Clasicism si romantism în operele unor scriitori

paşoptişti şi postpaşoptişti

1. Introducere

Încadrându-se curentului naţional popular al Daciei literare, scriitorii Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, V.Alecsandri sunt deschizători de drumuri în cele mai diverse genuri şi specii ale literaturii române. Când se referă la trecut, ei se situează la nivelul imperativelor prezentului şi ale viitorului patriei.

Literatura din această perioadă are caracter militant şi orientare unitară, izvorâtă din programul Daciei literare, adevărat „manifest” al romantismului românesc. Punctele programului Daciei literare, în mare parte, cu unele principii ale romantismului (valorificarea tematică a istoriei, cu faptele sale eroice, a obiceiurilor pitoreşti si poetice, a folclorului, a frumuseţilor naturii patriei). În această perioadă se continuă pe plan literar tradiţiile naţionale şi se interferează clasicismul, preromantismul, romantismul şi realismul. Romantismul predomină ca orientare literară, nu în formele exclusiviste din alte ţări. În procesul decristalizare a ideologiei literare, un rol important l-a jucat sincronizarea cu Europa:

„Oricât s-ar părea că factori noi intervin şi diferenţiază mentalitatea literară a veacului al XIX-lea faţă de veacul precedent, există între aceste două epoci o legătură organică, o legătură de structură intelectuală aşa de puternică, încât firul de succesiune apare cu toată claritatea aceluia care se apropie mai mult de scriitorii epocii.”(D. Popovici)

În spiritul clasicismului teoretizează I. H. Rădulescu, G. Bariţiu, se interferază profesiuni de credinţă ale romantismului (Bolliac) cu meditaţii pe teme romantice (ruine, morminte, nestatonicia sorţii), cu fabule în genul lui La Fontaine (Gr. Alexandrescu, Anton Pann). Nuvelistica de tip epic obiectiv continuă proza istorică a lui Gh. Asachi. Romanul sentimental (în genul lui Rousseau, Goethe şi George Sand) al lui Bolintineanu stă alături de romanul social de observaţie (N. Filimon).

2. Elemente clasice şi romantice în operele unor scriitori paşoptişti şi postpaşoptişti

2.1. Grigore Alexandrescu

Elemente clasice

Scriitor caracteristic pentru căutările şi procesul de maturizare a poeziei noastre, pentru interferarea curentelor artistice din epocă, Gr. Alexandrescu are o solidă pregătire şi formaţie clasică. Sunt dominant clasice în poezia lui preocupările şi mijloacele stilistice înrudite cu cele ale moraliştilor (ironia lucidă şi măsurată, abordarea unor specii ca fabula, epistola, satira).

Primele fabule sunt prelucrări, traduceri libere după La Fontaine (Măgarul răsfăţat, Catârul ce-şi laudă mobilitatea) şi Florian (Vulpoiul predicator, Privighetoarea şi păunul, Papagalul Şi celelalte paseri). Predilecţia luio Alexandrescu pentru fabulă se explică prin multiplele posibilităţi pe care le oferea satira politică: „ Apoi când în elegie nu poci destul să vorbesc/ Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc, / Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea / Şi-mi ridică cu lesnire sarcina oricât de grea”… (Epistolă D.I.V.)

Câteva teme se accentuează în fabule: parvenitismul, demagogia, ipocrizia, despotismul (Câinele şi căţelul, Vulpea liberală, Lupul moralist, Boul şi viţelul).

Ca şi La Fontaine, Alexandrescu transformă fabulele în mici scenete, insistând asupra gesturilor şi mimicii.

