OPERETA – 60 de ani

Catalog aniversar

1

CUVÂNTUL DIRECTORULUI

..............

2

1. ISTORICUL OPERETEI ÎN LUME

ORIGINILE OPERETEI

Originile operetei trebuie căutate în reacţia maselor, a mulţimilor din pieţe şi bâlciuri, faţă de moravurile claselor înalte, de la curţile regale şi princiare din Europa, pe care aleg să le parodieze şi să le satirizeze prin muzică.

Astfel s-a întâmplat pentru prima dată în Anglia, când, pe 29 ianuarie 1728, a apărut şi s-a jucat cu un succes enorm „Beggar’s opera”, pe un libret de John Gray şi muzică de John Christopher Pepush. „Beggar’s opera”, adică „opera cerşetorilor”, era o parodie a înaltei societăţi londoneze şi o satirizare a moravurilor ei, anticipând, prin aceasta, ceea ce va face Offenbach în operetele sale.

Ca o reacţie împotriva gravităţii şi lipsei de actualitate a operei apar, în 1701, aşa-numitele „parodies du nouveau théâtre italien”, în care vom găsi pentru prima dată expresia „opéra comique”, iar 20 de ani mai târziu, Le Sage publică o culegere de piese scrise pentru a fi reprezentate în târguri, culegere intitulată „Théâatre de la foire ou l’opéra comique” (Amsterdam 1722-1737). În Italia, în aceeaşi perioadă, opera se scria pe librete cu un conţinut popular şi care va deveni opera buffă.

În Germania, Singsspiel-ul, care a precedat opera, era o îmbinare de scenete vorbite cu altele cântate; farsele de carnaval aveau un caracter adesea batjocoritor, conţinând ecouri din actualitate şi fiind însoţite de o muzică vioaie.

Opereta a luat câte ceva din toate genurile menţionate mai sus. Opera comică, opera buffă, beggar’s opera sunt strămoşii operetei. Opereta nu descinde din operă, dar pentru că melosul său este tratat în manieră cultă, pentru că era expus de o orchestră mai mare, avea nevoie de un public cu o oarecare pregătire muzicală, iar această pregătire era făcută de spectacolele de operă.

NAŞTEREA OPERETEI ÎN EUROPA

Anul 1858 este considerat anul de naştere al operetei. În acest an, la Paris, Jacques Offenbach a prezentat publicului opereta „Orfeu în infern”, pe care compozitorul o intitulează „operă-bufă”. Principala caracteristică a acesteia era parodierea operei serioase, a tragediei muzicale şi satirizarea vieţii contemporane. Offenbach îşi alegea personajele de obicei dintre oamenii de seamă ai zilei, pe care îi prezenta sub masca unor eroi din Antichitate care defilau pe scenă şi se comportau ca orice muritori de rând, cu defectele şi cu năravurile oamenilor politici cunoscuţi – Napoleon al III-lea, militari de seamă, politicieni sau mari bancheri se perindă toţi prin operetele lui Offenbach şi sunt amendaţi cu ironie de publicul care savurează cu pofta comicul situaţiilor.*

*Jacques Offenbach (1819-1880) s-a născut la Cologne, unde tatăl său era cantor la sinagoga din localitate, fiind al şaptelea copil din cei zece, câţi număra familia cantorului. De mic copil Jacob (pe numele său adevărat), a îndrăgit vioara, dovedind calităţi muzicale deosebite. La 14 ani, a fost admis la Conservatorul din Paris, devenind elevul lui Vaslin la clasa de violoncel. Din acest moment, Jacob se va numi Jacques Offenbach, va deveni francez de naţionalitate, dar şi de inimă şi nu va părăsi Parisul decât ocazional. (Titus Moisescu, Militiade Păun, „Ghid-opereta”, 1969)

„Jacques Offenbach a descoperit o lume nouă, o insulă necunoscută, ţara râsului muzical... creaţiile sale sunt modele de spirit, bună dispoziţie, ingeniozitate

3

maliţioasă...Un Daumier care a folosit notele gamei ca să schiţeze siluete!” (Louis Schneider)

Satira socială şi politică, devenită mai apoi emblematică pentru opereta franceză, era dublată de o muzică spumoasă, vioaie, spirituală, care a prins foarte repede şi a avut un imediat succes la public. Ulterior, opereta franceză renunţă la spiritul său critic şi a rămas doar plină de duioşie, de zâmbete fiind un spectacol destinat amuzamentului.

De altfel, rolurile din acest tip de spectacole erau de cele mai multe ori destinate unor actori comici, mai degrabă decât cântăreţilor, iar muzica însoţitoare, din cauza aportului său minor, a primit denumirea de „musiquette”, o muzică uşoară, în sens peiorativ, care puncta doar comicul situaţiilor.

OPERETA VIENEZĂ ÎN ROMÂNIA

La noi s-au bucurat de multă faimă operetele vieneze, al căror caracter se deosebeşte de cel al operetei pariziene. Deşi scrise sub imboldul succeselor obţinute de Offenbach, Johann Strauss-fiul a imprimat totuşi lucrărilor sale un alt spirit decât cel al vechilor operete pariziene. Opereta vieneză nu este atât de acidă, iar caracterul său satiric nu apare pe primul plan, fiind pătrunsă mai degrabă de un spirit de îngăduinţă faţă de slăbiciunile omeneşti, specific cordialităţii vieneze. Totodată, operetele vieneze sunt neîntrecute mesagere ale valsului, ale valsului vienez, fiind denumite din acest motiv „Walzer-operetten”.

În anii care au urmat s-au montat unele dintre cele mai cunoscute operete de astăzi, jucate cu succes în continuare pe marile scene ale lumii. În 1874, s-a prezentat, la Theater an der Wien, opereta „Liliacul” (Die Fledermaus), cu un succes extraordinar. A urmat apoi o altă lucrare de succes, „Voievodul ţiganilor”, care s-a menţinut multă vreme pe afiş. Încă din acest stadiu de dezvoltare al operetei vieneze, se simte acea doză masivă de sentimentalism care a fost, în bună parte, cauza decăderii operetei în secolul XX.

În afară de Johann Strauss, Karl Millöcker, cu operetele „Studentul cerşetor” şi „Gasparone”, şi Karl Zeller cu operetele „Vânzătorul de păsări” şi „Minerul” completează seria creatorilor de prim rang al genului operetei pe care îi dă şcoala vieneză de la sfârşitul secolului XIX. În 1905, vom asista la o renaştere a operetei vieneze, compozitorii reîntorcându-se la dans, care, sub diferite forme, constituie unul dintre elementele de bază ale genului.

Cea mai mare vâlvă a stârnit-o opereta „Văduva veselă” a lui Franz Léhar, al cărui succes a făcut înconjurul lumii. Celelalte operete scrise de Léhar s-au bucurat de un succes aproape egal: „Contele de Luxemburg”, „Paganini”, „Fredericke” sau „Ţara surâsului”. Un nume la fel de important şi un reprezentant de seamă al genului este şi compozitorul maghiar Emmerich Kálmán, a cărei operetă „Contesa Maritza” (şi mai apoi „Silvia”) a înregistrat un imens succes.*

*Franz Léhar (1870-1948) s-a născut la Kamarom, un mic orăşel de pe marginea Dunării, situat la graniţa dintre Cehoslovacia şi Ungaria, în aceeaşi lună şi în acelaşi an cu Oskar Straus, o altă figură proeminentă a noilor tendinţe în opereta vieneză. Fiu al unui dirijor de fanfară militară, Franz Léhar a avut o copilărie agitată, desele transferări, prin diverse garnizoane ale tatălui său, neoferindu-i un domiciliu şi un mediu stabil. Léhar urmează Conservatorul la Praga şi îi are ca idoli pe Verdi şi Wagner. Se mută apoi la Viena, unde devine violonist în orchestra dirijată de tatăl său. Aici va cunoaşte succesul, determinat, în parte, şi de întâlnirea cu celebrii libretişti Victor Leon şi Leo Stein, care scriu libretul pentru cea mai celebră operetă a sa: „Văduva veselă”.

4

*Care este forţa muzicii lui Léhar? În primul rând melodicitatea, compozitorul rămânând un neîntrecut inovator în această direcţie. Şi meritul cel mai mare al lui Léhar a fost acela că a ştiut să presare în tematica ariilor, duetelor şi corurilor sale accentele şi inflexiunile unor melodii populare auzite şi studiate de compozitor în desele lui peregrinări „militare”. În al doilea rând, Léhar a fost un excelent constructor al muzicii sale şi un fin tehnician, întreaga sa muzică integrându-se perfect dramaturgiei libretului şi rezistând celor mai exigente analize. Simţea, trăia şi se integra de minune în acţiunea libretului, intuia perfect momentul culminaţiilor şi al marilor interiorizări. (Titus Moisescu, Militiade Păun, „Ghid-opereta”, 1969)

În Austria, pe drumul trasat de Johann Strauss merg fratele său Joseph, Edmund Eysler, Karl Ziehrer, Oskar Straus, care au îmbogăţit repertoriul universal al teatrelor de operetă cu „Kunstlerblut”, „Vagabonzii”, „Farmecul unui vals”, urmaţi de mai tinerii Franz Léhar, Paul Abraham („Floarea din Hawaii”), Robert Stolz sau Karl Rudolf Friml. În secolul XX, repertoriul operetei este îmbogăţit prin transpunerea piesei „Pygmalion” a lui Bernand Shaw prin „My fair lady”, compusă de Fr. Loewe.

5

2. ISTORICUL OPERETEI ÎN ROMÂNIA

ÎNCEPUTURILE OPERETEI ÎN ROMÂNIA

România se numără printre puţinele ţări în care opereta are o puternică şi valoroasă tradiţie. Începând cu anii 1830-1831, în principalele centre culturale ale ţării, viaţa artistică era dominată de vodevil – formă a teatrului muzical.

Anul 1848, prin succesul lucrării „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher, este considerat anul naşterii operetei româneşti. Tot în această perioadă de începuturi, Ioan Wachmann, Eduard Wachmann şi Karl Theodor Wagner au compus un număr impresionant de vodeviluri stimulând gustul publicului pentru acest gen. Pe de altă parte, în Ardeal, Banat şi Bucovina – ţinuturi româneşti – viaţa culturală era animată de societăţi muzicale şi dramatice, în care s-au remarcat şi impus compozitori de valoare ca: Ciprian Porumbescu, Iacob Mureşianu, Ion Vidu, George Dima; ei au dat avânt genului liric românesc. Un alt moment important pentru istoria operetei româneşti este marcat de „Crai Nou” – 1882, memorabila lucrare a tânărului compozitor Ciprian Porumbescu. *

*Vodevilul este o comedie uşoară, a cărei intrigă, bogată în răsturnări se bazează în general pe qui pro quo-uri şi are întotdeauna un final fericit.

Consolidarea şi impunerea definitivă a operetei în atenţia publicului românesc a fost făcută de Eduard Caudella („Harţă Răzeşul”, „Olteanca”, „Romanii şi Dacii”), George Ştephănescu („Sânziana şi Pepelea”, „Scaiul bărbaţilor”) şi Constantin Dimitrescu („Sergentul Cartuş”, „Nini”). Creaţiile lor intitulate „opere comice” marchează un incontestabil progres al genului.

Paralel cu opereta românească, opereta clasică universală este şi ea intens reprezentată şi deosebit de îndrăgită de publicul românesc. Primele trupe lirice, înfiinţate în ţară acum mai bine de 130 de ani, montează cu deosebit succes operete de Offenbach, Leqocq, Hérvé, Strauss sau Millöcker. Astfel, spectacolul de operetă s-a integrat firesc în viaţa culturală românească.

Un adevărat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu. Începând cu anul 1904, trupa sa a prezentat, în special publicului bucureştean, în vestita Grădină Oteteleşanu, aproape tot repertoriul de operetă. Adeseori lucrările fiind jucate la foarte scurt timp după premiera lor mondială. *

*Grădina Oteteleşanu era locul de desfăşurare al activităţii companiei Grigoriu şi una din numeroasele grădini de vară ale Bucureştilor. Nu a fost local în Bucureşti despre care să se fi scris mai mult decât despre Terasa Oteteleşanu şi n-a fost gazetar care să nu-şi depene amintirile legate de acest local cu faimă. Dar ceea ce dădea un farmec deosebit acestui colţ din Bucureşti era numărul mare de scriitori, gazetari, actori, cântăreţi, pictori care veneau zilnic să-şi ia cafeaua şi să afle ultimele noutăţi şi zvonuri din lumea bucureşteană.

Cei care au cunoscut Grădina Oteteleşanu vorbesc cu mult entuziasm despre acest loc: „Trupa lui Grigoriu era o instituţie; o operetă nouă, un eveniment. După 8 zile, valsul şi marşul erau fluierate de toţi băieţii de pe stradă, după o lună le cânta la bufet muzica militară, după două le gemeau flaşnetele... De dorul Florichii Florescu, au oftat generaţii de liceeni, de dorul lui Leonard, toate fetele din Bucureşti (Gh. Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei)”. (Th. Bălan, „Leonard”, 1961)

Dezvoltarea gustului marelui public pentru operetă a făcut să crească ţinuta spectacolelor dar mai cu seamă valoarea interpreţilor. Aşa au apărut artişti de primă mărime, ca Nicolae Leonard,

6

Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Băjenaru, Alexandru Bărcănescu, George Niculescu-Basu, V.Maximilian, N.Ciucuretti, G.Carussi, Constantin Tănase, A.Popescu ş.a., unii reuşind să se impună şi peste hotare, chiar pe importante scene europene.

DESPRE LEONARD

Leonard a fost, poate, cel mai mare artist al genului. Frumos, armonios în gesturi şi mişcări, cântăreţ, actor şi dansator deopotrivă – supranumit „Prinţul Operetei”, a avut o carieră miraculoasă, devenind un idol al publicului. După moartea lui Leonard (1928), opereta cade în uitare, cedând locul comediei muzicale şi revistei.

„După ce îndurat foamea şi frigul, mizeria şi neajunsurile, a dormit pe paie şi pe talaş, a mâncat o felie de pâine pe zi (când avea noroc), şi-a spălat cămaşa la copcă şi a plecat mai departe cu ea zvântată pe trup, şi-a întors ghetele pe dos pentru că nu avea pantofi de scenă, şi-a dat cu grime pe piele în culoarea tricoului ca să nu se vadă găurile din material, sacrificii peste sacrificii pentru că ADORA TEATRUL, Leonard spune STOP! Şi pleacă din trupa lui Poenaru via Bucureşti, Trupa de Operetă Al. P. Marinescu la Grădina Raşca. La un moment dat ajunge să interpreteze un rol de tenor în «Vânt de primăvară». Nu împlinise 18 ani şi... se vorbea de el. În turneul din toamna aceluiaşi an, după ce se destramă Trupa Marinescu, Leonard este angajat de tenorul Alecu Bărcănescu, pentru un turneu unde avea să cânte şi operă şi operetă cu 140 lei pe lună. Spre Fălticeni, în tren, Bărcănescu îşi pierde vocea, se ia hotărârea să se renunţe la turneu şi toţi să se întoarcă la Bucureşti. Leonard ridică şcolăreşte două degete şi spune că ar putea cânta el dacă este toată lumea de acord. Intră în spectacol seara cu o singură repetiţie.

Aşa începe nebunia. S-a născut o stea în timp ce o alta apunea! Fortuit sau nu, destinul are un umor aparte. Leonard, o apariţie meteorică, raportând totul la cât de puţin a trăit. Un om de un altruism inegalabil. Succes după succes, glorie în ascensiune, triumf, leonardomanie, sinucideri, inimi frânte cu fotografii sub pernă, suspine ascunse în batiste de ochii soţilor geloşi, disperare, scandaluri, din nou fotografii înrămate sau direct pe oglinzi. De la casele avuţilor până la bordeluri şi mahalale. Amoruri declarate în gura mare din sălile din ce în ce mai pline, cadouri şi flori la cabină, obiecte personale cu dedicaţii luând aceeaşi direcţie...

(...) Leonard s-a angajat la Grădina Oteteleşanu cu 200 lei pe lună, având la picioare Micul Paris.

Urmează «Văduva Veselă» la Naţionalul bucureştean şi... «O pasăre Phoenix» care a fost unanim declarată «Prinţul Operetei».

Şi de aici începe frumoasa poveste a unei stele primită peste tot cu aplauze şi plecăciuni. Intrarea lui la Capşa, mult râvnită pe vremea buzunarelor goale, se face pe aplauze şi lume ridicată în picioare. Instituţie editorială, încasări enorme. Avea 21 de ani şi câştiga 6000 de franci de aur pe lună.

(...) Munceşte fără oprire. Se dedică total scenei. 200 de operete! Dă tot ce poate da!

(...) Toţi îl iubeau enorm. De la portar până la primadone, de la corist, până la electrician. (...). Orice gest, orice şoaptă, orice mimică a lui erau pur şi simplu devorate. În Occident, cu litere de o şchioapă, afişe cu «Leonard cel mai mare artist de operetă al lumii»”.

„Leonard a cântat ca o vioară şi a murit ca o vioară, înfăşurat în crepul violet al regretului oftat al unei lumi. Doi bulgări, unul de lună şi altul de soare, deasupra lutului.” Tudor Arghezi (text de pe coperta II din „Leonard” de Th.Bălan, 1961)

„Dacă l-aţi fi văzut, aşa cum l-am văzut noi, ani în şir, zvelt în fracul său impecabil, cu faţa palidă feminină, cu păr abundent, cu ochii mari visători, plini de melancolie… N-am întâlnit cântăreţ cu atâtea daruri, care să fi unit maturitatea jocului cu lirismul, cu frumuseţea ochilor şi a vocii, cu distincţia atitudinilor şi mai ales cu acel farmec făcut din nostalgie, graţie şi pasiune.” Victor Eftimiu (text de pe coperta III din „Leonard” de Th.Bălan, 1961)

7

COMPANIILE „ALHAMBRA” şi „CĂRĂBUŞUL” - opereta înainte de Operetă

Readucerea spectacolului de operetă în atenţia publicului bucureştean o datorăm celor doi importanţi oameni de teatru Constantin Tănase şi Nicolae Vlădoianu, directorii companiilor „Cărăbuş” şi respectiv „Alhambra” – ambele înfiinţate în jurul anului 1926.

*Nicolae Vlădoianu, fiu de general, nu a vrut să urmeze cariera militară a tatălui său, ci a devenit scriitor, dăruindu-şi întreaga viaţă celebrului teatru „Alhambra”. Pe atunci teatrele nu aduceau niciun ban, ele trebuind să fie susţinute. Nicolae Vlădoianu a susţinut foarte mult „Alhambra”, dar nu a fost în zadar, pentru că pe scena teatrului au urcat toţi marii actori ai perioadei interbelice. În 1947, într-o acută depresie, Nicolae Vlădoianu se sinucide. În urma lui au rămas soţia Sofia şi trei copii: Luca, Şerban şi Elena. Nicolae fusese bun prieten cu Ion Dacian, pe care îl rugase cândva să aibă grijă de familia lui, dacă i se va întâmpla ceva. Dacian se ţine de cuvânt şi devine ocrotitorul familiei.

În 1935, Constantin Tănase, după ce montase cu succes numeroase reviste, îşi doreşte să reînvie opereta. Pentru împlinirea acestui deziderat recurge la mijloace excepţionale. În primul rând îşi alege o lucrare de reputaţie mondială – „La Calul bălan” de Ralph Benatzky – premiera absolută avusese loc în 1930 la Berlin. Pentru atmosferă, decorează atât faţada teatrului cât şi sala de spectacol în stil tirolez; în ansamblu angajează circa 200 persoane, printre ei şi cântăreţi originari din Tirol. Regizat de Soare Z.Soare, spectacolul a fost una din cele mai valoroase realizări ale teatrului de operetă. Rolul Leopold a fost interpretat chiar de Tănase. După premieră, turneul prin ţară cu „Calul bălan” a durat 53 de zile.

Tot în anul 1935, Constantin Tănase montează pe scena „Cărăbuşului” şi opereta „Rose Marie” de Friml – în regia lui Soare Z.Soare – dar care, din păcate, nu atinge cotele de succes ale „Calului bălan”.

În 1936, pe scena „Cărăbuşului”, vede luminile rampei „Floarea din Hawaï” de Paul Abraham – premiera absolută a avut loc în 1931 la Leipzig. Invitat de Constantin Tănase, însuşi compozitorul va dirija premiera bucureşteană. Paul Abraham, încântat de succesul obţinut, va declara că este „pur şi simplu uimit de verva şi fantezia montării”.

Spectacolele companiei „Alhambra” concurau cu cele ale „Cărăbuşului” pentru cucerirea spectatorilor. Competiţia impunea lui Nicolae Vlădoianu un repertoriu de mare popularitate susţinut de artişti de prestigiu.

Pornit să caute un Leonard al doilea, N.Vlădoianu a descoperit un Dacian întâi. Adus cu destule sacrificii de la Opera din Cluj, tenorul Ion Dacian (1911-1981) va deveni cea mai proeminentă figură a operetei româneşti contemporane.

În încercarea de a repune la loc de cinste Opereta, spre deosebire de Constantin Tănase, Nicolae Vlădoianu va folosi o formulă originală – o comedie – opereta intitulată „Un vals ca pe vremuri”, scrisă de Nicuşor Constantinescu. Muzica aparţine compozitorilor Mişu Constantinescu, Nello Manzatti şi Ion Vasilescu, textele muzicale Eugen I.Mirea. Subiectul este o fantezie ce răspunde întrebării: „…unde au dispărut Danillo, Hanna – frumoasa Văduvă veselă –, Contele de Luxemburg, Suzana, şi toţi ceilalţi eroi de operetă?!”; autorul îi aduce în scenă în acompaniamentul nemuritoarelor arii de Léhar, Gilbert, Offenbach sau Oscar Strauss. Mesajul transmis publicului este generos şi inspirat. Opereta trebuie salvată; pentru asta are nevoie de un tenor, o primadonă, un sărut şi „Un vals… ca pe vremuri”. Opereta lui Nicuşor Constantinescu, în regia semnată de Soare Z.Soare, se apropie destul de mult de revistă. Aceasta a fost tactica adoptată de creatori pentru a da operetei un plus de accesibilitate, dar mai ales pentru a capta şi atenţia publicului fidel „Cărăbuşului” şi îndrăgostit de Constantin Tănase.

8

A doua încercare a „Alhambrei” de a monta operetă a fost şi mai ambiţioasă. N.Vlădoianu a ales o lucrare românească, „Târgul Sărutatului”, scrisă de N.Kiriţescu şi N.Vlădoianu, libretul „evoca timpuri străvechi, încărcate de negura basmelor”. Critica de specialitate a primit cu multă rezervă această ambiţioasă montare.

Totuşi „Târgul Sărutatului” a demonstrat forţa ansamblului, talentul de excepţie al unor interpreţi de valoare, dar mai cu seamă ştiinţa personalităţilor, de care se înconjurase Vlădoianu, de a monta spectacolele de operetă.

Pe scena „Alhambrei” în montări fastuoase, de lux rafinat, se cânta frumos, se glumea cu haz, se dansa sprinten şi cu graţie; într-un cuvânt bunul gust predomina. Acesta era rezultatul muncii unor reputaţi profesionişti ce colaborau cu dragoste şi pasiune la revigorarea operetei: compozitorii Ion Vasilescu, H.Mălineanu, Elly Roman; scriitorii N.Kaner, N.Kiriţescu şi coregraful Oleg Danovschi.

Convins de excepţionalul potenţial de care dispunea Ion Dacian, N.Vlădoianu montează, în 1941, „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller; N.Kiriţescu semnează regia, Oleg Danovscki – coregrafia, Caramanlău – decorurile. N.Vlădoianu intuise perfect, Dacian în rolul tânărului Adam are un frumos succes de public, succes subliniat cu interes de cronicari în presa de specialitate. În distribuţie îl aflăm în rolul baronului Weps pe N.Gărdescu; cunoscutul actor iscăleşte în caietul program o pagină intitulată „Opereta”, în care ia apărarea acestui gen atât de dificil.

Tot în anul 1941, pe afişul „Alhambrei”, figurează „Vânt de primăvară” de Johann Strauss; regia este semnată de Ion Dacian, coregrafia Oleg Danovski. Din distribuţie fac parte: N.Gărdescu, Liana Mihăilescu, Maria Wauvrina, Virginica Popescu.

Opereta „ţinea” afişul „Alhambrei”, premierele se succedau cu rigurozitate matematică. După „Vagabonzii” de Zieher (cu G.Timică, Silvia Dumitrescu, N.Gărdescu, Liana Mihăilescu, Maria Wauvrina, Virginica Popescu şi bineînţeles Ion Dacian) urmează o montare de excepţie: „Un vals vienez” (Wiener blut) de Johann Strauss. Versiunea românească a libretului este semnată de Puiu Maximilian şi V.Timuş. În rolurile principale, Ion Dacian, Gina Schlachter şi Lulu Nicolau, secondaţi de G.Timică (Kagler), N.Gărdescu (primul ministru al ducatului de Greitz-Reitz-Schleitz), Jules Cazaban (Joseph), Richard Rang (Contele Bitowsky), Maria Wauvrina (Rosa).*

*În cronica spectacolului, Mircea Ştefănescu scria: „Domnul Dacian este, pentru operetă, ceea ce aruncă marea la o mie de ani. Dacă nu era domnia sa, opereta trebuia să mai aştepte reînvierea la noi, aşa cum şi-a aşteptat-o atâta vreme. Nuntă fără mire nu se poate”.

Neobosiţi, artiştii „Alhambrei” lansează o nouă premieră: „O noapte la Veneţia” de Johann Strauss. Versiunea românească este semnată de V.Timuş şi V.Maximilian; în distribuţie Ion Dacian (Ducele de Urbani), Richard Rang, N.Antoniu, N.Gărdescu, Lulu Nicolau, Maria Wauvrina, Jules Cazaban, Silvia Dumitrescu, G.Timică.

Premiera consfinţeşte succesul operetei pe malurile Dâmboviţei. Cronicarii se vor întrece să consemneze izbânda Teatrului „Alhambra” care atinsese „cele mai subtile stadii ale profesionalismului, socotind că nici un compartiment nu se lăsase mai prejos”.

Decorurile şi costumele acestei „Veneţii” – „risipă de lux şi bogăţie” uimeau spectatorii ce aplaudau la scenă deschisă strălucita renaştere a Operetei. Montările spectacolelor din acea vreme au rămas de referinţă.*

*Mircea Ştefănescu consemna: „Opereta este copilul traiului bun, pe care Providenţa l-a dăruit Europei Moderne”.

9

Între 1940-1946, pe scena „Alhambrei”, au fost montate 16 premiere ce au dat operetei „suflet de viaţă nouă”. Toamna anului 1946 aduce pe afişele „Alhambrei” o nouă premieră, „Prinţesa Circului” de Emmerich Kálmán, versiunea românească a libretului este semnată de Tudor Muşatescu, V.Timuş, N.Vlădoianu şi Jack Fulga. Lucrarea s-a bucurat de un mare succes de public dar şi de o atenţie deosebită din partea cronicarilor. Tudor Şoimaru scria: „actualul spectacol de la „Alhambra” ţine să demonstreze ceea ce personal am crezut cu nestrămutare că opereta nu a murit încă. Este în încăpăţânarea asta a operetei de a nu se lăsa învinsă ceva înduioşător”.

În distribuţie, alături de Ion Dacian, s-au aflat: Migry Avram Nicolau, Ion Lucian, N.Roman, M.Wauvrina, nume sonore ce au făcut din „Prinţesa Circului” un spectacol grandios menit să încununeze jubileul de 20 de ani de activitate a teatrului „Alhambra”. În decembrie 1946, N.Vlădoianu va sărbători, alături de colectivul companiei sale şi o serie de invitaţi de marcă, 20 de ani de existenţă cu „multe visuri, multă muncă, dar şi destule realizări şi succese”.

Anul 1946 – un an bogat în evenimente şi realizări pentru artiştii „Alhambrei” care treceau pragul lui 1947 în febra pregătirilor pentru turneul din Orient cu „Prinţesa Circului” (versiunea franţuzească a libretului fiind semnată de Ion Marin Sadoveanu). Spectacolele susţinute în martie 1947, la Cairo şi Alexandria, s-au bucurat de un real succes. Din punct de vedere financiar însă… eşecul a fost total. După 20 de ani de reuşite incontestabile, Nicolae Vlădoianu a înregistrat un singur eşec şi acesta l-a costat viaţa.

NAŞTEREA TEATRULUI DE STAT DE OPERETĂ – 7 noiembrie 1950

În ciuda dispariţiei părintelui ei spiritual, „Domnişoara Opereta”, cum îi plăcea lui Nicolae Vlădoianu să o alinte, şi-a continuat neabătută drumul succesului. Şi astfel, în 18 ianuarie 1947, Teatrul Armatei inaugurează Secţia muzicală în sala din Calea 13 Septembrie. Aici, Velimir Maximilian a polarizat în jurul său cei mai valoroşi creatori şi interpreţi de Operetă.

La început au fost prezentate operetele româneşti „Paloş Voinicul” şi „Cântecul munţilor” de Viorel Doboş; odată cu premiera „Pericola” de Offenbach, opereta se impune şi se statorniceşte în noi dimensiuni, dând o nouă strălucire genului. În aprilie 1949, un îngrijit caiet program consemnează cele 100 de spectacole ce fuseseră vizionate de la premieră, de peste 90.000 de spectatori.

