Cine este întreprinzătorul şi ce "întreprinde" acesta?

[Studiul de faţă are la bază secţiunea 4.1 a cărţii „Economia de piaţă: fundamentele instituţionale ale

prosperităţii", 

coord. Cosmin Marinescu, Editura ASE, Bucureşti, 2007]

Studiul de faţă îşi propune să aducă o serie de lămuriri asupra întreprinzătorului, în

principal cu referire la locul central pe care îl deţine acesta în procesul demarării şi

conducerii oricărei activităţi antreprenoriale. Necesitatea unor asemenea clarificări se

justifică prin existenţa şi utilizarea, nu numai în limbajul economic, a unor interpretări

eronate sau incomplete cu privire la funcţia antreprenorială şi calitatea celui care o

desfăşoară. Astfel, prin întreprinzător vom înţelege proprietarul de capital care, motivat

de obţinerea de profit... investeşte şi îşi asumă riscurile aferente unui asemenea

demers. El acţionează în condiţiile pieţei şi este supus rigorilor procesului pieţei, ca

proces dinamic, dominat de competiţie şi supus permanent ajustărilor.

Pornind de la abordarea întreprinzătorului ca proprietar de capital se poate desprinde

uşor concluzia potrivit căreia antreprenoriatul nu poate exista în economia socialistă

datorită lipsei proprietăţii private care asigură stimulentul funcţionării activităţii

antreprenoriale şi oferă totodată imaginea succesului sau eşecului acesteia.

Întreprinzătorul în ştiinţa economică

Întreprinzătorul este „personajul" cheie în economia de piaţă. Activitatea antreprenorială

este cea care permite indivizilor să ţină pasul cu schimbările permanente ale condiţiilor

pieţei. În ciuda rolului său covârşitor în economie, întreprinzătorul şi activitatea

antreprenorială au fost adeseori neglijaţi de teoria economică, cu toate că termenul în

sine şi primele abordări asupra antreprenoriatului datează de mai bine de două sute de

ani[1].

Întreprinzătorul este, în general, recunoscut drept o persoană care îşi asumă riscul

desfăşurării unei afaceri în schimbul obţinerii de profit. Termenul de întreprinzător a fost

folosit pentru prima dată de Richard Cantillon (1697-1734). Potrivit acestuia,

întreprinzătorul achiziţionează de la lucrător serviciul factorului muncă sau produsele

rezultate din muncă pentru a le revinde, înainte ca potenţialii consumatori să dezvăluie

preţul pe care sunt dispuşi să îl plătească pentru acestea. Lucrătorii primesc un venit

sigur (cel puţin pe termen scurt), întreprinzătorul fiind cel care suportă riscul generat de

fluctuaţiile preţurilor de pe piaţa bunurilor de consum[2].

Abordarea iniţială a lui Cantillon este reluată şi îmbunătăţită de către economistul

american Frank Knight (1885-1972). Aceasta se remarcă prin distincţia pe care o face

între risc, împotriva căruia ne putem asigura şi incertitudine, care nu poate fi înlăturată.

Riscul are legătură cu evenimente repetabile a căror frecvenţă de manifestare este

relativ cunoscută din experienţa anterioară pe când incertitudinea se referă la

evenimente unice a căror manifestare poate fi doar subiectiv apreciată, cu o anumită

probabilitate.

Knight arată că întreprinzătorul poate îndepărta riscul precum firma de asigurări[3] dar,

în schimb, suportă inevitabil incertitudinea ce urmează unei decizii luate. Acceptă să

facă acest lucru mizând pe faptul că venitul obţinut ar putea să depăşească costurile

implicate de această decizie.

Joseph Schumpeter (1883 - 1950) subliniază rolul inovaţiei în abordarea activităţii

antreprenoriale, fără să precizeze ce este şi ce nu este inovaţie. Analiza sa plasează

economia în contextul unui echilibru general temporar şi se concentrează asupra pieţei

ca proces dinamic impulsionat de „distrugerea creatoare". În viziunea sa,

întreprinzătorul determină apariţia unor noi industrii, ceea ce conduce la schimbări

structurale majore în economie. Astfel, vechile industrii devin perimate şi nu se pot

opune procesului inovator. În acest mod este conturată, în viziunea lui Schumpeter,

relaţia dintre „distrugerea creatoare" - ca proces de piaţă generator de progres şi

întreprinzător - ca principal promotor al inovării.

Un punct de vedere opus celui prezentat anterior aparţine lui Israel Kirzner (1930 -).

