Cauzele aparitii monahismului

8/12/2019 Cauzele aparitii monahismului

http://slidepdf.com/reader/full/cauzele-aparitii-monahismului 1/24



superficialitatii vietii duhovnicesti, credinciosi dornici sa traiasca viata

crestina in profunzimea ei, s-au retras din tumultul vijelios al lumii, spre a

asculta glasul lui Dumnezeu in pustiuri, asemenea lui Ilie, a Sfantului Ioan

Botezatorul si chiar al Mantuitorului. Dupa cum remarca Paul Evdokimov, din punct de vedere istoric,

monahismul se explica inainte de toate prin revolta cea mai radicala

impotriva raului si a domniei lui in lume si printr-un "NU" categoric fata de

orice compromis, fata de orice conformism.

Violenta lui cu totul evanghelica impunea parasirea formelor confuze,

echivoce ale acestei lumi si sugera formarea unei cetati de calugari la

marginea acestei lumi. Nostalgia imparatiei lui Dumnezeu se opunea prea

omenescului din Imperiu, numit poate prea devreme Imperiu crestin. In al

doilea rand trebuie sa notam ca in timpul persecutiilor, manifestarea

maximalismului credintei crestine, marturisirea ei infipta ca o teapa in

trupul lumii apartinea martirilor pe care Biserica ii venereaza ca pe insasi

inima ei si ii numeste "ranitii de iubirea lui Hristos".

Martirul il propovaduieste pe Hristos devenind "spectacol" inaintea luiDumnezeu, a ingerilor si a oamenilor si se ridica la rangul de semn viu si

izbitor al devotamentului total fata de Dumnezeu.

Origen, a lansat un cuvant destul de crud pentru noi toti zicand ca vremea

pacii este propice lui Satan, care ii fura lui Hristos martirii, iar Bisericii

slava. Concordatul lui Constantin instaleaza Biserica in istorie si ii ofera un

statut legal si o existenta"pasnica", sub protectia statului si a legilor lui.

De atunci, marturia pe care o dadeau martirii despre unicul si ultimul lucru

necesar existentei trece in monahism si se transforma aici in slujire

harismatica a maximalismului eshatologic. Starea monahala va fi

considerata ca un al doilea Botez. Astfel, "Botezul ascezei"

inlocuieste"Botezul sangelui mucenicilor".

Altii apreciaza ca nu numai evlavia i-a dus pe oameni in pustiu, ci si

nedreptatile care ii apasau pana la insuportabil in societatea sclavagista,

in care omul era considerat unealta insufletita la dispozitia stapanului sau.



S-a remarcat astfel ca taranii copti se faceau adesea calugari pentru a

scapa de impozite, de recrutarea fortata si de exploatarea marilor

proprietari de pamanturi care ii oprimau.

Sclavii, la randul lor, gaseau in manastiri un loc de adapost impotriva

stapanilor lor, adesea foarte cruzi. Aceasta este, probabil, cauza profunda

a numeroaselor tulburari iscate de calugari in sec. IV-V si mai tarziu. Asa

se face ca sinodul de la Calcedon (451) a ajuns sa interzica admiterea in

manastiri ca monahi a sclavilor care au fugit de la stapanii lor. Asemenea

masura este posibil sa fi fost luata sub presiunea puterii imperiale, caci

imparatii Bizantului au interzis sclavilor, prin numeroase edicte, sa-si

paraseasca stapanii pentru a se face calugari. Fericitul Ieronim, referindu-se la Pavel din Teba, primul eremit, spune ca

acesta, s-a retras in singuratate spre a nu fi prins si ucis de urmaritori.

Apoi si-a facut placerea din ceea ce la inceput a facut din necesitate

(necesitatem in voluntatem vertit). La fel si Sfantul Ioan Casian spune

despre ava Moise ca s-a retras in pustie spre a scapa de pedeapsa capitala

in urma comiterii unei omucideri.

Se apreciaza nu fara argumente ca persecutiile sangeroase impotriva

crestinilor, i-au determinat sa gaseasca imparatia lui Dumnezeu in afara

cetatii. Spre exemplu e bine cunoscut faptul ca persecutia lui Diocletian a

marit numarul monahilor din Egipt.

Altii apreciaza ca aparitia monahismului a fost determinata de prea multe

dispute si controverse dogmatice, cu teoretizari abstracte si extrem de

tulburatoare a vietii bisericesti si in special a evlaviei crestine.

Aparitia monahismului este pusa apoi si pe seama navalirii popoarelor

migratoare in imperiu, care prin salbaticia si prin obiceiurile lor au derulat

viata duhovniceasca a crestinilor dornici de desavarsire.

Scaderea disciplinei bisericesti, atat la nivelul clerului, cat si a

credinciosilor au creat multa sminteala in randul celor care cautau modele

de viata sincera daruita lui Dumnezeu. Si astfel au preferat viata linistita

din pustie.



Nu este lipsit de motivatie aparitia monahismului determinat de

indiferentismul si formalismul care se instituie in viata credinciosilor, in

defavorul pietatii interioare traita la cotele autentice. Rugaciunile,

posturile, participarile la cult si la activitateasfintitoare a Bisericii si-aupierdut cu timpul caldura si lumina sufletului dornic de a se impartasi de

viata divina, acestea devenind simple impliniri ritualistice si traditionale,

pline de fast si de grandoare.

Sufletele care doreau profunzimea trairii crestine, o vor cauta prin izolarea

de traditionalismul formal care nu-i mai satisfacea. La inceput s-au retras

la marginea cetatilor, apoi in izolarea pustiului, si pe urma s-au organizat

in comunitati fratesti, spre a-si uni si implini in comun idealul desavarsirii

crestine, pe care lumea cu"forfota" ei tulburatoare, plina de placeri si

patimi, nu-l mai putea oferi incat in monahism s-au intalnit "toti cei care

dispretuiau desertaciunile lumesti, toti cei care aveau oroare de bicisnicia

si josnicia vietii, toti cei dezgustati de existenta lor lipsita de perspective,

toti cei care simteau nevoia de a se pune in slujba unui ideal superior:

fecioare fara prihana, mame care nu se puteau mangaia pentru ca fiii lor

nu mai erau, intelepti si filosofi dezamagiti de stiinta vechilor scoli aleAlexandriei, dar insetati de mai multa certitudine, ostasi care au marsaluit

prin lume pana au obosit trupeste si sufleteste, nedreptatiti si

ingenunchiati ai unei societati guvernate de legi nemiloase, marturisitori ai

credintei care, inca insangerati de pe urma schingiuirilor la care-i

supusesera prigonitorii, venisera sa prinda noi puteri si sa-si stampere

curajul la izvorul racoritor al rugaciunii si pocaintei".