Următoarea premieră pe afişul Secţiei de Operetă a Teatrului Armatei a fost „Tarsiţa şi Roşiorul” de Viorel Doboş şi Gheorghe Dumitrescu. Din păcate, toate materialele acestei lucrări de mare frumuseţe au dispărut fără urmă şi numai mărturiile celor ce au participat la realizarea spectacolului ne-au adus ecourile succesului de care s-a bucurat. În seria premierelor se înscrie apoi „Vânt de libertate de Dunaevski”, o operetă de o nouă factură. Succesul de public a fost enorm.

Graţie acestor realizări şi bazându-se pe bogate tradiţii, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, în seara zilei de 7 noiembrie 1950 a fost înfiinţat Teatrul de Stat de Operetă, care şi-a deschis porţile cu premiera „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski.

Numele celor ce au jucat în acest spectacol, vedete de primă mărime, au intrat pentru totdeauna în Cartea de Aur a Operetei româneşti. Să-i numim deci pe Silly Popescu, Şerban Tasian, Maria Wauvrina, Nae Roman, Bimbo Mărculescu, Migry Avram Nicolau, Toni Buiacici, Petre Ştefănescu Goangă, George Groner, Virginica Romanovski, Tiberiu Simionescu, N.Ionescu Dodo,

10

Iordănescu Bruno. La pupitru s-a aflat dirijorul Liviu Cavassi, coregrafia a aparţinut maestrei Elena Penescu Liciu, iar regia a fost semnată de Sică Alexandrescu şi Nicuşor Constantinescu.

Îndrăgostit de Operetă, publicul bucureştean a făcut ca, în numai patru luni de la premieră, „Vânt de libertate” să ajungă la cel de-al 100-lea spectacol.

*Isaak Dunaevski poate fi considerat ca unul dintre acei mai reprezentativi compozitori sovietici de operetă, creaţia sa reuşind să se impună, atât datorită echilibrului construcţiei, cât şi melodicităţii de largă respiraţie a muzicii. El este cel care a introdus în structura muzicală a operetelor sovietice tematica cântecului de masă, a imprimat muzicii deseori o nuanţă satirică, atunci când dramaturgia o reclama. Utilizarea folclorului şi a ritmurilor de muzică uşoară au dat creaţiei sale de operetă un suflu nou, o înviorare atât de necesară viabilităţii genului.” (Opereta-ghid, Titus Moisescu, Militiade Păun, 1969)

Deşi, pentru generaţiile mai tinere de spectatori ar părea un lucru aproape de necrezut, trebuie spus că propaganda comunistă nu a cruţat nici Teatrul de Operetă. Perioada în care opereta românească începuse să se afirme din ce în ce mai puternic a coincis cu venirea la putere a regimului comunist care a impus prin instituţiile sale ideologice teme şi subiecte care să reflecte pretinsele realităţi ale timpului şi care să contribuie la formarea omului nou. Ca şi în alte domenii ale artei, o parte din creatori au acceptat compromisul propus de puterea comunistă, supunându-se noilor cerinţe ideologice.Aşa se face că în repertoriul Teatrului, încă de la înfiinţare, şi apoi aproape în fiecare stagiune, până în 1989, figurau spectacole cu o evidentă tentă propagandistică. Ne vom opri asupra câtorva dintre aceste spectacole, unele dintre ele cu o viaţă destul de lungă, datorată, fireşte, distribuţiilor şi muzicii, altele jucate în puţine reprezentaţii şi scoase apoi de pe afiş.În 7 februarie 1951 a avut loc premiera operetei „N-a fost nuntă mai frumoasă” , muzica Nicolae Kirculescu, libretul H.Nicolaide şi Harry Negrin. Din distribuţie făceau parte Ion Dacian, Bimbo Mărculescu, Costache Antoniu, H.Nicolaide, Nae Roman, Silviu Gurău, George Groner, Dem.Hagic, Silly Popescu, Maria Wauvrina, Puica Alexandrescu, Virginica Romanovski, Elena Zamora; direcţia de scenă a fost semnată de George Teodorescu, conducerea muzicală i-a fost încredinţată reputatului dirijor Eggizio Massini, iar coregrafia maestrei Elena Penescu-Liciu. Libretul operetei susţine ideea preluării de către stat a proprietăţilor agricole şi transformarea lor în gospodării colective. Opereta se încheie cu instalarea sediului cooperativei în casa chiaburului din sat. Naivitatea textelor şi conflictele create artificial au fost salvate, atât cât s-a putut, de inspirata muzică a compozitorului Nicolae Kirculescu. Melodicitatea caldă, plină de lirism a ariilor şi duetelor, le-a transformat, la vremea respectivă, în adevărate şlagăre, spectacolul jucându-se de vreo 200 de ori. Se poate afirma acum că Opereta românească, susţinută de o elită de cântăreţi şi actori, a păşit cu dreptul pe drumul afirmării.

Tot în plină perioadă proletcultistă, la 3 martie 1954, are loc premiera operetei „Culegătorii de stele”. Muzica Florin Comişel, pe un libret de Paul Mihail Ionescu şi Bogdan Căuş. Distribuţia îi reunea pe Viorel Chicidean, Petre Valentin, Elena Zamora, Cella Tănăsescu, Toni Buiacici, Bimbo Mărculescu, Nae Roman. Acţiunea este plasată pe un şantier de construcţie a unei termocentrale. Ideea luptei de clasă şi limbajul specific timpului sunt elementele care susţin un conflict în care cei buni îi înving şi-i demască pe cei răi, care se dovedesc a fi sabotori şi duşmani de clasă. De precizat că astfel de teme – prezente de altfel şi în dramaturgia şi cinematografia românească a timpului – n-au fost decât pretexte pentru a crea subiecte pentru spectacole angajate, menite să contribuie la formarea „omului nou”.Pe aceeaşi linie a spectacolelor scrise la comandă se înscrie şi opereta „Târgul de fete” de Filaret Barbu, pe un libret semnat de Traian Iancu. De această dată subiectul este ancorat în realităţile vieţii muncitorilor din anii ’60. Premiera operetei a avut loc pe 20 mai 1964. Din distribuţie au făcut parte Ion Dacian, Virginica Romanovski, Lili Duşescu, Ludovic Spiess, Maria Wauvrina, Bimbo Mărculescu, George Groner. „Târgul de fete”a avut o viaţă scurtă, spectacolul fiind greu de ţinut pe afiş din cauza conflictului mai mult decât superficial. Specialiştii apreciază că opereta

11

nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul celorlalte două ale compozitorului („Ana Lugojana” şi „Plutaşul de pe Bistriţa”) nici prin orchestraţie, nici prin armonie.

Fără îndoială, nu poate fi neglijat sprijinul financiar de care s-a bucurat din partea statului. Nu este puţin lucru ca un teatru să funcţioneze cu o schemă aproape perfectă: 51 de solişti, 70 de corişti, 45 de instrumentişti, 14 solişti balet, 22 balerini corp ansamblu, în plus ateliere de tâmplărie, tapiţerie, mode, croitorie, ornamentaţie, butaforie, execuţie decoruri, tehnic scenă – pe scurt 115 angajaţi la personalul tehnic, asta fără să mai amintim şi de personalul administrativ.

Stimulative şi onorante erau şi titlurile de Maestru Emerit al Artei, Artist Emerit, Laureat al Premiului de Stat sau Artist al Poporului cu care erau răsplătiţi artiştii de valoare. Astfel, în Teatrul de Operetă activau: Sandu Eliad – Maestru Emerit al Artei, Gherase Dendrino – Laureat al Premiului de Stat (mai târziu devenind şi Artist al Poporului), Virginica Romanovski – Artistă Emerită sau Puica Alexandrescu – Laureată a Premiului de Stat.

Radio-ul şi mai apoi televiziunea se întreceau în imprimări şi înregistrări cu muzică din operete şi chiar cu spectacole integrale. Astfel Opereta, slujită de o adevărată pleiadă de cântăreţi şi actori, sprijinită de specialişti decişi să nu marginalizeze genul, a avut un destin de invidiat. O perioadă de aur în care s-a muncit cu râvnă şi dăruire. Repertoriul se îmbogăţea mereu: „Pericola” de Offenbach (1951), „Ana Lugojana” de Filaret Barbu (1951), „Aculina” de Kovner (1952), „Casa cu trei fete” de Schubert-Berté (1953).

PERIOADA DE AUR A TEATRULUI DE STAT DE OPERETĂ

Anul 1954 marchează un mare succes al Operetei româneşti – „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino – creaţie de referinţă, scrisă pe un libret de Liliana Delescu, Erastia Sever şi Viorel Cosma. Menită să comemoreze împlinirea unui veac de la naşterea compozitorului Ciprian Porumbescu, opereta „Lăsaţi-mă să cânt” pune în evidenţă lupta pentru dezvoltarea culturii româneşti, în Transilvania anilor 1882. Personajul Ciprian Porumbescu a fost interpretat cu pasiune şi dăruire de Ion Dacian. Inspirata muzică a acestei lucrări l-a propulsat pe Gherase Dendrino definitiv în rândul autenticilor creatori de operetă. Sub bagheta compozitorului au evoluat în spectacolul de premieră, alături de Ion Dacian, Silly Popescu (Bertha), Virginica Romanovski (Suzănica), Bimbo Mărculescu (Nastasi), Maria Wauvrina (Rosa). Regia a fost semnată de Nicuşor Constantinescu, coregrafia Elena Penescu Liciu, decorurile N.Lebas, costumele Elena Agapie.

În cinci ani de la premieră, „Lăsaţi-mă să cânt” a ajuns la impresionanta cifră de 250 de reprezentaţii. Faptul că această operetă s-a jucat cu egal succes la Odessa, Dresda, Leipzig sau Belgrad confirmă valoarea partiturii semnată de Gherase Dendrino.

*Opereta „Lăsaţi-mă să cânt” a fost scrisă cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea compozitorului Ciprian Porumbescu, evocând momentul important al vieţii muzicianului român. Opereta are la bază ideea dezvoltării unei culturi muzicale în Transilvania prin gruparea intelectualilor cinstiţi, indiferent de naţionalitate, patriotismul înflăcărat al lui Ciprian Porumbescu, dragostea lui pentru cântecul popular românesc, lupta lui pentru înfrăţirea naţionalităţilor conlocuitoare din Transilvania, grelele condiţii în care îşi desfăşurau activitatea artiştii creatori din secolul trecut, toate acestea constituind multiple aspecte ale conţinutului de idei care au stat la baza creării operetei. (Opereta-ghid, Titus Moisescu, Militiade Păun, 1969)

An de an, valoroasei echipe de solişti ai Teatrului de Stat de Operetă i s-au adăugat nume de certă valoare ca: Getta Mara, Elisabeta Porumbiţa, Elisabeta Henţia, Puica Alexandrescu, Dia

12

Panaitescu, Ditta Pavel, Coca Enescu, Silly Vasiliu, Lia Turovski, Denise Vrancea, Viorel Chicideanu, Petre Valentin, Mihai Petculescu, George Hazgan, Mircea Nemens, Emil Popescu, Iancu Groza, Ştefan Glodariu, Nelu Marinescu, Ştefan Teodoriu. Cu trecerea anilor li s-au alăturat Lucica Roic, Lili Duşescu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cella Tănăsescu, Valli Niculescu, Constanţa Câmpeanu, Marica Munteanu, Corina Bărbulescu, Ştefi Pârvulescu, Mia Chirilescu, Nicolae Ţăranu, Constantin Drăghici, Ludovic Spiess, Octavian Naghiu, Duşan Bugarin.

Pe scena teatrului din Splai premierele şi-au urmat cursul. Se montează cu succes atât operetă clasică: „Liliacul”, „Vânzătorul de păsări”, „Văduva veselă”, „Studentul cerşetor”, „Boccacio”, „Zarvă între fete”, cât şi operetă românească: „Plutaşul de pe Bistriţa”, „Colomba”, „Lysistrata”. În această perioadă s-a montat şi operă comică – „Don Pasquale” şi „Elixirul dragostei” de Donizetti – fapt ce subliniază forţa interpretativă a colectivului.

Începând cu anul 1957, Teatrul de Stat de Operetă întreprinde numeroase turnee; primul, la Moscova, cu „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino, „Colomba” de Elly Roman şi „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller, s-a desfăşurat în perioada 28 februarie–6 aprilie 1957. Profesionalismul trupei a fost subliniat de critica de specialitate. „Trebuie să recunoaştem că noi am şi uitat de când în operetă au fost executate partiturile vocale cu atâta precizie muzicală şi cu nuanţe atât de bogate cum am auzit la oaspeţii noştri români. Ai impresia că nu eşti la operetă, ci la spectacolul Operei Comice Clasice.”

Succesul de care s-a bucurat Opereta bucureşteană peste hotare s-a datorat în mod cert dirijorilor de excepţie pe care i-a avut: Gherase Dendrino, Liviu Cavassi, Constantin Rădulescu, Mircea Ionescu, dirijorilor de cor: Nicolae Oancea şi Aurel Grigoraş, şi nu în ultimul rând maestrei Elena Penescu Liciu, care a creat un adevărat stil de balet propriu operetei… Între maeştrii corepetitori trebuie să numim la loc pe cinste pe Edith Huzly şi Marin Voicu care au vegheat permanent la menţinerea unui înalt nivel interpretativ al tuturor soliştilor.

Seria turneelor a continuat în Ungaria, Bulgaria şi Polonia; apoi în 1965, Teatrul de Operetă prezintă în Italia, la Festivalul de Operetă de la Trieste, „Prinţesa circului” de Emmerich Kálmán cu deosebit succes.

*Opereta bucureşteană a fost primul ambasador al artei lirice româneşti în Occident. În 1968, la Theatre des Westens din Berlin, într-o sală cu 1700 de locuri, Contesa Maritza a provocat un furtunos succes: „…Românii se pricep de minune să prezinte cu gust operetele… Cântăreţii nu dispun numai de voci admirabile ci şi de mare talent actoricesc. Ion Dacian, director şi tenor al trupei, a fost punctul central, jucând pe Tassilo cu decenţă şi cântând cu o frumoasă voce cultivată, mereu proaspătă, melodia „Zi, ţigan”; dacă era după public, el ar fi trebuit s-o repete de zece ori! Dacian (ca şi restul ansamblului) a cântat în limba germană. Pentru asta le mulţumim în mod special!”

Farmecul românesc al operetei a fost dezvăluit publicului berlinez, pe lângă Ion Dacian, de Nicolae Ţăranu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Marica Munteanu, Tamara Buciuceanu, Constanţa Câmpeanu, George Groner, Toni Buiacici, Iancu Groza şi Tiberiu Simionescu. În regia lui Nicuşor Constantinescu, sub bagheta dirijorilor Constantin Rădulescu şi Liviu Cavassi, cu o coregrafie semnată de Elena Penescu-Liciu, publicul german a aplaudat furtunos evoluţiile artiştilor bucureşteni. La München, spectacolul a fost vizionat şi de soţia compozitorului Kálmán care a declarat că „este cea mai frumoasă montare a «Contesei Maritza» pe care a văzut-o”.

În 1969, noi turnee în Austria, Germania, Belgia, Luxemburg sau Olanda – la fel de bine primite de public, ziarele subliniind aproape la unison „efortul şi talentul acestui colectiv bine închegat”.

13

Enno Wymer în cotidianul B.Z. nota: „În părţile lirice a strălucit glasul cultivat şi catifelat de tenor al lui Ion Dacian. Domnia sa a adus carul lui Tespis de la Bucureşti la Charlottenburg, de pe malul Dunării pe cel al Spreeii. Dânsul a făcut o punte între Est şi Vest – cu trupa de operetă – şi asta la cel mai înalt grad de calitate, cum rar i-a fost dat lumii să vadă genul de operetă. În treacăt, fie amintit că este vorba despre unul din cele mai mari teatre de operetă din lume: Opereta de Stat din Bucureşti. Vorbind cu dânsul despre soarta operetei, am primit următorul răspuns: An de an Operetei i se prevede moartea – la fel ca şi Operei, ca şi Teatrului în general – dar numai atunci este moartă, când lucrarea este de proastă calitate”.

Titrând: „România ne arată cum trebuie jucată opereta”, Keiszeitung Bobliger Blatt – R.F.Germania (12 octombrie 1970) – scria despre „strălucirea nouă a genului de operetă, venită din Bucureşti unde Kálmán şi Léhar, alături de Dendrino, fac seri regale… Opereta din Bucureşti a ridicat Opereta la o nouă strălucire…Merite deosebite are directorul de scenă Ion Dacian care, de altfel, este maestru în interpretarea acestui gen şi care este în patria domniei sale unul din cei mai populari actori”.

În perioada în care a condus destinele Teatrului de Operetă, maestrul Ion Dacian a îmbogăţit repertoriul cu lucrări de referinţă ca: „Ţara surâsului” de Léhar (1965); „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez (1966); „Sânge vienez” de Johann Strauss (1967), „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán (1967), „Suzana” de Gilbert (1970), „Contele de Luxemburg” de Léhar (1971). Şi opereta românească a fost prezentă cu: „Anton Pann” de Alfred Mendelsohn şi „Soarele Londrei” de Florin Comişel.

Opereta „Ţara surâsului” a fost montată la Teatrul de Stat de Operetă în anul 1965. Concepută ca o operetă de tenor, prin valoarea interpreţilor care au dat viaţă Prinţului Sou-Chong (Ion Dacian, Nicolae Ţăranu, Ludovic Spiess, Eugen Fânăţeanu şi Dorin Teodorescu), s-a menţinut în atenţia publicului timp de 17 ani.

Desprinsă din tiparul operetei clasice, cu o esenţă dramatică deosebită, „Ţara surâsului” a oferit prilejul regizorului Ion Dacian să demonstreze plenul personalităţii sale artistice. În distribuţia spectacolului regăsim vedete de primă mărime ale Teatrului din Splai: Valeria Rădulescu, Lucica Roic, Maria Wauvrina, Nae Roman, Tiberiu Simionescu, Marica Munteanu, Valli Niculescu, Bimbo Mărculescu, Eugen Savopol, ce au dat viaţă unor personaje veridice, modele de talent şi muncă filigranată.

În decorurile create de arh. Ştefan Norris, coregrafia maestrei Elena Penescu Liciu dobândea un plus de farmec oriental. Conducerea muzicală a dirijorilor Constantin Rădulescu şi Liviu Cavassi asigura spectacolelor o înaltă ţinută artistică.

În serile când se juca „Ţara surâsului” sala gemea de lume. Era o sărbătoare şi pentru întreg ansamblul, de la primul solist la ultimul maşinist. În „Ţara surâsului” întreaga trupă nu juca ci pur şi simplu „oficia”.

Acelaşi succes de care s-au bucurat în străinătate „Contesa Maritza” şi „Văduva veselă” l-ar fi avut şi „Ţara surâsului” de Léhar, dar montarea fastuoasă şi mai ales dificultatea partiturii muzicale, atât pentru tenor cât şi pentru soprană, nu permit prezentarea ei la cote de maximă exigenţă artistică în condiţiile grele impuse de un turneu.

Din lunga listă a premierelor se desprinde un alt titlu, musicalul „My Fair Lady” de Loewe. A fost o adevărată provocare, atât pentru regizorul Ion Dacian cât şi pentru întreg ansamblul, ideea de a monta acest spectacol pe scena Operetei, după succesul de care se bucurase filmul lui Gabriel Pascal. Premiera a avut loc pe 8 mai 1969 şi i-a avut în distribuţie pe: Ion Dacian, Mircea Nemens, Cleopatra Melidoneanu, Adriana Codreanu, Constanţa Câmpeanu, George Groner,

14

Tiberiu Simionescu, Nae Roman şi mulţi alţii, direcţia de scenă fiind asigurată de Ion Dacian, iar conducerea muzicală de Liviu Cavassi.

Realizarea a depăşit toate aşteptările. Faptul că „My Fair Lady” s-a jucat neîntrerupt timp de aproape 34 de ani cu succes este cea mai bună confirmare. După premieră, presa a consemnat la unison izbânda, considerându-l „unul din cele mai bune spectacole de teatru muzical montat la noi” şi care „ridică mult prestigiul” Teatrului. A fost elogiat Ion Dacian, atât ca regizor cât şi ca interpret. Fascinanta creaţie a Cleopatrei Melidoneanu fiind considerată, de asemenea, o revelaţie. Coregrafia lui Michel Boyle, adus special de la Londra, a asigurat culoare, autenticitate şi înaltă demonstraţie de virtuozitate scenică.

De-a lungul timpului, în rolul Elizei au evoluat cu graţie şi dezinvoltură scenică Constanţa Câmpeanu, Rodica Truică şi Mioara Manea Arvunescu. Le-au fost parteneri în rolul Higgins, N.Ionescu Dodo, Eugen Savopol, actorul Silviu Stănculescu şi George Pănescu. Sub atenta îndrumare a experimentatului Tiberiu Simionescu, interpreţii spectacolului s-au străduit să păstreze succesul de la premieră.

*„My Fair Lady” reprezintă o adevărată cotitură în creaţia contemporană de operetă. Având la bază un libret construit pe un valoros text al literaturii dramatice – Pygmalion de George Bernard Shaw - şi o muzică deosebit de inspirată, lucrarea a cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind preluată în repertoriul teatrelor din întreaga lume. A fost stabilit recordul spectacolelor de musical (2717 reprezentaţii, iar la Londra 2281). În 1964, a fost realizat şi un film (cu Rex Harrison, Audrey Hepburn, Wilfred Hyde-Withe) distins cu opt Premii Oscar.

Marele merit al lui Loewe este acela de a fi ştiut să facă sinteza dintre dramaturgia piesei lui Shaw – care în operetă a rămas aproape neschimbată – cu specificul muzicii şi spectacolului american, prin care străbate clar şi sentenţios lirismul poetic vienez, însuşit de compozitor – prin naştere şi educaţie – în familie şi şcoală. („Opereta-ghid”, Titus Moisescu, Militiade Păun, 1969)

Paralel cu îmbogăţirea repertoriului se adaugă nume noi pe afişele Operetei: Eugen Savopol, Eugen Fânăţeanu, Dorin Teodorescu, Cornel Rusu, Ştefi Pârvulescu, Daniela Diaconescu, Mireille Constantinescu, Virgil Bojescu, Elizeu Simulescu.

„Dacian devenise un nume de legendă către anii ’70, fapt care începuse să deranjeze anumite figuri conducătoare ale epocii socialiste. Directorul Dacian trecuse la regie, cânta doar în anumite spectacole, cocheta mai mult cu străinătatea. Într-o bună zi s-a trezit cu o şedinţă de 48 de ore, unde a fost forfecat fără menajamente, după care a urmat adunarea cinică de înlocuire cu flori şi mulţumiri „tovărăşeşti pentru contribuţia adusă artei socialiste”. Ionel a mai avut puterea să declare cu umor: „În ziua de azi, direcţia de teatru este ca maşina. Te bucuri de ea în două momente: o dată când o cumperi şi o dată când scapi de ea!”

Gestul l-a marcat însă cumplit. A făcut o congestie cerebrală, cu nedorite consecinţe locomotorii. A revenit cu greu pe un platou de televiziune pentru ultimele filmări. În plină iarnă (8 decembrie 1981) a trecut în lumea umbrelor, fiind îngropat în curtea Bisericii Sf.Gheorghe din Cartierul Andronache, ctitorie a lui Nicolae Vlădoianu; exact în aceeaşi lună de Crăciun plecase şi Leonard (1928) pe drumul fără de întoarcere. „Se pare că artiştilor, ce au încălzit inimile oamenilor cu fiorul lor fierbinte, Dumnezeu le-a hărăzit zăpada şi îngheţul spre a rămâne veşnic cu figura de marmură rece.” (Viorel Cosma, „Portret sentimental Ion Dacian”).

15

DESPRE ION DACIAN

Leonard lăsase un gol, de care nu se putea apropia decât cel hărăzit să strângă laolaltă toate viorile. Vioara era metafora care l-a condus prin popasul acesta lumesc, căci Tudor Arghezi scria în Bilete de papagal în februarie 1929: „Leonard a cântat ca o vioară şi a murit ca o vioară”.

Când a apărut Ion Dacian, lumea era în căutarea acestei viori fermecate. Când a cântat Dacian, atunci, pentru prima oară, ascultătorul aşezat cuminte în scaunul unor visări ce durează două ore, a simţit că-n imperiul fără hotare al nemuritorului vals cânta vioara căutată, cânta în tonalitatea inimii lui, cu toate forţele celui aşteptat.

(...) De când a întâlnit opereta n-a mai căutat alt stăpân, căruia să-i pună în slujbă glasul şi neliniştile sale, în schimbul acelui dram de fericire, la care ştia că are dreptul, ca orice slujitor în slujba Euterpei.

El venea cu o inimă liniştită, cu o inimă care gustase din pocalul acelei cucute măreţe, pe care Leonard a căutat-o însetat, şi această linişte îi dădea răgazul să cuprindă toată grădina, în care Zeller şi Kálmán, Léhar şi Strauss şi toţi acei visători vienezi s-au plimbat cu viorile lor fermecate.

(…) Vocea tânărului de la Opera din Cluj, tânărul unei providenţe, o făclie cu străluciri serafice, pe care Ion Dacian a dus-o timp de peste 40 de ani.

Dacă la începuturile carierei sale, Ion Dacian a fost mereu comparat cu Leonard, o dată cu apariţia în opereta „Baiadera” lui Kálmán (1947?) nu s-a mai vorbit despre el în aceşti termeni. A fost o confruntare în timp, care-l stabilea pe Dacian pe un podium definitiv.

Despre premiera operetei „Paganini”, aflăm dintr-o cronică iscălită de Traian Lalescu: „Teatrul ‚Alhambra’ n-a precupeţit nici un efort material, când e vorba să monteze un spectacol nou. Figuraţie bogată, risipă de balete, costume şi decoruri au caracterizat întotdeauna operetele prezentate de Ion Dacian”. În ziarul Fapta, cronicarul dramatic consemnează: „…noul spectacol al teatrului Alhambra – „Paganini” – merită de la început o menţiune specială pentru evidentul spirit de conştiinciozitate şi pasiune artistică cu care a fost realizat. Muzica lui Léhar are o graţie şi o fineţe de dantelă… Echipa de interpretare a fost dominată de prezenţa d-lui Dacian, al cărui joc de scenă a depăşit crochiul unei siluete de operetă, pentru a atinge, în multe momente, un nivel de teatru cu adevărat remarcabil. Dl.Ion Dacian a încetat, de altfel, de mult de a fi numai un răsfăţat cântăreţ, cu un timbru excepţional de cald şi de frumos, în registrul mediu, câştigându-şi permanente galoane pe plan actoricesc”.

Ion Dacian, pentru care rolul şi rostul scenei nu a avut întreruperi niciodată, chiar atunci când pensionarea l-a făcut spectator, era zâmbitor, cu acea tandreţe cu care căuta să vadă dincolo de aparenţe, unde suferinţa are lăcaşuri ascunse, abia perceptibile. Fiindcă el credea că „Numai durerea ne învaţă să râdem”, cum spunea un personaj al lui Bogdan Amaru.

Pe multe operete şi-a lăsat Dacian amprenta de artist sclipitor şi aceasta desigur va îngreuna mersul celor care i-au pornit pe urmele paşilor. Nu le va fi lesne să urce până la sufitele scenei, aşa cum, multă vreme, nu i-a fost nici lui uşor, împiedicându-se de faima lui Leonard. Dar toate aceste „bariere” artistice nu vor face decât să îndârjească, în sensul cel mai bun, efortul actorului, care-l va lua ca model pe acest mare şi unic interpret. Fiecare rol, studiat şi apoi jucat de el, cu timiditatea omului veşnic în căutare, rămâne o carte deschisă pentru cine va dori să-i studieze drumul şi să-i înveţe paşii. E nevoie de o aplecare peste munca şi râvna lui, din care se pot scoate înţelesuri încă negăsite şi nerostite.

Iată ce mărturisea George Zaharescu – regizorul şi directorul Operetei bucureştene, în 1968 - referitor la momentul de final al operei „Traviata” de Verdi, un spectacol la care Ion Dacian a fost invitat să interpreteze rolul lui Alfred:

„Apariţia lui Ion Dacian a întrerupt pentru câteva clipe cursul firesc al spectacolului. Aplauzele sacadate aproape că nu mai conteneau. Oprit la mijlocul scenei, Ion Dacian, neschiţând nici un gest, şi-a păstrat în continuare ţinuta şi starea sentimentelor personajului său. Cu o tinereţe de invidiat în trăirea stărilor, cu o prezenţă fizică cuceritoare, modulându-şi glasul cu un firesc propriu teatrului realist, Ion Dacian s-a confundat cu un mare artist, cu imaginea atât de complexă oferită de partitură. Căderea ultimei cortine a constituit un triumf. Fusese o adevărată sărbătoare artistică. Atunci, în final, înconjurat de solişti, corişti, balerini şi orchestranţi, mi-a căutat ochii şi m-a întrebat cu modestie: «Crezi că a fost bine?»”

16

DESCHIDEREA OPERETEI SPRE NOI ORIZONTURI – ANII ’70-’80

Grija pentru un repertoriu reprezentativ a fost continuată după dispariţia lui Ion Dacian, de directorii teatrului, Petre Codreanu şi George Zaharescu. S-a acordat egală importanţă repertoriului românesc şi clasic. În această perioadă au văzut luminile rampei spectacolele: „Spune inimioară, spune!” de Elly Roman (1972), „Mătuşa mea, Faustina” de Liviu Cavassi şi Doru Butoiescu (1973), „Răspântia” (1975), „Leonard” (1976) de Florin Comişel, lucrări româneşti de certă valoare.

