Cel mai iubit dintre pămînteni – Marin Preda

Scriitorul şi opera Apărut în 1980, cu puţin timp înainte de moartea autorului, Cel mai iubit dintre pământeni, este un roman total, reunind mai multe tipuri ale acestei specii: jurnalul, romanul de dragoste, politic, social, eseistic, psihologic, senzaţional. În cele peste 1.200 de pagini ale acestei opere de excepţie, autorul dezvoltă tema raportului dintre flinta umană şi istorie, a soartei în puterea căreia omul devine o jucărie; pe bună dreptate, Cel mai iubit dintre pământeni a fost caracterizat drept „romanul unui destin care-şi asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin” (Eugen Simion). Reluând teme şi motive din cărţile anterioare (cu excepţia celor legate de viaţa satului, dezvoltate înMoromeţii), autorul a compus un roman arborescent „frescă a unei lumi şi analiză a unui eşec în dragoste, cronică de familie şi spovedanie a unui învins” (Nicolae Manolescu). Structura Alcătuit din zece părţi dispuse în trei volume, Cel mai iubit... este un jurnal, o confesiune lucidă şi amară, scrisă la persoana I de către un om pe care şansa l-a ocolit. Tehnica este cea a retrospectivei, eroul (închis pentru crimă), povestindu-şi întreaga viaţă; excepţie fac doar vreo 30 de pagini din ultimul volum, scrise de Ciceo, avocatul lui Victor Petrini. Volumul I începe printr-o meditaţie pe tema morţii („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită”);  volumul al III-lea se încheie prin fraza concluzivă: „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. În acest mod, Eros şiThanatos se arcuiesc peste întreaga acţiune. Titlul Titlul romanului poate fi înţeles abia la sfârşit şi constituie o ironie amară: cel mai iubit dintre pământeni n-are parte de dragostea semenilor; mai mult decât atât, însăşi soarta nu-l  iubeşte, hărăzindu-i înfrângeri şi umilinţe şi făcând din el un ucigaş fără voie. Construcţia subiectului Romanul se constituie ca un jurnal, pe care deţinutul Victor Petrini îl scrie în timpul ultimei sale condamnări şi în care îşi regândeşte întreaga viaţă. Prima parte a acestei retrospective cronologice evocă tinereţea lui Victor Petrini, petrecută înaintea şi în vremea celui de-al doilea război mondial, când „timpul nu mai avea răbdare”  (ca şi în Moromeţii). Crescut într-un oraş transilvănean, în casa unui muncitor de la fabrica de avioane, Victor Petrini devine „un adolescent dur şi turbulent”, ocolit de fete (cărora le era frică de el) şi urât de colegi pentru gândirea sa tranşantă. Încetul cu încetul, tânărul se transformă într-un alt Mare Singuratic, într-un înstrăinat orgolios şi revoltat împotriva lui Dumnezeu(ca Lucifer). Poate nu neapărat din aceste pricini, dar, în orice caz, existenţa lui Petrini s-ar putea asemăna cu destinul luciferic: „căderea” în Infern începe în adolescenţă şi tot ceea ce va urma (istoria absurdă, detenţia, iubirea convertită în ură, cele două crime) constituie „treptele” coborârii în „subterană”. Expresia simbolică a „subteranei” o constituie „munca” la ucis de şobolani în care va fi aruncat profesorul universitar Victor Petrini. Deocamdată, persoana asupra căreia îşi revarsă liceanul necazurile înstrăinării sale este mama. Cu aceasta, fiul poartă discuţii contradictorii pe teme religioase, ba chiar, într-o seară, o loveşte peste braţul care făcea asupra lui semnul crucii. Prima parte a volumului I ar putea fi privită şi ca roman al formării unui tânăr. Din această formare face parte şi iniţierea erotică (episodul legăturii cu Nineta Romulus), sfârşită curând prin plecarea fetei. După ce termină liceul, Victor Petrini se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din acelaşi oraş, devenind un student strălucit. Acum trăieşte o nouă iubire (pentru o frumoasă colegă numită de el Căprioara), dar nunta proiectată nu are loc: dorind să scape de o sarcină („amintire” de la un medicinist), Căprioara moare, se pare, în timpul intervenţiei. Căutarea fetei de către autorităţi şi ancheta la care este supus Petrini constituie un mic roman senzaţional a cărui enigmă rămâne pecetluită.

