Created by Neevia Personal Converter trial version

1

Ion Barbu

I. Încadrarea în epocă şi direcŃie; aprecieri

Ion Barbu aparŃine perioadei interbelice, reprezentând o direcŃie literară originală. Reprezintă hermetismul, aşa cum Blaga este reprezentant al expresionismului, după cum V. Voiculescu este miticul, sau după cum Bacovia este simbolistul de excepŃie.

Ion Barbu înŃelegea reformele poetice ale lui Poe şi Rimbaud şi încercarea acestora de a “purifica” sufletul romantic al poeziei. Poetul român încearcă să depăşească stadiul descriptiv al poeziei, vizând o anume generalitate, care să-i asigure posibilităŃi de exprimare multiple.

Despre Ion Barbu s-a scris mult şi contradictoriu. M. Mincu a considerat că Ion Barbu avea geniu, şi că geniul acestuia era unul intuitiv, dându-i posibilitatea contrazicerilor; “intuiŃia barbiană era deschisă în permanenŃă străfulgerărilor noi ale spiritului”. Mircea Scarlat, în studiul Poezie şi deziderat, se întreba, pe bună dreptate, câtă spontaneitate şi cât convenŃionalism există în poezia barbiană, încercând să răspundă la această întrebare. Ceea ce i se pare important exegetului este precizarea în legătură memoria culturală a lui Barbu, destul de restrânsă în materie de literatură, dar largă în privinŃa matematicii.

Însuşi poetul va declara că se respectă mai mult ca matematician: “Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor şi prea puŃin ca poet, şi numai atât cât poezia aminteşte de geometrie. Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni, la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos, unde se întâlneşte cu poezia […] Pentru aceasta, visul oniric este o nouă sursă de inspiraŃie”.

Dinu Pillat considera că lirismul lui Ion Barbu este încifrat, şi că din această cauză poezia poate fi receptată numai de cei iniŃiaŃi, fiind o poezie de cunoaştere.

II. Prezentarea generală a operei

Ca toŃi marii poeŃi, şi Ion Barbu îşi scrie poezia sub semnul concepŃiei originale despre poet şi poezie. Condamnă ceea ce se cheamă “poezie leneşă”: “Poezia leneşe e foarte adesea o poezie vivace şi coincide cu modernismul scurt. Tânărul practicant, în virtutea iuŃelii câştigate, continuă […] dansul negru al seratei iudee, ori beŃivana sârbă, care are ca obiect concretul. Poezia leneşe este jalnica, cerşetoarea cantilenă a nomazilor ultimi simbolişti; este palidă ca un altoi neprins; este oribilă, tremurătoare ca un plămân expectorat. Poezia leneşe este poezia sinceră, inerta insistenŃă de a scrie versuri cum vorbeşti, banalul reabilitat… Pace poeziei leneşe…”

Pentru Ion Barbu, poezia este: pură direcŃie, semn al minŃii, act intelectual; este act de narcisism, mergând pe ideea autocunoaşterii; este lume pură, reflectare a figurii spiritului nostru.

Deosebim în creaŃia barbiană trei etape: parnasiană, baladică – orientală şi hermetică.

a) Etapa parnasiană

Parnasianismul este un curent literar reprezentat de poezie, apărut la jumătatea sec. al XIX-lea. Accentul în ideologia parnasiană cade pe un estetism exagerat. Se valorifică virtuozitatea imaginii artistice, pusă în slujba evocării grandioase a naturii, a civilizaŃiilor trecute; se urmăreşte descrierea strălucirii exterioare a lucrurilor şi construcŃia savantă a versurilor.

Poeziile care aparŃin acestei etape cântă materia şi tensiunea dinamică din Univers, fiind o expresie vibrantă a aderării poetului la energetismul teluric. Versul este solemn, lapidar, dar rafinat. În această perioadă se încadrează poezii precum: MunŃii, Copacul, Banchizele, Panteism, Umanizare.

