu despre

birocrație, asta pentru că eu cred că birocrația este apanajul întregii societăți românești, din

păcate. Ne vom întâlni cu aceeași birocrație și atunci când vorbim despre… orice.

Apoi, m-am confruntat cu o lipsă acută de viziune a băncii. Spre ex., în urma parcurgerii

procedurilor, banca a hotărât să îmi acorde un împrumut condiționat de plata dividendelor

către asociați. Valoarea creditului era ușor mai mică decât valoarea impozitului pe care ar fi

trebuit să îI plătesc pentru acele dividende. Mă întreb, cât de obtuzi ar fi trebuit să fie

funcționarii cu putere de decizie din acea bancă ca să creadă că voi plăti un impozit mai mare

decât banii pe care ei mi i-ar fi oferit împrumut. Împrumut pe care, bineințeles că ar fi trebuit

să îl returnez după ce aș fi plătit și o dobândă la el. Nu există un alt cuvânt sinonim cu lipsa de

logică.

Deci, eu cred că această sursă de finanțare care este creditul bancar este extrem de

scumpă, netransparentă, birocratică și lipsită de stabilitate. Lucrurile stau în felul ăsta datorită

concurenței scăzute între bănci și lipsei de reglementări bancare care să protejeze mediul de

afaceri și nu banca.

Ce e de făcut? Nu e momentul să vorbim despre măsurile pe care trebuie să le ia BNR

sau Guvernul sau cum împiedică lobby-ul băncilor luarea acestor măsuri. Asta este o problemă

prea complicată pentru acest post. Ca să vă liniștesc, vă spun că lucrurile nu se vor schimba

175

190 |

foarte mult în viitor și nu sunt cu mult diferite în Europa. Aveți idee câte bănci europene au dat

faliment de la începutul crizei? Nici una, ele au fost salvate de guverne cu bani bugetari, adică

cu banii noștri.

Și totuși, ce e de făcut? Atunci când începeți tratativele cu o bancă, încercați să

obțineți toate informațiile de care aveți nevoie. Solicitați cu insistență informații despre

dobânzi, comisioane, penalități sau alte costuri pe care creditul le implică. Apoi faceți o analiză

detaliată asupra efectelor acestor costuri asupra afacerii dvs. Folosiți la nevoie serviciile unui

expert contabil pentru analiza acestor costuri. Dacă sunteți hotărâți să mergeți mai departe,

solicitați băncii toate documentele ce trebuiesc semnate. Folosiți serviciile unui jurist pentru

analiza acestor documente și efectele clauzelor pe care contractele bancare le conțin. Încercați

să negociați în permanență cu ei îmbunătățirea acestor clauze și costuri și nu semnați

documentele decât atunci când sunteți convinși că ați obținut tot ceea ce puteți de la bancă.

Între ciocan și nicovală – 09.07.2013

Postez mai jos un articol care vorbește despre noi, asta pentru că ne

mândrim cu atenția ce ni s-a oferit și pentru că privește în sens larg domeniul imobiliar.

"Agricultorii din Banat sunt departe de a sta linistiti in asteptarea recoltelor ce se anunta

bune in aceasta vara.

Pana in data de 15 mai la oficiile teritoriale APIA au fost preluate cererile pentru

subventia pe suprafata lucrata si putini sunt agricultorii care se declara multumiti de acordurile

semnate. Functionarii APIA au solicitat in acest an documente suplimentare privind

proprietatea asupra terenurilor creand convulsii intre proprietari si primarii, intre proprietari si

arendasi si intre acestia din urma si Agentia de Plati in Agricultura.

Daca pana anul trecut dosarul de subventie continea contractele de arenda si

adeverinte de la primarie privind suprafata lucrata, acum APIA solicita documente suplimentare

de proprietate si acte de mostenire.

Dumitrescu Florin, partener la casa de avocatura Dumitrescu & Asociatii, specializata in

astfel de litigii ne declara “Exista o puternica presiune asupra agricultorilor in vederea acceptarii

unor subventii mai mici decat cele cuvenite. Functionarii APIA solicita extrase de carte funciara

si certificate de mostenitor, ignora adeverintele primariilor privind suprafata lucrata,

contractele de arenda si buna credinta a agricultorilor. Practic, se incalca in mod abuziv dreptul

la subventie al celor care lucreaza pamantul. “

176

191 |

APIA opereaza reduceri ale subventiilor si argumenteaza cu trasabilitatea incoerenta a

dreptului de folosinta asupra terenurilor, adica cu faptul ca agricultorii nu pot dovedi pentru

fiecare parcela in parte ca sunt proprietari sau ca au arendat de la un proprietar. Datorita

faramitarii excesive a terenurilor agricole, a numerosilor mostenitori si a lipsei lucrarilor de

cadastru dovada proprietatii pentru fiecare lot de teren este aproape imposibila pentru

agricultorii mari si mijlocii.

“Nu agricultorii sunt cei chemati sa rezolve gravele lacune ale legilor proprietatii si

sistemul judiciar ineficace in problema succesiunilor. Statul Roman trebuie sa faca aceasta.

Agricultorii platesc impozite pentru aceste servicii publice. Ori statul alege sa actioneze tot

impotriva agricultorilor.” considera avocatul Florin Dumitrescu care recomanda acestora sa

conteste deciziile APIA."

Born to steal – 19.07.2013

Vă prezint în cele de mai jos un articol scris acum ceva vreme și care

descrie comportamentul infracțional în vederea producerii unor fraude imobiliare. Articolul

este valoros pentru că descrie faptele exact și fără pretenții academice. Vă poate pune în gardă!

Tehnica e veche și probabil că o vor prelua și alții.

O mică observație: din rețea făceau parte experți topografi, notari și avocați. Fără a

deveni paranoici, deschideți ochii atunci când încheiați o tranzacție.

"Un grup de 52 de persoane, specializate in inselaciune cu tranzactii imobiliare, a fost

destructurat de procurorii de la Crima Organizata, prejudiciul stabilit de acestia in dauna a 40

de persoane ridicandu-se la aproximativ 8 milioane de euro.

Cele 52 de persoane au fost trimise in judecata, dosarul fiind inaintat Curtii de Apel Bucuresti.

In fapt, se retine ca liderii gruparii, Constantin Darjan, Andrei Darjan si Alexandru Mihalache,

au constituit un grup infractional organizat, la care au aderat si alte persoane, in scopul

obtinerii de beneficii financiare substantiale din efectuarea de tranzactii frauduloase cu un

numar de 29 de imobile.

Potrivit anchetatorilor, inculpatii identificau imobile situate in municipiul Bucuresti – terenuri

cu/fara constructie aferenta, nelocuite si aflate in stare de conservare ori abandonate si

intocmeau in fals inscrisuri – titluri de proprietate, certificate de mostenitor sau diverse alte

acte notariale, precum si acte de identitate.

177

192 |

Membrii gruparii utilizau inscrisurile falsificate pentru inducerea in eroare a persoanelor

interesate de investitii imobiliare, precum si a reprezentantilor birourilor notariale, prin

vanzarea terenurilor sau pentru ipotecarea acestora in vederea obtinerii unor credite bancare,

fara ca proprietarii de drept sa aiba cunostinta despre acest fapt."

Miopia verde – 24.08.2013

Totul e pregătit. Am umflat roțile la bicicletă și rucsacul e bine fixat.

Sunt hotărât, dezastrul de la Roșia Montană nu trebuie să se întâmple, iar eu voi contribui la

asta. Mă pregătesc de câteva zile pentru marea întâlnire, ne vom strânge cu miile pentru a

impiedica dezastrul din Apuseni.

Salut vecina de la 2 înainte de a încăleca pe bicicletă. Bătrâna aceasta mă enervează

pentru că spionează non-stop și se bagă în seamă cu toată lumea. Mai mult decât atât,

întotdeauna aruncă gunoiul de-a-îndoaselea în tomberoane. Avem și noi tomberoane pentru

colectarea selective, iar ea… niciodată nu i-am atras atenția, dar o s-o fac!

Trec în viteză de colțul străzii, o ce bună e bicicleta asta! În stânga mea simt mirosul

putrezit ce vine de la Kandia, fosta fabrică de ciocolată. Cândva celebră, acum zace în ruină,

plină de mormane de gunoaie. Pun pariu că e plină de azbest cancerigen. E de-a dreptul

revoltător! Anul trecut, mă invitase într-un grup cineva de pe facebook. Voiau să strângă

semnături pentru demolare, e un focar. Nu am avut timp de nimicuri, eu mă ocup de treburile

importante, Roșia Montană bunăoară sau gazele de șist. Dar e bine că se ocupă cineva și de

chestiuni din astea.

Ies din oraș pe Calea Șagului. Am în față groapa de gunoi de la Parța. Ce se întâmplă

acolo e de-a dreptul revoltător! Deși oficial groapa e închisă, zilnic sosesc camioane încărcate

cu moloz și gunoaie. O întreagă faună formată din paraziți umani și animali trăiește într-un

ecosistem viabil condus de traficanții de deșeuri. Ar trebui ca cineva să se ocupe și de asta,

poate că e cazul ca Primăria Timișoarei sau Consiliul Județean să facă ceva. Eu mă îndrept spre

Roșia Montană.

Texul de mai sus e din jurnalul imaginar al unui ecologist convins, al unui om mânat de

bune intenții din categoria celor care organizează ample campanii publice, festivaluri sau

manifestații dure pentru salvarea Roșiei Montane sau împotriva exploatării gazelor de șist în

România. Cu toții am auzit de ei.

178

193 |

În opinia mea este o întreagă generație de miopi teribili care nu văd pădurea de copacul

gros ce le întunecă orizontul. O întreagă generație mânată de cauze nobile, dar ruptă de

realitatea vieții de zi cu zi în comunitate. O generație cu un simț civil umflat artificial de

teribilism sau plictiseală și manipulat de demagogi abili, care știu întotdeauna să tragă foloasele

din bunele intenții ce pavează drumul spre iad.

Eu cred că spiritul civic există în fiecare zi sau nu există deloc, eu cred că atitudinea

ecologistă se manifestă în egală măsură în fața tomberonului de pe scară sau a parcului din

cartier ca și în problema energiei nucleare sau a defrișărilor. Și sincer, mi se pare un teribilism

manipulat politic să blochezi proiecte devastatoare pentru mediu cum e Roșia Montană, dar

să ignori complet defrișările ilegale și nocive din Apusenii pentru care te lupți.

Despre cauzele acestei miopii și consecințele sale, voi scrie data viitoare.

Mazăre, legumă interesantă – 29.09.2013

„Potrivit anchetatorilor, mecanismul ar fi fost destul de simplu:

persoanele indreptatite la restituire au fost determinate, dupa ce au asteptat in van cativa ani,

sa-si vanda drepturile succesorale ori sa vanda terenurile restituite, pentru sume de bani ce

reprezinta mai putin de 1% din valoarea acestora. In final, aceste terenuri aveau sa ajunga in

proprietatea persoanelor carora le-au fost predestinate, cu mult inainte de solutionarea

cererilor de restituire, se arata in rechizitoriu.

Printre cele 35 de persoane care mai sunt acuzate in acest dosar se numara angajati ai

institutiilor publice, notari, oameni de afaceri, samsari de terenuri etc.”

În pasajele de mai sus sunt descrise mecanismele de fraudare cercetate în dosarul

„retrocedărilor ilegale”. Între învinuiți este și primarul Constanței, Radu Mazăre. Nu e o rețetă

nouă, primele șmecherii de felul ăstora întâmplându-se imediat după apariția legii 18 prin ’92.

Doar că se tot întâmplă, la un nivel din ce în ce mai mare, și nu e în regulă.

Dar dacă credeți că desfășurarea anchetei în acest dosar ar putea opri, măcar și din

teamă, pe vreunul dintre învinuiți în continuarea „afacerilor” sale oneroase, aflați că vă înșelați.

De curând, o doamnă din Constanța mi-a scris revoltată cum s-a aflat aproape în postura de a

deveni victimă a unei fraude comise de către unul dintre învinuiții din dosarul de care

pomenesc.

Din dorința de a îi păstra anonimatul voi cita doar următorul pasaj:

”Nimic ieșit din comun deocamdată, îmi veți spune și vă dau dreptate.

179

194 |

Însă o simplă căutare pe Google cu numele proprietarei în vârstă îmi arată că la adresa

respectivă sunt domiciliate 2 birouri notariale. Unul dintre ele pe numele unei doamne care îmi

sună cunoscut. Google îmi arată că doamna respectivă este de fapt implicată în dosarul

“Retrocedări ilegale” pentru care primarul Constanței a fost deja audiat la DNA.

Completez căutarea cu una cu adresa imobilului și dau peste alte revelații, de data

aceasta legate de proprietarul casei la momentul confiscării ei de comuniști. Bietul om a stat în

închisoare, i-a trimis vorbă soției să divorțeze de el și ei nu au avut niciodată copii.”

Astfel încât, vă rog din suflet ca înainte de a realiza o achiziție imobiliară faceți o

cercetare minimală, măcar folosindu-vă de d-nul Google. Evitați să mergeți mai departe dacă

aveți cea mai mică bănuială că ceva este în neregulă. Pentru că „Anuntul acesta este in

continuare valabil si este foarte probabil sa se gaseasca un cumparator la un moment

dat.” încheie doamna.