Acesta susţine că întreprinzătorul este „responsabil" pentru starea de echilibru către

care tinde piaţa, ca o consecinţă a stimulării continue a descoperirilor antreprenoriale. În

viziunea sa, aceste descoperiri se referă la îndreptarea erorilor comise anterior de către

participanţii la tranzacţiile de pe piaţă (Kirzner, 1999:6), rolul întreprinzătorului fiind

acela de a avea în permanenţă atenţia concentrată pe descoperirea acestor erori,

pentru a putea profita prin înlăturarea lor.

Kirzner introduce conceptul de „întreprinzător pur", pe care îl atribuie speculantului,

care vizează în permanenţă oportunităţi de arbitraj. Speculantul descoperă că poate

obţine profit când cumpără la un preţ şi vinde la un preţ mai mare, în alt loc sau la alt

moment. Acest întreprinzător ar trebui să-şi finanţeze activitatea împrumutând bani de

la capitalist, adică de la individul care acumulează. Întreprinzătorul foloseşte banii

împrumutaţi după care îi rambursează creditorului împreună cu dobânda şi păstrează

pentru el „profitul antreprenorial pur", aşa cum îl numeşte Kirzner. Acest raţionament îl

determină pe reprezentantul Şcolii austriece de economie să considere, în mod eronat,

că întreprinzătorul nu trebuie să fie totodată şi proprietar, că nu trebuie să deţină

bunurile de capital necesare desfăşurării activităţii antreprenoriale atât timp cât le poate

împrumuta.

Deşi capitalistul are rolul decisiv în activitatea antreprenorială, Kirzner ţine să facă

distincţie între cei doi motivând că proprietarul capitalist nu trebuie să fie atent la

oportunităţile de profit. O altă concluzie la care ajunge acesta este că timpul nu

contează în activitatea antreprenorială pură, dominant în comportamentul

întreprinzătorului pur fiind arbitrajul, văzut de Kirzner ca trăsătura definitorie a

antreprenoriatului în economia de piaţă.

Kirzner demonstrează că inovaţia poate contribui la o alocare eficientă a resurselor

tocmai prin faptul că înlătură o stare de dezechilibru existentă anterior, acţiune din care

se nasc oportunităţile de profit sub forma exploatării erorilor neidentificate până

atunci[4]. Astfel, întreprinzătorii au găsit modalităţi mai bune de alocare a resurselor,

realizând un nivel mai înalt de coordonare între resursele existente, pe de o parte, şi

posibilităţile tehnologice şi preferinţele consumatorilor, pe de altă parte.

Un alt reprezentant al Şcolii austriece, Murray Rothbard (1926 - 1995), corectează cele

două viziuni, oferind o imagine a întreprinzătorului extrasă din realitatea economică

dominată de incertitudine şi de factorul timp, incompatibilă de la bun început cu ipoteza

echilibrului economic general[5]. Dacă pornim de la ipoteza echilibrului economic sau a

pieţelor eficiente, atunci trebuie să acceptăm inexistenţa oportunităţilor de profit care

determină asumarea riscului desfăşurării activităţii antreprenoriale întrucât „profiturile şi

pierderile dispar şi fiecare firmă descoperă că preţul de vânzare este egal cu costul de

producţie" (Rothbard, 1985:99). Deci nu putem vorbi despre întreprinzător, în sensul

kirznerian, întrucât nu există acel dezechilibru anterior, acele „erori", percepute drept

oportunităţile antreprenoriale.

Aceasta este concluzia logică ce rezultă cu privire la activitatea antreprenorială pornind

de la ipoteza echilibrului general. Ne-am putea imagina, ca o formă extremă a acestei

concluzii, că „şi o maimuţă legată la ochi poate îndeplini funcţiile întreprinzătorului

întrucât nu are nici o sarcină de dus la bun sfârşit" (Passour Jr, 1989:95). Toţi economiştii

care au scris despre antreprenoriat au fost de acord că nucleul activităţii antreprenoriale

îl reprezintă judecata, raţiunea, deci conştientizarea acţiunilor ce ar trebui întreprinse

(Casson, 1990). Or, dacă oamenii sunt perfect informaţi, ce nevoie mai este de judecată

şi raţiune? De ce ar deveni întreprinzătorul lui Kirzner conştient de presimţirea potrivit

căreia evoluţia viitoare a pieţei ar putea transforma acţiunea sa într-o activitate

profitabilă, metamorfozând astfel simpla bănuială într-o resursă a cunoaşterii.