MunŃii sunt văzuŃi ca “spasm încremenit” al materiei doritoare de logodnă cu strălucirea cerească, sau ca “supremă încordare de granit”. Dorul de mişcare e încredinŃat apei: “şerpuitoare formă, veşnic vie”. (MunŃii)

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

2

Copacul apare nu numai ca semn poetic, desemnând o siluetă vegetală; este şi un simbol, interpretând o realitate, exprimând o relaŃie între terestru şi celest. Rădăcina îl Ńine legat de glie, dar corola tinde să bea “licoarea opalină”, inedită metaforă pentru văzduh. Cu puteri încordate, este gata să soarbă strălucitul albastru. (Copacul)

Lava este surda clocotire, simbol al exploziei geologice, al revărsării în forme ce-aveau să se numească pământ. Roca fluidă este “noianul de lavă”, “surda clocotire”, cu “tentacule lichide”, căutând “înfrăŃirea cu sferele senine”. (Lava)

Ion Barbu ne oferă spectacolul unui act genetic de proporŃii fabuloase. Rezultatul acestuia se constituie în banchize — “sinteze transparente de străluciri avide”, “mereu rătăcitoare”, alcătuite din darul soarelui avar, din aurul stelar al nopŃii polare şi înflorirea reflexelor fluide, aparŃinând “verzilor pustietăŃi lichide”. În lunecarea lor, banchizele apar ca semne ale purităŃii. (Banchizele)

Poezia Panteism urmăreşte proslăvirea marilor forŃe ale vieŃii prin lepădarea de contemplaŃia rece. Poetul îşi doreşte să se apropie de Cybela, zeiŃa ce simbolizează fecunditatea naturii, deci de viaŃă. În sensul acesta, natura întruchipează în sine, într-o unitate neantinomică, naşterea – “flori de fildeş” şi moartea – “umed putregai”. FiinŃa e supusă forŃelor telurice; de aceea poetul doreşte o dezlănŃuire frenetică a vieŃii; vitalitatea fiind dusă la paroxism, ceea ce aminteşte de panteismul blagian. Venind dinspre sterilitatea gândului matematic abstract, temperamentul barbian vrea o exprimare plenară a sentimentelor, prin trăire euforică. Colosalul spasm cosmic: “Cutremurând vertebre de silex ori granit” amestecă fiinŃele, retopindu-le în marele tot.

Dezamăgit de templul gândirii, loc al iniŃierii matematice, o condamnă la sterilitate, poetul se rupe din stagnarea zonei boreale, dornic de altă oglindire, mai caldă, mai umană. Umbra este primul element ce dă existenŃei răsfrângeri noi, misterioase, faŃă de translucidul cristalin al Ńinutului polar. Nostalgia vitalităŃii cere altceva – armonie a sufletului, încălzire prin sentiment.

b) Etapa baladică şi orientală

Balada este o specie literară care oferă posibilitate autorilor de a ieşi din rigoarea unei prozodii, necesară unei exprimări poetice rafinate. Prin caracterul narativ al acesteia, deschide perspectivă discursului poetic, fiind potrivită în exprimarea unor idei ample. Ion Barbu valorifică alte surse de inspiraŃie, descoperind folclorul şi, în acesta, miturile. Ca şi Blaga, găseşte în natură forŃe ce impresionează şi acaparează fiinŃa umană. De asemenea, îl atrage Orientul, cu cetăŃile lui albe, solare. Ton baladesc imprimă şi unor creaŃii ce se găsesc la limita dintre expresia limpede şi cea modificată, fiind prezente deja simboluri. Vom încadra în acest ciclu baladele Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlâk, dar şi Ritmuri pentru nunŃile necesare, Uvedenrode.

• După melci

Poemul are ca punct de plecare o întâmplare banală, care-l confruntă pe copilul plecat să hoinărească, de Păresimi, cu fenomenalitatea misterioasă a naturii. Îi descântă unui melc pentru a-l face să iasă la lumina amăgitoare a soarelui de primăvară. Întâmplarea e potenŃată liric, iar descântecul, cu sonorităŃile lui poetice, constituie o invocare a fiinŃei de a ieşi din nefiinŃă, de a trece din nemişcare în mişcare.

Ca şi ucenicul vrăjitor al lui Goethe, copilul declanşează forŃele magicului, fără a cunoaşte efectele nocive ale actului său, tulburând legile firii. Tragismul constă în aceea că actul magic trebuie săvârşit de cel ce cunoaşte sensul magiei. Altfel se produce dezechilibru în armonia universală. Intervenind împotriva firii, copilul declanşează moartea melcului, prin incantaŃie şi invocaŃie, doritor fiind de miracol. Copilul îl plânge într-un bocet de despărŃire eternă. În fapt, nu e plâns numai melcul, ci viaŃa în sine, ca forŃă care a fost întreruptă şi a ajuns în neant. Descifrăm din bocetul lui drama existenŃei şi a morŃii unei fiinŃe în faŃa imprevizibilului destin. Fondul tragic derivă dintr-o experienŃă de cunoaştere.