Epistolele şi satirele reiau temele din fabule (critici directe la adresa feudalismului, instituţiilor şi prejudecăţilor lui). În Satiră. Dhului meu comentariul satiric porneşte de la un tablou al saloanelor din 1840, cu toate rafinamentele apusului (jocul de cărţi, contradansul, moda). Poetul îşi face imputări că nu ştie să se comporte in societate. Satira se întregeşte printr-o serie de scenete: jocul de cărţi, tânărul cosmopolit, dansul, conversaţia, toate în decorul saloanelor epocii. Poetul are ca model Satira a IX-a a lui Boileau, A mon esprit. Pornind de la un model clasicist, localizând scenetele în lumea bucureşteană, realizează o creaţie originală: „pe o canava în mare asemănătoare desenul şi culorile sunt altele. Satiră. Duhului meu se îndepărtează mult de Boileau. Ea e o mică comedie de badinaj aproape mussetian” (G. Călinescu). Satira lui Alexandrescu este direct politică, se adresează epocii şi oamenilor ei.

Elemente romantice

Opera lui Gr. Alexandrescu este , în prima parte, dominant romantică. În unele elegii, meditaţii şi poezii erotice întâlnim bogate accente romantice (Miezul nopţii, Adio. La Târgovişte). Autorul abordează teme şi motive romantice (ruinele, comuniunea cu natura, meditaţia asupra unor momente din istorie, iubirea), evocă trecutul, pagini glorioase din istoria poporului său, pentru astmula prezentul, în poeziile: Umbra lui Mircea. La Cozia, Mormintele. La Drăgăşani, Răsăritul lunei. La Tismana, Trecutul. La Mănăstirea Dealului, în urma călătoriei făcute la mănăstirile din Oltenia, împreună cu Ion Ghica. Poetul se pronunţă pentru progresul ştiinţelor şi artelor, pentru înţelegerea între popoare (Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite / În gândire şi în pace drumul slavei îl

găsesc). Evocarea se realizează printr-o atmosferă romantică (motivul umbrelor, zidul vechi, o peşteră, o râpă, noaptea, un mormânt, o fantomă). Romantică este şi admiraţia faţă de trecut: Sărutare umbră veche! Priimeşte-nchinăciune / De al fiii României care tu o ai cinstit: / […] Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, / De aceea al tău nume va fi scump şi nepatăt . Elementele de meditaţie pe tema evoluţiei societăţii, tirade cu accente oratorice intercalată între tablourile de natură, tonul avântat, tonalitatea de odă, patosul liric care creşte dimensiunile evocării istorice constituie notele romantice ale poemului.

Memorialul de călătorie, conceput în manieră iluministă, are unele elemente romantice (Călugăriţa, nuvelă intercalată), finalul, consacrat unui motiv tipic, răsăritul lunii deasupra unei păduri: „Pagina merită a fi reţinută. Este aceea prin care natura, ca obiect al descrierii literare, intră în opeerele prozatorilor români, sub forma magiei lunare” (Tudor Vianu).

Cu toate că scrierile lui Grigore Alexandrescu conţin elemente clasice şi romantice, poetul a creat o operă unitară, originală, abordând genuri şi specii variate.

2.2. Costache Negruzzi

Elemente clasice

Lui Negruzzi îi aparţine primul proiect de epopee naţională, Ştefaniada, din care a realizat un singur poem, Aprodul Purice, inspirit din cronica lui Grigore Ureche şi din anecdota lui Neculce O samă de cuvinte. Specia (epopeea) este clasică, tema este romantică. Unele schiţe, precum Fiziologia provinţialului, Reţetă şi altele în acest gen, constituie o trăsătură clasică a operei sale. C. Negruzzi este un moralist de esenţă clasică, în sensul secolului al XVII-lea francez, adică un observator al sufletului omenesc, prin unele portrete vii. Fiziologiile sale arată familiarizarea cu arta portretistică din Caracterele lui La Bruyère, prin surprinderea detaliului semnificativ. Respectful pentru natura morală şi adevăr, care străbat cele treizeci de Scrisori la un prietin, expresie a temperamentului său echilibrat, scopul de a instrui şi de a plăcea din operele sa, sunt trăsături clasice. Negruzzi este un moralist şi prin sensul activ şi militant al scrisului său, precum şi prin tonul de umor şi autoironie, prin reflecţii, ca la clasici, prin aforisme, sentinţe etc.