Voi reveni pe această temă, fiți fără grijă.

Hoțul strigă: "Prindeți hoțul!" – 04.10.2013

"Pentru a-si recupera o parte dintre pagubele aduse din cauza

creditelor acordate ilegal in perioada 2008 – 2011, BRD Groupe Societe Generale a initiat o serie

de procese prin care cere insolventa unora dintre firmele implicate in fraudele bancare de peste

85 milioane de euro.

La sfarsitul anului trecut, procurorii de la Crima Organizata au cerut arestarea

preventiva a 12 persoane implicate in fraudarea a 85 mil. euro, printre care directorii BRD

Unirea si Dorobanti, Adrian Martis si Andrei Nanu, banuiti ca ar fi coordonat intreaga activitate

infractionala din interiorul institutiei pe care o conduceau. Alaturi de acestia s-a cerut si

arestarea urmatorilor: Elena Blaga, Orlando Ionut Ghiorghe (evaluator), Andrei Suditu, Niculae

Sandu, Ioan Crestin, Dumitru Benga, Vranceanu Jenica Barbu, Marius Locic, Liliana Liuba

Alexandrescu (notar), Claudia Maria Peter si Camilia Damiela Pop (notar).

Potrivit anchetatorilor, “una din conditiile impuse de liderii gruparii infractionale,

inculpatii Vasile Crestin, Adrian Martis si Andrei Nanu, a fost ca solicitarea initiala de creditare

sa fie efectuata intr-un anume cuantum tocmai pentru a nu putea fi descoperita frauda

bancara”.

180

195 |

Demersul este legal, fără doar și poate. Societatea bancară a fost prejudiciată și trebuie

să își recupereze acest prejudiciu de la cei care i l-au produs. Nu vreau să vorbesc acum despre

legalitate.

Dar demersul băncii este la fel de imoral ca și al fraudatorilor. Banca și fraudatorii au

acționat într-o deplină simbioză. Pentru că banca a creat „sistemul”, l-a întreținut și s-a folosit

de el. Iar fraudatorii sunt angajați ai băncii, reprezintă banca, ei chiar „sunt” banca, iar

comportamentul lor este la fel de reprezentativ pentru bancă. În timp ce banca este la fel de

reprezentativă pentru sistemul bancar românesc.

Oricum, din toată afacerea asta, banca trebuie să iasă bine…

Malthus și Roșia Montană – 18.10.2013

Mă voi mărgini prin această postare să copiez un mesaj de

pe facebook, de pe contul meu de facebook. Îmi voi permite să adaug totodată și comentariile

primite. Las liber la unlike-uri.

“Forta populatiei depaseste cu atat de mult capacitatea pamantului de a asigura resursele

necesare subzistentei omului, incat moartea prematura, intr-un fel sau altul, trebuie sa se abata

asupra speciei umane. Viciile omului sunt agentii activi si abili ai depopularii. Ele sunt precursorii

marii armate a distrugerii si deseori duc ele insele treaba la bun sfarsit. Daca ele dau gres in

acest razboi al exterminarii, vremea nesanatoasa, molimele, mizeria si epidemiile avanseaza in

mars fortat si sterg de pe fata lumii mii si zeci de mii. Daca nici asa succesul nu este desavarsit,

la panda sta foametea inevitabila, la scara uriasa, care, cu o singura lovitura devastatoare,

pune semnul egal intre populatie si hrana disponibila.”

-Eseu asupra principiului populatiei, Thomas Malthus, 1798-

Acesta e un mesaj pentru manifestantii impotriva exploatarii gazelor de sist si a Rosiei

Montane. Acesta este un mesaj pentru guvernantii lumii si marile corporatii. In aceasi masura

este valabil atat pentru unii cat si pentru altii. Unii au falsa senzatie ca inlocuind ziarele cu

bloguri si automobilele cu biciclete din policarbonat transforma lumea, si se opresc aici. Ceilalti

au la fel de falsa senzatie ca prosperitatea materiala adusa de dezvoltarea economica este

infinita si poate inlocui aerul, apa, fericirea.

Comentariu 1: de acord dar tara noastra poate supravietui foarte bine fara gaze de sist

181

196 |

Raspunsul meu: Bineinteles, va supravietui ca si pana acum, folosind gaze naturale, petrol,

carbune si construind baraje de acumulare si centrale nucleare. Ceea ce este cu totul altceva

Deci adăugați-mă prieten pe facebook.

Nimic nou sub soare (frumoasă țară, păcat că e populată) –

29.10.2013

(Și mă refer exclusiv la Țara Almăjului acum, și doar la ea… că în restul țării e bine.)

Politiștii au descins la sediul Inspectoratului Teritorial pentru Regim Silvic și Vânătoare

Reșița (cred că au un sediu tare, doar păduri erau multe prin acest județ, măcar sediu ca lumea

să-și fi tras) dar și la cel al Parcului Național Semenic Cheile Carașului (ce să caute politiștii în

ariile protejate, acolo sunt interzise activitățile economice, sigur au greșit adresa). Prejudiciul

depășește 200.000 de lei (vreo 20 de miliarde lei vechi, nici nu e așa de mare până la urmă).

Lupul paznic la oi. Povestea (asta e o poveste românească foarte veche, cred că dinainte

de fanarioți) revine în ariile protejate din Caraș-Severin. După ce săptămâna trecută chiar șeful

vânătorilor a fost prins la braconat (poate că nu știa cu exactitate când începe sezonul, la asta

nu v-ați gândit?), astăzi polițiștii au percheziționat sediul Inspectoratului Teritorial de Regim

Silvic din Reșița și al Parcului Național Semenic-Cheile Carașului pentru a destructura o rețea

de evazioniști, care defrișau până și ariile protejate din Parcurile Naționale (ar fi putut cel puțin

să aștepte cu defrișatul până la despădurirea completă a celorlalte zone, atunci să vezi preț la

lemn).

Totul a plecat de la un control inopinat al comisarilor Gărzii Naționale de Mediu

București în zona localității Văliug (da’ nu și-au depășit competența? cei din Caraș erau mai

aproape, pe acolo pe undeva). Din cele documentate până acum se pare că șeful rețelei era

chiar inspectorul Paul Milos (oare la chestia asta merge treaba cu funcția bate gradul?) de la

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic din Reșița și soția acestuia (cine ar fi crezut că egalitatea

între sexe funcționează și în Caraș), angajată a PN Semenic-Cheile Carașului. Averea

funcționarului creștea într-o zi cât a altora în zece (de’… două salarii în casă). Paul Milos avea

trei autoturisme de lux și își ridica și o vilă în cartierul Câlnic (nici măcar nu se compară cu alte

cartiere). Vecinii îl vorbesc de bine, dar spun că a mai fost acuzat de inginerii cu lemn (trebuie

să își fi făcut omul experiență cumva, doar nu era să fie numit șef fără experiență).

182

197 |

Pentru că lemnul provenea din arii protejate, acesta nu era înregistrat contabil și nici

nu era comercializat cu acte (nu prea văd legătura, adică am auzit și de lemn din afara ariilor

protejate și care e fără acte… dumb). Mai mulți oameni de afaceri, printre care și Toma Canea,

au fost vizați de mascați, care au adus 10 persoane la audieri (deci știri banale, nimic nou sub

soare).

Luna nouă și vârcolacii fără creier – 17.11.2013

“2000 de romani și-au cumpărat pământ pe Lună” ăsta este titlul

unui articol publicat de o cunoscută publicație economică.

“Investitorii sunt tot mai reticenți atunci cand iau in calcul o posibila afacere imobiliara.

Criza internationala a finantelor a dus la o scadere generalizata a preturilor din real-estate. O

solutie inedita este oferita de compania “Ambasada Lunara”. Reprezentantii din Romania vand

terenuri pe Luna cu numai 69 de euro pentru 8,1 hectare. Pe langa latura romantica pe care o

poseda o achizitie pe Selena, cumparatorii tin cont de decizia NASA de a construi o baza

locuibila pe corpul ceresc in urmatorii 12 ani. Putin probabil sa fie locuita de toti cei sase

milioane de proprietari. Nici pentru specula nu este insa loc.” încheie foarte serios jurnalistul.

Speculație? Fraudă imobiliară? Nu! asta nu e decât o foarte mare prostie.

Dar, ce mai citesc? „Fostul premier bulgar Serghei Stanisev a declarat cu mandrie ca are

teren pe Lună. Fostul sef al Executivului bulgar s-a laudat cu noua sa achizitie cu prilejul celei

de-a 20-a aniversari a Clubului Atlantic de la Sofia. Gigi Becali, Silviu Prigoana si Andreea Marin

vor fi vecini pe satelitul natural al Pamantului.”

Să mă mai gândesc… categoric da! Trebuie să fi bătut rău în cap pentru ca să îți cumperi

pământ pe Lună… sau cum spune o cunoscută vedetă TV “Nu-i așa?”

Banul, ochiul dracului… – 28.11.2013

“Astăzi totul intră sub legile competiției și selecției naturale,

iar cei puternici îi exploatează pe cei neputincioși. O astfel de economie ucide”,a afirmat Papa

Francisc.

Hmm, îmi e teamă că e doar marketing.

Nu vreau să fiu blasfemitor dar cred că, până la urmă, asta nu este decât un nou episod

din veșnica luptă pentru sufletul omului. De când Renașterea și ceea ce s-a numit mai târziu

183

184

198 |

Iluminism a îndepărtat sufletul omului de Biserică, apropiindu-l de cele „lumești” Biserica a tot

pierdut teren. Reforma, protestantismul, descoperirile geografice și revoluția industrială sunt

câteva din aceste bătălii pierdute de biserică în fața banului și a noilor săi profeți, capitaliștii.

Acum, mă rog din nou, Biserica are falsa senzație că este un moment bun să mai câștige

teren. Și din nou va constata că se înșală amarnic. Banul și profeții săi mărșăluiesc mai repede

decât niciodată. Legile competiției și selecția naturală funcționează mai bine ca oricând, spre

distrugerea celorlalte specii și exploatarea celor slabi din propria specie. Să mă bucur, să mă

întristez…

Homo homini lupus est – 08.12.2013

Omul este lup față de semenii săi. Așa sună un vechi dicton latin

consacrat în preambulul lucrării De Cive a lui Thomas Hobbes.

Și apropos, știți cum acționează lupii sau alte animale de pradă? Se organizează în

grupuri ierarhic organizate care atacă animalele slabe sau bolnave, țintele ușoare desigur.

Acest tip de comportament des întâlnit în regnul animal este pe deplin justificat în perpetuarea

ecosistemului și contribuie la sănătatea genetică a speciilor.

Se pare însă că Omul ca specie socială, ce trăiește și se dezvoltă din interacțiunea

armonioasă și atent reglementată cu semenii săi nu este în stare să își depășească condiția

genetică de animal. Deși nu îmi făceam mari speranțe, e totuși trist pentru mine.

"Marti dimineata, politistii Brigazii de Combatere a Criminalitatii Organizate Galati si

procurorii D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Galati au efectuat zece perchezitii la locuintele unor

persoane suspectate ca au constituit un grup infractional specializat in savarsirea de fraude

imobiliare.

In urma cercetarilor efectuate, a reiesit faptul ca, incepand cu anul 2007, zece membri ai unei

grupari infractionale organizate au savarsit mai multe infractiuni de inselaciune in dauna unor

persoane nevoiase. Persoanele pacalite erau cu un grad redus de educatie si lipsite de aparare,

pe fondul varstei inaintate, bolilor sau dependentei de alcool."

185

199 |

Se pot obține bani din Soare? – 22.01.2014

O companie renumită în China, Anwell, investește peste un miliard

de euro în România în energia fotovoltaică. Proiectul se derulează în parteneriat cu un prosper

om de afaceri.

Finanţările publice şi private au transformat China în cel mai mare investitor în energia

regenerabilă din lume, cheltuind anul trecut 54,4 miliarde de dolari, potrivit Pew Charitable

Trusts din SUA, care monitorizează acest sector.

China este lider mondial, în domeniul energiei panourilor solare. Chinei îi datorăm

astăzi accelerarea strategiilor guvernamentale din întreaga lume, în zona energiilor

regenerabile. Investițiile chineze în acest domeniu au refăcut o industrie mondială, care a atras

în 2011 peste 300 de miliarde de dolari. Oficialii români nu folosesc avantajul relațiilor istorice

pe care le avem cu China pentru un parteneriat care ar fi benefic și pentru populația României,

și pentru investitorii chinezi.

România are un potențial ridicat pentru producerea de energie solară, având

aproximativ 210 zile însorite pe an, aferent unei producții de 1.000-1.300 kWh/m²/an. Radiaţia

solară în Europa, pe o suprafaţă plană, este undeva între 900 si 1.400 kWh/mă plană, este

undeva între 900 şi 1.400 kWh/m2. România depăşeşte în materie de radiaţie solară ţări

precum Germania, Austria, Marea Britanie sau Franţa, aflându-se în nivelul superior al

palierului valoric de mai sus.

Veșnicia nu are asigurare – 29.03.2014

Nici nu mai știu cum am ajuns în satul ăsta uitat de lume de prin

Apuseni. Nici nu are importanță până la urmă. Mă aflu aici pentru a achiziționa un lot-două

pentru un neamț. Ghidul meu vorbește neîntrerupt, vrute și nevrute. De mult nu îl mai ascult.

