Informație adăugată, în baza întrebărilor pentru testul de evaluare

1. Introducere în studiul Paleografie româno-chirilică

1.1. Paleografia româno-chirilică. Definiție. Terminologie, metodologie.

1.2. Legătura paleografiei cu alte discipline auxiliare.

1.3. Preocupări de teoria scrierii româno-chirilice

2. Originea alfabetului chirilic și răspândirea lui la români.

2.1. Noțiunea de scriere, origine și evoluție

2.2. Activitatea lui Chiril și Metodiu

2.3. Scrierea glagolitică

2.4. Urmașii marilor cărturari din Salonic

2.5. Alfabetul chirilic. Însemnătatea apariției noii scrieri

2.6. Începuturile grafiei slave în spațiul românesc

3. Scrierea slavo-română.

3.1. Evoluția scrierii slavo-române în Țările Române.

3.2. Trăsăturile scrierii slavo-române.

4. Începuturile și biruința scrisului în limba română

4.1. Începuturile scrisului în limba română în istoriografie

25.09.2014

Începutul scrisului în limba română reprezintă unul dintre cele mai importante fenomene

din istoria culturii românești în Evul Mediu. În istoriografia română se mai poartă o aprigă

discuție ce vizează împrejurările și cauzele care au condus la realizarea primelor texte românești.

În linii mari, opțiunile exprimate ce vizează problema respectivă sunt divizate în 4

categorii.

1

1. Teoria husită. Iorga susținea că reforma lui Ian Hus, din Boemia a influențat

proclamarea limbii vorbite de poporul român în biserică în condițiile în care primele texte-

traduceri în limba română au fost localizate în Maramureș, regiune românească, cea mai

apropiată de Boemia.

2. Alt concept – influența catolică asupra începutului scrisului românesc, idee susținută de

Nicolae Bărbulescu care încearcă să argumenteze că propaganda catolică între români a fost mult

mai îndelungată, admițând chiar apariția de cărți bisericești în limba vorbită de popor.

3. Al treilea concept aparține lui O. Densușeanu și Al. Rosetti. Reieșind din faptul că

primele texte rotacizante se datează după anul 1530, ei evocă influența reformată (luterană) –

reforma sașilor din Transilvania – care deduc influența direct asupra tipăriturilor coresiene.

4. Alți autor invocă influența calvină precum și a patriarhilor de la Constantinopol sau a

bogomilismului, care vine din Est, în explicarea acestui fenomen.

Aceste teorii care susțineau influențe străine în nașterea și dezvoltarea unui fenomen de

cultură românesc li s-au opus teoriile originii autohtone (curentul național), datorate lui M.

Șeanșan, Tudor Palade, P. P. Panaitescu. Începutul scrisului în limba română, astfel, este un

fenomen intern, după părerea susnumiților, are loc în interiorul culturii românești, fără a avea o

influență din afară. Istoricul Panaitescu, în unul din ultimele studii speciale, închinate acestei

probleme insistă să descifreze resorturile economico-sociale și politico-culturale ale societății

românești care au determinat acest fenomen cultural.

4.2. Primele texte în limba română cu chirilice

Primele texte în limba română cu chirilice. Despre texte scrise, redactate în limba

română avem mențiuni mai vechi, încă din secolul al XV-lea și aceste mențiuni se referă la textul

impur al unor tratate cu țările vecine, redactate în prealabil în formă românească, care însă nu s-

au păstrat. Astfel, cea mai veche mențiune despre existența scrisului în limba română pare a fi

informația din manualul „Despre scriere” (scris în sârbă) al cărturarului sârb Constantin

Kostenețki, datat în jurul anului 1420. În anul 1485, Ștefan cel Mare a îndeplinit actul de

închinare de la Colomeea față de regele Poloniei. Acest tratat încheiat între cei doi suverani a

avut la bază și un text românesc, după cum rezultă din însemnarea de pe exemplarul latin. O notă

spune că acest act a fost tradus din românește în latinește dar regele a primit exemplarul scris în

slavonește. Un curent mai larg românesc în favoarea scrierii unor texte în limba română se

formează la sf. sec XV-începutul sec XVI. Cele dintâi texte reprezentau traduceri de cărți

2

bisericești pentru uzul serviciului de cult în biserica românească și au fost localizate după

particularitățile fonetice în nordul Transilvaniei, în Maramureș. Ele s-au păstrat doar în copii,

făcute mai târziu. Astfel, atingerea momentului în care limba română devine una scrisă a fost

pregătită de însăși evoluția internă a limbii care cerea la etapa atinsă exprimarea ei în scris,

generată de evoluția societății românești. Cauzele:

1. Apariția unor pături sociale mijlocii în rândurile populației care nu se puteau ridica

până la însușirea unei limbi culte slave sau latine

2. Se formează un curent în biserică pentru oficierea serviciului în limba poporului.

Primele texte care s-au scris în limba română ar fi trebuit să fie acte, texte private care

reieșeau din necesitățile zilnice, iar mai târziu au fost scrise texte literare. În primele

decenii ale secolului al XVI-lea, asemenea texte scrise în limba română circulau în speță

între românii din Transilvania. Tot în această perioadă, tot mai evident se observă

înlocuirea limbii slavă de către limba română în procesul slujbelor bisericești. Fenomenul

este unul general european, când și alte popoare tocmai în momentul respectiv treceau la

înlocuirea unor limbi de cultură străină în limba poporului în care moment se încadrează și

fenomenul de cultură românească. Reieșind din cele expuse, se poate susține că scrisul în

limba română este un fenomen în primul rând intern, însă nu trebuie de negat nici factorul

extern – evoluția generală a societății europene. Cercetările lingvistice au apreciat că cele

mai vechi texte scrise în limba român care s-au păstrat până în zilele noastre după

scrisoarea lui Neacșu 1521 sunt traduceri de cărți bisericești după cele slavonești denumite:

1. Codicele voronețean

2. Psaltirea scheiană și

3. Psaltirea Hurmuzachi

4.3. Cele dintâi tipărituri româno-chirilice

Primele cărți socotite a se fi tipărit (în slavă) în spațiul românesc sunt datate cu anii 1508,

1510, 1512. Cu toate acestea, apariția tiparului la acea dată denotă prefaceri substanțiale de ordin

cultural la români care au avut un impact important asupra evoluției scrisului în limba română.

După mijlocul sec. XVI, introducerea scrierii în l. română, cunoaște epoca tipăriturilor coresiene.

Corese a activat în perioada 1547-1582. Aici s-au tipărit 35 de cărți pt biserica română, dintre

care 23 în slavă, 3 în slavo-română, și 9 în l. română. Prin urmare, tipografia lui Coresie avea

menirea să satisfacă nevoia de cărți bisericești în cele 3 principate. Tipărirea de cărți în limba

3

română la mijlocul veacului XVI, este departe de a fi un fenomen izolat și ea trebuie studiată ca

fiind rezultatul mișcării culturale din societatea românească.

4.4. Biruința scrisului în limba română

La sf. sec XVI și începutul celui următor, răspândirea scrisului în limba română, duce la

înmulțirea textelor româno-chrilice, scrisul cuprinde tot mai multe pături sociale, în cancelariile

domnești se fac eforturi pentru redactarea în limba română a formularelor, actelor diplomatice.

Totodată, scrierea slavonă a continuat să se mențină în cancelaria de stat și biserică pe parcursul

secolului al XVII-lea, de asemenea actele de proprietate erau redactate în slavonă. Poruncile

domnești, în schimb, adresate unor pături sociale erau scrise în limba română. În 1688, la

București se tipărește Biblia în limba română.

După mijlocul secolului al XVII-lea, cu toată reacția slavonă și grecească, scrisul în limba

română practic învinge definitiv. Complet se trece la scrisul cu grafie latină în 1859.

Teoria scrierii româno-chirilice. Cele dintâi preocupări de teoria scrierii româno-chirilice

sunt aproape tot atât de vechi ca cele dintâi redactări de acte în limba română, cu chirilice, din

cancelaria domnească. Cei dintâi paleografi la noi sunt specialiștii din cancelariile domnești.

Biruința scrisului în limba română a constituit cel mai important fenomen cultural la români în

evul mediu. În prima jum a sec XVII, cancelaria domnească munteană și moldoveană face

eforturi substanțiale care se vor încununa de succes în vederea definirii unui formular diplomatic

al hrisoavelor în limba română. Deși părțile de incipit și finit mai rețin formular slavon, înăuntru,

începând cu sec XVII, textul este în limba română. Studiul teoretic al grafiei chirilice românești

