Ccs 1991

Redactori : Ică GIURGIUMircea VLĂDULESCU

CUPRINS

Constantin Groşan … Geneza peşterii ponorul Vitelor (m.Ţibleş) Dumitru Istvan ...Rolul fenomenelor de levigare în crearea şi modelarea cavităţilor din gresiile oligocene din podişul Someşan (zona Cliţ-Surduc) Eugen Constantinescu, Iosif Rist, Marius Diaconescu ......Date carstologice asupra avenului Puţurilor de la Şoimuşeni (podişul Someşan)Bela Bagameri.....Rezultatele unei colaborări sistematice Cornel Belecciu, Adrian Rădulescu .......Apariţii de apă în versantul estic al muntelui Pleşa (m.Vîlcan)Adrian Rădulescu ...O zi în cheile Sohodolului (m.Vîlcan) Adrian Rădulescu … Patru peşteri noi în bazinul Sohodol (m.Vîlcan)Cornel Belecciu, Adrian Rădulescu .......C.S.E.R.1001Emeric Simon, Ică Giurgiu ........Peştera Studenţilor din Cerna Deal (masivul Postăvaru)Moreh Karoly .....Cavităţi din defileul Mureşului între Topliţa şi Deda (m.Călimani)Iolanda Balogh Szekereş, Gero Szekeres ...Efecte negative ale carstului salin în bazinul hidrografic SovataSorin Culcer … ViituraWalter Gutt … Accidente în peşteriLouise Hose ...Condiţia fizică şi alimentaţia

Geneza peşterii ponorul Vitelor (munţii Ţibleş)Constantin Groşan

clubul de speologie Silex Braşov

Scurt istoric Peştera a fost descoperită in luna august 1988 şi cartată în lunile august şi septembrie ale aceluiaşi an de clubul de speologie SILEX din Braşov.

LOCALIZARE Situată în versantul drept al văii Ciceului, afluent al văii Bradului. Accesul în zonă se face prin

localitatea Groşii Ţibleşului, urcînd cursul văii Bradului pînă la Vadu Lat. Zona face parte din Pre-Carpaţii Lăpuşului, caracterizaţi prin culmi înguste şi prelungi, orientate Nord-sud şi purtînd denumirea locală de Obcinele Ţibleşului. Altitudinea medie este de 800 metri. Reţeaua hidrografică este tributară rîului Lăpuş fiind reprezentată de valea Bradului, valea Ciceului şi valea Ursului.

Din punct de vedere geologic zona este alcătuită din sedimentar oligocen reprezentat de gresii silicioase

DATE GENERALEPeştera este amplasată la o altitudine relativă de 70 metri, nivelul de bază fiind valea Bradului.

Cavitatea prezintă două intrări verticale, ambele situate la aceeaşi altitudine. Lungimea cavernamentului este de 640 metri, denivelarea - 40,5 metri, iar extensia de 70 metri.

Peştera prezintă şi un activ temporar, penetrabil pe o lungime de aproximativ 20 metri, pe parcursul căruia se găsesc bolovani rulaţi de mici dimensiuni şi nisip.

In unele porţiuni ale peşterii se întîlnesc speleoteme din calcit, de mici dimensiuni, de tipul stalactitelor şi scurgerilor parietale. Prezenţa acestor speleoteme este explicabilă deoarece roca în care s-a dezvoltat cavitatea este o arcoză, iar feldspatul din ea are în compoziţia chimică şi oxid de calciu (CaO) în proporţie de 0,77%, care în contact cu o apă agresivă se transformă în carbonat de calciu, respectiv dicarbonat de calciu solubil în apă.

Fig 01GENEZA PEŞTERII Analizînd planul se poate observa că o serie de galerii au aproximativ

aceeaşi orientare astfel că acestea pot fi grupate după 4 direcţii principale (figura 1). Astfel, după prima direcţie pot fi grupate 10 galerii, după a doua 13 galerii, după a treia două galerii, iar după a patra direcţie 4 galerii.

Caracteristicile galeriilor (azimut, lungime, înălţime medie, aria de rupere şi volumul) sînt trecute în tabelul din fig. 2.

Pentru a verifica dacă galeriile s-au grupat corect după cele 4 direcţii principale s-a utilizat metoda lui Grebbs pentru verificarea certitudinii unor valori măsurate. Pentru aceasta s-a calculat pentru fiecare grupă de galerii media aritmetică a valorilor măsurate ( X ) şi abaterea medie pătratică a valorilor măsurate ( ν ), cu relaţiile (1) şi (2) :

Math1,2unde Xi este parametrul cercetat, adică azimutul α, iar n este numărul de galerii din cadrul

grupei respective. Ulterior s-a determinat raportul t:Math3unde Xextrem reprezintă cea mai mare sau cea mai mică valoare a azimutului din cadrul unei

grupe de galerii. Verificarea certitudinii azimuturilor se face comparînd valoarea lui t cu o valoare tcritic care se

dă tabelar funcţie de numărul de măsurători (azimuturi) din cadrul grupei respective. Dacă e îndeplinită relaţia :

t < tcritic (4)rezultă că galeria respectivă a fost încadrată corect în grupa de galerii, iar dacă nu este

îndeplinită relaţia (4) înseamnă că galeria nu a fost bine încadrată în grupă şi se încearcă încadrarea ei în altă grupă.

În urma prelucrării datelor cu metoda prezentată mal sus s-au obţinut următoarele direcţii de propagare a fracturilor:

Fig02. Tabelul

Grupa Nr. crt.

Azimut

α

Azimut mediuX (0)

Abatereamedie

pătraticăν

Raport critictcritic

L(m)

l(m)

H(m)

Aria de

rupere LxH

VolumulLxlxH[m3]

1 158 20 1 14 280 2802 156 22. 5 0,8 6 135 108

I 151 6. 70 2,44

3 140 6 0,5 2,5 15 7,54 158 11,5 1,2 10 115 1385 154 5 0,7 4 20 146 146 3 0,9 1,5 4,5 4,057 150 5 1 5 25 258 158 10 0,7 IO 100 709 140 21,5 0,3 8 172 154,810 150 13,5 1,5 5 67,5 101,25

TOTAL VOLUM (m3) 902

II

1 250

249 12,14 2,52

4 0,8 1,7 6,8 5,442 264 11,5 0,9 2 23 20,73 258 3 0,9 1,7 5,1 4,594 244 11 1 5 55 555 242 4 1 4 16 166 268 5. 5 2,5 4 22 557 232 10,5 1 4 42 428 268 8 0,8 4 32 25. 69 246 3 2 3 9 1810 242 4. 5 1,2 3 13,5 16,711 244 6 0,7 5 30 2112 258 4 0,7 2 8 5,613 230 13. 5 4,5 1O 130,5 587,25

TOTAL VOLUM (m3) 872III 1 286 283 - - 20 1,2 10 200 240

2 280 28 0,7 5 14O 98TOTAL VOLUM (m3) 338

IV

1 488

194 - -

10 1 5 50 502 192 15 0,8 5 75 603 200 11 0,6 4 44 26,44 196 7,5 0,7 5 37, 26,25

TOTAL VOLUM (m3) 162

- prima direcţie 151 grade- a doua direcţie 249 grade- a treia direcţie 283 grade- a patra direcţie 194 grade . Reprezentînd. grafic aceste direcţii se observă că primele două sînt perpendiculare, la fel şi

ultimele două iar între ele formează unghiuri de 45° (figura 3). O forţă exterioară F, exercitată asupra unui plan PP dintr-un corp ABCD (fig. 4) se va

descompune după principiul paralelogramului, în fiecare punct din interiorul acelui corp, într-o forţă normală care generază o tensiune normală v şi o forţă tangenţială care dă naştere la o tensiune tangenţială de forfecare τ. Valoarea tensiunii tangenţiale de forfecare diferă de la plan la plan, funcţie de unghiul de înclinare al planului faţă de direcţia de acţionare a forţei. Expresia tensiunii tangenţiale este dată de relaţia :

Math5Din (5) se observă că tensiunea tangenţială de forfecare atinge valoarea maximă într-un plan

situat la 450 faţă de direcţia de acţiune a forţei şi este dată de relaţia:Math6Totalitatea tensiunilor normale şi tangenţiale corespunzătoare unui punct dat poartă denumirea

de stare de tensiune şi poate fi liniară, plană şi spaţială. Întrucît fracturile, respectiv galeriile din peştera Ponorul Vitelor sînt dezvoltate numai în plane

verticale se va prezenta în continuare starea plană de tensiuni. In cazul unei stări de tensiuni plan - biaxală de tracţiune, tensiunile normale şi cele tangenţiale se repartizează ca în figura 5. După cum se vede şi din figură tensiunile normale principale τ1 şi τ2 sînt repartizate pe suprafeţe perpendiculare pe direcţiile forţelor de tracţiune. Presupunînd că τ1, este mai mare decît τ2 rezultă că tensiunea tangenţială maximă de forfecare are expresia :

Math7 şi se va distribui pe suprafeţele care împart în două unghiurile dintre suprafeţele tensiunilor

normale principale, deci vor forma cu aceasta unghiuri de 45 grade.

Sub acţiunea unor forţe exterioare, o rocă se poate deforma elastic, plastic sau ruptural, funcţie de natura rocii, de temperatură şi presiune. La temperatură şi presiune obişnuită cuarţul şi feldspatul nu se deformează plastic deoarece sînt casante şi trec în domeniul de rupere. Roca în care este dezvoltată peştera este o arcoză, iar aceasta conţinînd cuarţ şi feldspat este foarte competentă din punct de vedere al deformării, ea fracturîndu-se imediat ce se depărşeşte rezistenţa limită. Revenind la figura 3 şi făcînd o analogie cu figura 5 se poate afirma că cele 4 direcţii de propagare a fracturilor au fost determinate de acţiunea simultană a două forţe de tracţiune perpendiculare între ele.

Primele două grupe de fracturi (151. şi 249 grade) sînt fracturi de tensiune întrucît, sînt mai largi şi mai sinuoase, iar ultimile două (283 şi 194) sînt fracturi de forfecare deoarece sînt mult mai înguste şi mai drepte.

Considerînd o sferă imaginară înscrisă într-o rocă asupra căreia acţionează o forţă de întindere F1 sfera se va deforma luînd forma unui elipsoid cu axele A, B, C (figura 6 a). După cum se vede în figură, fracturile de forfecare iau naştere după planele Sl şi S2 situate la aproximativ 45 grade faţă de direcţia forţei de întindere. Planele S1 şi S2 determină patru cadrane în elipsoidul de deformaţie; două de compresiune (zona BC) şi două de dilatare (zona AB). In cadranele de compresiune materialul se apropie de axa B a elipsoidului, după cum indică săgeţile, iar în cadranele de dilatare, materialul se îndepărtează de axa B.

Datorită acţiunii forţei de întindere F1 în elipsoid apar pe lîngă fracturile de forfecare S1, şi S2

şi fracturi de tensiune notate ft şi fracturi de sprijin de tensiune sau fracturi penate care se sprijină pe fractura de forfecare. Acestea sînt notate cu f. s. f. Aşa cum reiese şi din figura 6, sensul deplasării compartimentelor unei fracturi de forfecare este dat de vîrful unghiului ascuţit pe care îl formează fracturile de sprijin de tensiune cu planul fracturii de forfecare (cu S1).

Făcînd acelaşi raţionament pentru cazul în care sfera este tracţionată de o forţă F2 mai mică decît F1, dar care acţionează după o direcţie perpendiculară faţă de F1, sfera va lua forma unui elipsoid, dar mai puţin deformat decît în primul caz (figura 6 b). De asemenea, fracturile de tensiune, precum şi cele de sprijin, vor fi mai puţin dezvoltate.

Fig 03-05Trebuie menţionat faptul că F2 este mai mică decît F1 dar suficient de mare ca să producă

deformaţii rupturale în rocă. Folosind metoda suprapunerii de efecte se poate determina forma elipsoidului de deformaţie

pentru cazul cînd cele două forţe acţionează simultan (figura 6 b). Sensul de deplasare al compartimentelor fracturilor de forfecare este dat în acest caz de vîrful unghiului ascuţit format de fracturile de sprijin de tensiune mai pronunţate.

Fig 06Reaţionînd invers, cunoscînd o fractură de forfecare pe care se află fracturi de sprijin, se poate

determina direcţia de acţionare a forţei mai mari (axa Ă), precum şi a forţei mai mici (axa CC). Analizînd planul simplificat al peşterii se poate remarca o fractură de forfecare înzestrată cu

fracturi de sprijin de tensiune determinate de cele două forţe. Construind elipsoidul de deformaţie pentru acest caz, figura 7, se poate afirma că forţa mai mare F, a acţionat la 151 grade faţă de Nord, iar forţa mai mică la 249 grade. Aceste forţe de tracţiune au apărut în bolta anticlinalului în care e dezvoltată peştera, în timpul cutării stratelor (figura 8).

Urmărind harta regiunii (figura 9) se observă că valea Ciceului şi valea Bradului au direcţiile 160 grade, respectiv 252 grade, deci aproape identice cu direcţiile celor două forţe care au tracţionat bolta anticlinalului.

Deci forţa mai mare, F1 a tracţionat stratele după o direcţie perpendiculară pe valea Bradului generînd galerii mai largi şi paralele cu valea. In momentul în care au apărut aceste fracturi, tensiunea normală principală ν1 a devenit minimă, iar tensiunea normală principală ν2, a devenit maximă.

Ca urmare, au apărut galeriile de tensiune generate de forţa F2 galerii mai înguste şi paralele cu valea Ciceului.

Fig 07-08Orientate la 45 grade faţă de cele două sisteme de galerii au apărut fracturile de forfecare

datorită tensiunilor tangenţiale maxime. Calculînd volumul galeriilor după cele 4 direcţii (fig. 2) se observă că volumul galeriilor

determinate de forţa mai mare este mai mic decît al celor generate de forţa mai mică (872 faţă de 902 metri cubi).

În consecinţă, se poate emite ipoteza existenţei unor galerii nedescoperite încă, orientate după direcţia văii Bradului, al căror volum trebuie să fie mai mare decît al celor orientate după valea Ciceului.

Rămîne de văzut în ce măsură se poate ajunge la aceste galerii, roca fiind foarte friabilă, iar acţiunile de derocare riscante.

Fig 09

BibliografieMarcian Bleahu - Relieful carstic - Editura Albatros, 1982Drăghici Gherman - Tehnologia construcţiilor de maşini - Editura didactică şi pedagogică, 1984I. Deutsch şi alţii - Probleme de rezistenţa materialelor - Editura didactică şi pedagogică, 1983Andrei Gurău - Micro tectonica - Editura Tehnică, 1987G. Măstăcan – Cristale, minerale, roci - Editura ştiinţifică, 1967 Grigore Posea- Ţara Lăpuşului (studiu de geomorfologie) ~ Editura ştiinţifică, 1967

In urma descoperirilor anticipate ponorul Vitelor are 1020 m dezvoltare, 90 m extensie, denivelare nemodificată.

Rolul fenomenelor de levigare în crearea si modelarea cavităţilor din gresiile oligocene din podişul Someşan (zona Cliţ-Surduc)

Dumitru Istvanclubul de speologie Montana Baia Sprie

Gresiile oligocene din versantul stîng al Someşului cantonează mai multe cavităţi, de dimensiuni în general reduse, a căror prezenţă este semnalată din secolul trecut (Hauer şi Stache, 1863 - în literatura geologică şi E. Albert Bielz, 1884 în cea speologică).

In decursul ultimilor 10-15 ani, explorările iniţiate de clubul de speologie "Emil Racoviţă11

Bucureşti şi continuate de cluburile "Emil Racoviţă" şi Cepromin din Cluj şi de Montana Baia Sprie au dus la o imagine mai completă asupra peşterilor din gresiile din această arie, încă departe însă de imaginea reală a distribuţiei lor. Scopul lucrării este evidenţierea rolului proceselor de levigare în geneza şi modelarea golurilor din gresii şi a condiţiilor în care acest proces a contribuit semnificativ la formarea şi modelarea cavităţilor.

Date geologice Formaţiunile paleogene de pe rama nordică a depresiunii Transilvaniei au o dispunere monoclinală, cu înclinare redusă spre centrul depresiunii. In plan, această dispunere monoclinală se reflectă prin trecerea succesivă, de la nord spre sud, de la formaţiuni mai vechi spre cele mai noi. In această dispunere, valea Someşului între Răstoci şi Jibou constituie o limită destul de netă între aria de dezvoltare a calcarelor priaboniene şi stratelor de Cuciulat (Oligocen Inferior) (dezvoltate predominant la nord de Someş) şi formaţiunile mai noi. Dintre acestea din urmă, rolul esenţial în cantonarea cavităţilor îl are un nivel cu extindere importantă, denumit după zona sa de dezvoltare caracteristică, gresia de Var, sau gresia de Cliţ, situat în partea inferioară a stratelor de valea Almaşului, care în această zonă formează o serie comprehensivă oligo-miocenă, cu o grosime de circa 300 m, înglobînd stratele de Cetate, Zimbor şi Sînmihai (individualizate în ariile învecinate). Stratele de valea Almaşului sînt o formaţiune cu caracter general grezos, reprezentînd sedimente depuse la marginea bazinului marin, în apropierea unor guri fluviale de vărsare, cu existenţă îndelungată.

Gresia de Var-Cliţ (Oligocenul inf.) constituie orizontul superior grezos-nisipos al stratelor de Cetate. Este constituită din gresii şi nisipuri caolinoase, alb-gălbui şi cenuşii, cu nivele microconglomeratice şi cu intercalaţii argiloase centimetrice. Are o grosime de 35-50 m şi linia de aflorare formează un abrupt caracteristic bine evidenţiat în morfologia zonei, urmărind în general cursul Someşului, cu intrînduri accentuate pe afluenţii sudici.

Nr Codul Denumirea Dezvoltare Denivelare Geneză1 04-40l0/l p. de pe v. Cormenişului 9,0 2,0 abri de levigare2 04-40llA p. Tătarilor 5,0 1. 5 abri de levigare3 04-4043/2 p. de pe pîrîul Curţii din Tog 6,0 3,0 Antropogenă4 04-4043/3 abriul de pe p. Curţii-Tog 12,0 abri de levigare5 04-4043/5 p. de la Borza 65,3 1. 8 Mixtă6 04-40l/6 p. cu abri de. la Cristolţel 49,0 4 Antropogenă7 04-40l/7 abriul din v. Gorunilor 8,2 abri de levigare8 04-40l/8 p. cu Horn de lîngă Casa Tîlharilor 26 Tectonică9 04-40l/9 p. Casa Tîlharilor 28 3 Tectonică10 04-40l/l0 abriul din Piatra Corbului 18 2,5 abri de levigare11 04-40l2/2 p. de lîngă Drum 8,0 1,3 Antropogenă12 04-40l2/3 p. de lîngă Pod 24,0 6 Tectonică13 04-4012/4 p. Huda din Piatră 13,0 8 Tectonică14 04-40l3/l p. nr. l din v. Cliţului 6,5 Tectonică15 04-40l3/2 p. nr. 2 din v. Cliţului 5,5 Tectonică16. 04-40l3/3 abriul din v. Cliţului 14,0 abri de levigare17 04-40l/3 p. nr. 3 din Dosul Haitii 16,3 2 Tectonică18 04-40l/l p. Mare din Dosul Haitii 63,9 18 Tectonică19 04-40l/4 p. cu Buştean din Dosul Haitii 84,2 14,3 Tectonică2o 04~40l/3 p. cu Oase din Dosul Haitii 97,7 -2,8 Tectonică21 04-40l/5 abriul A12 din Dosul Haitii 5,5 Tectonică

2. Clasificare genetică a cavităţilor In zona Surduc-Cliţ se cunosc 21 cavităţi cu o dezvoltare totala de 565,1 m şi o denivelare cumulată de 75,7 m. După modul lor de formare ele se pot grupa astfel :

- peşteri de natură tectonică;- cavităţi de natură parţial antropogenă;- abriuri de levigare;

2. 1. Peşteri de natură tectonică Cavităţile de acest gen se dezvoltă predominante pe diaclaze, generate în cea mai mare parte prin procese de tracţiune gravitaţională. Aceste procese gravitaţionale sînt prezente în frontul abrupturilor stîncoase (peştera de lîngă Pod - Ciocmani), dar au o dinamică mai accentuată în zonele de promontoriu (pinten) (cavităţile din dl. Dosul Haitii de la Surduc - Domşa M, 1988) 8 cavităţi (38%) au o astfel de geneză, însumînd 57,8% din dezvoltare şi 62,8% din denivelare, ceea ce subliniază ponderea ridicată a fenomenelor de tracţiune gravitaţională şi dezvoltarea lor predominantă în zonele de promontoriu (19% dintre cavităţi, însumînd 46,4% din dezvoltare şi 50,6% din denivelare se dezvoltă într-o singură astfel de zonă favorabilă - dl. Dosul Haitii — Surduc). j Cu o frecvenţă mai redusa apar cavităţile dezvoltate pe diaclaze perpendiculare pe abruptul de aflorare; al gresiilor (peştera Casa Tîlharilor, peştera cu Horn de lîngă Casa Tîlharilor), în zona lor vestibulară fiind prezente şi galerii dezvoltate pe diaclaze paralele cu abruptul de aflorare, formate probabil prin procese de tracţiune gravitaţională.

Ca şi în alte zone cu cavităţi în gresii, cavităţile tectonice grupează o mare parte din dezvoltarea denivelarea totală (64,7% din dezvoltare şi 79,7% din denivelare), o caracteristica a zonei discutate fiind însă ponderea ridicată cu care apar cavităţile netectonice 52%.

Nr. Frecv % Dezv % Deniv, %

Dezv. medie m

Deniv. medie m

Peşteri denatură

tectonică

de versant 4 19 11,4 12,2 16,o 2,2de promontoriu 4 19 46,4 5o,6 65,0 9,2tracţiune gravitaţională

8 38 57,8 62,8 40,7 5,7

diaclaze tectonice 2 10 6,9. 16,9 19,5 6,3Total peşteri tectonice 10 48 64,7 79,7 36,6 5,9

Abriuri de levigare

7 33 12,6 8,1 10,2 0,8

Cavităţi parţial antropogene

3 14 11. 2 9,9 21 2,4

Geneză incertă sau mixtă

1 5 2,3 65,3 1,8

TOTAL 165,1 73,7 26,9 3,5

2. 2. Cavităţi de natură parţial antropogenă Doua împrejurări au determinat prezenţa în zonă a unor cavităţi în care activitatea antropogenă este prezentă, uneori greu de delimitat de cea naturală. O primă cauză este coeziunea redusă a gresiilor cu ciment caolinos-argilos-micaceu, care a făcut posibilă cu multă uşurinţă excavarea unor goluri sau schimbarea morfologiei unor cavităţi naturale, în care uneori se mai recunoaşte dezvoltarea pe un sistem iniţial, de diaclaze. Aceste cavităţi în care morfologia iniţială practic nu se mai recunoaşte, nu au intrat în atenţia speologilor. Bielz (1884) remarcă şi el fenomenul de modelare antropică a multor cavităţi naturale.