Mă concentrez pe lumina diafană și aerul rarefiat și rece care mă înconjoară. Frumoase locuri.

- Am ajuns, îmi spune. E casa asta din caramidă netencuită, casa arsă. A ars vara trecută

împreună cu celelalte două din dreapta.

Tresar. Am ajuns în sfârșit la locuința vânzătorului. Un câine latră spre socializare. În

curte, un bătrân ciocăne niște bârne ce urmează probabil a fi folosite la construcție. Totul pare

186

187

200 |

un primitiv șantier de construcție. Bârne, țiglă, cărămidă, răsfirate prin întreaga curte, nu fac

decât să sporească farmecul acelui loc uitat de lume.

- Ce s-a întâmplat? încerc eu să fac conversație. Cum a ars casa?

- Apăi de la vecinu’. Vecinul din deal ardea la grădină paiele și n-o stins focu’ când s-o dus în

casă. Și de la paie s-o aprins un butoi de motorină mai mult gol, apoi s-o dus la butelie care o

esplodat și așa, una dupa alta de la vecinu’ din deal la ăl de lângă mine și apoi la casa mea. Și

o ars totu’.

Regret tentativa mea de a face conversație. Povestea bătrânului mă inundă prin

simplitatea durei realități.

- O venit tat satu’ cu apă, cu pături. Până să vină pompierii aproape că o fost gata. Apăi când

m-am uitat în sus și am văzut ceru’ în loc de pod mi-o venit să omor vreo câțiva. Dacă aveam

un pistol…

Incerc să schimb direcția în care merge discuția și zic:

- Dar văd că ați refăcut casa. E aproape gata. Din vară și până acum e foarte bine. Ați avut

asigurare?

- Da, am avut. Da’ n-am primit bani că s-o schimbat legea înainte. N-am primit nimic. Da’ m-

or ajutat oamenii cu ce-or avut. Cu cărămidă, cu lemne, cu zile de clacă. Și hainele de pe mine

îs de căpătat. Și iaca că acuș îi gata.

Un caz particular – 30.04.2014

Click-uind pe forumuri despre agricultură am găsit un articol poate

lung, dar scris captivant, despre aventura achiziționării de “pământ” pe aceste meleaguri. Vi-l

recomand!

<< Nu voi incepe acest text cu o expunere de motive. Adica de ce eu, orasean de la etajul patru

(ultimul nivel in blocul meu), cu ceva studii (trecute, prezente si poate si viitoare), vreo doi metri

cubi de carte in apartament (si vreo 50.000 de volume virtuale pe calculator), in plina

reconversie profesionala (de cand ma stiu, dar mai ales de vreo trei ani), vreau sa-mi iau

pamant. Nu teren, Doamne fereste!, terenurile sunt foarte scumpe, 10-20 pana la 70 de euro

metrul patrat. Plus ca sunt foarte mici, am vazut oferte cu terenuri de 500 mp pana la 2000 mp.

Nu, eu vreau pamant, de George Cosbuc. Adica mult si ieftin. Daca se poate foarte mult si foarte

188

201 |

ieftin. Macar un hectar, acolo. Sau doua-trei. Dar pot fi si cinci. Si-as da, cam asa, o mie de euro

hectarul, maxim o mie juma.

Evident ca nu caut potcoave de la cai morti. Daca mergi la 25-35 km de oras, cam asta

e pretul unui hectar de teren agricol la drum de piatra si curent. Mai incolo, in agricultura,

terenul poate fi cumparat si cu 500 euro hectarul, numai ca ajungi acolo cu tractorul. N-am.

Nici tractor, nici dorinta sa iau un pamant la care sa nu pot ajunge cu masina mea, un Focus II

din 2006. In linii mari, cam asa suna planul: caut un teren bine aspectat de soare (o panta

usoara sudica, sau sud-estica, sau la rigoare sud-vestica), negociez cu omul, mergem la notar,

facem actele, si ma apuc de ceva gradinarit, ca plantatul pomilor de primavara asta s-a dus.

Dar vine toamna, daca nu intra zilele in sac pana atunci.

Numai ca a cumpara un teren in Romania profunda nu e o forma de shopping. Intr-o

luna si jumatate am izbutit sa inteleg acest fapt simplu. Nu ajunge sa te plimbi prin toate satele

si catunele din jur, sa respiri aerul ca sa intelegi cu al saselea simt daca ai vrea sa te relochezi

acolo, sa inventariezi casele abandonate si parloagele cu banii in buzunar, gata sa cumperi.

Trebuie sa fii bine pregatit de aventuri hilare si situatii tampite. Trebuie sa ai resurse de expresie

si intelegere superioare orasanului obisnuit. Trebuie imaginatie si tenacitate de agricultor pe

timp de seceta. Si, chiar daca esti dotat cu calitatile acestea, va trece mult timp pana vei face

tranzactia. Eu inca n-am izbutit, insa nu ma las, sunt incapatanat ca un pitbull. Am sa enumar

cateva din intalnirile mele, exemplare in anumite privinte, sperand sa-i pregatesc oarecum pe

cei care vor parcurge drumul relocarii de la oras la sat.

Inainte de a cauta efectiv pamant la tara, vreme de un an m-am plimbat. Adica am

cautat pe harta comuna cu comuna, sat cu sat, catun cu catun. Apoi am stabilit in fiecare week-

end cate o tinta, am mers acolo cu masina, am tras pe dreapta si am luat-o la picior cate un

ceas, uneori si doua. Ne-am uitat la gospodariile oamenilor, la animale, la peisaj. Am auzit,

mirosit, simtit locurile. Unele ne-au parut dezolante, sate muribunde, cu case parasite, ca niste

schelete spectrale care stau sa se imprastie. Am aflat ca sunt multe feluri de sate moarte,

undeva in Apuseni e Izvoarele, sat hieratic, cu aer de sfant ce adie a trandafiri, insa nu departe

de orasul meu e Borzestiul, cripta imobiliara plina de oase, ingramadire de ruine hidoase la

umbra de dealuri inalte, invadate de vegetatie crescuta in neoranduiala.

Am gasite sate pline de vitalitate, cu case mandre, care au si stomatolog, si birou de

consultatii juridice, nu mai zic de farmacii, tot soiul de mestesurari, magazine. Am vazut sate

rasfirate de campie, cu mult pamant in jurul fiecarei gospodarii, despre care am aflat ulterior

ca in ultimii 20-30 de ani s-au depopulat masiv, ca au fost candva casa langa casa, dar lumea

202 |

a mai plecat, a mai murit, locurile au fost curatate de n-a mai ramas urma din gospodariile

falnice de altadata. Am vazut sate ardelenesti cu fronturi inguste la drum, de-ai zice ca scopul

fiecarei gospodarii a fost sa atinga astfaltul, fie si cu o poarta. De astea am fugit, nici n-am pus

piciorul jos din masina, nimic nu mi se pare mai insuportabil decat intimitatea intre vecini.

Daca vrei sa cumperi pamant la tara, e bine sa uiti tot ceea ce scoala si internetul te-au

invatat despre ruralitatea romaneasca. Ca vesnicia s-a nascut la sat. Sau campania „Salvati

satele romanesti!”. Sau ca 3 milioane de hectare sunt parloaga (adica nelucrate) in spatiul

carpato-danubiano-pontic. Sau ca satele romanesti sunt depopulate, in vreme ce taranii

capsuneaza in Occident. Dupa primele saptamani de cautat, veti avea nevoie de un morman de

optimism ca sa nu va indragostiti brusc de asfalt si betoane. Si asta pentru ca cei mai multi

dintre cei cu care veti intra in contact n-au auzit nici de vesnicia s-a nascut la sat, nici de salvati

satele romanesti, nici de depopulare sau parloage. Nu va obositi sa le explicati. Nu-i intereseaza.

Daca ar fi sa enunt cateva din problemele generale cu care va veti confrunta (mai sunt

si probleme de alta natura, sa le zicem, speciale, nu mai putin importante), cred ca merita

enumerate: lipsa de comunicare intre lumea satului si oras, asteptarile disproportionate ale

unor vanzatori si situatiile juridice tulburi ale celor mai multe dintre proprietati. Fiecare dintre

aceste trei probleme merita denumite “generale”, pentru ca au caracter endemic, nu tin de un

anume sat, ci de toate satele aflate la ceva distanta de oras. Adica de acelea unde vreau eu sa

cumpar pamant. Fiecare problema va trebui rezolvata de fiecare data cand voi gasi un teren

care sa se potriveasca cu ceea ce caut eu, si oricare dintre ele este suficient de masiva incat sa

anuleze tranzactia. Pe langa acestea, alte si alte situatii se pot ivi, dar ele au caracter mai

degraba exceptional.

Cine crede ca exista in Romania un site, sau un ziar care sa gestioneze in mod

multumitor ofertele si cererile imobiliare, cu certitudine nu a cautat niciodata terenuri agricole.

Bineinteles ca existe site-uri, zeci, chiar sute, fireste ca mii si mii de anunturi imobiliare inunda

zilnic Romania. Insa ele nu vizeaza tranzactiile cu terenuri agricole decat intr-o proportie infima.

E ca si cum o bariera invizibila s-ar interpune intre cantitatea teribila de case batranesti (adica

parasite si/sau demolabile) si milioanele de hectare de pamanturi neutilizate pe de o parte, si

cei interesati pe de alta parte. Taranii nu utilizeaza internetul, nici nu merg la oras ca sa dea un

anunt la ziar. Romania profunda nu este conectata la mecanismele publicitare.

Ca sa va convingeti de ceea ce spun, aruncati o privire pe site-urile de anunturi, si veti

remarca faptul ca la nivelul unui judet nu exista mai mult de 20-30 de oferte de teren agricol

concomitent. Toate site-urile, toate ziarele regionale si locale macina aceleasi oferte. Unele

203 |

dintre ele, vechi de luni si luni de zile. Si asta nu pentru ca mecanismele publicitare nu si-ar face

treaba. Ce au in comun cei mai multi dintre cei care vor astazi sa vanda terenuri? Eu cred ca

faptul de a nu fi intrat in criza. Piata imobiliara romaneasca, bazata nu pe puterea de

cumparare a romanului, ci pe puterea lui de indatorare, a ramas masiv la nivelul anului 2008,

cand criza nu exista decat in discursurile politicienilor occidentali. Preturi de genul 20-50

euro/mp sunt mai degraba norma, nu exceptia.

Sute si sute de oferte in jurul oraselor nu mai privesc catusi de putin destinatia initiala

arabila a terenurilor. E ca si cum toata lumea ar astepta investitori, se vand locuri plus idee,

ofertele apar cu precizari de genul “bun pentru reprezentanta”, “ideal parc industrial”, “potrivit

pentru depozit”. La kilometri buni distanta, terenul se da la pachet cu “ideal pentru pensiune

agroturistica”, sau „peisaj superb”. De fapt, cand veti incepe sa cautati teren la tara o sa

remarcati ca ofertele care includ idei (reprezentanta, parc industrial, depozit, pensiune) sau

care vin cu peisaj sunt teribil de scumpe. O nimica toata oferit la 100.000 lei noi. Dar pretentiile

pot merge usor spre un milion de euro. Sau doua milioane. Sau mai mult.

Spiritul intreprinzator al romanului? Eu zic ca nu. Nu esti intreprinzator daca ai

cumparat un teren in urma cu ceva ani si acum vrei sa-l dai de zece ori mai scump. Sau daca

vinzi o mostenire. Nu e cine stie ce mentalitate de afacerist sa pui un pret ca-n filme si sa astepti

ca la pescuit. Cei mai multi dintre proprietarii de terenuri asteapta investitori, tragand nadejde

ca intr-o zi vor da lovitura, vor trage tunul vietii lor, dupa care vor pune banii frumusel in banca

si vor trai pana la adanci batranete din dobanda. Nu vor sa faca afaceri, pentru ca le este prea

frica sa faca afaceri, si oricum nu stiu nimic, doar sa astepte. Nicio clipa nu se intreaba daca

ceea ce traversam acum este o criza (temporara, prin definitie) sau asa se prezinta crepusculul

unei civilizatii.

Nu gandesc global, intrebandu-se daca nu e loterie sa astepti dezvoltatori imobiliari pe

o piata suprasaturata de oferte, sau investitori din tari care au propriile probleme economice.

Nu se intreaba daca este rational sa-si imagineze ca orasul lor s-ar putea extinde cu viteza cu

care spera posesorii de terenuri ca se va extinde. Tot ceea ce stiu ei este ca pe undeva a trecut

autostrada, si statul a platit regeste exproprierile. Ca undeva a venit Nokia, si iarasi s-au vandut

terenuri pe care s-a dat cu sapa pe sume exorbitante. Adica ce, aia cu ce-s mai buni ca ei? Adica

cum, unii sunt destepti si alti-s prosti? Ce-i asa mare chestie sa ceri o suma pe care n-ai putea-

o numara fara o masina de numarat banii? Plictisit de cateva preturi nesimtite, zilele trecute

am avertizat pe cineva care avea de vanzare o proprietate ca eu nu intentionez sa aduc nici

204 |

autostrada dupa mine, cum nu-s nici Nokia. Ramasese vorba sa ma sune peste cateva zile (stia

ca vinde, numai nu stia cu cat). Au trecut zece zile de atunci, si nu m-a sunat. E foarte bine asa.