În ciuda acestor deficienţe, numeroşi autori s-au grăbit să considere teoria lui Kirzner ca

definitorie pentru imaginea întreprinzătorului actual. Cu toate acestea, decorului în care

economistul britanic îşi plasează întreprinzătorul îi lipseşte un element pe care Mises îl

consideră esenţial: incertitudinea.

Ludwig von Mises consideră că întreprinzătorul este cel care suportă incertitudinea iar

piaţa îi asigură obţinerea de profit în măsura în care anticiparea evoluţiilor viitoare ale

acesteia este corectă, altfel va înregistra pierderi: „ca orice om care acţionează,

întreprinzătorul este întotdeauna un speculator. El se confruntă cu condiţiile incerte ale

viitorului. Succesul sau eşecul său depind de corectitudinea anticipărilor sale referitoare

la evenimente incerte" (Mises, 1966:289).

Întreprinzătorul se confruntă continuu cu incertitudinea. Să presupunem următorul

exemplu: un lucrător la căile ferate îşi pierde slujba din cauză că abilităţile sale nu mai

corespund solicitărilor actuale. În drum spre casă i se face sete şi, pentru a mai uita de

necazul pricinuit de concedierea neaşteptată, îşi propune să bea o bere. Constată cu

surprindere că în cartierul său nu este nici o berărie şi decide să folosească ultimii bani

pentru a acoperi această nişă de piaţă. Până acum, în exemplul prezentat, avem de-a

face cu un întreprinzător asemănător celui din abordarea kirzneriană. Fostul salariat

percepe o oportunitate de profit pe care alţii nu au sesizat-o până acum, ori au ignorat-

o, şi acţionează pentru exploatarea ei. Însă deosebirea esenţială constă tocmai în

calitatea de proprietar a acestuia. El trebuie să anticipeze costurile şi veniturile şi, dacă

nu o va face corect, va înregistra pierderi ce îi vor diminua proprietatea şi, în timp, el va

trebui să renunţe la afacere. Este posibil ca nevoia pentru serviciul oferit de berărie să

se reducă, poate mai înainte ca el să demareze afacerea, sau chiar să dispară sub

impactul modificării preferinţelor consumatorilor.

Proprietarul de capital: promotorul activităţii antreprenoriale

Opinia potrivit căreia întreprinzătorul nu riscă nimic în procesul antreprenorial al

acaparării oportunităţilor de profit[6] este incorectă. Dacă iniţiatorul activităţii

antreprenoriale nu îşi riscă proprietatea, înseamnă că nu poate înregistra nici profit, nici

pierderi în lupta cu incertitudinea, întrucât profitul nu este altceva decât creşterea

valorii capitalului proprietarului peste nivelul iniţial pe când pierderea reprezintă o

diminuare a acesteia (Rothbard, 1985:282). Speculantul cumpără bunurile mizând pe

creşterea preţurilor acestora deci sesizează o oportunitate de profit şi speră ca ideea

acestei achiziţii să se finalizeze prin creşterea valorii proprietăţii sale. Însă, pentru a

achiziţiona bunurile are el însuşi nevoie de bani. Presupunând că aceia sunt ultimii săi

bani, toată averea sa şi preţul bunurilor creşte, atunci profitul obţinut măreşte suma de

bani deţinută iniţial şi implicit averea proprietarului. Dimpotrivă, dacă preţurile scad sub

valoarea iniţială de achiziţie, speculantul va înregistra pierderi.

Descoperirea şi captarea oportunităţilor de profit creează o legătură organică,

funcţională, între angajarea de resurse şi asumarea riscurilor aferente alocării

proprietăţii. Această viziune asupra activităţii antreprenoriale aşează în centrul

analizei proprietarul de capital mizând pe argumentul că doar ideile nu pot exploata

oportunităţile de profit în lipsa proprietăţii asupra capitalului investit.

Este eronat să considerăm că întreprinzătorul nu trebuie să fie proprietar ci doar să fie

foarte atent la oportunităţi de profit. Această abordare simplistă a condus la apariţia

unor concluzii potrivit cărora a fi creativ este tot ce are nevoie un individ pentru a se

implica în activitatea antreprenorială. Iar stimularea creativităţii potenţează şi „spiritul

antreprenorial", prin faptul că indivizii vor putea genera mai multe inovaţii şi vor putea,

astfel, exploata tot mai multe oportunităţi de profit. În această concepţie, avem nevoie

de „laboratoare" în cadrul cărora tinerii cu potenţial creativ să fie învăţaţi să devină

întreprinzători de succes. Problema este că, prin natura sa, talentul antreprenorial nu

poate fi codificat în manuale, predat şi învăţat. Din nou, desconsiderarea incertitudinii îi

determină pe unii să creadă că deţin adevărate reţete ale antreprenoriatului de succes.