Este creatorul nuvelei istorice româneşti, Alexandru Lăpuşneanul. Realizarea caracterologică a personajului, definit printr-o dominantă psihică, voluntarismul excesiv, dus până la cruzime, detaşarea de eroul său, pus sub observaţia caracterologului, constituie un procedeu classic.

Elemente romantice

Tematica istorică a multor opere ale lui Negruzzi este specifică şi pentru curentul naţional-popular, şi pentru romantism. Caracteristice sunt în acest sens Fragmentele istorice, care cuprind poemul epic Aprodul Purice , nuvela Alexandru Lăpuşneanul şi două povestiri istorice, Sobieski şi românii şi Regele Poloniei şi Domnul Moldovei.

Interesul pentru creaţia populară, articolul Cântece populare ale Moldaviei, publicat în Dacia literară, înţelegerea complexă şi unitară a folclorului, privit sincretic, acea „însăilare”de proverbe şi zicătoripopulare din Păcală şi Tândală sau morală moldovinească, sunt aspecte romantice ale activităţii sale literare. Negruzzi traduce din Victor Hugo, Byron, Puşkin (autori romantici).

Prin nuvelele Zoe şi O alergare de cai, unde totul se desfăşoară după modelul melodamelor romantice, se situează în plin romantism. Unele texte din Negru pe alb aduc elemente romantice (Catacombele Mănăstirii Neamţu, Calipso). Scrisorile se caracterizează printr-o împletire de aspecte romantice şi realiste.

Există numeroase elemente romantice în opera sa principală, Alexandru Lăpuşneanul: tema istorică, luată într-o perioadă caracterizată prin intrigă, siuaţii conflictuale; Negruzzi nu este „sclavul” adevărului istoric; ficţiunea artistică intervine; acţiunea cu elemente neprevăzute, cu deznodământ specific romantic (otrăvirea lui Lăpuşneanu); prezentarea unui erou excepţional, cu ridicări şi căderi bruşte; definirea personajului central prin antiteză cu doamna Ruxanda; aducerea în scenă a „gloatei”, a masei de târgoveţi „burzuluită”; deosebita măiestrie în prezentarea psihologiei mulţimii; capitolul al II-lea, „inventat” de Negruzzi, prin intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domn, pentru a nu mai ucide boieri, stârnind astfel ură şi răzbunare; trecerea rapidă a personajului de la o stare psihică la alta, de la rezerva prudentă la izbucnirea violentă; imaginea macabră a piramidei de capete, aşezate, cu „rafinament diabolic”, în ordinea rangurilor; luciditatea, sângele rece şi satanismul domnului, servilismul şi laşitatea boierului; cadrul sinistru din cetatea Hotinului, unde Lăpuşneanu zace bolnav; grotescul situaţiei domnului călugărit; în ultimele pagini ale nuvelei autorul îl confruntă pe eroul romantic înfrânt, cu duşmanii triumfători vremelnic; culoarea de epocă, realizată mai ales prin limbaj; „În lupta de exterminare a acestei aprige voinţe de putere, Lăpuşneanu apare simpatic ca orice om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e mai puţin a unui portret romantic, cît a unei puternice creaţii pe deasupra oricărui stil de şcoală” (G. Călinescu).

Opera lui Negruzzi reprezintă o împletire organică de aspecte clasice, romantice şi realiste. Scriitorul este un prozator realist. Dar, ca şi marii contemporani, Hugo, Byron, Puşkin, Stendhal, Balzac sau Mérimée, în realismul său, Negruzzi absoarbe o experienţă şi o atitudine romantică şi aplică intuitiv, ca un reflex al temperamentului său echilibrat, marile principii clasice de respect al naturii morale şi al adevărului.

