CAUZELE ŞI EFECTELE ELECTROCUT ĂRII.

MĂSURI DE PRIM AJUTOR

Executarea de lucrări sau măsurări în instalaţii electrice aflate sub tensiune, sau în apopierea acestora, când nu sunt riguros îndeplinite toate normele de protecţie a muncii, poate oferi condiţii de electrocutare.Prin electrocutare se înţelege acţiunea curentului electric asupra corpului uman (sau a organismelor vii, în general).

În funcţie de împrejurări, la atingerea directă sau indirectă a circuitelor sau părţilor aflate sub tensiune, gravitatea electrocutării este determinată de o serie de factori aparţinând pe de o parte sur-sei de tensiune, iar pe de alta mediului şi persoanei în cauză.

De cele mai multe ori, consecinţele electrocutării sunt foarte grave, dar nu rareori s-a întâmplat ca agravarea accidentului să fie comisă de aplicarea necorespunzătoare a măsurilor de prim ajutor.Alteori, necunoaşterea posibilităţilor de salvare a fost urmată de decesul accidentatului.Iată de ce intervenţia promtă şi competentă pentru salvarea persoanelor accidentate prin electrocutare (sau din alte cauze) este o îndatorire fundamentală a celor prezenţi la locul întâmplării.Pentru ca orice in-tervenţie de salvare să aibă efectele dorite, este necesară cunoaşterea efectelor directe şi indirecte ale electrocutării şi pe baza acestora, aplicarea celor mai eficiente măsuri de prim ajutor.

1. Cauzele şi efectele electrocutării Electrocutarea survine de cele mai multe ori ca nerespectare a normelor de securitate a muncii şi

numai rareori cauzele sunt de natură tehnică sau îşi au originea în avarii produse de furtuni. Agresiunile curentului electric asupra organismului uman sunt urmate de arsuri însoţite de răni

deschise, de opriri ale pulsului sau ale respiraţiei, de pierderea cunoştinţei, etc.Concomitent cu efectele curentului electric pot să apară accidente de natură neelectrică cum sunt fracturile, leziunile externe şi interne, traumatismele, etc.

Consecinţele acţiunii curentului electric asupra organismului uman sunt determinate de caracter-isticile acestor doi factori (curent + individ).

Caracteristicile curentului electric şi efectele lor biologice sunt: 1.1. Intensitatea curentului. Un curent slab de 10 [mA] este simţit de individ.La 15 [mA] se produc contracţii musculare ce

pot trânti accidentatul la pământ.Extrem de rar s-au citat cazuri mortale la 20-25 [mA].Între 70 şi 100 [mA] se pot produce tulburări de ritm cardiac, fibrilaţie ventriculară, oprire cardiacă.

Pe baza cazurilor înregistrate până în prezent se poate considera că limita maximă a curentului nepericulos este de 10 [mA] pentru curentul alternativ şi de 50 [mA] pentru curentul continuu.

Pentru curentul alternativ, efectele asupra organismului uman în funcţie de intensitatea acestuia, sunt:

Curentul

[mA] Efectul

0.9 - Insensibil 0.9-1.2 - Se simte numai în punctele de atingere a elementelor aflate sub tensiune; 1.2-1.6 - Senzaţie de amorţeală a degetelor; 1.6-2.2 - Amorţeşte mâna, se simte şi la încheieturi; 2.2-2.8 - Uşoară stânjenire la mişcarea mâinii; 2.8-3.5 - Stânjenire mai pronunţată a mişcării mâinii; 3.5-4.5 - Oboseală în antebraţ până la cot;

4-5 - Uşor tremur al mâinilor; 4.5-5.5 - Dureri în antebraţ;

5-7 - Dureri uşoare în braţe, cu senzaţii neplăcute; 6-8 - Mâinile ţepene şi senzaţii de sufocare, desprindere anevoioasă;

8-9.5 - Dureri în braţe; 10-11 - Senzaţii generale de dureri în braţe; 11-12 - Dureri în umăr; 13-15 - Dureri abia suportabile, desprinderea de elementele aflate sub tensiune se face numai cu

mari eforturi; 15 - Desprinderea nu se mai face cu forţe proprii; 20 - În general este vătămător dacă inima se află în traseul curentului.

