Cazul „Gladiola”

„Emil, tehnicianul foto al formaţiunii, intră în laborator şi mă anunţă că s-a întîmplat un omor şi că ofiţerul de serviciu mă caută.

Ies din laborator, dar nu-l găsesc pe ofiţerul de serviciu. Plecase grăbit şi ajutorul său nu ştia de eveniment. Revin în laborator, formez la telefon 280, dispeceratul, şi-mi răspunde dispecerul. Îmi confirmă cele aflate de la ajutorul ofiţerului de serviciu, că de la Miliţia municipiului Galaţi a fost anunţat că în strada Gladiolelor s-a comis un dublu omor, mai multe nu ştie nici el. La judiciar, nimeni. La fel şi la oraş. Probabil sunt la faţa locului. Îl rog pe Emil să-l caute pe Costică, şoferul cu autospeciala, şi s-o tragă în faţă, eu, împreună cu proaspătul criminalist Ion B. Iau trusa, aparatul foto cu film color (că pentru astea numai color trebuie), bliţul.

Ca niciodată, Costică este treaz şi prompt. De obicei nu-l găseşti ore întregi, şi cînd apare are ochii tulburi şi respiraţia cu o tărie de cel puţin 30 de grade.

„Unde-i strada gladiolelor? îl întreb pe F. Ajutorul ofiţerului de serviciu. Nu ştie. Nici eu, nici Costică nu ştim. Se oferă un cunoscut al plut. adj. B. de la cazier, care, cu voce tulburată se oferă să ne călăuzească. Plecăm demarînd cu roţile fluierînd.

În drum, „călăuza” ne informează că e ceva „groaznic” (cuvîntul îi aparţine). Femei goale, sînge, moarte, îţi vine să vomiţi; mulţi curioşi; el s-a uitat pe fereastră, „e groaznic”.

Tac şi nu zic nimic. Nu vreau să-mi imaginez. Să fiu cu mintea clară, cu nimic preconceput în cap.

Ajungem în piaţa „I.C. Frimu” şi de acolo virăm la dreapta, apoi imediat la stînga. În faţă, la capătul străzii, o mare d eoameni. „Poftim! Paza locului fapte nu-i şi caută urme dacă mai găseşti!” îmi spun în ciudă.

O căsuţă mică, aşezată pe colţ la intersecţia a două străzi, cu grădină în faţă şi un tei umbros. Este locul unde a fost comisă nenorocirea. Cu greu curioşii se trag înapoi. Aici nu-i nici un miliţian. Or fi, dar nu-i văd. Costică rămîne în maşină, iar eu, împreună cu B. intrăm pe poarta curţii, priviţi de mulţime.

Nu mi-am luat nici un aparat, nici un caiet; vreau să iau contact cu ambianţa locului faptei. Apare TEO, aşa cum îi spunem noi tehnicianului criminalist de la municipiul Galaţi.

El, încă de la intrarea în curte, ne arată gardul rupt lîngă tei, iar pe o scîndură cîteva pete închise la culoare. (n.m. drumul de acces şi de plecare în şi din cîmpul faptei).

Este în faţa mea o casă mică, cu aspect de vechitură, cu terasa din lemn putrezit, la fel şi podeaua ei. Uşa de la antreu este deschisă. Lt. B. împreună cu Costică, scoate din autospecială toate ustensilele noastre şi le depun pe o băncuţă din curte, imediat lîngă poartă, chiar alături de o ţeavă cu robinet pentru apă potabilă.

Observ că pe aleea din cărămizi, de la poartă pînă la clădire, sunt mai multe pete circulare, probabil de sînge. Ulterior şi colegii de la judiciar vor observa că aceste pete sunt şi pe frunzele plantelor ce mărginesc aleea.

Spuneam că uşa de la intrare era deschisă. În faţa ei era, chiar pe prag, o pereche de pantofi aşezaţi ca pentru uscat (am aflat după aceea, de la nepotul victimelor, că pantofii erau ai mătuşii sale Lilica) şi cîteva fragmente din lemn de fac.