Pentru clarificarea rolului întreprinzătorului -

proprietar putem folosi următorul exemplu: un tânăr

creativ are o idee pe care o consideră a fi foarte

profitabilă, idee la care nimeni nu s-a mai gândit

anterior, însă nu are bani pentru punerea ei în

practică. În aceste condiţii, profitul pe care el l-a

întrevăzut nu va putea fi obţinut. Sigur, s-ar putea

argumenta că tânărul nu trebuie să deţină neapărat banii sau bunurile de capital ce vor

fi utilizate în scopul implementării ideii sale, întrucât alţi oameni care au banii necesari o

pot face în locul său. În acest sens putem considera două situaţii.

În prima situaţie, tânărul (T) poate vinde ideea sa unui proprietar de capital (K), pentru a

o pune în practică. K investeşte banii iar T primeşte suma de bani negociată cu

proprietarul de capital. În acest caz, K este cel care preia funcţia antreprenorială,

întrucât el îşi riscă proprietatea investind în afacere.

În a doua situaţie, T îşi poate finanţa propria afacere apelând la un bancher (C), care să

îl împrumute. Se consideră că T poate demara acum afacerea, din poziţia de proprietar,

pentru că materia primă achiziţionată, materialele necesare şi produsul destinat vânzării

îi aparţin, deşi sunt ipotecate către bancher. Creditorul este, la rândul său,

întreprinzător. Deşi venitul său este fix (dobânda plătită de T) acesta nu este cert. Este

posibil ca afacerea lui T să se dovedească falimentară ca urmare a nevalidării ideii sale

de către piaţă. În acest caz, creditorul îşi va pierde banii[7].

În concluzie, întreprinzătorul trebuie să deţină ceva, să fie şi proprietar de capital, el nu

poate fi doar un vizionar, un om a cărui capacitate de a anticipa evoluţiile viitoare ale

pieţei o depăşeşte pe a celorlalţi. Capitalistul care îşi riscă proprietatea sperând că piaţa

îl va recompensa cu profitul aşteptat este, din acest punct de vedere, promotorul

activităţii antreprenoriale care modelează structura producţiei în economia de piaţă.

Dar el nu poate face toate acestea în afara legilor pieţei, motiv pentru care este obligat,

este determinat, să îşi satisfacă în cel mai înalt grad consumatorii[8]. Întreprinzătorii

sunt, aşadar, proprietarii care decid în privinţa volumului şi direcţiilor de alocare a

resurselor, succesul sau eşecul lor depinzând de corectitudinea anticipărilor referitoare

la configuraţia viitoare a pieţei ce se află sub imperiul incertitudinii (Marinescu, 2004:

90).

Clarificarea noţiunii de întreprinzător ocupă locul central în teoria activităţii

antreprenoriale. Definirea superficială a activităţii antreprenoriale a indus în eroare mulţi

specialişti, făcându-i să vorbească despre un aşa-zis antreprenoriat politic, ce apare

atunci când, pe scena politică, politicienii vizează exploatarea unor oportunităţi de

profit... politic.

Trebuie menţionat de la început

faptul că profitul politic nu

poate fi nici pe departe

asociat profitului

monetarobţinut pe piaţă, prin

schimburi voluntare.

Dimpotrivă, cea mai întâlnită

modalitate de a obţine profit în

plan politic este aceea de a

transfera avuţie, coercitiv, de la

un grup la altul, utilizând

pârghia fiscalităţii cu scopul de a obţine sprijin politic. Desigur, un asemenea transfer

presupune anumite costuri care ţin de pierderea adeziunii grupului dezavantajat de

aceste decizii. În măsura în care pierderea este inferioară câştigului materializat în

voturi, atunci acţiunea politică se va dovedi una „profitabilă" (Holcombe, 2002: 147).