Valoarea monahismului si raspandirea lui Oricare ar fi cauza aparitiei monahismului, fapt este ca in sec.al IV-lea de-

a lungul Vaii Nilului s-au asezat "Parintii desertului", parasind Delta fertila,

spre a organiza un"paradis" in care pustiul a devenit un fel de "rai", iar

vietuitorii lui s-au transformat in"ingeri pe pamant", cum spune Lucien

Regnault, care timp de patru decenii le-a studiat viata si activitatea, spre

a le consemna ca documentar de netagaduita autenticitate.



Aceasta carte si multe altele asemenea ei, reusesc sa schimbe imaginea

cu care romanele lui Flaubert si Anatole France ii stigmatizeaza pe acesti

eroi ai desertului ca pe "niste fantome zburlite, umbre zdrentaroase,

naluci de fapturi omenesti". Faptul ca Jacques Lacarriere isi intituleazacartea despre ei: "Les hommes ivres de Dieu", Paris, 1975 (Oamenii beti

de Dumnezeu) si se intreaba daca acestia "au fost nebuni sau sfinti"

(p.11), determina pe Lucien Regnault sa raspunda printr-o alta

intrebare:"nu toti sfintii sunt oare nebuni in ochii unei intelepciuni mult

prea omenesti?"

Sa analizam putin aceasta dilema care pune in alternativa: "nebuni sau

sfinti". Inca de la inceput apreciem ca prea usor au fost descalificati acesti

zelosi asceti cu calificativul de "nebuni". Cand vrei sa descalifici total pe

cineva ii scornesti acest atribut al dezumanizarii, si l-ai scos din circulatie,

aruncandu-l la periferie.

Dar, ori despre cine ai discuta, mai intai va trebui sa faci efortul de a-l

intelege si apoi judecandu-l, sa arunci asupra lui sentinta fatala. Asa

bunaoara nici geniile nu au fost intelese in marea lor majoritate inca de la

inceput, motiv pentru care se si vorbeste despre "geniu si nebunie".

Numai dupa ce va fi inteles, geniul va produce o schimbare de

mentalitate, primind aureola cuvenita.

Pe de alta parte, e suficient sa deschidem chiar si numai o carte a

recordurilor spre a remarca adevarate nastrusnicii si ciudatenii prin care

oamenii au cautat sa-si afirme personalitatea prin depasirea unui anume

stadiu existent. Si totusi numai in aparenta sunt "ciudatenii". In fond este

efortul sustinut al continuei autodepasiri.

Sa trecem apoi in domeniul intrecerilor sportive, de unde chiar ascetii si-

au luat numele. Observam inca de la inceput ca doborarea recordurilor

constituie marele obiectiv in afirmarea marilor performante a celor ce se

intrec in diversele competitii. Si nu putina lume urmareste cu entuziasm,

de multe ori chiar frenetic, evolutiile si performantele sportivilor, desi

multe din activitatile acestora se soldeaza cu accidente, si chiar tragic.



Vom intalni, de pilda, sportivi care isi pun viata in risc, practicand luptele

cu taurii. Tot stranii pot parea si prea durele lupte dintre ei. In America,

spre exemplu, este acum la moda asa-numitul "wresting", in care cei ce

participa se lovesc reciproc cu o brutalitate bestiala fara nici o regula a jocului si fara arbitru; doar spectatorii entuziasmati pana la delir aplauda,

fie puterea celui care loveste, fie rabdarea celui care suporta lovitura.

Exemplele pot continua spre a arata ca exercitiile sportive in scopul

atingerii unor anumite performante au totusi un sens si o anumita

motivatie. Cei ce le urmaresc admira la sportivi temeritatea, daruirea,

capacitatea de risc si mai ales vointa de a atinge perfectiunea, propunand

in acest scop, pe langa exersare continua, noi si variate solutii. In aceste categorii trebuie inclusi si eroii ascezei crestine, ca unii care

poate din prea mult zel exerseaza atingerea perfectiunii, jertfindu-si viata

pentru un ideal maret si vesnic. "Oare nu stiti ca cei ce alearga in stadion,

toti alearga, dar unul singur ia cununa? Asa sa alergati ca sa luati. Si

oricine se lupta, se infraneaza de la toate: ei ca sa ia cununa stricacioasa,

iar noi nestricacioasa." (I Corinteni 9, 24-25).

Pe de alta parte, trecand la cel de al doilea calificativ propus de Jacques

Lacarriere pentru parintii desertului, cel de "sfinti", vom da cuvantul lui

Lucien Regnault, care arata ca: "sfintenia crestina nu sta in ispravi

spectaculoase, ci in mii de gesturi savarsite in fiecare zi din dragoste de

niste fii care nu cauta decat sa placa Tatalui lor, facand din inima tot ceea

ce El le cere. Acesta a fost esentialul vietii cotidiene a pustnicilor

desertului vazut ca intr-un filigran prin intermediul cuvintelor si amintirilor

ucenicilor lor".

Desigur, din arta si literatura cunoastem pe Sfantul Antonie luptand cu tot

felul de dragoni si monstri, pe Ieronim scheletic langa leul sau infiorator,

pe Onufrie neavand decat parul drept vesmant, pe Ioan Colov udand

lemnul sau uscat, pe Macarie vorbind cu craniul pe care il tine in mainile

sale, pe Simeon catarat pe stalp, pe Pafnutie smulgand-o pe Paisia

parintilor ei si multe alte frumoase imagini ce nu sunt adeseori decat nistecaricaturi ce marcheaza esentialul.