înregistrează în asemenea împrejurări o nouă etapă. De la cercetarea de până acum a grafiei unui

act, în vederea stabilirii veridicității acestuia, la sfârșitul secolului al XVII-lea se atinge stadiul

unor cărți speciale de teorie a scrierii deocamdată realizată prin așa-numitele bucoavne. În 1699

se tipărește la Alba Iulia bucoavna românească – un manual destinat ușurării învățăturii scris-

cititului chirilic-românesc. Unele elemente teoretice, privind scrierea chirilică românească se

găsesc apoi în lucrarea savantului moldovean Dimitrie Cantemir „Descripto Moldavia”, editată

la 1715, în care se fac referiri și asupra evoluției scrisului la români. În 1757 a fost terminată

gramatica brașoveanului Dimitrie Eustatievici care se ridică prin elementele de teoria scrierii

deasupra bucoavnelor. Încă în 1667, Staicu din Târgoviște încearcă să facă traducerea în limba

română a unor părți din gramatica slavonă a lui Melentie Smotrițki. În jurul anului 1770 se

întocmește în Țara Moldovei „gramatica rumânească” de către ieromonahul Macarie

Dragomirneanul. Între anii 1804-1844, la seminarul din Socola se predă de către dascălul Ioan

Alboteanu, primul curs de gramatica limbii române din istoria culturii românești. Primul manual

4

de caligrafie chirilică-românească a apărut în 1779 la Karlovăț, scos de Zaharia Orfelin

„slavenskaia i valahiiskaia kaligrafia”. În 1784 apare la Viena „ortografie sau scrisoare dreaptă,

manual destinat școlilor românești”. La sf. sec XVIII se remarcă activitatea Școlii Ardelene. În

1779 Samuil Micu publică cartea de rugăciuni în grafie latină.

5. Elemetele constitutive ale scrierii româno-chirilice

1. Alfabetul chirilic și evoluția lui

2. Semnele diacritice

3. Sistemele auxiliare ale scrierii. Prescurtările

4. Metodele de prescurtare

5. Slovele cifre

6. Criptogramele

Alfabetul chirilic întrebuințat în scrierea română începând cu sec XVI era compus din 43

de semne, păstrând denumirile din slavonă, de unde au fost împrumutate. Multe din semnele

alfabetului chirilic românesc nu erau necesare, unele fiindcă au fost păstrate, au stârnit mai multă

confuzie în exprimarea grafică a vocalelor românești. Astfel, pentru unele sunete au existat 2 sau

3 semne grafice fără a le corespunde și o valoare fonetică diferențiată. În mod obișnuit semnele

alfabetului chirilic s-au numit slove iar ale alfabetului latin – litere. Această diferențiere a fost

păstrată pe parcursul întregului Ev Mediu. Semnele chirilice mari (Capitalele, majusculele) s-au

numit în sec XVII glavizne dar și chefalice în secolul al XVII-lea, iar slovele mici (capităluțele

sau glavizinioare). Semnele de rând mici s-au numit minuscule. Ordinea în linii mari este cea din

alfabetul grecesc. După originea slovelor din alfabetul chirilic distingem următoarele categorii:

1. Slove identice cu litere din alfabetul latin

2. Slove identice cu semnele alfabetului grecesc

3. Slove aflate în alfabetul latin dar cu o altă valoare decât în cel chirilic

4. Celelalte slove din alfabetul chirilic sunt semne specifice caracteristice scrierii

chirilice

09.10.2014

În paleografia româno-chirilică există slove sau grupuri de slove care au valori fonetice

diferite

când se dublează consoana г (гг) se pronunță ng.

Când avem combinația гк, se pronunță doar G;

5

Ау = av sau af sau au

Еу = ev sau ef

Y = i. Exemplu: Мо

Valorile mai sus aratate sunt caracteristice paleografiei greceșt. În paliografia chirilică

românească există:

1. Vocale duble, exemplu: paace (aa se citește doar a); repoosat (se citește reposat)

2. Dublarea consoanelor: BB (cu valoarea fonetică de V) – în cazul Moldavvia;

HH (cu valoarea fonetică de N) – Anna

În anumite cazuri, aceste vocale și consoane duble au avut și o valoare fonetică, nu

numai una grafică. Deci, în alfabetul chirilic există sunete cărora le corespunde o

singură valoare grafică. Pe lângă aceste sunete care sunt cele mai numeroase,

alfabetul chirilic cunoaște semne polifonice, adică un semn desemna mai multe

suntete.