In prima parte a acestui serial ramasesem undeva pe la cele trei motive care pun bete serioase

in roatele oraseanului dornic sa cumpere pamant agricol. Primul ar fi lipsa de comunicare dintre

lumea satului si oras. Aici e un paradox, pe care nu l-am sesizat la prima abordare. De fapt,

exista o simbioza teribila intre satul romanesc si orasul romanesc. Insa nu se petrece nici la nivel

informational, nici la nivel oficial. Coabitarea celor doua tipuri de asezari tine de matricea

familiala: rudele de la tara pastreaza legaturile cu rudele de la oras. Orasenii merg la parinti,

nepotii merg la bunici, de unde se intorc cu mancare, cu vesti, cu forte proaspete. Exista romani

care izbutesc performanta de a fi concomitent integrati in oras, unde au slujbe, sau merg la

scoala, pastrand intacte legaturile cu satul in care au copilarit, sau in care isi petrec negresit

vacantele. Deci situatia e cumva duala: pe de o parte satul e “netransparent” in raport

mecanismele tipice ale modernitatii, insa comunica subtil cu orasul prin intermediul celor care

n-au uitat de unde au plecat.

Al doilea motiv de discomfort tine de asteptarile disproportionate ale unor vanzatori.

Asta ma sperie cel mai mult, nu pentru ca n-as fi gasit oameni care propun preturi corecte, ci

pentru ca, in ansamblu, ultimii ani au adus niste mutatii foarte nocive in fibra acestui popor.

Ne-am transformat intr-un neam a carui aspiratie majora este renta viagera. Crunta ironie:

bancile au contribuit copios la aceasta criza, insa romanul mediu, cel nascut poet, frate cu

codrul, aspira tampeste sa-si incredinteze viitorul taman bancilor. Cuminti si lobotomizati am

devenit. Nu mai vrem sa facem nimic, nu vrem sa gandim, nu vrem sa muncim, vrem sa vindem

tot. Daca adaugam la tendinta asta vectorul uman care paraseste continuu tara, incep sa ma

gandesc care sunt sansele noastre sa supravietuim ca neam urmatoarelor 2-3 decenii. Au fost

odata vizigotii, s-au dus si cumanii, s-au spulberat si gepizii… Oare pe noi cat ne va mai indura

Istoria?

Ce n-am apucat inca sa explic deloc este situatia juridica a proprietatilor in vanzare

actualmente in zona rurala. Aici a fost mozaic: intai am constatat situatia, apoi am fost uimit,

traznit, socat, disperat, revoltat, sictirit, terminat, necajit, agasat, propulsat, iambic, ditirambic,

hexagonal – sfarsind sufocat, flexat, perplexat, dezoxiribonucleic. Apoi… am priceput ceva.

Normal ca nu-mi propun sa-mi port cititorul prin toate starile acestea. Cati ar rezista pana la

capat? De aceea va propun sa va relaxati in minutele pe care le veti mai arde citindu-ma,

convinsi fiind ca veti pricepe si voi.

205 |

In sistemul juridic romanesc, transmiterea proprietatii asupra bunurilor imobile se face

prin acte autentice. Adica acte care au fost elaborate fie de un notar public, fie sentinte

judecatoresti ramase definitive. Altfel spus, poti vine o masina, o vaca, la rigoare chiar o radiera

prin intermediul unui acord de vointe, redactand eventual un contract scris si semnat ad

probationem, insa pentru a vine o casa, un cotet de porci sau un teren, simplul acord asupra

lucrului si a pretului nu ajunge. Mai trebuie, pentru a fi perfect valabil, sa i se adauge si o

anumita solemnitate. Fie aceea pe care o confera institutia notarului public, fie cea a unei

instante judiciare. Pe langa aceasta solemnitate mai exista si cartea funciara, care asigura

opozabilitatea fata de terti a tranzactiei imobiliare. Un soi de masura de siguranta

suplimentara, foarte justa si cat se poate de utila. De exemplu, daca un vanzator are proasta

inspiratie de a tranzactiona de doua ori acelasi imobil, acela dintre cumparatorii de buna

credinta care ajunge primul la Cartea Funciara isi vede confirmata proprietatea. Celalalt este

pur si simplu tras pe sfoara…

In anii ’90, dupa cum bine stim, s-au desfiintat ceapeurile, iaseurile, si toate formele de

proprietate colectiva compromise de comunism, iar oamenilor li s-au retrocedat pamanturile,

eliberandu-se titluri de proprietate fie celor care le predasera in anii colectivizarii, fie mai ales

urmasilor lor. Au trecut de atunci vreo 20 de ani, cei care au fost improprietariti s-au trecut

dintre noi, pamanturile au ajuns la urmasi si/sau au fost vandute. Ca niste radiere, sau ca niste

vaci. Cum faci cand vrei sa vinzi o radiera in timp ce bei cornul cu laptele? Pai, intai rupi o foaie

din caietul de mate, scrii ca esti cine esti, ca intentionezi sa transmiti radiera (cu descrierea

suprafetei si a vecinatatilor), semnezi, semneaza si cumparatorul, semneaza si cei doi martori,

si gata, ai un contract patat cu lapte. Dupa care are loc traditio, sau, ma rog, doctrina juridica

spune ca vanzatorul radierei o abandoneaza cumparatorului. Cam asa a fost si cu pamanturile.

Si tot asa de vreo 5-6 ori in anumite cazuri. In unele situatii mai fericite, zic eu, proprietarul

titular a murit, pamantul a traversat vreo doua generatii, dar a ramas in familie, in grija unui

fermier care s-a hotarat sa faca agricultura, cu tractor, cu utilaje, cu imprumuturi in banca si

cu griji. Sau, pur si simplu, a fost declarat de unul dintre urmasi la APIA, prilej cu care incaseaza

ceva cas de pe el. Numai ca aceste acte nu sunt autentice, ci sub semnatura privata. Nu tocmai

adecvate scopului propus, deci.

Hai sa vedem o aplicatie la toata tarasenia asta, urmand ca in finalul textului sa

creionam ceva idei de ansamblu. Cautand pamant precum Fat-Frumos din poveste, zi de vara

pana-n seara, dau de un roman care zice ca are de vanzare un teren. Cat, zic. Doua ha, zice. Ne

incolonam eu cu masina mea dupa masina lui, ne fugarim pe coclauri, si ajungem acolo. Curent

206 |

si gaz pana in coltul locului. Nu erau doua ha ci 1,7. Tot pe-acolo. Expozitie sudica impecabila,

trei profiluri: drept, panta usoara, panta ceva mai abrupta terminata in creasta. O poezie. Gazul

nu ma intereseaza, e foarte scump si va fi din ce in ce mai scump, prefer sa lopatez ca sa-mi

produc biogaz. Curentul va avea nevoie de un stalp, ca doar n-o sa-mi amplasez micul stat-

major in functie de o sarma. Acte sunt? Se rezolva, zice romanul. (In treacat fie spus, cand o sa

auziti de la un vanzator ca se rezolva, e bine sa intelegeti ca exista o problema. Eu acum stiu.).

Domnul V. a cumparat de la nenea B., care intre timp a murit, dar traieste sotia lui, baba P.

Titlul de proprietate e deci pe numele babei P. Si e de acord cu vanzarea, zic? Pentru ca

transferul proprietatii are loc la notar, dau eu o micuta consultatie juridica in dosul dealului.

Sigur, spune.

Imi zic in minte ca asta e locul, atent sa nu-mi tradez incantarea. Pretul e ok, imi cere

8.000 de lei. Nu negociez, ca n-am ce. Eventual, as fi putut cere bonus o legatura de morcovi,

sa vada nevasta cum pretaluiesc eu la ac bunurile lumesti. Ramane sa ma interesez daca pot

sa ma intep la curent in zona aceea pierduta de lume. Ne mai auzim la telefon. Ca tot veni

vorba, orice constructie aflata la mai mult de 40 m de un stalp de curent are nevoie de un stalp

suplimentar, erectie energetica in valoare de 5.000-10.000 lei. Adica mai mult decat terenul in

jurul careia ne invartim noi acuma. Il sun peste cateva zile pe domnul V., si-i zic ca ar fi cazul sa-

mi faca legatura cu baba P. Imi zice ca povesteste el intai cu ea, si se face si asta. Telefonez.

Explic: stii, mamaie, actele astea facute prin baruri nu-s chiar bune, eu visez sa fiu apropitar,

trebe sa mergem la notar, alea-alea. Baba P. intai nu pricepe de ce nu iau pe incredere. Ii explic

ca si laptele, daca nu-l iau de la fermierul meu, il gust. Stiu, sunt un ciudat. Baba se da de trei

ori peste cap, dupa care ma croieste la mir: maica, eu n-am titlu de proprietate pe pamantul

ala. Nici n-am avut. Nici nu stiu nimic, sotul meu s-a ocupat de toate, eu am stat acasa si-am

avut grija de familie, n-am avut nicio grija.

Respirati adanc? Ar fi bine. Eu atunci am simtit nevoia sa respir adanc. Mamaie, zic

bland ca un apicultor cu mana in fagurii vecinului, de unde vine pamantul asta? Pai, a fost a

parintilor mei, care l-au dat la ceape. Bingo, urlu doct, pai sigur pe numele lor trebuia sa fie

titlul. Da’ de unde, cum sa fie pe numele lor, ca doar sotul meu l-a grijit? E clar, e ceacanaie

babornita. Ce spui? Nimic, cred c-am gandit cu voce tare. Talumana, talumana, ne despartim

ca doi ambasadori. Il sun pe domnul V. Ii explic cum cred eu ca sta tarasenia. Ii spun ca in opinia

mea pamantul a avut un titlu, musai, dar nu pe numele babei P, ci pe cel al suprababei P., ori a

supramosului P, ascendenti privilegiati. Fireste, nu s-a facut nici o succesiune, ceea ce inseamna

ca tot ce avem, juridic vorbind, este o indiviziune de drept dublata de un partaj provizoriu de

207 |

fapt. Deci el a cumparat de la cineva care poate-i proprietar, poate nu-i. Iar ce-a semnat in bar

poate e un antecontract de vanzare-cumparare, poate e un contract de arenda, numai o

instanta ar putea decide. Il simt pe domnul V. pufaind admirativ.

Si pentru o vreme, am lasat terenul acela magnific. Pana cand am inteles ceva. Nu chiar

tot, ca la mine intelegerea vine in rafale, daca nu-i cu intarziere sigur are recul. M-am plimbat,

am discutat cu indigenii, si am realizat ca din punctul lor de vedere contractele semnate la

bodega satului, pe foaie de mate si cu martori, sunt suficient de bune. Iar daca oraseanul vrea

carte funciara, e problema lui, si strict a lui. N-are decat sa plateasca succesiuni, sa achite taxele

pentru vanzarile anterioare, sa-si aduca expert topograf si sa intabuleze. Nu mi-a zis nimeni

verde-n fata, dar o ridicare de sprinceana ici, o tacere semnificativa coló, m-au facut sa inteleg.

Cu intelesul asta proaspat l-am sunat pe domnul V. M-a intampinat soptindu-mi tandru in

urechea telefonului ca mai are doi clienti la pamantul ala, dar s-a bazat si se bazeaza pe mine.

Ma prefac ca-l cred, ca sa-i arat ca si eu sunt om purtat prin lume. Imi promite ca merge la

primarie, sa vorbeasca cu tanti L. de la registrul agricol, in cautarea titlului de proprietate

pierdut.

Ma suna la vreo doua zile sa-mi spuna ca titlul fusese emis pe numele supramosului P,

tatal babei omonime. Sigur iau examenul la drept succesoral! O sun pe babornita ceacanaie.

Are titlu, zice alb. Adica fara nicio variatie de tensiune vizibila fata de momentul in care-mi

spusese ca n-are, si ca nici n-a avut vreodata titlu pe pamantul ala. Ma fac ca nu observ

inconsecventa. E de acord sa mergem la notar, sa ne explice tot ce avem de facut? E. Platesc

eu toate cheltuielile, o iau cu masina din fata scarii, daca vrea ii dau si-o inghetata, un suc… Fac

programare deci? Fac. Dar, daca tot suntem la telefon si vorbim pe promotie, are frati-surori?

Nu. E grozav, ma entuziasmez. Dar a avut vreodata? Da, o sora, care a murit. Nasoala treaba,

ma dezumflu zgomotos. Multumeste de condoleante, dar a murit inainte de taticu si mamica.

Supranasol, compatimesc pe promotia de la Romtelecom. Rasposata a lasat nepoti? Da, trei.

Imprudent. Ii zic vestea buna: mai sunt trei comostenitori la pamantul acela, prin reprezentare

succesorala. Nerusinare, zice baba P. alb.

Aprob la fel de indignat. Insa dura lex, sed in plex. Unde vietuiesc cei trei nerusinati, zic.