Consider însă că este eronat să se discute despre antreprenoriat politic, atât timp cât

activitatea antreprenorială se bazează pe proprietatea privată şi voluntariat în transferul

resurselor, pe când acţiunile politice au la bază constrângerea şi, implicit, proprietatea

altora. Aceasta desfiinţează posibilitatea ca acţiunile politice să fie incluse în categoria

activităţii antreprenoriale datorită, pe de o parte, coerciţiei în transferul resurselor -

beneficiile unor grupuri sunt asigurate pe seama pierderilor suportate de altele - iar pe

de altă parte, ca urmare a faptului că agenţia publică nu se supune legilor pieţei precum

firmele private, dispărând astfel instituţia falimentului dar şi posibilitatea măsurării

monetare a profitului.

În virtutea celor prezentate până acum, activitatea antreprenorială nu poate fi abordată

în afara proprietăţii private, a legilor pieţei şi a suveranităţii consumatorilor. De aici se

poate deduce că întreprinzătorul şi activitatea antreprenorială nu pot exista într-o

economie de comandă, centralizată. Dacă, prin absurd, ar fi astfel, atunci ar trebui să

renunţăm la a mai numi antreprenoriat tot ceea ce am descris până acum ca fiind o

activitate axată pe proprietatea privată, atentă la legile pieţei, supusă consumatorilor şi

al cărei mediu favorabil nu poate fi decât economia de piaţă. Explicaţia constă în

incompatibilitatea totală existentă între cele două tipuri de sisteme economice.

Economia socialistă cunoaşte un singur agent economic, statul, al cărui reprezentant,

birocratul guvernamental, nu depinde de consumator din punct de vedere financiar. Din

acest motiv, statul nu are nici un stimulent să facă din satisfacerea nevoilor

consumatorilor unul dintre obiectivele principale ale activităţii sale. Astfel, birocratul se

va putea concentra asupra scopului real al activităţii sale, acela de a mări cât mai mult

producţia, chiar peste plan, independent de nevoile consumatorilor.

Un alt motiv care face imposibilă asocierea între economia socialistă, bazată pe

proprietatea colectivă asupra factorilor de producţie, şi antreprenoriat este

imposibilitatea funcţionării mecanismului profitului şi falimentului în cazul primului tip de

economie. Validarea sau invalidarea alocării resurselor, ca determinante ale profitului şi

pierderii, presupun posibilitatea calculului economic. În lipsa proprietăţii private acesta

este imposibil de realizat. Prin urmare funcţionarea acestor mecanisme de validare sau

invalidare este posibilă doar în economia de piaţă.

„Master and Comander" sau relaţia întreprinzător - manager

Distincţia care trebuie realizată între manager, în calitate de coordonator al activităţii

antreprenoriale, şi întreprinzător, ca generator al activităţii antreprenoriale şi decident al

modului privind alocarea resurselor reprezintă un alt aspect pe care doreşte să îl

evidenţieze acest studiu. Necesitatea unui asemenea demers este justificată de

frecventele erori care apar în ceea ce priveşte identificarea, suprapunerea rolului celor

doi.

Astfel, în unele manuale de economie, întreprinzătorul şi managerul sunt trataţi ca fiind

una şi aceeaşi persoană, ceea ce este posibil doar dacă proprietarul de capital îşi asumă

şi rolul de a organiza şi coordona propria sa afacere. Reciproca nu este însă valabilă,

adică managerul nu va putea să se substituie proprietarului. Astfel de confuzii

minimizează rolul întreprinzătorului, acela de principal decident în privinţa oportunităţii

desfăşurării unei activităţi antreprenoriale şi alocării resurselor în acest sens, şi îl

accentuează nejustificat de mult pe acela al managerului.

O posibilă explicaţie a acestor confuzii poate fi găsită în insistenţa cu care economiştii

tratează modificările de ordin cantitativ - privite ca factor al creşterii economice - şi lipsa

de interes în legătură cu principalul element care a contribuit la schimbările de ordin

calitativ şi a netezit drumul către progresul economic. Este vorba despre abilitatea

întreprinzătorului de a antrena aceste schimbări în natura proceselor de producţie, fără

de care progresul economic nu ar fi avut loc.

În ciuda acestei evidenţe, teoria economică are tendinţa de a ignora semnificaţia

antreprenoriatului ca element central în demararea şi conducerea unei activităţi

economice, economiştii insistând mai mult pe abilităţile managerului de a obţine nivelul

optim de producţie cu minimum de cost. Acestea sunt privite ca factor esenţial al

reuşitei unei afaceri de ca şi cum afacerea ar fi apărut de la sine iar singurul lucru de

care mai are nevoie ar fi un manager priceput. În realitate nu ar putea fi vorba despre

manageri în absenţa unei afaceri, dar nici despre afaceri în lipsa întreprinzătorilor

suficient de abili pentru a sesiza oportunităţi de profit dar şi dispuşi să îşi asume riscurile

desfăşurării lor.