10.10.2014

Există semne grafice cărora le corespund mai multe sunete. Exemplu, semnul care

seamănă cu semnul tare (numită er) poate fi pronunțată ca a, u, i

Simbolul care seamănă cu semnul moale, numit eri, de asemenea se pronunța că u,

a, i

Y (numit ijița) poate fi pronunțat ca i, u, f, v

Uncerc cu o liniuță văluroasă pe mijloc, orizontală, numit fita, = f, ft, t, v

Semnul ca o săgeată în sus (numit inio) = în, î

Există și sunete poligrafice. Un sunet are mai multe caracteristici grafice

Sunetul i poate fi scris ca i, ca N invers sau ca y

Sunetul O – O, W (rotunjit, omega)

Sunetul V = y , fita

Sunetul U = uciu, y, oy

6

Î = î și î rusesc

Ia = iusi mare (ca iu rusesc) și ius mic

Există semne pentru grupuri de slove. De exemplu

Semnul șa (ca o furcă cu 3 coarne dreptunghiulare în sus) = șt

Psi (ca o furcă cu 3 coarne triunghiulare în sus) = ps

Ksi (ca un z rusesc) = cs

În texte vom întâlni și semne care nu sunt din alfabet, ci sunt convenționale.

2. Semnele diacritice.

Semnelor din alfabet li se adaugă semnele diacritice. Scrierea chirilică românească

a întrebuințat anumite semne care modificau înfățișarea grafică a slovei dar și

valoarea fonetică a sunetului pe care îl exprimau. Aceste semne erau așezate

deasupra slovelor, deci, erau suprascrise, numindu-se prozodii, ceea ce ar însemna

echivalent la accent. Aceste semne s-au folosit până către sf. sec XVI:

1. Vrahia

2. Ericul

3. Paericul

4. Spirit.

Există spiritul lin. El era numit psili și arăta ca o virgulă. Mai exista și spiritul

aspru, numit dasia și avea forma unei virgule întoarse. Toate se puneau

deasupra literei. Spiritele se aplicau pe vocalele inițiale ale unui cuvânt și, de

obicei, nu primeau deasupra lor nici un alt semn. Cel mai des era folosit spiritul

lin care, cu timpul, se generalizează și îl înlocuiește pe cel aspru, chiar și pe

vocalele pe care se mai putea întâlni (N invers, o și Y) în cazul în care vocala

inițială primește și un accent, spiritul se așeza la stânga accentului sau înaintea

lui. Spiritul aspru îl întâlnim în anumite texte vechi pe consoana inițială (p –

citit ca r). În textele din secolul al XVI-lea, prezența spiritelor pe slovele inițiale

ale literelor marchează începutul, respectiv sfârșitul unui cuvânt.

7

Accentele, împreună cu spiritele sau independent de ele se întâlnesc 2 feluri de

accente:

a) accentul ascuțit – se numea oxia

b) accentul grav – se numea varia

Spre deosebire de spirite, accentele au funcții fonetice reale. Accentul ascuțit

arată ridicarea tonului și poate fi utilizat pe orice silabă afară de ultima care în

caz dacă este accentuată, se folosea accentul grav. Accentul grav, în mod

frecvent se pune pe monosilabe, denotând și în acest caz influența paleografiei

grecești. Forma scrierii accentului ascuțit, de multe ori sunt două linii paralele,

semn care a fost denumit chendimă. Accentul ascuțit e pus uneori pe o slovă

suprascrisă dar nu pentru a marca accentuarea acesteia, fiindcă slova

suprascrisă nu se accentua ci pentru a arăta accentuarea unei anterioare din

rândul scris.

Vrahia – arată ca o căciuliță de la ă. Aceasta marchează scurtarea unei vocale

Ericul ( arată ca un scaun cu spătarul pe stânga și fără piciorul din stânga) este

un semn analfabetic care îl înlocuiește pe eri (semnul moale) în interiorul unui

cuvânt, atunci când eri nu este accentuat și nu are nicio valoare fonetică în

limba română

Paericul, (arată ca un 4 scris de mână) după D. Cantemir: „semn gramaticesc

carele se însemnează deasupra oricărei soglasnici (consoane), la sfârșitul

cuvântului, arătând lepădarea slovei acesteia de eri”. În paleografia slavă, acest

semn vocaliza consoana.

3. Prescurtările. Metodele de prescurtare.

Și în paleografia slavo-română și în cea româno-chirilică erau cuvinte care datorită prezenței

numeroase a acestora se prescurtau. Prescurtare era marcată de un semn special, orizontal, pus

deasupra cuvântului, numit titla. (titulo, din greacă = a prescurta). Necesitatea prescurtării:

1. Economie de spațiu

2. Economie de efort

8

Primele cuvinte prescurtate erau cele ce vizau entitățile teologice, cultul și administrația

bisericească, care au fost numite nomina sacra (nume sfinte). Prin prescurtarea cuvintelor

„sfinte” biserica încerca să dea textului o înfățișare misterioasă, criptografică, foarte greu de

înțeles. De obicei erau prescurtate substantivele, adjective, mai puțin verbele și alte categorii de

cuvinte.