 Începând cu partea a doua a cărţii, viaţa personajului central curge dictată de aceeaşi Soartă, în interiorul căreia noţiunile de: fericire, iubire, prietenie, dreptate îşi modifică sensurile. Pregătindu-se pentru o carieră în învăţământul superior, Petrini predă la o şcoală unde-l are drept coleg pe un anume Petrică Nicolau (ins anxios şi autor al unui volum de versuri) care îi devine prieten. Invitat într-o zi la masă, Victor rămâne impresionat de frumuseţea iradiantă a Matildei (soţia noului său amic), de care se îndrăgosteşte. La rândul ei, femeia răspunde cu căldură acestei iubiri, vizitându-l pe Victor Petrini şi trimiţându-i scrisori, cu atât mai mult, cu cât soţul ei (dominat de un tată autoritar) devenise şi mai dificil. După doi ani, divorţul dintre soţii Nicolau pronunţându-se, Petrini se căsătoreşte cu Matilda şi se mută în somptuoasa ei casă. Abia acum începe iadul pentru proaspătul soţ, căci iubirea stihială a femeii oscilează între patimă şi ură, cunoscând chiar momente de violenţă, când dragostea coboară „în subterană”. Intelectuală şi ea (era arhitectă), dar având o cultură diferită de cea filozofică, Matilda nu poate crea o comunicare spirituală cu soţul ei (care devenise asistent universitar şi scria o lucrare despre o nouă gnoză). În plus, femeia are destule momente în care îşi arată adâncurile (urâte) ale sufletului său abisal, devenind parcă un alt om. Bunăoară, ducându-şi soţul în vizită la o rudă, Matilda îl tratează ca pe un necunoscut, rănindu-i mândria în faţa numeroasei ei familii; bănuitoare fără temei, îl acuză mereu pe Victor de simpatii faţă de alte femei, ba chiar, într-o zi, sparge sertarele în care acesta îşi păstra manuscrisul viitoarei lui cărţi; nu de puţine ori, ea încearcă să-şi impună dominaţia, ba chiar să-l invite să plece. Aceasta ar fi o parte din romanul de dragoste conţinut în cartea de faţă. Imaginea care sintetizează transformarea iubirii dintre cei doi soţi este chipul Matildei, care capătă trăsături masculinizate, ca într-un mit întors al Androginului: „îmi arăta un chip devastat, cu ochii pe jumătate închişi, acest chip care nu era frumos decât printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui şi mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat”. În paralel cu existenţa cuplului Petrini, sunt înfăţişate aspecte din viaţa politică şi universitară a anilor 1950. Acestea constituie o nouă „treaptă” a coborârii în Infern, când Istoria devine absurdă, mutilându-i pe cei care nu se încadrează în „patul” ei procustian. Astfel, noul decan al Facultăţii de Filozofie (unde preda şi Petrini) este un anume Vaintrub, medic stomatolog devenit, peste noapte, profesor de marxism. Tot acum, un mare filozof (probabil Lucian Blaga) este înlăturat şi înlocuit cu un ins total nepregătit, iar unele discipline sunt scoase din planul de învăţământ; cel mai puternic om din facultate este caloriferistul (devenit secretar de partid); din ordinul lui Iosif Stalin, începe amenajarea Canalului Dunăre - Marea Neagră, pe şantierele căruia este distrusă intelectualitatea românească; un coleg al lui Petrini (un anume Cubleş) este arestat, în timpul demonstraţiei de 7 noiembrie, din pricină că strigase că Ardealul este pământ românesc. Tabloul vieţii universitare din acei ani este completat, în volumul al III-lea, prin amintirile lui Suzy Culala (iubita lui Petrini). Aceasta evocă şedinţele în care, în faţa amfiteatrelor pline de studenţi, erau „înfieraţi” tinerii care proveneau din familii înstărite; în urma unei asemenea „demascări”, o fată se spânzurase. Petrini resimte, în curând absurditatea timpului pe care-l trăia; chiar în seara botezului fiicei sale, Silvia, acesta este arestat. Aici se încheie primul volum al romanului. Volumul al II-lea prezintă, la început, interogatoriile absurde la care este supus Victor (acuzat că ar fi făcut parte din mişcarea „Sumanele negre”, de esenţă antimaghiară). După trei luni, cu toate că nu recunoscuse ceea ce nici nu era adevărat, Petrini este condamnat şi ajunge în minele de plumb de la