Influenţa ideologiei oficiale s-a făcut simţită în opereta românească în activitatea Teatrului de Stat de Operetă şi în deceniile şapte şi opt . Este adevărat, ceva mai estompat decât în anii ’50. Astfel, la împlinirea a 100 de ani de la Independenţa României în şirul evenimentelor care trebuiau să marcheze evenimentul, s-a înscris şi premiera (17 mai 1977) operetei „Eternele iubiri”, muzica George Grigoriu, libretul Constantin Florea. În stilul propagandistic al politicii partidului comunist – prezent de altfel şi în filmele istorice ale timpului – subiectul operetei evocă luptele şi jertfele care au condus la cucerirea Independenţei României prin înfrângerea armatelor turceşti. Distribuţia a fost una de zile mari (Cleopatra Melidoneanu, Dorin Teodorescu, Constanţa Câmpeanu, Nicolae Ţăranu, Vali Niculescu, George Hazgan, Nicolae Simulescu) şi doar ei, distribuţiei, se datorează succesul relativ al spectacolului.

Alături de opereta clasică prezentă prin premierele „Contele de Luxemburg” de Franz Léhar (1971) sau „La Calul bălan” de Ralph Benatzky (1973), musicalul îşi face loc pe afişele Teatrului din Splai.

„Oklahoma” de Rodgers (1974) şi „Poveste din Cartierul de Vest” (1978), două creaţii de referinţă ale genului, vor atrage în sala Operetei un public nou. Noi sunt şi numele ce se impun acum atenţiei: Mihaela Mijea, Lucia Ţibuleac, Rodica Truică, Liliana Pagu, Bianca Ionescu, Simina Ivan, Laura Niculescu, Sanda Mărgărit, Puşa Urdăreanu, Marta Savciuc, Alexandru Ioniţă, Dumitru Trandafir, George Niculescu, Nicolae Simulescu, Alexandru Badea, Daniel Eufrosin, Emil Spătaru, Ioan Suciu, Emil Pinghireac.

Începând cu anul 1976 balerinii Teatrului de Operetă, sub conducerea maestrei Mihaela Atanasiu, îşi vor demonstra forţa prin inedite spectacole: „Viaţa, dragostea omului” (1976), „Nesfârşit, zborul Măiastrei” (1978), „Balet contemporan” (1979), „Lecţia de dragoste” (1981).

Între anii 1970-1980, practic în Teatrul de Operetă s-a predat ştafeta unei noi generaţii de creatori şi realizatori ce s-au străduit să-şi însuşească tainele măiestriei în universul fermecător al operetei. Dar despre această perioadă, directorul Operetei bucureştene din acea perioadă, maestrul George Zaharescu, spune:

Ne-am hotărât să retragem treptat din circuitul de spectacole tot ceea ce era acoperit de cenuşa timpului, să dăm strălucire spirituală capodoperelor genului şi să îmbogăţim portofoliul repertorial cu lucrări neexplorate încă. Astfel, în decursul anilor ce au urmat au văzut luminile rampei, în noi viziuni regizorale, Victoria şi-al ei husar, Văduva veselă, Silvia, Vânzătorul de păsări, Voievodul ţiganilor, O noapte la Veneţia, Prinţesa circului, Suzana, Liliacul şi Paganini. În paralel, s-au înscenat şi lucrările de mai redusă anvergură: Miss Helyet, Mam’zelle Nitouche, Casa cu trei fete, Logodnicul din lună şi Chouflery.

17

Problemele esenţiale din această perioadă, care trebuiau rezolvate, erau, după cum afirmă George Zaharescu: „repertoriul, cadrele şi calitatea reprezentaţiilor”. Repertoriul teatrului (care rula în fiecare lună în jur de 14-16 titluri, asigurând astfel o mare varietate pentru spectatori) era format dintr-un amalgam de montări vechi ale unor titluri de răsunet („Ţara surâsului”, „Contesa Maritza”, „Prinţesa circului”, „Voievodul ţiganilor” etc.) care mai «trăiau» doar prin valoarea interpreţilor şi montări mai recente („Vânt de libertate”, „Suzana”, „Contele de Luxemburg”, „Marco Polo” etc.), dar şi din lucrări româneşti (operă, operetă sau musical).

Înscriindu-se într-o direcţie de revigorare a formulelor clasice de abordare ale spectacolului muzical, în această perioadă iau naştere colocviile de creaţie ale Teatrului de Operetă, organizate din doi în doi ani, cu largul concurs şi sprijin al Direcţiei Muzicii din Consiliul Culturii. Compozitori, libretişti, interpreţi, regizori, maeştri de balet ai tuturor teatrelor de gen din ţară ne întruneam pentru a dezbate problemele specifice şi pentru a deschide front de lucru în propriile laboratoare de creaţie. Rezultatele n-au întârziat să apară, „Leonard”, „Violete de Parma”, „Un tip de modă veche”, „Eternele iubiri”, „Vila cu iluzii”, „Examene-examene”, „Soldăţelul de plumb”, „Tinereţea unui vis”, la care s-au adăugat noile montări ale capodoperelor originale, „Lăsaţi-mă să cânt” şi „Lysistrata”, au constituit un fond repertorial autohton demn de invidiat.

Şi totuşi din paleta repertorială a teatrului lipsea ceva, lipsea muzicalul american, care prin problematica şi ritmurile sale se adresa noilor generaţii de spectatori, elevilor, studenţilor, tineretului în general. Începutul se realizase fructuos sub directoratul lui Petre Codreanu prin „Oklahoma”, urmat apoi de un altul „Poveste din Cartierul de Vest”.

„Timp de trei stagiuni la rând lucrarea fusese respinsă «undeva sus» unde se avizau planurile repertoriale. În sfârşit, în cea de-a patra stagiune, susţinută de referatul însoţitor favorabil al compozitorului Teodor Bratu (pe atunci inspector în Consiliul Culturii), care se convinsese de valoarea lucrării citind partitura, teatrul primeşte undă verde şi... 3000 de dolari pentru achiziţionarea lucrării lui Bernstein. Trecând peste vitregia şi duritatea inculturii afişate de unii reprezentanţi ai «forurilor competente» cu ocazia vizionării repetiţiei generale a acestui spectacol («de ce trebuie să se moară la operetă, de ce balerinele au fustele scurte, cine a putut scrie un asemenea libret, de ce trebuie să se bată cu şişurile şi nu cu pumnii, ce de eroii îşi jură credinţă în faţa lui Dumnezeu etc.»), nu-mi dăinuie în amintiri decât explozia de aplauze care a încununat în cele din urmă premiera Poveştii din Cartierul de Vest.” (George Zaharescu)

Această reprezentaţie–eveniment a constituit o cotitură în activitatea teatrului, impunând un nou stil de interpretare, o mare expresivitate a frazării şi o categorică disponibilitate pentru dans a tuturor colectivelor artistice (solişti, cor, balet). „Poveste din Cartierul de Vest” a fost o adevărată şcoală în care dăruirea şi credinţa, dublate de o muncă debordantă, au constituit ţelul suprem. „Poveste din Cartierul de Vest” s-a constituit în exemplu edificator pentru întreaga trupă care a înţeles că poate să-şi depăşească condiţia. Anul 1978 a fost, astfel, un an de excepţie care a dat actul de naştere a ceea ce se numeşte în lumea teatrului spectacol total.

Un spectator nelipsit de la reprezentaţiile Operetei seară de seară lansase o butadă: „Opereta este teatrul cu cel mai mare număr de vedete pe metru pătrat”. Era un adevăr incontestabil, pentru că umerii acestor autentice valori susţineau tot greul reprezentaţiilor cu stoicism, uneori câte două spectacole consecutive în deplasări obositoare, cu reveniri în Bucureşti în jurul orelor 2 sau 3 noaptea, urmate de repetiţii începând cu ora 10 dimineaţa când programul de lucru o impunea (Opereta avea pe atunci stagiuni permanente în Piteşti, Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Focşani, Slobozia, Turnu Măgurele şi Alexandria).

18

Anii 1978, 1979 şi 1982 au marcat afirmarea deplină a valorii spectacolelor Operetei bucureştene şi peste hotare. Cele trei turnee întreprinse pe perioade destul de întinse (40-50 zile) în Italia, Sardinia sau Sicilia, au stârnit elogiile presei de specialitate şi au încântat zecile de mii de spectatori ce au vizionat reprezentaţiile.

„Pretutindeni în Torino, Bergamo, Reggio Emilia, Ravenna, Ancona, Pescara, Orvietto, Trapani, Enna sau Cagliari – ca să nu dau decât câteva exemple – strigătele de ‚bravi’, aplauzele şi uralele au răsplătit în fiecare seară strădaniile unei trupe mobilizate exemplar. Nu pot să uit seara reprezentaţiei de la Siracuza în a cărei arenă 8–10.000 de spectatori fredonau împreună cu interpreţii, înlănţuiţi de braţe de la un capăt la celălalt al gradenelor. Bisaţi de zeci de ori, cu greu am reuşit să încheiem spectacolul târziu după miezul nopţii, într-o atmosferă de sărbătoare populară greu de descris.” (George Zaharescu)

În cadrul aceleiaşi perioade, câţiva ani mai târziu, „baletul contemporan” al Mihaelei Atanasiu cucerea inimile spectatorilor din şase ţări ale Americii Latine (Mexic, Peru, Ecuador, Costa Rica, Columbia şi Guatemala).

Un rol deosebit faţă de producţia artistică a Teatrului din Splai l-a avut în toată această perioadă critica de specialitate. Interesaţi că în această instituţie se duce o politică pragmatică faţă de repertoriu, că sunt experimentate forme novatoare de exprimare artistică şi că distribuirea în roluri este deschisă talentelor, indiferent de vârsta şi vechimea în muncă, cronicarii bucureşteni au apreciat activitatea operetei, constituind un real sprijin moral, care s-a reflectat în aprecierea sa pe plan naţional.

În perioada care a urmat, situaţia financiară a instituţiilor de spectacole începea să devină din ce în ce mai precară. Planurile de încasări se măreau, se desfiinţau posturi, erau pensionate multe cadre, fondurile pentru montări erau reduse substanţial. Peste toate aceste neajunsuri, a fost pusă în aplicare şi măsura comasării atelierelor de producţie (măsură întâmpinată cu un vehement protest al omului de teatru, maestrul Radu Beligan, în plenara Consiliului Culturii) ce desfiinţa practic fluxul normal al activităţii materiale din teatre. Am fost nevoie, în aceste condiţii, ca trupa să fie împărţită în două echipe, una ce susţinea spectacolele din repertoriul curent şi cealaltă – mai redusă – care susţinea în sălii de mare capacitate reprezentaţii de divertisment, agrementate cu şlagăre „la modă” şi prezenţe notabile ale unor actori de comedie din teatrele bucureştene. În paralel, din iniţiativa maestrului de balet Victor Vlase, se editează revista BIS, un „magazin” cuprinzând o mare varietate de teme, bogat ilustrat în fotografii color. Puţini ştiu că aceste două acţiuni au întregit substanţial bugetul pentru plata salariilor în acea perioadă plină de neprevăzut şi neajunsuri.

Zvonurile despre dărâmarea clădirii teatrului sau despre afilierea operetei ca o secţie pe lângă Opera Română se înmulţeau, frigul din sălile de repetiţii şi din sala de spectacole au afectat disponibilitatea vocală interpreţilor, iar spectatorii începuseră să se împuţineze simţitor. În jurul sediului, demolările creaseră un teren viran sinistru, iar seara bezna înghiţea totul într-un neant de nepătruns. Se vehicula tot mai des ideea mutării sediului Operetei în altă locaţie, printre cele vehiculate fiind chiar Sala Mică a Teatrului Naţional.

Inevitabilul s-a produs în 1986. Ce nu reuşiseră marile inundaţii sau devastatorul cutremur, înfăptuiseră într-o jumătate de zi buldozerele. Ne-am mutat în grabă (înregistrând mari pierderi de materiale şi exponate rare) în noul sediu oferit de Teatrul Naţional. (...) „Lăsaţi-mă să cânt” a răsunat ca un strigăt de deznădejde prin glasul tuturor interpreţilor, corului şi orchestrei, în ovaţiile dezlănţuite ale unei săli arhipline. Anii care au urmat au fost cenuşii, grei, apăsători. (George Zaharescu)

În ciuda tuturor neajunsurilor cu care s-a confruntat în perioada care a urmat, Opereta şi-a păstrat tinereţea şi atractivitatea oricât i-ar fi contestată vitalitatea artistică şi oricât ar fi fost considerată

19

neintegrată în stilul şi gustul modern. Publicul nu a trădat-o şi a continuat să-i umple sălile, atras de seninătatea şi accesibilitatea ei melodică, de subiectele spumoase, de generozitatea conţinutului de idei, de optimismul tonic, de finalul fericit, de umorul de bună calitate – conceput ca element intrinsec şi funcţional.

După 1989, Teatrul de Operetă a traversat o perioadă de căutări, de încercări, de adaptare la noile condiţii. Sub directoratul doamnei Sorana Coroamă Stanca, remarcabil om de teatru, s-a încercat modernizarea repertoriului, montându-se cabaret politic („Plaisir d’amour”) sau o diversificare prin programarea unor concerte ca „Stabat Mater” de Rossini ori „Concert Mozart”.

În anul 1992, s-a adăugat titulaturii Teatrului de Operetă şi numele onorant al maestrului Ion Dacian.

UN SUFLU NOU ADUS OPERETEI – DORIN TEODORESCU

Perioada de după ’89, a fost una de căutări şi încercări de a reveni la un echilibru repertorial, dar şi instituţional. A fost o perioadă în care în sala Teatrului de Operetă erau proiectate filme, în vreme ce schema teatrului suferea reduceri aberante.

Un suflu nou şi o încercare de revigorare a Operetei a fost adus între anii 1994–1999, când destinele Operetei bucureştene au fost conduse de tenorul Dorin Teodorescu – director general, secondat o vreme de Daniel Eufrosin ca director artistic apoi şi de Cleopatra Melidoneanu şi Amza Săceanu.

Între premierele montate în această perioada trebuie amintit „Gondolierii” de Arthur Sullivan, „Frumoasa Elena” de Jacques Offenbach, „La Calul bălan” de Ralph Benatzky dar şi un inedit Medalion „Robert Stolz”, compozitor mai puţin cântat în România. Directorul Dorin Teodorescu a avut bucuria să îşi vadă împlinit visul de a duce colectivul Operetei bucureştene într-un turneu în Ţara Sfântă, dar şi în Germania şi Italia.

DESPRE DORIN TEODORESCU

„Pe Dorin Teodorescu l-am admirat din prima clipă când a urcat pe scena operetei bucureştene. Avea toate darurile dumnezeieşti, pentru a realiza o carieră artistică strălucită: fizic impecabil, carismă de prinţ, voce de tenor caldă, egală în toate registrele, superbă în acut, dicţiune de cristal, inteligenţă scenică înnăscută. Fusese descoperit de Ion Dacian în momentul când simţea că Teatrul de Operetă îşi căuta o vedetă la sfârşitul de secol şi adus pe scena din Splaiul Independenţei spre a-i preda ştafeta generaţiei de sacrificiu a operetei româneşti. După acea perioadă de entuziasm a începutului de veac sub zodia marelui Nae Leonard, a urmat în anii 1950-1960 etapa de consolidare a operetei naţionale sub aripa zborului înalt a lui Dacian. „Lăsaţi-mă să cânt”, „Ana Lugojana”, „Plutaşul de pe Bistriţa”, „Lysistrata” dar şi „Văduva veselă”, „Contesa Maritza”, „Ţara surâsului”, „Vânzătorul de păsări”, „Paganini”, „Liliacul”, „O noapte la Veneţia” trebuiau să-şi continue seria succeselor. Junele-prim şi primadona sunt sortiţi de autori să fie mereu tineri, frumoşi şi mai ales buni dansatori, căci despre voce se «ocupă» compozitorii ce le oferă şlagăre în fiecare partitură. Când Ion Dacian a descoperit-o pe soprana Cleopatra Melidoneanu a simţit că lângă ea trebuie să fie adus Dorin Teodorescu. Acest moment

20

s-a petrecut în 1969, iar cel mai greu rol pe care i l-a încredinţat a fost Ciprian Porumbescu din „Lăsaţi-mă să cânt”.

Mi-aduc aminte prima noastră întâlnire, în cabine, după actul al doilea. M-am prefăcut că vreau un interviu fulger pentru un ziar bucureştean. Dorin ştia că sunt autorul libretului şi mi-a luat-o înainte cu întrebările: «Cum v-a plăcut Sărmane lăutar? Dar duetul de dragoste dintre Bertha şi Ciprian?». Îl simţeam emoţionat dar fericit. Gherase Dendrino era cam sceptic în egalarea lui Dacian, însă eu îl identificasem perfect pe Dorin cu datele documentare pe care le deţineam despre Ciprian Porumbescu şi speram într-o deplină reuşită. Timpul mi-a dat dreptate şi Dorin Teodorescu a întruchipat pe compozitorul lui Crai Nou aşa cum l-au visat autorii şi regizorul Nicuşor Constantinescu.

Chiar dacă în „Secretul lui Marco Polo”, „Contesa Maritza”, „Ţara surâsului”, „Vânzătorul de păsări”, „Victoria şi-al ei husar”, „Rose Marie”, „Voievodul ţiganilor”, „Paganini” tenorul Dorin Teodorescu s-a simţit «acasă», totuşi în „Lăsaţi-mă să cânt” a simţit satisfacţia artistică a întregii sale cariere. Într-o emisiune de televiziune am încercat să-i pătrund în suflet, măgulindu-l cu titlul de «vedetă» a operetei româneşti.

«Important este ca statutul de vedetă să-ţi fie acordat de public» – mi-a replicat cu modestia omului care trecuse prin sita acestui necruţător judecător al interpreţilor.

Şi totuşi, Dorin Teodorescu dispunea de un autocontrol artistic pe care l-am întâlnit la foarte puţini... tenori. Aceştia se socotesc «vedete» prin naştere. Iar dacă mai dispun şi de acute strălucitoare, totul pare de la sine înţeles. Pentru Dorin Teodorescu, însă, munca cotidiană era mai mult decât un reflex condiţionat: repeta înainte de fiecare spectacol, chiar dacă susţinea rolul de ani de zile.

Într-o dimineaţă l-am întâlnit la Conservator. Nu ştiam că şi-a luat o catedră de canto. Era pasionat de activitatea didactică. Dorea să impună genul mai lejer al operetei, în tradiţionala şcoală de operă. Când a dat însă peste un glas de excepţie, ca Sorin Coliban, nu a ezitat o clipă să-l plămădească spre marea carieră internaţională. În 1995 a organizat la Teatrul de Operetă un spectacol cu tinere talente, în speranţa că va convinge o serie de cântăreţi să accepte angajarea la Teatrul „Ion Dacian”. Astăzi, o nouă generaţie a urcat pe scena operetei, confirmând strădaniile dascălului de la Conservator. Cel care cântase odinioară la Opera de Stat din Timişoara în „Traviata”, „Trubadurul”, „Carmen”, „Lucia di Lammermoor”, „Michelangelo”, iar la Bucureşti l-a interpretat pe Max în Freischütz de Weber, ştia cât de greu i-a fost renunţe la genul major şi să pătrundă în lumea «sorei» mai mici a operetei. Trecuse de 50 de ani, gustase din paharul fermecat al operetei şi încercase să-şi convingă tinerii colegi să încerce bucuria muzicii lui Strauss şi Léhar. Dorin Teodorescu trăise în „Ţara surâsului” momentele cele mai frumoase ale strălucitei sale cariere şi înţelesese că, dacă printre surâs şi zâmbete, există uneori şi lacrimi, fericirea de a bucura pe alţii rămâne suprema răsplată când ai ajuns în vârful Golgotei artistice. Dumnezeu a vrut ca toţi cei trei «prinţi ai operetei româneşti» (Leonard, Dacian şi Dorin Teodorescu) să ne părăsească în zilele cu zăpadă şi ploaie rece fiindcă – se zice – că şi-au risipit căldura sufletească a oamenilor ce s-au hrănit şi înflăcărat la rugul binecuvântat al muzicii de alinat dragostea.” (Viorel Cosma, „Dorin Teodorescu – Portret sentimental”)

„Un tânăr înalt, frumos, tăcut, surâzător, mi-a intrat în clasa mea de operă cu mulţi ani în urmă. Mi-a fost student... Serios, studios, foarte modest - prietenos cu toţi

21

colegii săi, cu mult simţ al umorului, reţinut în gesturi patetice. Am lucrat cu el multe scene, fragmente din repertoriul universal de operă. În unele ore de curs avea o comportare reţinută, uneori chiar meditativă. Foarte pretenţios cu el însuşi. Mi-l amintesc, aşa cum era atunci şi, recunosc cinstit, nu mă aşteptam la strălucita sa evoluţie în carieră. Pe scenă, la propriu, a înflorit! Ei bine, acest tânăr avea să fie mai târziu primul solist al Teatrului Naţional de Operetă, apoi directorul instituţiei; după Ion Dacian a fost un vârf solistic de maximă importanţă şi valoare. Avea în palmaresul său zeci de roluri, sute de spectacole, era adorat de publicul spectator. Pe scenă aducea firescul, o lumină de adevăr în interpretarea sa artistică, care convingea şi, uneori, copleşea. Aplauzele erau o răsplată a spectatorilor pentru cele 3-4 ore de frumos. A continuat şi după studenţie să păstreze acea cuceritoare candoare a unui «copil mare».” (Hero Lupescu, profesorul lui Dorin Teodorescu)

„Cântăreţ de operetă am devenit întâmplător. La sugestia maestrului Dacian, care mi-a spus că am toate datele pentru a fi un bun tenor de operetă, am muncit să ajung ceea ce sunt... Oricum, trebuie să existe acea scânteie şi lacrimă în suflet care să te motiveze afectiv, pentru ceea ce faci şi, din fericire, la mine a existat şi există încă. (...) Într-adevăr, nu este uşor să-ţi apropii un public care l-a adorat pe Ion Dacian. Cel care m-a ajutat foarte mult a fost chiar el. Dacian era renumit pentru tactul, diplomaţia, farmecul, inteligenţa cu care aborda scena şi actorii săi. Să concurez? Dacian n-a avut - cât a fost pe scena - nici o concurenţă. A fost mult prea mare. Şi să ştiţi că Opereta nicicând n-a avut atâtea voci de valoare (tenori) ca în vremea lui...

Trebuie să vă fac o mărturisire. În teatru nu te «creşte» nimeni. Dacă ai talent, poţi «creşte» pe lângă un mare meşter. În meseria noastră, a imita pe cineva înseamnă sfârşitul. Eşti oricine altcineva şi niciodată tu însuţi. Nu-i mai puţin adevărat că a trăi în atmosfera de operetă, dominată de personalitatea inegalabilului maestru, este un privilegiu. Şi eu l-am avut.” (Dorin Teodorescu)

ANII ’90 – O PERIOADĂ DE CĂUTĂRI

Între anii 1990–1997, Teatrul de Operetă „Ion Dacian” a trecut printr-o perioadă de căutări. Între cele 41 de premiere, multe titluri sunt în reluare, sunt multe colaje dar şi spectacole-eveniment. Această situaţie se poate explica în primul rând prin susţinerea financiară fluctuantă de care a beneficiat.

Abia după anul 1997, premierele teatrului s-au succedat cu o anumită ritmicitate dar şi cu fastul atât de necesar spectacolului de operetă. Între premierele montate în această perioadă se poate aminti cu mândrie faptul că s-a readus pe afiş numele părintelui operetei Jacques Offenbach. „Frumoasa Elena” (1998) a prilejuit colaborarea colectivului Teatrului de Operetă cu maeştrii de marcă precum dirijorul Constantin Petrovici, coregraful Francisk Valkay, regizorul Mircea Cornişteanu sau scenografii Mihai Mădescu şi Luana Drăgoiescu.

La fel de benefică a fost pentru tinerii artişti întâlnirea cu două maestre de necontestat ale genului: Migry Avram Nicolau şi Constanţa Câmpeanu, sub îndrumarea cărora au fost realizate spectacolele „Micuţa Dorothy”, „La Calul bălan” şi respectiv „Miss Virtute (Suzana)”, „Paganini”, „Lăsaţi-mă să cânt”.

Chiar dacă o serie de artişti crescuţi de Operetă au găsit că le este mai aproape opera, Operetei i-au rămas suficiente forţe artistice ca să poată prezenta distribuţii paralele la aproape toate spectacolele. Nu este puţin lucru, ca un teatru să aibă în schemă solişti ce pot asigura reprezentaţii

22

de referinţă cu: „Liliacul”, „Voievodul ţiganilor”, „Ţara surâsului” sau „Văduva veselă”. Turneele de după 1990 nu au fost de mare amploare dar au impus Teatrul de Operetă publicului din Israel, Germania şi Italia.

Opereta bucureşteană intra în cea de-a 50 stagiune, cu un repertoriu curent, ce cuprindea 18 titluri într-o variată paletă: operetă clasică, operă comică, comedie muzicală, operetă modernă, musical şi operetă pentru copii. Ajunsă la vârsta maturităţii, pe baza unor certe realizări Opereta a solicitat forurilor în drept să devină Teatru Naţional.

Stagiunea aniversară s-a deschis în 30 septembrie 2000 cu premiera „Floarea din Hawaï” de Paul Abraham. În regia lui Nicolae Ciubuc şi sub bagheta dirijorului Marian Didu au evoluat: Doina Scripcaru, Florin Georgescu, Anton, Stefan Popov, Paula Andrei, Bogdan Caragea, Nicolae Simulescu, Alexandra Savu, Anghel Stoian, Rodica Ocheşanu, Gabriela Popescu, Paul Lăzărescu, Petre Macedoneanu, Cătălin Petrescu, George Pănescu. În coregrafia semnată de Andreea Constantinescu au dansat balerinii Mariana Ciuchi, Iolanda Pruteanu, Monica Ştraţ, Marius Grosu, Iulian Rădoi, Theodor Grigoraş. Scenografia a fost semnată de Diana Ioan iar maestru de cor a fost Gabriel Popescu.

Pe afişul lunii octombrie 2000, între spectacolele reprezentative s-au aflat „Voievodul ţiganilor”, „Liliacul”, „Ţara surâsului”, „Văduva veselă”, „Silvia”, „Vânzătorul de păsări”, „La Calul bălan”, „Secretul lui Marco Polo” şi „Floarea din Hawaii”, Concertul Extraordinar Tudor Gheorghe TOAMNA, concert realizat cu concursul corului şi orchestrei Teatrului de Operetă, sub bagheta dirijorului Marius Hristescu. Succesul a fost imens, Televiziunea Română înregistrând spectacolul pentru a fi difuzat în preajma sărbătorilor de Crăciun.

Începutul lunii noiembrie aduce două evenimente pe scena Operetei şi anume: „Concertul aniversar Ionel Voineag şi discipolii săi”: Ana Camelia Ştefănescu, Rodica Ocheşanu, Marius Brenciu şi Alfredo Pascu, iar pe 2 noiembrie Opera Comică în coproducţie cu TNO prezintă premierele „Cantata Cafelei” de J.S.Bach şi „Pimpinone” de Teleman, regia: Ioana Stoianov, scenografia: Viorica Petrovici. Ambele lucrări au fost acompaniate de Cvartetul de coarde al Teatrului Naţional de Operetă sub bagheta dirijorului Iurie Florea.

Titlurilor de operetă rulate în luna octombrie li se alătură „Contesa Maritza” şi un Matineu Muzical Strauss. Nu trebuie uitate nici spectacolele pentru copii jucate în aceste două luni: „Cocoşelul neascultător” de Ion Lucian şi Constantin Ungureanu şi „Micuţa Dorothy” de Silvia Kerim şi Marius Ţeicu.

Din păcate, data aniversară de 7 noiembrie 2000, când Teatrul de Operetă împlinea 50 de ani, a trecut fără ca visul colectivului de a juca sub râvnita titulatură de „naţional” să se împlinească.

O BINEMERITATĂ RECUNOAŞTERE

Anul 2001 este un an benefic pentru Teatrul de Operetă „Ion Dacian”, ce aduce împlinirea visului atâtor generaţii de artişti care au trudit pe scena sa. Prin Hotărâre de Guvern, la data de 19 ianuarie 2001, Teatrului de Operetă i se acordă titulatura de Teatru Naţional.

Acest eveniment de mare bucurie se sărbătoreşte printr-o săptămână aniversară (26 martie şi 1 aprilie 2001): Simpozionul 150 de ani de operetă în România, lansarea albumului Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” la aniversarea a 50 de ani, manifestări încheiate cu concertul formaţiei Carmen Sylva condusă de dirijorul Marian Didu. Prin Decret prezidenţial, a avut loc festivitatea

23

de acordare a Ordinului Naţional „Steaua României”, în grad de cavaler, unor personalităţi de numele cărora se leagă existenţa şi evoluţia Operetei în România: Migry Avram Nicolau, George Zaharescu, Nicolae Ionescu Dodo, Tiberiu Simionescu, Constanţa Câmpeanu, Cleopatra Melidoneanu, Valli Niculescu, Valeria Rădulescu, Cella Tănăsescu şi Nicolae Ţăranu, iar Primăria Generală a Municipiului Bucureşti a oferit titlul de cetăţeni de onoare ai capitalei lui Migry Avram Nicolau, George Zaharescu, Nicolae Ionescu Dodo, Tiberiu Simionescu.