Metode de prescurtare:

1. Prescurtarea prin siglă. Exemplu, B (rusesc cu titlă deasupra) = bani

2. Siglă dublă (Gg tot în rusă) = gheorghe

3. Prescurtarea prin contracție. Asupra cuvântului se exercită o acțiune de comprimare,

extremitățile cuvântului rămân întregi, iar una sau mai multe litere sunt excluse. E vorba

de obicei de vocale și cuvinte scurte

De exemplu ПЛ = Pol

4. Prescurtarea prin suspensie (trunchiere) Aceasta de obicei se folose;te la titulurile de

boieri, funcții, denumirea lunilor, județelor, monedelor, etc

Exemplu: ИС= ispravnic

5. Prescurtarea prin slove suprascrise. Aceasta este cel mai des utilizată. Cel mai des se

supriau consoanele, iar unele consoane nu rimesc titlă: M, 3 și T.

6. Suprascrierea mixtă – este o prescurtare prin metoda suprascrierii îmbinată cu alte

metode de prescurtare prin care se eliminau mai multe slove:

a) suprascrierea prin contracție

b) suprascrierea însoțită de suspensie

c) suprascrierea însoțită de contracție și suspensie

7. Prescurtare prin îmbinare – este o metodă de prescurtare prin care 2 sau mai multe semne

sunt astfel așternute pe materialul de scris încât cea de a doua slovă folsește pentru

propriul său contur, părți din ductul slovei precedente sau următoare

Ligatura – este îmbinarea a 2 sau mai multe semne cel mai des utilizat de gramaticii

moldoveni

Monograma – procedeu de organizare și îmbinare a slovelor, a unui cuvânt într-un mod

deosebit, folosindu-se legături complicate și prescurtări prin contracție.

9

Monocodiul este o scriere realizată printr-o trăsătură de condei fără ridicarea instrumentului

de scris de pe materialul de scriere solemnă, dându-se naștere unei scrieri încurcate și greu de

citit

8. Prescurtarea prin semne convenționale (analfabetice)

a) cruce ajuta +

În paleografie și diplomatică, acest însemn corespundea invocației simbolice. Funcțiile

acestui semn:

- La începutul și finalul textului

- După datare

- La începutul și sfârșitul monogramei domnești, însă avea forma anului glagolitic

- Ca semn de încadrare a numerelor

- La încheierea unui rând rămas mai scurt decât celălalt și când cuvântul respectiv se

sfârșea în slova E

- La interpolare când se intersecta un text sărit sau adăugat ulterior

- În catastișe, foi de zestre și socoteli, la începutul fiecărei enumerări pentru a marca o

nouă calitate

- La sfârșitul semnăturii a marilor boieri sau a dregătorilor

- La punerea de de deget

- În locul adresei domnești,

Însă din sec XVIII, semnul crucii ajută a fost înlăturat treptat. Odată cu venirea

iluminiștilor, scrierea se laicizează treptat

b) Semnul degetului (cruce într-un cerc) acesta se utiliza pentru a confirma diverse tipuri

de acte

c) Semnul anilor sau al leatulu. Acesta putea fi diferit.. în general arată aproximativ ca

semnul mai mic ( < )

d) semnul diez ]nsemna galbeni. Apare ]n sec XVIII si e folosit pana la mijl sec XIX

e) Semnul jumatatii (asemanator semnului sigma, ca un 3 invers, cu linie franta)

Dintre toate metodele de prescurtare, cea mai utilizată a fost prescurtarea prin

suprascriere care, conform mențiunii lui Diniciu Golescu la 9 februarie 1829 (?),

consideră „că slovele aruncate pe deasupra, urmare necuviincioasă”

4. Slovele cifre

Scrierea româno-chirilică nu a cunoscut la început semne speciale pentru cifre, valorile

numerale fiind exprimate prin slovele alfabetului chirilic și astfel, o parte din ele

10

îndeplineau o valoare dublă (slovă și cifră).Slovele chirilice devin slove cifre după cum

urmează:

1. Slove care, cu mici modificări provin din alfabetul grecesc, urmează ordinea și au

valoarea numerică proprie alfabetului de origine, ele fiind 25 la număr

2. Slovele chirilice Ч și ц inlocuiesc semnele numerale de origine greceasca corra si sampi

Astfel cele 26 de slove cifre sunt distribuite intre: unități (de la 1 la 9), zeci ( de la 10 la