În dreapta uşii, pe terasa din lemn, două ferestre dau spre grădină; sunt ferestrele camerei de la stradă. Se vede că fereastra din apropierea uşii are canatul interior stînga cu sticla spartă, iar pe rama din lemn sunt depuse cîteva pete de sînge.

Fereastra cu geamul spart este acoperită prin interior cu o perdea. Introduc mîna prin geamul spart, dau perdeaua în lături şi, într-adevăr, ce-mi văd ochii este groaznic. Văd doar un picior de femeie, ce probabil era culcată pe podea lîngă pat, ridicat pe pat. Totul este plin de sînge.

Revin la uşă şi în antreu zăresc pete roşii de sînge, chiar la intrare, iar în interior bălţi de sînge şi scaune răsturnate.

Pătrund în antreu şi îi spun lt. B., care vrea să vină după mine, să aştepte puţin că am să-l chem eu. Am grijă să nu calc pe sînge sau alte urme. În dreapta, în camera de la stradă, văd ce n-am văzut în cei 15 ani de cînd lucrez la criminalistică. Mirosul de sînge îmi aduce stomacul pînă la gît. Mi-am zis că dacă se va reuşi să se rezolve cazl acesta am să „divorţez” de criminalistică. Nu mai pot suporta. Las altora plăcerea aceasta şi am să mă apuc de treburi administrative.

La începutul activităţii mele sîngele nu mă deranja. După ce mi s-au născut copiii, nu mai puteam vedea cadavrele nou-născuţilor, dar acum nu mai pot să rezist la sînge, indiferent de la cine. Aş vrea să ies, să nu mai văd tabloul îngrozitor, dar în spatele meu au apărut pe rînd: şeful lt. Col. Ch.E. (acesta îmi spune: „Mitică, să nu scape nimic!”; se referă la urme), procurorul F.N. („Asta ne mai lipsea!”, spune cu năduf), N.I. şi C.G.

Văd în cameră, pe masa din mijlocul acesteia, printre hîrtii, poşete şi lenjerie, o sticlă de bere. Ce caută ea acolo?

Ies afară să iau aer, să-mi revin, să iau aparatele. O mulţime de întrebări mi se învălmăşesc în cap. Ce-i cu toporul? Dar cu maţul de găină

de pe faţa celei dezbrăcate? Ce-i cu sticla? Mă scutur de ele. Îmi iau aparatele şi încep să fotografiez. Nu pun mîna mep nimic. (n.m. este prima fază a cercetării locului faptei, cea statică, cînd totul se fotografiază, în sensul acelor de ceasornic). Ajuns la sticlă, nu rezist şi o examinez; sar în sus de bucurie. Pe ea sunt două urme digitale stratificate, de sînge. Sunt sigur că aparţin autorului. Văd şi un dop din plastic alături. Este pătat de sînge. Miros sticla. Are miros de frecţie. Mai tîrziu, după cercetare, nepotul victimelor ne spune că acestea se frecţionau reciproc.

Termin şi filmarea. Cred că a durat peste 4 ore. B. vrea să filmeze şi el, dar nu l-am lăsat în interior. Nu s-a supărat. I-am lăsat exteriorul. Vreau să fac o pauză. Acum îl observ şi pe procurorul şef C. Un om de aur. Am auzic că va fi înlocuit cu o cucoană. Aşa sunt indicaţiile de sus. Îmi pare rău. Nimeni nu va mai avea curajul dumnealui atunci cînd trebuie pedepsiţi „ticăloşii” care nu respectă legea. Îl văd şi acum la procesul fostului preşedinte al CAP Valea Mărului, Tomiţă, protejatul unor ptentaţi locali, cînd prezena rechizitoriul. „Nimei, indiferent de meritele pe care le-a avut la un moment dat, nu are voie să încalce legea”.

În mica pauză toţi fumează, numai eu cu Nicu I. şi B. suntem nefumători. Pe Nicu, care e brunet, cazul l-a făcut şi mai negru. Îl înţeleg: deşi nu-i încă şeful judiciarului, răspunderea îl apasă de pe acum.

Procurorul F. mă roagă să mai fac o serie de fotografii cu aparatul dumnealui, în care are film diapozitiv AGFACHROM. Reiau fotografiile. Bătrîna este marcată în patul ei şi în jurul gurii observ urmele unei muşcături.

