Ciocnirea - comentariu

In poemul "Ciocnirea", din volumul "Totul" (1985), lumea, intrata in declin si dezagregare,

sugereaza o regresiune cosmogonica. Este reprezentativa pentru maniera in care poetul isi construieste

discursul liric, apeland la tehnici inedite, la un limbaj al concretului ce apropie atat de mult poezia de

proza.

Teme si motive ale poeziei "Ciocnirea "

• Degradarea tehnica a universului

• Distorsiunea elementelor universului real, provenita din aprinderea acestei "gauri negre",

declansata de tragerea firului de telefon din priza.

• Tema erotica, prezentata intr-un mod suprareal, prin apropierea caselor, combustia hainelor.

• Moartea, asociata sentimentului de dragoste. Cei doi iubiti devin artefacte in acest univers dominat de

obiectele tehnice, avand acelasi sfarsit.

Tema principala a poeziei poate fi considerata iubirea, contopirea celor doi indragostiti intr-o

singura fiinta, amintind de motivul androginului.

Titlul este frapant si denumeste metaforic momentul care anticipeaza comuniunea perfecta dintre

membrii cuplului, atingand perfectiunea.

Poemul este strucuturat in trei secvente poetice, prezenta eului liric fiind atestata de marcile

lexico-gramaticale de persoana I , definind astfel lirismul subiectiv cu tenta epica, in care

principala figura de stil este enumeratia.

In prima secventa, incipitul este o adresare directa catre iubita, pe care indragostitul ar fi dorit

sa o auda la telefon, dar aparatul murise, ba chiar “duhnea a formol” si, ca urmare incearca sa afle cauza

pentru care comunicarea este imposibila(„am desurubat capacul”). Poetul nu se multumeste sa

consemneze acest lucru, ci il detaliaza si il analizeaza ca pe un fenomen inedit.

Discursul liric debuteaza ex abrupto, cu litera mica, cu o referinta temporara vaga : „intr-un

tarziu”, ceea ce denota faptul ca dorinta de comunicare cu iubita este mult anterioara punerii ei in

practica. Relatia indragostitilor se afla in impas, comunicarea dintre ei se intrerupse si cel care reincearca

sa restabileasca legatura este eul liric,intr-un mod cat se poate de banal, prin fapte concrete, cu ajutorul

surubelnitei. Viermii, paienjenii si furnicile, vietati care populeaza spatiul imaginar, reprezinta degradarea

iremediabila a singurului mijloc de comunicare cu persoana iubita.

Asadar, pretextul declansator al unui irepresibil sentiment de dor este defectarea telefonului, semn

al unei maladii suspecte ce invadeaza lumea. Lumea, ajunsa in faza tehnicismului sufocant, intra intr-un

proces ireversibil de descompunere, in ciuda unei interventii reparatorii; organicul se razbuna pe lumea

tehnica.

Secventa a doua sugereaza ideea ca spatiul citadin al acestei „ciocniri” erotice este

Bucurestiul, insa imaginarul suprarealitatii domina de data aceasta concretul de la inceputul poeziei.

Contururile obiectelor se deformeaza, suprafetele se disipeaza si distantele se anuleaza, dinamizate de

elanul indragostitului, care trage de firul telefonului si apropie, astfel, doua cartiere departate din Capitala.

Tragerea firului de telefon apropie nu numai protagonistii, ci si cartierele in care locuiesc, intr-o

miscare colosala, halucinanta, sugerand, probabil, forta pe care o da iubirea indragostitului, puterea

acestui sentiment de a schimba lumea, de a produce rasturnari de neimaginat. Dorinta de comunicare

dintre indragostiti poate invinge orice obstacol, poate sfida legile logicii, poate recrea universul

inconjurator.

Enumeratia este figura de stil prin care sunt insirate grabit repere citadine destul de

cunoscute in Bucuresti si prin care se muta decorul suprarealist-ironic intr-o nota a concretului

cotidian, usor de recunoscut pentru oricne urmeaza aceeasi traiectorie : „statuia lui c.a.rosetti”, „foisorul

de foc”.

Reintalnirea exploxiva dintre cei doi iubiti se face cu un zgomot de sfarsit de lume:

"geamurile pleznira cu zgomot/ iar noi ne-am trezit fata-n fata”. Ciocnirea este un alt fel de metafora a

iubirii, a imbratisarii indragostitilor care, de aceasta data, nu se mai apropie cu teama si emotie unul de

celalalt, ci "se pulverizeaza" in imbratisare, devenind un tot care le anuleaza personalitatile : "si ne-am

apropiat din ce in ce mai mult/ pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele/ pulverizandu-ne hainele, pieile,

amestecandu-ne inima/ mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele,/ ciobindu-ne sira spinarii,

arzand".