In Canada. Se corespondeaza cu ei? Nu, zice. Stie cum i-ar putea contacta? E simplu, ma

linisteste, nu-i poate contacta, n-are nici numar de telefon, nici adresa, nimic. Macar cum ii

cheama, poate dau de ei pe facebook. R. Sau R prim. Sau R secund, realitatea e ca nu-i foarte

sigur. Nu plang, sunt baiat mare. Simt nevoia unui plans barbatesc, cica barbatii plang

cateodata. Eu insa sunt baiat mare, nu plang, nu vorbesc urat, zic talumana si inchei

208 |

convorbirea. Asez telefonul in furca binisor, nu trantesc, filosofez precum Cristofor Columb,

zicandu-mi ca sigur trebuie sa existe undeva pamant… Ma suna baba P. ca sa-mi spuna ca

nepurceii sunt acasa, la tata lor. Adica la cumnatul ei. La doi pasi de mine. Cum de nu m-am

gandit la asta, daca raposata a fost cat de cat realista, n-a facut triada fara un auxiliar! Mi se

pare ca o basculanta cu noroc s-a pravalit la mine in sufragerie. Imi dau intalnire definitiv cu

baba P. Nimic nu-mi mai sta in cale!

A doua zi, la 8 juma ii dau desteptarea. Intai pe fix, unde o voce suava ma anunta ca

numarul nu este alocat. Cineeeeeee? Esti bolunda? Madama, da’ ieri am vorbit cu baby pe

numarul asta? Ce-a patit, si-a rupt piciorul si-a murit? Robotul nu-mi raspunde. Sun si pe celular,

inrosesc sarmele de la Orange, resun, rassun, o ultrasun ca pe femeia iubita. Peste doua ceasuri

renunt. N-are titlu. Are titlu. Mergem la notar. Nu mai mergem la notar. Adio pamant, adio

inghetata cu suc. Contramandez programarea de la notar. La donna e mobile. In traducere

libera: baba e zurlie. Il sun pe domnul V. ca sa-i zic ca perioada in care am fi putut fi vecini a fost

una din cele mai interesante din viata mea. Imi promite sa vada care-i situatia. Ma prefac ca-l

cred, ca sa vada ca-s om purtat prin lume.

Hai sa recapitulam, inainte de a ne autoservi cu ultima pilula, cea mai interesanta. La

tara marea majoritate a terenurilor au un proprietar in acte, si niste posesori care au dobandit

pe baza unor hartii de o legalitate indoielnica. Mai nimic nu e intabulat, poate doar unele locuri

de casa, dar nici acelea toate. Comune infloritoare, cu pamanturi frumoase, cu oameni harnici

si muncitori, n-au nimic de-a face cu Cartea Funciara. Nici n-au auzit de-asa ceva. Atunci cand

cautati un teren, asteptati-va ca situatia lui juridica sa fie obscura. Asta nu inseamna ca nu vi

se va spune ca sunt acte pe el. Fireste, au acte, numai ca fie ca sunt pe numele tatalui/bunicului

invalid/decedat, fie chiar cred ca un contract semnat cu martori este un act pe deplin valabil.

Cel mai adesea, vanzatorul nu are nimic din definitia juridica a proprietarului imobiliar. Daca

intalniti situatia contrarie, cinci minute de uimire.

Daca vreti sa deveniti proprietar in regula, fiti pregatiti sa platiti toate cheltuielile

aferente. Nu depasesc, cel mai adesea, 2-3.000 de lei. Nu va puneti problema daca e drept sau

nu, ganditi-va ca banii sunt fum, in vreme ce pamantul e sfant. Un teren bun si ieftin merita

sacrificiul unor costuri suplimentare, plus drumuri, nervi si inghetata cu babele. Daca aveti

norocul sa dati peste niste oameni de omenie, orice poate fi facut. Daca nu, luati-o de la capat.

Pana gasiti oamenii care adora sa se plimbe gratis cu un Ford cu aer conditionat, instalatie de

8 boxe si tapiterie din piele. Eu asta am facut.

209 |

Ultimul lucru pe care l-am inteles a rascumparat necazurile. M-am intrebat de ce ne

confruntam acum cu un decalaj juridic fantastic intre regimul proprietatii imobiliare la oras si

la sat. Cand am inteles, m-am luminat, mi-a trecut necazul. Ce este, pana la urma, publicitatea

imobiliara? O forma de siguranta suplimentara. Un soi de centura de siguranta, care vizeaza

strict situatia in care proprietarul vinde la scurta vreme de doua ori. Un instrument in mana

bancilor, care isi fac publice ipotecile. Ce se intampla insa in situatia in care proprietarul este un

om cinstit? Nu-i nevoie de carte funciara. Dar daca nimeni nu vrea sa-si lase pamantul zalog

camatarilor? Nu-i nevoie de carte funciara.

Recititi cu atentie aceste cuvinte: Nu-i nevoie de carte funciara. Satul romanesc din

Ardeal nu are nevoie de mecanismele juridice puse la dispozitie de modernitate. Inchis asupra

sa, comunicand cu lumea prin intermediul fiilor sai aflati la oras, satul romanesc inca

supravietuieste cultivand cinstea, onoarea si grija pentru un nume bun. Contractele se fac la

bodega, intre barbati, pentru ca acela e spatiu de intalnire, se fac tranzactii, se bea aldamasu,

se semneaza cu martori, si targu’-i gata. Se declara la primarie si la APIA, unde nimeni nu sta

sa verifice cartea funciara. Se platesc impozite, se incaseaza subventii. Ce treaba au domnii de

la oras cu tarlaua lui mos Gheorghe? Ca sa cumperi, trebuie sa fii de-al satului, ocrotit de toate

mecanismele subtile ale comunitatilor autentice. Daca vrei sa te protejeze normele juridice, te

izbesti de o piata opaca, cetoasa, care te alunga. Ca sa cumperi, trebuie sa fii de-al locului, sa

cunosti increngaturile rubedeniilor, sa stii ce fel de oameni sunt, care-i potentialul sa te poarte

intr-o zi prin judecati.

In cele din urma, am inteles deci, si m-am relaxat. Sigur, continui sa caut un pamant,

vreau sa-l intabulez, pentru ca numai asa am sa am autorizatie de constructie. Efortul de a

reface actele din urma mi se pare onest, si banii cheltuiti merita cu prisosinta. Cred ca voi gasi

un om dispus sa petreaca ceva timp alaturi de mine la un notariat. Sau mai multi oameni, daca

mergem la niste succesiuni. Sunt convins ca acolo unde exista calitate umana, orice este cu

putinta. Insa sper intr-o zi sa semnez un contract pentru alt pamant, pe o foaie de mate, la o

bodega, cu doi martori. In ziua aceea, pentru oamenii aceia, in satul acela stiu ca nu voi mai fi

un strain.

La munte sau la ses (ma rog, deal, lunca, tot ce e in ochii oraseanului non-munte, fara

cumva sa fie litoral)? Este una dintre intrebarile fundamentale cu care pornesti la drum ca sa te

relochezi la tara. Locuind intr-un oras in coasta Apusenilor (vad practic muntii pe geamul de la

sufragerie), am avut privilegiul sa aleg. Cel putin teoretic. Am vazut sate de munte si sate din

Podisul Transilvaniei. Nu foarte multe, iar daca va asteptati sa fi ajuns prin locurile pe care le-

210 |

ati vazut in pozele de pe internet, nici pomeneala. Apusenii motilor sunt la mai bine de 70 de

km de orasul meu, iar eu nu vreau sa merg dincolo de 30 de km. E o limitare autoimpusa pe

care nu vreau s-o detaliez aici.

Ce-am vazut la munte? Locuri frumoase, spectaculoase, stanci in umbra carora mi-ar fi

placut sa ma trezesc dimineata si sa-mi beau cafeaua. Senzatia prezentei divine altfel decat o

poti simti langa un lan de porumb zdentuit. O raceala si-o magnificenta de altar, racoarea

padurilor de conifere, mocani mandri care daca te plac iti vand, iar daca nu, poti sa ai toti banii

din lume, nu cumperi petic de pamant langa gardul lor. In satele care mi-au placut, n-am gasit

nici o oferta. E drept, nici n-am prea sapat dupa ele, pentru ca in urma cu multi anisori, pe la

sfarsitul adolescentei mele, in imprejurari pe care nu le voi evoca, am petrecut cateva luni in

Bucovina, in coasta uneia dintre cele mai mari rezervatii forestiere din tara, si acolo am invatat

cateva lucruri despre munte.

Desigur, e frumos sa mergi undeva intr-o statiune montana, sa te plimbi lenes intr-o

asezare de poveste, sa mananci pe masura poftei pe care ti-o face excesul de ozon si sa-ti pui

muschii in miscare intr-o drumetie. Insa a locui la munte, a avea o gospodarie acolo, este cu

totul altceva. La munte toate fructele se coc mai tarziu, pentru ca e mult mai putin soare. De

fapt, plaja de legume, fructe si cereale pe care le poti cultiva se ingusteaza la maxim. Porumbul,

cel mai adesea, nu rodeste. De grau n-are rost sa vorbim, ovazul se face pentru ca e mai putin

pretentios si oricum se coseste cu paie cu tot pentru cai. Exista fanete, insa la distante bunicele

de sat, iar asezarile sunt ingramadite adesea pe firul vaii, langa o sosea si adesea un curs de

apa. Gospodariile risipite, cu locuri multe langa casa, sunt sus, acolo unde in general nu se poate

ajunge cu masinile de oras.

Probabil aspectul cel mai socant pentru omul de la ses este regimul pluviometric. La

munte ploua. Daca stau si ma gandesc bine, ploaia de la ses e o gluma buna fata de ploaia

mocaneasca, adica din tara mocanilor, neam de munteni. Iar cand ploua, automat e frig, poate

sa fie si iunie, iei un pulover pe tine, altfel racesti. Acolo ori e cald, ori ploua, conceptul de ploaie

calda, de vara, nu are curs. Partea buna este ca e lemn in prostie, in vara aceea am folosit lemn

si pentru gatit, si pentru incalzit camerele (altfel muream de frig), dar numai cazaturi, n-am

taiat un copac. Nu sunt un friguros, am mainile fierbinti si iarna, si nu port manusi, daca-mi

intra apa in bocanci pana acasa se usuca, insa in parametrii de la ses (si forme de relief

asimilate), daca ma duci la munte ma dai peste cap.

Asa ca nu prea m-am agitat pentru 1000 de metri patrati in coasta padurii de molid.

Plus ca nici suprafata nu era in masura sa ma atraga, am explicat undeva prin episodul I ca

211 |

vreau sa iau pamant, nu un teren. Si vreau sa ma mut acolo cu arme si bagaje, nu sa-mi fac o

cabana de fite si sa vin sa-mi incarc duracelu’ la sfarsit de saptamana. Asa ca am cautat mai

degraba inspre zonele verzi ale hartii. Si am gasit. Nu, nu despre asta vreau sa scriu in episodul

3, asta ramane subiectul pentru partea a patra a acestui serial, ultima si poate cea mai

interesanta. Insa locurile care mi-au placut cel mai mult sunt cele care seamana cu locurile mele

de bastina. Mi-a explicat o colega profesoara de geografie c-am fost sedus de unul din locurile

din Ardeal care seamana cel mai bine cu dealurile molcome din nordul Moldovei. Daca e asa, si

n-am motive sa ma indoiesc, inseamna ca nu facem decat sa cautam ceea ce stim prea bine.

Cum nu vreau sa dezvalui inca nimic despre pamantul pe care l-am cumparat, am sa

vorbesc mai degraba despre acele locuri pe care le-am vazut si unde as fi putut cumpara, dar

din diverse motive nu am izbutit sa ajung la vreo intelegere cu vanzatorii. Selectez numai

experientele semnificative, din care pot trage concluzii, sper eu, utile. Incep cu prima, o oferta

de 1,75 ha in coasta orasului. M-a atras pretul: 17.500 lei, teren agricol la nici 10 km de oras.

Cheltuieli aproape nule cu transportul, evident. Ne-am dat intalnire. Am pornit, cu masina mea

dupa masina omului. Drum de tractoare, cu ravene profunde, seminavigabil. Cu certitudine greu

de parcurs daca-si pune cerul mintea sa ploua vreo 3 zile. In camp deschis, in bataia vantului.

Chimizat, erodat, semiucis.

L-am intrebat daca are vreun contract de arenda (terenul era lucrat, intr-o tarla cu

dimensiuni semnificative). Mi-a zis ca nu stie sigur, ca a avut un contract care a expirat toamna

trecuta, dupa care nu mai stie. I-am spus ca in cazul unei arende reinnoirea poate avea loc si in

temeiul unui consimtamant prezumat, caz in care doar instanta ar putea sa se pronunte. Ne-

am despartit dupa ce mi-a promis ca merge acasa sa vada daca nevasta-sa a semnat ceva. Nici

n-am inchis bine portiera si am spus ca afacerea nu va avea loc. Aveam sentimentul ca ma

minte, insa chiar si daca ar fi spus adevarul tot nu ar fi fost important. Si asta pentru ca e

imposibil sa faci o gospodarie bio sub asediul tractoarelor care improasca biocide. Le-am vazut,

le-am vazut cu ochii mintii trambaland butoiul din plastic din care picura maglavaiz peste

culturi. Vantul bate si zoaiele agrochimice zboara peste rosiile mele, peste varza mea, peste

merii mei, peste fluturii, albinele, pasarile si soparlele pe care vreau sa le colonizez intr-un

ecosistem agricol curat. Nu, nu vreau astfel de vecini!