1.2. Frecvenţa curentului. Se susţine că un curent cu frecvenţa de peste 7 000 [Hz] nu este periculos, pe când sub această

frecvenţă produce accidente grave.agresivitatea cea mai mare o au curenţii de frecvenţă 16 ÷ 150 [Hz].Curentul alternativ de 50 [Hz] este de 3 ÷ 4 ori mai periculos decât cel continuu.Curentul continuu produce accidente grave doar la închiderea şi deschiderea circuitelor.

1.3. Timpul de acţiune. Cu cât timpul de acţiune al curentului asupra organismului este mai mare, cu atât efectele sunt

mai grave. 1.4. Traiectul curentului. Traseul urmat de curent prin corp are consecinţe diferite din punct de vedere al electro-

cutării.Dacă întâlneşte inima, produce alterări ale funcţiei cardiace.Fibrilaţia ventriculară, în contactele de scurtă durată, este consecinţa trecerii curentului prin inimă la sfârşitul sistolei (perioada de contracţie a inimii).Acest interval reprezintă 20 % din ciclul cardiac.

Când triectul curentului trece prin creier, omul î-şi pierde cunoştinţa.Dacă în acest traiect sunt atinşi centri cardiaci sau respiratorii se poate produce oprirea cardiacă sau respiratorie.

a.Insuficienţa respiratorie apare ca o consecinţă a contraţiei musculare sau după unii şi a trecerii curentului electric la nivelul centrilor respiratori.Dacă contractura durează mai mult, aspectul devine tetaniform, respiraţia este abolită, asfixia se instalează şi cianoza se accentuează.Este aspectul electrocutatului “albastru”, deseori cu funcţia cardiacă păstrată.

b.Insuficienţa circulatorie poate fi de natură cardiacă sau vasculatorie (chiar complexă), ca o consecinţă a acţiunii curentului electric asupra inimii, centrului cardiac sau vasomotor.Tensiunea ar-terială este în stadiul iniţial crescută, pentru ca apoi să se constate o hipotensiune.Uneori apare un suflu la nivelul mitralei şi se înregistrează aritmii.Fibrilaţia ventriculară se poate diagnostica doar

prin electrocardiogramă.Fibrilaţia arterială se întâlneşte mai puţin frecvent şi poate trece chiar neob-servată.

c.Arsurile electrice prezintă următoarele carcteristici: - cel mai adesea sunt nedureroase; - pofta de mâncare şi starea generală sunt conservate, cu uşoară febră; - uneori puţin exteriorizate, pot fi profunde; - supurează rar; - prezintă inconstant edem (apariţia de lichid) sau emfizem (dezvoltarea de gaze) subcutanat,

sau aspect de coajă negricioasă (la înaltă tensiune). Bolnavii care nu-şi pierd cunoştinţa simt o durere anginoasă precordială, însoţită de o puter-

nică senzaţie de nelinişte.Tabloul clinic poate fi dominat de semne proprii şocului, la care în afară de cele circulatorii şi respiratorii, se adaugă cele neuromusculare – agitaţie sau adinamie până la comă.

1.5. Valoarea tensiunii şi condiţiile de mediu. După constatările experimentale, se consideră că tensiunea alternativă până la 24 [V] şi cea con-

tinuă până la 50 [V] nu produc leziuni mortale.De la aceste valori până la 15 [kV] se produc opriri res-piratorii şi cardiace.Peste aceste tensiuni, moartea se produce ca o consecinţă a acţiunii termice producându-se arsuri interne şi externe deosebit de grave.

Condiţiile de mediu determină accentuarea efectelor biologice ale curentului electric dacă umiditatea şi temperatura sunt ridicate, dacă pardoseala este umedă sau conţine resturi metalice, dacă aerul este viciat sau îmbâcsit cu praf bun conductor de electricitate, dacă sunt prezente gaze sau li-chide care micşorează rezistenţa corpului omenesc.