Deşi fotografiez, gîndul îmi este la sticla de pe masă. Am observat, în pauză, că uşa de la intrare, care este deschisă, are în interior cheia în broască. Nicu şi Costică G. ar dori să termin mai repede, ca să ştie de ce au murit bătrînele. Cred că sunt întărîtaţi de dr. Jan C., medicul legist, care a sosit şi el la faţa loclui. Fiecare cu graba lui. Termin şi diapozitivele şi începem căutările, faza dinamică a cercetării; să întoarcem toate lucrurile cu fundul în sus şi să le examinăm. Examinez şi geamul uşii prin exterior şi constat pe suprafaţa acestuia o urmă destul de curioasă. Cred că este o frunte. O relev cu ceruză şi o fotografiez cu metrul lîngă ea. Relevînd-o, îmi dau

seama că este creată de jumătatea stîngă a unei frunţi. Cred că semnul din partea inferioară este o cicatrice sau un rid vertical. Urma se află la înălţimea de 165 cm faţă de pardoseala terasei.

Din antreu ridicăm foliile de plastic care acoperă pardoseala şi care poartă pe ele bălţi de sînge coagulat. Ridic, de asemenea, şi fragmente mici de hîrtie, care au pe ele stropi mici de sînge. Am făcut bine, pentru că expertizele biocriminalistice vor stabili mai tîrziu că bălţile de sînge aparţineau grupei BIII, iar picăturile, cele de pe hîrtie, ca şi cele de pe gard şi de pe alee erau din grupa 0 I.

Iau la mînă scaunele răsturnate din antreu, mama, vitrina, dulapul, dar nu găsesc urme de forţare, stropi de sînge, fire de păr, urme papilare sau altceva.

Remarc că întrerupătorul pentru lumină, atît cel din hol, cît şi cel din cameră, sunt mînjite cu sînge. Înseamnă că cineva (poate autorul sau victima tînără, Elisabeta) a atins acest obiect.

Eu sunt cu penseta şi plicurile, cu pensula şi prafurile. Sediul materialelor l-am mutat pe masa din antreu. Costică G. îşi notează tot ce aude şi vede. Pentru că are scrisul frumos, el completează plicurile în care eu pun fire de păr, chibrituri, dopul sticlei, chiloţi mînjiţi de sînge, eşantioane împletite (Elisabeta, victima tînără se întreţinea împletind îmbrăcăminte), bilete pentru transport în comun şi alte lucruri pe care le-am găsit pe jos. Ne întrebam ce poate fi pe faţa victimei tinere. Procurorul F. crede că poate fi un maţ de găină, dar nu vedem fulgi. Mai tîrziu, spre seară, cînd s-a făcut necropsia cadavrelor, am aflat grozăvia. Cadavrul prezenta urme de dinţi, iar pe sînul stîng o rană tăiată; furoul îl avea trecut peste cap şi strîns sub corp. Pe faţa victimei se găsea intestinul gros, care îi fusese smuls de asasin.

Sigur, între această victimă şi agresor a fost o luptă, iar aceasta din urmă a acţionat ca o fiară. Ce fel de chip o fi avînd? Nu-mi vine să cred că putem să avem printre noi un asemenea exemplar.

Din modesta mea experienţă, violenţa caracterizează mai pe toţi pămîntenii, dar, cu cît gradul de cultură este mai ridicat, cu atît ea pierde din teren şi conflictele dintre ei se rezolvă paşnic. Cine putea să intre în conflict cu două bătrîne, mamă şi fiică, din care prima era imobilizată la pat?

Am aflat de la băieţii de la judiciar, care au făcut investigaţiile, că Vasiliu Elisabeta nu a fost măritată şi că a fost virgină. M-am convins de aceasta a doua zi, cînd, reluînd cercetarea locuinţei, am citit şi notările intime ale acesteia, făcute pe diferite caiete. Accepta în apropierea ei doar pe nepotul său, pe care de fapt îl şi crescuse. Nepotul era persoana care, în dimineaţa zilei de 28 mai 1980, le descoperise moarte, atunci cînd le adusese lapte şi alimente de la mama lui (sora şi fiica victimelor).