Intr-o alta plimbare altminteri foarte reusita am dat de o casuta de vanzare. Ma rog,

asezata pe o gradina de 4 hectare, asta era cel mai important lucru. Casuta era un pericol

arhitectural, n-ar fi fost recomandabil nici macar sa te sprijini de ea ca sa-ti faci nodul la adidasi.

Panta semnificativa, undeva cam 4-5%. Indreptata spre Nord-Est. Acolo a murit afacerea. Nici

212 |

mostenitoarea nu s-a obosit pana in ziua de azi sa-mi comunice un pret, ramasese s-o faca, ii

lasasem o carte de vizita. Insa n-ar fi contat, nici gratis nu m-ar fi tentat. Ce sa faci cu o panta

spre Nord? Sa cultivi licheni? Un deal rau, pe care altminteri nu mai era decat porumb, lucerna,

fanete, dar nici o alta casa. Pe versantul din fata, casa langa casa. Normal, toate erau spre sud,

sud-vest.

Deci, daca mergi sa-ti iei o casa, in masura in care nu vrei sa pozezi in victima satului,

uita-te la locurile unde au facut altii, si nu te arunca acolo unde nu vezi pe nimeni (o singura

casa este totuna cu nimeni). Incearca sa afli unde au fost case, daca ti se intampla sa ajungi

intr-un sat imbatranit si cu gospodarii dezafectate. Cei din vechime stiau foarte bine unde sa-si

oploseasca cuiburile, iar noi ne putem foarte bine compensa lipsurile cu stiinta lor. Ideal este

pamantul plat ca o placinta, dar de la Giordano Bruno incoace e aproape imposibil de gasit asa

ceva. Iar cum trebuie sa te multumesti cu pamanturi rotunde, e bine sa stii ca numarul de

ceasuri si unghiul din care le zambeste soarele e in raport direct cu productia de capsuni la

hectar si ziua din an in care le vei vinde prima data in piata. Mai pe scurt, dintre toate optiunile,

pantele spre Nord sunt cele mai proaste. Mai proaste chiar decat votul pentru Basescu

presedinte.

Intr-o zi m-am gandit la o strategie noua. Fix ca un sef de vanzari razbatator pe o piata

cu zero clienti. Ce-ar fi, mi-am zis, sa contactez autoritatile? Cum tinta mea erau pana la urma

ca la vreo 5 comune, am pus mana si le-am cautat pe internet. Am gasit cu usurinta adrese de

e-mail si numere de telefon ale primarilor, consilierilor locali, secretarilor de primarie. Le-am

scris. Le-am spus cam ce vreau, si i-am rugat, daca stiu ceva, sa-mi dea de stire. Cateva e-mail-

uri s-au intors cu andrisant necunoscut, semn ca transparenta si informatica nu fac intotdeauna

casa buna. Unul singur mi-a raspuns. Mi-a dat telefon, de fapt, ca sa-mi spuna ca nu stie nimic.

Dar era un raspuns, pana la urma, sa nu fim hipermofturosi.

Vazand ca nu pot colabora asa, am pus mana pe volan si-am plecat in comuna P. Ei

bine, in P. este pamant in prostie. E pamant, pamant, pamant. Au atat de mult incat anul asta

au si cedat vreo 400 de hectare unei comune vecine, care are multi crescatori de animale. Si tot

a ramas. O mare de pamant si lucrat, si nelucrat, te uiti si nu-ti vine a crede. Acolo e de mine,

mi-am zis. Sa vorbesc cu primarele, imi zic. Poate ma indruma cu ceva. Comuna are mare lipsa

de locuitori: in 1956 erau 2300 de oameni, dupa revolutie mai ramasesera vreo 850, iar la

ultimul recensamant, in urma cu 3 ani, doar vreo 700. Lucrurile nu sunt chiar roze. Hai sa ma

ofer locuitor, cu echipa mea cu tot, imi zic.

213 |

Ajung la casa primarelui. Satul dezolant, putine case frumusele si ingrijite, altele care

seamana cu niste grajduri, apoi grajduri care aduc a cotete, pe cand cotetele seamana a custi

de catei. Fireste, cateii ori lipsesc cu desavarsire, ori sunt pe cont propriu. Locuinta liderului

politic e dichisita, cu aer urban (cred ca din cauza catorva exemplare de tuia, am o problema cu

copacul asta, de cate ori il vad ma gandesc la bibelourile de sufragerie de pe vremea parintilor).

Nu-i acasa, e dus. Vorbesc cu nevasta, ii zic pe scurt tarasenia, las cartea de vizita, zic

sarupmana si plec. Intamplarea a facut ca doua zile mai tarziu sa parchez iar in fata bibelourilor

din gradina lui. Il gasesc cu greu, dupa ce-l strig din poarta de ma satur. Un pitic zbarcit care a

ratat conditia perversiunii fiind storcit de toate plictiselile microuniversului. Imi promite sa vada

ce poate face.

Intr-o alta comuna spiritul meu descurcareto-deductiv ma duce la inginerul topograf.

Adica, eu caut un pamant de vanzare, nu? Cine este zanul-zanelor, taticul pamanturilor dintr-o

comuna? Nenea de la topo. Discut si-i spun ce vreau, dandu-i de inteles ca ne facem crita

amandoi daca-mi face cunostinta cu pamantul visurilor mele. Imi promite si asta sa vada ce

poate face. Il sun peste vreo 3 saptamani. N-a avut vreme, fusese ocupat cu Pastele. Cred ca-si

vopsise ouale cu oja, sau cam asa ceva. Delicata si inaltatoare activitate, adanc spiritualizanta.

Ideea pana la urma este ca n-are rost sa faci apel la autoritati daca-ti propui sa gasesti pamant

pe pamantul tarii tale. Chiar daca vei da peste o comuna muribunda, unde sunt mai mult 50 de

hectare pentru fiecare locuitor, nu conteaza. Chiar daca terenurile sunt ocupate de iepuri de

camp si de buruieni, tot nu conteaza. Nici daca dai de inteles ca vrei sa faci nitica agricultura,

un pic de livada, o casuta, tot nu are importanta. Poate ca daca le-as fi zis ca vreau sa cresc

1.000 de vaci, sau 10.000 de porci, atunci le-as fi captat interesul. Ambitiile care ma anima pe

mine nu le-au zis preaoficialilor nimic. Insa, sa incercam sa gandim pozitiv: nimeni nu m-a

refuzat cu nimic.

Injectia de optimism fiind administrata, mai ramane sa ne concentram pe o ultima

intamplare, una mustoasa si care m-a rupt in ziua aceea, dar daca stau bine si cantaresc ce-am

invatat contra ce-am trait, cred ca targul e echitabil. Gasesc undeva in mica publicitate o oferta

: casa batraneasca, pe teren de 4,5 hectare, cu ceva pomi si liziera de salcami. Sun. Imi raspunde

o tanti. Zice ca actele sunt in regula, succesiune facuta dupa tata, intabulat pe mama in viata.

Pipai sa vada daca-l tin pe Dumnezeu de picior. Pret? 35.000 lei. Mustacesc in palnia telefonului,

si pe buna dreptate, pentru ca prin zona hectarul e 1.500-2.000 lei. Casa trebuie sa fie semi-

ruina, dar are curent. Mnoa, aman problema pretului pentru mai tarziu. Se poate ajunge cu

masina pana acolo? Sigur, ma anesteziaza tanti, s-a turnat piatra pe drum pana in poarta casei.

214 |

Ii spun ca n-am un off-road si nici nu intentionez sa-mi iau pana la proxima glaciatiune. Sigur,

mai baga tanti o doza, e fain-frumos.

Ma pune in legatura cu frate-su, localnic. Dau si de el la telefon dupa vreo doua zile.

Stabilim o intalnire. Insa inainte sa ma pornesc, il intreb si pe el: Se poate ajunge cu masina

pana acolo? Sigur, ma anesteziaza nenea, s-a turnat piatra pe drum pana in poarta casei. Ii

spun ca n-am un off-road si nici nu intentionez sa-mi iau pana la proxima glaciatiune. Sigur, mai

baga nenea o doza, e fain-frumos. Captusit de certitudini, merg la om si-l iau din poarta.

Traversam comuna pana intr-un varf de deal. Sporovaim. Omul e fermier, are pamanturi de nu

le mai stie numarul. Nici nu le lucreaza pe toate, numai pe unele, alea de langa drum. Nu prea

pricep ideea, si-mi zice ca nu se aventureaza cu tractorul prin natura, pentru ca nu i se merita,

motorina e scumpa, cel mai fain i se pare sa le lucreze pe alea de langa asfalt, tusti cu tractorul

drept in aratura, nu trebuie sa se chinuie prin hartoape.

Undeva prin varful dealului incep sa pricep de ce 70 % din terenurile comunei nu sunt

lucrate: nu-i rentabil… Imi dau drumul spre proprietatea care se afla undeva, prin vale. Iar

terenurile unde s-ar putea face case nu-s de vanzare, pentru ca pe ele se afla cele necesare

traiului: porumb, grau, floarea-soarelui, cartofi… Drumul are ceva piatra pe el, prost tasata, dar

nu-i bai, c-o tasez eu… Mai aflu ca nimeni nu mai da cu sapa, pentru ca taranii sunt batrani,

dau cu ierbicide, ca-i mai ieftin… Eu cobor, piatra se face precum grauntele pentru oratanii, insa

drum mai este, imi arata proprietatea, sa mai tot fie cateva sute de metrim, iar piatra ioc. Ceea

ce se vrea drum este concomitent canal colector al apelor de ploaie, pe care dealul din stanga

nu le poate retine. Ravene semnificative ma opresc undeva la vreo 100 de metri de casa

respectiva. Trag frana de mana si cobor. In fata este ceea ce in partile acelea se numeste un

rat, adica un loc drept care se inunda cand ploua, si pe care nu-l poti cultiva, dar cand se usuca

e bine, poti sa dai drumul la porci si la gaini sa ciuguleasca. Iar daca n-ai porci, poti sa faci si

plaja. Nu plouase de mult, dar n-avea a face, era apa berechet, dar o carare ingusta ma ducea

undeva la un vecin.

Merg, ma atrage locul acel ca un magnet. La vecin escaladez o gramada de balegar, si

iata-ma ajuns. N-are rost sa spun ca era superb. O panta dulce spre rasarit, ceva pomi fructiferi,

o liziera temeinica. Loc frumos, nelucrat de vreo patru ani (zice nenea). Casa cu aspect meschin-

tembeloid, strivita de spatiul acela. Ceva vita-de-vie salbaticita. Un grajd inspirat dintr-o cutie

de chibrituri calcata de un camion. Incep o negociere, ii explic jupanului ca e nejustificat, ii

impartasesc eruditia mea in materie de preturi in timp ce escaladam balegarul vecinului. Ii arat

ratul pe care-l traversam mai greu decat Moise prin Marea Rosie.

215 |

Ajung la masina. Constat ca n-am unde sa intorc. Incerc tembeloid sa va daca se poate

urca un deal in marche-arrière. Sunt mult mai destept cand pricep ca nu se poate. Ma arunc cu

masina prin ravenele galgaind de apa, manevrez ca-n parcare, gandindu-ma ca-n cel mai rau

caz ma va smulge un tractor de acolo. Ma autosmulg. Urc taras-grapis, lopatand printre

noroaie. Nu plouase demult, dar daca mergi cu masina printr-o ravena in stare buna de

functionare cauciucurile de la masina lucreaza ca un mixer, si frisca-i gata. Sus, pe culmea

dealului, teoretizez abil pe tema diferentei dintre drumul pietruit si drumul pentru tractoare.

Taranul imi spune senin ca el a vrut sa ma las singur sa ma conving. Nu ma enervez, nu ma dau

cu capul de volan, nu-l bat cu portiera la talpi. Intelege si singur de ce s-au suspendat

negocierile.

Experienta aceasta m-ar fi dezamagit, daca n-as fi inteles ca a vinde si a cumpara sunt

adesea exercitii ludice care n-au nimic de-a face cu viata obisnuita. Logic, este inacceptabil sa

intrebi cu claritate doi adulti si sa primesti de la amandoi raspunsuri fundamental eronate. Cu

atat mai mult cu cat amandoi stiau foarte bine despre ce vorbim: tanti de la oras avea masina,

iar nenea avea cel putin tractor. Deci oameni care pusesera mana pe volan, care cunoasteau

impecabil terenul si care stiau foarte bine ce ma asteapta. Voiau insa atat de mult sa vanda

incat erau dispusi sa-si joace clientii si la loterie. Poate-poate, nu ? Ce conteaza ca ma imbarcam

intr-o misiune imposibila, ca setasem o conditie de neindeplinit in circumstantele date? Dar

daca ma indragosteam de pamantul acela si-mi schimbam masina cu un tractor? Ei?! Dar daca

eram dispus sa repar drumul acela pe cheltuiala mea? Nu-i asa?! Dar daca voiam sa parchez

pe coama dealului si sa cobor doi kilometri pe jos, prin ravene si prin rat, pana acolo? Zilnic,

fireste, pentru ca asa spusesem, ca vreau o casa de zi cu zi, nu o data pe saptamana. Mai stii

de unde sare ierpurele? Ma rog, in cazul meu trebuia sa sara vioi din oala sub presiune.