Comportarea organismului uman la acţiunea curentului electric. În ceea ce priveşte factorii care ţin de organismul uman trebuie amintiţi: reactivitatea foarte

diversă a indivizilor la curentul electric în raport cu starea sistemului neurovegetativ, oboseala, tran-spiraţia, etc.Când organismul este supus unei agresiuni mici, electrizat, individul simte o furnicătură dureroasă localizată la locul de contact.La acest nivel apare o arsură, care deşi uneori este destul de mică, poate provoca sechele destul de neplăcute (cicatrice retractile, alterări funcţionale ale membre-lor, tendoanelor, etc.).În agresiuni mai puternice, tabloul clinic este dominat de semne respiratorii, cardiace sau arsuri.

Complicaţiile cele mai frecvente sunt din partea aparatului cardio-vascular: leziuni mio-cardice, alterări ale vaselor periferice.Din partea sistemului nervos se pot înregistra tulburări de memorie şi atenţie, vertije, cefalee, astenie, oboseală, tulburări produse de hipertensiune cardiacă, zone de anestezie şi paralizii, nevralgii, etcUna din complicaţiile cele mai grave este insuficienţa re-nală acută, în urma distrugerii musculare.Pigmentul muscular produce imediat după accident o diu-reză cu urină roşiatică.Frecvent se observă fracturi ca urmare a contracţiilor musculare, a loviturilor produse prin cădere, etc.

2. Măsuri de prim ajutor 2.1. Principii terapeutice Succesul terapeutic este în funcţie de rapiditatea tratamentului, în majoritatea cazurilor chiar la

locul accidentului, motiv pentru care prima măsură este eliberarea de la sursa electrică.Imediat se în-cepe tratamentul insuficienţei respiratorii prin respiraţia gură la gură sau gură la nas.Nu se vor căuta mijloace mai perfecţionate decât după începerea reanimării respective.Se vor respecta măsurile de permeabilizare a căilor respiratorii prin toate mijloacele.În ceea ce priveşte tratamentul insuficienţei

circulatorii, se va proceda după caz.Oprirea cardiacă se va trata cu masaj cardiac închis, tehnica adoptată fiind în raport de numărul persoanelor care execută reanimarea.

Reanimarea respiratorie se va continua două-trei ore, mai ales dacă pupilele sunt în mioză şi eventual au apărul mişcări de deglutiţie.În situaţia în care bolnavul este conştient, I se dă să bea o cantitate de 200 [ml] de apă în care s-au pus 46 [g] de bicarbonat de sodiu.Transportul este bine să se facă când starea funcţională circulatorie este bună, respiraţia artificială fiind asigurată în bune condiţii.Se pansează arsurile şi se imobilizează fracturile.În centrele spitaliceşti se poate executa defibrilarea.

2.2. Practica reechilibrării funcţiei respiratorii În ordinea importanţei lor, obiectivele terapeutice care trebuie realizate sunt următoarele: 2.2.1 Scoaterea de sub tensiune 2.2.2 Eliberarea căilor respiratorii şi efectuarea respiraţiei artificiale: - înlocuirea mişcărilor ventilatorii absente sau ineficace; - înlăturarea obstacolelor care împiedică expansiunea pulmonară normală; - creşterea presiunii parţiale a oxigenului în aerul respirat; - stimularea activităţii centrilor respiratorii deprimaţi. Dintre mişcările care tind să înlocuiască mişcările spontane ale ventilaţiei, la locul acciden-

tului, se folosesc metode manuale şi metode care utilizează aerul respirator. 2.2.3. Imobilizarea fracturilor şi oprirea hemoragiilor externe: - restabilirea funcţiilor cardiace. 2.2.4. Pansarea rănilor şi arsurilor - apel la salvare şi pregătirea transportării accidentatului. 2.2.1. Scoaterea de sub tensiune Scoaterea victimei de sub acţiunea curentului electric trebuie făcută astfel încât personalul de