A doua cauză este activitatea minieră desfăşurată pentru cercetarea intercalaţiilor de cărbune brun din complexul stratelor de valea Almaşului, care a iniţiat formarea unor goluri modelate ulterior natural prin prăbuşiri şi dezagregări masive, care au schimbat total morfologia iniţială. Două dintre aceste cavităţi sînt de mici dimensiuni (peştera din pîrăul Curţii din Tog, peştera de lîngă Drum), natura iar antropogenă fiind sugerată de prezenţa unor intercalaţii de cărbuni, pentru a căror cercetare s-au executat excavaţii late şi joase, de-a lungul stratului, care ulterior prin dezagregări şi prăbuşiri din tavan au dat săli neregulate sau semicirculare, cu mult material dezagregat pe sol.

Morfologia actuala a peşterii cu Aburi de la Cristolţel, cu denivelări, săli, zone de strîmtoare şi acumulări de material detritic, este tipică unei cavităţi naturale. Ea s-a format însă prin prăbuşirea tavanului unei lucrări miniere. In capătul cavităţii unde gresia devine compactă se ajunge la nivelul galeriei miniere şi se recunoaşte profilul acesteia. Galeria a fost executată la 2-4 m adîncime faţă de actuala podea a cavităţii.

Prezentarea mai detaliată a acestor cavităţi s-a făcut pentru evidenţierea unor particularităţi morfologice care să poată fi folosite în evidenţierea lor de către cei care explorează cavităţi în această zonă sau în zone cu condiţii similare.

3. Abriuri de levigare Deşi intervin cu o pondere însemnată în frecvenţa cavităţilor (33%), ponderea lor în dezvoltarea şi denivelarea totală (12% respectiv 10,2%) este modestă. Frecvenţa ridicată a abriurilor de levigare constituie un aspect caracteristic al cavităţilor din gresiile oligocene, favorizate de prezenţa nivelelor cu liant levigabil, în contact nemijlocit cu nivele slab levigabile.

Abriurile se formează în nivelele cu liant uşor levigabil, situate în culcuşul stratelor cu parte levigabilă mai redusă.

In general abriurile sînt legate de curgerile de apă permanente care determină o levigare continuă a liantului caolinos-micaceu şi o dezagregare a materialului de sub tavanul compact, atît prin acţiunea directă de eroziune şi levigare, cît şi prin acţiunea apei distribuite capilar sau prin condensare. Există însă şi abriuri de abrupt (abriul A 12 din Dosul Haitii), legate de apa de prelingere (Domşa, 1988), la a căror formare intervine şi fenomenul îngheţ-dezgheţ. In cazul abriurilor, adîncimea excavată este direct influenţată de proporţia materialului levigabil, morfologia fiind influenţată şi de înclinarea stratelor, care determină extinderea golurilor în sensul înclinării generale a stratului, atunci cînd cursurile de apa taie pieziş direcţia stratelor.

4. Peşteri cu ferestre ogivale In anumite, cazuri fenomenele de levigare prelucrează într-un mod estetic zona vestibulară a unor cavităţi. Aceste peşteri cu ogive, împreună cu abriurile de levigare, reflectă importanţa fenomenelor de levigare atît în generarea unor cavităţi cît şi în modelarea morfologiei unor cavităţi preexistente.

Se cunosc pînă în prezent 2 peşteri cu ferestre ogivale, una pe v. Cliţului şi una lîngă Surduc, denumită sugestiv Casa Tîlharilor, casă pentru că o caracteristică este prezenţa unor ferestre ogivale, în cel mai clasic stil gotic. Asemenea ferestre se formează în zonele în care sînt prezente diaclaze paralele cu peretele stîncos, peretele despărţitor fiind de grosime redusă (1 metru şi mai puţin) şi afectat de diaclaze verticale care traversează strate cu parte levigabilă diferită. Aceste goluri sînt datorate canalizării apei de prelingere pe fisuri şi lărgirii spaţiului în zonele în care subţierea peretelui despărţitor determină canalizarea apei pe o arie cu suprafaţă mai redusă, din nivelele cu material levigabil mai abundent. In lipsa peretelui despărţitor, sau în cazul intercalaţiilor de gresii friabile cu grosime redusă, forma cavităţilor este circulară-cilindrică (p. cu Horn de lîngă Casa Tîlharilor).

Fenomenele de levigare sînt evidente şi pe suprafeţele gresiilor afectate de apa de prelingere, formîndu-se goluri asemănătoare lapiezurilor, a căror prezenţă este evident legată de nivelele de gresii cu mai mult material levigabil.

Un fenomen interesant a fost observat în zona gresiilor de la peştera nr. 2 din v. Cliţului. Aici, în perete, aliniate pe nivel se observă goluri circulare decimetrice cu o adîncime de 0,3 - 0,5 nit din care se dezvoltă goluri alungite, de mai mici dimensiuni, paralele cu peretele stîncos, Cu contur ogival sau neregulat şi care nu se dezvoltă pe fisuri. Aceste goluri sînt controlate de existenţa unui nivel de gresii micro-conglomeratice limonitice, compacte, dezvoltîndu-se imediat deasupra acestora. Este posibil ca nivelul de gresii microconglomeratice limonitice să aibă o importanţă definitorie în crearea acestor goluri. Ca orizont cu permeabilitate, levigabilitatea redusă şi coeziune mai ridicată, credem că sîntem în cazul unor cavităţi care se dezvoltă la limita de concentrare şi stagnare parţială a apelor de infiltraţie, determinînd astfel o acţiune prelungită a apei şi formarea golurilor tot prin levigare. Acest lucrul este sugerat de dezvoltarea golurilor de-a lungul peretelui de aflorare a gresiilor şi de lipsa unor elemente tectonice de dirijare a circulaţiei apelor. Acest proces poate fi responsabil de formarea peşterilor 1 şi 2 din v. Cliţului.

5. Date experimentale S-au efectuat determinări ale procentului de material levigabil (PL) pe eşantioane recoltate de la p. Casa Tîlharilor (Cliţ). şi peştera nr. 2 din v. Cliţului. Au fost analizate eşantioane recoltate din nivelul în care se dezvoltă cavităţile şi din nivelele mai compacte, de la Partea superioară (p. Casa Tîlharilor) sau inferioare (p. nr. 2 din v. Cliţului). Eşantioanele au fost alese de dimensiuni comparabile şi fără a fi dezagregate, au fost supuse 24 de ore levigării în apă. Prin cântărire înainte şi după acest procedeu, s-a stabilit proporţia de material levigabil. Nu s-a determinat procentul total de material levigabil, prin măcinarea probelor, din dorinţa de a estima levigarea în condiţiile reale în care se produce.

Partea levigabilă este 8,5% la Surduc şi 8% la Cliţ, pentru gresiile în care se dezvoltă cavităţile şi 2,2% (Surduc), respectiv 1,5% la Cliţ pentru gresiile din tavanul (Surduc) sau podeaua (Cliţ) cavităţilor, evidenţiindu-se astfel atît conţinutul ridicat de material levigabil al nivelelor în care se dezvoltă cavităţile cît şi diferenţele substanţiale faţă de nivelele mai compacte din tavan sau podea.

6. Concluzii In zona Cliţ-Surduc la anumite nivele din complexul stratelor de valea Almaşului (în special în gresia de Var-Cliţ) au fost identificate 21 cavităţi, cu o dezvoltare totală de 565,1 nu După modul lor de formare, ele sînt tectonice, de levigare şi parţial antropogene.

Procesele de levigare au fost favorizate de matricea friabilă, micacee - caolinoasă a anumitor nivele de gresie,În care proporţia de material levigabil atinge 8-8,5% (în procente de greutate), de conservarea golurilor formate prin aceste procese, prin existenţa unor "tavane" cu matrice mai compactă şi de prezenţa unor nivele cu permeabilitate mai redusă care crează plane de concentrare şi dirijare a apei de infiltraţie.

Abriurile de levigare au o frecvenţă ridicată, caracteristică pentru această arie. In cazul unor cavităţi tectonice, procesele de levigare determină o modelare caracteristică, ce se manifestă prin formarea unor ferestre sau intrări ogivale.

Abriurile de lavigare şi profilele ogivale evidenţiază importanţa fenomenelor de levigare în crearea şi modelarea cavităţilor din gresiile oligocene din zona Cliţ-Surduc.

Fig 10

Bibliografie1. Bielz E. A. - (1884) Beitrag zur Hohlenkunde Siebenbiergens-Jahrbuch des Siebenburgischen Karpathen Vereins IV, pag. 1-32. Domşa Mihai - (1988) Cîteva consideraţii preliminare asupra unor cavităţi în gresie din zona Surduc-Sălad -bul. C. S. E. R. Cluj, Peştera, nr. 2, pag. 4-3-593. Giurgiu I, Vădeanu T. , Done A. , Negru M. , Sandeschi N. , Silvăşanu G. , Codescu M. , Ciuculescu O. , Sfâşie M. , Cucu F. (1983)- - Descoperiri şi explorări speologice în podişul Someşan (bază pentru inventarul zonei) - bul. C. S. E. R. Bucureşti, 8, 1983, pag. 11-814, Goran C. (1982) - Catalogul sistematic al peşterilor din Roaănla - edit. CNEFS, Bucureşti

Date carstologice asupra avenului Puţurilor de la Şoimuşeni (podişul Someşan)Eugen Constantinescu, Iosif Rist, Marius Diaconescu

clubul de speologie Montana Baia Sprie

Date generale Importanţa carstului din formaţiunile paleogene epicontinentale de pe rama nordică a Depresiunii Transilvaniei a fost reliefată de activitatea iniţiată din deceniul trecut de speologii de la cluburile “Emil Racoviţă" Bucureşti, Montana Baia Sprie, Gepromin, "Emil Racoviţă” şi Politehnica Cluj-Napoca.

Speo-Montana Baia Sprie începînd în anul 1989 sistematizarea peşterilor din zona Cuciulat-Şoimuşeni, a identificat în pădurea Şoimuşenilor 3 noi avene, dintre care avenul Puţurilor se remarcă atît prin dimensiuni (dezvoltare 310 m, denivelare -54,4 m), cît şi prin datele importante pe care le oferă pentru înţelegerea evoluţiei endocarstului din zonă. (Planşa 1)

Pădurea Şoimuşenilor, situată între satele Şoimuşeni şi Cuciulat, cantonează în calcare eocene, pe o suprafaţă redusă (1 km2), un număr de 25 de avene cu o dezvoltare cumulată de 986 m şi o denivelare totală de 462 m (a căror explorare este în cea mai mare parte rezultatul eforturilor membrilor clubului "Emil Racoviţă" Bucureşti)-, aceasta în condiţiile unor calcare a căror grosime nu depăşeşte 60-65 m. (Planşa 1)

Scopul lucrării este prezentarea avenului Puţurilor şi evidenţierea condiţiilor ce au favorizat gradul ridicat de carstificare al calcarelor eocene din zonă.

Fig 11

2. Date geologice Seria calcaroasă priaboniană este constituită din calcare grosiere şi calcare negricioase spatice, în care calcarele recifale sînt interstratificate la diferite nivele (la Cuciulat în cadrul întregii serii la Coala şi Prisnel la partea superioară a seriei, iar la Piatra Cozlii în special în baza seriei).

Formaţiunile mai noi (de asemenea carstificabile) sînt reprezentate de stratele de Cuciulat (înglobînd stratele mai vechi de Ciocmani şi Curtuiuş), constituite din marne cu briozoare, calcare şistoase şi marne calcaroase. Seria calcaroasă priaboniană ocupă suprafeţe relativ extinse la sud de culmea Prisnel - dealul Cărămidei, extinzîndu-se la sud pînă în valea Someşului, unde este acoperită de gresii oligo-miocene. Spre nord, dincolo de culme, de sub calcarele eocene apar formaţiuni sedimentare mai vechi, necarstificabile.

3. Hidrografia Este puţin cunoscută. In zona satului Cuciulat sînt evidenţiate mai multe izbucuri (3 în cursul inferior al văii Seci, unul la est de cariera Cuciulat) reprezentînd în cea mai mare parte resurgenţa apelor ce îşi încep cursul subteran la trecerea din formaţiunile oligocene în cele eocene, drenînd astfel baza calcarelor eocene.

Avenul din Zăpodia Şoimuşenilor oferă acces la un curs de apă cu un debit de 9 l/s, situat între platoul din pădurea Şoimuşenilor şi izbucurile din zona Cuciulat. Este posibil ca drenarea suprafeţei calcaroase să se facă prin mai multe cursuri de apă ajunse la substratul impermeabil, al căror traseu este condiţionat în cea mai mare parte tectonic. Nivelul apei subterane, atins în avenul din Zăpodia Şoimuşenilor, pare a fi situat nu cu mult sub cota finală a unor avene mai adînci din platoul carstic adiacent (av. Puţurilor -54,4 m, av. mare de lîngă poiana lui Horhon -56 m). Activul din acest aven a fost interceptat la -16,5 m de la suprafaţă şi are direcţie de curgere spre nord, către valea Seacă, pe sub platoul-carstic drenînd o parte din cursurile de apă ce îl străbat în subteran.

Fig 12

4. Avenul Puţurilora. Descriere generală Intrarea avenului se află într-o dolină de circa 8 m diametru şi constituie

cea mai severă restricţie situată la partea superioară a unui puţ de 16 m ce se lărgeşte progresiv. Din fundul puţului de intrare (-16,1 m) se conturează pe o diaclază intrarea în spirală a puţului 1 (8,9 m), care se lărgeşte după treimea sa superioară, debuşînd în galeria Puţurilor şi gura puţului 2 (8,4 m) finalizîndu-se în aceeaşi galerie. (Planşa 2)

Podeaua galeriei Puţurilor este tapisată cu argilă foarte densă, ce îngreunează considerabil explorarea în continuare a avenului. Din această galerie, spre vest, se află gura de circa 3 m diametru a puţului Mare (12 m); la -8 m de la cota 0 a puţului se face legătura prin intermediul a două puţuri de 4 m cu o diaclază strîmtă. Partea superioară a puţului Mare prezintă scurgeri parietale şi stalagmite; fundul său (39,5 m) este colmatat cu argilă.

Mergînd spre vest în galeria Puţurilor, se depăşeşte o săritoare de 1,5 m şi după 5 m se ajunge la primul puţ din succesiunea pe verticală P 4 (7|m), P 5 (9,8 m), P 6 (12 m). Cele trei puţuri sînt dezvoltate pe o diaclază şi apar individualitate doar datorită dopurilor de bolovani înţepeniţi între

pereţii ei, ce formează platforme intermediare. După coborîrea în à pic a lui P 6, se ajunge la cota -50,9 m într-o diaclază dezvoltată pe

direcţie est-vest, ce atinge uneori înălţimi mai mari de 10 m: galeria Fostului Rîu. Această galerie avansează descendent spre vest, iar după o săritoare de 2,5 m; se atinge denivelarea maximă în aven, 54,4 m. Extinderea avenului atît spre est cît şi spre vest la nivelul galeriei Fostului Rîu este întreruptă de îngustarea diaclaze pînă la impenetrabil. La terminusul ramurii vestice a galeriei Fostului Rîu, apare o zonă mai intens concreţionată şi un bazinet de acumulare a apei de 10-15 cm adîncime şi suprafaţă redusă.

Mergînd spre este în galeria Puţurilor, la cota –25,4m se ajunge la gura puţului 3 (11,4 m), ce prezintă scurgeri parietale, atît în partea sa superioară, cît şi într-un mic diverticul.

b) Condiţionarea tectonică a avenului Avenul Puţurilor este în principiu un aven tectonic, fiind dezvoltat pe un sistem format din două diaclaze paralele orientate est-vest (Planşa 2).

Secţiunile transversale din puţul de intrare (16,1 m), puţul 1 (8,9), puţul 2 (8,4), puţul 3 (11,4) şi mai ales cele din puţul 4 (7), puţul 5 (9,8) şi puţul 6 (12), reflectă dezvoltarea pe diaclază pe direcţia est-vest, direcţie frecvent întîlnită in cavităţile subterane aferente platoului carstic din pădurea Şoimuşenilor (Planşa 3),

Argumente în acest sens constituie şi informaţiile culese din hărţile altor cavităţi descoperite în regiune. Astfel orientarea est-vest a diaclazelor sau a galeriilor se întîlnesc în următoarele peşteri şi avene: peştera Lii, avenul Taberei, avenul Lung, ştiolul din Dîmbul Fătului, avenul de lîngă Poiana din Cariera Cuciulat (cu o extensie mai mare de 606 m).

c) Consideraţii privind evoluţia avenului Avenul Puţurilor are două nivele preferenţiale de dezvoltare în plan orizontal; astfel, în galeria Puţurilor (cota -25 m) extensia este de circa 20 m, iar în galeria Fostului Rîu (cota -50 m) extensia este de circa 40 m. Aceste două etaje ar putea corespunde cu două etape de dezvoltare distincte ale avenului, respectiv cu două adînciri succesive.

Referitor la ultima etapă, menţionăm şi evidenţierea albiei unui fost rîu subteran, argumente în acest sens constituindu-le un nivel de terase situat spre vest, dincolo de săritoarea de 2,5 m din galeria Fostului Rîu. Pe aceste terase, pe o distanţă de circa 4 m s-au descoperit mici galeţi calcaroşi, orientaţi cu axa mare în lungul galeriei, iar argila ce acoperă podeaua are o compoziţie uşor nisipoasă în comparaţie cu cea din galeria Puţurilor.

Aspectele menţionate sînt relevate şi de secţiunile transversale E-E’ şi H-H’ efectuate la nivelul galeriei Fostului Rîu în ramura vestică, respectiv estică a sa (Planşa 4)

Prezenţa unui activ în aven aduce modificări esenţiale privind geneza peşterii, deoarece se poate considera şi eroziunea în procesul de adîncire a golului carstic iniţial. La cota -25 m nu au fost semnalate urme de curgere subterană, mascate poate şi de stratul gros de argilă foarte posibil alohtonă (circa 30 cm grosime) ce acoperă podeaua şi partea inferioară a pereţilor.

O situaţie interesantă se observă la -32m în P 3 şi în puţul Mare (amîndouă cu verticale à pic şi traiecte paralele), în sensul că secţiunea lor transversală se modifică în mod evident de la quasicirculară la eliptică (Planşa 5).

Fig 13Provenienţa argilei din galeria Puţurilor şi din galeria Fostului Rîu este în principal alohtonă şi

în subsidiar provine din peliculele fine argiloase din masa calcarelor. Argumentul în acest sens îl constituie intervenţia factorului hidrodinamic alături de cel chimic în evoluţia avenului.

d) Concluzii Avenul Puţurilor relevă date importante în studiul genezei golurilor carstice din pădurea Şoimuşenilor, el reprezentînd un etalon din acest punct de vedere, cumulînd deocamdată un sumum de caractere.

Intră astfel în discuţie aspecte morfologice ce reflectă condiţionarea tectonică, litologică, hidrodinamică şi gravitaţională a avenului, aspecte ce pot fi urmărite în continuare şi în cadrul altor cavităţi subterane vechi sau noi.

Cea mai importantă descoperire o constituie albia prezumtivă a unui fost rîu subteran, prima din zonă în ceea ce priveşte avenele, importantă în contextul în care în platoul carstic din pădurea Şoimuşenilor se caută intens cursuri de ape ce funcţionează în regim liber, reţele organizate în etajele clasice fosil, subfosil, activ.

Altă problemă o constituie condiţionarea tectonică a carstului din zonă, sistemul preferenţial de dezvoltare a diaclazelor ei galeriilor fiind orientat, de regulă, est-vest.

Sinteza datelor din avenul Puţurilor constituie numai începutul cercetărilor întrucît platoul din pădurea Şoimuşenilor prezintă în continuare interes speologic, prin prisma noilor avene deja descoperite în zonă, aflate în cura de explorare.

noiembrie 1990. Bibliografiex x x - buletinul clubului de speologie “Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983

Rezultatele unei colaborări sistematice Bela Bagameri C. S. A. Cluj-Napoca

In cadrul amenajărilor Hidroenergetice, o parte importantă revine Antreprizei de Construcţii Hidroenergetice Criş-Someş cu sediul în localitatea Tarniţa-Cluj.

Ceea ce este de remarcat, din punctul nostru de vedere, în activitatea acestei antreprize este faptul că tunele de aducţiune, galerii subterane, centrale - executate sau în curs de execuţie în văile bazinului Crişului Repede - traversează. zone carstice pe lungimi apreciabile. Un astfel de exemplu este în valea Iadului, unde un tunel de aducţiune face legătura între barajul Leşu şi centrala hidroenergetică din satul Munteni, pe o lungime de 7 km.

Traversarea zonei carstice a bazinului mijlociu al văii Iadului, printr-un tunel de aducţiune, este o acţiune care diferă foarte mult de acţiunile desfăşurate în rocă compactă prin activităţile de pregătire speciale şi anume studiul carstului. Aceasta presupune cunoaşterea tuturor drenajelor de ape subterane, cavităţi, peşteri, avene. O surpare pe traseul tunelului, o intersectare a unei ape subterane, pune în pericol viaţa muncitorilor şi continuarea lucrărilor. Vom arăta cîteva din problemele ivite pe parcursul forării tunelului.

Prima galerie a fost forată în apropierea barajului Leşu, cu traversarea dealului Sălătruc pînă în valea Sălătruc. Aici se pierde într-un ponor un pîrîiaş care reapare la zi prin 3 Izvoare, izvoarele Ciuhandrului. Izvoarele au un debit mediu de 0,02 mc/sec. Măsurătorile au fost făcute de Rusu Teodor. Traversarea văii s-a făcut deasupra izvoarelor, asigurîndu-se drum liber curgerii apelor subterane.