Pe 29 martie a avut loc premiera operetei „Miss Virtute (Suzana)” de Jean Gilbert cu Mioara Manea–Arvunescu, Nicolae Măgureanu, Eugenia Mirescu, Gabriela Daha, Valentino Tiron, Stefan Popov, George Niculescu, Viorel Ciurdea, Claudia Măru-Hanghiuc, Emil Spătaru, Rodica Ocheşanu, Elisabeta Petrache, Theodor Grigoraş, Cristinel Coman; regia – Constanţa Câmpeanu, dirijor – Lucian Vlădescu, maestru de cor – Gabriel Popescu, coregrafia – Andreea Constantinescu, scenografia – Viorica Petrovioci.

Tot în această săptămână aniversară s-au desfăşurat spectacolele: „Floarea din Hawaï” de Paul Abraham cu Doina Scripcaru, Florin Georgescu, Anton Zidaru, Stefan Popov, Gabriela Daha, Bogdan Caragea, Nicolae Simulescu, Alexandra Savu, Anghel Stoian, Rodica Ocheşanu, Gabriela Popescu, Paul Lăzărescu, Petre Macedoneanu, Cătălin Petrescu, George Pănescu; regia – Nicolae Ciubuc, dirijor – Lucian Vlădescu, maestru de cor – Gabriel Popescu, coregrafia – Andreea Constantinescu, scenografia – Diana Ioan; „Liliacul” de Johann Strauss cu Corneliu Tudosie, Eugenia Ilinca, Gladiola Niţulescu, Nicolae Simulescu, Claudia Măru-Hanghiuc, Daniel Eufrosin, Viorel Ciurdea, Gabriela Popescu, Anghel Stoian, Valentino Tiron; regia – Nicolae Ciubuc, dirijor – Constantin Petrovici, maestru de cor – Gabriel Popescu, coregrafia – Andreea Constantinescu, scenografia – Diana Ioan; „Ţara surâsului” de Franz Léhar cu Alfredo Pascu, Doina Scripcaru, Daniela Vlădescu, Bogdan Caragea,Tiberiu Simionescu, Alexandra Savu, Anghel Stoian, Nicolae Măgureanu, Adriana Mirea, Viorel Ciurdea, Adriana Milosav, Jeaninne Bradler, Cristinel Coman, Valentino Tiron; regia – George Zaharescu, dirijor – Marian Didu, maestru de cor – Gabriel Popescu, coregrafia – Constantin Floriean, scenografia – Diana Ioan; precum şi opereta pentru copii „Cocoşelul neascultător” de Ion Lucian şi Constantin Ungureanu, cu Corina Ion, Elena Siloci, Cristinel Coman, Cosette Marinescu, Claudia Deleanu, Mihaela Ţigănuş, Cătălin Petrescu şi musicalul pentru copii „Micuţa Dorothy” de Silvia Kerim şi Marius Ţeicu, cu Daniel Eufrosin, Dorothy, Anna Mirescu, Eugenia Ilinca, Valentino Torin, Bogdan Caragea, Cristian Caraman, Cosette Marinescu, Orest Pîslariu, Mihaela Ţigănuş, Iuliana Costiniu. Săptămâna s-a încheiat cu festivitatea de înmânare a diplomelor de onoare membrilor societari ai Teatrului Naţional de Operetă, festivitate încheiată cu Concertul extraordinar susţinut de formaţia de suflători Brass Quintet Bucureşti şi Claudia Măru–Hanghiuc.

Din ultimele spectacole din stagiune se poate menţiona „Concertul primăverii”, susţinut de studenţi ai Universităţii de Muzică Bucureşti (Amelia Antoniu, Claudia Deleanu, Carmen Grigorescu, Corina Ion, Ileana Lenghel, Anna Mirescu, Cătălin Petrescu), „Hello, America”, susţinut de Brass Quintet Bucureşti şi Claudia Măru–Hanghiuc, precum şi „Alfredo Pascu şi invitatele sale” (Gabriela Daha, Eugenia Ilinca, Mioara Manea–Arvunescu, Doina Scripcaru şi Silvia Şohterus).

Tot în această stagiune a intrat în lucru musicalul „Hello, Dolly!” de Jerry Hermann, un vis pe care maestrul George Zaharescu îl aştepta de peste 20 de ani. Pe 17 iunie a avut loc spectacolul, pentru familii, cu soliştii Mioara Manea-Arvunescu, Nicolae Simulescu, Rodica Ocheşanu, Gabriela Daha, Bogdan Caragea, Anton Zidaru, Anna Mirescu, Orest Pîslariu, George Pănescu, Alexandra Savu, Viorel Ciurdea, regia – George Zaharescu, dirijor – Marian Didu, maestru de cor – Gabriel Popescu, coregrafia – Constantin Floriean, scenografia – arh.Gheorghe Constantin.

Premiera oficială a celebrului musical a fost rezervată stagiunii 2001-2002, precedată însă de un scurt turneu în oraşele Târgul Neamţ, Paşcani şi Piatra Neamţ tot cu o premieră – „Farmecul

24

Operetei”, interpreţii fiind: Doina Scripcaru, Mioara Manea-Arvunescu, Silvia Şohterus, Gabriela Daha, Alfredo Pascu, Stefan Popov, Daniel Eufrosin, Bogdan Caragea, Viorel Ciurdea şi Emil Spătaru, acompaniaţi de una din formaţiile teatrului, Orchestra Concertino condusă de violonistul Eugen Mirescu.

În seara zilei de 6 octombrie 2001 celebrul spectacol „Hello, Dolly!” vede luminile rampei pentru prima dată pe scena Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”.

„Soliştii alcătuiesc o echipă omogenă, totul este lucrat cu multă seriozitate şi dăruire, investiţia de muncă şi entuziasm fiind evidentă şi demnă de laudă. (…) Hello, Dolly! a devenit un vis împlinit pentru opereta bucureşteană cu sprijinul substanţial al producătorului Karol Eisenshtein care a preluat jumătate din cheltuieli.” (Anca Florea, Viaţa medicală, 26 octombrie 2001)

„Când în repertoriul unei trupe de operetă figurează titluri ca My fair Lady şi Hello, Dolly!, atunci se poate vorbi de îndrăzneală şi forţă artistică, dar mai ales de profesionalitate colectivă.” (Viorel Cosma)

Teatru de repertoriu, Opereta bucureşteană rula în stagiunea 2001-2002 următoarele titluri „Voievodul ţiganilor”, „Liliacul” şi „Sânge vienez” de Johann Strauss, „Văduva veselă” şi „Ţara surâsului” de Franz Léhar, „Silvia” şi „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán, „Suzana (Miss Virtute)” de Jean Gilbert, „La Calul bălan” de Ralph Benatzky, „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez, „Floarea din Hawaii” de Paul Abraham, „My Fair Lady” de Frederich Loewe, „Hello, Dolly!” de Jerry Herman şi Michael Stewart, colajul „Farmecul Operetei”, „Cocoşelul neascultător” de Ion Lucian şi Constantin Ungureanu şi „Micuţa Dorothy” de Silvia Kerim şi Marius Ţeicu.

În paralel, se lucrează la un nou spectacol pentru copii: „Muşchetarii Măgăriei Sale” de Ion Lucian şi Constantin Ungureanu, care a avut premiera în 23 noiembrie, cu interpreţii: Amelia Antoniu, Jeaninne Bradler, Cristinel Coman, Cosette Marinescu, Cătălin Petrescu, Camelia Mocanu, Mihaela Ţigănuş, Anna Mirescu, Orest Pîslariu, regia semnată de Cristina Cotescu iar scenografia de Diana Ioan.

După premiera musicalului „Hello, Dolly!”, au urmat, pentru un turneu în Germania, repetiţii intense la piesele „Voievodul ţiganilor”, „Frumoasa Elena” şi „Medalion Robert Stolz”. Aceste trei titluri s-au prezentat în limba germană şi adaptate specificului unui turneu. Practic au fost trei premiere! Turneul din Germania s-a desfăşurat între 28 noiembrie şi 2 decembrie în oraşele: Zweibrucken (28 noiembrie – „Voievodul ţiganilor”), Velbert (29 noiembrie – „Voievodul ţiganilor”), Neumunster (30 noiembrie – „Frumoasa Elena”), Uelyen (1 decembrie – „Medalion Robert Stolz”), Oer-Erkenschwick (2 decembrie – „Voievodul ţiganilor”). Distribuţiile pentru „Voievodul ţiganilor” au fost: Marius Budoiu Doina Scripcaru, Bianca Ionescu, Constantin Danu, Viorel Ciurdea, Alexandra Savu, Claudia Măru–Hanghiuc, Nicolae Măgureanu, Stefan Popov. Regia – Nicolae Ciubuc, dirijor – Mircea Luculescu, coregrafia – Andreea Constantinescu, scenografia – Diana Ioan; pentru „Frumoasa Elena”: Constantin Danu, Bianca Ionescu, Paul Lăzărescu, Viorel Ciurdea, Petre Macedoneanu, Nicolae Măgureanu, Alexandra Savu, Stefan Popov, Valentino Tiron, Adrian Fugaru, Claudia Măru-Hanghiuc, Doina Scripcaru, Eugenia Ilinca, Ileana Lenghel. Dirijor – Vincent Gruger (Germania), iar în „Medalion Stolz” au evoluat soliştii: Doina Scripcaru, Bianca Ionescu, Eugenia Ilinca, Claudia Măru–Hanghiuc, Ileana Lenghel, Marius Budoiu, Constantin Danu, Stefan Popov, Daniel Eufrosin, Viorel Ciurdea; dirijor – Vincent Gruger (Germania).

Pentru începutul anului 2002 merită consemnat că pe 28 martie a avut loc spectacolul „Micuţa Dorothy” cu numărul 100. În 31 martie, în cadrul Studioului Tânărului Interpret, s-a prezentat premiera „Povestirile lui ...Offenbach” – spectacol coupé ce cuprindea „Soţul la uşă” şi „Domnul

25

Choufleuri vă aşteaptă”, operete în câte un act de Jacques Offenbach. Direcţia de scenă şi scenografia au aparţinut Constanţei Câmpeanu. Din distribuţie au făcut parte: Lucian Vlădescu (Dl.Offenbach dar şi dirijorul spectacolului), Andreea Toma (un spiriduş care a semnat şi coregrafia spectacolului), Ligia Dună, Silvia Şohterus, Anton Zidaru, Arnold Mack. Apoi Nicolae Măgureanu, Daniel Madia, Gabriela Daha, Orest Pîslariu.

Despre această premieră, prof.univ.dr.Grigore Constantinescu nota în ziarul Independent din 2 aprilie 2002: „Dacă publicul pleacă zâmbind şi în memorie cu o nouă melodie, înseamnă că realizatorul spectacolului de operetă şi-a îndeplinit menirea... Totul, muzică, intrigă, tipologii, aparţine unei reţete imbatabile a succesului spontan care l-a făcut pe Offenbach să strălucească... Ideea spectacolului aparţine unei artiste ce a cunoscut faima pe scena teatrului – Constanţa Câmpeanu, care recidivează şi în direcţia de scenă, dovedindu-şi fantezia, abilitatea şi umorul cu care ne cucerise ca interpretă... Ea a făcut din text, muzică şi interpreţi un spectacol de la care pleci zâmbind!”

Următoarea premieră a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” a avut loc în 13 aprilie 2002 – „Maria Callas, La Divina” – un omagiu adus fenomenului Callas. Alături de Victoria Cociaş au evoluat soprana Gabriela Daha, mezzo-soprana Claudia Măru–Hanghiuc şi tenorul Alfrado Pascu. Terrence McNally, un înfocat admirator al Mariei Callas, a prezentat în piesa sa „Master Class” o perioadă mai puţin cunoscută din viaţa celebrei cântăreţe. Privirea directă asupra manierei de a fi Callas lasă posibilitatea privitorului de a pătrunde în sufletul ei de femeie lovită de două mari nenorociri: pierderea vocii şi a bărbatului iubit. Un text dramatic cu inserturi muzicale era firesc să fie abordat pe scena Operetei. Din păcate spectacolul nu a ţinut prea mult afişul .

ANI PLINI...

Stagiunea 2002-2003 s-a deschis cu premiera naţională absolută „Fântâna Blanduziei” – operetă în două acte, creaţia unuia dintre cei mai valoroşi compozitori români contemporani, maestrul Cornel Trăilescu. Libretul ce poartă semnătura lui Aurel Storin – poet şi dramaturg inspirat – are la bază binecunoscuta lucrare dramatică „Fântâna Blanduziei” a poetului Vasile Alecsandri.

Din păcate, după 1989, disponibilitatea compozitorilor pentru operetă a scăzut considerabil. Prin „Fântâna Blanduziei” s-a încercat a se reînnoda firul marilor succese ale operetei româneşti şi a da o nouă tinereţe acestei lucrări clasice, îndeplinind un punct de onoare din strategia managerială a directorului Amza Săceanu – acela de a promova creaţia autohtonă de gen.

„Distribuţia aleasă, beneficiind de interpretarea celor mai buni solişti ai Teatrului, a contribuit substanţial la reuşita spectacolului, aducând glasuri şi apariţii scenice frumoase dar mai ales multă tinereţe, ceea ce conferă prospeţimea derulării acţiunii destul de statice. [...] O premieră care reprezintă un pariu câştigat al direcţiunii Teatrului de Operetă, în ideea de a propune spectatorilor noi titluri româneşti, promovând şi încurajând astfel creaţia autohtonă de gen”. (Anca Florea, Reveleţiile Euterpei „Fîntâna Blanduziei la Teatrul de Operetă”, 18 octombrie 2002)

De mai bine de cinci ani se juca la Opereta bucureşteană, constant miercurea şi joia, spectacole pentru copii. Alături de „Micuţa Dorothy” de Silvia Kerim şi Marius Ţeicu au văzut luminile rampei „Cocoşelul neascultător” şi „Muşchetarii Măgăriei Sale”, operete pentru copii de Ion Lucian şi Constantin Ungureanu. Succesele de care s-au bucurat aceste spectacole au dat naştere proiectului Teatrul Naţional pentru Copii, inaugurat cu premiera „Povestea soldăţelului de plumb” de Dumitru Capoianau, pe 10 octombrie 2002.

Iată impresiile compozitorului Doru Popovici despre această premieră: „...Se poate vorbi de un spectacol conceput într-un ritm sufocant, asociat unui robust optimism şi, nu în ultimul rând, unui profund spirit moral... Meritele remarcabile ale regizoarei (Constanţa

26

Câmpeanu), scenografei (Viorica Petrovici), coregrafiei (Marian Şuşu), asistenţilor de coregrafie (Marina Hudac şi Carmen Buterez), maestrului de sunet (Aurelia Sandu) şi ale pregătirii muzicale (Crinela Barbu), trebuie puse într-un con de lumină torenţială... Mi-e greu să reliefez pe cineva, deoarece toţi artiştii au alcătuit o echipă minunată. Îi menţionez pe mult dotaţii artişti: Paul Ciucur, Nicolae Măgureanu, Cătălin Petrescu, Alexandra Savu, Cristian Caraman, Daniel Eufrosin, un mare interpret şi cu o experienţă bogată, Viorel Ciurdea, o voce gravă, bine timbrată, Valentino Tiron, Carmen Buterez şi Lorendi Rădulescu. Muzica lui Dumitru Capoianu – concepută pentru câteva instrumente – ca şi în alte opusuri, ni se prezintă ca fiind a unui mult dotat colorist, uneori cu ritmuri sincopate şi cu elemente de muzică uşoară de o mare calitate; această muzică senină e în concordanţă cu libretul şi regia. O menţiune specială pentru rolul principal – Prinţesa Kege –, este vorba de soprana Amelia Antoniu, o artistă polivalentă care ştie să îmbine armonios calităţile vocale cu un joc de scenă ce ne aminteşte de mult regretata Virginica Romanovski.”

Cea de a treia premieră a stagiunii a fost „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller şi a avut loc în 8 decembrie, cu: Florin Butnaru, Gabriela Daha, Natalia Buciuman, Anton Zidaru, Din distribuţie mai fac parte Orest Pîslariu, Nicolae Măgureanu, Paul Lăzărescu, Alexandra Savu, Viorel Ciurdea, Cristian Caraman, Tiberiu Simionescu, Elena Siloci, Jeaninne Bradler. Regia spectacolului aparţine maestrului George Zaharescu, conducerea muzicală lui Lucian Vlădescu, scenografia este semnată de arh.Constantin Gheorghe, maestră de balet – Andreea Constantinescu, maestru de cor – Gabriel Popescu.

„În România, celebrului Vânzător de păsări i-a dat viaţă pentru prima oară Prinţul Operetei – Leonard. După 20 de ani, un alt prinţ, Ion Dacian, a emoţionat generaţii de spectatori cu căldura glasului său. Peste alţi 20 de ani, Dorin Teodorescu, cu inconfundabila sa voce, ne-a înfiorat când l-am ascultat interpretând nemuritoarea arie «Când săracul tatăl meu...». [...] Au mai trecut 20 de ani şi iată că un nou Adam cutează să se înfăţişeze publicului... Şi cum în ziua premierei comemorăm 21 de ani de când Ion Dacian a trecut pragul eternităţii, considerăm acest spectacol ca un omagiu adus artistului al cărui nume străluceşte pe frontispiciul Operetei Naţionale.” (Eugenia Mirescu, „Vânzătorul de păsări” din nou la operetă, Ziarul, 3 decembrie 2002)

Pentru promovarea spectacolelor, a început o colaborare cu Televiziunea România de Mâine. O primă serie de concerte live s-au transmis în 10, 17 şi 24 februarie 2003, însumând arii şi duete din operete în interpretarea soliştilor Silvia Şohterus, Anton Zidaru, Mioara Manea–Arvunescu, Gabriela Daha, Bogdan Caragea, Ligia Dună, Gladiola Niţulescu, Daniel Madia, Viorel Ciurdea, Cristian Caraman – acompaniaţi de Orchestra Concertino, formaţie a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” condusă de violonistul Eugen Mirescu.

Cea de a patra premieră a stagiunii 2002/2003 a fost „Frumoasa din pădurea adormită” cu: Paul Lăzărescu, Amelia Antoniu, Silvia Şohterus, Ligia Duna, Patricia Seymour, Anton Zidaru, Eugenia Ilinca, Claudia Maru-Hanghiuc, Elena Siloci, Valentino Tiron, mişcarea scenică imaginată de Andreea Constantinescu, regia semnată de Nicolae Ciubuc în colaborare cu Daniel Eufrosin, decorurile realizate de Mihai Magon , costumele viu colorate concepute de Diana Ion, iar regizor muzical - Adrian Ordean.

„Printr-o frumoasă coincidenţă, în preajma Mărţişorului, copiii de la Viena şi de la Bucureşti au primit în dar spectacole inedite destinate lor, micii spectatori păşind, poate, cu acel prilej, pentru prima oară într-o sală de spectacol, întâlnindu-se, emoţionaţi, cu personaje de basm.

În dimineaţa zilei de 2 martie, pe scena Teatrului Naţional de Opereta „Ion Dacian", avea loc premiera absolută a musicalului Frumoasa din pădurea adormită, destinat, evident, copiilor, de către veşnic tânărul compozitor Marius Ţeicu şi scriitoarea Silvia Kerim. [...] Iată deci că, şi la Bucureşti, ca şi la Viena, preocuparea de a atrage copiii în sala de spectacol, pentru a forma astfel publicul de mâine, se dovedeşte o reuşită care merită din plin (şi) aplauzele noastre.” (Anca Florea)

27

În 8 iunie a avut loc a cincea premieră a stagiunii, opereta „Paganini” de Franz Léhar, care aduce în prim plan o echipă valoroasă: Alfredo Pascu, Doina Scripcaru şi Silvia Şohterus, cărora li se alătură Adrian George Popescu, Alexandra Savu, Paul Lăzărescu, Orest Pîslariu, Gladiola Niţulescu, Cristian Caraman. Coregrafia, semnată de Andreea Constantinescu, a scos în relief o excelentă dansatoare, Sorina Micşunescu, decorurile sunt realizate de Constantin Russu, conducerea muzicală a fost încredinţată dirijorului George Balint, iar regia şi noua versiune a libretului - Constanţa Câmpeanu.

Despre această operetă, criticul Viorel Cosma afirma: „Îndrăznim să afirmăm că după întruchipările lui Ion Dacian şi Dorin Teodorescu, Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti şi-a aflat în Alfredo Pascu un demn urmaş al marilor noştri Paganini din secolul trecut... [...] Premiera Paganini se înscrie pe coordonatele tuturor succeselor şi eforturilor acestei instituţii lirice care a depăşit cele mai optimiste speranţe, climatul de profesionalism ce stăpâneşte fiecare seară la Teatrul de Operetă constituind garanţia unui drum artistic pe care puţine ansambluri muzicale actuale l-au strâns la ora actuală.” (Viorel Cosma, Premieră la Teatrul Naţional de Operetă – Violonistul Paganini trăieşte astăzi prin tenorul Paganini, Cronica română, 23 iunie 2003)

Se încheie o stagiune deosebit de fructuoasă în care s-au rulat: „Povestirile lui ...Offenbach” – spectacol coupé: „Soţul la uşă” şi „Domnul Choufleuri vă aşteaptă” – „Sânge vienez”, „Liliacul” şi „Voievodul ţiganilor” de Johann Strauss, „Ţara surâsului”, Văduva veselă” şi „Paganini” de Franz Léhar, „Silvia” şi „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán, „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller, „Suzana” de Jean Gilbert, „La Calul bălan” de Ralph Benatzky, „Floarea din Hawaii” de Paul Abraham, „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez, „My Fair Lady” de Frederich Loewe, „Hello, Dolly!” de Jerry Hermann şi Michael Stewart, „Fântâna Blanduziei” de Cornel Trăilescu, „Maria Callas, La Divina” de Terrence McNally, colajul „Farmecul Operetei” şi spectacolele pentru copii: „Micuţa Dorothy” şi „Frumoasa din pădurea adormită” de Silvia Kerim şi Marius Ţeicu, „Cocoşelul neascultător” şi „Muşchetarii Măgăriei Sale” de Ion Lucian şi Constantin Ungureanu şi „Povestea soldăţelului de plumb” de Dumitru Capoianu. Un total de 24 titluri din care 6 româneşti.

Nu se poate omite faptul că Opereta bucureşteană a primit de-a lungul anilor pe scena sa numeroşi tineri care şi-au susţinut examenele de licenţă. Toţi au beneficiat de îndrumările experimentatului Tiberiu Simionescu, care le-a dezvăluit tainele rostirii textului şi ale construcţiei minuţioase a personajului interpretat, dar şi de orele de antrenament la sala de balet, pentru adevărate lecţii de dans, oferite cu generozitate de maestrele Andreea Constantinescu şi Marina Hudac. Regiile spectacolelor în care urmau să debuteze au fost condensate în repetiţii maraton de regizorii Constanţa Câmpeanu şi Nicolae Ciubuc. Un adevărat laborator de creaţie unde tinerilor absolvenţi li s-au dezvăluit tainele actorului total. Din această pepinieră au răsărit multe dintre vedetele de astăzi ale Operetei.

La finalul stagiunii 2002-2003 Opereta bucureşteană a găzduit nu mai puţin de 6 examene de licenţă: 15 iunie – Florin Budnaru („Vânzătorul de păsări”), 21 iunie – Corina Ion („Silvia”), 22 iunie – Natalia Buciuman („Văduva veselă”), 27 iunie – Cristina Sandu şi Marius Mitrofan („Silvia”), 28 iunie – Codruţa Oprea („Liliacul”).

Stagiunea 2003-2004 s-a deschis pe 5 octombrie, cu capodopera „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino, pe un libret de Viorel Cosma, Liliana Delescu şi Erastia Sever, în distribuţie avându-i pe Alfredo Pascu, în rolul lui Ciprian Porumbescu, Doina Scripcaru, Silvia Şohterus, Gabriela Daha, Daniel Madia, Gladiola Niţulescu, Mihnea Lamatic, Bogdan Caragea, şi nu în ultimul rând Tiberiu Simionescu, un veritabil veteran prezent pe scenă. Coregrafia aparţine Andreei Constantinescu iar scenografia Dianei Ioan.

„A fost o adevărată încântare să ascult o nouă generaţie de interpreţi; cea de a treia – cum preciza muzicologul Viorel Cosma –, dând viaţă unei partituri a cărei primă întruchipare

28

scenică a avut loc la 30 octombrie 1954, deci cu 49 de ani în urmă, sub autoritatea unei generaţii de interpreţi extraordinari, în frunte cu inegalabilul Ion Dacian, şi avându-i la pupitrul regizoral şi dirijoral pe Nicuşor Constantinescu şi pe însuşi compozitorul şi dirijorul Gherase Dendrino.

Am vizionat noua premieră a operetei lui Gherase Dendrino cu mare interes şi, în cele din urmă, cu egală plăcere. Constanţa Câmpeanu, la pupitrul regizoral, Marian Didu, la pupitrul dirijoral, au izbutit într-un cadru scenografic funcţional şi expresiv şi cu aportul unor tineri solişti (preocuparea pentru promovarea tinerilor interpreţi pe scena Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” fiind absolut lăudabilă), al unui ansamblu de balet făcut de Andreea Constantinescu să strălucească prin virtuozitate şi stil popular, al orchestrei şi corului Operetei, să ne ofere un spectacol alert, frumos, emoţionant. [...]” (Vasile Donose, Cronica română, 10 octombrie 2003)

Pe 2 noiembrie, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a programat cea de-a treia reprezentaţie cu recenta premieră „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino, la această reprezentaţie distribuţia a fost reprezentată de tânărul tenor Florin Butnaru, absolvent al Universităţii de Muzică Bucureşti, promoţia 2003. Crina Zancu, Bianca Ionescu, Amelia Antoniu şi Valentino Tiron.. La pupitrul dirijoral s-a aflat un oaspete de la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca, maestrul Emil Maxim.

Invitarea unui dirijor de la Cluj pentru cea de a treia reprezentaţie cu „Lăsaţi-mă să cânt” fost impusă de îmbolnăvirea intempestivă a maestrului Marian Didu. Dirijor, compozitor şi poet de certă valoare, dar controversată personalitate, Marian Didu a venit la pupitrul dirijoral al Operetei bucureştene în anul 1980. A dirijat cu mână fermă aproape tot repertoriul de operetă, a plecat dintre noi mult prea devreme răpus de o boală nemiloasă.

Finalul lunii noiembrie 2003 îmbogăţeşte repertoriul adresat micilor spectatori cu o nouă premieră: „Ştrengarii operetei”, un musical de George Mihalache. În dorinţa de a familiariza noua generaţie de spectatori cu personajele operetelor clasice, autorul aduce în scenă, într-o manieră originală, rând pe rând simpaticii marinari Toma şi Filip din „Vânt de libertate” de Isask Dunaevski (George Niculescu şi Cristian Caraman), pe Adam (Daniel Madia) şi Cristina (Mădălina Formescu) din „Vânzătorul de păsări” de Karl Zeller, pe Suzănica (Anna Mirescu) şi Nastasi (Cătălin Petrescu) din „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino şi chiar pe Mary Poppins (Ileana Lenghel). Momentele muzicale alese au fost prezentate într-o atractivă orchestraţie aparţinând lui Stelian Coman, direcţia de scenă – Nicolae Ciubuc, coregrafia şi mişcarea scenică – Andreea Constantinescu.

Lunile noiembrie şi decembrie 2003 au însemnat zile de repetiţii intense pentru un turneu în Italia cu „Văduva veselă”. De fapt o premieră, pentru că spectacolul urma să fie prezentat în întregime în limba italiană pe un libret total diferit de cel prezentat pe scena Teatrului de Operetă, cu coregrafie şi costume noi. Direcţia de scenă a fost semnată de Giuseppe Visciglia (Italia), iar la pupitrul dirijoral s-a aflat Lucian Vlădescu. Din distribuţia spectacolului au făcut parte Doina Scripcaru, Stefan Popov, Gladiola Niţulescu, Daniel Madia, Anghel Stoian, Lucian Tatu, Arnold Mack, Cătălin Petrescu, Eugen Voicu, Claudia Deleanu. După un spectacol în Bucureşti pe 19 decembrie, turneul a început în oraşul Chivari în 29 decembrie. Această unică distribuţie a prezentat zilnic spectacole în Torino (30, 31 decembrie 2003 şi 1 ianuarie 2004), Padova (2 ianuarie ), La Spezia (3, 4 ianuarie), din nou Torino (5 şi 6 ianuarie), Cossato (7 ianuarie), Asti (8 ianuarie). Spectacolul s-a bucurat de o frumoasă primire din partea publicului italian.

O nouă premieră, 10 martie 2004, are loc pe scena Operetei bucureştene: „Pac, Poc, Pic – Detectivi în Ţara Poveştilor” – operetă pentru copii de George Popovici şi Lucian Vlădescu. Distribuţia numeroasă a alăturat nume deja bine cunoscute ale teatrului: Valentin Tiron, Cristian Caraman, Cristinel Coman, George Niculescu, Viorel Ciurdea, Cosette Marinescu, Iuliana Costiniu, dar şi nume mai puţin cunoscute, dar la fel de aplaudate: Cornel Todea, Răzvan Rusu,

29

Camelia Mocanu, Ileana Lenghel, Lorendi Rădulescu, vocea înregistrată pe bandă a baritonului Cătălin Petrescu, Dana Nichifor şi Gabriela Tudorache. Decorul şi costumele au fost semnate de Diana Ioan.

Un spectacol alert, colorat, plin de voioşie, care cu siguranţă trebuie văzut de toţi copii şi, de ce nu, poate descreţi frunţile părinţilor şi bunicilor care doresc să se simtă din nou ... ca la vârsta «pantalonilor scurţi».” (Anca Florea, Revelaţiile Euterpei)

Regia spectacolului a fost realizată de Constanţa Câmpeanu care „cu fiecare nouă montare ne convinge că a rămas acelaşi suflet tânăr de artist îndrăgostit de genul operetei şi totodată un profesionist în conturarea personajelor”.