salvare să nu fie pus în pericol de accidentare. Locul de accidentare este cu atât mai periculos atunci când există umezeală, când există posi-

bilitatea atingerii unor piese metalice sau când victima şi salvatorii sunt transpiraţi. Scoaterea de sub acţiunea curentului electric se va executa după cum urmează: a) se va scoate imediat de sub tensiune instalaţia la care s-a produs accidentul, prin dispozitive-

le de întrerupere din imediata apropiere a accidentatului; b) în lipsa unor dispozitive de întrerupere sau dacă acestea se află departe de locul acciden-

tului, se vor pune, în scurtcircuit părţile de instalaţie aflate sub tensiune sau conductoarele aflate sub tensiune.

Prin punerea în scurtcircuit a părţilor de instalaţie aflate sub tensiune sau a conductoarelor

sub tensiune, se obţine acelaşi rezultat ca şi prin întreruperea instalaţiei prin dispozitive de între-rupere, se înlătură efectul de electrocutare şi se asigură condiţii nepericuloase salvatorului.

Punerea în scurcircuit a instalaţiilor în caz de accident, se face prin montarea scurtcircui-toarelor (numai în cazul reţelelor de joasă tensiune).Personalul care efectuează această operaţie trebuie să poarte echipamentul de protecţie cumulativ (cască de protecţie, ochelari de protecţie şi mănuşi de cauciuc electroizolante), iar toţi cei din jur trebuie să se îndepărteze cât mai mult de locul unde se află acea persoană din echipă care execută montarea scurtcircuitorului legat în prealabil la pământ.În cazul în care instalaţia la care s-a produs accidentul nu poate fi scosă de sub tensiune prin dispozitive de întrerupere sau prin scurtcircuitare, sau în cazul general al instalaţiilor de joasă tensi-une, scoaterea victimei de sub tensiune se poate executa şi prin acţionare directă, prin tragere.

Tragerea de sub tensiune a victimei se execută respectând cumulativ următoarele reguli: - folosirea de cârlige sau scule cu mânere electroizolante sau prevăzute cu vârfuri de porţelan

sau de sticlă, izolate pentru tensiunea respectivă; - folosirea unei suprafeţe izolante care poate fi un podeţ izolant sau un covor de cauciuc; în lip-

sa acestora se pot improviza numai pentru joasă tensiune, mijloace electroizolante formate din planşete de lemn uscat aşezate pe vase de sticlă;

- folosirea echipamentului individual de protecţie cumulativ (mănuşi electroizolante, cizme electroizolante şi cască de protecţie).

În cazul accidentărilor la instalaţiile de joasă tensiune, se admite scoaterea de sub tensiune a victimei prin acţionare directă (tragere), chiar dacă există posibilităţi de întrerupere a instalaţiei prin dispozitive de întrerupere sau scurtcircuitare, în cazurile în care executarea întreruperii ar determina pierderea unui timp preţios pentru salvarea victimei.

În aceste cazuri se admite tragerea victimei direct de haina cu care este îmbrăcată, cu condiţia ca aceasta să fie uscată, sau scoaterea de sub tensiune a victimei prin introducerea unui covoraş de cauciuc pe sub victimă, astfel încât să se izoleze victima faţă de pământ (masă).

2.2.2. Asigurarea eliberării căilor respiratorii şi efectuarea respiraţiei artificiale Imediat ce victima a fost scoasă de sub acţiunea curentului electric, în cazul în care aceasta şi-

a pierdut cunoştinţa, i se va face respiraţie artificială, care va continua, fără întrerupere, până la revenirea la normal sau până la sosirea medicului.

Respiraţia artificială se va face de la început prin metoda insuflaţiei şi numai în cazul în care nu se poate aplica aceasta se va face cu ajutorul aparatului de respiraţie artificială.

În timpul acţiunii de respiraţie artificială se va păstra o cadenţă de 12-15 cicluri complete pe miunut.