Particularitatea sau harisma lor proprie care le-a adus celebritatea si le

aduce si astazi nu prestigiu incomparabil este insasi titlul lor de "Parinti ai

desertului" ce le-a fost dat inca de la sfarsitul secolului IV. Fara indoiala

inca din inceputul vietii lor acesti eroi ai ascezei si virtutii au fostinconjurati de o aura de miraculos, ceea ce facea sa se spuna, de

exemplu, despre avva Macarie ca era un "dumnezeu pe pamant",

asemenea faraonului ce purta acest titlu in Egiptul antic.

Datorita importantei desertului egiptean din care s-a zamislit si s-a

raspandit viata monahala in toata lumea, precum si a influentei intense pe

care Sfantul Antonie a avut-o in acest sens, vom intreprinde in cele ce

urmeaza un periplu spre a identifica raspandirea monahismului crestin si

marile personalitati care l-au reprezentat.

Marele erou al monahismului, care a temeluit spiritualitatea crestina pe

fundalul unei ascensiuni ce conduce la viata de sfintenie a lui Dumnezeu, a

fost Sfantul Antonie cel Mare (356). Ascultand in biserica pericopa

evanghelica cu tanarul bogat, dornic sa mosteneasca viata vesnica, si-a

gasit vocatia de a urma pe Hristos, vanzandu-si averile, si dupa ce le-a

impartit saracilor, s-a retras in pustie.

Desigur, si inaintea lui au fost multi care s-au retras in pustie din vuietul

lumii. Pavel din Teba (247) este considerat incepatorul monahismului,

impunand forma eremita (pustnica, izolare fata de lume). Sfantul Antonie

a fost insa primul organizator al vietii monahale sub forma anahoretica

(retragere in diferite colonii sau lavre), exercitand o influenta imensa

asupra vietii spirituale, mai intai in Rasaritul crestin, si indirect in Apus.

Cel care a organizat pentru prima data monahismul chinovial, prin viata

traita in comun, a fost Sfantul Pahomie (349). Pe la 330 el aduna toti

calugarii in insula Tabena, aflata pe Nil, in Egiptul de Sus. Sfantului Vasile

cel Mare ii va reveni meritul de a fi desavarsit monahismul chinovial,

lasand peste veacuri Reguli mari si mici, ca indreptare duhovnicesti ale

vietii de obste.



Revenind la epopeea crestina de pe Valea Nilului, vom intalni incepand cu

secolul al IV-lea marea personalitate a Sfantului Antonie, care a adunat in

jurul sau peste 6 000 de monahi din toata lumea. Interesul pentru Egipt

creste din ce in ce mai mult, incat dupa moartea lui Antonie, numarulmonahilor se ridica la 10 000. Cele mai populate erau partile Nitrik, Kellia

si Sketic, unde vietuiau 5.000 de calugari.

In astfel de situatii se poate vorbi despre un entuziasm pentru Hristos

determinat chiar de "farmecul pustiului" ca un nesfarsit nisipos si lipsit de

viata si umezeala prins in clestele de foc al unui soare pururea arzator ca

o tacere de mormant. "Un ocean nesfarsit de nisip ondulat de valurile

dunelor ce uneori se misca purtate de taria aerului. Nimeni nu iese in cale,

nimic nu atrage atentia. Natura aceasta fara nici o articulatie, fara tablouri

particulare si fara a fi deosebite unele de altele, fara privelisti izolate, in

care nu se vede decat totalitatea, inspira maretia divina fara atribute

concrete si sugereaza unicitatea lui Dumnezeu".

Populatia monahala a desertului la care ne-am referit era organizata in

grupuri mici asezate in jurul unui parinte duhovnicesc numit"avva". Astfel,

cel dintai staret din muntele Nitria a fost ava Amon, iar in pustiul Sketic a

fost ava Macarie, ucenic al Sfantului Antonie.

In Egipt a trait zece ani si Sf. Ioan Casian (435). Evagrie din Pont a venit

din Ierusalim, s-a asezat in mijlocul anahoretilor din Nitria si Kellia,

vietuind timp de 16 ani, pana la moarte. La fel si Isaia Pustnicul a fost mai

intai in Sketic, si de aici a plecat in Gaza, unde a murit in 491. De fapt,

toti organizatorii si intemeietorii de manastiri din secolul al IV-lea au

vizitat Egiptul si au ucenicit aici. Dintre acestia mai amintim si pe Rufin,

Ieronim, Paladiu, Paula, Melania, Sfantul Vasile cel Mare, etc.

Un mare rol in raspandirea monahismului l-a avut cartea "Viata Sfantului

Antonie cel Mare" scrisa de Sfantul Atanasie. Raspandirea ei in Rasarit,

apoi in Occident prin traducerea in limba latina a suscitat vocatii monahale

si convertiri in Spania, Galia, Roma, Africa.



Nu numai in desert, ci si in regiunile muntoase iau fiinta manastiri, prin

efortul Sfantului Antonie. Pe la anul 313 ucenicii lui au intemeiat viata

monahala in peninsula Sinai si in partea muntoasa de langa actualul Canal

Suez. Dintre vietuitorii celebri de pe muntele Sinai spiritualitatearasariteana retine numele Sfantului Nil Ascetul si Ioan Scararul.

In Palestina, viata manastireasca a fost intemeiata de Sfantul Ilarion,

originar din Gaza. Sfantul Epifanie, ucenicul Sfantului Ilarion intemeiaza in

regiunea muntoasa a Palestinei colonii de monahi. Viata monahala din

Palestina se intinde apoi spre Siria si Mesopotamia.

In muntii din jurul Antiohiei, unde la inceput a pustnicit Ieronim si Sfantul

Ioan Gura de Aur se aflau si ravnitori calugari, ucenici ai Sf. Antonie si

Vasile cel Mare. Un alt egiptean, Eustatiu din Sevasta va introduce viata

monahala in Asia Mica.

In Apus viata monahala se formeaza si se consolideaza odata cu exilul Sf.

Atanasie la Roma, in aprilie 339. Luand cu el doi ucenici, unul din ei

ajunge duhovnicul unui asezamant de 70 de calugarite. Sf. Atanasie si

ucenicii sai il fac cunoscut pe Sfantul Antonie in Cetatea eterna, devenindmodelul desavarsirii crestine pentru multi credinciosi printre care si

Fericitul Ieronim, dupa ce mai intai cunoscuse viata monahala in Egipt.

