CLASICISMSEC.AL XVII-LEA

CLASIC

STIL, CATEGORIE

CLASIC > lat. CLASSICUS

2 contexte semnificative - Nopțile atice - Aulus Gellius (sec. II)

Sens comun – classicus derivat din classis – desemna cetățenii romani de cel mai înalt rang

Sens nou - Aulus Gellius reproduce o afirmație a lui Cornelius Fronto – opoziția dintre scriptor classicus și scriptor proletarius

scriptor classicus – consacrat de un public ales, cu exigențe înalte, rafinat

ideea de vechime și ideea de model, autoritate, caracter exemplar

Termenul pătrunde în principalele limbi europene moderne în sec. XVI-XVII (în Franța, Thomas Sébillet - Arta poetică franceză (1548), în Anglia – Oxford English Dictionary (1599)

termenul devine curent în a doua jumătate a sec. XVII în Franța

referirea la autorii ”clasici” ai acestui secol începe existe abia în sec. XVIII -

clasic = aparținând direcției estetice și literare din Franța secolului al XVII

Clasicul desemnează,din perspectivă temporală, predilecția pentru ceea ce e vechi → admirația renascentistă pentru valorile antichității greco-romane

Acest argument a stat la baza opoziției clasic/modern și a generat, la sfârșitul secolului al XVII-lea, la querelle des anciens et des modernes (în Anglia, The Battle of the Books – Jonathan Swift)

declanșată de Charles Perrault (1628-1703) – poemul Secolul lui Ludovic cel Mare (1687) – modernii sunt așezați deasupra anticilor.

Clasicul – stil, categorie estetică

• Vizează universalul și permanența

• Tendința de a identifica ideea, esența, arhetipul

• Armonie, unitate, echilibru, normalitate, calm – apolinicul (Fr. Nietzsche)

• Tendința de a armoniza extremele, antagonismele, divergențele

• Spiritul clasic – echilibru în tensiune

• Opera clasică – coincidentia oppositorum

• Manifestare eroică, tendință către grandios, monumental

• Căutarea frumosului ideal/universal

• Obiectivitate, static, abstract, geometric, rațional

Există 3 mari perioade istorice clasice - ilustrează plenar spiritul clasic în toate aspectele sale:

Secolul lui Pericle, la Atena – sec V î.e.n.

Secolul lui August , la Roma - sec. I î.e.n.

Secolul lui Ludovic al XIV-lea, în Franța – sec. XVII (1660-1700)

Poetica clasicismului - comentariile renascentiste pe marginea Poeticii lui Aristotel.

Aristotel - redescoperit de către medievali-sec. XII-XIII pe filieră arabă și prin intermediul operei lui Toma din Aquino (1224-1274).

Poetica e tradusă în latină în sec. XV de Georgius Valla (Veneția, 1498), iar originalul grec apare în 1503.

Geneza esteticii clasice în Franța

A doua jumătate a sec XVI- Renașterea franceză și activitatea poeților Pleiadei

ideea dominantă a imitației anticilor (Apărarea și ilustrarea limbii franceze - Joachim du Bellay) –asimilarea totală a modelului vechilor greci

1600-1660 – primatul imitației este înlocuit de primatul regulilor

Imitația anticilor rămâne esențială, însă trebuie raționalizată/regularizată – Malherbe, Jean Chapelain

1660- sec.XVIII - importanța regulilor este înlocuită de primatul gustului clasic – opera răspunde exigențelor gustului – Satirele lui Boileau sunt niște polemici de gust

ESTETICA CLASICISMULUI

Esența clasicismului constă în primatul raționalității actului artistic

Tendința spre ordine și rigoare, generalitate și esențialitate, spiritul critic al raționalismului, metodica manifestată prin reguli

Spiritul critic subminează ideea de autoritate - influența lui Descartes - Discurs asupra metodei (1637)