Nu se va pierde timpul preţios cu transportarea victimei, decât atunci când victima s-a acci-dentat într-un spaţiu cu atmosferă viciată, toxică, când aceasta se va transporta imediat într-un spaţiu bine aerisit.

Se vor îndepărta toate persoanele inutile. Se va trimite o persoană în căutarea unui aparat special de respiraţie artificială (aparat de in-

suflare) atunci când acesta nu se găseşte la faţa locului. Se vor înlătura veşmintele care ar putea îngrauna respiraţia victimei (deschiderea gulerului,

scoaterea centurii, etc.). Se va menţine deschisă gura victimei, de preferinţă cu ajutorul unui mijloc special construit

pentru această operaţie (de formă conică şi din lemn sau plastic). Se va verifica dacă limba nu este înghiţită.În acest caz se va trage afară cu un tifon. Se recomandă ca aparatul de rspiraţie artificială să fie pus în funcţiune, fără întreruperea

respiraţiei artificiale executate prin metoda insuflaţiei, continuînd acţiunea, obligatoriu, în aceeaşi ca-denţă de 12-15 cicluri complete pe minut.

Victima revenită la viaţă va fi în continuare supravegheată, în special respiraţia care poate ce-da, în acest caz operaţia de reanimare trebuind să fie reluată imediat.

Se supraveghează atent victima în cazul în care aceasta prezintă stări de vomă, deoarece aces-tea pot provoca sufocarea ei.În cazul stărilor de vomă se va face urgent degajarea cavităţii bucale.

Nu se va da niciodată accidentatului să bea înainte de a-şi fi recăpătat integral cunoştinţa. După recăpătarea cunoştinţei (sau în cazul în care accidentatul nu şi-a pierdut cunoştinţa şi

respiraţia a devenit normală, fără spasme sau convulsiuni), se va da accidentatului să bea o soliţie al-calină, la intervale de o oră, până la sosirea medicului, inclusiv în timpul transportului (dacă se face

fără medic).Soluţia alcalină se compune din 300[g] de apă şi 5 [g] (o linguriţă) de bicarbonat de so-diu.

Readucerea la viaţă prin respiraţie artificială se aplică tuturor accidentaţilor prin electro-cutate, prin asfixiere cu gaz (CO2) sau prin înec, aplicîndu-se pentru fiecare caz în parte metoda necesară.Metodele de reanimare sunt:

- metoda de respiraţie artificială prin insuflare (gură la nas sau gură la gură); - metoda de respiraţie artificială cu ajutorul aparatelor speciale; - metoda de respiraţie artificială manuală; - procedee complementare de reanimare (inhalarea oxigenului). Personalul care intervine în operaţia de salvare prin respiraţie artificială trebuie să ţină seama

permanent de următoarele reguli generale: a.Rapiditatea cu care se intervine pentru începera activităţii de respiraţie artificială trebuie să fie maximă. b.Operaţia de respiraţie artificială nu poate fi întreruptă decât de către medic, singurul care poate hotărâ asupra stării victimei.Operaţia se va prelungi până la readucerea la viaţă a victimei sau până la ordonarea întreruperii ei de către medic. c.Supravegherea după readucerea la viaţă a accidentatului, este obligatorie, astfel încât să se poată acţiona în caz de nevoie. Rapiditatea cu care se începe acţiunea de respiraţie artificială este de o importanţă capitală, de-

oarece anumite organe sunt foarte repede alterate, în cazul în care nu se face oxigenarea acestora după câteva minute, putându-se provoca din această cauză leziuni ce nu mai pot permite readucerea la viaţă a victimei.

Importanţa repidităţii cu care trebuie să se intervină este dovedită de următoarele date statistice: - Intervenţia după 1 minut creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . . .95 [%]; - Intervenţia după 2 minute creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . .90 [%]; - Intervenţia după 3 minute creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . .75 [%]; - Intervenţia după 4 minute creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . .50 [%]; - Intervenţia după 5 minute creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . .25 [%]; - Intervenţia după 2 minute creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . . .1 [%]; - Intervenţia după 8 minute creează şanse de salvare de . . . . . . . . . . . . 0.5 [%].