Explicaţia acestei abordări în cadrul căreia managerul este creditat ca deţinător al

abilităţilor antreprenoriale, o reprezintă ipoteza potrivit căreia firmele acţionează în

condiţii de echilibru economic general. Acestea au ca obiectiv maximizarea profitului

însă, la echilibru, valoarea acestuia tinde către zero, astfel încât managerii trebuie să

aleagă cea mai bună combinaţie de factori de producţie pentru a minimiza costurile.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei teorii presupunem o firmă ce desfăşoară o

activitate de producţie descrisă de funcţia de producţie Q = f(L , K), ceea ce înseamnă

că firma trebuie să achiziţioneze diferite cantităţi de muncă şi capital pentru a produce

bunuri şi servicii. În aceste condiţii singurul lucru pe care trebuie să îl facă firma este să

angajeze forţă de muncă şi să cumpere capital până la nivelul la care raportul

productivităţilor marginale ale factorilor este egal cu cel al preţurilor.

Se consideră că această sarcină revine managerului sau producătorului care trebuie să

aleagă combinaţia potrivită de factori de producţie astfel încât să asigure utilizarea lor la

un nivel de productivitate cât mai ridicat. Dar, producătorul este întreprinzătorul, este

proprietarul de capital care alocă resurse mizând pe obţinerea unui profit care nu este

deloc atât de sigur precum, în mod eronat, se poate deduce din calculul unor funcţii. Nu

trebuie însă pierdut din vedere faptul că managerul nu poate lua deciziile de unul singur,

întrucât implică resursele private ale proprietarului de capital sau grupului de

proprietari.

Rolul principal îl deţine întreprinzătorul. În lipsa acestuia nu poate fi vorba despre

producţie şi nici despre producătorul a cărui teorie este analizată, din păcate, într-un

mod cât se poate de impersonal. El este cel care decide domeniile de activitate în care

îşi direcţionează capitalul şi cât capital să aloce, precum şi oportunitatea extinderii sau

restrângerii afacerii. Prin urmare deciziile întreprinzătorului au un caracter subiectiv, cu

toate că soluţiile oferite prin calcule pe baza funcţiei de producţie se pretind a fi

obiective. Volumul resurselor alocate depind de abilităţile antreprenoriale, diferite de la

caz la caz, dar şi capacitatea întreprinzătorului de a-şi asuma riscul demarării unei

afaceri. Aceste decizii nu îl implică în nici un fel pe manager, rolul acestuia fiind acela de

a aduna informaţii de la experţi cu privire la evoluţiile dintr-un domeniu sau altul[9].

Aşadar, funcţia managerială apare ca subordonată celei antreprenoriale (Mises,

1966:303).

Întreprinzătorul poate angaja persoane ale căror abilităţi le recomandă pentru prestarea

unor sarcini specifice în cadrul firmei, inclusiv manageri care să îi conducă afacerile. Mai

mult, o parte din atribuţiile managerului îi pot fi delegate de către întreprinzător dar

aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că activitatea managerială este similară celei

antreprenoriale. Delegarea acestor atribuţii poate constitui unul dintre motivele

metamorfozei miraculoase care transformă, peste noapte, managerul - salariat al

proprietarului afacerii - în întreprinzător, dar şi al confuziei cu privire la rolul celor doi.

Este adevărat că managerul poate fi remunerat cu o anumită parte din profit, fapt menit

să îl stimuleze, dar aceasta nu înseamnă că managerul îşi implică în vreun fel averea

sau că suportă riscul pierderii profitului promis pentru simplul motiv că nu îl deţine încă.

De asemenea el nu participă la pierderile antreprenoriale, acestea fiind suportate de

către întreprinzător. Nu se poate spune că managerul a înregistrat pierderi sub forma

diminuării valorii proprietăţii sale pentru că afacerea a eşuat[10].