Galeria a doua a pornit din v. Sălătruc, traversează dl. Mihaiului. Este în curs de execuţie. Este de aşteptat ca aici constructorii să traverseze un gol subteran care a fost format de drenajul subteran ce are ponorul în v. Strivinoasa, izbucul în v. Iadului prin izvorul lui Dumiter, cu un debit de 0,1 mc/sec.

Galeria a treia porneşte din v. Izvorului şi are ieşirea în v. Strivinoasei. După 160 m de înaintare, în urma puşcăturilor cu dinamită, tunelul a intersectat goluri subterane mici. S-au umplut cu steril, iar pereţii şi bolta galeriei s-au betonat. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat după 525 m de înaintare. A apărut o peştera mare, lateral faţă de galerie. Fiind în rocă compactă, nu s-a creat pericol de surpare. Peştera a rămas nebetonată. Înaintîndu-se 600 m, s-a dat de o nouă peşteră. Existînd pericolul prăbuşirii unor pietre mari dintr-un horn, gura de peşteră a fost betonată. După 800 m de înaintare a apărut în apropierea bolţii tunelului o altă gură de peşteră, prin care s-a putut intra într-o salerie frumos concreţionată. Muncitorii au trecut prin încă două geode, care au fost însă distruse în urma dinamitării. Pînă la ieşirea în v. Strivinoasei mai erau de forat circa 300 m. După presupunerile noastre s-a traversat zona periculoasă cu cavităţi.

Situaţia hidrologică din această zonă este următoarea: pîrîul din v. Izvorului - ce dispare sub Pietrele Negrului, parţial - apare în v. Iadului prin izbucul Davele, cu un debit de 0,1 mc/sec. In acest drenaj subteran mai intră şi apa pîrîului din avenul Pobraz, ce are o denivelare de –185m. La traversarea subterană a dl. Lelii şi Pietrei Todeştilor, deşi constructorii au trecut deasupra unor drenaje de ape subterane cum sînt cele ce dispar în ponorul din v. Soci şi apare în izvorul din Lunca Pizlii (debit 0,5 mc/sec), cele ce apar prin izvorul Cioatei (debit 1 mc/sec), izvorul Panoului (debit 1 mc/ sec), numai o singură dată au avut un obstacol mai greu de învins. Acesta era un gol subteran plin cu argilă. După două luni de stagnare, folosind o tehnologie specială, s-a depăşit acest obstacol.

La forarea ultimei părţi a tunelului din v. Bisericii pînă la centrala hidroenergetică din Munteni, nu s-a întîlnit nici o cavitate sau drenaje subterane de tip carstic, deşi se află Tăul Topleţ cu un debit de 1,9 mc/sec, izvorul aval de Remeţi cu un debit de 0,5 mc/sec.

După apariţia primei peşteri din galeria ACH un grup de speologi amatori din Oradea, conduşi de Barabas Tiberiu, în data de 9.03.1989, a explorat o parte a peşterii. Prima ieşire a CSA-CN în această peşteră a fost în 16.03.1989 şi a fost condusă de Bagamery Bela, cu ocazia căreia s-a cartat o porţiune de 70 m din peşteră. S-a anunţat CCSS despre această nouă descoperire.

Începînd cu această dată CSA-CN a lucrat în continuare în colaborare cu grupul din Oradea, atît la explorarea cît şi la cartarea peşterilor din galeria ACH. Menţionăm că această colaborare între CSA şi grupul din Oradea a început încă din 1983, explorînd împreună. v. Iadului. Atmosfera de lucru a fost una prietenească, de respect reciproc. Grupul din Oradea a fost condus în majoritatea cazurilor de Menesy Petru şi Barabas Tiberiu. La acţiuni au mai participat şi Birtalan Iuliu, Gibulak Ioan (căţărare, scafandri).

In cadrul explorării peşterilor din galeria ACH au trebuit învinse obstacole dificile cum ar fit galerii cu mult noroi, hornuri înalte ce au fost atacate cu pitoane de expansiune de grupul din Oradea, hornuri cu grohotiş, drenaj subteran ou sifoane, decolmatări pe locuri, umede. In peştera cu cristale din galeria ACH au trebuit săpate două tunele în lungime de 40 m ca să ajungem în săli cu cristale. Aceste

decolmatări au fost conduse în majoritatea cazurilor de Gorog Ştefan de la CSA-CN. Pe tot parcursul explorărilor - care continuă şi astăzi - am fost ajutaţi de Institutul Speologic

"Emil Racoviţă", filiala Cluj-Napoca, personal de dr. Gh. Racoviţă, prin adresele trimise ACH-ului - brigada din Remeţi - pentru acordarea de ajutor şi sprijin, pentru oprirea depozitării sterilului rezultat în urma dinamitării în golurile subterane.

Fig 14Din partea ACH un sprijin deosebit a fost acordat de ing. Conduleţ, şeful brigăzii ACH din

Semeţi şi de Szabo Alexandru, maistru principal. In galerie s-a putut intra numai cu autorizaţie, însoţiţi fiind de un maistru sau şef de echipă.

Atît în cadrul explorărilor cît şi în timpul prospectărilor, cartărilor, decolmatărilor a trebuit să ţinem cont că intrările acestei peşteri vor fi închise la începutul anului 1990. Pentru aceasta, pînă atunci trebuie găsite alte intrări, prin decolmatări. C.S.A. este decis ca prin acţiuni susţinute, prin efort continuu să atingă obiectivul propus. In acest scop Menesy Petru a făcut măsurători de suprafaţă şi a întocmit o hartă ce va fi de mare ajutor nu numai, acţiunii C.S.A-ului ci şi A.C.H-ului la forarea tunelelor.

Consideram că această colaborare multilaterală a dovedit ca cercurile sau grupurile de speologi pot lucra împreună fără probleme, pot rezolva situaţii deosebite ce necesită concentrare de forţe, pot colabora mai uşor cu instituţii şi întreprinderi.

28. 09. 1989

Apariţii de apă în versantul estic al muntelui Pleşa (m. Vîlcan) Cornel BelecoiuAdrian Rădulescu

clubul de speologie "Emil Racoviţă" Bucureşti

Dintre problemele ridicate de carstul din bazinul Sohodolului cele de hidrologie aşteaptă multe răspunsuri. Să aruncăm deci o privire mai amănunţită asupra seriei de apariţii de apă din versantul drept al Sohodolului în zona muntelui Pleşa (1444 m).

Din comuna Runcu urcăm spre nord drumul asfaltat cale de circa 6 km pînă la complexul turistic Bucium. De aici drumul devine forestier şi traversează munţii pînă la Valea de Peşti.

La nici 400 m amonte de complexul turistic, pe partea stîngă a drumului, apare de cele mai multe ori un şuvoi de apă care după ce parcurge un traseu subaerian de circa 20 m peste blocuri de calcar acoperite din belşug cu muşchi, se varsă în Sohodol. Apa provine dintr-o intrare de 0,8 x 0,6 m, izbucul Muşchiat, cu un debit variind între 0 şi 100 l/s (alt. abs. 400m), cavitate a cărei cartare începută în 1983 de clubul nostru şi continuată în 1984 de clubul Pelendava din Craiova, indică o dezvoltare de 1036,6 m(4).

Continuînd drumul spre nord trecem prin faţa peşterii de la gura văii Rele aflată peste apa rîului, în versantul stîng al văii şi ajungem în curînd la podul Picuiel ca mută drumul aflat pînă acum pe malul drept al rîului, pe malul stîng al acestuia. Imediat aval de pod, în versantul drept, apare printre lespezi de calcar, din fisuri impenetrabile, la 420 m alt. abs,, activul (circa 5-15 l/s) din peştera de la podul Picuiel situată cîţiva metri mai sus, cavitate explorată de clubul nostru pe o lungime de 580 m (1). Trebuie amintit că şi în amonte de pod apare sub nivelul Sohodolului un activ al cărui debit nu l-am putut determina.

Fig 15De la podul Picuiel pătrundem în cheile Pătrunsa. La 100 m amonte de pod, în versantul drept,

la 25 m alt. rel. se deschide intrarea impresionantă (20 x 10 m) a peşterii mari de la Pătrunsa cartată de clubul nostru pe o lungime de 510 m (2). Sub cavitate, la nivelul talvegului (425 m alt. abs.), la baza grohotişului ce coboară de la gura peşterii, apare un debit de 10-50 l/s dispersat în şase puncte. Măsurători de temperatură efectuate la 19 noiembrie 1989 au indicat aceeaşi temperatură, 8°C, pentru cele şase puncte de apariţie, cu două grade mai mult decît apa Sohodolului în acea secţiune. Aceeaşi temperatură (8°) a fost înregistrată şi în apa lacului din partea finală a peşterii mari de la Pătrunsa sprijinind ipoteza că acest lac funcţionează ca un preaplin pentru cursul subteran ce apare de sub grohotiş (3).

La capătul amonte al cheilor Pătrunsa, în versantul drept, apar patru izvoare carstice situate la 10-20 m distanţă unul de altul, la 5 m alt. rel. şi 430 m alt. alt. cu un debit total de 10-50 l/s.

La 100 m amonte, vis-a-vis de cantonul Prajele descoperim o scurtă vale cu muşchi şi depuneri de tuf ce se termină brusc la baza unui perete, de 10 m înalţime. La baza acestuia se găsesc cîteva deschideri impenetrabile, izbucul Prajele (alt. abs. 440 m), care însă este sec de circa 5 ani (2).

Pentru ca tabloul să fie complet amintim că la 900 m alt. abs. , la baza. Păreţeilor, se găseşte un izvor carstic, izvorul de la Comandă, cu un debit de circa 0,2 l/s.

Ipoteza cea mai plauzibilă privind originea apariţiilor de apă prezentate din versantul drept al Sohodolului, exceptînd izvorul de la Comandă, este fără îndoială apa Gropului ce dispare la o distanţă aeriană de circa 3 km şi o diferenţă de nivel de circa 200 m, în ponorul Gropului (alt. alt. 615 m) (2).

Ţinînd seama că la 19 noiembrie 1989 am observat că izbucul Muşchiat şi izbucul Prajele erau seci iar celelalte izvoare lucrau la capacitatea normală avansăm ipoteza că cel puţin acestea două au cîte un bazin de recepţie independent.

Apare deci mai mult decît necesară colorarea Gropului pentru lămurirea acestor probleme ţinînd seama şi de nevoia acută de apă a localităţilor din aval, Runcu, Răchiţi, Sănăteşti ca şi a oraşului Tîrgu Jiu alimentat cu un debit insuficient din izbucul Gîlciomiţa.

Autorii ţin să mulţumească pentru colaborarea de pe teren următorilor: Ică Giurgiu, Gigi Chiriloi, Ovidiu Grad.

Bibliografie1. Cornel Belecciu, Valentin Beloiu, Ovidiu Grad - Explorări în bazinul Sohodol (munţii Vîlcan) - buletinul clubului de speologie "Emil Racoviţă” Bucureşti, nr. 8, 1983 pag. 190-1962. Cornel Belecciu - Peşteri din zona Pătrunsa – Pradele - buletin speologic FRTA-CCSS, nr. 11, 1987 pag. 23. Traian Constantinescu - Considerations sur les grottes situates entre les rivieres Şuşiţa Verde et Sohodol - Trav. Inst. Speol. "Emil Racovitza", tom XIV, 1975, pag. 169-188 .

4. Cornel Naidin - Explorarea peşterii izbucul Muşchiat (PD17) (munţii Vîlcan) - buletin speologic FRTA-CCSS, nr. 10, 1986, pag. 183-194

O zi în cheile Sohodolului (m. Vîlcan)Adrian Rădulescu


Era într-o sîmbăta, dimineaţă de început de decembrie, cînd proaspăt sosiţi în Runcu (jud. Gorj) a trebuit să ne schimbăm complet programul turei. Omul care trebuia să ne conducă la un aven undeva înspre izvoarele Gropului Sec nemaivenind la întîlnire, am optat pentru o explorare de suprafaţă în prima porţiune a cheilor Sohodolului, unde, de mai multă vreme, observasem în versantul stîng, la aproape două treimi din înălţimea peretelui pornind de la bază, mai multe intrări de peşteră.

Oana Ionescu şi Valentin Barcă au urcat în versantul drept, pentru a ne indica prin semne locul de rapel, iar noi, Florens Baranov (Baronul) şi cu mine, ne-am căutat un drum de acces spre muchia superioară a peretelui. Am urcat pentru început pe un scoc abrupt, ce împarte în două. primul şir de pereţi al versantului stîng, pînă cînd am prins un hăţiş de capre ce se menţinea pe curba de nivel, trecînd printr-un horn de 10-12 m înălţime (cu prize bune dar destul de expus), şi traversînd apoi două văi cu versanţi abrupţi, garnisiţi cu cîte o limbă de grohotiş, aflat la limita inferioară a. stabilităţii. Mica încărcătură suplimentară datorată corpurilor noastre a făcut ca pietrele să se pună în mişcare şi saltul cîtorva bolovani peste muchia peretelui de sub noi ne-a dat suficient timp de meditaţii pînă la auzirea primei bufnituri.

Fig 16Odată ajunşi pe muchia versantului drept (nordic) al celei de-a doua văi înţelegem de la Oana,

care părea un ţînc la gimnastica de înviorare că sîntem chiar deasupra primei intrări la care voiam să coborîm. Neavînd decît o coardă de 39 m am căutat să facem un amaraj cît mai scurt, şi coborînd pînă aproape de marginea peretelui găsim un colţ de stîncă pe care cioplindu-1 puţin am reuşit să-l transform într-un punct de amaraj destul de bun pentru o buclă de coardă cu nod opt. Pentru siguranţă am mai bătut şi un piton de fisură care împiedica bucla să sară peste colţul de stîncă.

Am agăţat de horn-banana cu sculele de cartare, un ciocan şi vreo două pitoane, şi, avînd blocatorul de piept deja montat între scaun şi vestă, trec coarda prin coborîtor, desprind lonja, şi cobor. Ajung în dreptul intrării, evident cu spatele la ea, şi spre distracţia Oanei care mă vedea foarte bine de vizavi încep să dau din mîini ca şi cum aş prinde muşte pentru a mă întoarce cu faţa la perete. Prin balans nu putea ajunge la niciuna din cele trei guri de galerie pe care acum le vedeam pentru prima oară de aproape, aşa că mai cobor cîţiva metri pînă ating peretele. Pun pe coardă blocatorul de piept deasupra coborîtorului şi mă caţăr spre cele două intrări suprapuse din dreapta. Pătrund în galerie prin cea de deasupra, trag după mine, cei 4-5 m de coardă rămaşi şi-i dau drumul capătului liber de coardă prin cealaltă intrare, care, după o jumătate de metru, conducea spre aceiaşi galerie. Ies acum din coardă fără teama de a o pierde şi pornesc cu elan mai departe. Elanul a fost de scurtă durată, galeriei terminîndu-se fără nici o şansă de continuare cu o săliţă de 2 m înălţime. La întoarcere, cu ambele blocatoare pe coardă, revii uşor la verticală filînd coarda de sub mine trecută prin cele două intrări suprapuse. Ajung la cea de-a treia gură. cu aceleaşi manevre şi mă întorc cu aceeaşi dezamăgire, galeria, paralelă cu prima, oprindu-se după cîţiva metri. Peştera din surplombă, cum a fost denumită această cavitate, totalizează 12,5 m lungime şi 5,3 m denivelare.

Sus, lîngă amaraj, îl regăsesc pe Baronu, îngheţat din cauza umezelii, pe care burniţa şi ceaţa slabă ce ne învăluia încet i-au transmis-o, şi întristat pentru că n-a mai fost necesar să coboare şi el.

După ce strîngem coarda ne îndreptăm spre celelalte trei posibile intrări de peşteră pe care le observasem din drum, la 30-50 m stînga (nord) de prima, şi la aceeaşi altitudine relativă. Pentru a ajunge însă deasupra lor sîntem nevoiţi să urcăm pentru început o diferenţă de nivel de 50-60 m, traversăm un scoc abrupt şi coborîm pe al doilea. Ajungem deasupra intrărilor, pe o pantă înierbată şi abruptă care nu ne permite să ne apropiem prea mult de marginea peretelui. După un scurt calcul ne dăm seama că ne putem întoarce liniştiţi deoarece cu cei 39 m de coardă nu putem echipa distanţa de 50-55 m de la cel mai apropiat punct de amaraj pînă la ţintă.

Spre nord, scocul Roşu era destul de aproape dar am preferat să ne întoarcem pe unde am venit, mai ales din cauza ceţii ce se îndesea. La 40 m mai sus de buza peretelui sub care se află cele trei intrări neatinse încă, în spatele unei tufe de măceş am găsit intrarea de 0,6 x 1,7 m a unei mici cavităţi de 7,5 m lungime şi 3t5 m denivelare.

La baza peretelui ne întîlnim cu Oana şi Valentin care încercaseră fără succes să pătrundă prin decolmatare în cîteva puncte din versantul drept indicate de Baronu în timp ce eu coboram la p. din surplombă şi facem împreună o vizită în p. septelor (izvorul de ploaie) cu intenţia de a forţa trecerea sifonului amonte. Sifonul se menţinea închis cu toate că nivelul apei scăzuse cu 20 cm iar galeria superioară, care speram să paseze sifonul se îngustează atît de mult încît întoarcerea (cu picioarele înainte) devine aproape imposibilă. Îndreptîndu-ne la ieşire, în jurul orei 22, spre gazdă noastră din sat

mai trecem odată pe la omul cu avenul cu gîndul de a-i propune să mergem împreună a doua zi. Dar nu-l găsim şi ne încheiem ziua cu o masă rapidă pentru a grăbi cît mai mult momentul intrării în sacul de dormit.

ianuarie 1991

Patru peşteri noi în bazinul Sohodol (m. Vîlcan)Adrian Rădulescu

clubul de speologie "Emil Racoviţă” Bucureşti

Rar se întîmplă ca o ieşire de cîteva zile în valea Sohodolului din munţii Vîlcan să nu se soldeze cu o nouă descoperire; chiar dacă peşterile sînt de dimensiuni reduse. Iată de ce, în urma turei din 01-05. 04. 1991 sîntem în măsură să vă prezentăm în. că patru noi cavităţi.

Primele două, P1 şi P2, de deasupra Nărilor, sînt situate în zona cheilor Sohodolului, puţin aval de ieşirea apei din peştera de la Nară, la 120 m şi respectiv 30 m altitudine relativă (fig. l). Pentru a ajunge la ele începem să urcăm în versantul drept, din dreptul peşterii de la Cuptor, pe un scoc cu săritori de 2-3 m intercalate cu zone scurte de grohotiş. După 50 m părăsim scocul şi continuăm urcuşul pe un afluent al acestuia, ce vine din dreapta noastră, încă 30-40 m diferenţă de nivel, pînă ajungem în dreptul peşterii Bîrlog (vezi bibliografia). De aici, menţinîndu-ne pe curba de nivel, ne îndreptăm spre nord (amontele Sohodolului) şi în versantul sudic al cleanţului a cărui bază găzduieşte impresionantul tunel dublu al peşterii de la Nară, într-un lapiaz, la baza unui mic perete, se află intrarea de 0,7 x 0,7 m a peşterii 1 de deasupra Nărilor.

De la intrare sîntem întîmpinaţi de specificul local al peşterilor din valea Sohodolului, tavanul coborînd la 30 cm înălţime la nici 2 m de la intrare. După depăşirea acestei restricţii pătrundem într-o “sala” cu dimensiuni de 1,4 x 1,4 x 1,7 m; podeaua este în pantă, cota minimă (-0,8 m) se află în zona vestică. Spre stînga se deschide o continuare ce devine imediat impenetrabilă, în dreapta, din tavan, porneşte un horn al cărui capăt nu se vede; întunericul este de nepătruns. După aprinderea lămpii înălţimea lui se stabileşte însă la 2 m înainte, urcînd o săritoare de 0,6 m, pătrundem pe un tub cu diametru de 0,6 m, care după un metru debuşează într-o altă "sală" (1,6 x 1,4 x 1,2 m), în podeaua căreia se atinge iar cota zero. Din acest punct, spre dreapta; (NV), o galerie cu secţiunea de 0,12 m devine impenetrabilă după 1 m.

Cavitatea totalizează 10,7 m lungime pe 2 m (-0,8m+ 1,2) denivelare.La ieşire, după o scurtă pauză, începem coborîrea spre intrarea de 2,5 x 2,5 m a peşterii 2 de

deasupra Nărilor, pe care o observasem din drum. Ocolim prin stînga (N) muchia unui perete şi coborîm pe un scoc. abrupt pînă la o brînă de unde continuăm în rapel coarda de 50 m pe care o aveam la noi ajunge exact pînă în dreptul intrării.

Pe pereţii galeriei unice sînt linguriţe iar în tavan, în dreptul primului cot, o marmită inversă; galeria se termină în fund de sac. Din păcate, efortul de a ajunge la gura ei este răsplătit doar cu o lungime de 12 m, pe 3 m denivelare.

Alte două cavităţi, peştera cu trei intrări şi peştera din capul văii, sînt situate pe un afluent ce vine din versantul stîng al Sohodolului, la 3 km amonte de confluenta Măcriş-Sohodol (aproximativ 17,5 km de comuna Runcu), la 70 şi respectiv 90 m altitudine relativă faţă de talvegul văii Sohodolului (fig. 2).

Peştera cu trei intrări (21,7 m L, 13,1 m (-4,2m +6,9) D) s-a format prin eroziune laterală, fiind dezvoltată pe o faţă de strat înclinată la 15-20° faţă de orizontală. Peştera din capul văii (13 lm L, 2,8 m (-2,31 +0,5)D), a cărei intrare se află la baza peretelui ce închide valea în amonte, pare un fost izbuc (formele specifice de curgere sub presiune sînt prezente pe suprafaţa pereţilor şi a tavanului), dar prăbuşiri importante colmatează posibila continuare.

Fig 17BibliografieCornel Belecciu - Cheile Sohodolului, 3 ani de explorare

CSER 1001Cornel Belecciu Adrian Rădulescu


- Scularea ! B şapte ! . . . Se ivi capul lui Gigi prin gura podului. . . . . - Bine, am auzit. Ce răcneşti aşa ? - zic întorcîndu-mă vioi pe partea cealaltă, atît de vioi încît

dacă Adi n-ar fi avut inspiraţia să mă lege de seara în hamac aveam toate şansele să îndoi cîteva din cuiele ce ies din grinzile podului.