Luna mai 2004 îmbogăţeşte afişul teatrului cu alte două premiere. În 2 mai „Gala de Operetă cu... surprize!”, solişti: Doina Scripcaru, Crina Zancu, Silvia Şohterus, Gabriela Daha, Alfredo Pascu, Anton Zidaru, Stefan Popov, Bogdan Caragea, Adrian George Popescu, soliştii baletului: Monica Ştraţ, Iolanda Petrescu, Marius Grosu, Iulian Rădoi, Mihai Scarlat, dirijor – Lucian Vlădescu, regizor – Nicolae Ciubuc, coregrafia – Andreea Constantinescu, maestru de cor – Gabriel Popescu, scenografia – Diana Ioan.

În 23 mai are loc premiera absolută a operei muzical-coregrafice „Treceri- 7 episoade muzicale pentru spectacol coregrafic”, muzică şi plan ideatic – George Balint, scenariul, regia şi coregrafia – Adina Cezar, consultant literar artistic – Ion Dodu Bălan, scenografia – Diana Ioan, conducerea muzicală – George Balint. Şi-au dat concursul: Ligia Dună, Orest Pîslariu-Ranghilof, un grup vocal, ansamblul de dans Contemp şi instrumentiştii: Alexandru Hanganu, Sorin Oancea, Marian Barbu, Liviu Filip, Georgeta Scurtu, Alexandru Maftei, Gonul Aptula, Marius Leau, Vasile Botez.

În luna iunie 2004 au avut loc spectacolele de angajare ale viitorilor solişti ai teatrului. În 5 iunie, „Silvia” pentru Marius Olteanu (Edwin) şi Cătălin Petrescu (Boni); pentru Cătălin Petrescu acesta a fost şi examenul de licenţă; iar în 27 iunie „Liliacul” pentru Mediana Vlad (Adela).

Stagiunea 2004-2005 a debutat pe 10 septembrie, cu „Gala Operetei”, spectacol susţinut în Piaţa Festivalului Artelor, pentru ca deschiderea oficială a stagiunii să aibă loc pe 3 octombrie, cu premiera „Victoria şi-al ei husar” de Paul Abraham.

„Se cuvine menţionată reuşita deschiderii stagiunii Teatrului de Operetă „Ion Dacian” cu o reluare de succes – Victoria şi-al ei husar de Paul Abraham – în direcţia de scenă realizată de Nicolae Ciubuc pornind de la versiunea anterioară semnată de George Zaharescu şi scenografia imaginată de Hristofenia Cazacu (decoruri simple şi aerate, costume elegante şi policrome), coregrafia fiind concepută de Andreea Constantinescu-Fuciec, pe coordonatele gândite cu mulţi ani în urmă de Mihaela Atanasiu. Interesant este faptul că producţia a beneficiat de… două premiere, direcţiunea teatrului considerând că «distribuţiile sensibil egale» merită acest «statut». [...] Directorul Amza Săceanu a întinerit întregul colectiv, angajând tineri absolvenţi cu reale calităţi, oferindu-le posibilitatea de a evolua în roluri importante tocmai pentru ca astfel să dobândească experienţă şi să se perfecţioneze, este cu adevărat meritoriu.” (Anca Florea, Performanţe şi bune intenţii, Onlinegallery, 7 octombrie 2004)

Consemnăm cele două distribuţii Mioara Manea-Arvunescu / Crina Zancu, Marius Olteanu / Florin Butnaru, Bogdan Caragea / George Niculescu, Gabrielei Daha / Ameliei Antoniu, Gladiola Niţulescu / Mediana Vlad. Câteva roluri au fost susţinute, în ambele spectacole, de aceiaşi solişti, Daniel Eufrosin, Cătălin Petrescu, Viorel Ciurdea, Jeaninne Bradler şi iar Tiberiu Simionescu care dă o adevărată lecţie de actorie şi longevitate scenică după mai bine de şase decenii de activitate artistică. Corul a fost pregătit de Gabriel Popescu şi dirijorul orchestrei, Mircea Luculescu.

30

În continuare stagiunea curge în mod firesc cu spectacole, repetiţii şi pregătirea unei noi premiere: „Logodnicul din Lună” de Eduard Kunneke – premieră oficială pe 17 decembrie – cu: Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Orest Pîslariu, Alexandra Savu, Valentino Tiron, Anton Zidaru, Marius Mitrofan, Cornel Todea, Bogdan Ardeleanu. Regia – Constanţa Câmpeanu, dirijor – Răzvan Luculescu, scenografia – Diana Ioan, mişcarea scenică – Andreea Toma.

Ultimele spectacole ale Operetei bucureştene la finalul anului 2004 au fost: pe 16 decembrie – „Suzana” de Jean Gilbert cu Silvia Şohterus, Mihnea Lamatic, Eugenia Ilinca, Gladiola Niţulescu, Valentino Tiron, Stefan Popov, George Niculescu, Paul Lăzărescu, Claudia Măru–Hanghiuc, Emil Spătaru, Anna Mirescu, Theodor Grigoraş, Cristinel Coman, dirijor Lucian Vlădescu; pe 18 decembrie, „Liliacul” de Johann Strauss cu Doina Scripcaru, Alfredo Pascu, Gabriela Daha, Emil Spătaru, Raluca Ciocă, Daniel Madia, Cătălin Petrescu, Paul Lăzărescu, Gabriela Popescu, Cristinel Coman, Iuliana Costiniu, dirijor – George Balint, pe 19 decembrie, la matineu, „Farmecul operetei” – spectacol concert cu Mioara Manea–Arvunescu, Ligia Dună, Crina Zancu, Gladiola Niţulescu, Mediana Vlad, Florin Georgescu, Florin Budnaru, Marius Olteanu, Cătălin Petrescu, Andreea Toma, Florin Roşu – acompaniaţi de Orchestra Concertino condusă de violonistul Eugen Mirescu, iar seara, opereta „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán cu Silvia Şohterus, Florin Diaconescu, Gabriela Daha, Bogdan Caragea, Daniel Eufrosin, Adriana Mirea, Nicolae Măgureanu, Claudia Măru-Hanghiuc, Tiberiu Simionescu, Jeaninne Bradler, Cristinel Coman, Emil Ţibrin, dirijor – Mircea Luculescu.

Finalul lunii decembrie aduce în componenţa direcţiei Operetei bucureştene o personalitate marcantă a lumii muzicale. Alături de prof.dr.Amza Săceanu, director general, şi de Daniel Eufrosin, director executiv, începând cu 20 decembrie 2004 este numită director artistic soprana de renume mondial Eugenia Moldoveanu.

Lui Moş Crăciun, care a venit să împartă daruri copiilor, i-au spus, pe 21 decembrie, „O poveste de Crăciun” Bianca Ionescu, Mediana Vlad, Mioara Manea–Arvunescu, Anna Mirescu, Raluca Ciocă, Iuliana Costiniu, Nicolae Măgureanu, Valentino Tiron, Marius Mitrofan, Cristinel Coman, Cornel Todea, Răzvan Rusu..

O TRAGEDIE – UN INCENDIU DEVASTEAZĂ SALA OPERETEI

Mereu ne-am dorit ca la porţile Operetei bucureştene să se înghesuie, bătându-se pentru exclusivitate, reporterii posturilor de televiziune, ziariştii dar... cu ocazia premierelor sau a spectacolelor-eveniment. Din păcate visul ni s-a împlinit cu ocazia incendiului! Atunci am acaparat primele paginii ale ziarelor şi televiziunile s-au întrecut să transmită reportaje de la faţa locului.

Dar altul a fost motivul pentru care s-a atras atenţia mass mediei: incendiul de la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” care s-a declanşat pe 3 ianuarie 2005, în jurul orelor prânzului. Nici până în prezent nu s-au aflat cauzele. Directorul instituţiei, Amza Săceanu, declara că Opereta este o „instituţie de spectacol care merge excelent, cu săli pline, şi un asemenea incident nu poate s-o dea peste cap”. În scurt timp, i se oferă săli la Rapsodia, Teatrul „Ion Creangă”, Teatrul Naţional, deci desfăşurarea spectacolelor nu a fost perturbată.

Pentru refacerea sălii afectate de incendiu, pagubele fiind evaluate la circa 100 miliarde de lei, Guvernul României a alocat suma de 40 de miliarde de lei. Opera Română din Iaşi a programat un spectacol cu opereta „Liliacul” în beneficiul Operetei bucureştene. Aproape un miliard s-a strâns din donaţiile unor sponsori iubitori de muzică.

31

Opereta a fost înconjurată în aceste momente grele de multă simpatie şi compasiune din partea spectatorilor fideli, a unor instituţii de spectacol, oameni de afaceri şi chiar membrii ai guvernului care au donat, confidenţial, diverse sume de bani în conturile deschise cu acest prilej nefericit.

Spectacolele au fost reluate în 17 ianuarie. În funcţie de sălile de spectacol care au fost puse la dispoziţie, s-au prezentat spectacole pentru copii în sala Teatrului „Ion Creangă”, spectacole de operetă în sala „Rapsodia”, spectacole de colaj în sala „Arcub”, sala de festivităţi a Colegiului Naţional Sf.Sava şi în sala de concerte a Liceului de muzică „George Enescu”.

În 19 februarie, în Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti s-a susţinut un Concert extraordinar, invitat special, într-un minirecital, fiind Tudor Gheorghe.

În loja oficială au onorat cu prezenţa personalităţi precum ministrul Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, artiştii Eugenia Moldoveanu, Anghela Gheorghiu şi Roberto Alagna. Au participat toţi soliştii Operetei, corul, baletul şi orchestra. Artiştii au fost aplaudaţi de un public care a dovedit că iubeşte muzica de operetă. Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Alfredo Pascu, Florin Diaconescu sau Florin Georgescu au interpretat arii din operete celebre ca „Vânzătorul de păsări”, „Hello, Dolly!”, „Ţara surâsului”, „Victoria şi-al ei husar”, „Silvia”, „Contesa Maritza”, „Floarea din Hawaï” etc.

În 26 februarie s-a prezentat în direct la postul de televiziune România de Mâine, spectacolul Gala Operetei . Sub bagheta dirijorului Lucian Vlădescu au evoluat Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Gabriela Daha, Doina Scripcaru, Silvia Şohterus, Crina Zancu, Alfredo Pascu, Stefan Popov, Anton Zidaru, Bogdan Caragea. Şi-au dat concursul corul şi orchestra teatrului.

S-au făcut deplasări în ţară, pe 25 şi 26 martie, cu spectacolul „Farmecul Operetei” la Teatrul Municipal din Focşani. Iată cum este descris acest eveniment la vremea respectivă:

„O seară memorabilă! Aşa putem numi prestaţia artiştilor Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, susţinută ieri în faţa unui public avid de muzică şi umor. Aplauze la scenă deschisă, bis-uri, flori şi confeti...

Prezentat de prim-solista Mioara Manea-Arvunescu, originară din Focşani, spectacolul s-a derulat în ritmuri fierbinţi, ariile din operete celebre alternând cu piese sobre, încărcate de melancolie, interpretate de Alfredo Pascu şi Daniel Eufrosin. Uvertura a fost semnată de histrionicul Bogdan Caragea, care a început cu o captatio benevolentiae, pentru damele focşănene, interpretând «Ah, ce femei!». Serata muzicală a continuat cu un duo de zile mari. Silvia Şohterus şi Viorel Ciurdea cu «La Calul bălan». A urmat Amelia Antoniu şi «omul serii», Bogdan Caragea. Între aceste momente pline de haz şi melos se interpunea din când în când senzualitatea provocatoare a Monicăi Ştraţ şi a lui Iulian Rădoi, care aduceau liricul în sufletele spectatorilor, pe ritmul unui tangou pasional al violonistului Eugen Mirescu, şeful orchestrei Concertino. În spaţiul îngust al scenei focşănene o picătură din magia baletului a reuşit să ne ducă cu gândul la un balet rus la Balşoi Teatru din Moscova! Din această atmosferă propice meditaţiei şi a gândului spre Absolut ne-a trezit o «Capră cu trei iezi», en français, având ca protagonist pe caragialianul Bogdan Caragea şi delicioasa Mioara Manea-Arvunescu. Nu putem să omitem nebunatecii profesori din «Vânzătorul de păsări», şi refrenul «Calypso, Calypso, ca şi prestaţia sublimă a Ameliei Antoniu şi a lui Cătălin Petrescu din «Victoria şi-al ei husar». La toată această cremă cu arii din operete celebre, li s-a adăugat apariţia unor personaje pitoreşti, ca «Tevie lăptarul» şi «Gunoierii». Momentul culminant al serii a fost atins prin vocea Danielei Vlădescu. În «Vrăjitorul din Oz» arta şi talentul artistei au făcut ca, pentru câteva minute, materia să se întâlnească cu spiritul, într-o simfonie a sentimentului născut din fărâma de divinitate ascunsă în sufletul marilor artişti. [...] (I.Creţu, V.Muscă, 28 martie 2005)

32

Dar cu cât toţi se străduiau şi depuneau mai multe eforturi pentru strângerea de fonduri pentru repararea Teatrului de Operetă, ca într-un miraj preschimbat în coşmar, termenul de finalizare al reparaţiilor se depărta!

Primul spectacol care a fost ales a se desfăşura în sala renovată a teatrului a fost „Lăsaţi-mă să cânt”, un titlu sugestiv, cu care s-a debutat şi în 1986 după ce Teatrul de Operetă a fost demolat... În afară de cele bugetul alocat de Guvernul României pentru lucrările de reparaţie, s-au primit foarte multe sponsorizări iar salariaţii Operetei au donat 280 de milioane de lei din propriile lefuri.

Pe timpul desfăşurării lucrărilor, spectacolele s-au ţinut în sălile puse la dispoziţie de celelalte instituţii de cultură, fără ca teatrul de operetă să plătească chirie. Banii de pe bilete au fost strânşi şi folosiţi pentru reconstrucţie.

S-a jucat în această perioadă, în funcţie de posibilităţile tehnice ale sălilor oferite, la Teatrul „Ion Creangă” – spectacole pentru copii; la sala Rapsodia – „Contesa Maritza”, „Voievodul ţiganilor”, „Văduva veselă”, „Silvia sau „Floarea din Hawaii”; la Arcub se prezentau colaje: „Invitaţie la Operetă”, „Farmecul Operetei”, „Stelele Operetei” sau „Opereta, Dragostea mea”. Colaje se prezentau şi în sălile de festivităţi ale liceelor Sf.Sava sau George Enescu. Pentru fiecare din aceste colaje erau programe diferite de arii şi duete din operete.

Cu sprijinul binevoitor al unor sponsori s-au întreprins turnee (cu formaţii reduse din cauza costurilor de deplasare) la Timişoara, Deva, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Buzău, Brăila, Focşani, Urziceni, Călăraşi. Tot în această perioadă corul şi orchestra teatrului, pentru a-şi dovedi profesionalismul şi capacitatea artistică, au pregătit şi susţinut concerte specifice. Astfel, în 8 mai 2005, în sala Arcub, orchestra teatrului sub bagheta dirijorului Lucian Vlădescu a prezentat un Concert Simfonic cu următorul program: Dansuri româneşti de Bela Bartok, Concert pentru violoncel şi orchestră de coarde de Antonio Vivaldi, solist Gabriel Joiţoiu, şi Simfonia nr.40 în sol major K.V 550 de W.A. Mozart. În 24 mai, corul şi orchestra teatrului au prezentat concertul Flori de mai, concert dirijat de maestrul corului Gabriel Popescu. Solişti au fost numai membrii ansamblului cor al Teatrului Naţional de Operetă.

„Continuând să dovedească faptul că e activ, în ciuda dificultăţilor adesea insurmontabile generate de incendiul (foarte dubios) care i-a afectat sala de spectacol, Teatrul Naţional de Operetă a invitat publicul să urmărească o seară specială – un concert de arii şi duete interpretate de membri ai corului teatrului, în marea lor majoritate studenţi sau absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. În sala Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor au evoluat câţiva tineri care, în general, au surprins extrem de plăcut prin calitatea glasurilor şi disponibilităţile lor artistice, «atacând» cu curaj pagini dificile din operete celebre.

[...] Acompaniaţi de orchestra teatrului dirijată de Gabriel Popescu, maestru de cor care, la rândul său, debuta în calitate de dirijor de orchestră [...] au evoluat Carmen Angheloiu, Ileana Petruş-Lenghel, un duo comic foarte bun – Arnold Mack şi Răzvan Rusu –, Corina Ion, Eugen Voicu, dar şi Cornel Todea. [...] Un «punct de rezistenţă» al spectacolului a fost apariţia sopranei Anna Mirescu, încă studentă, binecunoscută deja prin apariţiile sale în concertele vocal-simfonice de la Filarmonica bucureşteană, dar şi de la Sala Radio, unanim apreciată pentru glasul limpede, coloratura performantă, muzicalitatea şi expresivitatea interpretării, fiind, de fapt, singura solistă «cu experienţă» din acea seară.

În regia imaginată de Constanţa Câmpeanu şi mişcarea scenică realizată de Andreea Constantinescu, un public numeros s-a bucurat să asculte glasuri noi, aplaudând totodată iniţiativa deosebită a organizatorilor, dar şi curajul unui ansamblu care, după 50 de ani de activitate intensă, se află în postura de a demonstra că… merită să existe ca entitate de sine stătătoare. Chiar în aceste zile, s-a lansat vestea că Sala Mare a Teatrului Naţional va fi pusă la dispoziţie, câteva zile pe săptămână, pentru ca Opereta să-şi poată deschide stagiunea în toamnă, primul titlu programat fiind, de fapt, un strigăt de ajutor – «Lăsaţi-mă să cânt» de Gherase Dendrino; pentru că direcţiunea Teatrului Naţional Bucureşti

33

doreşte în continuare ca sala ce se renovează acum să-i revină din nou, urmând să se găsească «ceva» pentru năpăstuita Operetă care, după demolarea vechiului Teatru «Regina Maria» de pe Cheiul Dâmboviţei, se tot află în situaţia de a fi «tolerată», deşi succesele care i-au adus unanima recunoaştere în ţară şi peste hotare, dar şi faptul că a devenit Teatru Naţional ar fi suficiente atu-uri pentru a fi tratată cu respectul cuvenit oricărui ansamblu profesionist cu tradiţie şi… public fidel.” (Anca Florea, Opereta – „tolerata“ la Teatrul Naţional Bucureşti, Observatorul cultural)

La finalul stagiunii 2004/2005 a avut loc o deplasare la Deva în 4 iunie cu spectacolul „Logodnicul din Lună”; în 11 iunie Concertul Simfonic susţinut de orchestra Teatrului Naţional de Operetă, în sala Mihail Jora a Societăţii de Radiodifuziune, cu următorul program: Bela Bartok – Dansurile româneşti, George Enescu – Şapte cântece pe versuri de Clement Marot, op.15 (orchestraţia Theodor Grigoriu), Joseph Haydn – Divertisment în re major pentru violoncel şi orchestră de coarde, W.A.Mozart – Simfonia nr.40 în sol minor K.V.550; soliştii soprana Crina Zancu şi violoncelistul Alexandru Moroşanu, dirijor Lucian Vlădescu; şi în 14 iunie spectacolul „Văduva veselă” la sala Rapsodia – spectacol de licenţă al sopranei Ileana Lenghel.

Astfel s-a încheiat cea mai dureroasă, cea mai „neagră” stagiune a Operetei bucureştene.

SPECTACOLUL CONTINUĂ

Surprins de nefericitul incendiu în plină ascensiune artistică, Teatrul Naţional de Opereta „Ion Dacian” a luptat din răsputeri să nu dispară din peisajul cultural bucureştean. Puţini au înţeles însă lupta dramatică pentru ca Opereta bucureşteană să nu se îşi lase „cortina” definitiv în anul de graţie 2005.

Cu nelinişte, tristeţe şi chiar spaimă în suflete a început stagiunea 2005-2006, dar lucrările erau încă departe de a fi finalizate. De aceea s-a acordat o deosebită atenţie spectacolelor de rezistenţă din repertoriu prin repetiţii minuţioase desfăşurate în condiţiile improprii oferite de foaierul teatrului.

Stagiunea 2005-2006 a debutat cu un concert susţinut în 3 septembrie în Piaţa Festivalului Internaţional „George Enescu”. În acest concert, sub bagheta dirijorului Constantin Petrovici, au evoluat soliştii Amelia Antoniu, Gabriela Daha, Raluca Ciocă, Bianca Ionescu, Silvia Şohterus, Daniela Vlădescu, Crina Zancu, Florin Budnaru, Bogdan Caragea, Alfredo Pascu, Cătălin Petrescu, Stefan Popov, Anton Zidaru.

Seria de spectacole a noii stagiuni s-a deschis în 6 octombrie cu o deplasare a colajului „Stelele Operetei” la Breaza, apoi acelaşi spectacol în sala de festivităţi a Colegiului Naţional Sf.Sava. Spectacolele pentru copii au fost reluate în sala Amfiteatru a Teatrului Naţional de Operetă.

Din 14 octombrie a început pregătirea operetei „Contesa Maritza” în vederea unui turneu în Italia. Spectacolul în viziunea regizorului Giuseppe Visciglia era total diferit de versiunea românească care se juca şi urma să fie prezentat în totalitate în limba italiană, aşa că practic era vorba de o premieră.

O veste bună a venit în luna noiembrie! Cu bucurie şi satisfacţie, întregul colectiv al Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” a luat cunoştinţă de H.G nr.1422 din 17 noiembrie 2005, prin care a fost atribuită Sala Omnia ca sediu propriu, şi care urma să fie amenajată şi dotată la standarde europene.

34

Practic, până în decembrie, nu s-a jucat decât spectacolele pentru copii şi câteva colaje în deplasare. În 22 decembrie 2005, sub bagheta dirijorului Constantin Petrovici, s-a susţinut un concert cu „Stelele Operetei” în sala Mihail Jora a Radiodifuziunii, iar primul spectacol de operetă al stagiunii a avut loc pe 23 decembrie la sala Rapsodia unde s-a prezentat „Contesa Maritza”.

Anul 2006 a început cu pregătirea unei premiere, un nou spectacol pentru copii – „Gulliver în Ţara Piticilor” de Silvia Kerim şi Marius Ţeicu.

Între 26 ianuarie şi 6 februarie a fost prezentat spectacolul „Opereta râde, cântă şi dansează” în Israel în oraşele Beer Şeva, Kfar Sabam, Rehovot, Ierusalim, Holon, Tel Aviv, Haifa, Ramat Gan, Rişon LeZion, Petah-Tikana. Şi-au dat concursul soliştii Amelia Antoniu, Eugenia Ilinca, Daniela Vlădescu, Daniel Eufrosin, Florin Diaconescu şi Cătălin Petrescu, acompaniaţi de o formaţie orchestrală condusă de dirijorul Lucian Vlădescu.

În 7 martie s-a plecat în Italia cu „Contesa Maritza”. Sub bagheta dirijorului George Balint, în regia semnată de Giusepe Visciglia şi în coregrafia Andreei Toma, au evoluat soliştii: Silvia Şohterus, Ileana Lenghel, Stefan Popov, Cornel Todea, Amelia Antoniu, Valentino Tiron, Gladiola Niţulescu, Anghel Stoian, Raluca Ciocă. Turneul s-a desfăşurat în oraşele: Alba, Asti, Novara, Pavia, Forli, Padova, Merano, Bolzano, Modena, La Spezia, Regio Emilia, bucurându-se de un frumos succes. În a doua jumătate a lunii martie Amza Săceanu demisionează din funcţia de director general. Solidară cu dânsul, demisionează din funcţie şi doamna Eugenia Moldoveanu.

Sub directoratul interimar asigurat de Daniel Eufrosin, stagiunea a continuat cu spectacole de operetă prezentate în sala „Rapsodia”, colaje prezentate în deplasare la Hunedoara, Urziceni, Slatina, Alba Iulia şi spectacole pentru copii la sala Amfiteatru a Teatrului Naţional de Operetă.

Pentru că la foaier lucrările de refacere erau în curs de finalizare, a fost pregătit un amplu program de spectacole ce puteau fi prezentate în acest spaţiu. A început cu un recital de arii şi duete din creaţia compozitorului Jacques Offenbach, urmat de opereta într-un act „Domnul Choufleuri vă aşteaptă”. Premiera acestui spectacol a avut loc în 5 aprilie, în regia Constanţei Câmpeanu şi acompaniamentul pianistei Mădălina Ene.

În 13 aprilie, în sala Amfiteatru a Teatrului Naţional Bucureşti, a avut loc premiera musicalului pentru copii „Gulliver în Ţara Piticilor”. În regia lui Nicolae Ciubuc, coregrafia Andreei Constantinescu şi scenografia Dianei Ioan, micuţii spectatori au fost fermecaţi de peripeţiile personajelor întruchipate de Orest Pîslariu, Nicolae Măgureanu, Ligia Dună, Cătălin Petrescu, Gheorghe Marian, Horea Repede, Mihai Cacoveanu, Delia Şerban, Mihaela Ştefănescu, Viorica Spuză, Oana Vâlceanu, Teodora Godeanu, Octavian Ştefănescu, Cătălin Cocheş, Carmen Buterez, Gabriela Călin, Sandra Mahvina, Cristina Osiceanu, Aurelia Tudor, Carmen Tudorache, Iuliana Costiniu, Bogdan Ardelean.

În 16 aprilie, s-a prezentat în sala Ministerului de Interne un „Concert Pascal” ce cuprindea arii şi duete din operele compozitorului W.A.Mozart, în interpretarea soliştilor Gabriela Daha, Bianca Ionescu, Anna Mirescu, Mediana Vlad, Crina Zancu, Florin Budnaru, Viorel Ciurdea, Marius Olteanu, Adrian George Popescu, Stefan Popov şi „Stabat Mater” de Clari, în interpretarea Biancăi Ionescu, Claudia Măru-Hanghiuc, Florin Diaconescu, Mihnea Lamatic. Şi-a dat concursul orchestra Teatrului Naţional de Operetă, sub conducerea maestrului Constantin Petrovici.

În colaborare cu Teatrul Naţional Bucureşti, corul, orchestra, baletul şi soliştii Amelia Antoniu, Claudia Deleanu, Adrian George Popescu şi Arnold Mack au început lucrul la spectacolul „Burghezul gentilom” în regia reputatului Petrică Ionescu.

35

În 7 iunie, în foaier, a avut loc premiera spectacolului one woman show „Ai... fler lady?!?” cu Bianca Ionescu, în regia Constanţei Câmpeanu. Spectacolul sopranei Bianca Ionescu a împletit armonios arta lirică cu cea dramatică, spectatorii urmărind-o recitând, cântând şi dansând. Desfăşurat după un scenariu al cărui subiect a reprezentat viaţa unei artiste, spectacolul i-a oferit sopranei o largă paletă interpretativă. Începând povestea cu descrierea copilăriei, continuând cu adolescenţa, prima dragoste şi terminând cu modul în care artista a cunoscut succesul, soprana Bianca Ionescu a interpretat numeroase arii din lucrări cunoscute, creaţii ale unor cunoscuţi compozitori români şi internaţionali. Audienţa s-a delectat cu arii din opere şi operete precum „Vrăjitorul din Oz” de H.Arlen, „Ţara surâsului” de Fr.Léhar, „Liliacul” de J.Strauss, „Flautul fermecat” W.A.Mozart, dar şi cu melodii retro de Ion Vasilescu, şi populare, „Lie, lie ciocârlie”. Din repertoriul sopranei au făcut parte şi piese precum „Summertime” de G.Gershwin, „Misty” de E.Garner, „Ave Maria” de Fr.Schubert, „Să fii un star” de H.Reiniger.

În 17 iunie, în foaier, a avut loc premiera „Un american la New York”. În prima parte a spectacolului Brass Quintet Bucureşti şi Claudia Măru-Hanghiuc au interpretat muzică americană; au dansat Carmen Buterez, Delia Şerban, Marian Horhotă şi Lorendi Rădulescu. În partea a doua a spectacolului, soprana Anna Mirescu şi baritonul Cătălin Petrescu, acompaniaţi de cvartetul Giovinezza au dat viaţă personajelor din opera într-un act „The Telephone” sau „L'Amour à Trois” de Gian Carlo Menotti, în regia semnată de tânărul regizor Doru Marin şi scenografia Marilenei Şerban. Spectacolul fiind examenul de licenţă al sopranei Anna Mirescu.

Stagiunea 2005-2006 s-a încheiat în aşteptarea concursului pentru ocuparea postului de director al Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian“ din Bucureşti organizat în 27 iulie de către Ministerul Culturii şi Cultelor.

OPERETA – UN NOU ÎNCEPUT

În august 2006, în urma concursului organizat de Ministerul Culturii şi Cultelor, conducerea Teatrului a fost preluată de Răzvan Ioan Dincă, director al Teatrului „George Ciprian” din Buzău. La preluarea direcţiei, tânărul regizor şi-a propus ordonarea activităţii artistice pe bază de programe şi proiecte care să cuprindă toate tipurile de manifestări artistice pe care opereta, ca gen unic, le presupune.

Noua politică managerială a fost comunicată cu ocazia conferinţei de presă care a precedat premiera spectacolului „Broadway – Bucureşti”, un exemplu care ilustra înnoirea în plan repertorial a instituţiei.

O succintă descriere a programelor care aveau să fie abordate prin opţiunile repertoriale a dat tonul politicilor culturale promovate de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”: de la promovarea valorii creaţiei naţionale specifice la montarea operelor din repertoriu internaţional, de la opereta clasică la inovaţia musical-ului american, de la sala de teatru la spaţiile neconvenţionale, precum şi iniţierea unui festival internaţional de operetă, music-hall şi teatru-dans.