Exclamaţiile de indignare şi înjurătorile celor care făceau parte din echipa operativă, la adresa asasinului, erau dese şi de toate nuanţele.

Noi, cei ce făceam investigaţiile, nu am îndrăznit să atngem cadavrele. Cel care a făcut-o a fost dr. Jan C.; el ne-a informat că ambelor victime li se scurgea sînge din vagin. Abia atunci am realizat chinurile în care au murit femeile. Fără să vrem, privirile cădeau pe toporul de la capul lui Vasiliu Elisabeta.

Expertiza biocriminalistică a stabilit că pe coada toporului era sînge uman din grupa BIII, grupa victimelor.

Pe patul de lîngă fereastra spartă, în afară de sînge, am descoperit şi ridicat mai multe fire de păr şaten (bătrînele aveau părul alb) de diferite mărimi şi un fragment de cuţit de bucătărie cu lama ruptă.

La cercetarea în exterior, pe tocul unei ferestre, am găsit un fragment de lamă de cuţit, care se asamblează cu fragmentul găsit pe pat.

Luat cu cercetarea, parcă nu mai simţeam mirosul de sînge, sau mă obişnuisem cu el. Terminasem, după părerea mea, prima parte. Acum trebuiau ridicate cadavrele. Şi cine s-o facă?

La noi, în Romînia, ridicarea şi transportarea cadavrelor nu sunt operaţii reglementate prin lege. Ele se realizează de la caz la caz.

Dacă mortul are rude, problema este rezolvate, dacă nu are, este mult mai complicat decît se crede.

Mai ales pentru criminalişti, deoarece ei ajung primii la morţile suspecte, la cadavre neidentificate, la înnecaţi, la cei ucişi în accidentele de circulaţie şi pe calea ferată şi, de multe ori, sunt în faţa alternativei: sunt profesionişti sau ciocli? De multe ori, de foarte multe ori, profitînd de autoritate, determină 2-3 cetăţeni (de obicei, de condiţie joasă) să apuce cadavrul de mîini şi de picioare şi să-l arunce ca pe un cîine într-o maşină (de preferinţă autobasculantă) pentru a fi transportat la morgă.

Cunosc un caz ciudat, cînd dintr-o asemenea basculantă, care gonea spre morga unui spital, a dispărut cadavrul...

Criminaliştii păţiţi căutau să evite pe cît posibil asemenea surprize.Poliţiile din alte state nu fac ce facem noi. Există brancardieri ai serviciilor de medicină

legală, cu mijloace de transport adecvate, care îndeplinesc acest oficiu. La noi, trebuie să mai treacă ani şi apă pe Dunăre.

Şi pentru că veni vorba de Dunăre: cadavrele înecate, care se găsesc vara în apa fluviului, în medie cîte două pe săptămînă, „beneficiază” de tratamente şi mai rele. Ele se dezmembrează, se umflă, îşi pierd caracteristicile şi, în final, vinovaţi, dacă nu se realizează identificarea, suntem tot noi.

În cazul „Gladiola” (aşa va fi numit cazul cu victimele Vasiliu – de la strada unde locuiau) situaţia era mai bună: cadavrele erau proaspete, nu în stare de putrefacţie.

La morgă merg dr. Jan C., Nicu I. şi Ion B. Eu rămîn să „luăm la mînă”, în continuare, paturile în care se găsiseră victimele. După ce au plecat toţi, ieşim afară, în grădina casei şi mîncăm fiecare cîte două gogoşi (aduse de Costică, deşi noi, eu cu Grigore, îl rugasem să cumpere covrigi).

Teodorescu refuză să mănînce cîtva timp – îi ste silă de ce a văzut – dar pînă la urmă foamea îl răzbeşte.

A doua zi, după ce am închis şi am sigilat locuinţa, lăsînd un agent de ordine în curte, aflăm că victimele au fost ucise prin introducerea în vagin a cozii de topor, ceea ce le-a provocat rupturi interne şi cumplite hemoragii.