De aici rezultă ca fiind o greşeală gravă evacuarea (transportarea) victimei de la locul acciden-tului, înainte de a i se face respiraţie artificială, excepţie făcând cazul în care accidentatul trebuie scos dintr-o atmosferă viciată.

Viaţa vegetativă a victimei fiind întreţinută numai prin manevre de respiraţie artificială, doar exercitarea neântreruptă, prelungită la un număr mai mare sau mai mic de ore, prin procedeele indi-cate ale respiraţiei artificiale, poate salva victima, chiar dacă aceasta si-a pierdut respiraţia sau nu-i mai bate inima.

Prin respiraţia artificială se urmăreşte forţarea circulaţiei sângelui, care este foarte redusă, in-troducerrea unei cantităţi de oxigen în sânge la nivelul ţesuturilor pulmonare în scopul realizării venti-laţiei pulmonare şi al transportului sângelui oxigenat de la nivelul plămânului câtre diferite organe.

Totodată, respiraţia artificial;ă prin excitarea centrilor respiratorii şi circulatorii, provoacă revenirea mişcării pulmonare şi cardiace.

Printre metodele de respiraţie manuală se citează: a. Metoda Schaeffer; b. Metoda Sylvester; c. Metoda Sylvester-Brosch; d. Metoda Helger-Nielson;

e. Metoda Iny. În afara acestor metode mai există în practica medicală şi alte metode mai puţin recomandate. Mare parte din accidentele prin electrocutare produc oprirea respiraţiei say a inimii. Oprirea respiraţiei sau a inimii duce în câteva minute la moarte.Funcţia circulatorie şi cea res-

piratorie sunt funcţii vitale: organismul în caz de încetare a acestor funcţii, merge rapid spre moarte.Aceasta survine ca urmare a lipsei de oxigen la nivelul celulelor nervoase ale creierului.Este stabilit că dacă timp de 3~5 minute celulele creierului rămân fără oxigen, se produc la acest nivel lezi-uni definitive, care nu mai pot fi vindecate prin nici un tratament şi moartea va fi inevitabilă.Acest amănunt este bine să fie cunoscut, pentru că în acest interval se mai poate acorda primul ajutor, făcând să crească şansele salvării. Pentru a recunoaşte oprirea respiraţiei, salvatorul trevuie: - să privescă mişcările toracelui (pieptului şi abdomenului); - să asculte şi să simtă suflul aerului la gură şi nas. De asemenea, în perturbările funcţiei respiratorii, buzele, degetele – la nivelul unghiilor şi urechile, capătă o culoare albăstruie, semn al oxigenării insuficiente.

După ce s-a stabilit că accidentatul nu are respiraţie, se va trece de urgenţă la aplicarea măsurilor de prim-ajutor, cum s-a prevăzut anterior (aşezarea accidentatuklui, eliberarea căilor res-piratorii, etc.).

Metoda Schaeffer Această metodă este cea mai recomandată a fi întrebuinţată, cu excepţia cazurilor în care vic-

tima are răni grave say fracturi în zona toracelui sau a coloanei vertebrale, când se recomandă a se flolosi metoda Sylvester.

Tehnica metodei Schaeffer este următoarea: Se culcă victima cu faţa în jos, cu braţele întinse în lungul capului (Fig.l) (eventual, una din mâ-

ini se aşează sub cap). Se recomandă să fie lăsat capul victimei în jos fără a se exagera, în afară de cazul când

obrazul este viu colorat (caz în care capul se va ţine la orizontală). Capul va fi întors într-o parte, astfel încât pe deoparte, nasul şi gura victimei să fie degajate

pentru a nu se împiedica respiraţia artificială, iar pe dealtă parte, pentru ca cel ce ajută la executarea respiraţiei artificiale, să poată interveni:

- la menţinerea gurii deschise cu ajutorul unui dispozitiv special (dacă este eazul); - să verifice dacă limba nu astupă laringele (nu a fost înghiţită);

a b

Fig.l. Respiraţia artificială prin metoda Schaeffer cu capul pe o mână: a) inspiraţie; b) expiraţie.