A venit timpul sa scriu ultimul episod al acestei serii. In primele trei am vorbit despre

cautari. In acesta voi vorbi despre gasire. Intr-o oarecare doza, episoadele I, II si III sunt despre

cum sa nu cumperi pamant. Acesta va fi despre cum sa cumperi. In ciuda acestor deosebiri,

acest din urma text nu va fi decat continuarea celor trei, si sfarsitul unei aventuri initiate in urma

cu aproape un an de zile, cand am inceput sa vad sat dupa sat in jurul orasului, pe jos,

bucurandu-ma de soarele, vantul si mirosul locurilor. Ultima etapa, cea a cautarilor efective, a

inceput in 20 martie anul acesta, finalizandu-se, iata, patru luni mai tarziu.

Am cumparat deci, pamantul pe care l-am vrut. Intr-un sat imbatranit si in buna masura

parasit. Treceam pe-acolo pe drum si un sateam mi-a zis ca pe vremea cand era copil acolo era

de fapt ulita, casa langa casa, si nu terenuri agricole, ca acum. Un sat golit de oameni… Am

216 |

cumparat la margine de comuna, la margine de sat, la margine de lume. In jur, vreo 3-4 vecini,

la care te uiti cu binoclu. Apoi pasuni si fanete, fanete si pasuni. Am gasit dupa pohta ce-am

avut, stiu ca sunt oameni fascinati de centru, in viata asta eu sunt omul marginilor. De acolo de

unde am luat, daca mergi mai departe te trezesti in mijlocul nicaieri, sau poti fi inconjurat de

leones, dar nu m-ar mira sa se termine harta si sa cazi. Intr-o zi am sa aflu…

Cu cateva zile inainte de a semna contractul, am constatat un lucru cu deosebire

interesant. Am incercat sa fac o lista a tuturor locurilor pe care le-am vazut, a tuturor satelor si

a tuturor oamenilor. Si am constatat ca pamantul pe care urma sa-l tranzactionez era… hm…

primul vazut. Asadar, am cautat doua luni pentru a constata ca ceea ce am vazut in prima zi

era ceea ce-mi trebuia. O ironie subtila, un clin-d’œil, un bobarnac prietenos al Providentei: nu

cautam decat ceea ce stim, nu vrem decat ceea ce avem deja. In prima zi in care am vrut in mod

temeinic sa cumpar teren am lipit un afis pe un stalp. Pornind de la acest unic afis (urmatoarele

30 nu mai conteaza), am primit un singur telefon (urmatoarele vreo 4-5 nu mai conteaza).

Primul teren vazut a fost cel care imi trebuia. Restul cautarilor n-au fost decat ca sa pricep ca

gasisem deja.

Nu vreau sa neg acum greutatea ceasurilor petrecute in contact cu oameni, peisaje si

ganduri pe care nici experienta de pana acum si nici cartile nu mi le-ar fi putut aduce. Le sunt,

din plin, recunoscator. Atunci cand pornesti sa cauti in absenta unor repere dinainte cunoscute

iti asumi conditia basmului, si e bine s-o faci lasand Imponderabilului toate deschiderile de care

are nevoie ca sa se manifeste. Cu cat iti iei mai putine precautii, cu atat mai mari sunt sansele.

Modelul pe care trebuie sa-l asumi este cel al plecarii din casa parinteasca cu traista-n bat, fara

cecuri de calatorie si fara rezervari la hotel. Pleci, cum ne spune povestitorul, sa-ti intalnesti

norocul. Pleci, zic eu acuma, sa inveti sa-ti intelegi norocul.

Dincolo de aceste reflectii, pe care sigur le vor intelege cei care stiu ca sensul vietii poate

fi descoperit si cand cladesti o capita cu fan (cu conditia, fireste, ca fanul sa fie perfect uscat),

la fel cum poate fi ratat intr-o biblioteca generoasa, detaliile acestei intalniri sunt nu mai putin

captivante. Deci ma suna omul. Ah, este bine sa precizez ca pentru moment, din ratiuni care tin

de intermediarii de pe piata imobiliara, voi pastra discretia si in privinta comunei, si a satului in

care mi-am amplasat micul stat major. S-ar putea ca precautiile mele sa fie de fapt inutile, insa

paza buna nu s-a dovedit niciodata o investitie paguboasa. Cum ziceam, ma suna omul.

Lasasem pe stalpul din casa lui un anunt conform caruia cautam teren de 1-3 hectare, la o

margine de sat, pe care sa fac o gospodarie. Si-mi zice ca are un teren de 2,25 ha, taman cum

vreau eu, unde se poate pune un grajd de vite, langa o pasune care ar putea fi luata in custodie

217 |

de la primarie, si daca vreau sa vin s-o vad. Mnoa, vreau, ca doar asta e ideea, nu? Ajung in

casa la frate-sau, prilej cu care aflu ca sunt amandoi proprietari. Mergem. Un ardelean taiat in

piatra, cam la anii mei, cu mustata neagra. Aspect de om muncit, ii stiu casa, e fermier in toata

regula, cu tractor, cu combina, cu terenuri multe. Ajungem.

Intalnirea asta a avut loc, am mai zis dar repet pentru ca e important, undeva pe la

sfarsitul lui martie. Deci se imprimavara. Eu eram, fireste, cu sotia. Daca vrei sa te relochezi la

tara, considera-te norocos daca partenera este de acord cu adevarat. Pentru cele mai multe

dintre femei, aventura este inacceptabila. Eu fac parte dintre cei norocosi. Insa mandra mea e

aspra, cum se zice in Ardeal, adica nu se gandeste de doua ori inainte de a zice: “Nu”. Asa a fost

si acuma. Pamant proaspat semanat, pamant agricol cat un parc de oras, insa plesuv, fara

copaci, fara prezenta linistitoare a asflatului, pamant batut de soare si de vant, intr-un colt de

lume. Ceva apa adunata intr-un loc plan, clisa lipicioasa pe alocuri, un sant care trebuie sarit:

“Nu”. Nici n-am mai putut sa-l vad cum se cuvine. Undeva, in fuga, omul imi zice pretul: 15.000

lei.

Pe drum, ardeleanul imi spune ca nu era chiar terenul pentru mine. Adica mie mi-ar

trebui asa, vreo juma de hectar, pe care sa pun o cabanuta si niste pomi, eventual un iaz cu

peste. Ma judeca dupa masina, dupa moaca mea de orasean, dupa apucaturile celor care vin

din oras. Nu ma chinui sa-i explic ca eu vreau sa evadez, nu sa ma joc de-a incarcatul bateriilor.

In general nu vreau sa vorbesc despre ceea ce se va putea intr-o zi constata direct. Viitorul

trebuie sa-l lasi sa se nasca, daca-l mosesti cu vorbe lungi sigur ramane cu buricul netaiat.

Situatia juridica este, fireste, complicata. O bunica proprietareasa, moarta demult. Doi unchi

care mostenesc, fara succesiune notariala, fara nimic. Apoi doi frati care cumpara de la unchi,

cu ceva acte de mana, si cam atat. Declaratii la APIA si impozit pe terenuri din 2005. Ca sa te

prezinti la notar trebuie facute cateva succesiuni, trebuie acceptul tuturor rudelor, apoi platite

impozite pe vanzare-cumparare corespunzatoare fiecarui contract. Bani buni de risipit pe hartii,

dar altfel nu poti intabula. Ne despartim fara da, fara nu.

Taman doua luni mai tarziu ii propun nefastei sa revedem terenul. Mergem. E verde, are

lucerna pe jumatate, o liziera de salcam destul de convingatoare pe alocuri, secara cealalta

jumatate, o tufa magnifica de liliac inflorit si o familie turbata de ciresi salbateci. Minunatei ii

place. E luna mai, cum nu i-ar placea? Aici, in treacat fie zis, recomand tuturor celor care vor

pleca in cautarea unui teren la tara, ca si noi, sa revina pe propriile urme la o vreme. Ochii

educati vad mai bine, iar noi asta facuseram timp de doua luni: ne-am invatat ochii sa vada. Si

da, sunt de acord si cu asta, acelasi pamant arata diferit in diferite momente ale anului. E o

218 |

informatie vitala, pentru ca in absenta dragostei doar anotimpurile fac diferenta. Dupa ce

cumperi e mai simplu, pentru ca inveti sa-l iubesti, iar dragostea face suportabila si arsita, si

gerul, si spinii, si ciulinii. Fara dragoste, nu stiu cum s-ar putea apuca cineva de agricultura,

pentru ca pamantul neiubit te incovoaie si te ingenuncheaza, te face sa-ti blestemi zilele.

Merg deci la fratele omului. Aceeasi fata de om muncit, fara ocolisuri. Da, este in

continuare de vanzare. Pretul e acelasi. Avem lucrul, avem pretul, am banii. Ar trebui sa batem

palma. Dar nu. Trebuie facute formalitatile. Iar banii se numara la notar. Asa am zis. Si cadem

de acord. Au urmat doua luni in timpul carora eu am avut rabdare, iar ei s-au straduit sa adune

la un loc actele. Au crezut ca au titlu de proprietate, insa aveau doar o adeverinta. Au adunat

deci actele necesare pentru titlu. Au izbutit sa gaseasca CNP-ul bunicii, decedata la inceputul

anilor ’90, cand nu se scria CNP-ul pe certificatul de deces. Au facut dosarul. Deci, doua luni.

Cum sa zic, nu sunt un om nerabdator, dar stiu totusi ca timpul trece, si ca lucrurile trebuie

facute. De la judet li s-a raspuns ca nu li se elibereaza titlu de proprietate pentru ca primaria nu

a pus la punct planurile parcelare. Deci exista proces-verbal de punere in posesie, dar cei de la

Cadastru refuza sa elibereze titlul. Si cand se va elibera ? Undeva, in perspectiva.

In momentul acela am decis si ei, si eu, ca e timpul sa schimbam strategia. Nu are rost

sa astepti autoritatile sa-si faca treaba. Viata, in general, nu are nevoie nici de stampile, nici de

aprobari. Am contactat un avocat, am luat un prieten ca martor si ne-am dat intalnire la

primarie. Partea buna a celor doua luni de asteptare este ca intelesesem cu cine am de-a face:

doi oameni de omenie. Avocatul a formulat contractul, ni l-a citit, am scos banii. Atunci cei doi

au avut o reactie la care nu ma asteptam: au refuzat sa numere banii. Degeaba am insistat,

spunandu-le ca socotelile corecte fac prieteni buni. Ce rost sa numaram si noi, daca tot i-ai

numarat dumneata?

Oameni cu utilaje agricole, care traiesc din recolte si din animale. Dependenti de

subventii, cu credite in banca. De ce vand? Pentru ca pamantul acela e prea departe, cheltuie

cam 70-80 de litri de motorina numai ca sa mearga pana acolo, sa-l semene, sa-l ierbicideze,

sa-l recolteze si sa transporte recolta. Inacceptabil. Mai bine iau in arenda la cativa pasi de casa.

Si-ar mai fi ceva. Am cumparat scump, pentru ca e pamant la marginea drumului, cu stalp de

curent aproape. Cu aceeasi bani se cumpara suprafata aproape dubla in camp. E bine sa stiu

ca daca mai vreau sa cumpar terenuri fara vocatie de constructie iau la jumatate de pret. Numai

sa fiu rabdator, sa vina vanzatorul la mine, nu sa ma duc eu la el.

In ziua aceea mi s-a deschis pozitie in Registrul Agricol, pentru suprafata de 2,51 ha. In

perioada in care au facut demersurile pentru obtinerea titlului de proprietate, cei doi frati au

219 |

aflat ca terenul e chiar nitel mai mare decat stiau ei. Urmeaza sa platesc impozit pentru terenul

cumparat. Cred ca vreo 50 de lei pentru lunile care au ramas pana la sfarsitul anului. Cand va

veni titlul, vom deschide o actiune in instanta in urma careia voi intabula. Dar nu-i graba.

Autoritatile au tot timpul din lume sa se miste, sa faca planurile parcelare, sa elibereze titlul,

apoi sa ne dea termene de judecata, sa emita sentinta s.a. Fie ca voi intabula in anul urmator,

fie voi uzucapa undeva peste 10-20 de ani, mi-e perfect egal. N-am cumparat sa vand, am luat

sa fac. Am aproape 40 de ani, si inca nu mi-a disparut dragostea de animale. Orasul ma strange

la umeri. Ca atunci cand aveam 7 ani, vreau sa-mi cumpar un cal. La 4 ani, pe cand mergeam

cu tata dupa bureti, in padure, l-am intrebat: “De ce nu traim si noi la tara?” M-am nascut cu

chemarea pamantului in mine, zicea un prieten ca apare adesea la a doua generatie a celor

plecati de la sat. Il cred. Azi, intr-un colt de Ardeal care seamana cu Moldova ce-am lasat in

urma, cinci iugare de pamant poarta numele meu. Deasupra lor, cinci iugare de cer.>>

O plimbare de un ceas – 07.07.2014

Totul era pregătit, mai trebuia să măsurăm pământul. Am negociat

cu toți membrii familiei, am discutat cu proprietarul, am mai discutat odată cu copiii

proprietarului pentru că “ei hotărăsc”, am reluat discuția cu nepoții pentru că “ei au școală” și

până la urmă am ajuns la un consens. Am dat arvuna și am redactat antecontractul. Ne-am

asigurat că nu există arendași sau vecini recalcitranți. Totul era pregătit pentru a măsura

pământul și a finaliza actele.