In Italia se converteste la monahism Fericitul Augustin si prietenul sau

Alipius, cand erau la Milan, insufletiti tot de. Viata Sfantului Antonie. scrisa

de Atanasie. In Galia monahismul este intemeiat de Sfantul Martin (401).

El a temeluit aici o manastire, atragand prin bunatatea inimii sale foarte

multi vietuitori. Se spune ca a fost condus pe cel din urma drum de 2 000

de monahi veniti din toate partile.

In 410 episcopul Honoratus de Arelate a intemeiat o manastire pe insula

Lerin. Sfantul Ioan Casian (435) intemeiaza la Marsilia (de azi) in jurul

anului 415 o manastire in care va impune regulile Sfantului Vasile.

Cel ce va oficializa monahismul in Apus este Benedict de Nursia. El va

intemeia in 529 manastirea de la Monte Cassino, Italia. Preluand Regulile

Sfantului Vasile cel Mare, le va mai domoli gradul de austeritate, incat se



vor forma doua ordine monahale: vasilienii care se vor orienta dupa

regulile Sfantului Vasile si benedictienii, care si-au insusit privala lui

Benedict.

Mai tarziu, Sinodul de la Aachen, din 817 a dat monahismului latin

caracterul de ordin monahal, condus de un prior general. Revenind la

monahismul rasaritean al secolului al V-lea, vom avea prilejul sa

cunoastem pe siliti, sau stalpnici. Celebru ramane Simion Stalpnicul (489),

care si-a ridicat in pustia Sinai un stalp de 20 de metri, pe care va vietui

30 de ani.

Tot in Sinai, la poalele muntelui va zidi, in 527, Justinian, Manastirea

Sfanta Ecaterina. In Capitala Imperiului vor aparea calugarii "achimiti"

(nedormiti), vesnic rugatori, pentru ca Alexandru, conducatorul lor, i-a

impartit in trei cete pentru a asigura privegherea la neincetata rugaciune

publica. In timp ce o ceata se ruga, alta muncea, iar alta se odihnea, incat

prin alternanta si succesiune, era asigurata rugaciunea continua.

Tot la Constantinopol, se va intemeia in 463 Manastirea Studios, unde

calugarii impleteau armonic activitatea monahala cu studiul teologiei. Insfarsit, este de necontestat existenta monahismului pe teritoriul tarii

noastre, in partile Scitiei Minor (Dobrogea), sub forma organizata a

manastirilor inca de pe timpul Sfantului Epifanie. Raspandindu-se in ciuda

vicisitudinilor vremii pe intregul teritoriu romanesc si ortodox, manastirile

au indeplinit un rol cultural de prim ordin in istoria de doua ori milenara a

poporului nostru. Ele au fost primele scoli romanesti, iar primele

tiparituris-au facut in manastiri. Existenta manastirilor pe langa episcopii,

ca si rolul duhovnicesc al acestora, a facut ca ele sa fie de-a lungul vremii

oaze de credinta si cultura, pe masura sa afirme si sa mentina identitatea

si constiinta noastra nationala.

Se vorbeste tot mai mult de literatura romana cu reprezentanti de seama

printre monahii primelor secole crestine. Daca la toate acestea adaugam

valoarea arhitecturala si pictura manastirilor, ca monumente de arta,

intelegem mai bine inestimabila contributie pe care a avut-o monahismulin viata religioasa si culturala a poporului nostru.



Inceputurile vietii de obste in manastiri

Marele merit in definitivarea organizarii vietii chinoviale in manastiri a

avut-o Sfantul Vasile cel Mare. Inspirandu-se din experienta Sfantului

Antonie si Pahomie din Egipt, care desi nu au alcatuit coduri de legi, au

stabilit reguli de convietuire a celor dornici sa implineasca sfaturile

evanghelice, Sfantul Vasile, la care se alatura si Sfantul Grigorie de

Nazianz, precum si numerosi ucenici, a intemeiat la Pont, pe malul raului

Iris, in apropierea localitatii Ivonia (unde mama si sora sa traiau cu mai

multe calugarite) prima comunitate monahala organizata dupa

regulamente scrise, inspirate din Sfanta Scriptura si din viata

manastireasca pe care o cunoscuse in calatoriile sale prin Egipt,

Mesopotamia, Palestina si Siria.

Aceste randuieli temeinic documentate, experimentate de-a lungul vremii,

si-au dovedit viabilitatea, fiind mereu actuale. Ele sunt cuprinse in trei din

scrierile sale:

1. Etica sau Moralia - avand 80 de capitole, reprezinta o colectie de texte

luate din Sfanta Scriptura, mai cu seama din scrierile apostolice. 2. Regulile Mari cuprinzand o colectie de 55 de norme formulate pe

temeiul Sfintei Scripturi, cuprinzand aspectele cele mai importante cu

caracter religios-moral.

3. Regulile Mici cuprinzand 313 raspunsuri scurte pentru rezolvarea

diferitelor probleme ale vietii religioase.

Organizarea vietii chinoviale a monahismului de catre Sfantul Vasile cel

Mare are la baza urmatoarele principii:

1. Principiul dragostei fata de Dumnezeu si de oameni ca suprema

porunca dumnezeiasca.

2. Principiul renuntarii sau al saraciei de buna voie.

3. Principiul ascezei, al infranarii, al lepadarii de sine, care cunoaste formacea mai inalta a consacrarii lui Dumnezeu prin votul fecioriei.



4. Principiul trairii in singuratate cu privire la locuinta.

5. Principiul trairii in comuniune cu cei ce au acelasi scop, avand totul de

obste.

6. Principiul ascultarii neconditionate de superiorul comunitatii pentru a

duce o viata ordonata.

7. Principiul imbinarii cercetarii Sfintelor Scripturi cu rugaciunea si munca.

8. Principiul impartasirii zilnice ca semn al comuniunii cu Hristos, si a

comuniunii fratesti.