2.3. Vasile Alecsandri

Elemente clasice

Retras la Mirceşti, Alecsandri scrie ciclul de Pasteluri, în care tehnica picturală predomină. „Luate în total, Pastelurile reprezintă o lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţianism […] . De fapt, pastelurile lui Alecsandri sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor câmpeneşti respective (toamnă, iarnă, primavară, vară) ” (G. Călinescu). Ele amintesc de Georgicele lui Vergiliu şi de oroarea lui Ovidiu pentru gerul scitic. Poeziile din acest ciclu impresionează prin echilibrul lor care pendulează între gravitate,

solemnitate şi graţie, prin naturaleţea imaginilor, mărginite riguros la ceea ce este central în poezie, potrivimd desăvârşit expresia pe cobnţinut, pe idee.

În creaţiile dramatice distingem unele elemente clasice. În ciclul Chiriţelor (Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă, Chiriţa în provincie, Cucoana Chiriţa în balon), apar tipuri de comedie clasică: tânărul „neghiob”, fata care vrea să se mărite, „valetul nătâng”. Ultimele două piese ale lui Alecsandri îşi iau subiectele din lumea Romei antice, exprimând întoarcerea scriitorului spre clasicism, evocând pe Horaţiu şi Ovidiu. Fântâna Blanduziei pune în lumină drama bătrâneţii poetului, care-şi simte inima tânără. Finalul, de viziune clasică, arată opţiunea poetului în favoarea artei, ceea ce concretizează ideea de eternitate a spiritului, dincolode efemerităţile vieţii. Piesa Ovidiu se situează într-o atmosferă clasică, prin depăţirea dramei sufleteşti a erouluişi prin triumful echilibrului, al împăcării şi al înălţării spirituale.

Elemente romantice

Alecsandri înţelege marea valoare artistică a folclorului. Doinele cuprind teme poporane şi constituie o izbutită încercare a poetului de a explora izvoarele folclorice, ca şi marii romantici. În Baba-Cloanţa, fantastical macabru „capătă o culoare focoasă, tip Goya, şi humor”. Şi în celelalte poezii, Sora şi hoţul, Andri-Popa, stilul romantic dobândeşte un aer tipic românesc. Alecsandri alcătuieşte culegerea de poezii populare, sesizând, mai bine decât alţi contemporani, însemnătatea literaturii orale (Poezii poporale, Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri ).

Ciclul Lăcrămioarelor cuprinde şi poezii erotice, de factură elegiacă, romantică, ca ecou al dragostei sale pentru Elena Negri.

Tematic, şi prin unele note de melancolie, prin pastelurile chineze pline de delicateţe, Pastelurile cuprind elemente romantice. Aceste poezii pun în lumină căutarea unui echilibru, adecvarea expresiei la continut şi interesul pentru corectitudinea ritmică.

Legendele, prin tematică şi prin profilul puternic patriotic, prin fuziunea filonului istoric cu cel folcloric, a realului cu fantasticul, prin amploarea desfăşurării (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), dramatismul unor momente, aduc o notă pregnant romantică în poezia lui Alecsandri.

Teatrul, căruia Alecsandri i-a consacrat o mare parte din activitatea sa, cuprinde în feeria naţională Sânziana şi Pepelea (dramtizarea unor episoade din poveştile noastre populare) şi în drama istorică Despot Vodă (legendă istorică în versuri), numeroase elemente romantice.