Adi, în hamacul lui, tăcea chitic, deşi hamacele noastre erau legate la un capăt de acelaşi stîlp după un sistem "ingenios” aşa încît dacă unul din noi se mişca celălalt se legăna un sfert de oră.

Ne aflam la cabana forestieră Dragomanu de pe valea Sohodolului patru speologi: Gigei Cuţa, Adrian Rădulescu, Gigi Chiriloi şi Cornel Belecciu cu scopul de a descoperi cea de-a o mia cavitate din istoria clubului. Conform statisticii lui Ică Giurgiu, pînă la acea dată, în cei 22 de ani de existenţă ai clubului membrii săi descoperiseră 998 de cavităţi.

Reuşisem să ne atingem scopul din prima zi. Urcînd pe un mic torent, afluent stînga al Sohodolului, cu un vechi funicular la confluenţă, descoperisem o cavitate de 12 m dezvoltare, apoi, mult mai sus, la baza unor pereţi, peştera 1000, cu o dezvoltare de 15,8 m. Nemulţumirea pentru această dezvoltare cred că a fost principalul motiv pentru care am răspuns prompt apelului lui Gigi...

Adi şi-a pus în funcţiune "bomba” (= primus cu benzină din producţia proprie, confecţionat dintr-un filtru de ulei şi după o masă "frugală” care a durat mai bine de o oră am fost gata de plecare spre ţinta zilei, o zonă necercetată de la izvoarele Gropului Sec, afluent al Gropului.

Traversăm Sohodolul pe puntea suspendată de la Conţu, apoi urmăm poteca ce urcă pieptiş prin stînga stîncilor de la Conţu. Poteca ne conduce într-o poiană cu ferigi, apoi spre stînga, de-a coasta prin pădure, pînă întîlneşte valea Şesuri. Urcăm pe ea şi după ce aceasta coteşte la stînga, întîlnim trei doline conice, de 20-30 m diametru şi 8-10 m adîncime.

In cea de-a doua se află avenul PD 6, explorat de colegii de la Craiova, în care constatăm că se poate continua decolmatarea. In cea de-a treia, numită "La Bunar", surpările datorate ploilor recente ne permit accesul într-un puţ de circa doi metri adîncime unde, după ce Adi şi Gigel scurmă circa o oră, hotărîm că merita continuat decolmatajul dar în nici un caz cu mîinile goale !

La 200 m depărtare se găseşte stîna din Şesuri de care reuşim performanţa să ne apropiem fără să stîrnim interesul vreunui cîine.

- Dacă vă vedeam mai devreme vă opream nişte lapte ! - ne întîmpină ciobanul de rost;Înghiţim în sec şi-l întrebăm de clocoticiuri. - Chiar de curînd s-a deschis unul mai sus ! - ne informează prompt interlocutorul nostru.

Urcaţi pe scocul din spatele stînei, găsiţi un mesteacăn cam aşa de gros - face braţele cerc - şi în stînga, mai sus, e un bolovan mare, în spatele lui e gaura. Trece şi-o potecă pe acolo. Vedeţi că l-am acoperit eu cu nişte pietre să nu-şi rupă vreo vită piciorul.

Mulţumim, urcăm pe scoc, găsim nu unul ci trei mesteceni cu o grămadă de bolovani şi poteci, căutăm cam o jumătate de oră prin burniţă şi ne strîngem la rădăcina unuia dintre mesteceni. Ne dondănim încă o jumătate de oră cine să coboare la stînă după cioban. In sfîrşit se jertfeşte Gigi şi se întoarce în zece minute cu ciobanul şef care spre norocul. nostru avea treabă în sus sub Pleşcioara. Ne conduce la gura Clocoticiului. Puteam să-l căutăm mult şi bine. Intrarea, de 20 cm diametru, se deschide în iarbă. De jur împrejur, pe o rază de cinci metri, nu este nici un bolovan sau piatră în afară de cele trei care acoperă intrarea. Lărgim un pic intrarea, coboară Adi trei metri, dar avenul este înfundat cu pămînt. Poate peste nişte ani…

De aici, o luăm pe piciorul ce urcă spre Pleşcioara, printr-un lapiaz rar. Cum voiam să ajungem mai repede la Gropu Sec, îndată ce intrăm în pădure hotărîm să părăsim poteca spre stînga, pe curba de nivel.

Nu mergem zece minute şi întîlnim o perdea deasă de ienuperi. Adi o ia mai pe jos puţin, eu nu ştiu ce-mi vine şi intru direct în ienuperi. Gigi şi Gigei mă urmează. Străbat cu greu zece metri şi ies într-un mic luminiş. In dreapta văd un perete de calcar de circa opt metri înălţime. Şi totuşi parcă stîacile de la bază sînt depărtate faţă de restul peretelui. Mă apropii. Il strig pe Adi:

- Cîtă coardă avem la noi ?- Cincizeci. De ce ?- Dă Doamne să nu ne-ajungă ! Haideţi încoace ! Ne strîngem toţi, admirăm hăul din faţa noastră, după care urmează un sfert de oră de

chiuituri, ţopăială şi saluturi gen Harlem Globe Trotters. Adi începe să cotrobăie prin banană. Scot coarda şi fac un amaraj ca la carte, cu balustradă de acces la gura puţului, folosind doi

mesteceni. Cel de-al doilea, crescut în formă de V, este puţin aplecat deasupra golului astfel încît

coarda nu se freacă de peretele puţului, îmi pun rapid scaunul model Velcor (pentru prima oară în teren) şi cobor cei 15 metri ai puţului aterizînd pe vîrful unui con de grohotiş garnisit cu un petic de zăpadă îngheţată, de doi metri diametru şi 40-50 cm grosime. Acomodarea cu temperatura scăzută durează cîteva clipe şi caut mai departe, cu ochii ţintă la discul de lumină ce se plimbă de jur împrejur, următorul puţ. Nu-l zăresc şi ies din coardă strigîndu-l lui Gigel că poate coborî. In timp ce el se pregăteşte, cobor conul de grohotiş spre nord şi caut pe conturul unei săli de 27 x 15 m mult dorita continuare. Nimic ! Doar în tavan, la zece metri înălţime, un horn larg se închide după cinci metri. Mă întorc. In vîrful conului îl întîlnesc pe Gigei care tocmai iese din coardă şi coborîm împreună. Spre sud, de data aceasta pătrunzînd pe o galerie de şapte metri lăţime, cu înălţime variind între şapte metri şi optzeci de centimetri. După nici şapte metri, spre stînga (est) prin intermediul a două săritori de 2 şi 1,5 m. Gigel urcă într-o săliţă de 4 x 1,5 x 5 m ce continuă cu un diverticul pînă în tavanul galeriei principale. In faţă aceasta se lărgeşte la 10-12 m, schimbîndu-şi totodată direcţia (vest), înălţimea variind între 2-2,5 m.

Tavanul este acoperit cu mondmilch şi stalactite de 20-40 cm diametru, ce seamănă cu un picior de elefant, ating 50-60 cm lungime. Podeaua coboară în continuare pe o pantă de 35° apa de percolaţie, organizîndu-şi cursul, formează în această zonă o cascadă de gururi, trecînd dintr-unul în altul pînă într-un lac (din păcate nu de sifon) unde se opreşte limpede şi atît de clară încît era cît pe-aci să intru cu mîinile în ea. Spre stînga se deschid două continuări care se întîlnesc într-un sistem de galerii de 0,5-4 m lăţime şi înălţimi de l-2m, dezvoltat într-o zonă de prăbuşiri recente, lipsită de concreţiuni. Explorarea şi cartarea durează două ore şi frigul care ne-a pătruns ne grăbeşte spre ieşire. Gigei urcă puţul şi-mi trimite pe coardă o banană cu hamul şi blocatoarele. Fac un nod pe coardă pentru a putea măsura la ieşire adîncimea puţului şi prind în el cu o carabinieră banana cu restul de coardă. Urc cu bucuria întîlnirii aerului cald de afară şi cu regretul că denivelarea avenului nu depăşeşte 30 de metri.

Fig 18,19,20,21Îl văd pe Adi pregătindu-se de urcare şi îl mai întreb o dată dacă a făcut nod acolo unde coarda

atinge podeaua. Îmi confirmă şi urcă. Sus, comentarii, exclamaţii, în sfîrşit agitaţie mare. Atît de mare încît nimeni nu se mai uită la Gigi care bagă tacticos coarda în banană.

- Hai să măsurăm coarda. Unde-i nodul ? - îl întreb pe Adi. - Care nod ? - răspunde Gigi continuîndu-şi treaba. L-am desfăcut demult !Înjurăm, scoatem coarda, îi legăm nişte fiare la capăt şi o aruncăm din nou în puţ. In sfîrşit,

sîntem gata. S-a făcut tîrziu. Hotărîm să ne întoarcem. Deşi frînţi de oboseală, aub ameninţarea întunericului, coborîm cei 600 ni diferenţă de nivel pînă la Dragomanu în numai 75 de minute, Ajungem la cabană pe întuneric şi calculăm. Avenul are 210 m dezvoltare şi –29,3 m denivelare. Ne declarăm mulţumiţi şi ne culcăm, mîine ne aşteaptă un drum lung, pînă acasă în Bucureşti.

Aceasta este povestea descoperirii şi explorării avenului 1001 de sub Pleşcioara. Sperăm ca v-a plăcut. Dacă nu, vă promitem una mai interesantă cu ocazia descoperirii de către clubul nostru a cavităţii cu numărul 2000 !

iulie 1991

Peştera Studenţilor din Cerna-Deal (masivul Postăvarul)Emeric Simon Ică Giurgiu

clubul de speologie "Emil Racoviţă” Bucureşti

Drum de accesSe urcă din Rîşnov (635 m alt.), pe marcajul bandă albastră, pînă în şaua dintre pîraiele

temporare Înfundat şi Cărbunari (860 m alt.) (45 minute). De aici spre Poiana Braşov coboară imediat şi în dreapta remarcăm spaţioasa intrare amonte a peşterii Cerna-Deal. Înspre stînga observăm un firav fir de vale, deobicei sec, ce urcă printre tufele de vegetaţie. Urmîndu-l, după cîţiva metri diferenţă de nivel şi ceva mai mulţi pe pantă, ajungem la o deschidere nu prea largă şi nici înaltă pe podeaua căreia stăruie multe luni pe an o baltă puţin îmbietoare. Toamna şi primăvara din gura peşterii Studenţilor iese un activ important ce trece peste poteca turistică şi se varsă în pîrîul înfundat la circa 20 de metri înainte ca acesta să pătrundă în peştera Cerna-Deal. De la gura peşterii Studenţilor, în paralel cu drumul turistic, pleacă o potecă ce ajunge imediat în şaua dintre văile pîraielor Infundat şi Cărbunari.

Fig 22In urma decolmatărilor făcute, cercul de speologie Silex Braşov a reuşit să pătrundă în cavitate

în toamna lui 1983 şi- a anunţat 177 m lungime şi + 17 m denivelare.Prima explorare a cavităţii de către membrii clubului "Emil Racoviţă” Bucureşti a avut loc la

16.04.1990; Emeric Şicion şi Florens Baranov obţin o hartă pentru 175 m lungime şi 12 m denivelare, în condiţiile în care aproximativ 100 m reprezentau un tîrîş obositor printr-o galerie plină cu noroi şi apă, ce rareori depăşea 0,5 - 0,6 m înălţime. !

Următoarea tură în această cavitate a avut loc pe 0l.09.1990 cînd prima echipă, la care s-au alăturat Mircea Vlădulescu şi Laurenţiu Dumitru, intră cu un catarg de 6 m. Se fac mai multe escalade, în diverse puncte din cele două săli. Apoi, Florens Baranov descoperă continuarea, după ce reuşeşte să depăşească o strîmtoare la care se oprise în tura precedentă. Galeria nouă este an tîrîş foarte dur, astfel că în curînd nu s-a mai putut înainta, deşi el continua. Cavitatea ajungea la 210 m lungime şi 21 m denivelare.

Pe 20. 10. 19. 90, Emeric Simon şi Laurenţiu Dumitru stabilesc dezvoltarea la 218,8 m, denivelarea rămînînd aceeaşi.

Apoi, pe 24.11.1990, echipa formată din Gigei Cuta, Emeric Simon şi Elena Breşit încearcă să treacă de o strîmtoare în Sala Mică, accesibilă cu catargul, situată la 6,5 m de podea. După trei ore de spart cu ciocanul, s-a ajuns la concluzia că nu se poate trece mai departe.

Descriere Chiar de la intrare ne angajăm într-un tîrîş obositor, într-o galerie săpată sub presiune, uşor

descendentă pe prima porţiune, pînă cînd atinge cota minimă din cavitate (-0,9 m). Apoi, pe cîţiva metri podeaua urcă şi coboară alternativ, după care devine foarte uşor

ascendentă, pe unele tronsoane imperceptibil chiar în lipsa unui clinometru. Pe tronsonul anterior se poate observa cu uşurinţă urma lăsată de apă, la viitură, pe pereţii galeriei.

Continuînd să avansăm prin această conductă cu înălţimea cuprinsă între 0,4 - 1,2 m, ajungem, după ce parcurgem o zonă uşor meandrată, într-un tronson foarte scurt unde înălţimea galeriei ajunge pînă la 2 m iar lăţimea la 0,8. După circa 10 m, suficienţi să ne aducem aminte de mersul biped, iată-ne din nou pe burtă, avansînd în aceleaşi condiţii ca mai înainte. Podeaua galeriei este acoperită cu un strat consistent de argilă, aşa încît prezenţa apei este foarte ingrată.

După aproximativ 20 m, pe podea încep să apară galeţi puţin rulaţi, iar galeria începe să devină din ce în ce mai neîncăpătoare, pînă ajungem la laminor. Aici tavanul este la 0,25 - 0,35 m de podea, pe o porţiune de aproximativ 3,5 m, lăţimea fiind de 0,8-1 m. La prima explorare această restricţie a ridicat probleme serioase datorită prezenţei galeţilor pe podea, fapt ce a obligat la o uşoară decolmatare a galeriei, respectiv împingerea galeţilor de o parte şi de alta aşa încît să permită avansarea.

Depăşind acest obstacol, imediat cumieşim din tub, sîntem plăcut impresionaţi de dimensiunile cavităţii: 6 m înălţime şi 2,5 m lăţime. Sîntem în Baia Mică. Pînă aici speleotemele au fost foarte rare, reprezentate de stalactite izolate, de mici dimensiuni; acum situaţia se schimbă, Formaţiunile sînt bine reprezentate prin stalactite şi scurgeri, totuşi, aspectul sălii este cenuşiu închis, datorită montmilch-ului care le acoperă împreună cu argila ce sugerează că această sală a fost cîndva inundată pînă aproape de tavan.

Activul temporar al peşterii şi-a croit drum pe lîngă peretele din dreapta al sălii (în sensul nostru de deplasare), lăsînd în stînga un mal de argilă foarte alunecoasă şi lipicioasa. Urmărind activul ajungem la o continuare care începe cu un tîrîş neplăcut, dar scurt, prin apă, după care intrăm pe o

diaclază scurtă, de circa 6-7 m înălţime. Chiar deasupra acestui tîrîş, în sala Mică, la circa 6,5 m de podea este un horn de 1,5 m care prezintă pe stînga o posibilă galerie laterală, deocamdată inaccesibilă datorită formaţiunilor care o blochează.

Curînd, diaclaza se lărgeşte şi ajungem în sala Mare, ale cărei dimensiuni ne surprind din nou, vizavi de aspectul de pînă acum al cavităţii.

Pe această diaclază, aproape de intrarea în sală este de menţionat un punct de pierdere al apei, din păcate impenetrabil, precum şi o galerie inferioară, pe unde se pare că circulă activul temporar, de asemenea impenetrabilă.

In sala Mare, aspectul cavităţii este total schimbat. Podeauna este formată din blocuri prăbuşite din tavan, peste care pe alocuri au crescut stalagmite sau care sînt acoperite de scurgeri de calcit. Tot aici întîlnim şi două laterale scurte, pe stînga şi pe dreapta. Pe măsură ce traversăm sala, tavanul coboara de la aproximativ 13 m pînă la 3-4m unde este cel mai bogat în concreţiuni. După ce urcăm-o săritoare de un metru, pe dreapta apare o ramificaţie la 5 m de podea; care deşi pare singura continuare (de jos, foarte promiţătoare), după circa 4 m devine impenetrabilă.

Înainte, trecînd peste o săritoare de 1,2 m ne angajăm în tîrîş, traversăm un puţ de 1,6 m, iar galaria finală devine repede impenetrabilă datorită dimensiunilor reduse.

Comparînd harta peşterii cu drumuirea de la suprafaţă, dintre intrarea în cavitate şi ponor (identificat de Ică Giurgiu), sîntem înclinaţi să afirmăm că acesta din urmă aparţine aceleiaşi cavităţi, respectiv terminusul actual al peşterii se găseşte cam la 10 m de ponor, pe galerie, simţindu-se un curent de aer semnificativ, pe podea se găsesc resturi vegetale (frunze).

S-a încercat penetrarea prin ponor dar din păcate după 2,5 m înaintarea, a devenit imposibilă. In lunile de iarnă, după porţiunea descendentă din apropierea intrării, apar stalactite de gheaţă. Cavitatea se dezvoltă în calcare jurasice.

BibliografieDan Bălteanu, Nicolae Băcăinţan - Postăvaru - colecţia Munţii Noştri, ed. Sport-Turism, 1980Ică Giurgiu - Peştera Cerna-Deal - buletinul clubului de speologie "Emil Racoviţă" Bucureşti, 12, 1989, pag. 16-26x x x - foaia Braşov l:200.000, Institutul Geologic x x x - foaia Zărneşti 1:5O. OOO, Institutul Geologic xxx- revista Speotelex, 3, 1983, pag. 9 Şi 4, . 1984, pag. 15

Cavităţi din defileul Mureşului între Topliţa şi Deda (munţii Călimani)Moreh Karoly

clubul de speologie "Ursus Spelaeus" Tg«Mureş

Sînt prezentate cavităţi de dimensiuni modeste, cantonate în formaţiunile vulcanogen-sedimentare ale defileului Mureşului, unele avînd la origine procese de alterare iar altele cu o geneză mai puţin obişnuită, mulaje ale unor trunchiuri de arbori prinse în rocă vulcanică.

* * *Între Topliţa şi Deda, pe o lungime de 44 km, Mureşul străbate primul său defileu, tăiat în

formaţiunile predominant eruptive ale munţilor Călimani şi Gurghiu. Defileul s-a axat pe linia de contact dintre doua mart aparate vulcanice, Făncelul la sud (1684 m) şi Călimanul în nord (2100 m)” (2)

Fig 23 (1)In geneza şi evoluţia defileului, cronologic, s-au separat trei etape (2). Etapa anterioară formării barajului vulcanic, cînd în depresiunea Topliţa s-a instalat un lac

avînd un nivel variabil. Ca urmare a formării bazinului Transilvaniei - prin fracturare şi scufundare - formaţiunile de pe latura internă a geosinclinalui Carpaţilor Orientali au fost acoperite depozite ale pliocenului inferior, peste care s-a depus cuvertura de aglomerate vulcanice existente în sectorul defileului şi în extremităţile sale. O asemenea situaţie presupune prezenţa în acelaşi timp a unul culoar de legătură între lacul din bazinul Topliţa şi cel din bazinul Transilvaniei, corespunzător unor bazinete şi strîmtori.

Etapa barajului vulcanic este etapa erupţiilor vulcanice care s-au produs încă din sarmaţian, manifestîndu-se intermitent, cu faze de explozii. In această perioadă şi în culoarul depresionar preexistent al Mureşului s-au extins aglomeratele vulcanice. Barajele vulcanice formate în timpul erupţiilor au condus prin procesul de acumulare la transformarea rîului într-o suită de lacuri cantonate în bazinete (lacuri de baraj) a căror barare a început în pliocenul inferior. In pliocen şi cuaternarul inferior, bazinetele intravulcanice (Răstoliţa, Lunca Bradului, Neagra), sub forma unor bazinete lacustre, funcţionau ca pieţe de adunare a apelor, avînd depozite vulcanogen-sedimentare ca material de umplutura. In perioadele de calm şi după încetarea definitivă a activităţii vulcanice, cursurile de apă au erodat, transportat şi depus depozite provenite din roci de provenienţă vulcanică. Acest material, rulate levigat şi redepus într-un domeniu lacustru a generat roci vulcanogen-sedimentare, cu stratificaţie normală ritmică ori încrucişată, incluzînd resturi, de plante şi trunchiuri de arbori (în versantul drept al Mureşului). După apariţia lacurilor de baraj vulcanic, valea transversală a Mureşului a funcţionat ca o strîmtoare între lacul din depresiunea Topliţa şi lacul din Transilvania, corespunzător unui dren al emisarului lacului din depresiunea Topliţa - Giurgeu. Ca urmare, un rîu pliocen cu nivel de bază mai coborît a înaintat de la Vest spre est şi a captat succesiv bazinetele lacustre prin intermediul strîmtorilor preexistente.

Fig 24 (2-4)Etapa post vulcanică cuprinde intervalul de timp cînd adîncirea defileului a început în

depozitele vulcanogen-sedimentare (deci o terasă lacustru). Pe versanţii înalţi de circa 4oo-5oo m, ce domină albia rîului, se pot observa şi urmele posibile ale unei eroziuni regresive desfăşurată cu intensitate în bazinul superior al Mureşului, fapt care a putut să conducă la captarea lacului din bazinul Topliţa, deci la geneza văii în forma sa actuală.

In urma eroziunii de suprafaţă prin care s-a produs adîncirea defileului, feţele secţionate, retezate ale depozitelor vulcanogen-sedimentare, au ajuns la suprafaţă. In alcătuirea acestor formaţiuni vulcanogene intră material piroclastic (brecii, aglomerate, cinerite prinse într-o masă piroclastică) alternînd cu depozitele epiclastice reprezentate prin materiale relativ uşor alterabile (gresii, nisipuri andezitice, trunchiuri de. arbori)

In contact cu exteriorul, aceste materiale au fost expuse acţiunii factorilor naturali (ploaia, vîntul, variaţiile de temperatură etc. şi acţiuni de gen eroziv şi coroziv, care au dus la formarea unor cavităţi în rocă vulcanică (fig. 1).