Astfel, misiunea TNO, instituţie unică în plan naţional, devenea aceea de a atrage creatori valoroşi, de a perfecţiona şi motiva artiştii din interiorul instituţiei, dar şi de a promova creaţia contemporană, pluridisciplinaritatea şi multiculturalismul, acoperind din punct de vedere artistic toate cerinţele şi exigenţele pieţei de profil din lume. Factorul artistic, articulat prin multitudinea şi diversitatea acestor proiecte, se afla însă la congruenţa cu cel social, educativ şi moral, teatrul asumându-şi rolul de formator de opinie în ambele planuri.

36

Procesul transpunerii acestei viziuni manageriale în produse culturale de calitate avea să fie unul de durată îndelungată, însă primele modificări s-au produs începând cu debutul stagiunii 2006-2007. Alături de spectacolul Biancăi Ionescu, „Ai …fler… Lady?!?”, care s-a jucat în foaier în 24 septembrie, de „Burghezul gentilom” de pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, şi de repetiţiile pentru operetele „Voievodul ţiganilor”, „Ţara surâsului”, „Logodnicul din lună”, au început pregătirile pentru musical-ul „Cabaret”.

Primul spectacol care a avut premiera în această stagiune (21 octombrie 2006) marca tendinţa de înnoire şi de deschiderea a teatrului, fiind vorba de un balet, „Roşu şi Negru”, pe muzica semnată de compozitoarea Livia Teodorescu Ciocănea, după romanul lui Stendhal. Spectacolul s-a înscris în suita de manifestări artistice prilejuite de Anul Francofoniei în România şi s-a jucat pe scena Teatrului Nottara, în regia Alexei Mezincescu şi coregrafia Adinei Cezar. Au participat dansatorii: Cristi Tarcea–Julien, Adina Iacov, Ioana Mitsika, Felicia Serbănescu, Călin Hantiu, Liliana Iorgulescu, Levente Szasz, Istvan Teglas, Marian Simion, Anka Levana.

Spectacolele şi concertele festive au continuat ca în anii precedenţi, sărbătorile de iarnă prilejuind o serie de manifestări artistice. „Camerata Dorin Teodorescu” a prezentat un concert extraordinar de Crăciun la Catedrala Sfântul Iosif, avându-i ca solişti pe violonistul Gabriel Croitoru şi pe mezzosoprana Raluca Ciocă, iar pe 31 decembrie, ansamblul de balet al Operetei a fost invitat să danseze în spectacolul extraordinar cu opereta „Liliacul”, prezentat în mod tradiţional de Opera Naţională Bucureşti.

Următorul eveniment important în agenda teatrului a fost musical-ul „Ce înseamnă să fii... Bunbury”, care s-a jucat pentru prima dată pe data de 3 februarie 2007, la Centrul Cultural al Ministerului de Interne. Cu regia semnată de Vlad Massaci, coregrafia de Florin Fieroiu şi scenografia lui Dan Tita, suflul modern anunţat şi confirmat prin această montare aflându-se în corespondenţă cu starea în care se afla întreaga instituţie, nu doar la nivel artistic, ci şi organizatoric.

DIVERSIFICAREA REPERTORIALĂ -

MUSICAL, TEATRU - DANS şi OPERĂ BAROCĂ pe SCENA OPERETEI

Două noi spectacole, un musical şi un balet, nu erau însă de ajuns pentru a scoate teatrul din conul de umbră în care se afla de ceva vreme. Producţiile aflate în pregătire continuau linia unui repertoriu variat, adăugând chiar şi o operă barocă în oferta culturală a instituţiei, însă miza cea mare era reprezentată de montarea a două musicaluri, „Cabaret” şi medley-ul „Bucureşti – Broadway”, spectacole care aveau să atragă atenţia publicului. Însă, înainte ca primele tentative de musical din România să stârnească un vârtej mediatic şi o schismă în rândul criticii, trebuie să acordăm atenţie unui eveniment mai rar pe scena teatrului de gen. Pentru că, dacă adeseori Operele decid să includă un titlu de operetă în repertoriu (bineînţeles, în afara tradiţiei de a prelua „Liliacul lui Strauss-Fiul” de Revelion), cât de des puteţi merge la Operetă pentru a vedea o operă?

În luna februarie a anului 2007 Teatrul a organizat casting-uri, nu doar pentru musical-ul „Cabaret”, ci şi pentru opera barocă „Pyram şi Thisbe” şi pentru baletul „Bal”. În acelaşi timp s-au organizat repetiţii pentru „Bucureşti – Broadway”, un medley care avea să includă fragmente din cele mai celebre musical-uri de pe Broadway.

Luna martie se anunţa a fi una de sărbătoare, iar primii care au marcat acest moment deosebit au fost soliştii Bianca Ionescu, Raluca Ciocă, Patricia Seymour, Florin Budnaru, Daniel Madia şi

37

Viorel Ciurdea, care, alături de formaţia Concertino, condusă de violonistul Eugen Mirescu, au oferit melomanilor „mărţişoare muzicale” – spectacole jucate la Colegiul Naţional Sfântul Sava, Plazza Romania, Carrefour Militari şi Orhideea.

Însă, adevărata sărbătoare avea să vină abia spre sfârşitul lunii. Cum reparaţiile sălii devastate de incendiu nu fuseseră finalizate, direcţia Operetei a găsit totuşi o modalitate de a relua spectacolele în propria sală. O dată cu achiziţionarea unei scene mobile, montată în sala de spectacol, peregrinarea Operetei lua sfârşit. Noua scenă permitea unui număr de 250 de spectatori să vizioneze producţiile proprii în condiţii acceptabile.

Astfel, la sfârşitul lunii martie, Teatrul îşi relua activitatea în propria sală şi îşi invita spectatorii să asiste la premiera „Broadway-Bucureşti”, spectacol care a continuat să se joace şi în stagiunile următoare. Musicalul a fost un prim reper din multe puncte de vedere. În primul rând, era o producţie care impresiona prin ambiţia de a reuni cele mai importante momente din cadrul genului, familiarizând astfel publicul cu valorile Broadway-ului: „Cats”, „Chicago”, „Cabaret”, „Evita”, „Fantoma de la Operă” sau „Poveste din Cartierul de Vest” – titluri de referinţă intrau astfel în atenţia melomanilor bucureşteni şi în repertoriul unui teatru care dovedea o preocupare pentru acoperirea întregului său domeniu de activitate (artele spectacolului muzical).

În al doilea rând, spectacolul a impresionat prin amploarea producţiei a adus pe scenă o echipă impresionantă de artişti (7 regizori de renume - Beatrice Rancea, Ion Caramitru, Radu Afrim, Alexandru Tocilescu, Radu Alexandru Nica, Cornel Todea, Răzvan Ioan Dincă, 5 coregrafi - Răzvan Mazilu, Mihai Babuşka, Florin Fieroiu, Sergiu Anghel şi Carmen Coţofană şi numeroşi solişti, balerini şi actori).

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că acest spectacol a beneficiat de prezenţa unui invitat special, dirijorul Gary Dilworthy din Statele Unite ale Americii, acesta având un palmares excepţional (a susţinut concerte alături de toate instituţiile de spectacol din Sacramento şi Michigan, de Orchestra Simfonică din Taipei, Orchestra Naţională Radio Bucureşti, Orchestra Simfonică Barcelona), dar şi avantajul unei experienţe directe cu musicalul. Prezenţa unui muzician american în mijlocul orchestrei bucureştene a evidenţiat principala problemă cu care s-au confruntat artiştii români, şi care nu s-a oprit doar la nivelul instrumentiştilor: lipsa de experienţă şi pregătire în abordarea unui rol sau a unei partituri în musical.

Obligată să găsească o soluţie acestei probleme, care afecta nu doar Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, ci toate instituţiile muzicale la nivel naţional, echipa de creaţie a reuşit să aşeze o piatră de temelie la fundaţia unui gen care avea nevoie să fie construit nu doar prin asumarea unor astfel de spectacole, ci şi prin organizarea unei forme de predare a musical-ului.

Beatrice Rancea a revenit în postură de regizor la interval de doar câteva zile cu spectacolul „Bal”, care a avut premiera la 1 aprilie. Producţia de teatru-dans ilustra prin intermediul mai multor stiluri muzicale şi de dans nevoia înfrângerii singurătăţii prin descoperirea unui partener de viaţă. Spectacolul „perfect conceput sub aspect emoţional şi cultural, într-o interpretare remarcabilă” (Ileana Lucaci, România Liberă, 10 mai 2007) a fost realizat în coregrafia lui Yvette Boszik după o idee originală de Ettore Scola. Din ansamblu au făcut parte: Beatrice Rancea-Păstorel Ionescu, Monica Ştraţ-Andrei Ciobanu, Sorina Tiron-Marian Horhotă, Gabriela Călin-Cristian Osoloş, Diana Petrache-Ionuţ Kivu, Mădălina Mechenici-Daniel Dragomir, Cristina Osiceanu-István Téglás, Oana Botez-Marius Grosu, Tünde Baczó-Cristi Hogaş, Costel Huhu.

Ileana Lucaci nota în cadrul aceluiaşi articol:

“În prima parte a spectacolului petrecută la un local, se urmăresc întâlnirile protocolare, apoi declanşarea «balului» căutării partenerului (ei), ca în cea de a doua, petrecută pe o plajă, să se infiltreze uşor poezia celor ce şi-au găsit perechea.

38

Dansul este expresia forte a ilustraţiei teatrale, folosind o invocare a istoriei sale, prin apelarea la genurile principale, de la vals, la tango, de la slow-foxtrot la quick step. Totul este înfăptuit cu o impresionantă perfecţiune a mişcării ansamblului.”

În luna aprilie a anului 2007 a avut premiera concertului–spectacol „Pyram şi Thisbe”, operă barocă de Michel Pignolet şi John Frederick Lampe. Regia a fost semnată de Andreea Vălean, iar coregrafia de Mary Collins. Echipa de creaţie a fost completată de Maria Popa (mişcare scenică), Ana Olteanu (decoruri) şi Ana Alexe (costume). Montarea a fost realizată în parteneriat cu Opera Naţională Română (prima producţie finalizată a Studioului Experimental de Muzică şi Balet „Ludovic Spiess”) , Ambasada Franţei în România şi Institutul Francez din Bucureşti.

Din distribuţie au făcut parte: Adrian George Popescu, Mediana Vlad, Iulia Surdu, Ion Dimieru, Matei Nicolescu, Mircea Ciurez, Ana-Maria Lazar, Daniel Popa şi Cosmin Seleşi. Acompaniamentul muzical a fost asigurat de: Mihail Ghiga – concert-maestru, Irina Năstase – clavecin, Bruno Hellstroffer – theorba, Adrian Ciucă – violoncel, iar în partea a doua a spectacolului de Ansamblul Collegio Stravagante. Mişcare scenică – Maria Popa, decoruri – Ana Olteanu, costume – Ana Alexe.

Teatrul Naţional de Operetă reuşea din nou, pentru a doua oară într-un singur an, să devină un promotor al inovaţiei, „Pyram şi Thisbe” aliniind scena bucureşteană la cea internaţională, deja adeptă a Barocului de câteva decenii.

În toată această perioadă, şi până la sfârşitul stagiunii, teatrul a continuat să joace spectacolele deja consacrate în repertoriu, operetele clasice, precum „Silvia”, „Ţara surâsului”, „Voievodul ţiganilor”, „Victoria şi-al ei husar” desfăşurându-se în sala Ministerului Administraţiei şi Internelor. La sediu, în sala de pe Bd.Nicolae Bălcescu, s-au montat spectacole pentru copii: „Micuţa Dorothy”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Cocoşelul neascultător” şi „Gulliver în Ţara piticilor”.

Tot la sediu, publicul a putut asista, în foaier, de această dată, la un recital vocal instrumental intitulat „Armonii de primăvară”, care a avut loc în data de 6 mai, şi a fost onorat de participarea pianistului Dan Mizrahi. Acompaniaţi de Gonul Aptula (pian), au evoluat soliştii Gladiola Niţulescu-Lamatic, Florin Diaconescu, Mihnea Lamatic şi violonista Gianina Săveanu.

Însă nu doar musical-ul şi spectacolul de teatru – dans, fie el balet sau dans contemporan – aveau prioritate în agenda culturală a instituţiei. La sfârşitul lunii mai au început pregătirile pentru o nouă operetă, „Contesa Maritza”, de Emmerich Kálmán, operetă cu vechime pe scena Teatrului „Ion Dacian”, unde avusese premiera cu 40 de ani în urmă (16 decembrie 1967).

Stagiunea 2006-2007 s-a încheiat oficial pe 11 iulie 2007, dar pe toată perioada vacanţei, sub titlul „Opereta de joi seara”, artişti îndrăgiţi ai operetei bucureştene au susţinut în fiecare joi, timp de trei luni, alături de formaţii instrumentale născute în cadrul instituţiei, un program de o oră - de fiecare dată altul - cu arii şi duete din lucrări celebre. Spaţiul din faţa intrării principale s-a dovedit de fiecare dată neîncăpător, iar scaunele – insuficiente.

PRIMII PAŞI CĂTRE RETEATRALIZAREA GENULUI

Teatrul a deschis stagiunea 2007-2008 în deplasare, la Alba Iulia, cu un program care a inclus spectacolele „Broadway-Bucureşti”, „Bal”, „Opereta râde, cântă şi dansează”, „Concert de valsuri” şi un concert al „Cameratei Dorin Teodorescu”. În curând însă, programul încărcat al

39

instituţiei nu avea să mai permită deplasări de o asemenea amploare, eforturile fiind concentrate asupra noilor producţii şi a menţinerii celor curente la un nivel ridicat.

Pe 28 octombrie, publicul şi cronica de specialitate au salutat cu entuziasm prima opereta montată de la înnoirea direcţiei. Aşteptările au fost augmentate, însă, de o serie de premiere: nu doar faptul că după o serie de musical-uri şi producţii de teatru-dans, teatrul lansa o nouă operetă, ci şi faptul că aceasta era pusă în scenă de un regizor cu o experienţă bogată teatrală. Cum avea să arate noua opereta pe propria sa scenă? Un cronicar a mers până acolo încât să se întrebe „Cui îi pasă de Contesă”.

Această „Contesă Maritza” avea să fie un nou punct de turnură notabil în evoluţia teatrului, inovând şi reinterpretând opereta clasică, considerată de mulţi desuetă şi pe-alocuri prăfuită. Genul uşor scotea la iveală noi valenţe, care forţau atât spectatorii, cât şi critica să regândească statutul acestui tip de spectacol. Viziunea regizorală a fost susţinută de implicarea lui George Balint şi Emil Maxim (dirijori), Gabriel Popescu (maestru de cor), Florin Fieroiu (coregrafie), Doina Levintza (costume), Jozsef Werner (decoruri) şi a soliştilor: Silvia Şohterus, Alfredo Pascu, Gabriela Daha, Cătălin Petrescu, Daniel Eufrosin, Adriana Mirea, Nicolae Simulescu, Raluca Ciocă, Jeaninne Bradler, Arnold Mack.

Pe 16 decembrie, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la premiera pe scena Teatrului de Operetă, s-a organizat un spectacol omagial „Contesa Maritza”. La eveniment au fost invitaţi artiştii perioadei de aur ai Operetei româneşti, celebrităţi ale anilor '60, precum: Adriana Codreanu, Valeria Rădulescu, Cleopatra Melidoneanu, Nicolae Ţăranu, Marica Munteanu, Constanţa Câmpeanu, Tamara Buciuceanu, Tiberiu Simionescu.

Oferta repertorială s-a extins şi în rândul producţiilor pentru cei mici, în ianuarie 2008 începând repetiţiile pentru „Dragostea celor trei portocale”, în regia lui Cristian Pepino, considerat un maestru al teatrului pentru copii. În toiul pregătirilor pentru această nouă producţie, Teatrul a anunţat vestea mult aşteptată: redeschiderea sălii de spectacole.

La trei ani de la incendiul care a devastat sala, teatrul funcţiona din nou la capacitate maximă. Duminică, 27 ianuarie, Opereta a propus publicului său un regal demn de noaptea dintre ani: „Bal la Prinţul Orlovski”. Spectacolul inspirat din actul al doilea al operetei „Liliacul”, de Johann Struss-fiul, a reunit soliştii, corul şi baletul instituţiei într-o demonstraţie de forţă artistică. Cu această ocazie, regizorul şi directorul general Răzvan Ioan Dincă afirma: „Suntem încă departe de un teatru pe Broadway, dar este mult mai bine ca înainte. Suntem acum un teatru foarte modern din punctul de vedere al dotărilor.”

„Lumini rafinate, fantezie vizuală, apelul la tehnologia modernă - iată elemente ce nu erau familiare până acum spectacolelor Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian", care şi-a redeschis sala de curând cu spectacolul muzical-coregrafic «Bal la Prinţul Orlovski». Se pare că unul dintre efectele prezenţei unui regizor de teatru la conducerea Operetei - Răzvan Ioan Dincă - este cel care ţine de parametrul vizual, în mod evident «praful fiind şters» de pe producţiile acesteia din care am putut vedea secvenţe în spectacolul inaugural.” (Oltea Şerban Pîrîu - Dacă e bal, bal să fie)

În data de 9 februarie a fost rândul celor mici să se bucure de spectacolele teatrului în sala deplin funcţională. Copiii au petrecut alături de personajele din comedia muzicală „Dragostea celor trei portocale”, care au salvat prinţese şi au înfruntat vrăjitoare pe coregrafia lui Florin Fieroiu. Adaptarea, bazată pe scenariul lui Carlo Gozzi, i-a adus pe scenă pe: Valentino Tiron, Cosette Marinescu, Cristian Caraman, Emil Spătaru, Elena Siloci, Gabriela Daha, Matei Nicolescu, Mioara Manea, Mihăiţă Radu, George Matei, Marius Meragiu, Cristina Stăniloiu, Carmen Angheloiu şi balerinii Andreea Toma, Cristina Osiceanu, Mădălina Mechenici, Luminiţa Dincă, Raluca Herciu, Gabriela Călin, Octavian Ştefănescu, Cătălin Cocheş.

40

O dată realizaţi primii paşi în intenţia de a reteatraliza genul prin asumarea punerii în scenă a genului operetei, instituţia a atins un nou punct al dezvoltării sale repertoriale, dovedind interesul şi posibilitatea de a deschide noi drumuri atât prin creaţii inedite, cât şi prin recontextualizarea celor clasice, abordând totodată o gamă variată de tipuri de spectacole.

Continuând misiunea popularizării musical-ului şi pledând pentru necesitatea formării unei şcoli de gen la nivel naţional, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a demarat pregătirile pentru o producţie clasică, şi prin acest statut, o reală provocare – „Cabaret” . Celebrul musical semnat de John Kander şi Fred Ebb a avut premiera la 23 februarie 2008, în regia lui Beatrice Rancea. Jocul actorilor a fost completat de cele 250 de costume realizate de Cătălin Botezatu şi de machiajul asigurat de Iuliana Ştefan, graţie cărora expresionismul german al anilor ’30, cu tuşe violente, a fost extrem de bine redat, în contrast cu tipul cabaretului francez. Beneficiind de experienţa dirijorului Lucian Vlădescu, decorurile lui Joszef Werner şi coregrafia Danei Serafimovici, spectacolul a stârnit reacţii puternice, atât favorabile, cât şi contestatare. Însă, ceea ce nici vocile pudibonde şi de filon conservator din sală şi din presă nu au putut nega, a fost curajul acestui cocktail vizual şi artistic.

Dacă prin montarea spectacolului „Cabaret” teatrul asigura o continuitate în cadrul programul de music-hall, în stagiunea 2007-2008 programul MultiOperetta, care propunea o diversificare a modalităţilor de expresivitate artistică prin producţia de spectacole multidisciplinare: teatru-dans-muzică, multimedia-coregrafie şi organizarea de performance-uri, precum şi folosirea noilor tehnici în arta spectacolului de mişcare şi muzical, realizând punţi de comunicare între multiple forme de artă, a fost marcat de colaborarea cu Răzvan Mazilu.

Spectacolul „Urban Kiss”, coregrafiat de Răzvan Mazilu, a adus pe scena Operetei dansul contemporan cu influenţe de street-dance, jazz, gimnastică şi proiecţii video (concepute de Daniel Gonţ). Premiera a avut loc la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” pe 9 martie, din distribuţie făcând parte: Răzvan Mazilu, Monica Petrică, Monica Ştraţ, Sorina Tiron Micşunescu, Andrei Ciobanu, Geraldina Rusu, Teodora Ghinea, Oana Vâlceanu, Violeta Dumitraşcu, Diana Ferencz, Daniel Dobre, Florin Tănase, Istvan Teglas, Iolanda Petrescu, Corina Aldea, Octavian Ştefănescu, Gabriela Călin, Luminiţa Dincă, Mihaela Ştefănescu, Raluca Popa, Diana Petrache.

TEATRUL NAŢIONAL DE OPERETĂ – AMBASADOR AL GENULUI OPERETEI ÎN ROMÂNIA

Când, în martie 2008, o delegaţie a teatrului maghiar, formată din Kerényi Miklós Gábor, director general, Béres Attila, regizor artistic şi Lorinczy Gyorgy, manager, a venit la Bucureşti pentru a discuta eventualele posibilităţi de colaborare între Opereta bucureşteană şi Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, s-au pus bazele unei relaţii de durată între cele două instituţii teatrale. Discuţiile s-au concretizat prin premiera operetei „Văduva Veselă” de Franz Lehár, în regia lui Béres Attila, producţie care a deschis drumul către un parteneriat pe termen lung, care a permis promovarea schimburilor culturale, dar şi o perfecţionare a artiştilor operetei bucureştene prin contactul cu un alt stil de lucru.

Având scop şi strategii comune, de a realiza producţii artistice de cea mai înaltă calitate, conservând şi promovând patrimoniul operetei, colaborarea dintre cele două teatre muzicale s-a dovedit a fi una fructuoasă. Răzvan Ioan Dincă semnala, în caietul program al spectacolului, importanţa programului „Opereta Deschisă” în planul misiunii culturale asumate de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, în calitate de unic ambasador naţional al genului, şi începutul unui important capitol din istoria recentă a instituţiei:

41

„Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, instituţie unică la nivel naţional, are vis-à-vis de obiectul său de activitate două obligaţii majore: să experimenteze şi să păstreze, cu alte cuvinte să atace şi să cucerească noi avanposturi ale genului muzical apărând astfel graniţele tradiţiei sale, bogăţia sa culturală şi de sensuri, să exploateze şi să colonizeze noi teritorii în numele tradiţiei operetei.

Ca atare „Ambasadorul” Ion Dacian a purces la stabilirea unor punţi de dialog cu Teatrul Naţional de Operetă din Budapesta, unde, în anul de graţie 2007, a făcut o vizită de recunoaştere. Primit cu braţele deschise, cunoscând şi recunoscând afinităţi şi obiective comune între strategiile celor două redute ale operetei sud-est europene, în martie 2008 „Ambasadorul” a invitat o serie de soldaţi-artişti şi generali neînfricaţi (dl.Kerényi Miklós Gábor, director general, Béres Attila, regizor artistic şi Lorinczy Gyorgy, manager) pentru ca, împreună, să facă front comun în conservarea şi promovarea patrimoniului operetei. Ei bine, iată că strategiile noastre comune au dat roade, iar venerabilul domn Ion Dacian îşi duce la bun sfârşit datoria, prezentând publicului o nouă operetă clasică, opereta–operetelor, cea mai cunoscută lucrare poate, şi cea mai fredonată – Văduva veselă în regia lui Attila Béres.”

După îndrăgita operetă „Văduva Veselă”, responsabilă pentru văduvomanii de-a lungul vremii, care a reprezentat o reuşită în exprimarea potenţialului clasic al genului, teatrul a atacat din nou avanposturile muzicale, încurajând afirmarea Orchestrei Camerale Dorin Teodorescu cu spectacolul „Un bufon la Veneţia”. Seara veneţiană de teatru, muzică şi balet, într-o atmosferă ruptă de obişnuinţa citadină, a avut la bază pasaje muzicale compuse de Boccherini, Vivaldi, Albinoni şi Corelli. Protagoniştii, Mihai Bisericanu, Daniel Dragomir şi balerinii Igor Grigoriev şi Cristina Osiceanu au fost acompaniaţi de către violonistul Gabriel Croitoru, soprana Raluca Ciocă, Camerata Dorin Teodorescu.

Serile muzicale, iniţiate astfel de Camerată, au continuat pe parcursul stagiunii estivale 2008, ca parte a programului „Opereta Duminică în Herăstrău”, cu rendez-vous în fiecare duminică, din iulie până în septembrie, amintind publicului de vremurile de altă dată, când în parcurile şi grădinile Bucureştiului răsunau arii şi duete din operete celebre. Concertele s-au bucurat în mod constant de o prezenţă numeroasă în rândul publicului, care s-a delectat cu pagini celebre din repertoriul românesc şi internaţional.

Primul concert, coordonat de soprana Bianca Ionescu, a stat sub semnul valorilor naţionale, incluzând momente din operete ca: „Lăsaţi-mă să cânt” şi „Lysistrata” de Dendrino, „Eternele iubiri” de G.Grigoriu, „Plutaşul de pe Bistriţa” şi „Ana Lugojana” de F.Barbu, „Culegătorii de stele”, „Leonard” şi „Soarele Londrei” de Comişel, cu participarea soliştilor: Doina Scripcaru, Silvia Şohterus, Cornel Todea , Gabriela Daha, Valentin Tiron, Mihnea Lamatic, Mioara Manea Arvunescu, Daniela Vlădescu, Bianca Ionescu, Stefan Popov, Cătălin Petrescu, Gladiola Niţulescu, Marius Mitrofan, Florin Diaconescu, Anton Zidaru, Matei Nicolescu şi Ligia Dună.

În luna septembrie, teatrul a încheiat stagiunea estivală cu un tur de forţă, montând pe scena mobilă din Parcul Herăstrău concertele-spectacol „Broadway-Bucureşti”, „Bună seara, domnule Strauss” (trimitere la faimosul titlu „Bună seara, Strauss-tatăl! Bună dimineaţa, Strauss-fiul!”) şi „Invitaţie la Vals”, o selecţie a celor mai celebre valsuri compuse vreodată.

PRIMUL FESTIVAL DEDICAT ARTELOR SPECTACOLULUI MUZICAL - Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”

14 – 27 noiembrie 2008, Bucureşti

În 14 noiembrie 2008, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian reuşea performanţa de a lansa primul festival dedicat artelor spectacolului muzical, Festival care a primit denumirea de “Viaţa e

42

frumoasă!”. Inspirată din titlul capodoperei lui Roberto Benigni, titulatura aceasta avea toate atu-urile unui destin de succes: optimism, bucurie şi promisiunea unor evenimente care aveau să stea sub semnul Frumosului în Artă şi în viaţă. Timp de două săptămâni Bucureştiul a trăit în mijlocul unei parade a artelor spectacolului muzical de cea mai înaltă calitate, musicalul, opereta, teatrul, dansul şi concertele făcând oraşul să vibreze într-o altă tonalitate.

Evenimentul, organizat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, a marcat un moment istoric în istoria spectacolului muzical autohton, cu ocazia acestuia fiind lansată în cadrul unei conferinţe speciale EMTU - Uniunea Teatrelor Muzicale din Europa – prima astfel de uniune din Europa.

Deşi lansată în cadrul Festivalului, prima înţelegere de înfiinţare a acestei platforme europene a fost semnată la data de 26 iulie 2008, în Szeged, Ungaria, cu ocazia Festivalului de Teatru în aer liber. Printre semnatari, alături de Dl. Răzvan Ioan Dincă, Director general al Operetei bucureştene şi Dl. Miklós Gábor Kerényi, Director artistic şi general al Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta, s-au aflat Dl. Yury Schwartskopf, Director general al Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg şi Dl. Egon Kulhánek, Director general al Teatrului Muzical Karlín din Praga.

Cele patru teatre membre aveau o misiune comună – aceea de a menţine la standarde cât mai ridicate principalul obiect de activitate: spectacolul muzical (creaţia de operetă şi musical). Caracterul teoretic al strategiei Uniunii a dobândit o primă valoare aplicată chiar în cadrul Festivalului, prin exploatarea potenţialului extraordinar al dialogului cultural; Teatrul a venit în întâmpinarea publicului său cu o ofertă cât mai variată de programe şi proiecte, cu spectacole din diverse registre şi zone culturale care să îmbine latura de entertainment cu cea educativă, de recuperare a unor sensuri şi dimensiuni istorice.

Astfel, în intervalul 14–17 noiembrie au avut loc: spectacole internaţionale („Silvia”, Teatrul de Operetă şi Muzical din Budapesta, Ungaria; „Baronesa Lili”, Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, Rusia; „Prinţesa Circului”, Teatrul Academic de Operetă din Kiev, Ucraina; „Gipsy Roots”, Opera de Stat din Banska Bystrica, Slovacia; „Orfeu în Infern”, Teatrul de Operetă din Brno, Cehia), gale extraordinare („Gala de Operetă”, „Gala de Balet”, „Gala celor Trei Tenori”, „Gala Tinerelor Talente”), recitaluri şi concerte de excepţie (Concertul celor două viori celebre, Stradivarius şi Guarnieri, aflate pentru prima dată pe aceeaşi scenă; Wiener Ensemble din Viena; artiştii Mircea Gogoncea, Tibor Ivan sau David di Fiore).

Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a prezentat două spectacole proprii: „Voievodul Ţiganilor”, în regia lui Răzvan Ioan Dincă, care a stârnit controverse în presa de specialitate datorită caracterului teatral inovator, montarea reinterpretând compoziţia lui Strauss-fiul, şi „Văduva Veselă”, semnată de Béres Attila. Această selecţie repertorială (a unei premiere şi a unui spectacol apreciat, şi totodată reprezentativ pentru stagiunea curentă) a generat o tradiţie a teatrului, care a urmat acelaşi tipar privind producţiile locale şi la ediţiile următoare. Un alt moment care a punctat strânsa colaborare dintre cele două teatre de la Bucureşti şi Budapesta a fost concertul bilingv „Romeo şi Julieta”, care a inclus o serie de momente muzicale de mare valoare interpretativă. Cu această ocazie, sub îndrumarea regizorului KERO® alături de soliştii aleşi în urma castingului local au urcat pe scenă şi vedetele maghiare ale super-producţiei.

Festivalul a avut de asemenea ca obiective dezvoltarea instituţională şi dezvoltarea publicului iubitor de muzică, propunând nu doar producţii din diferite culturi şi cu abordări diverse, ci şi lansări de carte („Opereta, musicalul, zarzuela” de Cristina Sârbu, Ana Buga şi Octavia Galescu; Opera română 1961–1971 de Anca Florea, „Tărâmul misterios” de Claudia Măru-Hanghiuc, „Dialoguri între viaţă şi artă” de Ioan Moldovan ), lansare de CD (Doina Scripcaru), seminarii şi mese rotunde („Noua formă a operetei”; „Artele spectacolului muzical în Europa de azi”),

43

expoziţii („Chipul sunetelor”, „Costume rome, „Leonardo Da Vinci - invenţiile unui geniu”, „Leonard – Prinţul Operetei”).

Secţiunea concertelor a inclus proiecte diverse, pentru toate vârstele şi gusturile: muzică clasică (Tibor Ivan, Mircea Gogoncea, Bella Musica, Gheorghe Crăsnaru, Alexandru Petrovici, Bogdan Narloch), jazz (Trio Contraste), art fusion (Vlaicu Golcea), muzică bizantină (Grupul Nectarie Protopsaltul). Principalul eveniment concertistic a fost Gotan Project, trupa care a închis prima ediţie în acorduri de tango, lansând o invitaţie către acelaşi tip de deschidere culturală sub semnul căreia stă întreg festivalul. O invitaţie de a aborda savoarea unei fuziuni de influenţe, interpretări şi nuanţe care transformă orice întâlnire cu muzica de calitate într-un moment de neuitat.

După încheierea Festivalului, programul teatrului şi-a recăpătat structura, alternând spectacolele de operetă şi musical („Voievodul Ţiganilor”, „Contesa Maritza” şi „Broadway – Bucureşti”) cu spectacolele eveniment, precum un concert de muzică barocă, spectacolul–concert „Gala Operetei”, sau chiar un spectacol de Crăciun, „O ce veste minunată”. Au urmat spectacole concert ocazionate de zilele îndrăgostiţilor şi concertul „In Memoriam Dorin Teodorescu” (1943-1999), în data de 14 martie.

Cu acest prilej s-au cântat pagini din operetele în care strălucise regretatul tenor: „Ţara surâsului”, „Paganini” şi „Văduva veselă” de Lehár, „Prinţesa circului” de Kálmán, „Vânzătorul de păsări” de Zeller, „Victoria şi-al ei husar” de Paul Abraham, „Voievodul ţiganilor” de Johann Strauss. Solişti au fost Silvia Şohterus, Doina Scripcaru, Mioara Manea-Arvunescu, Daniela Vlădescu, alături de... şapte tenori: Alfredo Pascu, Cătălin Mustaţă, Marius Manea, Răzvan Săraru, Liviu Indricău, Marius Olteanu şi Călin Brătescu. Orchestra Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” a fost condusă de Lucian Vlădescu.

Luna martie a fost prilejul unei noi comemorări, de data aceasta, însă, a unui artist rus excepţional, al cărui curaj în plin regim comunist a reprezentat un model şi o sursă de inspiraţie pentru mulţi. Este vorba de marele bard şi actor Vladimir Vîsoţki, al cărui nume a fost invocat pe scena Teatrului de Operetă de către o echipă care a vrut să-l redea tinerilor de astăzi pe acest James Dean al Rusiei, valorificând prolifica sa creaţie lirică şi rolul său în cultura underground.

„Odiseea Vîsoţki”, spectacolul–concert produs de Asociaţia Culturală „OpenArt” şi Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, în regia lui Alexander Hausvater, a avut loc pe 26 martie, într-o distribuţie excepţională: Igor Caras şi Mihaela Strâmbeanu, care şi-au făcut studiile la Moscova chiar în perioada de glorie a lui Vîsoţki, Vitalie Bichir şi Natalia Trohin, din Republica Moldova şi vorbitori de limba rusă, Florentina Ţilea, premiată în 2007 pentru interpretare de către UNITER, Viorel Păunescu, actor la Teatrul Metropolis din Bucureşti, Oana Rusu, Silvia Şohterus, Amelia Antoniu, Cătălin Petrescu – solişti ai Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”.

Spectacolul a fost montat de o echipă de profesionişti consacraţi: Mălina Andrei - coregrafia, Lucian Moga - efecte video şi light design, Radu Captari - conducerea muzicală, Dan Jinga – dirijor cor, Alexandru Radu – decorul, Florilena Popescu – costumele.

Gândit sub forma unui act artistic de reflecţie asupra libertăţii în regimul totalitar, spectacolul avea la bază un scenariu semnat de Alexander Hausvater şi de Mihaela Michailov, construit pe poveştile independente a 20 de cântece din repertoriul lui Vladimir Vîsoţki. Rezistenţa eroului underground sovietic, dizident faimos şi actor de renume, a continuat să stârnească fiori pe scena bucureşteană până la sfârşitul stagiunii, ca o găselniţă simbolică a politicii schimburilor culturale, prin evocarea unei epoci şi retrăirea ei pe scena Operetei.

Muzicologul Mihai Cosma, scria pe 30 martie 2009 în Evenimentul zilei: ,,Povestit, spectacolul nu are cum să fie înţeles sau receptat. În faţa unui săli arhipline, din care

44

ieşeau în evidenţă personalităţi ca academicianul Răzvan Theodorescu, jazzman-ul Johnny Răducanu, folcloristul Grigore Leşe etc., s-a dezlănţuit iadul pe pământ. «Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin» părea a spune grupul de personaje cărora soarta le jucase mai multe renghiuri. (...) A fost o victorie a exprimării scenice, deopotrivă actoriceşti şi regizorale, bazată pe rememorarea unui dizident faimos din anii de opresiune, care nu a putut ascunde sub poleiala propagandistică «bubele, mucegaiul şi noroiul» vieţii neoficiale.”

La începutul lunii aprilie promovarea schimburilor culturale s-a concretizat printr-un turneu, organizat în baza unui Acord bilateral între România şi Republica Arabă Egipt de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional din România şi Ministerul Culturii din Egipt, cu sprijinul Ambasadei României în această ţară. Programul gândit special pentru această deplasare, un „melanj între operetă, balet şi proiecţii video”, a cuprins arii celebre de operetă şi musical compuse de Johann Strauss, Emmerich Kálmán, Franz Léhar, Andrew Lloyd Weber sau Gherase Dendrino, cu participarea soliştilor Alfredo Pascu, Silvia Şohterus, Daniela Vlădescu, Doina Scripcaru, Stefan Popov, Florin Budnaru şi Cătălin Petrescu.

Întorşi cu bine de pe meleaguri africane, artiştii au susţinut la Palatul Cotroceni tradiţionalul concert Pascal, fiind acompaniaţi de orchestra şi de corul teatrului într-o incursiune lirică în repertoriul religios clasic („Ave Maria”, „Panis Angelicus”), modern („Pie Jesu” de Andrew Lloyd Webber) şi fragmente din opere celebre ale unor autori consacraţi (Pietro Mascagni, Giuseppe Verdi, Franz Léhar).

ROMEO ŞI JULIETA – UN NOU VÂRF DE CREAŢIE ÎN MUSICALUL ROMÂNESC

Deşi activitatea teatrului până în acel moment fusese impresionantă, cu un festival şi două premiere, punctul culminant al stagiunii 2008-2009 a fost lansarea musicalului „Romeo şi Julieta”, o coproducţie româno-maghiară de excepţie, care a antrenat instituţia într-un ritm de lucru susţinut. Repetiţiile s-au desfăşurat timp de patru luni, timp de 16 ore pe zi, pregătind echipa pentru o experienţă unică în peisajul românesc al artelor spectacolului muzical. Încă de la prima reprezentaţie, premiera din 30 aprilie, „Romeo şi Julieta” s-a dovedit a fi un nou vârf de creaţie pentru musicalul românesc, fiind apreciat deopotrivă de public şi de critica de specialitate.

Cea mai cunoscută poveste de dragoste din întreaga lume, adaptată de Gérard Presgurvic pentru a da naştere unui musical de succes, era rezultatul şi dovada unui dialog şi parteneriat benefic, un melanj de personalităţi şi culturi care s-au stimulat, îmbogăţindu-se reciproc. Montarea, similară celei maghiare, a întinerit scena operetei, casting-ul punând în valoare o serie de artişti foarte talentaţi, înzestraţi vocal pentru acest gen, însă necunoscuţi publicului până în acel moment şi care, asemeni interpreţilor de la Budapesta, au devenit celebri, participând la sesiuni de autografe şi diverse emisiuni televizate.

Perfecţionismul lui KERO® - Miklós Gábor Kerényi, regizor şi director general al Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta, a lăsat o puternică amprentă asupra spectacolului, care a ridicat ştacheta pentru producţiile autohtone, prin inovaţia, calitatea sa şi elementul de spectaculos adus pe scenă. Parcursul a fost solicitant, declara chiar regizorul, însă rezultatul a fost pe măsură.

„Colaborarea cu Opereta din Budapesta s-a dovedit un demers inspirat. Impresionează tehnica dramatică a creatorilor maghiari şi modul în care artiştii români i-au dat viaţă şi strălucire scenică. Asistăm la o adaptare modernă a celebrei piese de teatru cântată şi dansată despre Dragoste şi Ură, Bucurie şi Durere, Viaţă şi Moarte. Un spectacol atemporal şi prezent în care răzbat subtil seismele vremurilor noastre tulburate de nelinişti, lipsite de dragoste şi credinţă. O tensiune subterană merge in crescendo spre final, când cei doi îndrăgostiţi atârnă inerţi de un ştreang. În această splendidă

45

desfăşurare dramatico-muzicală găsim ironie, maliţie, observaţie satirică, tragism, dar şi graţie, tandreţe, poezie.” (Ludmila Patlanjoglu, „Romeo şi Julieta fără prejudecăţi”, Ziua, 8 mai 2010)

De la povestea scrisă de un englez, despre doi tineri din Italia, la adaptarea sa pentru un musical făcut de un francez, la punerea ei în scenă de către o echipă de realizatori din Ungaria cu actori români, producţia „Romeo şi Julieta” transcendea orice tip de barieră culturală, lăsând loc unui rezultat universal valabil prin calitatea şi dăruirea, generozitatea actului artistic, şi înscriind Teatrul pe harta numeroaselor ţări unde musicalul a repurtat un succes uimitor. Nimic nu putea eclipsa atracţia exercitată de acest musical, care avea să deschidă stagiunea 2009-2010, jucându-se cu acelaşi succes de public.

Vara lui 2009 a fost dedicată menţinerii tradiţiei stagiunii estivale, care a debutat vineri, 10 iulie, la Muzeul Palatului Cotroceni cu un inedit concert de arii şi duete din operete. Parfumul operetei răsuna din nou în parcurile bucureştene. Copii au fost invitaţi să petreacă sâmbăta dimineaţa în Parcul Kiseleff, unde s-a jucat spectacolul pentru copii „Povestea Spiriduşului”, o selecţie inspirată a celor mai bune momente din „Cocoşelul neascultător”, „Micuţa Dorothy”, „Frumoasa din pădurea adormită” şi „Dragostea celor trei portocale”.

Teatrul de Vară Herăstrău a găzduit programul „Opereta de duminică seara”, în cadrul căruia au fost programate trei concerte. Din păcate, din cauza vremii nefavorabile, concertele din 12 iulie şi 6 septembrie au fost anulate. Unicul concert care s-a putut desfăşura, şi care a avut loc la 2 august, s-a bucurat de o largă audienţă. Aproape 2000 de spectatori au aplaudat arii şi duete din „My Fair Lady”, „Cats”, „Fantoma de la operă” şi „Scripcarul pe acoperiş”. Publicul a revenit la Sala Teatrului Naţional de Operetă pentru reîntâlniri cu musicalurile şi operetele preferate la sfârşitul lunii septembrie.

DEZVOLTAREA INSTITUŢIONALĂ PRIN PROIECTE ŞI PROGRAME

O dată cu debutul stagiunii 2009-2010, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a alocat o importanţă sporită rolului său social şi educativ, printr-o serie de activităţi diverse: în foaierul teatrului s-au amplasat urne pentru donaţii, în vederea ajutorării copiilor din medii defavorizate şi a bătrânilor din instituţii. S-a montat de asemenea un panou, pe care au fost postate în mod curent anunţuri pentru adopţii de animale, iar acestor acţiuni li s-a adăugat decizia de a printa toate materialele de informare şi promovare ale teatrului pe hârtie reciclată, instituţia susţinând astfel responsabilitatea faţă de mediu. Proiectul social „Dăruind vei dobândi”, coordonat de prim-balerinul Iulian Rădoi, proiect aflat deja în desfăşurare, a continuat cu succes, adăugând noi instituţii pe lista celor unde evoluaseră artiştii Teatrului.

Latura educativă a fost asigurată prin intermediul proiectului „Studioul pentru Copii”, care a demarat în luna martie a anului 2010. Destinate copiilor de vârstă preşcolară, activităţile organizate în spaţiul special amenajat din foaierul teatrului includeau elemente plastice, muzicale şi teatrale, atât prin implicarea directă a micuţilor în modulele susţinute de artişti, cât şi prin familiarizarea cu un mediu artistic, educativ, totul într-o formă atractivă pentru cei mici. Studioul a fost deschis în fiecare weekend, permiţându-le spectatorilor familişti să vină la teatru însoţiţi de copii, până la sfârşitul stagiunii.

O altă cauză sprijinită de instituţie la începutul acestei stagiuni a fost cea a promovării diversităţii etnice şi a bunei înţelegeri prin acceptarea unei invitaţii adresate de Teatrul de Operetă din Budapesta. Era vorba de un altfel de „Romeo şi Julieta”, un spectacol bilingv, care avea să se desfăşoare în octombrie, în cadrul Bienalei – Festivalul de Cultură al maghiarilor – de la

46

Budapesta. Semnificaţiile performanţei au depăşit sfera artei spectacolului, devenind un mesaj de comuniune şi bună înţelegere între două naţiuni, a căror istorie a părut uneori ruptă din tragediile shakespearene, dar care s-a regăsit prin aspiraţiile artistice comune.

În acest timp la Bucureşti se repeta pentru „Silvia”, noul titlu din repertoriul operetei bucureştene. Spectacolul, s-a jucat în premieră la data de 12 noiembrie, în deschiderea celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”, oferind publicului varianta în distribuţie românească a spectacolului jucat cu doar un an în urmă, tot în cadrul festivalului, de către Teatrul de la Budapesta.

Compusă de Emmerich Kálmán, cu un libret tradus de Ernest Fazekas după o adaptare de István Kállai şi Miklós Gábor Kerényi, opereta a fost regizată de KERO® şi a beneficiat de prezenţa aceleiaşi echipe de creaţie de la Budapesta (creaţie vizuală: Fanni Kemenes, Gabriella Kiss, Csörsz Khell, coregrafia: György Gesler, asistent regie: Tamás Bori).

Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!” ediţia a II-a, 12 – 22 noiembrie 2009, Bucureşti

În noiembrie 2009, unicul festival din România dedicat exclusiv artelor spectacolului muzical a revenit în peisajul cultural local, continuând linia impusă în cadrul unei prime ediţii încununate de succes şi care aducea, prin iniţiativa Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, recunoaşterea la nivel internaţional a scenei româneşti de gen. În perioada 12-22 noiembrie 2009, iubitorii teatrului, muzicii şi dansului au putut asista la o selecţie a valorilor şi a proiectelor din sfera spectacolului muzical.

Pentru această a doua ediţie, regalul Operetei a inclus două momente importante din istoria genului, într-o incursiune de la opera bufă a lui Offenbach („Barbă Albastră”, Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, Rusia) la gloria Epocii de Argint, care a dat nume ca Emmerich Kálmán şi Franz Lehár („Văduva Veselă”, Opera de Stat din Slovacia). Din seria evenimentelor marca „Viaţa e frumoasă!” nu au lipsit Galele internaţionale de operetă şi balet, dar nici proiectele teatrale inovative, precum „Odiseea Vîsoţki”, în regia lui Alexander Hausvater, spectacolul „Bolero” – teatru - dans adus pe scenă de Teatrul Naţional Slovac din Bratislava sau „Cântarea Cântărilor”, o producţie a Asociaţiei Mnémosyne, Marsilia, semnată Cătălina Buzoianu.

Experienţa de festival a anului 2009 a implicat o expunere totală şi o participare activă în plan social, educaţional şi recreaţional, într-o formulă omogenă, care a acoperit multiple direcţii de abordare a artelor spectacolului muzical. Pentru prima dată, festivalul a avut şi o secţiune de proiecţii, patru musicaluri rulând la TNO în perioada festivalului: „Înalta societate”, „Victor/Victoria”, „Sweeney Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street” şi „Mamma Mia!”.

Pe durata celor 11 zile s-au organizat expoziţii („Nuntă în cer” de Beatrice Iordan şi „Scena pe stradă” de Carolina Ciotu), dar şi lansări de carte („Amintiri – Baletul românesc şi cariera mea” de Gelu Barbu, „Jacques Offenbach – personalitate marcantă a teatrului liric francez în a doua jumătate a secolului XIX” de Lucian Vlădescu, „Lăutari români din Bucureşti” de Viorel Cosma, „Îngerul de pe umărul meu - Daniela Vlădescu” precum şi „Muzica încă, iar şi iar… - Daniel Eufrosin” de Ion Moldovan,) şi de CD („Serghei Bortkiewicz: Concertele nr 2 op.28 şi nr 3. op.32 în Do minor pentru pian şi orchestră” de Ştefan Doniga şi Filarmonica Janacek din Ostrava). Workshop-urile pentru copii, „Romeo şi Julieta – în Lumea Teatrului de Umbre”, „Viaţa e frumoasă” sau atelierul deschis „Scena pe Stradă” au însufleţit foaierul şi au adus un nou avânt în misiunea de a dezvolta latura educativă a instituţiei.

47

Natura extravagant boemă a genului a putut fi apreciată într-o gamă cu totul aparte cu ocazia celor două concerte The Tiger Lillies: „Cântece din Shockheaded Peter şi alte versuri sângeroase”, când fuziunea de operă brechtiană şi cabaret, asezonată cu elemente din musicalul care a şocat mapamondul, Shockheaded Peter, a fost livrată de nonconformistul trio britanic pe scena Teatrului Metropolis. Succesul trupei londoneze a rezultat într-un dublu concert, oferta de bilete dovedindu-se neîndestulătoare nici în urma acestei suplimentări.

Punctul central de atracţie în domeniu concertistic au fost însă Pink Martini, headlinerii servind un amestec de jazz, lounge, muzică latino şi clasică care transcende graniţele de gen, ritm şi limbă. Cu un nou album, intitulat „Splendor in the Grass”, mica orchestră ruptă din istoria romantică a Hollywood-ului, pe care l-au lansat şi la Bucureşti, americanii au încheiat programul ultimei seri din cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”.

În cadrul acestei ediţii, printre conferinţele şi mesele rotunde dedicate artelor spectacolului muzical, şi rostului artei în general, trebuie să menţionăm organizarea unei conferinţe dedicate Proiectului SCENART – primul proiect strategic dedicat dezvoltării meseriilor artelor spectacolului, cu scopul de a prezenta invitaţiilor prezenţi principalele etape din desfăşurarea proiectului, noutatea unui asemenea proiect şi importanţa lui pentru dezvoltarea şi perfecţionarea personalului din domeniul cultural. Au participat Răzvan Ioan Dincă (manager proiect), Alina Moldovan (expert comunicare), Laura Sterian (asistent de proiect), Ofelia Stanciu (expert monitorizare) şi Georgeta Petrescu (expert financiar).

PRIMUL PROIECT STRATEGIC DEDICAT DEZVOLTĂRII MESERIILOR ARTELOR SPECTACOLULUI – SCENART

SCENART - Sprijin pentru competenţe în artele spectacolului din România este un proiect cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, „Investeşte în oameni!”, implementat de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” în perioada octombrie 2009 - octombrie 2012. Proiectul a fost realizat în parteneriat cu Accademia Teatro alla Scala din Milano şi a avut în vedere dezvoltarea pieţei muncii şi a resurselor umane în artele spectacolului din România în domeniile artistic, tehnic şi administrativ.

Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” doreşte astfel să contribuie la dezvoltarea pieţei muncii artelor spectacolului, ale cărei meserii specifice (light designer, sound designer, management cultural, marketing, printre altele) erau slab sau deloc reprezentate în programa educaţională a studiilor de specialitate. Având în vedere problemele rezultate din lipsa ofertei educaţionale şi de formare pentru meserii specifice artelor spectacolului, în decembrie 2008, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a realizat un parteneriat cu Accademia Teatro alla Scala din Milano şi a depus acest proiect.

Prin intermediul acestui proiect, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ şi-a împlinit un alt obiectiv strategic, şi anume contribuţia la dezvoltarea sectorului artelor spectacolului din România, la formarea şi informarea asupra meseriilor specifice artelor spectacolului, având în vedere importanţa gradului de profesionalism al celor care activează în acest domeniu.

DESCHIDERE SPRE COOPERARE INTERNAŢIOALĂ

48

Luna februarie a marcat un dublu eveniment special: în 20 şi 21 s-a jucat „Romeo şi Julieta” bilingv pe scena TNO, artiştii români reunindu-se cu cei maghiari pentru reeditarea succesului de la Budapesta. Astfel, personajele familiei Capulet (cu excepţia lui Tybalt, interpretat de Ernest Fazekas) au fost interpretate de cei care le-au dat viaţă şi în montarea de la Budapesta, iar familia Montague a fost alcătuită din actorii Teatrului Naţional de Operetă din Bucureşti. Două personaje au avut un statut special: Prinţul din Verona, interpretat de actorul maghiar Imre Sebastian şi Părintele Lorenzo, interpretat de Demeter Andras, care au evoluat atât în română, cât şi în maghiară. Au efectuat deplasarea de la Budapesta soliştii Vágó Bernadett, Füredi Nikolett, Csuha Lajos, Polyák Lilla, Zsolt Homonnay, Imre Sebastian, Sz. Nagy Ildikó şi Petridisz Hrisztosz.

Într-un interviu realizat de Radio România Internaţional, KERO® declara: “Eram convins că toţi aceşti artişti foarte talentaţi de la Bucureşti, precum şi fidela mea echipă de la Budapesta, care împreună au interpretat cu atâta convingere acest spectacol, se vor îndrăgosti unii de alţii când se vor întâlni. Cred că ceea ce s-a întâmplat aici este foarte important. Am dovedit că putem să ne îmbrăţişăm şi să ne dăm mâna dincolo de limbă şi de comunicarea verbală. Şi asta nu e nici uşor, nici simplu. Acest spectacol este despre iubire, iar pentru mine această iubire are o semnificaţie mult mai amplă în aceste momente, când două naţiuni, două teatre se îndrăgostesc unele de celelalte. Cred că ne găsim pe un drum care ne duce departe.”

Surprizele au continuat cu un nou musical, colajul „Paris, mon amour”, care a avut premiera pe 30 aprilie, în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”. Spre deosebire de „Broadway – Bucureşti” şi incursiunea în musicalul american, şansonetele franţuzeşti au beneficiat de o altă abordare creativă. Cele 21 de cântece din repertoriul artiştilor de pe malul Senei au fost integrate într-un mod unitar atât din punct de vedere regizoral (Răzvan Ioan Dincă), cât şi coregrafic (Florin Fieroiu) şi scenografic (decor - Sabina Spatariu, costume – Oana Botez).

Pentru acest spectacol, foaierul a fost transformat într-o boemă cafenea pariziană, unde, sub bagheta dirijorului Lucian Vlădescu, spectatorii au fost invitaţi să retrăiască parfumul anilor interbelici la lumina felinarelor. În urma colaborării cu Teatrul de Magie, atmosfera feerică a căpătat nuanţe magice, punctate de momente de iluzionism şi acrobaţii artistice.

„Spectacolul prezintă un Paris normal, cel de toate zilele, un Paris al artiştilor necunoscuţi, unul al îndrăgostiţilor de pretutindeni sau al unei boeme accesibile. Am vrut să aduc pe scenă un Paris cu parfum de epocă, cel pe care îl vedem în fotografiile sepia, un amestec de superfluu cu profund, de grotesc cu apetisant, de fermecător şi inaccesibil uneori, un oraş al damelor uşoare, al mahalalei cu ştaif şi al amestecului dintre real şi turistic... Cât despre personaje, ele sunt construite în funcţie de situaţia pe care muzica, frazarea muzicală şi uneori versurile o presupun. Sunt adăugate frânturi de viaţă şi sunt aduşi în faţa spectatorilor reprezentanţi ai unor tagme, ai unor zone şi ai unor mentalităţi.” (Răzvan Ioan Dincă, regizor)

Însă nu doar şansonetele Parisului boem, care au smuls zâmbete şi suspine, anunţau o notă nostalgică a sfârşitului de stagiune, ci şi următorul spectacol din repertoriu, care avea să readucă în prim plan valorile monarhiei, desăvârşind întoarcerea în timp către epoci mai îndepărtate. Desăvârşind parcă această misiune artistică, ziua aleasă pentru premieră a fost cea de 10 mai, omagiind astfel ziua regalităţii în România.

Era vorba de „Royal Fashion”, sau „Moda Regală”, un spectacol scris şi regizat de Dan Puric, şi produs de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” în colaborare cu Compania Passe Partout DP. Cu o coregrafie semnată de prim balerinul Traian Vlaş, costumele Doinei Levintza şi scenografia Corinei Grămoşteanu, „Royal Fashion” a atras prin caracterul său inedit, fiind prima întâlnire dintre pantomimă şi balet clasic pe scena vreunui teatru bucureştean.

Premiera a fost precedată de festivitatea de decernare a Certificatului Calităţii ISO 9001:2008, care a avut loc în Foaierul teatrului. SR EN ISO 9001:2008 este un standard internaţional

49

recunoscut pentru Sistemele de Management al Calităţii, care stabilesc un set de principii pentru o abordare clară a managementului în vederea creşterii satisfacţiei clienţilor. Angajamentul managementului s-a realizat prin comunicarea în cadrul organizaţiei a importanţei satisfacerii cerinţelor publicului, a cerinţelor legale şi de reglementare, prin stabilirea politicii în domeniul calităţii şi a obiectivelor calităţii, prin conducerea analizelor efectuate de management şi prin asigurarea resurselor necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a proceselor.

Spectacolul a fost introdus în proiectul „Călătoria Regală 2010”, iniţiat de Familia Regală a României, după modelul creat de Regele Carol I, acum 140 de ani. Astfel, în 26 mai, „Royal Fashion” s-a jucat în prezenţa Maiestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana, Alteţelor Lor Regale Principesa Moştenitoare şi Principelui Radu. Alături de ei s-au aflat Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţa Sa Regală Principesa Lea a Belgiei, Alteţele Lor Imperiale şi Regale Arhiducele Georg şi Arhiducesa Eilika ai Austriei, Alteţa Sa Regală Principesa Philomena a Franţei, Ducesă de Vendôme, Marchizul Olivier de Trazegnies, Contele şi Contesa de El Abra, Ambasadorul Jean Marie Musy, Dr. şi d-na Akkan Suver (preşedintele Fundaţiei Marmara - Istanbul), E.S. ambasadorii SUA, Franţei, Spaniei, Marii Britanii şi Israelului la Bucureşti.

Începutul lunii iunie a adus un nou regal în foaierul TNO, însă de altă natură: „Maratonul de Jazz şi Poezie”, eveniment multiart de impact mediatic şi de public, coordonat de Dan Mircea Cipariu şi Ioan Cristescu. Noaptea de 4 spre 5 iunie a adăpostit o pleiadă de poeţi şi muzicieni talentaţi, care, timp de 7 ore neîntrerupte, au dialogat artistic. Treizeci şi trei de poeţi din generaţii şi geografii literare diferite au susţinut câte un recital de maxim zece minute, recitaluri „copertate” prin dialog muzical propus şi coordonat de maestrul Mircea Tiberian (pian) şi invitaţii săi. Rezultatul acestei nopţi a recitalurilor a fost publicat sub forma unei antologii de poezie.

Stagiunea s-a încheiat anunţând un nou capitol al periplului „Romeo şi Julieta”, Teatrul fiind invitat să participe la Festivalul Internaţional de Teatru Butrinti 2000 cu acest spectacol. Jucat pe data de 20 iulie în faţa publicului albanez, pentru prima dată la un festival internaţional în afara ţării, musicalul s-a bucurat de apreciere unanimă, reuşind să se impună în postura de favorit al publicului şi al presei, care l-a numit „cel mai bun spectacol din cadrul festivalului, plin de energie şi dinamism, într-o interpretare minunată”. O sală plină, de aproximativ 700 de locuri, a aplaudat minute în şir la finalul reprezentaţiei.