100) și sute (de la 100 la 900). Fiecare slovă devine slovă-cifră doar în cazul când

primește așa-numita titlă. Ea se întrebuințează în aceste cmbinații în mai multe moduri:

1. fiecare slovă-cifră dintr-un nume poate primi câte o titlă

2. o grupă de câte 2 slove-cifre, fie izolată, fie e parte dintr-un număr mai mare poate

primi câte o titlă

3. în anumite cazuri se pune o singură titlă pe ultima grupă, indiferent de modul în care

aceasta este alcătuită. Numeralele care combină unitățile, zecile și sutele au câte 2,

respectiv 3 slove-cifre, orânduindu-se după cum se pronunță. Astfel, numeralele între 11

și 19 au slova-cifră de valoarea unităților pusă înainte zecimii. Pentru numerele între 21-

99, zecimea se află înaintea unității. Numeralele între 101 – 999 au înainte slova cifră

care reprezintă sutele, iar zecile și unitățile urmează regula de mai sus. În caz dacă

numeralele, zecile, sutele au un însemn special, (asemănător cu diez, cu o singură linie),

această slovă cifră capătă calitatea de mie.

5. Sistemul de datare.

Până în a doua jum a sec XVIII, numerele exprimând anii datării în protocolul final, jos

la dreapta sunt datate cu așa-numiți ani bisericești (anii de la facerea lumii). E sistemul

așa-numitei ere bizantine care în slavă este cunoscută prin termenul Văleat. Anul

bisericesc începe de la 1 septembrie și pentru găsirea anului erei noastre se scade 5508,

când data este situată între 1 ianuarie, 31 august și 5509 când data este situată între 1

septembrie și 31 decembrie. Acest sistem de datare este exprimat prin anul liturgic. Spre

sfârșitul evului mediu, scrierea româno-chirilică abandonează calendarul liturgic și trece

la datarea cronologică după era noastră. În actele emise de cancelaria domnească, în sec.

XVIII se folosește datarea de la nașterea lui Christos. Aceasta din cauza că:

Cifrele au fost inventate în india. Ele au fost aduse de către arabi în sec. X. Către sf. sec.

XVI pătrund în scrierea româno-chirilică, iar se generalizează în sec. XVIII

6. Criptogramele.

Scrierea criptată este considerată în anumite cazuri o scriere prescurtată, cu toate că nu

întotdeauna a reprezentat economisire de spațiu și nici într-un caz de efort. Criptogramele

11

sunt un ssistem de scriere foarte vechi (din antichitate). Derivă de la 2 termeni grecești:

criptos (= secret) și graphos ( = scriere). Deci – scriere secretă. Aceasta era realizată pe

diverse principii.

Conform legendei, cel care a inventat scrierea scriptată a fost scribul lui Caesar – Tiron.

Un manual de scriere criptată a fost scris de Johan Tuthemus din Spanheim, numit

Polygraphia, publicat la 1499.

Evaluare pe 23.10.2014

16.10.2014

Transcrierea și editarea textelor româno-chirilice

1. Problema transcrierii și editării de texte în cercetările românești

2. Norme de transcriere și editare a textelor româno-chirilice

După introducerea oficială a alfabetului latin la 1859, teoria scrisului românesc continuă

să fie preocupată de îmbunătățirea sistemului grafic adoptat - cel latin. Îndeosebi,

exprimarea grafică a fenomenelor specifice limbii române care nu erau cunoscute

acesteia și deci, nu corespundeau semne grafice în alfabetul latin, astfel rețin atenția

lingviștilor și paleografilor asemenea semne ca î, â, ș, ă, etc. Se ridică o serie de întrebări

privind echivalența și transcrierea acestora. Problema în cauză a fost la ordinea zilei și

pentru alte popoare. Exemplu, unificarea Croației și Cerbiei și realizarea limbii sârbo-

croate. Drept rezultat, s-a convenit la utilizarea ambelor alfabete. Totodată, pentru a

exprima limba, se realizează corespondența pentru unele foneme specifice slave cu cele

latine. Există și sistemul de transliterație numit internațional care diferă de cel sârbo-croat

și cel român.