Pe baza genezei lor, cavităţile cantonate în formaţiunile vulcanogen-sedimentare din versantul drept al defileului Mureşului se împart în trei tipuri

1. peşteri de mulaj;2. peşteri de alterareţ3. peşteri cu geneză mixtă.

1. PEŞTERI DE MULAJ

In urma eroziunii de suprafaţă - menţionată mai sus - concomitent cu feţele retezate ale formaţiunilor vulcanogen-sedimentare, au intrat sub impactul factorilor externi şi trunchiuri de arbori cantonate în aceste depozite. Ca rezultat al acţiunilor exercitate de către factorii naturali asupra acestor trunchiuri de arbori (putrefacţie, acţiunea de coroziune şi coraziune a ploii respectiv a vîntului etc.) s-au format cavităţi, care sînt de fapt mulajul trunchiurilor în rocă vulcanică. Peşterile de mulaj sînt prezente exclusiv în zona versantului drept al defileului Mureşului, cuprinsă între comunele Stînceni şi Răstoliţa, la o altitudine absolută de 700-800 m şi la o altitudine relativă de 40 - 80 m. In această zonă sînt cunoscute 16 peşteri de mulaj cu dezvoltări care variază între 5 - 23 m (lungimi măsurate pînă la limitele penetrabilităţii omului).

In general, aceste cavităţi posedă o singura deschidere, de formă circulară sau ovală, cu diametrul între 0,7 şi 1,1 m; se prezintă sub forma unor galerii unice, liniare, îngustîndu-se la un capăt - spre vîrful arborelui - păstrînd în secţiune forma intrării. Excepţie face peştera T3 din Androneasa <fig. 2) care reprezintă mulajul a trei trunchiuri, fiind formată din trei galerii, fiecare dintre ele avînd o deschidere proprie; peştera T2 din Răstoliţa (fig. 5) care are două galerii, în formă de cruce, cu o singură intrare şi peştera T1 din Neagra (fig. 4) care este o străpungere în formă de tunel, cu cîte o deschidere în extremităţile sale. Pereţii cavităţilor sînt formaţi din roca în care s-a sedimentat trunchiul de arbore, nu prezintă forme de eroziune sau coroziune evidente. Planul peşterilor - faţă de planul orizontal - prezintă o varietate valorică a unghiurilor de pantă, conforme cu poziţia în care a fost surprins arborele în timpul sedimentării. Aceste unghiuri - atît în sens pozitiv cît şi negativ - nu prezintă o înclinaţie mai mare de 30 grade.

Fig 25 (5-6)Din punct de vedere hidrologic, astăzi cavităţile evoluează în regim fosil, prezenţa eventuală a

apei în ele poate fi pusă numai pe seama infiltraţiei. Speleotemele sînt reprezentate exclusiv prin clusterite prezente în peşterile T1, T2 din Neagra

(fig. 4), T1 respectiv T4 din Androneasa (fig. 6 şi fig 7), clusterite a căror constituţie mineralogică urmează a fi identificată. De menţionat prezenţa unor vermiculaţii argiloase tip arabescuri în peştera T1 din Lunca Bradului (fig. 8). Umpluturile cavităţilor conţin atît material detritic, reprezentat mai ales prin sedimente autohtone (un strat denisip andezitic sau prundiş), cît şi prin umpluturi organice, fitogene (frunze uscate sau parţial descompuse).

Fauna se limitează numai la unele specii troglofilet Myotis Myoris etc. Din faptul că fîşia de teren a versantului drept al defileului Mureşului, cuprinsă între altitudinea relativă 4O - 80 m, fîşie în care au fost descoperite peşterile, corespunde teraselor fluviatile nr. 4 şi nr. 5 formate în intervalul Gunz - Mindel, derivă că şi formarea acestor cavităţi a început tot în acest interval glaciar şi s-a continuat în perioadele următoare acestuia, deci în Riss - Wurn (2).

În continuare se prezintă trei dintre cele mai reprezentative peşteri din genul peşterilor de mulaj.

1.1. Peştera T2 din Răstoliţa (05 - 117/30) (fig. 5)Peştera este cantonată în versantul drept al Mureşului, în extremitatea estică a comunei

Răstoliţa (la N de aceasta), la o altitudine relativă de 70 m, la baza unei trepte antice. Este o peşteră relativ mare, cu cei 22,5 m iar galeriilor constitutive dispuse spaţial sub formă de cruce, galerii care sînt precedate de o intrare în formă ovală cu dimensiunile 1x 1,1 m. De menţionat că în galeria care nu are contact, direct cu exteriorul, ci numai prin intermediul celeilalte galerii, se află o parte din trunchiul de arbore în stare silicifiată. Sedimentul peşterii constă din nisip andezitic şi frunze uscate, formînd o pătură de o grosime apreciabilă.

1. 2. Peştera T3 din Răstoliţa (05 - 117/31) (fig. 3)Este cantonată în aceeaşi treaptă antitetică ca şi peştera T2, la o distanţă de 50 m de

precedenta. După o intrare de 1,1 x 1 m galeria continuă sub forma unui tub, avînd o lungime penetrabilă de 17 m. La distanţa de 15 m de intrare, galeria peşterii interceptează, la nivelul plafonului o galerie tot tubulară - mulajul unei trunchi care s-a suprapus cu trunchiul în urma căruia s-a format peştera - printr-o deschizătură de 0,25 x 0,25 m, inaccesibilă omului. De menţionat mulajul crengilor pe pereţii peşterii, care se prezintă sub forma unor tuburi cu diametrul de 15 - 20 cm. Aşezarea simetrică a acestora cît şi liniaritatea galeriei lasă a intui felul arborelui, care pare să fi fost din familia coniferelor. Umplutura cavităţii este formată dintr-un strat de nisip acoperit cu frunze uscate. Grosimea acestui sediment creşte din afară înspre interior, în capătul peşterii ajungîndu-se la 0,05 - 0,1 m de tavan.

3. Peştera T2 din Lunca Bradului (05 - 117/20) (fig. 10)Cavitatea se află în versantul drept al Mureşului, în extremitatea vestică a comunei Lunca

Bradului, la o altitudine relativă de 45 m. După o intrare scundă, semicolmatată, de 0,6 x 0,4 m, urmează o galerie uşor ascendentă, cu o secţiune circulară care se îngustează spre capăt, făcînd posibil

accesul omului numai pe primii 13 m ai săi. Fig 26 (7-9)Concomitent cu materialul lemnos aflat într-un stadiu de silicifiere totală, s-a descoperit şi

material lemnos parţial mineralizat, aflat în diferite faze de silicifiere. Probele luate din aceste materiale urmează să fie supuse unor analize.

Descoperirea mulajului crengilor, a tulpinii, respectiv a rădăcinii arborelui, descoperirea materialului în diferite stadii de mineralizare, atestă provenienţa organică a probelor prelevate din aceste cavităţi, constituind dovezi incontestabile asupra genezei peşterilor de mulaj. `

2. PEŞTERI DE ALTERARE

Faptul că rocile piroclastice (aglomeratele vulcanice) şi rocile epiclastice (gresii şi nisipuri andezitice) care intră în componenţa rocilor vulcanogen - sedimentare formează o stratificaţie distinctă ritmică şi că alternează între ele - rezultat al activităţii vulcanice intermitente - a avut un rol hotărîtor în formarea acestor cavităţi. Stratul de gresie sau nisip andezitic intercalat între, două straturi de aglomerate vulcanice, expus acţiunilor factorilor naturali ca ploaia, vîntul, procesul de litofracţie fizică, gelifracţia etc, s-a alterat, lăsînd un gol în urmă, o cavitate.

Fig 28 (10-11)Dimensiunea relativ mare (12 x 4 m la peştera Zmeului (fig. 11), 9,5 x 2,7 m la peştera Şefului

de Gară, 8 x 2,1 m la abriul din Androneasa, 7,5 x 2,4 m la peştera Mare din Androneasa (fig. 12, 13, 14), precum şi secţiunea de formă semiovală a intrărilor este trăsătură comună a acestor peşteri. Acestea sînt cavităţi reduse doar la o singură galerie, fără ramificaţii (cu excepţia peşterii Şefului de Gară), cu dezvoltări între 8 - 32 m.

Sedimentarea în straturi orizontale a gresiei şi a nisipului andezitic - în urma alterării acestora s-au format aceste cavităţi - explică planul lor exclusiv orizontal.

Pereţii sînt formaţi din aglomerate vulcanice care alternează cu straturi de gresie sau nisip andezitic încă nealterate şi prezintă în zona intrărilor forme de coraziune. Umplutura lor este alcătuită din materiale detritice autohtone, mai ales sub forma unor straturi-de nisip (psamite) care s-au format în urma alterării stratului de gresie sau nisip andezitic. Datorită gelifracţiei şi decompresiei în zona intrărilor este prezent şi detritusul de incaziune sub forma unor mari blocuri angulare.

Dat fiind faptul că şi aceste peşteri sînt cantonate în depozitele vulcanogen - sedimentare ale versantului drept al defileului Mureşului (ca şi peşterile de mulaj) şi începutul formării lor se plasează în pleistocenul inferior; multe dintre ele şi în prezent se dezvoltă în continuare prin alterarea gresiei şi anisipului andezitic. Din aceste cavităţi uscate speleotermele lipsesc. Fauna lor se limitează exclusiv la specii troglofile.

Dintre cele 7 peşteri de alterare, descoperite pînă în prezent în defileul Mureşului, prezentăm în cele ce urmă două, cele foarte reprezentative.

Fig 29 (12)

2. 1 Peştera Zmeului din Androneasa (05- 117/ ) (fig. 11)Se află în extremitatea estică a comunei Androneasa în versantul drept al unui torent temporar.

- al treilea afluent al Mureşului de la gara CFR în direcţia E, la o altitudine relativă de 15 m. După o intrare de 12 x 4 m, semiovală, urmează o galerie cu o lungime de 32 m, care pe primii 16 m ai săi păstrează dimensiunea intrării, apoi pierde atît din lăţime cît şi din înălţime.

Podeaua este acoperită de un prundiş alternînd cu pete de nisip în zona intrării şi de blocuri mari angulare.

Fig 30 (13-14)

2. 2. Peştera Mare din Androneasa (05 - 117/38) (fig. 14)Se află în extremitatea vestică a satului Androneasa, cantonată într-un perete de aglomerat

vulcanic de 30 m înălţime, la o altitudine relativă de 75 m. Cavitatea este formată dintr-o galerie unică, cu o lungime de 24 m, care păstrează în mare măsură forma ovală a intrării de 7 x 2,4 m. Podeaua este orizontală, în schimb plafonul este descendent înspre interior, încît înălţimea galeriei la capătul ei scade la 1 m. In peretele stîng a galeriei sînt patru spărturi în formă de ferestre se deschid asupra unui abrupt de 25 m. Podeaua este acoperită de un strat de nisip fin, presărat cu blocuri de mari dimensiuni. Pereţii sînt formaţi în mare măsură din aglomerate vulcanice, gresia apare rar.

Peşterile de alterare de lîngă comuna Androneasa, în perimetrul căreia s-au descoperit mai multe şi reprezentative cavitaţi de acest gen, sînt prezente şi în zona comunelor Sălard, Lunca Bradului şi Stînceni.

3- PEŞTERI CU GENEZA MIXTĂ

Sînt peşteri care s-au format prin "încrucişarea” celor două geneze descrise anterior. Un exemplu semnificativ este Căsoaia lui Ladaş (fig. 15) din Androneasa. Peştera se află în extremitatea estică a comunei Androneasa, în locul numit de localnici Căsoaia, la o altitudine relativă de 45 m. Este o cavitate polietajată, cu o dezvoltare de 78 m şi o denivelare de 4 m, fiecare dintre nivele avînd o intrare proprie. Deschiderea nivelului superior - care este un abri cu o dezvoltare de 4 m - are o formă semicirculară şi dimensiunea de 11 x 2,2 m. Din acest abri pornesc trei galerii tubulare de mulaj, o galerie de 5,5 m, una de 18 m şi respectiv una de 5 m, ultima fiind o străpungere care debuşează exact deasupra intrării nivelului inferior. Legătura între cele două nivele se realizează printr-un puţ de 4 m, care se deschide în extremitatea estică a nivelului superior şi ia contact cu nivelul inferior la 5 m de la intrarea lui. Intrarea nivelului inferior este o deschidere în formă ovală de 7 x 2,1 m şi precede o galerie de 23 m, care pe primii 10 m ai săi păstrează forma şi mărimea intrării. De aici galeria se lăţeşte la 10 m şi plafonul se ridică la 3 m, ca după următorii 7. m să revină la dimensiunile iniţiale.

Fig 31 (15)Galeria se termină într-un diverticul care se deschide în peretele stîng al nivelului inferior, de

unde porneşte o galerie de mulaj de trunchi de 2 m. Podeeuna este acoperită de un strat de nisip fin, în urma alterării stratului de gresie. Din lungimea totală de 78 m a acestei peşteri, 30 m sînt formaţi din galerii de mulaj, restul fiind de provenienţa de alterare.

Bibliografie1) Marcian Bleahu - Morfologia carstică - 19822) Mihai Grigore – Defileuri, chei şi văi de tip canion în România - Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1989, pag. 127-13503) Liviu Ionel, Vasile Mutihac - Geologia României - 1974

Efecte negative ale carstului salin în bazinul hidrografic SovataIolanda Balogh Szekeres Gero Szekeres

clubul de speologie "Ursus Spelaeus" Tg. Mureş

REZUMAT Obiectul lucrării îl constituie inventarierea şi prelucrarea datelor privind evoluţia carstului salin în bazinul hidrografic Sovata. Se evidenţiează efectele negative ale carstului prin analiza comportării în timp a zonei şi a lucrărilor de protecţie realizate în etapele anterioare.

Lucrarea este structurată în două părţii una generală, care redă caracteristicile zonei studiate şi alta care analizarea efectele fenomenelor din zonă.

Fig 32 (pl1)

1. 1. Consideraţii geologice şi geomorfologiceStaţiunea Sovata, atestata documentar din 1597 a luat fiinţa pe seama factorilor naturali

terapeutici (lacuri cu apă sărată) şi se situează în partea de NE a bazinului Transilvaniei (vezi planşa HG-1), în depresiunea subcarpatică Praid-Sovata, aproximativ la contactul între Subcarpaţii Tîrnavei Mici şi munţii vulcanici Gurghiu, la o altitudine de 510-550 m, pe pîraiele Sovata şi Sebeş, într-o cută anticlinală cu sare diapiră. Localitatea este străjuită la sud de dl. Siclodului, în nord de dl. Cireşelui (912 m), la est de dl. Capelei (720 fii) şi în vest de Măgura Bidriş (1097 m).

Constituţia petrografică a bazinului aferent lacurilor terapeutice caracterizate de prezenţa rocilor de formă brecioasă (brecia sării), conţinînd elemente insolubile (nisip, cuarţ, marnă, gresii etc.) au determinat caracterul geomorfologic al zonei.

Din punct de vedere geologic formaţiunile sedimentare din zona Sovata sînt reprezentate prin depozite de vîrstă tortoniană, sarmaţiană şi panoniană, precum şi prin formaţiuni eruptive (aglomerate eruptive cu intercalaţii de tufite) considerate de vîrstă postpanoniană. Sarea străpunge aceste depozite şi apare la zi în zona de platou cuprinsă între culmile Bert şi Esoc. Formaţiunile de sare (atît sarea propriu-zisă cît şi brecia sării) sînt considerate sedimentare şi tectonice, aparţinînd tortonianului.

Brecia sării este compusă dintr-o materie argiloasă, marnoasă, cu conţinut mare de sare frămîntată în care sînt prinse uneori elemente de şisturi cristaline, blocuri de aglomerate andezitice, cristale de gips etc. Peste brecia sării se întîlnesc în unele zone marne, alternînd cu marne nisipoase şi avînd intercalate gresii slab cimentate ce aparţin Panonianului, generînd apariţia formelor carstice de tip dolină. In zona analizată apar deluvii de panta, în grosimi variabile, fie direct peste brecia sării, fie deasupra marnelor. Formaţiunile vulcanogen - sedimentare s-au dezvoltat la limita NE a zonei studiate.

1. 2. Consideraţii hidrogeologiceDin punct de vedere hidrogeologic, aglomeratele andezitice din culmile Berţ şi Esoc

cantonează o serie de strate acvifere ce debitează cantităţi apreciabile de apă. Reţeaua hidrografică este reprezentată de pîrîuri, majoritatea tributare rîului Tîrnava Mică,

avînd ca emisari intermediari pîrîurile Sovata şi Sebeş.Acest fapt, cît şi apariţia sării la suprafaţă, sau aproape de suprafaţă între cele două culmi, au

avut ca efect manifestarea fenomenului de carst salin, cu particularităţile lui specifice zonei Sovata.Funcţionarea hidrogeologică a versanţilor cu conţinut, ridicat de sare constă din pătrunderea

solventului (apei meteorice) şi acţiunea de dizolvare a acestuia asupra sării şi mai puţin din circulaţia şi ieşirea lui din masiv, de importanţă majoră în cazul carstului de calcar.

Fig 33 (2-3)

1.3. Caracteristici genetice1.3.1 Versanţii bazinului hidrograficAspectul actual al bazinului hidrografic Sovata, cu un relief puternic fragmentat, este

rezultatul modelării fluviatile a straturilor superioare de marnă şi deluviu (ex: eroziunea cauzată de apele meteorice), urmată de cea carstică asupra breciei sării şi sării din profunzime, prezentînd în mare parte un stadiu avansat al evoluţiei ciclului de carst salin. Evoluţia continuă şi rapidă a acestuia se datorează în primul rînd infiltraţiilor repetate şi cu cantităţi diferenţiate de solvent în golurile carstice, atrăgînd după sine variaţiile nivelului hidrostatic, în urma cărora rezultă în timp o creştere progresivă a volumului golurilor (ex, de la fisuri la aven) precum, si subţierea tavanului acestora. Micşorarea continuă a grosimii tavanului golurilor poate duce la pierderea capacităţii portante a acestuia, prin prăbuşire pe verticală sub greutatea straturilor de deasupra, favorizînd în final formarea dolinelor.

Urmărirea în timp a dezvoltării carstului salin în unele zone aferente lacului Ursu, prin

observaţii vizuale şi forare (anii 1985 şi 1989) a scos în evidenţă evoluţia foarte accelerată a acestuia comparativ cu carstul în calcar sau chiar cu cel în sare cunoscut în alte zone ale ţării. Acest lucru se datorează în principal drenării haotice a apelor, ceea ce atrage după sine o trecere accelerată a reliefului, şi aşa foarte fragmentat şi cu numeroase zone de sare decopertată, de la stadiul de tinereţe la cel de maturitate şi bătrîneţe. Astfel, verificările topometrice efectuate la trei intervale de timp (iulie 1986, martie-iulie 1987) în pîlnia dolinei active nr. 1 (spate restaurant Cazino) au pus în evidenţă modificările rapide şi cu valori sporite ale dolinei (fig,3), subliniind importanţa majoră a mutaţiilor naturale în timp.

Fig 34 (4)1.3.2. Complexul lacustruDolinele simple şi dolinele unite (uvale) formate în bazinul hidrografic Sovata au fost

matricele actualei salbe de lacuri ce constituie un foarte valoros complex lacustru balnear.

nr. Strat

adîncime strat

litologie obs.

1 0-1,5 argila cenuşie marmoasă cu interc.org. nisipoasa fina gălbuie 2070)

I

2. 1,5-2,0 marna gălbuie cu intercal. nisipoase (benzi)3 2,0-6.5 marnă cenuşie compacta4 6,5-7.5 nisip cenuşiu gălbui puţin presat5 7,5-9,5 nisip fin cenuşiu presat cu conţinut sporit de cuarţ 6 9,5-11,0 nisip mediu-mare cu argilă cenuşie si pietriş mir 7 11,0-12,0 nisip mare şi elemente de pietriş cu lentile de sare ( 5+10 %)8 12,0-13,5 pietriş cu argila cenuşie si cu intercalaţii de sare (~ 10% )9 13,5-14,5 marna argiloasă cenuşie cu intercalaţii ds gresie ele sare 1-10,%)

II

10 14,5-21,0 argila cenuşie plastica cu intercalaţii de gresie si sare 1-10%)11 21,0-23,0 argila cenuşie plastic cu elem. de gresie sare si fragmente de piroclaste12 23,0-28,0 argila cenuşie plastică cu elemente gresie si sare13 28,0-31,5 pietriş cu argila cenuşie si fragmente de gresie14 31,5-39,0 trunchi de copac (poziţie verticala)15 39,0-^0,0 fragmente de lemn cu elemente de pietriş si sare (brecie)16 40,0-43,0 sare cu impurităţi17 43,0-46,0 sare masivă

Unele dintre aceste lacuri, în perioada imediat următoare formării cuvetei, înaintea depunerii straturilor de nămol, au fost în contact direct cu sarea, din care cauză sînt puternic mineralizate. Ulterior, straturile de nămol ecranează cuveta împiedicînd contactul direct dintre sare şi apa lacului. Păstrarea mineralizării este asigurată prin aportul izvoarelor cu apa sărată, fiind un rezultat al activităţii carstice din zona aferentă (5).

Cel mai mare şi mai apropiat lac din zonă este lacul Ursu, a cărui suprafaţă este de 40235 mp, avînd adîncimea maximă de 17,9 m. Geneza lacului, după unele date istorice, este rezultatul prăbuşirii a 4-5 grote datorate unor vechi exploatări de sare, în formă de clopot. Analiza rezultatelor forajelor realizate pînă în prezent în structura pragului Ursu-Aluniş pune în evidenţă 2-4 cicluri de depuneri de roci sedimentare peste sarea masivă, intercalate între straturile de nisip, conglomerat şi gresii slab cimentate.

De asemenea s-au semnalat fragmente de lemn între cotele –3,+40 m (variabil de la foraj la foraj) precum şi trunchiuri de copaci în poziţie verticală între cotele -28,5 - -40 m, perforaţi de sapa instalaţiei (fig. l). Cele de mai sus vin în sprijinul ipotezei conform căreia cuveta actuala a lacului Ursu se datorează formării barajului natural Ursu-Aluniş în urma prăbuşirii versanţilor, fără a omite fenomenul de formare microtectonică a reliefului.

Din acest lac apa se scurge printr-un canal amenajat în lacul Aluniş (avînd o adîncime de 6 m), situat la 50 m vest de lacul Ursu, de unde iese apoi sub numele de pîrîul Sărat, pentru a se vărsa în pîrîul Sovata.