- să înlăture din gură, gât şi nas, mucozităţile ce ar putea împiedica efectuarea respireţiei;

- să înnlăture resturile ce ar proveni din starea de vomă a victimei. Se va urmări ca victima să fie aşezată pe un sol tare, în aşa fel încât să se mărească efectul ma-

nevrelor în respiraţia artificială. Salvatorul se agează în genunchi călare, peste victimă având coapsele acesteia între genunchii

săi.El îşi intinde braţele în aşa fel încât degetele mari să fie paralele cu coloana vertebrală, la 3 [cm] de o parte şi de alta a acesteia şi îşi resfiră restul degetelor, ale căror extremităţi vor atinge partea dintre coasts şi şolduri, degetele mici fiind aşezate la trei [cm] sub ultimele coaste.

Se apasă progresiv şi cu toată greutatea pe torace, provocându-se expiraţia, apoi se încetează a se apăsa, lăsându-se însă mâinile în locul unde au fost aşezate.În acest moment se produce, in-spiraţia, prin elasticitatea toracelui, care revine la poziţia iniţială.

Se execută 12 - 15 apăsări pe minut, evitându-se mişcările bruşte şi fără a accelera niciodată cadenţa.Ritmul respiraţiei impuse victimei va fi acelaşi cu cel al respiraţiei normale a salvatorului.

Fig.2. Respiraţie artificială prin metoda Schaeffer, cu mâinile în lungul corpului.

Metoda Sylvester În cazul în care victima prezintă răni sau fracturi (în special fracturi în zona toracică sau la co-

loana vertebrală), care nu permit aşezarea cu spatele în sus, se va aplica metoda Sylvester modificată. Victima trebuie deranjată cât mai puţin, ceea ce se realizează prin aşezarea pe spate a rănitului

şi efectuarea respiraţiei cu ajutorul braţelor.Capul va sta aplecat într-o parte şi va fi supravegheat în aceleaşi condiţii ca şi la metoda Schaeffer.

Salvatorul se aşează în genunchi la capul victimei, şi va apuca strâns antebraţele vic-timei.Operaţia comportă doi timpi: expiraţia şi inspiraţia.

- Timpul de expiraţie: ţinând bine braţele victimei, salvatorul se apleacă înainte, astfel încât să aşeze braţele acesteia pe partea inferioară a pieptului.

- Timpul de inspiratie: salvatorul se retrage înapoi, aşezându-se pe călcâie, ridică braţele vic-timei de fiecare parte şi deasupra capului, pentru a le duce apoi până la sol.

Această operaţie se repetă într-o cadenţă de 12 - 15 cicluri pe minut. Această metodă dă un randament destul de bun, deoarece creează o ventilatie acceptabilă. Are

insă neajunsul de a favoriza prin poziţia capului, astuparea căilor respiratorii.

Fig.3. Respiraţia axtificială prin metoda Sylvester: a) inspiraţia; b) expiraţia.

Pentru evitarea acestei situaţii salvatorul trebuie să se convingă că în timpul aplicării respiraţiei artificiale se realizeazăo circulaţie a aerului.

Metoda Sylvester - Brosch Pentru aplicarea acestei metoda victima se aşează pe spate, punându-i-se sub gât la nivelul

omoplaţilor, un rulou făcut dintr-o haină. Acest rulou nu trebuie să aibe o grosime mai mare de 8 - 10 [cm] şi trebuie astfel aşezat (nici prea sus de ceafă, nici prea jos, sub torace) încât să permită inclina-rea capului pe spate (în hiperextensie), ca în Fig.4.

Salvatorul va sta în poziţia "ghemuit" la capul victimei cu un singur genunchi la pământ.El va prinde braţele victimei de la încheietura mâinilor, astfel încâtcit să-i poată roti braţele de la piept pe deasupra capului şi apoi în jos, până ce vor atinge pământul (Fig.5).