Sistemul de transliterație pentru textele româno-chirilice s-a constituit treptat. Primele

încercări în acest sens se fac la sfârșitul secolului al XVII-lea (manual numiti Bucoavna)

dar abia Școala Ardeleană va propune un sistem închegat pentru transcriere. Cu toate

acestea, specialiștii paleografi și lingviștii au adoptat diferite norme de transcriere a

textelor din alfabetul chirilic în cel latin. Pentru prima dată, problema transcrierii și

editării textelor româno chirilice s-a pus pe bază științifică de către Bogdan Petriceicu

Hașdeu. Principalele puncte de reper pe care le propune acesta cînd se transcriu textele:

1. Fiecare act este reprodus în tocmai după cel original

2. Urmează transcrierea cu alfabet latin care reflectă aceleași norme

3. În cazul întregirilor, lipsurilor din original, se utilizează o paranteză pătrată

12

În perioada 1874-78, își desfășoară activitatea comisia lexicografică a academiei române

alcătuită din reprezentanți ca Gheorghe Barițiu, Alexandru Odobescu, B P Hașdeu, etc.

Scopul comisiei era retipărirea cu alfabet latin a celor mai însemnate texte româno-

chirilice. Se fixează cu acest prilej, anumite norme de transcriere și echivalențe

alfabetice. Aceste norme vizează următoarele:

Slovele suprascrise nu mai sunt semnalate acum

Nu se semnalează nici prescurtările

În prefețe se dă lista cuvintelor prescurtate

Cu anumite contribuții ce vizează normele de transcriere și editare a textelor vine Ioan

Bianu. El este de părere că editorul are dreptul să intervină pentru facilitarea înțelegerii textelor.

CU toate acestea, sistemele de transliterație și transcriere a textelor difereau de la un cercetător la

altul. Din această cauză, în vederea stabilirii unor norme de transcriere și editare, Ioan Bianu

propune la primul congres al filologilor român, București 1925, înființarea unei comisii speciale

în vederea soluționării acestor aspecte. Editorii colecției Documente privind Istoria României au

stabilit un nou sistem de transcriere și editare a textelor care reprezintă un progres față de

sistemele folosite anterior. În cele 2 volume de introducere sunt expuse o serie de probleme

teoretice ale disciplinelor istorice speciale. În special studiul semnat de Ioan Ionașco care

deschide cele 2 volume dezbate anumite probleme legate de transcrierea și editarea

documentelor românești. Principiul general urmat este acela ca problemele tehnice și de detaliu

ale transcrierii și editării textelor trebuie să fie rezolvate de editor și nu de cititor. Sistemul de

echivalențe stabilit de către Emilian Vârtosu în „Din paleografie chirilic românească” publicat în

vol. 1 al colecției sus-numite punctează următoarele:

1. Slovele suprascrise nu se mai semnalizează

2. Prescurtările se întregesc în paranteze unghiulare

3. Parantezele se folosesc și în cazul omisiunilor în text

4. Punctuația, întreaga ortografie sunt refăcute potrivit normelor curente.

Pe baza acestor relializări și celor care au urmat (V. Pamfil, M Avram, F Dumitrescu, D.

Strugaru) s-a putut trece la realizarea unor noi colecții de documente medievale: Documenta

Romanica Historica. În introducere la colecție sunt expuse criterii de editare a documentelor

Norme de transcriere și editare a textelor româno-chirilice

13

Nici în momentul de față nu există norme unitare și obligatorii pentru transcrierea și editarea

textelor româno-chirilice. Editorii de documente urmează astăzi, în linii majore anumite reguli de

ordin general.

1. Problema echivalenței semnelor din alfabetul chirilic cu cel latin (exemplu, sunetul i care

are 3 semne în chirilică, în latină are un singur semn)

2. În privința spiritelor și accentelor, se urmează principiul ca ele să nu fie reproduse mai

ales că cele mai mute dintre ele nu au avut o valoare fonetică reală. Singura excepție

admisă se referă la unele accente care pot schimba întrucâtva textul dacă sunt semnalate

3. Nu se reproduce nici ericul, nici paericul în transcrierea alfabetului latin

4. Punctuația și ortografia se refac după regulile curente, ușurându-se astfel lectura și

înțelegerea textului.