Baia Sprie. Este o nouă „treaptă” a coborârii în Infern, concretizată în imaginea dantescă a galeriilor întunecate, dar şi în răutatea gardienilor analfabeţi, dar stăpâniţi de mândria puterii. Unul dintre aceştia râvneşte să-l ucidă pe Victor Petrini, ţinându-l nopţi întregi desculţ şi numai în cămaşă, în ghereta din scânduri a carcerei, în luna februarie. Scena în care acest gardian mimează zdrobirea tâmplei deţinutului este edificatoare pentru Istoria stupidă care agresa fiinţa umană, distrugându-i inteligenţa. Aşa se face că, într-o zi, Victor Petrini îl ucide pe gardianul primejdios, împingându-l în abisul întunecat al minei şi salvându-şi astfel viaţa. Considerată drept un accident datorat neatenţiei, această moarte trece neobservată. Eliberat după trei ani şi trei luni, personajul se întoarce în oraşul său, dar nu mai poate fi vorba de a fi reintegrat în învăţământ; el este obligat să intre în echipa de deratizare a oraşului, uciderea şobolanilor fiind, poate, ultima „treaptă” a coborârii în Infern. Toate aceste aspecte (viaţa universitară, atitudinea autorităţilor, existenţa puşcăriaşilor politici, trimiterea la „munca de jos” a intelectualilor) alcătuiesc romanul politic şi social. La puţin timp după întoarcerea soţului său, Matilda (deranjată de noua poziţie socială a acestuia) divorţează şi se căsătoreşte cu un anume Mircea - activist de partid de rang superior. Victor Petrini devine strungar, apoi contabil la o

întreprindere (ORACA), încercând să rămână om într-o lume ilogică: „Într-o lume absurdă, de «rinoceri» trebuie să rămâi om, chiar cu riscul de a deveni tu însuţi absurd că nu eşti rinocer” (Andreea Vlădescu). Volumul al II-lea se încheie cu paginile de mare vibraţie evocând moartea Mamei, care se desparte de viaţă îndurerată şi plină de amar. Volumul al III-lea prezintă întoarcerea lui Victor Petrini la mitul iubirii. Născută din nevoia de a umple golul lăsat de moartea Mamei, această dragoste se va dovedi o iluzie: Suzy Culala (iubita lui Petrini) îşi ascunde nu doar înfăţişarea (sub pletele castanii ca un alt văl al Mayei), ci şi statutul social. Căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea, ea „uită” acest „amănunt”, fapt care va avea urmări grave: în timp ce se aflau la munte, Suzy şi Victor sunt urmăriţi, până în cabina telefericului, de către Pencea (hotărât să-i ucidă). Pentru a se apăra, Petrini îl împinge în prăpastie pe dipsoman, săvârşind a doua crimă. Mărturisindu-şi fapta, Victor este închis din nou, timpul detenţiei fiind şi cel în care îşi scrie jurnalul. Finalul îl evocă pe acest om bătut de soartă în perioada următoare eliberării; acum scapă de iubirea-iluzie (prin plecarea din ţară a lui Suzy) şi se pregăteşte să-şi publice cărţile. La numai 35 de ani, personajul înţelege că mitul fericirii prin iubire va dăinui etern. Există, în roman, minunate pagini închinate mamei, suflet „bogat în absolut, dincolo de timp şi de spaţiu”; tot aşa, există pagini pline de duioşie în care este exprimată iubirea pentru micuţa Silvia. Împreună, aceste fragmente alcătuiesc un roman al familiei. Romanul modern Cel mai iubit dintre pământeni se încadrează în categoria romanelor moderne, prin prezenţa următoarelor trăsături:- sursa de inspiraţie o constituie un proces de conştiinţă, prin care un om ajuns într-o situaţie-limită îşi analizează traseul existenţial;- intriga (Istoria care modifică total destinul uman) este complexă;- conflictul (interior) este acut, provenind din neconcordanţa între calităţile personajului central şi eşecurile sale existenţiale;- analiza psihologică vizează trăiri ale omului modern: neliniştea, chinul, înstrăinarea;- formula estetică este cea a jurnalului, fără respectarea cronologiei;- personajul este atipic;- perspectiva narativă este subiectivă, naratorul ştiind tot atât cât personajul;- relatare la persoana I. Victor Petrini Personajul central al romanului este Victor Petrini - profesor universitar dintr-un oraş transilvănean şi autorul jurnalului lucid şi amar, care trebuia să ţină locul spovedaniei dinaintea