Fără îndoială, bietele femei au murit în chinuri groaznice. Victimei bătrîne (Anetei Vasiliu) i s-a găsit în cavitatea abdominală un săpun de toaletă....

... Mă întrebam din nou (pentru a cîta oară?): ce chip are criminalul, cel care a putut să provoace, cu sînge rece, un omor atîta de feroce?

... Formaţiunea criminalistică, pe care o conduceam, timp de o săptămînă a dus pînă la capăt ceea ce începusem eu la faţa locului. Urmele de pe sticlă au fost fotografiate şi apoi comparate cu cartoteca monodactilară locală (cei de la Institutul de Criminalistică ne-au comunicată că ei nu o pot face cu cartoteca lor). Pentru aceasta au fost aduşi şi doi dactiloscopi de la Buzău şi Brăila. Rezultatul a fost negativ. Infractorul nu era „un client” al miliţiei.

S-au făcut verificări, de către echipe comune, subofiţeri şi ofiţeri, atît în zonă, din casă în casă, cît şi în altă parte, pentru a identifica bărbaţi bandajaţi la mîini şi cap sau murdari de sînge, cei care au grupa 0 I. Rezultatul a fost negativ.

Eu am fost convins însă că verificările s-au făcut de florile mărului, cum se întîmplă, uneori (în final, mi-a fost dat să constat iarăşi că am avut dreptate: autorul locuia în apropiere...).

S-a apelat la dr. Cantemi Rişcuţia, antopologul pe care eu l-am indicat încă de la început, pentru reconstituirea figurii criminalului după urma de muşcătură de pe buzele cadavrului Aneta Vasiliu. Cunoşteam rezultatul remarcabil din cazul „Vulturul” din Bucureşti, al cărui autor fusese Rîmaru.

În cazul nostru, dr. Rişcuţia, foarte operativ, pe baza urmei de muşcătură, a urmei de frunte şi a dimensiunii urmelor papilare de pe sticlă, ne-a schiţat trei portrete posibile ale autorului.

Fizionomia criminalului o aveam, şi afirm acum că seamănă foarte bine cu figura autorului.

Forurile tutelare n-au vrut însă să ne lase singuri, deşi noi am fi dorit aceasta. Mie, Institutul de Criminalistică mi l-a trimis pe Moise Dan, un băiat priceput, sufletist, un bun coleg. Pentru judiciar, pe Traian Tandin, viitorul redactor de la ziarul „În slujba patriei”; pentru procuratură, pe procurorul criminalist Condulimazis, de la Constanţa; un om care te cucereşte prin inteligenţa şi prin comportamentul politicos, pe măsura inteligenţei sale.

Toţi şi-au pus priceperea şi experienţa la bătaie, dar rezultatul a fost în zadar.După 3-4 luni, eforturile în acest caz începuseră să scadă, deşi în oraş revolta şi teama

populaţiei erau sesizabile în orice discuţie.Nici acţiunile întreprinse şi amprentările suspecţilor cu grupa de sînge 0 I, nici a

bolnavilor psihici nu a dat rezultate.Băieţii de la judiciar şi procurorul Floricel au consultat un colectiv de psihiatri, după ce

le-au arătat pozele de la faţa locului, după ce au vizionat filmul cu aceleaşi aspecte şi au făcut un portret psihic al asasinului. Medicii au precizat că este un solitar, care preferă să consume băuturi alcoolice singur; violent în asemenea stări, are vise erotice pe care le trăieşte singur; evită stările conflictuale atunci cînd are martori, dar este feroce cînd ele au loc fără ei.

Către sfîrşitul verii 1980, toate cunoştinţele noastre ne întrebau mai insistent ca oricînd: „Nu l-aţi prins pe ăla cu babele?” Noi dădeam neputincioşi din umeri.

A urmat un alt caz, tot aşa de dezastruos. Un psihopat (pentru că altfel nu pot să-i spun) a ucis doi copii în Lunca Bîrladului; cu o secure le-a aplicat mai multe lovituri în cap şi apoi s-a aruncat în apa rîului. După identificarea şi probarea vinovăţiei autorului, am plecat în concediu de odihnă. Trebuia să plec, fiindcă astfel nu mai rezistam. Am fost atît de tracasat de şeful Institutului de criminalistică, în cazul omului din Lunca Bîrladului...

