Cea mai dureroasa singuratate este aceea de a fi aproape de cel de langa tine si a nu putea sa ii transmiti sentimentele tale. Cu toate ca informatiile circula, intr-o fractiune de secunda, dintr-o emisfera intr-alta, gandurile si sentimentele (uneori) nu pot circula de la un om la altul. Este o singuratate dureroasa pentru cei casatoriti a umbla cu secrete. Este dureros atunci cand dialogul nu exista intre soti, intre parinti si copii, intre preoti si copii, intre elevi si profesori. Nu exista singuratate mai cruda pentru o familie, decat a sta ore intregi in fata televizorului, fara a-si rosti nici un cuvant. Traim intr-o vreme grea. Singuratatea este pe culmi. Omul este singur. Dumnezeu este tacut.

In singuratatea lui, in starea dezolanta a oraselor, in aceasta aparenta absenta a lui Dumnezeu, omul este chemat sa-si adune gandurile, sa-si vina in fire, sa puna deoparte multele lui preocupari lumesti si sa se retraga in coltul lui de rugaciune, fara cuvinte, fara discursuri, gol, precum un copil, in asa fel incat Dumnezeu sa-i vorbeasca, sa-l imbrace si sa-l harazeasca pe el cu o maturitate duhovniceasca. Atunci, singuratatea lui va deveni o dumnezeiasca singuratate, o eliberare, iar el va dobandi un simt al plinatatii. Doar asemenea singuratati radicale conduc la o fundamentala experienta si cunoastere a lui Dumnezeu, indepartand orice ezitare, indoiala si tulburare. In aceasta singuratate sfanta, omul se gaseste pe el insusi, fata in fata cu saracia lui sufleteasca si existentiala, cat si cu frica de moarte, pe care aceasta stare o provoaca.

Pr. Moise din Sfantul Munte Athos