”îndoiala metodică” - principiu fundamental al oricărei forme de gândire care caută adevărul

spiritul critic semnifică efortul de a identifica regulile raționale care trebuie să definească orice creație de valoare → mutație de la ”imitația servilă” a anticilor (Renaștere) la ”imitația selectivă” din clasicism

Regulile poeticii clasice

Verosimilitatea – credibilitatea în limitele rațiunii

origini în distincția aristotelică între poezie și istorie (universal/particular)

prestigiu semnificativ în clasicism –manifestare directă a raționalismului clasic

Les bienséances – regula bunei-cuviințe

conformare față de toate regulile clasice, respectarea normelor gustului societății aristocratice

în plan stilistic, termenii populari sau familiari sunt prezenți doar în genurile ”umile”, fiind expulzați din registrul înalt, al tragediei și al poemului eroic

În tragedie, mila și groaza (katharsis) sunt stilizate, edulcorate (Boileau –Arta poetică)

Miraculosul – categorie rezervată genurilor eroice, tragedia și epopeea

-preferința pentru miraculosul păgân (mitologia antichității greco-latine), utilizarea miraculosului creștin fiind profanatoare

funcție strict decorativă, mutație de la paradigma medievală și barocă (Divina comedie, Ierusalimul eliberat, Paradisul pierdut)

Unitățile

Unitatea de acțiune – convergența episoadelor, vizează toate regulile ”majore” – epopeea, tragedia,comedia

Unitatea de loc și timp – exclusiv în domeniul dramatic – inspirată de Poetica aristotelică, amplificată de clasicism

Aplicarea regulii celor trei unități permite, odată cu limitarea acțiunii în spațiu/timp, o perspectivă de profunzime (analiză psihologică)

TRAGEDIA CLASICĂ

imitația modelelor antice și respectarea îndeaproape a regulilor clasice este o reacție împotriva tradițiilor dramatice medievale perpetuate până în sec. al XVI-lea

realizare deplină în Franța, încă de la începutul sec. XVII – culminează odată cu operele lui Pierre Corneille (1606-1684) și Jean Racine (1639-1699)

specificul fiecăruia surprins în comparație – La Bruyère, Caracterele:

”Corneille ne subjugă caracterelor și ideilor sale, Racine se conformează alor noastre; cel dintâi zugrăvește oamenii așa cum ar trebui să fie, cel de-al doilea îi zugrăvește așa cum sunt.”

Corneille - reprezentant al individualismului aristocratic, al unei perioade de tranziție

Racine – poetul de curte al Regelui – Soare, reprezentant al unei epoci de cristalizare a clasicismului

Corneille

Patosul eroic, tensiunea pasiune/datorie (raționalizarea pasiunii) – Le Cid (1636)

Ideal uman viril, individualist, morală constituită pe ideea libertății, dominația liberului arbitru (analogii cu Descartes), viziune etică

Complexitate situațională, tendința către spectaculos, metode complexe de persuasiune a spectatorului

Varietatea creației – de la comedia cultivată în tinerețe, la tragediile creației de maturitate – Medeea (1635), Rodoguna (1644), Nicomed (1951); ultima perioadă a vieții - preocupări teoretice, succes umbrit de ascensiunea lui Racine

RACINE

realism psihologic dublat de pesimism metafizic

Influență majoră a jansenismului (Racine s-a format la Port-Royal) – negarea liberului arbitru, acordarea unei autorități nelimitate grației divine în procesul mântuirii, predestinarea (definitorie în viziunea tragică - mutație de la fatalitatea exterioară/oarbă a anticilor, la cea interioară și lucidă – erosul – Fedra (1677).