Piesa Despot Vodă este romantică prin gustul antitezelor şi al loviturilor de teatru, prin situaţiile extreme şi pitorescul personajelor. Drama se resimte de influenţa teatrului lui lui V. Hugo şi a piesei cu caracter romantic Răzvan şi Vidra, a lui B.P.Hasdeu. Alegerea unui erou excepţional, acţionând în împrejurări excepţionale este romantică: „Despot arătându-mi-se astfel înzestrat în însuşirile unui personagiu afară de rând, am deschis cronicile noastre de am cercetat fazele vieţii sale, ţesută cu întâmplari extraordinare” (V. Alecsandri). Conflictul şi evoluţia lui, personajele, întâmplările şi situaţiile care întregesc drama, deznodământul îi dau un caracter pregnant romantic. Conflictul (dublu dintre domn şi boieri şi cel izvorât din complexitatea personajului principal), evoluţia lui, ascendentă în primele trei acte şi decendentăîn actele al IV-lea şi al V-lea, puternicul dramatism pe care-l imprimă sunt de natură romantică. Unele

elemente ale acţiunii: încercările de ucidere a lui Despot, antidotul împotriva otrăvirii lui Lăpuşneanu, complotul pus la cale, arestarea aventurierului Despot, prezenţa lui Ciubăr (un nebun cu fumuri de domnie), complicarea acţiunii prin iubirea pentru Carmina, farsa morţii, eforturile eroului de a depăşi piedicile, prezenţa lui Ciubăr-Vodă, călugărit, meditaţia sumbră a lui Despot, reîntâlnirea cu Ana (călugărită), moartea Carminei ucisă de Laski, moartea neprevazută a eroului etc., sunt caracteristice dramei romantice. Moţoc e tipul intrigantului medieval, definit în antiteză cu Tomşa, boierul iubitor de neam. Antiteza Carmina-Ana, personaje realizate ca şi Despot, din lumini şi umbre, Ciubăr-Vodă, amestec de bufon şi nebun, înţelept şi smintit, prezenţa celor două personaje-ţărani, Limbă Dulce şi Jumătate şi mesajul lor patriotic, toate acestea sunt aspecte romantice.

În proza lui Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa este o nuvelă cu caracter exotic şi romantic. Note romantice răzbat şi în O primblare la munţi, în înfăţişarea frumuseţilor naturii patriei. Tablourile nocturne, înserarea, smulgerea din ceţurile nopţii, negurile roşiatice ale răsăritului, accentele lirice, unele forme retorice sunt note romantice ale însemnărilor de călătorie.

Prin paginile Călătoriilor sale dezvoltă exotismul în literatura noastră (Călătorie în Africa), Alecsandri aducând o notă de fantastic în recepatrea aspectelor generale ale naturii. „Această stilizare în fantastic a atâtora din înfaţişările pe care le observă, dovedeşte în ce măsură simţul de observaţie colaboreaza cu fantezia în descrierile lui Alecsandri”. (T.Vianu)

2.4. B.P. Hasdeu

Personalitate complexă a ştiinţei şi culturii româneşti, istoric, filolog, lingvist, folclorist, creator şi critic de literatură, Hasdeu are un temperament romantic puternic, marcând cu pecetea romantismului şi activitatea sa ştiinţifică şi pe cea literară.

Susţine cu argumente bogate fondul autohton dacic al istoriei şi culturii româneşti. El consideră că vitalitatea poporului roman provine dintr-un trunchi romantic, cu rădăcini dacice, care işi au funcţia lor imperceptibilăăn viaţa poporului. Este iniţiatorul direcţiei ştiinţifice în folcloristica românească (are o culegere de Cântece moldoveneşti şi un studiu despre Doină).

Interesul pentru poezia populară şi tradiţiile autohtone sunt dimensiuni ale romantismului. Urmăreşte de aproape folclorul românesc, afirmând: „nu vom uita niciodată că sublime sorginte a oricărei literature se află pururea vie chiar gura poporului, mai ales când acesta posedă colosala vigoare de fantezie a naţiunii române”.Publică numeroase articole de folclor românesc, tratat comparativ cu folclorul altor popoare, iniţiind studiile de literatură comparată. Adânceşte problema cărţilor populare, scriind lucrarea fundamentală Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVI –lea în legătură cu literatura poporană nescrisă, ocupându-se de textele din Codex Sturzanus.