Cînd am revenit în septembrie, Emil B. şi Titi F., tehnicienii formatiunii mele, m-au vizitat acasă şi mi-au povestit că Traian Tandin a găsit autorul de la „Gladiola”, dar urmele digitale de pe sticlă nu sunt lăsate de degetele lui.

Deşi nu terminasem concediul, am revenit la unitate pentru a compara personal urmele papilare de la faţa locului cu impresiunile digitale ale lui Vasiliu Ion (o simplă coincidenţă de nme cu cel al victimelor), impresiunea frunţii lui cu urma de frunte. Rezultatul a fost negativ. Nu acesta era autorul, chiar dacă el recunoştea fapta.

De altfel, pînă la urmă şi el a recunoscut că a spus o poveste improvizată, ca să-i facă plăcere anchetatorului. Firul poveştii l-a aflat de la anchetator, care-l întreba în maniera lui Chicoş Rostogan: „Nu-i aşa, puişor, că ai pătruns pe fereastră?” întreba pedagogul. „Da, domnule”, răspundea elevul.

Curios că dr. Asanache, de la Institutul de criminalistică, l-a indicat cert ca autor al muşcăturii de pe buzele Anetei Vasiliu.

Chiar dacă Vasiliu Ion avea grupa de sînge 0 I şi chiar dacă dr. Asanache a concluzionat ce a concluzionat, celelalte urme nu-l confirmau. Mereu aveau loc analize ale cazului, undele din ele erau chiar în prezenţa şefului inspectoratului. Dumnealui scotea în evidenţă că munca noastră,

oricît de mulţi indicatori buni ar avea „este degeaba (cuvîntul din urmă îl pronunţa cu „j”, în loc de „g”) dacă, gladiolele rămîn nedescoperite”. Observa că avem un tipar bun de urme şi prin el putem trece orice suspect, că, dacă autorul intră în el, nu poate scăpa, dar – sesiza dumnealui – pericolul cel mai mare vine de la seriozitatea cu care s-a introdus, de către ofiţerii şi subofiţerii care au făcut verificări în teren, persoanele în cercul de suspecţi.

„Dacă s-a trecut de autor fără să fie inclus în cercul de suspecţi, atunci cînd s-au făcut verificările, dejaba s-a muncit”, concluziona de fiecare dată şeful. Avea dreptate. Se trecuse de mult pe lîngă autor.

„Judiciariştii” au scos toţi bolnavii psihici cu grupa 0 I, toţi locatarii căminelor de nefamilişti cu aceeaşi grupă de sînge şi au trecut la amprentarea lor. S-au strîns peste 1.000 de fişe decadactilare, care au fost comparate de F. cu urmele de la faţa locului.

Grigore a început să fie nemulţumit că F. nu-i semnează pe fiecare fişă comparată. „Să aibă răspundere”, zicea.

I-am satisfăcut şi plăcerea aceasta. Deseori venea la mine şi îl reclama pe tehnicianu dactiloscop că, după părerea lui (nu ştiu pe ce bază), nu face comparaţii bune şi propunea să se reia toate fişele pentru recomparare. Nu am fost de acord, dar cum noi, criminaliştii, suntem unelte care executăm, nu cei care dispunem, am primit ordin să le facem.

La începutul lunii decembrie, pe str. Călinului, nu departe de str. Gladiolelor, o familie, compusă din mamă şi fiică, reclama că în noaptea de 15 decembrie, adică cea care a trecut, s-au pomenit cu un tînăr, cu un par în mînă, în casă, care şi-a manifestat dorinţa de a avea relaţii sexuale cu A. La rugăminţile femeilor, tînărul, care le cunoaşte, spunîndu-le pe nume, pleacă, avertizîndu-le că va reveni; acum o crede pe A. că-i bolnavă, pentru că ştie că abia a venit de la spital.

Merg la faţa locului cu Grigore, cu Nuţă şi Cîndea. Acelaşi mod de pătrundere în casă ca şi la „Gladiola”.