• Domnişoara Hus

Are ca moto o dedicaŃie pentru Pena Corcoduşa, ipostaza eroinei din cel mai iubit roman al lui Barbu: Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale. Ceremonialul magic apare în zugrăvirea unei nebune, pe care o întâlneşte des vagabondând. Din pitorescul de suprafaŃă se ridică însă un fior astral. Amestecul de pitoresc anecdotic şi fantastic duce la o ameŃitoare vrajă. Nebuna bătrână este fosta domniŃă Hus, o frumuseŃe ce

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

3

fusese parteneră ideală pentru petreceri deşănŃate. Acum, bătrână şi în zeghe, trăieşte cu amintirea vremurilor apuse, iar prin descântec îşi cheamă iubitul pentru a retrăi ceva din vraja zilelor de odinioară.

Versurile respective sunt de o incantaŃie deosebită, iar invenŃia verbală e surprinzătoare. Deznădejdea bietei nebune trece în grotesc, la limită cu tragicul, fiind pusă de poet într-o relaŃie de mare efect cu factorul cosmic. Lirismul lui Barbu relevă aici un aspect deosebit.

• Pe Ion Barbu l-a atras Levantul, şi de aceea unele din baladele sale vor încerca să evoce atmosfera domoală, în care viaŃa trecea pe nesimŃite, din raialele turceşti. Cetatea îndrăgită este Isarlâk: “Dată-n alb ca o raia”, “Cuib de piatră şi legumă”, “Alba, dreapta Isarlâk”.

c) Etapa hermetică

Hermetismul presupune vehicularea unui cod simbolic, care trebuie descifrat sau interpretat pe baza unor analogii, de regulă stabilită între concret şi abstract. Numele “hermetism” provine de la Hermes Trimesgistul, considerat păstrătorul tainelor.

Hermetismul barbian provine din apetenŃa pentru abstractizare, pentru un model esenŃial-categorial şi pentru constituirea unui model gnoseologic şi ontologic abstract. În cazul acesta, poezia lui Ion Barbu este ecoul unei interiorităŃi labirintice, tradusă printr-o sensibilitate acută, vulnerabilă la cele mai fine solicitări ale concretului, şi într-o cerebralitate ades însingurată.

Barbu urmăreşte revelarea misterului unităŃii lumii prin poezie. Misterul este încifrat în mesajul Armoniei, văzută ca “rytmos” (rytmos-ul are drept avatari ritmul şi melosul). Din această interioritate se naşte obsesia barbiană a cântului unificator, recuperator al unităŃii fiinŃei prin melos. FiinŃa este privită în dublă accepŃiune, ca eu în sine şi ca eu în raport cu celelalte entităŃi ale lumii create şi cu ideile supra-fenomenale.

Poetul devine, în acest sens, instrumentul care receptează şi comunică armonia universală; produsă în viziunea lui Platon şi a şcolii pitagoreice, de muzica sferelor, intonată de cei zece sefiroŃi – entelehii care animă planetele.

Cântul poetului – poezia – este un ecou, o chemare – datorată nostalgiei – a mythos-ului originar, care anima lumea perfectă, paradisiacă, şi răsplătea neprihănirea omului, încă neispitit de dulceaŃa nevinovată a păcatului cunoaşterii. Prin păcat, omul a întrezărit – vinovată iluminare – în perfecŃiunea fără fisură a operei divine, existenŃa răului, adică nedesăvârşirea.

Poezia hermetică, cuprinsă în volumul Joc secund, este într-un fel prefaŃată de poezii din ciclul Uvedenrode, cum ar fi: Păunul, Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunŃile necesare.

În aceasta din urmă, Barbu ne oferă trei chei pentru pătrundere în cercuri de mister. Una este cea a cunoaşterii senzoriale, semnificată în roata Venerei, a inimii. Alta este cea a raŃiunii, simbolizată prin roata capului, şi guvernată de zeul Mercur. A treia cheie este a cunoaşterii poetice. Prin aceasta se intră în absolut cu ajutorul contemplaŃiei. Cunoaşterea poetică este guvernată de cămara Soarelui, “marelui nun şi stea”.