Lacurile Verde şi Roşu se află spre nord, in imediata vecinătate a lacului Ursu, cu care comunică direct. In afara acestui sistem lacustru intercomunicant mai sînt cunoscute ca lacuri sărate, lacul Negru şi lacul Mierlei. Lacul Negru este considerat ca cel mai vechi lac din zonă, provenit din prăbuşirea unei vechi ocne. Lacul Mierlei are o vîrste relativ recentă şi a fost generat de o alunecare de teren care a barat un mic afluent al pîrîului Sărat.

Acestea sînt lacurile care formează complexul lacustru balneoterapeutic actual. Pe lîngă lacurile cu efect terapeutic au mai apărut trei lacuri: Tineretului, Paraschiva şi Şerpilor recent

dezvoltate artificial sau generate de carstul salin. In afara acestor lacuri mai apar o serie de ochiuri de apă, lacuri mici, neînsemnate cantitativ,

localizate în dolinele existente pe platou. Atît cele trei lacuri mari cît şi ochiurile de apă conţin apă dulce sau slab sărată cu efect

negativ, (direct sau indirect) asupra lacului Ursu.

2. Efectele fenomenelor din zonă

Evoluţia carstului salin din zonă are pînă în prezent ca efect principal pozitiv păstrarea mineralizaţiei lacurilor la parametrii normali de realizare a funcţiunii terapeutice.

Pe lîngă efectul principal arătat, în timp, au apărut multiple efecte secundare negative care se manifestă în teren sub forma de:

- eroziuni de suprafaţă ale stratului acoperitor (ravenări, declivitaţi etc.) de deasupra sării ca efect al modelării fluviale.

- modelarea carstică de profunzime datorită infiltraţiilor potenţiale de ape meteorice care contribuiela scăderea capacităţii portante a versanţilor din perimetru.

Apariţia unor secţiuni slabe le poate periclita chiar stabilitatea masivului prin prăbuşirea unor zone din perimetrul circumlacustru.

O astfel de situaţie se manifestă în cazul barajului natural dintre lacurile Ursu şi Aluniş (zona 1), unde în urma acţiunii acestor fenomene se poate declanşa scurgerea unui mare volum de apă din lacul Ursu sau drenarea lentă necontrolată prin lărgirea golurilor carstice existente, compromiţînd caracterul balneo-terapeutic al staţiunii Sovata.

O situaţie similara se constată şi la bazinul Paraschiva, aflat amonte, pe direcţia nord de lacul Ursu, unde modificările esenţiale ale terenului, provocate de carstul salin suprapunîndu-se cu infiltraţiile din direcţia lacului Tineretului au dat naştere la o mărire considerabilă a oglinzii de apă şi înaintarea ei rapidă (1977-1989) spre lacul Ursu (în prezent la circa 25 m). Acumularea apelor sale la un anumit nivel hidrostatic declanşează sifonarea în lacul Ursu. Datorita micşorării lăţimii şi a portanţei barajului natural creat între lacuri se poate produce ruperea acestuia, ambele fenomene avînd consecinţe negative pentru lacul Ursu (fig. 4).

In perimetrul lacurilor Roşu şi Verde, cu apariţii de sare la zi, evoluţia modelării carstice este un proces mult mai rapid în timp şi ca avansare spre lacul Şerpilor, existînd posibilitatea drenării acestuia din urmă spre lacurile Roşu -Verde - Ursu, cu toate implicaţiile nefavorabile.

Un relief puternic fragmentat şi cu doline de dimensiuni considerabile se întîlneşte aval de lacurile Ursu şi Aluniş, la confluenţa supraplinului acestora cu supraplinul lacului Mierlei, aspectul actual al configuraţiei terenului obligînd la luarea unor măsuri de ameliorare şi protecţie.

Modificările geomorfologice petrecute în intervalul ultimilor 5-10 ani în întregul bazin hidrografic al complexului lacustru Sovata, dar mai cu seamă în bazinul lacului Ursu, obligă la luarea unor măsuri care să asigure păstrarea echilibrului ecosistemului încercînd a trece sub controlul specialiştilor unele din zonele declarate critice.

3. Conclusii

Interpretarea fenomenelor privitoare la geneza şi evoluţia sistemului lacustru, asigurarea securităţii zonei şi valorificarea resurselor de ape terapeutice, toate legate de morfologia carstului salin (disciplină de tranziţie a geomorfologiei şi geologiei) au solicitat şi vor solicita în continuare o tratare mai complexă, conform realităţii de pe teren.

Numărul redus de lucrări executate pînă în prezent în bazinul hidrografic Sovata, lipsa sistematizării şi difuzării puţinelor informaţii existente la ora actuală (referitoare la alte zone din ţară), caracteristicile extrem de diferenţiate ale teritoriului studiat precum şi evoluţia rapidă a carstului salin impun noi acumulări de date.

Toate intervenţiile care se preconizează în zonă, fie că vor avea caracter "profilactic" fie caracter "terapeutic” trebuie să aibă în vedere că teritoriul aferent studiului este un "organism viu", fapt ce implică acţionarea în două direcţii cu prioritate;

a) păstrarea echilibrului natural relativ bun al sistemului, prin lucrări de suprafaţă;b) intervenţii prin lucrări de stabilizare şi refacere a reliefului natural în zonele devenite

critice ce prezintă “răniri" ale "organismului viu". Rezolvarea celor de mai sus cere multă răbdare, competenţă, pasiune şi respect faţă de

frumuseţile naturii din partea tuturor persoanelor participante.

Bibliografie

1) Marcian Bleahu - Morfologia carstică - Editura Ştiinţifică, 1974 2) R. Sima şi alţii- Ipoteze genetice asupra stalactitelor excentrice de sare- buletin speologic FRTA-CC3S, 6, 19823) G. Szekeros, I. B. Szekeres, M. Moldovan, Zs. Antal – Stabilirea versanţilor şi consolidarea malurilor la lacurile Ursu si Aluniş din Sovata - proiect 6/1987 TAGCMM 4) D. Swoboda, M. Gavrilescu, S. Teodoreanu, A. Alexandrescu - Studiul hidrogeologic de sinteză al judeţului Mureş - IMFBRM Bucureşti. 19825) x x x - Lucrări topografice pentru studii geologice si limnologice în zona lacurilor sărate Ursu, Negru şi Mierlei, Sovata. Etapa III. - ICITPLCIM Deva, 1978

Viitura Sorin Culcer G. N. S. A. Cluj - Napoca

Cunoscutul speolog francez GEORGES MARBACH spunea, pe bună dreptate, că apele subterane dau speologului o stare de atracţie deosebită, ştiindu-se că acestea duc, în fond, tocmai la formarea frumuseţilor peşterii, galeriilor şi avenelor, practic a carstului, dar că totodată aceste ape subterane, cu toată fascinaţia lor, ascund şi cele mai mari pericole. Mai mult, apele devin cel mai temut pericol, în subteran fiind, imprevizibile prin viiturile produse chiar şi atunci cînd se mizează pe o prognoză bună sau foarte bună, ştiindu-se că ruperile de nori şi furtunile mari, vara, se produc pe o vreme caniculară şi foarte rapid. Tocmai din acest punct de vedere aş dori să ştie cît mai mulţi cam ce reprezintă viitura pentru speolog, care are sau nu experienţă, este sau nu antrenat, are sau nu condiţie fizică, posedă sau nu cel mai sofisticat echipament, cînd acesta este surprins de o viitură mare exact acolo unde nu trebuie, în cel mai periculos loc (chiar în condiţii normale), adică într-un puţ adînc, pe o brînă îngustă de cîţiva centimetri, într-o fracţionare. Eu, personal, consider că nu e totuna să îţi cadă în cap, dintr-o dată, de la 20-25 de metri, o masă de sute de kilograme de apa, nisip, noroi, pietriş şi bolovani, iar sub tine să fie haosul negru încă 30-35 de metri, în momentul în care te aştepţi cel mai puţin la aşa ceva, ştiind că afară este o caniculă de 30° şi totul este uscat. Poate doar norocul şi şansa, cît mai ai în acele clipe, te mai pot salva din faţa naturii dezlănţuite.

Analizînd acum, la rece, îmi dau seama ce mult contează un echipament personal bun, în care să ai încredere, un amaraj bine făcut, o stăpînire de sine în acele situaţii dificile, dar mai ales o cunoaştere bună a manevrelor de coardă, şi a sculelor folosite chiar şi pe un întuneric total. Nimic nu prevedea ceea ce putea urma, totul era pregătit în cele mai mici detalii, echipele, materialele, tehnica prin care se făcea abordarea pasajelor dificile, locurile de depozitare a rezervelor pînă la locul taberei subterane şi totuşi...

Ultima ţigară fumată, după care ne luăm inima în dinţi şi pornim. Opt persoane şi treizeci şi două de banane cu materiale pentru o tabără subterană de şapte zile. Depăşim strîmtorile intrării şi ajungem la puţuri, îl abordăm pe primul, de 28 de metri şi trecem în mica săliţa din gura puţului mare. Se face amarajul şi fracţionarea, apoi începe coborîrea. Voia bună încă nu părăsise pe nimeni. Doi băieţi şi cele trei fete au ajuns jos, rămînem trei şi o grămadă mare de bagaje. Stabilim detaliile releului pentru trimiterea bananelor cu materiale la cei de jos. Cobor şi eu pînă pe mica brînă, undeva pe la mijlocul puţului, unde de altfel este şi fracţionarea corzii principale. Verific şi aici amarajul şi mă asigur în ambele pitoane ale acestuia. Acum mă simt în siguranţă şi am destulă libertate în mişcare şi pot manevra corzile şi bagajele cu ambele mîini. Pîrîiaşul de la suprafaţă interceptează puţul undeva mai sus, la vreo 20 de metri, iar acum cade într-o cascadă cam la un metru de mine, lovindu-se de brîna pe care stau, stropindu-mă din belşug. Începe munca aceea istovitoare de transport a bagajelor pe verticală. Se agaţă bananele, se încurcă corzile ce parcă nu se mai termină niciodată. Un sac mai voluminos se prinse într-o fisură şi nu mai reuşesc să-l scot, cei de sus realizează că ceva nu este în ordine şi trag de corzi, legăturile sacului cedează şi acesta cade pe lîngă mine, jos, în fundul avenului. Se mai întîmplă, bine că nu m-a lovit, cei de jos îl vor recupera. Noroc că fundul puţului mare este destul de larg, iar cei de jos sînt retraşi într-o nişă a peretelui opus.

Nu sînt superstiţios, dar acest incident, de altfel destul de periculos într-un aven, îmi dă un sentiment ciudat, acel sentiment al omului care te face să simţi un pericol iminent şi să nu ştii la ce să te aştepţi, dar totodată îţi impune o voinţă prin care îţi spui că nu se poate întîmpla nimic, tocmai acolo, pe peretele acestui puţ, în această regrupare nenorocită. Şi totuşi, incidentul avea să fie un prolog la ceeace urma să se întîmple peste numai cîteva minute.

Mai aveam cîteva bagaje de trimis jos cînd a început balul. Un curent de aer foarte puternic a început pe neaşteptate să şuiere pe lîngă mine, creind un vuiet şi un zgomot care se amplificau în sala mare a avenului. Devenea din ce în ce mai puternic şi mai asurzitor. Natura se dezlănţuise cu o forţă pe care nu o cunoşteam. Era ceva straniu şi înfricoşător.

In acele clipe, în minte, ţi se învîrt cele mai rele şi negre gînduri, furtună, cutremur, vulcan, surpare, încît nu mai ai puterea să-ţi dai seama ce se întîmplă şi neştiind la ce să te aştepţi, o frică paralizantă pune stăpînire pe tine. Nu apuc să-mi adun gîndurile şi să realizez ce se întîmplă, căci primesc şocul în plin, o lovitură năpraznică vine de sus, o masă enormă de apă amestecată cu noroi, pietriş şi bolovani cade de undeva de foarte sus, exact pe direcţia corzii şi a pîrîiaşului, care părea totuşi atît de blînd, cu o forţă ce mă mătură efectiv de pe mica brînă şi mă izbeşte de perete. Îmi revin foarte greu din şoc şi încep să reacţionez, mă doare capul şi tot corpul îngrozitor de tare. Impactul cu apa aceea şi apoi izbitura de peretele puţului au fost deosebit de violente. Nu mai am nimic sub mine decît

o gaură neagră, adîncă şi un întuneric de nepătruns, rămîn totuşi agăţat în amaraj, în cele două şuruburi care nu vor sa cedeze, şi bine fac. Cascada m-a aruncat dedesubt şi m-a lipit de stînca dură; faţa, mîinile şi picioarele îmi sînt tumefiate de lovituri. Mă aflu undeva sub şuvoiul principal, lucru bun, dealtfel, pentru că riscul de a fi lovit de pietre mari, dislocate şi antrenate de apă, este mult mai mic, acestea fiind aruncate înspre exterior. Important în acest moment este să nu mă înec. Reuşesc să-mi dau seama de ce se întîmplă, trăiesc o viitură mare, pe viu. Rămîn lipit de perete şi aştept, nu ştiu nici eu ce, ajutor în nici un caz, pentru că nimeni în acele momente nu ar fi în stare să mi-l acorde. Caut şi găsesc într-un buzunar al combinezonului o lanternă, care, deşi udă, mai funcţionează, luminez şi îmi fac o imagine a situaţiei, trebuie să fac ceva, nu mai pot rămîne mult timp sub torentul acela violent de apă. Peste puţin timp apa se mai linişteşte, volumul său este la fel de mare, dar parcă nu mai aduce cu ea atîtea pietre şi nisip. Trebuie să fac ceva, să ies din apă şi să cobor. Mă prinde şi frigul şi încep să tremur foarte tare. Mă caţăr sau mai bine zis ma tîrăsc pe verticală pînă la brîna pe care pot să mă aşez lîngă amaraj. Rămîn din nod pe întuneric deoareoe lanterna nu mai luminează deloc. Îmi caut sculele şi reuşesc să îmi dau seama care e coarda de coborîre.

In cîteva clipe sînt deja în rapel, pregătit să cobor. Nu mai am de ce sta acolo. Dacă urma al doilea val ? Cobor. Parcă nu mai ajung niciodată jos. Încet, foarte încet, centimetru cu centimetru. Dacă vreo piatră mi-a strivit coarda de stînca dură din peretele puţului şi a retezat-o ? Şi cascada asta dacă ar fi mai blîndă. Forţa ei creşte cu cît cobor mai mult.

În sfîrşit am ajuns, simt podeaua sub picioare şi văd două lumini prin perdeaua de apă. Sînt băieţii care mă scot de sub apa care cade acum de la o înălţime impunătoare. Sînt ud pînă la piele, tremur ca varga, lovit şi traumatizat cam peste tot, cu membrele amorţite, speriat şi înfricoşat, dar totuşi viu.

Accidente în peşteriWalter Gutt

clubul de speologie Avenul Braşov

Pornim adesea, la sfîrşit de săptămînă, în excursii sau în vacanţă şi chiar în concediu, spre potecile munţilor; multe dintre ele se sfîrşesc la intrarea unei peşteri sau aven. Neprevăzutul ne atrage. Nu totdeauna suficient pregătiţi cu cele necesare, intrăm în universul subteran, chemaţi de tainice promisiuni de aventură. O altă lume decît cea cu care sîntem obişnuiţi la suprafaţa pămîntului îşi deschide sau nu porţile în faţa curioşilor, a "temerarilor exploratori”.

Încălţaţi cu pantofi sau sandale, îmbrăcaţi în haine comode, grupaţi cîte doi sau trei în jurul unei lanterne, pornim să destrămăm bezna deplină a galeriilor, trecînd prin apă, argilă, peste bolovani şi săritori,înfruntînd cu stoicism temperaturile de 8-10 grade. Lanterna dă semne de oboseală, frigul ne pătrunde treptat şi începem să dorim căldura plăcută a soarelui. Un obstacol mai dificil de trecut, un vag început de teamă, sau dorinţa de întoarcere exprimată de unul dintre "exploratori" (imediat acceptată de toţi ceilalţi) ne cheamă spre suprafaţă. Regăsim mai greu sau mai uşor drumul de întoarcere şi, bucuroşi, mîndri de aventura noastră, revenim la lumina zilei. Norocul ne-a fost tovarăş bun şi adăugăm strănutînd de zor o nouă piesă la zestrea noastră turistică.

Aşa ar putea începe drumul spre speologie, dar... 29, aprilie 1894 O echipă de şase băieţi şi un învăţător au pătruns, pe la ora 0,45 în peştera

LURLOCH din Austria. Datorită unei ploi torenţiale de mai multe zile şi a unei glume proaste a unei alte echipe, cei şapte au rămas închişi în această peşteră pînă pe data de 7 mai 1894, ora 4,35 minute. Au fost în total 207 ore izolaţi în peşteră. Toţi au supravieţuit datorită unei echipări corecte (pentru acea vreme). Au avut îmbrăcăminte de lînă şi mîncare de rezerva, pentru iluminat au folosit numai lumînări. Nu se inventaseră Adidaşii, Blugii, Fîşul şi Sacoşa (raniţa de un leu). La acţiunea de salvare au fost mobilizaţi peste 200 de persoane. A fost şi este cea mai mare acţiune de salvare efectuată pînă acum. Pe remarcat comportamentul exemplar al accidentaţilor şi al salvatorilor.

Anul 1890 Mai dramatică este întîmplarea a trei copii care au pătruns în FRAUENMAUERHOHLE, o peşteră mare şi complicată din Alpii austrieci, înarmaţi doar cu o lumînare şi chibrituri. Rătăcind drumul, şi-au epuizat lumînarea dar şi-au amintit un sfat cunoscut, că în cazul unei rătăciri, trebuie să urmezi tot timpul un perete, care, oricît ar fi de întortocheată peştera, trebuie să te ducă în final la gură. Nenorocirea a făcut ca s-au ţinut de un perete care era de fapt al unui mare stîlp de 50 m circumferinţă, în jurul căruia s-au învîrtit, aprinzînd chibrituri pînă au căzut de epuizare. Cadavrele au fost găsite pe un parcurs presărat cu beţe de chibrituri arse.

Franţa, 1910 echipă de şapte speologi este surprinsă de o viitură, şase şi-au pierdut cumpătul Intrînd în panică şi au început să lupte cu torentul, care i-a luat, înecîndu-i; doar unul dintre ei şi-a păstrat calmul şi a căutat din prima clipă un loc mai ridicat, unde spera să nu ajungă apa. A stat în întuneric 27 de ore cu apa pînă la gură, luptînd cu frigul şi violenţa curentului, fiind găsit de o echipă de salvare

Se citează cazul unei alte echipe aflată într-o peşteră activă, surprinsă de o viitură a pîrîului subteran. Cuprinşi de panică, speologii s-au aventurat să treacă printr-un sifon în curs de închidere; tîrîţi de apă ei s-au înecat. Un membru al echipei, păstrîndu-şi sîngele rece, a reuşit să se caţere în porţiunea cea mai înaltă a unei săli, loc în care a aşteptat mai multe zile pînă ce apele au scăzut şi a putut să iasă afară. Păstrarea calmului, analizarea rapidă a situaţiei, şi evaluarea riscurilor, duc la adoptarea soluţiei cele mai avantajoase.

In avenul Henne Morte, pentru a se proteja de apa cascadelor, speologul francez Marcel LOUBENS, utilizează un combinezon nou, făcut dintr-o ţesătură din fibre sintetice. Coborînd pe scară, pe lîngă o cascadă de 45 m, scara s-a răsucit şi lampa de carbid, care nu era frontală, a ajuns la costum,. care într-o clipă a fost în flăcări; doar gestul reflex al lui Loubens de a pendula imediat cu scara în jetul cascadei, care a stins focul, l-a scăpat de la un sfîrşit îngrozitor.

9 august 1932; avenul Pierre-Saint-Martin. Trebuia coborît un puţ vertical de 300 m; s-a folosit un troliu, cu care sînt coborîţi 4 exploratori. In timpul ridicării la suprafaţă a lui Marcel LOUBENS, şurubul cu care este prins centironul de cablul troliului se desface şi nefericitul explorator cade de la 10 m; după o agonie de 36 ore moare, fără ca corpul lui să poată fi scos la suprafaţă decît în 1954. Pînă atunci este înmormîntat provizoriu sub o targa metalică, acoperită cu pietre.

In martie 1959. un tînăr student englez făcea o tură, cînd, la o mare distanţă de ieşire, a alunecat într-o diaclază pe care o străbătea la un nivel superior, prin căţărare în opoziţie. Spaţiul în care a alunecat era de numai 45 cm şi în spirală, astfel că era în imposibilitate să mai facă o mişcare. Nici tovarăşii lui, nici echipele de salvare nu au putut să-l dea vreun ajutor. Cea mai subţire speoloagă nu putea să ajungă la el şi nici de jos, scafandrii. La capătul unei agonii de 44 ore a decedat asfixiat lent.

Locul de cădere a constituit şi sicriul lui de piatră. In astfel de situaţii există şanse destul de mici,dar trebuie încercat şi acţionat astfel să nu ne

mişcăm de loc, unul din coechipieri să se apropie şi să încerce să desfacă hainele, de pe el şi să lege o coardă sub braţe. In continuare trebuie încercată înlăturarea hainelor de pe el, iar restul de echipieri vor efectua tracţiunea. Corpul gol se agaţă mai greu şi alunecă mai uşor decît orice îmbrăcăminte aflată înţepenită.

11.06.1963 Doi speologi din Braşov pleacă cu motocicleta la peştera Uluce din judeţul Argeş. Lucrează toată ziua la adîncirea cursului de apă în gura peşterii. La ultima tură pe care o fac, se trage cu sapa de-a lungul albiei, pietriş şi nisip; deodată, pe malul drept, se produce o surpare. Bolovanii, nisipul şi argila îl îngroapă pe W. Gutt. El se află sub un bolovan cu piciorul drept prins. F. Thomas, coechipierul, nu poate singur să mişte bolovanul, apa creşte, şi W.G. este aproape să se înece; Cu ultimile forţe mai acţionează împreuna să mişte bolovanul şi iată piciorul scapă din cizmă şi W.G. este salvat, cu leziuni grave la ambele picioare, buza găurită şi capul spart, ajunge acasă, fiind legat în spate de motocicletă ca să nu cadă din cauza durerilor sau de oboseală.