Relev cîteva fragmente de urme papilare de pe tocul interior al ferestrei pe unde a intrat în casă tînărul. Urmele sunt şi nu sunt bune. Mai mult nu pot scoate; le predau lui Cîndea.

S-a propus să facem un sistem de legătură între familia din str. Călinului şi cea a lui Grigore care stă în apropiere.

Nanciu construieşte un emiţător radio, cu semnal continuu pentru a fi recepţionat în banda de ultrascurte; emiţătorul trebuia să fie în casa din str. Călinului, iar ca receptor propunem să fie folosit radiocasetofonul lui Grigore. Acesta nu vrea. „Să dea Ministerul de Interne receptor”, zice el. Şi avea dreptate. El propune să i se tragă două fire de la casa femeilor cu o sonerie în casa lui. Nu cred să se fi realizat lucrul acesta.

După vreo două zile, am constatat că nu mai vedeam bine cu ochiul drept; nu mai distingeam figurile oamenilor. Medicul specialist îmi stabileşte afecţiunea: coriretină serioasă central. Boala este destul de rea şi poate să ducă la compromiterea vederii. Îmi spune că-i de natură alergică şi că se datoreşte unor substanţe (probabil toxice) cu care lucrez. Vindecarea este foarte greoaie şi lungă (o jumătate de an spitalizare) şi cu cicatrice pe retină.

Vestea mă descumpăneşte.Începînd de la 18 decembrie 1980 şi pînă acum, am urmat tratamentul indicat. Aproape 40

de zile nu am fost la serviciu. Am făcut, sau mai bine zis mi-a făcut, o intervenţie chirurgicală cu laser profesorul Mircea Olteanu. Timp de o săptămînă vedeam totul în culoarea violet; treptat, vederea mi-a revenit i la o lună de la operaţie, am putut vedea cu ochiul acceptabil. Revin la serviciu către sfîrşitul lunii ianuarie 1981.

Toţi s-au bucurat că am reveit şi mi-au urat sănătate. Costică G., pe lîngă aceasta, m-a pus din nouă în faţa „Gladiolei”. S-a plîns că F. nu-i semnează pe fişele decadactilare comparate, cu

rezultat negativ. L-am determinat să înţeleagă că este o formalitate, doar semnase într-un registru special făcut pentru cazul acesta. Dar judiciariştii, ca să-mi forţeze mîna, au raportat la I.G.M. Şi au venit doi ofiţeri: cpt. Mureşan, de la Direcţia judiciară, şi lt. Col. Moroşanu, de la Institutul de criminalistică.

Serg. major Ferţu compară, dar de fapt recompară, urmele digitale cu cele o mie şi ceva de fişe decadactilare şi semnează pe fiecare. O muncă de Sisif, pentru că ştiam că este în zadar.

În 4 februarie 1981 are loc analiza muncii desfăşurate în judeţul Galaţi în anul 1980.Cu toată munca bună, serviciul judiciar este apostrofat de ministrul adjunct şi este cotat ca

nesatisfăcător. Eu, chiar dacă nu sunt de acord cu aceasta, nu am ce să fac şi tac, ca toţi ceilalţi. Ştiu cum s-a muncit; mai calificat ca altădată, mai ofensiv. Rămîn la părerea mea. Infracţiunile cu violenţă, de care suntem acuzaţi că se comit, sunt prea multe, dar nu noi le generăm. Ele sunt un fenomen social, şi pentru eradicarea lor trebuie să lupte toată societatea. Faptul că în anuarele statistice nu se spune nimic de starea infracţională, considerînd-o ca un secret de stat, face ca populaţia, în necunoştinţă de cauză, să nu aibă nici o atitudine faţă de această plagă socială: infracţiunile cu violenţă.

În atmosfera aceasta, se fac comparaţiile dactiloscopice în „Gladiola”.Mi se aduce la cunoştinţă, de către Sandu R., că a fost identificată persoana care a intrat

peste femeile din str. Călinului. Nicu T. îmi cere să-l amprentăm, ca după aceea să-i compară impresiuniule cu urmele din „Gladiola”.