Pledoaria Sfantului Vasile cel Mare pentru avantajele vietii obstesti este

motivata de faptul ca nici unul dintre noi nu este in stare sa-si satisfaca

singur cerintele trupului sau; iar pentru castigarea celor necesare (vietii)

aveau nevoie unul de altul. Caci precum piciorul are o anumita putere, dar

are nevoie si de alta, - caci fara ajutorul celorlalte membre nu gaseste

pentru viata nici energia proprie indeajuns de tare sau suficient pentru

nevoile sale, nici nu are cu sa inlocuiasca ceea ce-i lipseste - la fel si in

viata solitara: ceea ce avem devine vara folos si ceea ce nu avem nu se

poate gasi, fiindca Dumnezeu Creatorul a hotarat sa avem trebuinta unul

de altul. Afara de aceasta, nici ratiunea iubirii lui Dumnezeu nu ingaduie

ca fiecare sa aibe in vedere numai interesul lui. Caci "iubirea - spune

Apostol - nu cauta ale sale"; in timp ce viata solitara are un singur scop:

ingrijirea de trebuintele proprii.

Apoi in aceasta separare nu-si va cunoaste usor cineva lipsurile sale, din

moment ce nu va exista cineva care sa-l mustre si sa-l indrepte cu

blandete si cu inima buna. Caci mustrarea, chiar si din partea unui

vrajmas, poate sa nasca, adeseori, dorinte de indreptare la omul de bun

simt; iar vindecarea pacatelor se face cu pricepere de catre cel care

iubeste sincer.

Un asemenea indrumator este cu neputinta sa gaseasca cineva in pustie,

daca nu a fost iubit cu el mai inainte in viata. Incat se potrivesc eremitului

cuvintele Scripturii: "vai celui care este singur, ca daca el cade nu este



altul care sa-l ridice" (Ecleziast 4, 10). Dar daca noi toti, care am fost

primiti in una (si aceeasi) speranta a chemarii noastre, formam un trup

care are cap pe Hristos si suntem membre unii altora.

Daca noi nu suntem legati in mod armonios in Duhul Sfant, spre zidirea

unui singur corp, ci fiecare din noi isi alege viata singuratica, fara sa

iubeasca binelui comun dupa felul bine placut lui Dumnezeu si isi

indestuleaza pofta placerii proprii, cum putem - atunci cand suntem

dezbinati si impartiti - sa pastram legatura reciproca si slujirea

membrelor, unul fata de celalalt, sau supunerea lor catre corpul nostru

care este Hristos?

Pentru ca nu este cu putinta nici sa ne bucuram cu cel preamarit, nici sa

compatimim cu cel ce sufera, in timp ce viata noastra este impartita. Apoi,

fiind unul singur nu poate sa ispraveasca toate darurile spirituale, caci

harul Duhului se da dupa credinta care exista in fiecare, in viata in comun

darul propriu fiecaruia devine dar comun al celor care formeaza

comunitatea. Deci acela care primeste unul din aceste daruri nu-l are

pentru sine mai mult pentru altii. De aceea in viata in comun este necesar

ca puterea Duhului Sfant, care exista intransul, sa treaca in acelasi timp la

toti.

Pe langa acest aspect social si religios-moral, traiul in comun are si un

important rol educativ, privind crearea deprinderilor de comportament

crestin temeluit pe"bunacuviinta si randuiala" (I Corinteni 14, 40).

Cuviosul Isaia Pustnicul vietuitor in pustia Sketica a Egiptului, si apoi in

pustia Gaza din Palestina a ramas in memoria posteritatii ca "inteleptul

intre intelepti". In capitolul al V-lea al Asketiconului sau luam la cunostinta

asupra modului cum se cuvine sa se comporte monahii ce-si petrec viata

in comun.

Spicuim cateva indemnuri: "De calatoriti mai mult impreuna, tineti minte

in toate de parerea celui slab, fie ca are nevoie sa stea putin, fie sa

manance ceva, inainte de vreme. Daca faceti un lucru impreuna. lasati pe

cel ce lucreaza sa faca cum se pricepe; iar daca el zice: "ai dragoste si-mi



arata frate cum sa fac, fiindca nu stiu", cel care stie sa nu spuna cu

rautate: "nu stiu", ca aceasta nu-i smerenia cea dupa Dumnezeu.

"Daca fratele tau a pregatit o mancare si nu este buna, sa nu-i zici: "ai

facut-o rau", caci asta este moarte pentru sufletul sau, ci gandeste-te ca

te-ai fi tulburat tu daca altul ti-ar fi spus aceste cuvinte, si asa vei avea

pace".

"Daca psalmodiati mai multi impreuna si unul din voi a gresit un cuvant

lasa-l asa; dar daca fratele iti zice: "ai dragoste si-mi arata", arata-i, daca

lucrati impreuna ceva, si daca unul oboseste si lasa lucrul, nimeni sa nu-i

faca observatii, ci dimpotriva aratati-va binevoitori fata de el."

"Daca te indeletnicesti cu lucrul mainilor, si daca mergi la chilia fratelui

tau, sa nu cugeti ca tu ai lucrat mai mult decat dansul sau el decat tine.

Daca lucrezi impreuna cu un frate slab, sa nu te intreci in ascuns, voind sa

faci mai mult decat el. Daca fratele tau, din nerabdare, iti va zice un

cuvant aspru, rabda-l cu bucurie, caci daca te vei certa dupa judecata lui

Dumnezeu, vei vedea ca tu esti cel vinovat."

"Daca vine la voi un frate strain despre care ai auzit ca-i place sa fie vazut

de altii, nu-i iscodi lipsurile, ci lasa-le sa se vada singure. Feriti-va sa

faceti un lucru despre care stiti ca de-ar afla fratele vostru, s-ar intrista.

Daca vrei sa primesti vreun lucru de care ai nevoie, nu murmura impotriva

fratelui, zicand: de ce nu s-a gandit el singur sa mi-l dea?, ci spune-i lui

cu toata sinceritatea si simpatia: "ai dragoste frate si da-mi cutare lucru,

ca-mi trebuie. Aceasta este cu adevarat sfanta curatie a inimii; caci daca

nu i-o spui, daca murmuri si-l osandesti in inima, te faci vinovat de

judecata".