Anul 1964, Franţa Un grup de patru speologi lucrau la săparea unei mici galerii. Prin îndepărtarea nisipului o mare lamă de calcar fisurată s-a desprins din tavan strivind mortal pe unul dintre cercetători şi acoperind parţial pe altul, care s-a ales cu grave contuzii la şira spinării.

Tot la peştera Uluce, în anii 1960, s-a desprins un bloc lipit cu argilă de tavanul sub care se săpa. Au fost prinşi, numai parţial, doi din cei trei speologi din Braşov, Fiind distanţă mică şi peste tot argilă, nu au păţit nimic. Al treilea a putut scoate de sub lut pe cel doi.

Merită amintit cel mai vechi accident cunoscut pînă în prezent din cauza prăbuşirilor. El a avut loc acum 20000 ani. Este vorba despre descoperirea unui schelet de om magdalenian, care se găsea în poziţie culcat pe o parte, cu o mînă sub cap şi acoperit de un mare bloc de piatra ce-i sfărîmase şira spinării şi bazinul (descoperit în anul 1872).

Elveţia, 1966 In timpul vizitei unui grup de 15 tinere franceze încadrate de patru monitori, într-o sală cu blocuri marii în fruntea grupului mergea o fetiţă de 13 ani, avînd ca lumină doar pe aceea a monitoarei care o urma. Dintr-o dată ea a dispărut între două blocuri, unde se căsca un puţ de 10 m adîncime. Căzătura a fost mortală şi s-a datorat insuficientei şi defectuoasei iluminări a drumului.

În parcurgerea unei peşteri atenţia trebuie să fie mereu trează căci pericole pot fi multiple. Un explorator relatează că mergînd pe o galerie cu denivelări, după ce a suit pe un bloc nu prea înalt, în momentul cînd era să sară pe partea cealaltă, şi-a dat seama în ultimul moment că podeaua nu se vede şi că este acolo o pată neagră. Ea s-a dovedit a fi gura unui puţ de 15 metri adîncime, în care era să sară de bună voie.

Peştera Topolniţa, 1969, în galeria Prosecului. Peste rîu a fost întins un cablu de la un perete la altul, la o înălţime de peste 10 m, cablu pe care se circula; se ajungea, prin tracţiune cu mîinile, exact în gura unei galerii suspendate. In timpul unei astfel de traversări, ancorarea cablului s-a desprins şi Cristian Goran s-a prăbuşit. In cădere, a aterizat pe un mare bloc de calcar, ce avea partea superioară înclinată, pe care a alunecat într-un ochi de apă. Contactul a fost tangent cu panta ceea ce a transformat impactul într-o alunecare pe plan înclinat. Consecinţa a fost o puternică contuzie care l-a împiedicat să stea normal pe scaun o perioadă !

03.09.1977. avenul Vlăduşca. O echipă de la AVENUL Braşov, împreună cu Cristian Goran şi alţii, coboară în aven, într-o tură de căutare a unor posibile continuări.

O platformă instabilă alcătuită din bolovani şi pietriş, fixată parţial cu bîrne de susţinere, aflată la -12 m (cîteva tone de material), este antrenată din greşeală în timpul coborîrii lui C. Goran, prăvălindu-se în baza puţului. W. GUTT, aflat pe platformă (neasigurat), se agaţă în ultimul moment de scara speologică, iar coarda este secţionată în patru locuri. Din fericire, cei şapte din fundul avanului se aflau într-o săliţa laterală. Cu greu au putut pătrunde iarăşi la fundul puţului, legătura fiind aproape umplută cu materialul prăbuşit. Ieşirea s-a făcut cu manevre destul de complicate. Cîte doi speologi urcau pînă la -12, se manevră coarda, apoi aceştia urcau la suprafaţă. Totul s-a terminat cu bine deşi neşansa putea provoca victime.

6 august 1978, peştera Mare din cheile Vîrghişului (Jud. Covasna) Istvan Pal, muncitor din zonă, vizitează peştera echipat sumar, avînd o sursă de lumină foarte slabă. Nefiind experimentat, dislocă un enorm bolovan aflat în echilibru precar, fiind realmente zdrobit de acesta. A fost primul accident mortal la noi în ţară.

16.12.1978 peştera cu Peşti (peştera Micula). Zi de iarnă frumoasă, afară zăpadă, vizibilitate bună, vremea s-a încălzit. 3 băieţi şi 2 fete de la cercul CRYSIS Oradea intră în peşteră. Zăpada începe să se topească, apoi afară începe o ploaie abundentă. Sifonul se închide, cei cinci rămîn blocaţi 78 de ore. Salvaţi pe 19.12.1978, ora 18. Au intervenit cercurile speo, scafandrii şi pompierii cu motopompe.

1979. avenul din Hoanca Urzicanului. O piatră căzînd pe verticală loveşte pe speologul Dorel Săsînă, provocînd o fractură de omoplat.

14 iulie 19791 peştera Bulba (jud. Mehedinţi). Cîţiva elevi de la liceul din Baia de Aramă intră în reţeaua activă a peşterii, înaintează peste 2 km iar la întoarcere rătăcesc drumul. După 24 ore, părinţii alarmaţi, solicită ajutorul membrilor Institutului de Speologie, aflaţi în zona Cloşani. Grupul de aventurieri este scos la suprafaţă după 38 de ore.

13 august 1981, Cetăţile Ponorului (munţii Bihor), Unul dintre cei mai experimentaţi speologi de la Speodava, Ghiţă BRIJAN, cade din perete, scăpînd cu numeroase contuzii şi rupturi musculare.

9 octombrie 1981, peştera din peretele Dîrninii, munţii Bihor. Speoloaga Lucia ALB, de la "Emil Racoviţă" Cluj-Napoca, aflată într-o tura de cartare împreună cu colegi de club, cade din perete alegîndu-se cu numeroase contuzii şi fracturi de membre. Acţiunea de salvare durează 24 de ore.

21 februarie 1982, Cetăţile Ponorului, Adriana NEMEŞ, este accidentată grav datorită unei bărci de cauciuc, care, aruncată la parcurgerea drumului de ieşire, provoacă căderea ei. Contuzii grave, comoţie cerebrală. Acţiune de salvare îndelungată.

2 mai 1984 Jghiabul lui Zalion. Tînărul Flaviu COSTEA, 16 ani, fără experienţă tehnică, moare de epuizare-hipotermie-şoc ortostatic la urcarea pe coardă pe lîngă o cascadă mică. Coechipierul a încercat să-l scoată şi neputînd, a ieşit din peşteră să aducă ajutor; cînd a ajuns afară a căzut şi a adormit lîngă al treilea care nu intrase. Somnul i-a salvat viaţa. Dimineaţa, cînd a dat alarma în sat, şi a fost scos tînărul Flaviu, s-a constatat că murise în timp ce coechipierul voia să-l salveze. După mine, unul din cele mai groaznice accidente întîmplate la noi.

11 noiembrie 1984, sifonul din Izbîndiş, munţii Pădurea Craiului. Scafandrul Gabor HALASI, cel mai experimentat speolog-scafandru din ţară la acea dată, întreprinde o intrare solitară în sifonul în care în turele anterioare atinsese adîncimea de -40 m, la 200 m de la intrare. Depăşeşte terminusul atins anterior, ieşind probabil la suprafaţa iar pe drumul de întoarcere face primele măsurători în scopul realizării hărţii sifonului. Se presupune că sursele de lumină au cedat şi a rămas într-un întuneric, deplin. Continuă înaintarea spre exterior orientîndu-se după firul ghid întins de el. Acesta se desface iar orientarea numai este posibilă, survine panica, apoi stopul cardiac. Unul dintre cei mai valoroşi speologi ai ţării îşi pierde viaţa datorită conjuncturii unor factori nefavorabili.

17 august 1986 peştera activă Dusnikata, Iskrec, Bulgaria. Regina HOSSELBARTH, 36 de ani, din Republica Democrată Germană, medic. Nerespectarea timpului de decompresie din cauza epuizării. A decedat în momentul ieşirii din apă. Era o bună scafandră, cu cîteva zile mai înainte reuşind să coboare la o adîncime de -128 m. Regina HOSSELBARTH era membră în Comisia Internaţională de Salvaspeo. Speoloagă cu o vechime de peste 15 ani.

Peştera HODOBANA (labirintică). Un grup de vizitatori au pătruns cu un recipient plin de vopsea, găurit, pentru a-şi marca drumul de întoarcere (pînă unde merge inventivitatea !) In final au renunţat la vizitarea peşterii care li s-a părut enormă (nu le ajungea vopseaua - apropo de poluare !). Memoria topografică este o calitate înnăscută pentru un speolog, dar poate fi şi dobîndită după experienţă îndelungată.

27 ianuarie 1985, peştera cu Apa de la Bulz (Pădurea Craiului). Într-o tură de dezobstrucţie a unei galerii de evitare a sifonului terminal, tavanul instabil, friabil, neconsolidat se prăvăleşte peste Cristian LORINCZ (16 ani),- speolog din Cluj-Napoca. O a doua prăbuşire se produce cînd coechipierul intervine în grabă, fără a încerca o consolidare. a materialului. În urma primei prăbuşiri, C. Lorincz îşi pierde viata. Cea de-a doua prăbuşire îngroapă parţial unul din salvatori, care scapă însă cu cîteva leziuni şi spaima.

2 mai 1985 peştera Rîurilor Suspendate (cheile Nerei), Elena BRĂNEŞTI, 33 de ani, semispeoloagă, fără experienţă tehnică, dornică să intre în peşteră, deoarece primise echipament speo (dispozitive de coborîre şi urcare), trebuind să îl încerce. După un rapel, neglijează la o fracţionare să-şi facă autoasigurarea (pe care nici nu o are sau nici nu o cunoaşte) şi cade cîţiva metri în gol. Se alege cu o baie şi cu bazinul fisurat, contuzii şi dureri mari. Este scoasă din peşteră şi urmează un transport greu şi îndelungat. Cu mare greutate, echipa Salvaspeo din Reşiţa reuşeşte să o ducă la spital unde, după scurt timp, moare datorită epuizării, hipotermiei şi durerilor. "Accidentatul a murit pentru ca a fost salvat".

25 august 19831 peştera Topolniţa. Bun speolog şi alpinist, Sacho EWTIMOW, cade 14 metri vertical, aterizează pe un plan înclinat, dar este aruncat cu faţa într-un bloc concreţionat. Cu trei fracturi de maxiliar şi contuzii grave la cap, moare după aproape o săptămînă la spitalul din Drobeta Turnu-Severin, Decedat pe 29 august 1985.

6 octombrie 1985, peştera Urşilor de la Bulzeşti. Tînărul Ionel Şerb de 20 ani intră solitar în peşteră. Îşi pierde cordelinele pentru nodurile Prusik şi rămîne astfel prizonier în subteran. Neavînd nici un alt mijloc mecanic sau improvizat de urcare încearca soluţia de a urca la liber. Cade de la 10-15 metri şi suferă politraumatisme (fractură de gleznă la piciorul stîng, tasarea coloanei vertebrale, contuzii multiple).

Cercul ZARAND din Brad este alarmat însă numai pe data de 8 octombrie 1985 şi intervine

prompt. Anunţul a fost făcut de un cetăţean care, întîmplător, a ştiut de intrarea tînărului dar nu l-a văzut ieşind. A fost găsit în sala Mare şi salvat. Accidentatul a fost sechestrat aproape 55 de ore, neavînd nici hrană, nici îmbrăcăminte adecvată. A avut zile, aşa cum se spune în termeni populari şi un mare noroc, căci cei care au intrat după el au ştiut să acţioneze.

31 decembrie 1985, cheile Vîrghişului. Un alpinist bun din Harghita, concomitent şi speolog, intră în reţeaua activă a peşterii Mari. Este Mihai KALLAY, în vîrstă de 23 ani. Alunecă din perete şi piciorul îi rămîne blocat, îşi fracturează glezna. Este scos imediat din peşteră de coechipieri şi cu o salvare, dus la spital. Iată că o peşteră nu este nici pentru un alpinist-speolog un simplu bulevard, că şi aici trebuie să fii mereu atent şi cu ochii deschişi ca să vezi unde calci.

17 iulie 1987, peştera din valea Fundata, Rîşnov (jud. Braşov). Un grup de 14 elevi (clasa a VI-a) dintr-un oraş moldovenesc, aflat în "expediţie", pătrund în peşteră însoţiţi de un profesor, echipaţi cu tricouri, adidaşi şi 4 lanterne. Peştera nu ridică probleme dificile de parcurgere şi are o desfăşurare oarecum liniară. Cîteva tîrîşuri, doi-trei bolovani mai mari care trebuie depăşiţi, lungesc vizitarea peşterii mai mult decît se intenţiona.

Trei lanterne devin inutilizabile iar la întoarcere cedează şi ultima, într-o zonă accidentată. După patru ore de rătăcire, grupul de copii este găsit foarte "înfrigurat", de către o echipă de speologi din Braşov, care lucra în zonă.

12 septembrie 1987, peştera Liliecilor din cheile Caraşului, lungă de 800 metri. Patru tineri între 16-18 ani intră în peşteră. Sînt toţi foarte subţire îmbrăcaţi (trening, adidaşi şi lanterne). Cristian LAIU, 16 ani, este numai într-un dres de baie.

După circa 400 metri el doreşte să renunţe din cauza frigului şi a zgîrieturilor provocate pe spate. Mergînd singur, i se defectează lanterna şi astfel rămîne pe întuneric, încercînd să continue drumul se rătăceşte (o ia în sens opus). Lumina mai arde din cînd în cînd. Se antrenează într-un tîrîş foarte scund şi ajunge într-o sală mică care se înfundă. Aici nu se mai aprinde lanterna şi nici nu mai găseşte pe unde a intrat. Cei trei vizitează între timp peştera şi la ieşirea în exterior găseşte hainele prietenului care nu ieşise, intră încă odată şi parcurg peştera, dar nu-l găsesc. Anunţă Salvamontul din Reşiţa care acţionează ziua următoare şi nici ei nu-l găsesc. In fine, se apelează la cercul de speologie Exploratorii din Reşiţa. Noroc mare că peştera este cunoscută de ei foarte bine, ei ştiu de existenţa acestui tîrîş şi de săliţa mică şi iată că-l găsesc aici. După 35 de ore este adus iar la lumina zilei, căci a avut zile, şi salvatorii au ştiut ce să facă. Să-l încălzească din exterior şi interior, să-i administreze hrană şi să-i menţină moralul. Nu poate mereu o echipă Salvamont să efectueze unele lucruri de specialitate ce aparţin unei echipe de Salvaspeo.

10 Octombrie 1987. 0 tînără scafandră din Austria intră cu un prieten, tot scafandru, într-un sifon de peşteră. In momentul ieşirii, fata dispare. Acţiunea de salvarea un scafandru salvator, autorizat de Jandarmerie, este scos mort. Urmează o mulţime de acţiuni de salvare de căutare; a victimei. Cel mai bun scafandru al lumii, Jochen Hassenmayeri încearcă de mai multe ori, dar fără rezultat. In 1989 iese la iveală o cizmă a victimei. De remarcat este faptul că apa din sifon nu poate duce afară pe victimă. Nici pînă în 1991 nu a apărut nici un semn. Accidentul s-a produs la izbucul Piessling-Ursprung din Windischgarsten.

17 aprilie 1939, avenul Poieniţa. O echipă a cercului CSER Cluj-Napoca, pleacă pe data de 15 aprilie-la această acţiune. Echipa este formată din Ioan POP, Valentin BOCIRNEA, Adrian ABRUDAN, Ioan CIOLOMIC, Roseta şi Doru SELISCAN (ultimul fiind specialist în acţiuni de piraterie, dar totul în slujba artei speofotografice). Sancţionat la Speosport 1988, cu excluderea din viaţa speologică, este om de neînlocuit al CSER-ului, care acţionează şi lucrează din umbră. Eu încerc să dau un film foarte scurt, căci se cunoaşte din Speotelex nr. 5/II din 1989 şi din buletinul salvaspeo 3/1985 mult mai mult.

Adrian ABRUDAN, se hotărăşte să iasă singur după un timp, iar Ioan CIOLOMIC mai vrea să continue. Dar după scurt timp abandonează şi el, diferenţă circa 15-20 minute. Al doilea nu-l mai ajunge din urmă pe primul în aven şi nici la exterior. Primul ajunge la cabana forestieră, al doilea nu.

La ora 4 dimineaţa, pe data de 17 aprilie se hotarăsc şi IoanPOP şi Valentin BOCIRNEA să se retragă. Merg foarte încet, sînt obosiţi, umezi, iar timpul de afară nu e prielnic, apele au crescut în subteran. Fac opriri de odihnă şi pentru a se realimenta. Valentin BOCIRNEA pierde cizmele într-un tîrîş, nu se mai întoarce să le recupereze, Ioan POP, se întoarce şi i le aduce, dîndu-şi seama că coechipierul nu poate continua fără cizme, nici în aven, dar nici pe zăpada din exterior. Starea lui Valentin BOCIRNEA este cel mai evident semn de epuizare hipotermică avansată. Norocul celor doi era echipa de salvare condusă de dr. Angelo PULBOACA. Acestui medic cei doi îi pot mulţumi toată viaţa că i-a salvat. Au fost schimbaţi de îmbrăcămintea umedă, realimentaţi, administrate injecţii de reînviere a organismului şi administrat un somn bun în saci de dormit. După, revenire, au fost scoşi cu bine şi redaţi vieţii.

Trist este că despre soarta lui Ioan CIOLOMIC nu se aflase încă nimic. A fost găsit pe data de

18 aprilie 1989, la ora 18,30. Diagnosticul: moarte prin hipotermie, în jurul orei 4 dimineaţa, pe data de 17 aprilie. 1989.

Accidentele din 6 octombrie 1985 şi din 12 septembrie 1987, sînt foarte interesante. Primul a stat 55 ore, al doilea 35 de ore în peşteră. Unul a suferit şi politraumatisme şi totuşi a supravieţuit fără o îmbrăcăminte deosebită, fără izolare termică şi hrană. In ambele cazuri salvatorii au ştiut ce trebuie administrat şi efectuat în continuare. Pentru noi prezintă un record de supravieţuire dar au mai existat şi altele probabil.

Un record deosebit : în contradicţie cu orice teorie, a fost salvat dintr-o avalanşă, după o durată de 25 de ore, Johann STUEFER în vîrstă de 34 de ani, din Tirolul de Sud.

Într-o tură de schi, declanşînd singur avalanşa, a fost acoperit de zăpadă (numai de 60 cm). El a reuşit să-şi foreze o gaură de aer, care i-a salvat viaţa.

In perioada 1977-1990 la noi au fost înregistrate 17 accidente, din ele find mortale 10. Majoritatea decedaţilor nu au fost din rîndurile cercurilor, iar cei care au fost nu aveau o vechime şi pregătire mai deosebită. Unul singur, Gabor HALASI, era şi speolog şi scafandru cu experienţă. In cazul semispeoloagei Elena BRĂNEŞTI, după mine putea să fie salvată dacă i s-ar fi administrat înaintea transportului un tratament de întărire a organismului şi odihnă. Transportul pînă la spital a durat prea mult şi s-a instalat pe lîngă epuizare, hipotermie şi dureri mari şi prăbuşirea psihică şi apoi moartea chiar în timpul internării la spital.

1978 Istvan PAL 32 ani 06. 08 . 19781980 Gabor BUBERT 01. 05.19801981 Valentin CIUNTU 09. 10. 19811984 Flavius COSTEA 16 ani 02. 05. 19841984 Ioan RUS 10. 11. 19841984 Gabor-HALASI 31 ani 11. 11. 19841985 Cristian LORINCZ 16 ani 27. 01. 19851985 Elena BRĂNEŞTI 33 ani 02. 05. 19851985 Sacho EWTIMOW, Bulgaria 25. 08. 19851989 Ioan CIOLOMIC 24 ani 17. 04. 1989

DIN EVIDENŢELE SALVASPEO

In perioada 1967-1987, au fost publicate 500 de accidente speologice petrecute în Germania Federală, Statele Unite şi Anglia, afectînd un total de 741 de persoane. Dintre acestea au fost 2/3 de sex masculin şi 1/3 de sex feminin; 50% dintre cei accidentaţi erau în vîrstă de 15-20 ani.

Tristă este situaţia la scafandrii neiniţiaţi, unde din 10 s-au înecat. 0 cauză foarte frecventă de accident sînt săriturile făcute în peşteră, o metodă de progresie foarte atractivă, dar enorm de periculoasa, Se produc alunecări, pierdere de echilibru, căderi în gol, răsturnări şi prăbuşiri.

"Nu săriţi niciodată într-o peşteră !"Acţiunea cea mai scurtă de salvare a durat cîteva ore, iar cea mai lungă pînă la 13 zile.

Cauzele imobilizării - julituri 147 19,6% - fracturi ale membrelor inferioare 107 14,3%- fracturi ale membrelor superioare 82 11,0%- fracturi la cap / leziuni la cap 69 9,2%- hipotermie 44 5,8%- epuizare-surmenaj 42 5,1% t

- şoc 31 4,1%- întinderi /contuzii 29 3,9%- tăieturi 27 3,6%- fracturi la vertebre / coloana vertebrală 26 3,5%- leziuni interne 26 3,5%- fracturi la bazin 24 3,2%- luxaţii / entorse 23 3,1%- fracturi la coaste 21 2,8%- arsuri / arsuri cu substanţe chimice 19 2,5%- comoţie cerebrală 14 1,9%- fracturi în regiunea cervicală 9 1,2%

- fracturi la claviculă / omoplat 6 0,8%- paralizii după fracturi ale vertebrelor 4 0,6%

Cauzele accidentelor- căderi la căţărare 173 25,9%- rătăciri 78 11,7%- căderi de pietre / obiecte 66 9,9%- fără lumină de rezerva 45 6,7% - inundaţii -43 6,4%- echipament folosit incorect 38 5,7%- epuizare / lipsă de condiţii 37 5,6%- fără cască sau fără legătura în Y 28 4,2%- alunecări 21 3,1%- înţepeniri totale sau parţiale ale corpului 19 2,8%- frică, panică 18 2,7%- explozii acetilenă, arsuri chimice (cu acizi din baterii) 16 2,4%- arsuri la mîini (prin frecarea corzii) 15 2,3%- hipotermie 14 2,0% . - accidente provocate de sărituri 14 2,0%- înecări 13 1,9%. - căderi în puţuri 9 1»3%- căderi de pe scara speologică 8 1,2%- rupturi de coardă / cordelină 7 1,0%- atîrnarea liberă în coardă 3 0,4%- - pitoane sau spituri ieşite 2 0,3%- carabiniera deformată 1 0,1%

Condiţia fizică si alimentaţiaLouise Hose

Condiţia fizică

Cel mai important lucru pentru un speolog, este un organism în bună condiţie fizică. Definiţia condiţiei fizice ar putea fi posibilitatea de a îndeplini o sarcină, cu un grad rezonabil de eficienţă, fără oboseală. Deseori, diferenţa între o experienţă plăcută şi una destul de neplăcută, provine din condiţia fizică a tuturor membrilor unei echipe de speologi. Condiţia fizică a unui speolog nu trebuie să fie condiţionată ca fiind numai cea necesară unor activităţi speologice obişnuite, ci necesară în cazuri de accidente, în care supravieţuirea unei persoane depinde de nivelul condiţiei fizice a celorlalţi speologi din grup.