morţii. Din paginile lui se încheagă imaginea unui personaj complex, sincer până la duritate, care caută în scris o modalitate de izbăvire. Aflat într-o situaţie-limită a vieţii (aşteptând condamnarea la închisoare pe viaţă), el îşi regândeşte altfel întreaga existenţă condusă de o soartă nemiloasă şi atotputernică, aşa cum se întâmpla în marile tragedii antice. Din acest punct de vedere, Victor Petrini este un personaj tragic. Prenumele primit la botez ar fi trebuit să-i aducă un statut de învingător, dar acesta se lasă aşteptat până la sfârşitul cărţii; ca şi titlul romanului, prenumele este o ironie, Petrini fiind mereu un mare învins. Ca şi eroii lui Camil Petrescu, personajul este un intelectual de elită, iar numeroasele citate şi referinţe la Platon, Socrate, Baruch Spinoza, Jean-Jacques Rousseau şi Feodor Dostoievski îi atestă această calitate. Gânditor profund (aşa cum reiese din discuţiile purtate cu prietenul său, Ion Micu, dar, mai ales, din numeroasele pagini în care analizează viaţa şi lumea), Victor Petrini este un idealist; pentru el, sensul existenţei constă în apărarea valorilor ei sacre: credinţa în ideal, prietenia, devotamentul, iubirea. Din păcate, viaţa îi oferă revelaţii dureroase personajul trăind complexul unei adevărate „căderi” luciferice. Cea dintâi dintre acestea o constituie istoria aberantă al cărei martor este; onest în gândire şi în relaţiile cu ceilalţi oameni, Petrini nu poate înţelege schimbările la care asistă: înlocuirea marelui filozof şi a altor profesori renumiţi, condamnarea lui pentru un cuvânt dintr-o scrisoare (trimisă de un fost amic) răutatea gratuită în numele unei dogme. Cu toate că încearcă să reziste cu stoicism loviturilor soartei, se simte un înstrăinat, din pricină că muncile pe care le face după prima detenţie îi anulează calitatea de creator. A doua mare revelaţie a lui Petrini este legată de mitul fericirii prin iubire. În care se refugiase, într-un soi de bovarism (ca şi Ilie Moromete). Se vădeşte însă că amândouă femeile pe care le-a iubit poartă parcă o damnare, un blestem de care nu pot scăpa.

 Astfel, Matilda îl fascinează numai atunci când este soţia altuia, reprezentând pentru el trecătoarea, necunoscuta plină de mister. Ulterior îşi dă seama că femeia era jucăria unor forţe obscure, a unor „demoni” care o invadau din adâncurile ei sufleteşti şi niciodată nu va fi altfel. Suzy poartă şi ea blestemul minciunii şi este atrăgătoare numai până la aflarea adevărului; pe urmă, devine parcă o străină, iar plecarea ei reprezintă o binefacere. Până la sfârşit, Petrini rămâne un alt Mare Singuratic, personaj fascinant şi unic în literatura română. Personajul modern Victor Petrini - personaj protagonist, complex şi simbolic - se încadrează în categoria personajelor moderne de certă valoare literară. Tipologic, el îl reprezintă pe intelectualul de elită, atât prin profesie (fiind cadru didactic universitar), cât şi prin cultură; filozof care scrie o lucrare despre o nouă gnoză, Petrini trăieşte, la modul modern, teroarea istoriei. Ca şi în romanele lui Franz Kafka, istoria opresivă îl sfărâmă în cercul ei de fier, aruncându-l într-o existenţă absurdă. Personajul este pus într-o situaţie-limită care îi prilejuieşte o autoanaliză lucidă a eşecurilor sale. Fiecare dintre experienţele majore trăite de Petrini este prezentată din punctul de vedere al unui om modern. Astfel, iubirea dintre el şi Matilda este total deosebită de poveştile de dragoste din romanul tradiţional; este o iubire stihinică, abisală, devorantă, dominată mereu de „demonii” care stăpânesc adâncul sufletesc al femeii. Sfâşiat între ipostaza angelică şi cea demonică a iubirii, Petrini trece prin frământările omului modern (chinul, înstrăinarea, păcatul). Cealaltă experienţă a personajului („munca” la ucis şobolani) este reconstituită în aspectele ei sumbre şi groteşti (categorii negative ale modernismului). În sfârşit, sentimentele personajului (singurătatea, izolarea, eşecul, sentimentul limitelor, al neîmplinirii etc.) sunt tot ale omului modern.