Poezia Din ceas dedus, care deschide volumul Joc secund, se constituie în artă poetică. Într-un mod ales, original, Barbu comunică viziunea sa asupra poeziei, concepŃia sa despre rolul creaŃiei poetice şi al poetului. Datorită încifrării, poezia oferă mai multe posibilităŃi de interpretare. Cea mai cunoscută este cea a lui G. Călinescu: “Poezia, adâncul acestei calme creste, este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas, altfel spus din timp) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine a cirezii răsfrântă în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieŃii prin retorsiune”.

Dinu Pillat: “ÎnŃelesul lucrurilor, ‘adâncul acestei calme creste’, pe care poetul îl abstrage din contingent (‘din ceas dedus’, din timp) ajunge, prin reflectarea în spirit (intrată prin oglindă în mântuit azur), la o reprezentare purificată, asemenea imaginii fluide a unor cirezi răsfrânte în apă. FaŃă de realitatea lumii fenomenale, care se întinde până la înălŃimea zenitului, poezia ar constitui un punct de adâncime, închipuit ca un loc de virtualitate al tuturor gândirilor”.

Poezia are o structură “mandala” (o imagine simbolică asupra lumii, alcătuită dintr-un grup de simboluri, pentru a exprima un mod de a fi, o filosofie, un concept despre lume şi viaŃă, o amprentă psihică). Vidul şi Plinul sunt definitorii şi sunt prezente în simboluri: creasta – simbol metonimic pentru munte, şi adâncul – simbol metonimic pentru vale. Între acestea se găseşte unda, ale cărei volute se amplifică, şi atunci creasta

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

4

devine “mântuit azur”, iar adâncul-vale devine marea. Prin urmare, în centrul Universului, care presupune unitatea armonică dintre cer şi mare, se găseşte poetul. Din spiritul său emană, ca dintr-o conştiinŃă a Universului, toate elementele acestuia (la nivel mineral, vegetal, animal şi uman). Cântecul poetului – poezia – este tocmai o sinteză a acestui Univers cvadridimensional. Cele două simboluri: clopotele şi harfele, sugerează conceptul de armonie şi de echilibru din Univers: poetul ridică “însumarea de harfe respirate”.

Într-o poezie ca Timbru, Barbu exprimă ideea necesităŃii unui alt cântec, mai încăpător, în care să vibreze proporŃiile cosmice ale conştiinŃei. Actul pur al gândirii de sine nu poate fi exprimat prin mijloace obişnuite.

III. “Riga Crypto şi lapona Enigel”

1. Preliminarii

A fost scrisă şi publicată în 1924. Este un cântec bătrânesc de nuntă, “spus încet, la spartul nunŃii”, înfăŃişând o poveste despre o posibilă nuntă. Poetul continuă inspiraŃia naturistă, prezentă şi în După melci şi In memoriam. Fiind baladă, modalitatea compoziŃională este naraŃiunea, iar tehnica este aceea a povestirii în ramă: la o nuntă, un menestrel cântă despre o altă nuntă.

2. Structură

La nivelul semnificaŃiei zero, balada prezintă o poveste. Argumentăm această idee prin prezenŃa termenilor din aceeaşi sferă semantică: “a împărăŃi”, “crai”, “tron”. Stăpânirea peste acest domeniu vegetal este veşnică, împăratul fiind nemuritor; prin magie, vrăjitoarea îi păstrează tinereŃea. Imperfectul verbului “împărăŃea” întăreşte ideea, având în vedere valoarea stilistică a imperfectului, ca timp al eternităŃii. Riga Crypto este suficient sieşi; nu voia urmaşi şi de aceea supuşii nu-l iubeau: “căci era sterp… şi nu voia să înflorească”. În acelaşi timp, dintr-o Ńară polară pleacă spre sud – spre soare – o laponă mică, pe nume Enigel. Ajunsă într-una din poienile în care stăpânea riga Crypto, vrea să se odihnească şi adoarme. Riga Crypto se îndrăgosteşte de laponă şi o invită să rămână în lumea umbrei şi a umezelii, împărŃind tronul. Lapona refuză, pentru că rămânerea în poiană ar fi însemnat renunŃarea la visul pe care îl voia împlinit. Se conturează incompatibilitatea dintre cei doi actanŃi, unul temându-se de soare, celălalt iubind soarele: “Roata albă mi-e stăpână”. Întârziind în dialogul cu lapona, Crypto e surprins de soare, care îl otrăveşte, provocându-i nebunia. Va rămâne în lumea lui, alături de “măsălariŃa - mireasă” (O posibilă relaŃie cu mitul Persefonei).