A judeca nivelul condiţiei fizice a unei persoane prin forţa muşchilor sau prin posibilitatea acelei persoane de a alerga o milă sub 6 minute, este o greşeală des întîlnită. Condiţia fizică trebuie să fie adecvată sarcinii ce urmează a fi îndeplinite. Ea nu se referă la starea generală de sănătate. Atleţi profesionişti de vîrf, deosebit de bine pregătiţi pentru activitatea lor, au fost. supuşi unor teste privind condiţia fizică la modul general şi s-a dovedit că rezistenţa lor cardiovasculară sau forţa musculară ce o prezentau nu ar fi fost corespunzătoare pentru alte activităţi în afara sportului pe care-l practicau.

Cunoaşterea condiţiei fiziceŞtiind ce înseamnă condiţia fizică, vă va veni uşor să îmbunătăţiţi nivelul dumneavoastră

pentru a practica speologia. Există două căi simple de a trece de la o proastă condiţie fizică la una bună, fără prea multă pierdere de vreme şi fără antrenamente speciale. Prima, cale este aceea de a reduce intensitatea activităţii. Dacă nu vă simţiţi în formă pentru a face faţă unei expediţii de explorare de 8 ore, atunci poate că vi se vor potrivi mai bine excursii de antrenament pentru începători sau excursii cu familia.

Cea de a doua cale de a vă îmbunătăţi eficienţa este deplasarea liniştită prin peşteră sau pe coardă, într-un ritm mai lent, dar constant, ceea ce este mult mai eficient decît să vă mişcaţi iute dar cu dese întreruperi pentru odihnă. Organismul uman, la fel ca toate maşinăriile, este mult mai eficient dacă lucrează cu un ritm constant. Trebuie să vă reglaţi viteza de mişcare şi să vă întrerupeţi cît mai rar. Atunci cînd întreruperile pentru odihnă devin dorite sau necesare, este bine ca ele să fie cît mai scurte. La începutul unei activităţi susţinute, sistemul circulorespirator are nevoie de un pic de timp pentru a se adapta cerinţelor organismului. Dacă vă întrerupeţi pentru un interval de timp mai lung, atunci inima îşi încetineşte ritmul. Aceasta face mai dificila revenirea la nivelul anterior al activităţii. Aceste principii se aplica desigur atît pentru drumul ce trebuie parcurs pînă la peşteră cît şi la activitatea din interiorul peşterii.

Condiţia dumneavoastră fizică depinde de. un număr de factori. Aceştia includ şi modul în care organismul este potrivit cu cu activitatea ce urmează să o desfăşuraţi, modul efectiv în care organismul şi sistemele dumneavoastră rezistă la effort, precum şi imaginea pe care o aveţi dumneavoastră despre sarcina respectivă, atunci cînd vă pregătiţi pentru ea şi atunci cînd o duceţi la îndeplinire.

Primul dintre factorii enumeraţi mai sus poartă numele de condiţie fizică anatomică. Aceasta se referă la forma şi dimensiunile dumneavoastră. Este evident că în activitatea speologică, un tîrîş foarte îngust este incomparabil cu un perimetru toracic de 48 inch (122 cm). Speologii înalţi sînt deseori avantajaţi la căţărare. Hornurile înguste însă s-ar putea să favorizeze speologii scunzi. Datorită marii diversităţi a activităţilor implicate în speologie, este greu de descris un anume tip anatomic ce ar fi absolut perfect pentru această activitate, aşa cum se întîmplă în cazul altor activităţi sportive.

Poate ca singura afirmaţie pe care o putem face este că greutatea corporală suplimentară este rareori un avantaj în speologie. Nu numai că aceasta face dificilă trecerea prin pasaje înguste, dar ea înseamnă o greutate suplimentară de cărat pentru picioare sau de ridicat, pentru mîini.

Condiţia fizică fiziologică este cu mult mai complexă, dar şi mai uşor de modificat decît condiţia fizică anatomică. Ea se referă la capacitatea de a rezista la efort a sistemelor respirator, circulator, homeocinetic, muscular, metabolic şi cel al reglării temperaturii.

Se spune deseori că speologia necesită un nivel ridicat al condiţiei fizice a sistemului circulorespirator deoarece această activitate ar solicita inima şi plămînii, aceştia fiind furnizorii de oxigen ai muşchilor. Printr-un set de teste preliminare efectuate de autor asupra pulsului mai multor speologi, teste menite să pună în evidenţă stresul inimii şi al plămînilor în cazul unor diverse categorii de eforturi depune la depăşirea de obstacole în peşteră, s-a dovedit că afirmaţia de mai sus nu este valabila decît în cazul căţărărilor foarte lungi pe coardă, Aşa încît, chiar dacă starea fizică bună a

sistemelor circulorespiratbrii are un efect pozitiv asupra condiţiei fizice generale, ea s-ar putea să nu fie esenţială în cea mai mare parte a activităţilor din peşteră. Aceste consideraţii nu se aplică în afara peşterii. Teste similare au dovedit că drumul pînă la peşteră, drumurile de creastă, solicita deseori în mod considerabil inima şi plămînii, Sugerăm de aceea speologilor să-şi păstreze sistemul circulorespirabor în bună condiţie fizică, pentru a fi pregătiţi în cazul în care au de făcut drumuri grele pînă la intrarea în peşteră, sau lungi urcări pe coardă, sau, pentru acele rare ocazii, în care în peşteră se dovedeşte a fi de folos o astfel de formă fizică,

Orice activitate ce ridică pulsul la 120-130, timp de 15-20 minute, dacă este practicată de cîteva ori pe săptămînă, îmbunătăţeşte condiţia sistemului circulorespirator. Unele dintre cele mai bune activităţi în acest sens, sînt jogging-ul, înotul, săritul corzii. Tenisul, squash-ul şi bicicleta sînt destul de bune, dacă sînt practicate suficient de energic. Cursurile de aerobic ale cluburilor de sănătate, vă pot ofori o variantă amuzantă de antrenament. Cărţi pline de bun simţ, legate de condiţia fizică, vă pot oferi informaţii ce vă vor ajuta la îmbunătăţirea eficienţei oricărui program de antrenament.

In speologie, cel mai adesea, trebuie sa ne urcăm trupul undeva. Speologii îşi urcă propriul trup, nu transportă obiecte dintr-un loc în altul. Forţa necesară este deci direct proporţională cu greutatea proprie. Aceasta este însă o situaţie în care cei ce au mai multă forţă decît le trebuie, sînt avantajaţi. In acest fel, forţa nu este epuizantă. O persoană puternică foloseşte numai cîteva fibre musculare pentru a efectua o anume acţiune. Atunci cînd acelea au obosit, altele le pot lua locul. Aceasta conferă muşchilor o rezistenţă mai mare, permiţîndu-le ca o parte a lor să se odihnească în timpul activităţii. Pentru dezvoltarea rezistenţei musculare, pot fi de folos gimnastica şi antrenamentul cu greutăţi. Forţa se poate dezvolta prin ridicări, trageri de greutăţi, geno-flexiuni şi alergare.

Antrenamentul cu greutăţi, ar trebui să folosească greutăţi relativ mici şi exerciţiul să fie. repetat de 8-15 ori. Acest gen de antrenament poate fi folositor speologilor atunci cînd este corect efectuat, de exemplu, apăsarea unor greutăţi cu picioarele, poate fi de folos la pregătirea unei expediţii în care urmează să se lucreze mult pe coardă.

Un punct ce nu trebuie uitat într-un program de antrenament este menţinerea flexibilităţii. Exersînd o serie de muşchi fără a exersa şi muşchii aflaţi în opoziţie, pierdeţi mult din flexibilitate. De exemplu, o persoană ce execută flotări pe bancă, exersîndu-şi în acest fel muşchii extensori ai braţelor, trebuie de asemenea să efectueze şi ridicări pentru exersarea muşchilor flexori ai braţelor ca parte a programului de antrenament cu greutate.

In orice activitate ce depăşeşte cîteva minute sau mai mult chiar, devine importantă condiţia homeocinetică. Această condiţie se referă la posibilitatea organismului de a stabili şi de a menţine constantă, o stare adecvată unui nivel înalt de activitate fizică. Printre factorii ce controlează o astfel de stare, ar putea fi capacitatea de a menţine un nivel adecvat al zahărului în sînge, păstrarea unui pH optim precum şi procurarea unei cantităţi adecvate de oxigen. In mod special, funcţionarea sistemului nervos depinde de posibilitatea de a preveni un colaps homeocinetic. In cazuri extreme, poate apare şi coma. Îmbunătăţirea la modul general a condiţiei fizice pentru activităţi speologice, pare a fi cel mai bun mod de îmbunătăţire a condiţiei homeocinetice.

"Condiţia fizică" a metabolismului, se referă, printre altele, la capacitatea organismului de a produce energie. Activitatea speologică fiind un tip de activitate de rezistenţă necesită o cantitate considerabilă de energie, solicitînd un înalt nivel de funcţionare a metabolismului. Regimul alimentar are un rol important, din acest punct de vedere. De fapt, oricare dintre celelalte sisteme ce participă la o bună condiţie fizică în speologie, poate fi afectat de către regimul alimentar. O corectă alimentaţie înainte şi în timpul unei ture speologice, poate însemna foarte mult.

Solicitările mediului subteran asupra sistemului de reglare a temperaturii în organism sînt foarte serioase. Deşi peşterile sînt reci în general, totuşi este posibil să apară fenomene de deshidratare sau de epuizare din cauza încălzirii.

Organismul se răceşte prin evaporarea transpiraţiei. Cu cît se încălzeşte mai tare, cu atît organismul transpiră mai mult într-un mediu umed, aşa cum este cazul în peşteri, evaporaţia este redusă, aşa încît organismul are tendinţa de a. rămîne încins şi de a transpira abundent. In consecinţă, pot avea loc pierderi mari de apă şi de sare. In acest mod se poate ajunge la epuizare din cauza încălzirii, în cazul în care speologul nu bea apă suficientă. Singurele semne ce indică o astfel de stare sînt setea puternică, dureri de cap, moliciune, ameţeală şi crampe musculare.

Supraîncălzirea este una dintre sarcinile sistemului ce reglează temperatura organismului. Cealaltă este răcirea. Prin umezire şi prin faptul că rămîne umed, organismul poate ajunge uşor la hipotermie. Aceasta poate fi provocată şi de faptul că speologul nu se mişcă sau se mişcă prea încet pentru ca organismul să producă aceeaşi cantitate de căldură ca cea pe care o pierde. Hipotermia este o stare produsă prin scăderea temperaturii interne a organismului. Pentru stadiile sale de început, caracteristice sînt tremuratul intern, tensiunea musculară, amorţeala, împiedicarea. In stadii mai avansate, apar letargia şi dezorientarea. Apar şi cazuri mortale.

Îmbunătăţirea stării sistemului de reglare a temperaturii este, în bună măsură o chestiune ce ţine de felul de a ne proteja faţă de mediul subteran. Cea mai bună protecţie o oferă mişcarea eficientă, hrana adecvată şi hidratarea, îmbrăcămintea potrivită şi o condiţie fizică generală bună.

O problemă aparte ar putea-o ridica activitatea speologică la mare altitudine. Datorită scăderii densităţii aerului, activităţile de rezistenţă devin mai dificile, iar performanţele scad. Este bine să ne cunoaştem limitele şi să ne mişcăm mai încet în cazul în care ne aflăm la altitudine mare, Dacă nu reuşim de fel să intrăm în formă este mai bine să petrecem cîteva zile la mare altitudine înainte de a trece la un efort susţinut. Organismul se va adapta şi va începe să funcţioneze mai bine.

In fine, factorul cel mai important în rezistenţa organismului la orice fel de solicitări, este motivaţia. Performanţa este serios afectată de dorinţa sau lipsa de dorinţă de a accepta disconfortul legat de oboseală.

Lipsa de motivaţie poate proveni dintr-o noapte petrecută în maşină pentru a ajunge la peşteră, o boală recentă, frig, alergii, dureri de dinţi, mahmureală sau, pur şi simplu din lipsa de interes. Deşi nu duce neapărat la indisponibilitate, o lipsă de chef trebuie luată întotdeauna în serios, deoarece aceasta duce la scăderea eficienţei, a rezistenţei, a performanţei în general. Pentru siguranţă, este mai bine să petreceţi o zi la suprafaţă, dacă nivelul motivaţiilor dumneavoastră este scăzut.

Un nivel al condiţiei fizice adecvat acelei activităţi speologice pe care doriţi să o efectuaţi nu este greu de atins şi este esenţial pentru protecţia speologului, pentru protecţia întregii echipe şi chiar pentru protecţia peşterii. Un speolog depăşit de situaţie, devine neatent ! Neatenţia periclitează întreaga echipă şi sporeşte şansele de stricăciuni în peşteră. O condiţie fizică adecvată poate ajuta la prevenirea acestor probleme.

ALIMENTAŢIA

Alimentaţia poate fi un punct controversat. Multe persoane, chiar şi experţi, au păreri diferite şi chiar contradictorii în acest subiect. Cu toate acestea, o alimentaţie corectă înainte şi în timpul unei expediţii speologice, poate aduce foarte mari modificări în confortul şi performanţa dumneavoastră.

Una dintre substanţele de care organismul are mare nevoie în timpul unei expediţii speologice, este apa. Deshidratarea este un mare pericol, chiar în peşteri reci. Din păcate însă, să bei atîta apă cît ar fi nevoie pentru a-ţi astîmpăra setea, nu este întotdeauna suficiente Fiecare speolog trebuie să facă un efort conştient pentru a se asigura că a băut suficientă apă într-o tură.

Probabil că cea mai bună cale de a asigura organismului suficient lichid este aceea de a bea suc de fructe sau apă, la intervale regulate. Băuturile alcoolice, berea, ar putea da pe moment o impresie de astîmpărare a setei, dar de fapt aceste băuturi tind să deshidrateze organismul, să-i strice echilibrul hidric. Mai mult decît atît, alcoolul dilatînd vasele de sînge, măreşte pericolul de hipotermie. Cafeaua este la modă şi furnizează lichid organismului, dar poate produce probleme speciale. Cafeaua stimulează activitatea intestinelor aşa încît nu se recomandă la intrarea în peşteră.

Ceea ce trebuie să mîncaţi înainte de a intra în peşteră, este probabil o problemă tot atît de discutată ca şi cea a ceea ce trebuie să mănînce un atlet înainte de competiţie. In principia, un meniu echilibrat care să furnizeze toate elementele nutritive necesare, fără exces de calorii, este cel mai bun.

Ani la rînd, atleţii au crezut că un supliment de proteine este necesar înainte de activitatea musculară susţinuta, Mulţi speologi mănîncă mai multe proteine înainte de intrarea în peşteri. În ultimii douăzeci de ani, aceasta s-a dovedit a fi o teorie aparte. Fiziologul suedez Per-Olaf ASTRAND (1970) spune . "Nu există nici o îndoială că nu mai trebuie să luăm în considerare proteinele ca principal carburant pentru muşchii de acţiune”. Lucrările dr. ASTRAND au demonstrat că energia unui atlet provine dintr-o combinaţie de glicogen cu grăsimi. Glicogenul, stocat în muşchi şi în ficat, este un produs al alimentelor hidrocarbonate. Acestea nu sînt esenţiale în întreţinerea vieţii, iar o mare cantitate este chiar dăunătoare într-o viaţă sedentară. Ele sînt importante pentru o persoană activă.

Pentru ture lungi şi grele, s-ar putea să vă convină să măriţi procentul de hidrocarbonaţi din alimentaţia dumneavoastră. Mulţi atleţi serioşi ce iau parte la evenimente ce le solicită rezistenţa, practică o tehnică numită "încărcare cu hidrocarbonaţi". Aceasta înseamnă o creştere serioasă a procentajului de hidrocarbonaţi din alimentaţia lor, înaintea unei competiţii importante. Această metodă s-ar putea să, nu aibă foarte mare valoare pentru speologi, dar ar putea fi de folos atunci cînd este pregătită o expediţie mai lungă, cu solicitări serioase. In majoritatea cazurilor însă, “încărcarea cu hidrocarbonaţi" nu este necesară. Multe dintre cărţile moderne, bune, despre alimentaţia atleţilor dau o listă a avantajelor, problemelor şi metodelor "încărcării cu hidrocarbonaţi" pentru acei speologi serioşi ce se pot implica în expediţii ce solicită o mare rezistenţă. Cîteva dintre aceste cărţi sînt enumerate în finalul acestui capitol.

Poate că mai important decît ceea ce se mănîncă înaintea expediţiei, este ceea ce se mănîncă în timpul expediţiei. Gustări uşoare şi dese sînt binevenite pentru a produce energie, pentru a menţine

temperatura organismului, prevenind astfel hipotermia. Alimentele bogate în hidrocarbonaţi, sînt bune pentru peşteră.

Putem să vă sugerăm fructe uscate sau proaspete, miere, bomboana, batoane energizante, precum şi alte alimente cu producere rapidă de energie. Pentru speologul întreprinzător, în diverse reviste se dau reţete pentru amestecuri energizante sau batoane ce se pot prepara acasă. Unul dintre alimentele cele mai potrivite pentru dus în peşteră, este sucul de fructe în cutii de 295 sau 237 mililitri. Cutiile cu sucuri de fructe s-ar putea să fie puţin incomode pentru bagajele de peşteră, dar ele furnizează zaharuri simple necesare producerii rapide de energie, precum şi lichidul necesar prevenirii deshidratării. Cutiile sînt rezistente la tîrîşuri. Nu luaţi niciodată în peşteri recipiente de sticlă!

Alimentele pentru luat în peşteri trebuie să îndeplinească anume cerinţe. Iată cîteva dintre ele:1. Mîncarea trebuie să fie simplă şi relativ uşor de mîncat. Atunci cînd speologul e plin de

noroi, un pui fript după care să-şi lingă degetele, s-ar putea să nu stîrnească apetitul. 2. Mîncarea nu trebuie ţinută în frigider, sau să aibă nevoie de încălzire înainte de a fi

consumată. 3. Mîncarea trebuie să fie ambalată bine. Nu trebuie utilaje ce se pot sparge sau rupe.

Sandwiciurile, biscuiţii, strugurii şi tabletele de ciocolată sînt deseori atît de storcite pe timpul deplasării prin peşteră, încît nici nu li se mai recunoaşte forma iniţială în momentul în care ajung să fie mîncate. Ambalajul trebuie să fie rezistent la apă şi etanş la praf. Ambalajele care s-au dovedit eficiente în peşteră sînt cutiile de plastic cu capac.

4. Dacă tura va fi lungă, ambalaţi mîncarea în aşa fel încît să puteţi lua mai multe gustări, nu o singură masă

5. Mîncarea ce o luaţi în peşteră trebuie să vă placă. Oricît de hrănitor este un aliment, el este de folos numai dacă este mîncat. Luaţi deci în peşteră mîncare pe care să o mîncaţi cu plăcere.

6. Alimentele ce produc rapid energie sînt cele ce se recomandă în peşteră. Bune sînt alimentele cu conţinut mare în hidrocarbonaţi. Sucuri de fructe, fructe uscate sau proaspete, miere, bomboane, produc rapid energie.

7. Dacă după ce mîncaţi în peşteră există resturi, trebuie să fiţi pregătiţi să le scoateţi afară. Cotoarele de mere, cojile de portocale, sosurile din conserve nu au ce căuta în subteran.

8. Întotdeauna este mai bine să luaţi mai multă mîncare decît va aşteptaţi să consumaţi. Turele în peşteră durează aproape întotdeauna mai mult decît au fost programate. De asemenea, în cazul unui accident, hrana suplimentară s-ar putea să joace un rol crucial.

Alimentaţia corectă înainte şi în timpul turei, înseamnă un aport energetic şi sporeşte plăcerea excursiei. In ture de lucru sau de explorări dificile, alimentaţia corectă poate spori cantitatea de muncă efectuată. Astfel de rezultate merită osteneala de a ne asigura că vom mînca bine înainte şi în timpul turei.

BibliografieASTRAND, Per-Olaf, K. RODAHL, 1970 - Textbook of Work Physology -New York, McGraw-Hill, pp. 453-488BURGSTROM, J., L. HERNAMSEN, E. HULTMAN, B. SALTIN, 1967 - Diet,. Muscle Glycogen and Physiocal Performance - Acta Physiolcigica ScandinaviaCOOPER, K. H. , 1970 - The New Aerobic Way - New York, Banfcam Books, 191 pp. COOPER, K. H. , 1977 - The Aerobic Way - New York, Bantam Books, 311 PPFEUER, C, undated - A Nutritionally Adequate Cavers Ration - Huntsville, National Speological Society, Caving Information Series, 20 : 1-7NIELAND,L. , 1975 - The Backpacking Caver ; Just Add. Water -NSS News, 33 : 98STHONG, L. H. , 1976 - Nutriţional Aspects of Human Physical and Athletic Performance - Springfieldx x x - CAVING BASICS - A Comprehensive Manual for Beginning CaversFITNESS AND NUTRITION -. Louise HOSE, NSS, pp-51

Traducere: Rada Munteanu-RîmnicPrelucrare: Walter Gutt (clubul de speologie Avenul Braşov)

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi [email protected] titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui Ică Giurgiu.

http://groups.yahoo.com/

mailto:[email protected]

Ccs 1991

Documents

Transcript of Ccs 1991