Este 13 februarie 1981, ora 12.00. Aflu, tot de la Sandu R. că persoana este un tînăr de la întreprinderea de transport local Galaţi şi că l-a identificat una dintre femeile din str. Călinului, cînd l-a văzut pe stradă, împreună cu mr. Andreescu. S-a luat după el cu groază în suflet şi, cu ajutorul unor cunoştinţe, l-a identificat unde lucrează.

Pot sp spun acum că acesta a fost momentul adevărului. De acum începe să se rezolve cazul „Gladiola”. Femeia aceasta, tremurînd de frică, cu moartea mereu în suflet, a dus la rezolvarea celui mai odios omor pe care l-a înregistrat practica criminalistică din Romînia.

Fişa cu impresiunile digitale ale individului ajunge în mîna dactiloscopului Ferţu, la ora 12.30, în aceeaşi zi. Individul stătea la judiciar pe un scaun; era îmbrăcat în salopetă şi pufoaică (fusese adus de la locul de muncă de sectoristul N.). Cpt. M. stătea în acelaşi birou şi completa evidenţa celor suspecţi cu grupa de sînge 0 I; plut. maj. Sandu R. probabil făcea acelaşi lucru. Suspectul privea ca un cîine hăituit, pe sub sprîncene, la fiecare persoană care intra în birou.

Nicu I. plecase la Spitalul judeţean cu Grigoraş (şoferul de la judiciar).Ferţu, aflat în laborator, la criminalistică, la ora 12.45, îşi ridică ochii de pe lupa

dactiloscopică şi zice: „Cred că ăsta este autorul. Sunt urmele lui.” Spusele lui sunt voalate de emoţie.

Lt. col. M. completează: „Dacă este ăsta şi tu l-ai descoperit, faci cinste.”Compar şi eu urmele cu fişa şi constat că are dreptate. Emoţia mă cuprinde şi pe mine

abia cînd văd mai mult de şapte elemente coincidente. Starea mea s-a transmis şi celorlalţi. Verifică spusele noastre şi lt. col. M. şi mr. Cîndea şi mr. Nanciu. Toţi sunt de aceeaşi părere. Urmele ridicate de pe sticla din camera unde au fost găsite victimele erau create de degetul mare de la mîna dreaptă a individului. M-am uitat pe verso-ul fişei şi am văzut că-l cheamă Moise George, fiul lui Neculai şi Tudoriţa, născut la 8 iulie 1954, în Galaţi.

Fişa lui decadactilară circulă din mînă în mînă. Îi informez pe cei de la judiciar.La început, nu mă crede nimeni, dar, în cele din urmă, se conving, cînd criminalul este

pus de şef să se dezbrace. Constatăm că are la el un cuţit foarte ascuţit.Privesc la infractor, care este într-adevăr prins ca într-o capcană. La frunte, în stînga,

deasupra ochiului, la sprînceană, are o cicatrice.

Îl felicit pe Ferţu pentru reuşita lui.Împreună cu cpt. M., cu Petcu, mergem la locuinţa autorului, unde facem percheziţie.

Părinţilor nu le spunem adevărul. Le povestim că feciorul lor este autorul unor furturi şi că noi căutăm piese furate.

Săracii părinţi! Nici nu bănuiesc ce nenorocire mare pluteşte asupra lor.Găsim mai multe costume de haine, iar pe un pulover maron sunt multe pete brun-roşcate.

Expertizele biocriminalistice, deşi a trecut aproape un an, au stabilit că sunt de sînge uman, grupa B III, sîngele victimelor.

Mama criminalului, parcă intuind pericolul, ne spune că băiatul ei a fost bolnav de meningită cînd avea 5 ani şi că ea crede că băiatul ei nu este normal, aşa cum este fata.

A doua zi, şeful nostru, lt. col. M., anunţă, în şedinţă cu şefii de colective că „ieri, la orele 23.00, în urma unui complex de măsuri informativ-operative, am reuşit să identificăm pe autorul odiosului omor din strada Gladiolelor”!!!

Nimic despre criminalişti. Dar nu e prima omisiune. Noi suntem însă bucuroşi că am reuşit. Că oamenii au acum toate motivele să aibă încredere în noi.