In cea de-a treia secventa poetica impetuozitatea se stinge brusc, totul recade in banalul

cotidian cu imagini terne, statice, dupa ce ce indragostitii arsesera in flacara iubirii.

In finalul poemului, fervoarea erotica se transforma in cenusa, iar paianjenii isi tes din nou

panza, ca la inceputul poeziei, insa de data aceasta in pieptul indragostitilor, sugerand imposibilitatea

revenirii la sentimentul erotic. Apare mitul androginului intr-o varianta degradata, simbolurile

cenusii si paianjenului prefigurand si o morte a spiritului a spiritului, care nu mai poate renaste ca in mitul

pasarii Phoenix. Imaginea finala, anume „paienjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru”, face

referire la o tema literara consacrata: iubirea care eternizeaza spiritele. Cei doi – contopiti androginic

intr-o singura fiinta – trec impreuna chiar si pragul mortii.

Poemul ilustreaza, asadar, o criza erotica a cuplului, care traieste o ultima intalnire pasionala,

dupa care totul devine „cenusa”, ca semnificatie a arderii completa a sentimentului de dragoste.

Textul are o puternica tenta epica, iar procedeul pe care se bazeaza este cel al enumerarii, al

aglomerarii de obiecte intr-o graba a cuprinderii totale a realitatii in poezie. Nu mai putem vorbi, ca la

Arghezi, de o "estetica a uratului", ci de o adevarata estetica a "imediatului", a prezentului, a

cotidianului, a lui "aici" si "acum".

Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu, denotativ, procedeele artistice clasice lipsind cu

desavarsire. Abstractiunile, imaginile artistice sugestive, muzicalitatea, emotia cu care ne-a obisnuit

poezia de dragoste dintotdeauna lipsesc. Ceea ce frapeaza este dimensiunea fantastica ce-si face loc in

poezie. In planul realului se produce o "fisura" care deschide calea tuturor libertatilor poetului. Este o

dezlantuire romantica a imaginatiei care striveste totul, intr-un pact tacit si implicit cu cititorul, care

accepta jocul. Tot de romantism tine si starea de "ardere", de purificare pe care o genereaza iubirea,

luand aspectul unei adevarate explozii, al unui incendiu care nimiceste totul.

Expresivitatea textului poetic se defineste prin perfectul compus al verbelor, care

sugereaza faptul ca actiunea a avut loc si s-a finalizat, adica iubirea a existat, dar s-a stins brusc : „am

incercat”, „tras”, „am apropiat”.

Inceputul versurilor sau substantivelor proprii nu sunt scrise cu majuscula tocmai pentru a nu

focaliza atentia cititorului; poemul apare ca o insiruire de ganduri, accentul cazand pe actiune (prin

frecventa verbala).

Lirismul subiectiv se confirma atat prin adresarea directa si folosirea verbelor si

pronumelor de persoana a-II-a singular („sa-ti dau”, „casa ta”, „fereastra ta”), cat si prin prezenta

eului liric, argumentata de verbe si pronume la persoana I singular si plural („am incercat”, „am

desurubat”, „nostru”)

Lexicul poeziei se particularizeaza prin cuvinte si expresii colocviale, vocabularul fiind

prozaic, transferat din limbajul cotidian, conotativ. Locutiunile oralitatii si cuvintele cu sens

propriu constituie o alta caracteristica postmodernista a textului liric, prin care se demitizeaza

sentimentele, trairiile, viata („ne-am trezit fata-n fata”). La acestea se adauga utilizarea cuvintelor total

nepoetice, ingenios plasate intr-o lirica a cotidianului („formol”, „surubelnita” s.a.).

Prozodia este specifica postmodernismului : versurile inegale si versificatia se

caracterizeaza prin ingambament. Inovatia care accentueaza valenta postmodernista si defineste

particularitatea creatiei lui Mircea cartarescu este argumentata de faptul ca nu exista semne de

punctuatie si intreaga poezie este scrisa cu litera mica, numele proprii deasemenea („c.a.rosetti”,

„foisorul de foc”).

Biografismul si realismul poeziei lui Mircea cartarescu reusesc sa rascoleasca semnificatii

profunde, chiar in absenta metaforei si existenta prozaismului.

Poemul „Ciocnirea” se incadreaza „poeziei concretului”, a denotatiei, a realului, fiind

reprezentativa pentru lirica postmodernista.