"Daca vorbiti intre voi cuvinte din scriptura, cel ce stie si intelege, sa nu-si

arate pe fata fratelui cunostinta sa, ca sa-l odihneasca cu bucurie. Talcul

acestui lucru este smerenia inaintea fratelui tau. Daca cineva locuieste cu

tatal sau, cu fratele sau, sa nu se poarte niciodata ca un strain, ci sa tina

seama de cel cu care locuieste. Iata pacea si ascultarea".



"Daca primesti vreun frate sa stea cateva zile in chilia ta, sa nu-l socotesti

ca si cum ar fi sub stapanirea ta. Daca traiesti singur in chilie si daca iti

pui o randuiala anume in privinta mesei, fie sa nu mananci nimic fiert, fie

sa te retii de la ceva, nu cumva cand mergi la cineva la masa, sa spui:"iarta-ma ca eu nu mananc aceasta", ca toata osteneala ta se va duce fara

folos in mainile vrajmasilor tai. Domnul si stapanul spune precis "Lucreaza

in ascuns pentru ca Tatal tau care vede, sa-ti rasplateasca la

aratare"(Matei 6, 4).

"Daca locuiesti cu fratii care s-au ostenit toata ziua, fa-le usurare, dandu-

le sa manance mai devreme .Nu lua aminte la tine, ci la judecata lui

Dumnezeu, si in tot ceea ce faci sa vezi de-a pururi pe Dumnezeu inaintea

ochilor. Cititi acestea pentru dragoste lui Dumnezeu si paziti-le, ca nu-i

putin lucru pentru un credincios, sa fie in neoranduiala cu ceva".

Revenind la Regulile Sfantului Vasile cu privire la monahismul chinovial, va

trebui sa precizam ca activitatea manastireasca este, intr-adevar, bine

organizata dupa o randuiala temeinic chibzuita, dar aceasta organizare

religios-morala avea un caracter particular. Ea nu intra sub autoritatea

legislativa a Bisericii.

Abia sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451, prin canonul 4

stabileste ca monahii sa se supuna ierarhiei bisericesti. Continutul

canonului are in vedere si alte aspecte legate de viata chinobitica: "Cei ce

cu adevarat si fara prihana petrec viata cea singuratica (monahala), sa fie

invredniciti de cinstea cuvenita. Dar fiindca unii, folosind chipul monahului

cu fatarnicie, tulbura bisericile si treburile politice, pribegind cu nepasare

prin cetati, ba purtandu-se cu gandul sa-si intemeieze lor si manastiri sau

casa de rugaciuni (biserica) fara invoirea episcopului cetatii. Iar cei ce

traiesc viata monahala in orice cetate, fie la tara, sa se supuna episcopului

si sa pazeasca si sa petreaca numai in post si rugaciune, ramanand

neincetat in locurile in care au fost randuiti; sa nu tulbure nici treburile

bisericesti, nici cele ale vietii obstesti, nici sa se amestece in ele

parasindu-si manastirile lor, fara numai daca ar fi randuiti de catre

episcopul cetatii pentru vreo trebuinta. Iar in manastiri sa nu se primeasca



nici un sclav pentru a se face monah, fara invoirea stapanului sau. Iar cel

ce ar calca aceasta oranduire (hotarare) a noastra, oranduim sa fie afurisit

(excomunicat) pentru ca sa nu se huleasca numele lui Dumnezeu. Iar

episcopul cetatii trebuie sa poarte grija trebuitoare manastirilor." Sinodul IV ecumenic a mai dat si alte canoane cu privire la viata

manastireasca. Astfel, prin canonul 6 nu se accepta hirotonia fara

destinatie nici a clericilor, nici a monahilor. Canonul 7 opreste pe clerici si

pe monahi sa se incadreze in oaste, sau in alte dregatorii lumesti

incompatibile cu misiunile lor. Biserica poate insa da dezlegare, dupa

chibzuinta, ce nume dregatorii lumesti pot ocupa.

Prin canonul 16 li se interzice, sub pedeapsa excomunicarii, fecioarelor

care au depus votul castitatii, sa se casatoreasca: "Dar am hotarat ca

episcopul locului sa aibe puterea de a fi cu pogoramant (ingaduinta) fata

de acestea".

Canonul 18 osandeste conspiratia unui cleric sau calugar indreptata contra

episcopilor sau clericilor impreuna cu dansii. Canonul 23 pedepseste

clericii si monahii vagabonzi care tulbura randuiala bisericeasca. Canonul27 prevede ca manastirilor legal constituite sa nu li se schimbe destinatia,

devenind locasuri lumesti.

De aici vedem ca Biserica a fost inca dintru inceput interesata sa se

implice in buna desfasurare a vietii chinoviale din manastiri. Acelasi

interes il va arata Biserica de-a lungul vremii, veghind cu chibzuinta

asupra vocatiei celor ce doresc sa intre in manastiri, instituind in acest

sens o perioada de verificare, precum si fixand varsta de maturitate a

celui ce-si asuma aceasta hotarare plina de sfintenie.

Particularitati duhovnicesti ale vietii monahale

Referindu-ne la latura spirituala a monahismului, vom distinge cateva

particularitati specifice unele cu caracter simbolic si cu profunda

semnificatie duhovniceasc.

1. Am vazut in spiritualitatea crestina



"Viata Sfantului Simeon Noul Teolog", Nicheta Stetathos citeaza cazul

ucenicului Arsenie.

La poarta manastirii bate mama lui dornica sa-l vada si sa comunice cu el.

Portarul manastirii se opune la inceput, dar la insistentele staruitoare ale

mamei, portarul il anunta pe Arsenie. Acesta insa refuza categoric, si fara

nici o ezitare, sa-si vada propria mama, explicandu-se in felul urmator:

"Eu de acum incolo sunt mort pentru lume. Cum m-as putea din nou sa

ma intorc inapoi? Cum as mai revedea pe cea care m-a nascut dupa trup?