5. Litera majusculă se utilizează după regulile curente, ea luând locul slovei glavizinioare

din textul chirilic atunci când este necesar

6. Editarea textului româno-chirilic se face prin spațierea reglementară între cuvinte atunci

când se întâlnește scrierea continuă (scripto continua) fapt care, însă, va fi subliniat într-o

notă introductivă sau un subsol, în același timp se va face despărțirea în aliniate în

dependență de conținutul textului fără să se facă o altă formulare

7. Prescurtările pot fi împărțite în 2 mari categorii: a) prescurtări obișnuite b) prescurtări

neregulate (prin semne convenționale). De regulă se prescurtau anumite cuvinte și după o

anumită metodă, fiecare cuvânt din categoria respectivă. Unele prescurtări se întregesc în

paranteze unghiulare. Este cazul întregirilor susceptibile de mai multe soluții și de

cuvintele din categoria prescurtărilor neregulate pentru a se evita confuziile.

În cazul suprascrierii, s-a convenit la coborârea literelor în rând fără a se mai face vreo

mențiune, deoarece un asemenea procedeu ar fi inutil. În redactarea semnelor convenționale, s-a

stabilit norma de a fi transmis asemănător semnului grafic respectiv însoțit de explicare (cu

litere) a valorii verbale a semnului respectiv. De exemplu. Semnul diez, liniuță, galbeni). Unii

specialiști susțn că de la această normă trebuie să facă excepție un șir de semne convenționale

cum ar fi: crucea ajută, isonul și semnul degetului, semnul leatului (sau văleat). Textele criptate

trebuie redactate mai întâi prin reprezentarea textului cifrat, urmând să fie dat apoi textul

dezlegat. Dezlegarea textului cifrat se poate da pe coloana din dreapta, iar în partea stângă – cel

cifrat. În cazul din urmă, într-o notă din subsol, se reproduce textul respectiv așa cum el se

găsește în cifru. Cuvintele-slove sau formulele-slove de cancelarie păstrate prin tradiție în

documentele românești se transcriu și se editează în limba originală și cu caractere chirilice, iar

14

în note infrapaginale sau în anexe urmând să fie dată traducerea românească. Unele cuvinte slave

devenite uzuale pot fi exceptate de la această normă, ele transcriindu-se cu litere latine, pentru ca

traducerea să fie dată într-o listă anexă finală. (exemplu: ego, vel, biv).

Cifrele care în scrierea româno-chirilică sunt redate prin slove cifre se transcriu prin slove

arabe, însă mai puțin în situația când se găsesc într-un context slav, caz în care se dau, de regulă

cu slove chirilice ca în original.

Însemnările marginale, interliniare sau tergale care pot fi contemporane sau ulterioare

textului se reproduc în note, făcându-se specificarea cuvenită. Lacunele și lapsusurile din text

care pot fi lăsate spații în alb pentru completări ulterioare sau scăpări de condei la scriere sau

copiere sunt semnalate prin paranteze drepte, iar în note, se dă natura lipsurilor din original.

Când e posibil, textul se întregește în paranteze unghiulare.

În anumite cazuri, textele au greșeli comise de scribi sau copiști; în asemenea cazuri ele se

transcriu în original și se editează în text, dar în note infrapaginale se fac îndreptările și

corectările necesare.

Partea indescifrabilă din text, semnăturile trebuie semnalate în transcriere sau ediție. De

obicei se întâlnesc două situații:

1. Cea dintâi privește posibilitatea să se dea o soluție dar nu certă

2. Cea de a doua, când nu există nici o ipoteză asupra părții din text indescifrabil. În

asemenea caz, în notă se specifică „text indescifrabil”, dându-se și dimensiunile lui

Transcrierea se însoțește de aparatul științific respectiv. Textul transcris este anunțat de un

regest sau un rezumat succint al documentului respectiv, premers și el de fixarea elementelor

cronologice principale (anul, luna, ziua în ordinea respectivă) și de precizarea locului Vaslui.

Urmează textul propriu zis însoțit apoi de elementele descriptive cum sunt: instituția păstrătoare

(arhiva, fondul, și cota); descrierea documentului (original, autentic, autograf, copie, traducere);

limba în care este redactat; materialul utilizat, (lichidul folosit la scriere, sigiliul și modul lui de

aplicare, dimensiunile, condițiile în care s-a păstrat); autenticitatea lui (autentic, original,

autograf, copie, transumpt = îndoielnic sau fals. În ultimele 2 cazuri trebuie aduse probe)

precum și edițiile și bibliografia referitoare la piesa respectivă. În note se fac identificări de nume

și locuri, comentarii paleografice, diplomatice și istorice. Textul odată inclus într-o colecție mai

poate reține atenția prefeței explicative, notelor asupra ediției, rezumatelor documentelor

ordonate cronologic și traduse în mai multe limbi, ilustrațiilor, listei bibliografice, indicelor de

nume, locuri, glosare.

15