Din cauza confuziei despre care am vorbit au apărut adevărate „reţete" menite să

asigure succesul în afaceri. Acestea sunt prezentate în cadrul unor cursuri specializate

de „educaţie antreprenorială"[11] sau domină discursurile unor oameni de afaceri

renumiţi care nu mai contenesc să vorbească despre succesul firmelor pe care le conduc

în calitate de... manageri. Deşi astfel de iniţiative sunt foarte apreciate ele nu reuşesc să

atingă obiectivul esenţial al activităţii antreprenoriale: identificarea oportunităţilor de

profit (Kourislky, 1995:12). Studenţii sau persoanele care participă la asemenea cursuri

sau dezbateri sunt de fapt stimulaţi şi pregătiţi pentru a conduce o afacere deja

existentă şi nu pentru a genera o afacere, această sarcină revenind întreprinzătorului.

 

Bibliografie:

1. Casson, M., Entrepreneurship, The Concise Encyclopedia of Economics, www.econlib.org., 1990;

2. Ebeling, R.M., Israel M. Kirzner and the Austrian Theory of Competition and Entrepreneurship, 2001;

3. Gunning, J., Israel Kirzner's Entrepreneurship, Feng Chia University, Taiwan, 2004;4. Holcombe, R., Political Entrepreneurship and the Democratic Allocation of

Economic Resources, 15:2/3, 143-159 The Review of Austrian Economics, Kluwer Academic Publishers, 2002.

5. Kirzner, I., Producer, Entrepreneur and the Right to Property, Reason Papers, 2005;

6. Kirzner, I., Creativity and/or Allertness: A Reconsideration of the Schumpeterian Entrepreneur, Review of Austrian Economics, 11:5 - 17, Kluwer Academic Publishers, 1999;

7. Kouratko, D. F., „Entrepreneurship Education: Emerging Trends and Challenges for the 21st Century", College of Business, Ball State University, 2005;

8. Kourilsky, M., "Entrepreneurship Education:Opportunity in Search of Curriculum", Business Education Forum, October 1995;

9. Marinescu C., Economie Instituţională - note de curs şi aplicaţii, Editura ASE, Bucureşti, 2004;

10.Mises, Ludwig von, Human Action, Scholar's Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

11.Passour Jr., E.C., The Efficient - Markets Hypothesis and Entrepreneurship, Review of Austrian Economics, vol. 3, no. 1, 1989;

12.Rothbard, M., Breaking Out of the Walrasian Box: The Case of Schumpeter and Hansen, Journal of Austrian Economics, 1985;

13.Rothbard, M., Professor Hébert on Entrepreneurship, The Journal of Libertarian Studies, Vol. VII, No. 2, 1985;

14.Rothbard, M., Man, Economy and State, Scholar's Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

 

[1] Explicaţiile sunt multiple însă iată că în prezent, este tot mai des recunoscut rolul

întreprinzătorului ca factor esenţial în atingerea progresului economic, ceea ce

reprezintă un punct de vedere total opus teoriilor de sorginte postkeynesistă de după cel

de-al doilea război mondial care considerau ajutoarele externe şi planificarea

guvernamentală ca fiind determinantele dezvoltării economice.

[2] În esenţă, întreprinzătorul lui Cantillon deţine produse pe care le-a achiziţionat la

preţuri certe şi vrea să le vândă pe piaţă, asumându-şi riscul implicat de aceste

tranzacţii de vreme ce preţurile de vânzare sunt incerte.

[3] Ludwig von Mises arată însă că este imposibilă înlăturarea riscului prin asigurare.

Principiul asigurării, potrivit lui Knight, are la bază „clase de cazuri similare". Mai exact,

un număr de firme sau indivizi care se simt ameninţaţi de un anumit risc, de exemplu

riscul de incendiu, constituie o asemenea clasă. Nici una dintre firme nu ştie exact dacă

va avea loc sau nu un incendiu peste un an. Dar se ştie că zece dintre ele suferă anual

din cauza incendiilor. Astfel, firmele vor fi de acord să se asigure împotriva riscului

plătind fiecare o primă de asigurare care va reveni firmelor ce vor avea probleme din

cauza incendiilor. Mises distinge între „probabilitatea de clasă", care cuprinde un set de

evenimente ale căror caracteristici le includ în acea clasă dar nu oferă informaţii despre

manifestarea unui anumit eveniment, şi „probabilitatea de caz", care se referă la

evenimente incerte împotriva cărora nu este posibilă asigurarea, datorită caracterului lor

unic şi pentru că nu pot fi evaluate obiectiv (costurile viitoare, cererea) fiind apreciate

diferit de la un întreprinzător la altul.