Topografii veniseră de la 100 de km. Ne-am asigurat că toate echipamentele

funcționează și că există semnal GPS. Bătrânul de 75 de ani și nelipsitul său baston au urcat în

vehiculul de teren.

- Mergem de drumul ăsta cam la 15 minute, apoi în vale ne oprim la hotarul meu, e un nuc

mare acolo unde am însemnat colțu’ la hotar. – ne indică proprietarul foarte sigur pe el.

Luăm la rând toate hârtoapele și ne umplem de praf hainele transpirate la cele 33 de

grade ale amiezii de iulie. Șoferul foarte priceput se oprește în valea anunțată în dreptul unui

nuc pe jumătate ars, o imagine inconfundabilă în peisajul dezolant.

- Nu, nu-i aici! Pesemne că nu am ajuns încă. Dacă nu să rup mațele în mine de la gropile

astea ajungem repede.

189

220 |

Drumul urmează o costișă înspre dreapta și ne îndoim sub hurducăturile mașinii ce pare

să se descleieze cu fiecare groapă luată în piept. La un moment dat drumul se oprește brusc la

umbra unor tufișuri uriașe de salcâmi.

- Bag samă că aici s-o rupt pământu’. Io n-am fost p’aci din 85. Tre’ să mer’em pe jos d’aici.

Coborâm obosiți deja și începem a urca prin locul ce pare a fi fost cândva un drum, acum doar

o vale înfundată de mărăcini încărcați cu spini. Și continuăm cu falsă îndârjire, în timp ce

gândurile că am făcut o afacere proastă mă năpădesc în plin.

Scăpând de mărăcini, urmăm bătrânul ce pare a avea o energie secretă în bastonul de

care nu se desparte niciodată, spre un povârniș împășunat străjuit de arțari tineri ce răspândesc

o umbră subțire.

Și, iată după aproape un ceas de stâlcit bocancii prin iarba deasă ajungem la un nuc pe

jumătate ars, o imagine inconfundabilă în peisajul dezolant.

- Aici e! Aici e colțu’ la hotar răcnește bătrânul. – sigur pe el.

- E același loc pe care l-am văzut acum o oră, e același copac lovit de fulger, moșule. L-am

ocolit doar peste deal – răspunde ușor enervat topograful.

- Nu, ăsta e hotarul meu! De aici începeți să măsurați!- încheie fără drept de replică,

bătrânul proptindu-se agale în bastonul de care nu se despărțea niciodată.

World through London’s eyes – 12.07.2014

Farmland values across the globe

The capital appreciation of farmland value is the main component of investment

performance. This is tracked by our Global Farmland Index* launched in 2012 with values to

2010. Where data is available the Index now reports values to 2012.

Across the world farmland values continue to grow. Our Index shows an average global

annualised growth since 2002 of 20%. This growth was fairly steady apart from a slight

softening during 2009 and 2010 when there was a correction in the exceptional rates of growth

in some of the mature markets, notably Ireland and Denmark. Capital values here have

subsequently stabilised and are beginning to show positive growth.

Since 2011 capital growth across all markets has regained its previous momentum. Evidence,

real and anecdotal, shows that this trend has continued into 2013 and we expect positive

growth to continue in the short to medium term.

190

221 |

Key points from our Global Index:

• The highest growth rates were recorded in the emerging markets of Romania, Hungary,

Poland, Zambia, Mozambique and Brazil. We expect this to continue.

• Average farmland values in Romania grew by 40% per year – double the average annualised

growth and was the fastest growth of any country since accession to the EU.

• Hungary and Brazil recorded annualised growth of around 25%.

• Polish farmland values recorded steady growth over the past 10 years, which has continued

since the initial rise post accession into the EU in 2004.

• For the mature markets growth has remained healthy, from over 7% up to 20%, especially

when compared with alternative property assets.

Africa

The farmland market in Africa is limited and immature but it is developing rapidly and

we are regularly reviewing market data from this region.

Recent comparable evidence in Zambia, where several farms came to the market in

2012, suggests that capital growth can typically range between 20% and 60% per annum

discounting value uplift related to infrastructure improvement.

This is highly variable and growth is specific to individual farms and locations and

depends on the stage of infrastructure development, size, layout, water availability and

operational performance. There is clearly demand for the premium product with proven

operational capacity.

These include well established farms in the areas which have good external

infrastructure, for example in the farm blocks of Mkushi.

Other property assets

For the countries where robust data is available, the investment performance of farmland

continues to exceed that of many alternative assets.

For example, the NCREIF Farmland Index (USA) showed a total return of 19.61% for agricultural

properties bought as investments in 2013. US farmland has outperformed stocks and bonds

since 1970.

In Great Britain, the investment performance of farmland (in hand farming and let land) and

forestry has continued to outperform most other assets over the past 10 years and has been

comparable with alternative assets over the past 30 years.

222 |

To illustrate the strength of farmland performance across a wider range of countries, Graph

1.2 looks at the annualised capital growth (2002 to 2012) of the three core property assets,

farmland, commercial (all property) and residential.

With the exception of markets with regulatory restraints, farmland in general has significantly

outperformed residential and commercial assets in each of the countries shown.

Savills Global Farmland Index*

The Index, launched in 2012, is based on data from 15 key farmland markets and aims

to provide a comparative indication of farmland value trends around the globe. The Index is

derived from the average value of crop/arable land in domestic currency converted to US$ per

hectare.

Although converting to US$ per hectare can have an effect on annual growth rates in

terms of domestic currency, it gives potential investors a good starting point for comparable

analysis. It is a common denominator, which corresponds to the currency of global markets.

The values are represented as an Index relative to values in the year 2002 (2002 = 100).

In addition to this index we are now tracking the performance of new markets in

Zambia, Mozambique, Tanzania, Ghana, Uruguay, Malaysia, Indonesia and other emerging

markets – based on real data provided by our international farmland team.

Samsarul din satul de munte – 19.07.2014

Nu cumpăram pământ! Pur și simplu făceam o cercetare de piață și

ne aflam pe ulițele acelui sat uitat de lume pentru ca să aflăm prețurile terenurilor în zonă.

Trecem cu mașina la relanti prin dreptul câtorva babe ce nu intrau în categoria

“surselor” demne de încredere și ne oprim în dreptul unei case în fața căreia un bărbat între

două vârste discuta degajat la mobil. Întrebăm despre prețul terenurilor în sat și despre

posibilitatea de a cumpăra un teren ”așa ca la 4-5 hectare”. Suntem trimiși la nr. 81. “Acolo e

cineva care știe. Cu el trebuie să vorbiți. Îl sun acu’.”

O luăm pe încrengătura de străzi ce ne arată că satul e o așezare sănătoasă pe valea

Cernei și ajungem conform indicațiilor la casa cu nr.81. O poartă e căscată larg și o corcitură ce

pare mai degrabă curioasă ne întâmpină cu capul plecat. Intrăm în curte. Un bărbat a cărui

singura îmbrăcăminte e o pereche de chiloți largi și lungi până la genunchi stă așezat pe o bârnă

de lemn. În fața lui, pe un aragaz de tip turist fierbe probabil o cafea. “Frate-miu se ocupă. E

înuntru’.”

191

223 |

În bucătăria cu pricina dăm de un bărbat în aceeași îmbrăcăminte nu foarte

simandicoasă, cu fața mai aproape de tuciuriu decât de un blond dac ce freacă de zor un laptop.

În jur, prin încăpere, de toate pentru casa țăranului român din anii 2000, o sobă de teracotă

pentru gătit, un aragaz, ceva mobilă second din Germania, o plasmă plină de praf.

“Da, eu am făcut pe samsarul aici. Adică am pus în legătura oamenii. Eu am terminat

agroturism la Craiova și mă pricep.” Îi spunem puțin despre nevoile noastre. “A, așa la 2-3

hectare găsim. Am eu vreo 90 de ari într-o parte. Mai e nașul meu care are la 70 de ari și lângă

noi un profesor, el are mai mult. Strângem!” Insistăm pe documentele doveditoare. “Sunt acte,

adică de la moștenire sau de la cine o primit pămuntu’. ”Apoi prețul.” A, eu am vândut și cu un

milion aru’. Adică știți 100 de metri pătrați.” Înțelegem că asta face 100 de milioane hectarul,

cam 2.500 de euro pentru un hectar de teren extravilan, într-o zonă de munte, departe de

orice nod de infrastructură decentă, într-o țară cu cea mai primitivă agricultură din Europa.

Da, cred că un samsar local ce a terminat agroturismul la Craiova nu e chiar cea mai

potrivită sursă pentru cercetarea noastră. Dar cel puțin suntem liniștiți pentru că are cine să se

ocupe de posibilii investitori imobiliari în zonă. Mai ales cei din Occident vor fi încântați. Există

un samsar care se pricepe și e păcat să nu îl cunoască.

Povestea cu drobul de aur – 16.11.2014

Articolele care circulă în ultima vreme în presa română, citarea unor

surse străine destul de bine informate, etc. toate astea îmi sugerează a campanie de

promovare. Și nu pot spune că mă deranjează. Este vorba despre promovarea subtilă, dar

intensă o unei întregi industrii – afacerile imobiliare.

Se vorbește despre prețul scăzut al terenurilor din România, despre potențialul de

creștere al acestora, despre fertilitatea crescută a acestor terenuri, etc.

Toate bune și frumoase. O relansare grandioasă a acestei afaceri în care activez de

destulă vreme, noi proiecte imobiliare de anvergură și mari investiții străine m-ar bucura și ar

deschide noi oportunități financiare pentru firma pe care o conduc.

Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât par la prima vedere. Niciodată nu au

fost. Vreau să precizez dintr-un început că mă refer în această analiză doar la terenurile agricole

din mediul rural.

În primul rând, am văzut multe prețuri și formule privind valoarea terenurilor din

România. În opinia mea, acestea sunt false, în întregime false. Prețurile terenurilor variază

192

224 |

foarte mult de la un loc la altul, iar criteriile care influențează acest preț sunt, și voi enumera

doar câteva, gradul de comasare al acestora, fertilitatea și măsurile de agromediu

implementate asupra lor, infrastructura de transport și apropierea de centrele urbane de

bușeu, infrastructura agricolă pentru depozitarea și procesarea produselor agricole, etc.

Apoi am citit despre potențialul de creștere al valorii terenurilor tranzacționate. Eu

consider că aici este vorba despre pură speculație și nimic mai mult. Valoarea terenurilor

achiziționate de către noii investitori poate crește, dar și scădea în funcție de evoluția

elementelor de care vorbeam mai sus, cum ar fi dezvoltarea infrastructurii sau a gradului de

comasare al terenurilor.

Nu vreaun să fiu înțeles greșit. Cred în potențialul de creștere al acestei industrii

imobiliare, cred în potențialul agriculturii românești și știu că prețul terenurilor agricole este

unul foarte competitiv pe piața internațională. Vreau doar să atrag atenția potențialilor

investitori privind complexitatea acestui fenomen și să îndemn la o analiză profundă a

oportunităților de investiții. În fond, cei doi mari factori ce influențează prețul și potențialul de

creștere al acestui preț al terenurilor agricole sunt foarte greu de anticipat și cuantificat în

România. Dezvoltarea infrastructurii depinde de decizia politică aproape exclusiv, într-un

mediu politic neprofesionist și aproape imprevizibil. Gradul de comasare al terenurilor

depinde, dincolo de contexul legislativ foarte restrictiv instituit prin legea 17/2014, de actul de

voință a sute sau mii de mici proprietari funciari.

Cu riscul de a fi acuzat de parti-pris, vă rog să apelați la profesioniști.

Dinu Patriciu sau despre banii care au apărut și au dispărut –

29.11.2014

Deunăzi am scris un post pe site-ul societății mele, Dumitrescu & Asociatii. El are doar

rolul de a argumenta infograma ce a fost creată pentru a oglindi cât mai limpede creșterea și

decăderea averii lui Dinu Patriciu. Aceasta este prima infogramă cu temă economică ce a

apărut în media autohtonă și reprezintă un nou proiect Dumitrescu & Asociatii.

Întrucât averea lui Dinu Patriciu a avut întotdeauna o legătură puternică cu zona de

investiții imobiliare, am apreciat oportun să postez și aici această infogramă.

Dinu Patriciu este unul dintre cei mai controversați români. Antreprenor de succes și om

politic foarte influent, Dinu Patriciu a sfârșit într-o mare de controverse privind acțiunile și

averea sa.

193

225 |

Antreprenor de succes ce și-a dobândit averea prin privatizarea suspectă a uneia dintre

cele mai mari rafinării din lume – Petromidia Năvodari, om politic cu vederi de dreapta despre

care s-a dovedit că a sponsorizat intens partidul social democrat aflat la guvernare, Dinu

Patriciu rămâne o figură de anvergură a capitalismului original românesc contemporan ce nu

va înceta să stârnească curiozități și controverse. Acesta își va avea și peste generații

susținătorii și criticii săi.

Analistul Andrei Deheleanu a creat la comanda Dumitrescu & Asociatii prima

infogramă destinată averii celebrului om de afaceri. Ea se bazează pe analiza complexă și critică

a surselor publice de informații și reflectă creșterea și declinul afacerilor sale.

Vă precizăm totodată că imaginea de mai jos este prima infogramă cu temă economică

ce a fost publicată în spațiul media românesc.