Eu am un parinte dupa duh, de la care primesc zilnic laptele prea curat al

harului dumnezeiesc, adica parintele meu intru Dumnezeu. Tot el e si

maica mea pentru ca el m-a nascut in duh, si el m-a incalzit la sanul sau

ca pe un prunc nou nascut. Niciodata nu voi primi sa-l parasesc, ca un

dezertor, ca sa merg la ea, chiar daca mi s-ar spune ca si-a dat sufletul la

poarta". Se spune ca trei zile si trei nopti a asteptat sarmana mama sa-si

vada fiul, dar totul a fost in zadar.

Comentand acest caz, Nichifor Crainic face urmatoarele observatii:

"Episodul acesta foarte caracteristic pentru spiritualitatea bizantina, e de ocruzime salbatica daca il consideram pe planul omenesc sau "psihic". El

apare sublim insa pe planul duhovnicesc si in perfecta conformitate cu

Evanghelia, care porunceste ruperea legaturilor de sange pentru viata

pnevmatica, si cu Apostolul Pavel, care zice: "Sunt bineincredintat ca nici

moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile

de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea nici adancul, nici alta faptura nu

vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este Iisus

Hristos, Domnul nostru." (Romani 8, 38-39).

Aceasta intamplare evidentiaza implinirea faptica a cuvintelor Domnului:

"Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe mine, nu este

vrednic de mine. Si cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe

mine, nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37). Iar Apostolii carora le-au

fost adresate aceste cuvinte, au putut spune la un moment dat: "Iata noi

am parasit toate si am urmat tie. Ce oare va fi noua? Iar Iisus a zis: "Sioricine a lasat frati sau surori sau tata sau mama sau femeie sau copii sau



tarine sau case pentru numele meu, insutit va lua, in viata vesnica va

mosteni" (Matei 19, 27-29).

Aceasta este marea taina a urmarii lui Hristos, identica cu destinul insusi

al vietii. Manastirea, ca retragere din lume, va primi numele de "dezbracat

de lume" in sens de inaccesbil, necalcat, neintinat, sfant. Adica,

manastirea va fi locul necalcat de de femei, copii, tineri, imberbi, eunuci.

S-a ajuns pana la forme, carora omul modern le-ar spune misogine, cand

unii monahi din prea multa rigurozitate socoteau femeia drept "unealta

diavolului". S-a chiar instituit urmatoarea apoftegma: "Un monah spunea:

Copii mei, sarea vine din apa. Si daca e in contact cu apa, se dizolva si

dispare. Tot asa monahul vine din femeie si, daca se apropie de femeie, se

dizolva si sfarseste prin a nu mai fi monah".

Monahii ca filosofi crestini

Intelepciunea elina avea ca obiectiv insanatosirea firii umane si

perfectionarea ei. Filosofii purtau aureola intelepciunii, fiind de catre toti

pretuiti tocmai fiindca se straduiau sa gaseasca adevarata viata, care sa-i

aduca la atingerea desavarsiriinaturii umane. Pentru implinirea acestuiideal, ei au stabilit ca nici imbuibarea, nici bautura peste masura, nici

lacomia dupa bunurile materiale si nici placerea exercitata fara

discernamant nu conduce la fericire.

Mai degraba toate acestea il pot inrobi pe om, facandu-l sclavul propriilor

sale interese. Ei au demonstrat prin propria lor viata ca virtutea

cumpatarii temeluita pe asceza le deschide orizontul luminos ce conduce

la perfectionarea naturii umane.

Cateva exemple sunt convingatoare: Diogene Laertios ne informeaza, de

pilda, ca Pitagora a intemeiat in Elada o congregatie de tip religios-

esoteric, trezind admiratia celor din jur si castigandu-si o mare

popularitate. Ducand o viata cumpatata, membrii acestei organizatii

considerau .betia pur si simplu vatamatoare si dezaprobau mancarea

excesiva, spunand ca nimeni nu trebuie sa treaca justa masura nici in

bautura nici in mancare. Despre satisfacerea sexuala, de asemenea,



spunea: "lasa placerile trupesti, nu sunt bune pentru sanatate". Intrebat

odata cand e bine ca un barbat sa se impreune cu o femeie, raspunse:

"Cand vrea sa-si piarda vlaga ce o are" (D.L. VIII, 9).

Pitagora insusi duce o viata infranata, chiar ascetica: "Unii spun ca se

multumea cu putina miere, sau paine, neluand vin in gura. In timpul zilei,

pe langa paine manca legume fierte sau crude. Haina ii era alba si curata,

asternutul de pat de lana alba. N-a fost niciodata vazut usurandu-se, sau

facand dragoste, sau beat. Se ferea sa rada si nu-i placea dezmatul,

batjocoririle si povestirile vulgare. La manie nu pedepsea nici pe sclav, nici

pe omul liber". (D.L. VIII, 19.20).

Despre Socrate, intemeietorul eticii, se spune ca "se mandrea cu viata lui

cumpatata si nu cerea niciodata un ban nimanui. Avea obiceiul sa spuna

ca-i place cel mai mult mancarea care avea nevoie de cat mai putine

garnituri, si bautura care nu-i deschidea pofta pentru alta. El spunea ca

bogatia si originea nobila nu aduc nici un bine celui care le are, ci

dimpotriva, dauneaza". (D.L. IX, 18-40).

Despre Platon, cel mai mare discipol al lui Socrate, se spune ca era "atatde sfios si asezat (linistit), incat niciodata nu fusese vazut razand in

hohote" (D.L. III, 26). Aceasta stapanire de sine o transmitea si ucenicilor

sai, invatandu-i sa traiasca in cumpatare:"nicaieri nu trebuie sa se

intample sa bei pana te imbeti". De asemenea ii displacea si dormitul prea

mult. Unii scriitori spun ca-i placea mai ales viata retrasa (D.L. III, 29).

Aristotel, discipolul lui Platon, fixeaza virtutea ca mijlocul intre doua

extreme daunatoare vietii: hiperbole (prea mult) si elleipsis (ceea ce

lipseste), si deschide astfel perspectivele unei morale echilibrate temeluita

pe ratiunea capabila sa faca randuiala in viata omeneasca, aducand

armonia naturii umane.