3. SemnificaŃii

În plan simbolic, balada dezvăluie semnificaŃii interesante. Crypto, primul actant, este definit prin nume: este cel tăinuit, ascuns, închis în sine. Este o natură embrionară, semnificând trăirea biologică, în umbră şi somn: “La umbră numai carnea creşte / Şi somn e carnea…” Este o stare de increat, în care nimic nu se întâmplă. Al doilea actant, lapona, reprezintă aspiraŃia spre lumină, soarele devenind simbol al cunoaşterii. De aceea părăseşte tărâmul polar, în care toŃi visează la “talerul scump de aur”. Nu-i place hibernarea, ci încearcă să iasă din umbră, care înseamnă şi mister, dar şi necunoaştere.

Cei doi se definesc prin relaŃia lor cu Soarele. Pentru Crypto, soarele “are pete”; nu vrea să se apropie de el, să-l cunoască. Încercarea de cunoaştere sfârşeşte tragic, îl otrăveşte, pentru că gândul e “pahar cu otravă” pentru cei incapabili de raŃiune. Crypto, cel ce zace în umbră, nu înŃelege aspiraŃia laponei, încercând să o oprească din drum: “Lasă-l, uită-l, Enigel / În somn fraged şi răcoare”. Ieşirea din propria existenŃă, încercarea de a-şi depăşi condiŃia – starea paradisiacă – sfârşesc tragic.

InvoluŃia către increat, deci chemarea de către rigă “spre răcoare” este de fapt o invitaŃie către preexistenŃă, simbolizată prin “somnul fraged”, ceea ce contravine normelor de existenŃă ale laponei. Ea este o fiinŃă solară, care aparŃine ciclului vital, iar viaŃa este, în comparaŃie cu chemarea lui Crypto, o chemare superioară, iniŃierea solară apărând o tentaŃie conştientă.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

5

Principiul solarităŃii, reprezentat prin Enigel, se opune celui inferior, demonologic, al lui Crypto. Înfruntarea dintre cei doi are, de fapt, o semnificaŃie simbolică: natura umană nu se poate degrada prin acceptarea unei existenŃe inferioare, deoarece cere o împlinire luminoasă.

Crypto este steril, simbolizând increatul, pe când Enigel, prin apartenenŃa sa la principiul solarităŃii, implică “făcutul”, evoluŃia. Crypto tinde spre uman, însă e respins de acesta, ceea ce reprezintă două tendinŃe de viaŃă, ce se resping prin inadecvare. Visul laponei nu vizează doar vitalul, ci şi afectul (“fântână în piept”), atribut absolut uman, care se poate amplifica doar la lumina solară. “Roata” este refracŃia Soarelui. La umbră nu cresc afecte, ci doar “carnea”, care este simbol al materiei vegetative, neîncercată de fiorii emoŃiei umane. Unilateralitatea stării de existenŃă a lui Crypto nu suportă experienŃa autodepăşirii (“La făptura mai firavă / Pahar e gândul cu otravă”); cugetul reprezentând de fapt o atitudine dilematică, nepermisă, care introduce sensul antinomic, otrava, prin voinŃa inferioară. Astfel, condiŃia iniŃială este anulată prin distrugere, aspiraŃia lui Crypto – nefirească – fiind pedepsită prin nuntirea cu “măsălariŃa-mireasă”. Din făptură paradisiacă, riga devine demonologic, sporind astfel regatul lui Hades, orice ieşire din echilibrul prestabilit fiind sancŃionată printr-un hybris. Astfel, Crypto este alungat spre regnul malign: “La măsălariŃa-mireasă / Să-i Ńie de împărăteasă”.

Soarele este tentaŃia ultimă şi, în acelaşi timp, al treilea cer al experienŃei poetice barbiene. Către soare se îndreaptă şi Enigel, plecând din “Ńări de gheaŃă”, unde se află “urgisită”. Mişcarea sa seamănă cu cea a banchizelor; ea parcurge un ciclu tradiŃional: din nordul îngheŃat al ideilor către sudul ideilor animate de sufletul-fântână.

Ca principiu masculin, care este în sine neroditor, Crypto vrea să-şi întindă imperiul şi asupra fecundităŃii solare; însă, de data aceasta, superioritatea revine principiului feminin, singurul capabil să reziste riscului solar.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com