Hasdeu concepe operele sale cele mai importante subliniind că folclorul este prezent şi fundamental în istoria şi cultura unui popor. Nu lipseşte din Istoria critică a românilor (2 vol.), în opera de limbă, precum şi în Basmul şi Statu-Palmă-Barbă-Cot, în Etymologicum Magnum Romaniae. Explicaţiile de limbă lămuresc pe cele de folclor şi invers.

Cuvente din bătrâni (3 vol.) este o operă filologică exemplară, primul volum privind limba română vorbită între 1550-1600, al doilea Cărţile poporane din aceeaşi epocă şi al treilea istoria limbii române.

Şi proiectul de roman istoric Arbore, încercările dramtice, poemul lirico-dramtic Domniţa Voichiţa şi versurile sale, cele mai multe cu tematică social-istorică, evidenţiază romantismul operei literare a lui Hasdeu.

În drama romantico- istorică Răzvan şi Vidra, pe fondul relaţiilor sociale de la sfârşitul secolului al XVI-lea, Hasdeu pune în conflict idealuri, pasiuni, ambiţii ale eroilor principali, pe care îi adduce, cu o izbutită artă scenică, spre un deznodământ tragic. Drama este romantică şi prin personajul central, Razvan, erou excepţional; după tată ţigan, ajunge domn al Moldovei, rămâne pe tronul ţării cinci luni şi cunaşte o ascensiune şi o cădere bruşte. Vidra, personaj „diabolic”, romantic, intuieşte calităţile excepţionale ale lui Răzvan şi îi strecoară în suflet dorinţa de mărire. Conflictul esenţial al piesei de natură psihologică, ciocnirea dintre temperamentul stăpânit al lui Răzvan şi firea năvalnică, explozivă a Vidrei, structurile antitetice ale personajelor, constituie note romantice ale piesei. Răzvan ia drumul codrului, ca haiduc, însoţit de câţiva oameni devotaţi. Viaţa haiducilor în codru, asemănările cu drama lui Schiller, Hoţii, acţiunile eroilor aflaţi în haiducie, asemănătoare cu ale eroilor din Robin Hood, sunt elemente de natură romantică. Unele scene lirice (dorul de ţară care-i apasă pe Răzvan şi pe cei apropiaţi – Răzaşul şi Vulpoi), gândurile închinate mamei, elementele folclorice (cântecele haiduceşti, oraţia la urcarea pe tron a lui Răzvan, credinţele în visul cu putere prevestitoare), Vulpoiul şi Răzaşul, ţăranul Tănase, puternic legaţi de glia ţării, cu înţelepciunea oamenilor simpli, sunt note caracteristic romantice.

Antiteza dintre visul gloriei ambilor eroi şi realitatea crudă la care sunt treziţi, dramaticul şi rapidul sfârşit al întoarcerii pentru cucerirea măririi, scenele de înţelepciune populară, de umor, de grotesc, sporesc latura romantică a dramei.

3. Concluzii

În folosirea conceptelor clasic şi romantic nu trebuie să existe delimitări rigide. Clasicismul nu s-a constituit la noi într-o şcoală. Romantismul românesc de până la 1860 s-a manifestat sub două ipostaze: una tumultoasă, patetică şi alta mai reţinută.

Planul lucrării

1. Introducere

2. Elemente clasice şi romantice în operele unor scriitori paşoptişti şi postpaşoptişti

2.1. Grigore Alexandrescu

2.2. Costache Negruzzi

2.3. Vasile Alecsandri

2.4. B.P. Hasdeu

3. Concluzii

Bibliografie

1. Călinescu, G., Tehnica criticii şi a istoriei literare, în G. Călinescu, Principii de

estetică, Editura pentru Literatură,, Bucureşti, 1968.

2. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol. I, Editura pentru Literatură,,

Bucureşti, 1966.

3. Sinteze şi comentarii pentru bacalaureat, supliment al revistei Limba şi literatura

română, Societatea de Ştiinţe filologice din România, Bucureşti, 1992.