Chiar si despre Epicur "binecunoscutul dascal al placerii" se spune ca

ducea o viata foarte austera, avand "zile cand abia isi astampara foamea

ca sa vada daca lipsea ceva deplinatatii si perfectiunii placerii sale, si cat



anume lipsea si daca merita sa-si dea cineva osteneala sa-i implineasca

aceasta lipsa" (Seneca, Scrisori catre Licilius, XVIII, 5-10).

Toate aceste elemente ale cumpararii si ascetismului apartinand filosofiei

aveau rolul de a implini idealul anticilor care rezida in interesul de a trai

conform naturii in scopul desavarsirii ei. Ne explicam de ce inca din buna

vreme, in limbajul Bisericii cuvantul "filosofie" a primit intelesul de

ascetism, de viata desavarsita si crestineasca in asa masura incat pentru

unii scriitori ecleziastici a deveni filosof echivala cu a te face monah..

Monahi crestini vor deveni adevaratii filosofi. Ascetismul lor nu este intru

nimic contra naturii, ci indeplineste functia de desavarsire a ei, punand

temelia sfinteniei crestine prin care devenim asemenea desavarsirii

Parintelui ceresc.

Parintii filocalici definesc filosofia ca fiind .cunoasterea lucrurilor

dumnezeiesti si omenesti.. O astfel de cunoastere vine de la Dumnezeu,

iar rugaciunea ca filosofie prin excelenta este mijlocul de a ajunge la ea.

In "Elogiul Sfantului Vasile cel Mare", Sfantul Grigorie de Nazianz arata ca

in manastirile organizate de catre prietenul sau, erau astfel oranduite incat

"filosofia sa nu fie fara viata de obste, iar viata activa sa nu fie fara

filosofie".

Ca filosofi crestini, monahii sunt unificati in ei insisi. Insusi numele

"monachos" le"demasca" unitatea interioara bazata pe apatheia ca lipsa

de tulburare a pacatului, asemanandu-se prin aceasta cu Dumnezeu -

Unul. Aceasta liniste interioara il angajeaza pe monah ca fiu al luiDumnezeu si facator de pace, transmitand lumii pacea lui Hristos, adica

pacea mantuitoare, ca rod al crucii lui Hristos. Monahul castiga pacea lui

Dumnezeu prin osteneli, sau nevointele la care se supune, cum ar fi:

ascultarea, smerenia, rabdarea, pocainta, primirea unei pedepse, sau

obiceiul de a ne invinui prin noi insine.

In mod paradoxal si simultan, in viata lor duhovniceasca "acolo unde este

nevointa (osteneala) ei isi gasesc odihna". Pentru acest motiv multi

monahi se vor numi isihasti, ca unii care vor cauta si vor dobandi linistea



prin rugaciune si prin eliberarea de patimi, fiindca ce altceva este

mantuirea daca nu actiunea sustinuta de eliberare din sclavia patimii prin

puterea harului lui Hristos!?

"Viata ascetica nu are decat un singur scop: mantuirea sufletului", spune

Sfantul Vasile cel Mare. Dar aceasta mantuire pe care monahul si-o

doreste siesi, cuprinde in sine rugaciunea pentru mantuirea lumii. Pentru

aceasta manastirile constituie pentru credinciosii aflati in lume, adevarate

oaze de regasire duhovniceasca, de mangaiere si de pace cu Dumnezeu si

cu intreaga creatie.

5. Una din calitatile specifice monahilor ca filosofi crestini este tacerea.

Este cunoscut faptul ca in antichitatea precrestina tacerea era un mod de

viata specific pitagoreilor, iar monahii isihasti, numiti si "filosofi isihasti" au

facut din tacere o virtute. Se spune ca Arsenie "parintele" miscarii isihaste

a primit din cer porunca: "fugi, taci, linisteste-te!".

Consecvent acestei porunci, el spunea: "M-am cait adeseori pentru ca am

vorbit, dar niciodata pentru ca am tacut". Numai in tacere, isihastii au

putut practica rugaciunea neincetata ca adevarata intelepciune si filosofiecrestina.

Sfantul Vasile cel Mare, organizand viata chinoviala, a impus tacerea ca o

virtute, aratand ca "orice cuvant e nefolositor atunci cand nu slujeste cu

nimic scopului slujirii lui Dumnezeu; aceste cuvinte sunt atat de

primejdioase incat, chiar daca cele spuse sunt bune in ele insele, totusi,

daca nu se leaga de zidirea credintei, bunatatea acestui cuvant nu e in

stare sa-l indrepteze pe cel care il rosteste, ci va mahni pe Duhul Sfant

prin aceea ca aceste cuvinte n-au contribuit la zidirea credintei".

Isihastii au reusit sa cultive o tacere mistica, aratand ca asceza crestina

nu este nu numai "exercitiu", ci si unire cu jertfa lui Hristos. Prin tacerea

lor au reusit sa se daruiasca in totalitate voii lui Dumnezeu, eliberandu-se

de gandurile rele. In astfel de situatii, ei imita viata lui Hristos, cultivand

trasaturile ei specifice. "Asa a facut tacerea lui Hristos in viata Sa ascunsa,



si mai cu seama in Patima Sa: Batut, nu si-a deschis gura Sa. (Isaia 53,

7)".

Experimentand aceasta tacere profunda pe intreaga perioada a postului

pastelui, Sfantul Grigorie de Nazianz marturiseste: "Mi-am junghiat limba

cu Hristos in timpul postului si i-am redat viata atunci cand a inviat

Hristos. Motivul tacerii mele era acela de a aduce o jertfa, o minte lipsita

de orice mijloc de a se exprima, pentru a-I putea aduce acum cuvinte

curatite".

Desigur, aceasta forma ascetica a tacerii, urmata de foarte multi monahi a

avut roadele ei benefice, stavilind cleveteala (flecareala, poliloghia) ca

vorbe fara rost si fara sens pornite din kenodoxia (slava desarta) si care

incita sufletul spre pacatele impotriva iubirii (invidia, ura, mania). Prin

asceza tacerii s-a demonstrat, si psihologia moderna este intru totul de

acord, ca dialogul si cunoasterea reciproca dintre oameni se realizeaza cu

multa eficienta prin "tacerile care vorbesc".

Cauzele aparitii monahismului

Documents

Transcript of Cauzele aparitii monahismului