[4] Pentru exemplificare se poate face referire la efectul pe care l-a generat apariţia

automobilului care a înlocuit în mod brutal industria trăsurilor trase de cai (Kirzner, op.

cit., p. 15). Practic, peste noapte, investitorii din acest ultim domeniu de activitate au

înregistrat pierderi covârşitoare iar lucrătorii au constatat că abilităţile lor nu mai sunt

solicitate de piaţă. În ciuda „distrugerilor" provocate de această inovaţie este de

remarcat rolul său „coordonator". Industria trăsurilor trase de cai se afla într-un

dezechilibru semnificativ înainte de apariţia automobilului, motivele fiind costurile

ridicate, inconvenientele din timpul călătoriei dar şi durata lungă de timp a transportului

cu trăsura. În aceste condiţii, apariţia automobilului a reprezentat un pas înainte pentru

cei care au investit în această industrie, piaţa răsplătindu-i cu profituri consistente. La

rândul lor consumatorii au avut de câştigat prin faptul că au putut beneficia de transport

comod, rapid şi la costuri mai reduse.

[5] Într-adevăr, dacă fiecare agent economic ce acţionează pe piaţă este perfect

informat asupra prezentului şi viitorului, atunci incertitudinea, universal valabilă în

lumea reală, nu îşi mai găseşte locul în analiza economică. Acesta este şi motivul pentru

care problema întreprinzătorului şi a activităţii antreprenoriale a fost foarte puţin

analizată în abordările economiştilor neoclasici.

[6] Kirzner afirmă că nu este nevoie ca întreprinzătorul să deţină bunuri de capital la

momentul demarării activităţii antreprenoriale, singura sa „avere" implicată în acest

proces fiind atenţia sporită la oportunităţi de profit şi abilitatea de a le fructifica.

[7] S-ar părea că T nu riscă piardă bani pentru că aceştia oricum nu îi aparţineau de

fapt, fiind împrumutaţi de la C. Nu este deloc aşa, pentru că T a cumpărat bunuri cu acei

bani, este proprietarul lor şi suportă riscul de le pierde dacă afacerea nu este profitabilă.

Este adevărat că dacă intră în faliment nu îi va fi mai rău decât la început când deţinea

numai ideea dar cu siguranţă va avea mai puţini bani decât atunci când era proprietarul

afacerii. Rămâne însă de stabilit în ce măsură T va putea obţine un credit fără a avea

nici o proprietate cu care să garanteze. Chiar şi în situaţia în care T doreşte să-şi

protejeze ideea, prin înregistrarea sa legală, el are nevoie de capital, adică de resursele

necesare obţinerii acelui brevet.

[8] Aşa cum arată Ludwig von Mises ("Acţiunea umană"), profiturile antreprenoriale

depind de aprobarea conduitei întreprinzătorilor de către consumatori. Astfel, reacţia

consumatorilor la eforturile antreprenoriale constituie unica modalitate de a separa

profiturile de pierderi.

[9] O firmă nu poate rezista pe piaţă pentru foarte mult timp doar minimizând costurile

şi eliminând risipa, indiferent cât de bun ar fi managementul său. Trebuie să îşi

îmbunătăţească permanent metodele de producţie şi produsele. Acest lucru este posibil

numai în condiţiile unei activităţi antreprenoriale de succes. Progresul economic este

rezultatul competiţiei între firme iar abilităţile antreprenoriale sunt mijloacele de a

rezista într-o concurenţă tot mai acerbă.

[10]Unii autori includ şi lucrătorii în categoria întreprinzătorilor, pornind de la abordarea

că întreprinzători sunt toţi cei care se confruntă cu incertitudinea. De vreme ce lucrătorii

trebuie să facă faţă nesiguranţei cu privire la alegerea sau schimbarea locului de muncă,

se consideră ca făcând parte la rândul lor din această categorie. Rothbard arată, însă, că

în timp ce proprietarii sunt expuşi riscului pierderii proprietăţii, angajaţii nu pot pierde

nimic din ceea ce deja aveau, ci doar din ceea ce ar fi putut avea; aceasta nu se poate

chema, totuşi, „pierdere". Dacă cineva aştepta să primească un premiu şi nu îl mai

primeşte, nu înseamnă că persoana respectivă a pierdut ceva din proprietatea sa.

[11]Ideea potrivit căreia antreprenoriatul poate fi învăţat şi, implicit, predat este tot mai

larg răspândită. Din această cauză, numărul colegiilor şi universităţilor din SUA care au

introdus în programele lor cursuri de antreprenoriat a crescut de la câteva, în anii '70, la

1600 în 2003 (Kuratko, 2004:11).