Tragedie simplă ca desfășurare, complexă în conținut - păstrarea cadrului tragic → puritatea raciniană – Andromaca (1667)

Influență a moravurilor de curte – discreția, delicatețea, eleganța, interesul pentru nuanțele sentimentelor (les bienséances)

Personaje cu structuri preponderent feminine, devorate de pasiuni; intenția nu este cea de a convinge, ci de a tulbura, de a impresiona

COMEDIA CLASICĂ

Gustul clasic respinge stilul minor specific comediei și satirei → adaptare a comediei la un stil agreabil, fin

Comedia propune un spectru mai larg al realismului – social, pitoresc, nu doar psihologic

Comedia clasică are scopul de a prezenta comicul caracterelor (caracterul - principiul definitoriu, unificator al persoanei) – mincinosul, avarul, ipocritul, pedantul, gelosul, îngâmfatul, risipitorul → abstractizarea/tipizarea personajului comic

MOLIÈRE (1622-1673)

Opera caracterizată de o mare diversitate și capacitate de sinteză

Etică laică, raportată la ideea de Natură

Individul ideal, abstract, cu un profil normal general vs. caracterele comice prezentând aspecte particulare (vicii, defecte)

spectru larg al resurselor comicului–comedia latină, vechea farsă populară franceză, comedia spaniolă de capă și spadă, commedia dell`arte

comicul de situație și cel verbal contribuie la conturarea caracterelor

Concepție artistică originală – Critica Școlii nevestelor (1663)- dificultatea autorului de comedie în raport cu creatorul tragediilor

Bogată experiență actoricească, cultivă genul farsei - Nechibzuitul (1655), Dragoste cu toane (1656), Prețioasele ridicole (1659), dar și comedia caracterelor - Școala bărbaților, Școala nevestelor, Burghezul gentilom, Femeile savante, Mizantropul, Tartuffe, Bolnavul închipuit

MORALISMUL CLASIC

Implică trei aspecte – reflexiv (explicativ), normativ (axiologic) și pedagogic

Doctrina clasică atribuie artei atât o funcție estetică, cât și una etică

Raționalismul și spiritul critic se realizează în plan literar în cadrul unui vast proces al analizei morale

În tragedie – dialectica pasiunilor personajelor istorice/legendare

În comedie – dezvăluirea laturilor comice ale unor caractere

Moralismul apare în formă autonomă la sfârșitul Renașterii – Eseurile lui Michel de Montaigne (1580) – dezvoltă noi forme de expresie literară – maxima, portretul, discursul moral, cugetarea, anecdota

La Rochefoucauld - Memorii (1662) – notații despre întâmplări și evenimente din propria existență

René Descartes (1596-1650) - Discurs asupra metodei (1637) – morală a libertății și a voinței, aspirația către o morală absolută precedată de o morală provizorie, corespunzând nevoii fundamentale a omul de a fi fericit → o serie de principii – prudența, echilibrul, măsura, respectare legilor comune, păstrarea ”căii drepte”

Blaise Pascal (1623-1662) – Cugetări (1670)

Natura umană este coruptă, esența eului este egoismul, omul este în mod funciar incapabil de adevăr și bine, condiția umană presupune o nefericire ontologică

La Bruyère (1645-1696) – Caracterele (1688)

Autorul menționează că a dorit să ilustreze moravurile secolului său pornind de la contemporani, pentru a proiecta firea umană într-un plan general – pornind de la modelul filosofului antic Teofrast

Memorialistica

Ducele de Saint Simon (1675-1755) – Memorii – analiză descriptivă a vieții de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, stil critic, de o mare acuratețe a percepției

Epistolarul – gen cultivat asiduu în sec. XVII – Scrisorile Doamnei de Sévigné (1626-1696)

Cronică dinamică e epocii de maximă glorie a domniei lui Ludovic al XIV-lea – spontaneitate, stil destins, elegant, fluid (susținut de efort deliberat)

Romanul

Doamna de la Fayette, Prințesa de Clèves (1678)

Curtea regelui Henric al II-lea (1547-1599) – existența tumultuoasă a prințesei de Clèves - situații psihologice complexe generate de legături și sentimente