Versiunea prezentată în cadrul festivalului nu era însă cea originală, ci o adaptare, prima astfel de adaptare a versiunii montate de KERO®, realizată special pentru a se încadra în programul de la Butrinti.

La eveniment au participat reprezentanţi ai Ministerului Culturii din Albania, ai Ambasadei României, dar şi jurnalişti internaţionali, care au lăudat efortul artiştilor TNO, pe care i-au numit „adevăraţi ambasadori ai României în străinătate”. Ambasadorul „Ion Dacian” îşi dovedea cu această ocazie, din nou, valoarea, depăşind barierele de limbă şi cultură, şi cucerind noul său public.

PLANURI PENTRU VIITOR (Stagiunea 2010 -2011)

Pentru al doilea an consecutiv deschiderea stagiunii revine musicalului „Romeo şi Julieta”, cele două reprezentaţii programate pentru luna septembrie fiind urmate de o serie de operete: „Văduva Veselă”, „Contesa Maritza” şi „Voievodul Ţiganilor”. Cu un debut care se înscrie deja în tiparul cu care Teatrul şi-a obişnuit spectatorii şi o nestrămutată statornicie în ale diversificării repertoriale, cu premiere de operetă, musical şi teatru-dans, instituţia îşi continuă traseul ascendent

50

în rândul teatrelor active şi performante, ale căror producţie pot concura nu doar cu cele ale altor instituţii de profil din ţară, ci şi ale celor din străinătate.

Noile producţii (opereta „Liliacul de Johann Strauss-fiul, spectacolul de teatru–dans „Maria de Buenos Aires”, bazat pe opera Tango a lui Astor Piazzola şi musicalul „Rebecca”, producţie de succes a Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta) reafirmă poziţia Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, aducând un plus de savoare prin abordarea unor spectacole de asemenea anvergură, şi beneficiind de participarea unor artişti de renume internaţional: Mário Radačovský (Slovacia), Andrey Alexeev (Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, Rusia), Angelo Linzalata (Accademia Teatro alla Scala, Italia), Attila Béres (Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, Ungaria), Oana Botez (SUA).

Viaţa va fi în continuare frumoasă la Operetă, teatrul aşteptându-şi vechii şi noii prieteni pe scena proprie, în perioada 4–14 noiembrie, la cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical. Timp de aproape două săptămâni, Bucureştiul va deveni gazda a numeroase spectacole şi concerte, invitaţii variind în repertoriu de la muzică clasică la cabaret, de la pop la underground sau fado.

Viaţa e imprevizibilă şi spectaculoasă, are momentele ei de grandoare, de măreţie, are superlativele şi semnele ei de exclamaţie. Câteodată, bucuria în faţa lucrurilor simple nu este suficientă trecerii noastre prin viaţă. Avem nevoie, din când în când, de valuri de şampanie, de baluri grandioase, de optimism şi energie debordante, de măşti şi decoruri aurite, de vise, planuri şi speranţe măreţe. (fragment din caietul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical “Viaţa e frumoasă!”, ediţia I, 2008)

51

3. SPECTACOLE DIN REPERTORIUL ACTUAL

Broadway - Bucureşti

Colaj de musicaluri

Premieră: 31 martie 2007Durată: 1h 20

Dirijor: George Balint/ Lucian VlădescuRegie: Alexandru Tocilescu, Ion Caramitru, Beatrice Rancea, Radu Afrim, Cornel Todea, Radu Alexandru Nica, Răzvan Ioan DincăCoregrafie: Răzvan Mazilu, Mihai Babuşka, Florin Fieroiu, Carmen Coţofana, Sergiu AnghelDecoruri: Jozsef WernerCostume: Doina Levintza

Cu: Răzvan Mazilu, Raluca Ciocă, Crina Zancu, Silvia Şohterus, Amelia Antoniu, Gabriela Daha, Mediana Vlad, Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Florin Budnaru, Stefan Popov, Mirela Boureanu, Oana Rusu, Răzvan Popa, Zita Moldovan, Irina Sârbu, Cristina Stăniloiu, Carmen Buterez, Oana Botez, Carmen Tudorache

„Broadway-Bucureşti” este un spectacol cu cele mai frumoase momente din 14 musicaluri celebre americane realizate de la începuturi până astăzi, un spectacol pe care au acceptat să îl realizeze mari creatori (regizori, coregrafi, scenografi), personalităţi proeminente ale teatrului românesc de astăzi, artişti din generaţii diferite, deosebiţi, firesc, prin stilul propriu, uniţi în ideea de a da naştere unui proiect inedit, în premieră în România.

Spectacolul este o explozie de frumos, menită să atragă atenţia publicului de la noi, să aducă în sală spectatori din diverse zone artistice, de la cei care admiră coregrafia, la cei care apreciază interpretarea unei orchestre, până la cei care iubesc măiestria teatrală a regizorilor. Broadway Bucureşti include momente din musicalurile: „Cabaret”, „Cats”, „South Pacific”, „Poveste din Cartierul de Vest”, „Chicago, „Scripcarul pe acoperiş”, „Fantoma de la Operă”, „Inimă de leu”, „Evita”, o selecţie George Gershwin şi un medley „New York – Here’s to the big Apple”.

Contesa Maritza

Gräfin MaritzaOperetă în trei acte de Emmerich Kálmán

Premieră: 28 octombrie 2007Durată: 2h 15

Libret: Julius Brammer & Alfred Grünwald.Regie şi Light Design: Răzvan Ioan DincăDirijor: Emil MaximDecor: Jozsef WernerCostume: Doina LevintzaCoregrafie: Florin FieroiuMaestru de cor: Gabriel Popescu

52

Cu: Doina Scripcaru/ Silvia Şohterus, Alfredo Pascu/ Florin Budnaru, Gabriela Daha/ Mediana Vlad, Cătălin Petrescu/ Bogdan Caragea/ Anton Zidaru/ Valentino Tiron, Daniel Eufrosin/ Paul Lăzărescu, Adriana Mirea, Nicolae Măgureanu/ Nicolae Simulescu/ Viorel Ciurdea, Raluca Ciocă/ Claudia Măru-Hanghiuc, Jeaninne Bradler, Arnold Mack

Solişti balet: Monica Ştraţ, Mihaela Neagu, Sorina Micşunescu Tiron, Andreea Toma, Marian Horhotă, Iulian Rădoi, Traian Vlaş, Marius Grosu, Mihai Scarlat

Această cunoscută şi îndrăgită operetă a lui Emmerich Kálmán este o prezenţă obişnuită pe scenele lirice din România. Ca parte a proiectului de reteatralizare a operetei şi din dorinţa de a oferi publicului modern acces la sincretismul propriu genului, recenta montare a „Contesei Maritza” a deplasat timpul acţiunii înapoi cu aproape un secol în scopul de a evidenţia farmecul intrigii.

Libretul operetei „Contesa Maritza” se bazează pe „Romanul unui tânăr sărac” de Octave Feuillet. Premiera absolută a celebrei operete a avut loc la Viena, la 28 februarie 1924, cu Hubert Marischka în rolul contelui Tassilo, şi a avut 374 de reprezentaţii. La noi în ţară, prima reprezentaţie a spectacolului a fost cu trupa lui N. Leonard, în anul 1927. La Teatrul de Stat de Operetă din Bucureşti, „Contesa Maritza” a avut premiera la 16 decembrie 1967. Versiunea în limba română a fost semnată de V. Timuş şi M. Păun.

Cabaret

Premieră: 23 februarie 2008Durată: 2h 45

Musical de John Kander & Fred EbbTraducerea textului: Viorica IancuTraducerea versurilor:Ozana BarabanceaDirijor: Lucian VlădescuRegie şi Light Design: Beatrice RanceaDecor: Joszef WernerCostume: Cătălin BotezatuCoregrafia: Dana Serafimovici

Cu: Oana Rusu, Cătălin Petrescu/ Valentino Tiron, Adrian Ştefan, Alexandra Savu, Paul Lăzărescu/ Anghel Stoian, Silvia Şohterus, Cătălin Frăsinescu, Lucian Vlădescu, Horia Repede, Oana Botez/ Geraldina Rusu, Raluca Popa, Carmen Buterez, Cristi Osoloş, Daniel Dragomir, Iulian Rădoi, Octavian Ştefănescu, Mihaela Neagu/ Daniela Hasiade, Corina Aldea, Camelia Mocanu, Justin Băcău.

În alte roluri: Răzvan Rusu/ Eugen Voicu, Alois Doboş/ Cornel Todea, Matei George/ Marius Meragiu/ Bogdan Pelearcă, Carmen Angheloiu, Carmen Popa, Aurelia Tudor, Cristina Stăniloiu, Cristina Giurgiu, Gabriela Tudorache, Jeninne Bradler, Gabriela Popescu

Sfârşitul anilor 1930, Berlin. Un local de noapte trivial: Kit Kat Klub, unde satira politică piperează din plin spectacolul de cabaret. O serie de personaje incitante, colorate, care îşi trăiesc viaţa din plin într-o atmosferă minată de nesiguranţa zilei de mâine. Melodii celebre interpretate live, dans, dragoste, incertitudini, război, decadenţă şi costume fabuloase, ingredientele unui cocktail vizual incendiar. Încă de la premiera sa pe Broadway din 1966, „Cabaret” s-a impus şi a

53

rămas drept un fenomen pe scena muzicală, multipremiat de critică şi adulat de fanii de pretutindeni.

Echipa John Kander şi Fred Ebb a fost unul dintre cele mai longevive şi de succes parteneriate artistice din istoria Broadway-ului. Prin stilul lor îndrăzneţ au dat naştere la unele dintre cele mai strălucite musicaluri, ca „Chicago”, „Cabaret” şi „Kiss of the Spider Woman”. „Cabaret”, o examinare strălucită a fascismului din Berlinul de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial, a câştigat şapte premii Tony, având 1.166 de reprezentaţii, iar adaptarea cinematografică a câştigat Oscarul. În 1991 au fost incluşi în New York Theatre Hall of Fame, an în care a avut premiera şi „And the World Goes Round”, un tribut adus muzicii lor.

Urban Kiss

Teatru – Dans Premieră: 9 martie 2008Durată: 1h 25

Un spectacol de Răzvan MaziluVisuals de Casa GontzSpaţiu plastic de Dumitru GorzoSound design: Vlaicu GolceaCostume: Răzvan MaziluAsistent coregrafie: Marius GrosuProducător delegat: Monica Constantin

Cu: Răzvan Mazilu, Monica Petrică, Monica Ştraţ, Diana Ferencz, Sorina Micşunescu Tiron, Violeta Dumitraşcu, Diana Petrache, Teodora Ghinea, Oana Vâlceanu, Florin Tănase, Daniel Dobre, Istvan Teglaş, Andrei Ciobanu

Cu participarea extraordinară a gimnastului Marius Urzică

„Urban Kiss” reprezintă un protest urban, o revoltă în faţa absurdului lumii contemporane, în faţa societăţii ca sistem de îngrădire, de limitare a libertăţii individului. Spectacol-instalaţie multimedia, interdisciplinar, mixează laolaltă muzica, dansul (dans contemporan cu influenţe de street-dance, jazz sau gimnastică), proiecţiile video şi arta plastică, sincretismul rezultat exprimând cel mai bine epoca în care trăim, o epocă amestecată, haotică, eclectică, în care artele îşi împrumută una alteia mijloacele de expresie.

Oraşul este o „hartă” de sensuri, de vieţi, de relaţii, de întâlniri şi intersecţiuni. Case, străzi, intersecţii, poduri sunt traiectorii şi popasuri într-o existenţă accelerată continuu de traseele noastre zilnice: centru – periferie, interior – exterior, orizontal – vertical. Oraşul nu este un loc, ci o lipsă de loc. Sumedenie de ochi stau aţintiţi unii asupra altora. Centrul universal care era casa (satul) s-a pierdut şi ceea ce ne ţine azi sunt nucleele de familiaritate pe care le luăm în stăpânire, într-o pândă continuă. Care sunt locurile care ne cheamă totdeauna? După Levinas, casa, strada, locul de muncă sunt punctele esenţiale ale spaţiului nostru fizic – social – mental.

Guillaume Apollinaire scria, în „Alcoolurile”: „Trebuie să intrăm în oraş prin cartiere. Felul de a vorbi al cartierelor este tânguirea: că nu mai locuim nicăieri, nici în afară, nici înăuntru. Citeşti prospecte, cataloage, afişe care cântă cu voce tare. Iată poezia în dimineaţa asta, iar pentru proză există ziarele.”

54

Văduva Veselă

Die lustige Witwe

Premieră: 6 iunie 2008Durată: 2h 45

Operetă în trei acte de Franz LéharLibret: Leo Stein & Viktor LéonDupă comedia „Ataşatul de la ambasadă” de Henri MeilhacDramatizare: Barbara Ari NagyRegie: Béres AttilaDirijor: István Silló, Emil MaximDecor: Sándor DaróczyCostume: Anni FüzérCoregrafie: Bodor JohannaDirijor cor: Gabriel Popescu

Cu: Silvia Şohterus/ Simonida Luţescu, Stefan Popov, Florin Budnaru/ Daniel Madia, Gabriela Daha/ Amelia Antoniu, Raluca Ciocă, Mediana Vlad/ Gabriela Tudorache, Marius Olteanu/ Matei Nicolescu, Cătălin Petrescu/ Anton Zidaru, Bogdan Caragea, Oana Rusu, Eugenia Ilinca, Orest Pîslariu-Ranghilof/ Răzvan Georgescu, Viorel Ciurdea/ Cristian Caraman, Adrian Ştefan, Ernest Fazekas

Solişti balet: Traian Vlaş, Corina Aldea

„Văduva Veselă” a fost cea mai cunoscută operetă a secolului XX şi a rămas la fel de apreciată până în zilele noastre. S-a jucat la Viena de peste 400 de ori, la Berlin la fel; la Londra a cunoscut peste 800 de reprezentaţii, în SUA a atins un număr record pentru un titlu de operetă, declanşând o adevărată „văduvomanie” (un brand care vindea produse pirat ca: broşuri cu cântecele, pălării supradimensionate cu titlul operetei, pantofi şi ţigări, un corset, chiar un cocktail cu acest nume făcut din gin cu vermut dulce, bitter, gheaţă şi suc de lămâie. Opereta a ajuns chiar şi la Buenos Aires unde, la un moment dat, s-a jucat simultan în cinci limbi diferite, în cinci teatre diferite.

„Văduva Veselă” a avut premiera mondială la 25 decembrie 1905, la Theater an der Wien. Un an mai târziu, Compania lirică George Grigoriu monta lucrarea, care a ţinut afişul stagiunii de vară, cu Leonard în rolul lui Danilo, la câteva luni după ce Teatrul vienez făcuse un turneu cu acest spectacol în România, cu Léhar la pupitru. Mai târziu, „Alhambra”, condusă de Nicolae Vlădoianu, a reluat titlul, repurtând un mare succes. În 1957 Teatrul de Stat a montat „Văduva Veselă”. A fost cea mai cunoscută operetă a perioadei respective, lansând cel puţin trei şlagăre: „Cântecul Viljei”, „Mă găseşti la Maxim” şi „Valsul Văduvei Vesele”, transformându-l pe Léhar în legendă.

Voievodul Ţiganilor

Der Zigeunerbaron

Premieră: 14 noiembrie 2008Durată: 2h 45

55

Operetă în două acte de Johann Strauss-fiulLibret: Ignaz SchnitzerRegie: Răzvan Ioan DincăCoregrafie: Florin FieroiuDecor: Sándor DaróczyCostume: Doina Levintza

Cu: Alfredo Pascu, Doina Scripcaru/ Ligia Dună/ Patricia Seymour, Gabriela Daha/ Mediana Vlad/ Amelia Antoniu, Valentino Tiron/ Matei Nicolescu, Alexandra Savu/ Gladiola Niţulescu, Orest Pîslariu-Ranghilof/ Mihnea Lamatic, Claudia Măru-Hanghiuc, Cristian Caraman/ Anton Zidaru, Stefan Popov, Marius Mitrofan

După un lung şi nedrept exil, reîntors la castelul strămoşilor săi, baronul Sandor Barinkay are neplăcuta surpriză să-şi găsească proprietatea complet ruinată. Destinul, poate, ca recompensă pentru tot ce a pătimit, i-o scoate în cale pe tânăra ţigancă Saffi. Fermecat de frumuseţea ei, Barinkay se îndrăgosteşte pe loc şi o cere de nevastă. Căsătoria se face cu acordul întregii comunităţi a ţiganilor, care-l aclamă pe Barinkay ca voievod al lor.

„Renumita vivacitate a spectacolelor de operetă este la locul ei, scena se eliberează deseori de aglomerări – coriştii stau în sală sau vin din ea – permiţând „principalilor” să se desfăşoare în voie. Aşa şi fac, joacă debordant, baletul îi susţine cu mişcări animate, în coregrafia lui Florin Fieroiu. Şi, aşa cum îi stă bine unui spectacol de operetă, avem parte şi de un... urs în carne şi oase, de un cal de paradă pe care soseşte ţanţoş Homonay, de uriaşi... porci de plastic din „colecţia” lui Zsupan, de împuşcături (cam prea sonore) pe suculentul cântec al Mirabellei, de focuri de artificii la rampă. Răzvan Ioan Dincă concepe, mânuieşte, integrează cu profesionalism. Este în mod clar un autentic constructor de spectacol.” (Costin Popa, „Un Voievod Atipic”, Cronica Muzicală Online)

Odiseea Vîsoţki

Premieră: 26 martie 2009Durată: 2h

Musical bazat pe viaţa şi opera lui Vladimir VîsoţkiDupă o idee de Mina & Moni YakimRegie: Alexander HausvaterCoregrafie: Malina Andrei Efecte video şi light design: Lucian Moga Conducere muzicală: Radu Captari Dirijor cor: Dan Jinga Decor: Alexandru Radu Costume: Florilena Popescu

Cu: Amelia Antoniu, Silvia Şohterus, Cătălin Petrescu, Oana Rusu, Igor Caras, Mihaela Strîmbeanu, Florentina Ţilea, Natalia Trohin, Vitalie Bichir, Viorel Păunescu

Poet, compozitor, actor, Vladimir Vîsoţki a murit în 1980, la 42 de ani. Lucrările sale de revoltă împotriva sistemului comunist erau cunoscute în Uniunea Sovietică de către milioane de oameni, deşi fuseseră interzise la posturile de radio, iar poemele sale au rămas nepublicate. A jucat în 26 filme, precum şi pe scena Teatrului Taganka, întruchipând un Hamlet de excepţie, poate cel mai aclamat al generaţiei sale.

56

Vîsoţki nu a fost doar un extraordinar poet, ci şi creatorul unei lumi poetice unice, lume ce reflecta adevărata existenţă şi realitate a unei întregi ţări în anii ‘60 şi ‘70. Dacă cineva ar dori să afle detalii despre Rusia acelor ani, una dintre cele mai eficiente şi relevante surse este repertoriul lui Vîsoţki. Cântecele sale sunt o enciclopedie poetică a societăţii în care a trăit.

Dincolo de imaginarul extrem de detaliat, Vîsoţki mai are o particularitate: deseori el îşi pune o mască şi creează un mini-spectacol. Printre numeroasele lui persona se află un pirat, un sălbatic din preistorie, un cavaler, un soldat, un fierar, un alpinist, un miner, un sportiv, un paraşutist, un pilot, un hoţ, un gangster! Mai mult decât atât, adeseori Vîsoţki se transforma într-un obiect sau animal; a fost un cal, un lup, un papagal, un vultur, un avion sau o corabie. Într-unul din cântecele sale s-a erijat chiar în propriul său microfon.

„Spectacolul punctează mai ales la capitolul emoţie, chiar dacă tehnic şi artistic mai are încă de „crescut”. Iar faptul că artişti educaţi la diverse şcoli, actori români, basarabeni şi solişti ai Operetei, au putut face o echipă sudată aproape perfect în doar o lună de repetiţii, lucrând la un spectacol ce necesita antrenament fizic şi vocal intens, le subliniază creatorilor şi mai mult meritele. Printre cei care s-au remarcat prin nişte prestaţii de la foarte bune la excelente sunt Mihaela Strâmbeanu, Vitalie Bichir, Oana Rusu, Cătălin Petrescu şi, mai ales, Florentina Ţilea, „tătucul” lor fiind Igor Caras, un artist desăvârşit.” (Gabriela Lupu, „Fantoma lui Visoţki la Operetă”, Cotidianul)

Romeo şi Julieta

Musical de Gérard PresgurvicDupă piesa omonimă de William Shakespeare

Premieră: 30 aprilie 2009Durată: 2h 45

Regie: Miklós Gábor KerényiTraducere: Ernest FazekasDirijor: Balázs StauróczyMaestru de cor: László Kéringer, Gabriel PopescuCoregrafie: Éva DudaDecor: Bela Gotz Costume: Rita Velich Light Design: Péter SomfaiPartener coproducţie: Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta

Cu: Jorge (George Papagheorghe)/ Mihai Moş/ Vlad Robu, Simona Nae/ Diana Niţu, Adina Sima/ Neli Nicolae, Georgiana Mototolea/ Amelia Antoniu, Claudia Măru-Hanghiuc/ Raluca Stoica, Daniel Iordăchioae/ Cătălin Petrescu, Adrian Nour/ George Călin, Filip Ristovski/ Victor Bucur, Ernest Fazekas/ Oliver Popa, Florin Budnaru/ Matei Chioariu, Mihai Bisericanu/ Andras Demeter, Stefan Popov/ Orest Pîslariu-Ranghilof

Cu participarea Baletului, Corului şi Orchestrei TNO „Ion Dacian”

Musicalul creat de Gérard Presgurvic, având la bază piesa lui Shakespeare, a avut premiera pe 19 ianuarie 2001, la Paris. Cunoscând un succes imens, musicalul a fost montat în Canada, Antwerp, Londra, Amsterdam, Budapesta, Szeged, Moscova, Viena, Seul şi Taipei, fiind tradus în numeroase limbi printre care flamandă, engleză, maghiară, rusă sau germană. Producţia acestui

57

spectacol reprezintă a doua colaborare cu Teatrul de Operetă din Budapesta (după „Văduva Veselă”), fiind parte a programului Opereta Deschisă ce presupune parteneriate pe termen lung cu instituţii din străinătate, schimburi de experienţă şi rezidenţe culturale.

„Asistăm la o adaptare modernă a celebrei piese de teatru cântată şi dansată despre Dragoste şi Ură, Bucurie şi Durere, Viaţă şi Moarte. Un spectacol atemporal şi prezent în care răzbat subtil seismele vremurilor noastre tulburate de nelinişti, lipsite de dragoste şi credinţă. O tensiune subterană merge in crescendo spre final, când cei doi îndrăgostiţi atârnă inerţi de un ştreang. În această splendidă desfăşurare dramatico-muzicală găsim ironie, maliţie, observaţie satirică, tragism, dar şi graţie, tandreţe, poezie.” (Ludmila Patlanjoglu, „Romeo şi Julieta fără prejudecăţi”, Ziua)

„Un musical pop-rock pe o temă celebră este o provocare. Cum va fi receptat? Va şoca sau nu? Numai că... realizatorii nu-ţi dau răgaz pentru asemenea reflecţii. Spectacolul regizorului Miklós Gábor Kerenyi (Kero®) te ia ca un vârtej şi nu te mai lasă preţ de trei ore. Desfăşurare uriaşă de forţe, mişcare nebună, dans îndrăcit, schimbări spectaculoase de decoruri (trape, turnante, translaţii), orgie de lumini, vălătuci de abur şi fum, flăcări şi petarde, arsenal de superproducţie.” (Costin Popa, „Musicalul inundă Bucureştii”, Melos)

Silvia

Die Csárdásfürstin

Premieră: 12 noiembrie 2009Durată:2h 45

Operetă în două acte de Emmerich KálmánRegie: KERO®Traducere şi adaptare de Ernest FazekasCoregrafie: György GeslerDirijor: Balázs Stauróczky, Tiberiu OpreaDecor: Csörsz KhellCostume: Fanni Kemenes, Gabriella KissAsistent regie: Tamás Bori

Cu: Tina Munteanu/ Silvia Şohterus, Florin Budnaru/ Oliver Popa, Gabriela Daha/ Amelia Antoniu, Cătălin Petrescu/ Victor Bucur/ Ernest Fazekas, Bogdan Caragea/ Cristian Caraman, Daniel Eufrosin, Gladiola Niţulescu/ Mioara Manea Arvunescu, Orest Pîslariu-Ranghilof, George Călin, Ernest Fazekas/ Anton Zidaru, Viorel Ciurdea

„Silvia”, sau „Prinţesa Ceardaşului” este una dintre cele mai faimoase operete compuse de Emmerich Kálmán. În 1915, când acest savuros cocktail de romantism, vals, ceardaş şi umor fin a debutat pe scena vieneză a Teatrului „Johann Strauss”, publicul avea nevoie mai mult decât oricând de mirajul unei Belle Époque. Iar acest basm de cabaret, povestea de dragoste dintre tânăra cântăreaţă Silvia Varescu şi Prinţul Edwin, era transpus într-un libret excepţional, care includea numeroase elemente de fascinaţie şi reverie: localuri de noapte seducătoare, baluri din înalta societate, intrigi care se ţes şi desfac cu uşurinţă şi personaje care par să practice frivolitatea cu fervoare.

„De la început am avut parte de o surpriză: în rolurile principale au evoluat artişti foarte tineri, iar faptul că ei au vârsta personajelor pe care le interpretează este, desigur, un mare atú. Mai mult,

58

soliştii vocali au dovedit că sunt buni actori şi buni dansatori, evoluând cu dezinvoltură şi cu farmec, generând entuziasmul publicului. (…) Ceea ce impresionează la noua montare este vivacitatea desfăşurării scenice şi permanenta captare a interesului spectatorilor, într-o derulare alertă şi burlescă, pigmentată cu un pic de „sirop romanţios”, suficient de discret pentru a păstra echilibrul între veselie şi umbrele de dragoste rănită care dispar repede în iureşul palpitant al răsturnărilor de situaţie. Este meritul regizorului KERO (un nume de scenă înscris ca marcă înregistrată!) şi al coregrafului Gyorgy Gesler, care (sfidând cu nonşalanţă vârsta biologică de 78 de ani) au insuflat soliştilor români vigoare şi un ritm trepidant.” (Mihai Cosma, „Viaţa e frumoasă la Operetă”, Art Act Magazine)

Paris, Mon Amour

Colaj de musicaluri Premieră: 30 aprilie 2010Durată: 2h

Regie: Răzvan Ioan DincăDirijor şi orchestraţie: Lucian VlădescuCoregrafie: Florin FieroiuCostume: Oana BotezDecor şi video-proiecţie: Sabina SpatariuMaestru de cor: Gabriel PopescuAsistent maestru de cor: Răzvan LuculescuAsistent coregrafie: Marius GrosuCu participarea magicianului: Andrei Teaşcă (Teatrul de Magie)Asistente de magie: Cristina Strecopitov, Ştefania BănicăLight design: Daniel KlingerAcrobaţii artistice: Artistic Events Production (Melina Druţă, Laurenţiu Dăneţeanu)

Cu: Adriana Butoi / Oana Rusu, Eugenia Ilinca, Bianca Ionescu, Tina Munteanu, Gladiola Niţulescu, Alexandra Savu, Silvia Şohterus, Daniela Vlădescu, Dorina Velicu, Florin Budnaru, Bogdan Caragea, Daniel Eufrosin, Ernest Fazekas, Matei Nicolescu, Cătălin Petrescu, Cătălin Cocheş, Horea Repede

Ansamblul de balet: Diana Ferencz, Cristina Osiceanu, Delia Şerban, Monica Ştraţ, Andreea Toma, Andrei Ciobanu, Marius Grosu, Marian Horhotă, Relu Stoian

Grup coral: Carmen Angheloiu, Cristina Giurgiu, Cristina Georgescu, Alina Mihăescu, Ana Maria Moldoveanu, Cristina Stăniloiu, Alois Doboş, George Matei, Marius Meragiu, Răzvan Rusu

Mimi: Eduard Adam, Adrian Nour

Orchestra Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”

„Paris, Mon Amour” continuă seria de spectacole-colaj a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, având la bază unele dintre cele mai frumoase şansonete franţuzeşti. Muzica răsună pe străzi şi în pieţe, dragostea stă ascunsă sub felinare şi în pahare de absint, iar patima luceşte în ochi şi în foşnetul continuu al fustelor şi al mătăsurilor.

În noaptea pariziană, cuplurile mărşăluiesc braţ la braţ, înfruntând destinul şi tentaţiile, oferindu-se plăcerii şi oraşului căruia îi aparţin. Acest spectacol este povestea Parisului, unde personaje,

59

locuri şi simţuri se contopesc ca într-o lume halucinogenă în care te scufunzi, te adânceşti şi te trezeşti ca dintr-un vis, păstrând în minte doar frânturi de oameni şi poveşti.

„O premieră absolută la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, care ne-a fascinat şi ne-a transpus în lumea şansonetei franceze. Datorită unei scenografii ingenioase, concepute de către Sabina Spatariu, foaierul teatrului s-a transformat într-un adevărat cabaret parizian. Redată până-n amănunt, atmosfera bătrânului Paris ne-a trezit nostalgia de a vedea sau revedea minunatul oraş, pentru a colinda Cartierul Latin, Montmartre, Place Pigalle, Montparnasse şi alte locuri minunate.” (Ortansa Sturza, Plai Străbun)

Royal Fashion

Premieră: 10 mai 2010Durată: 1h 45

Teatru – DansScenariu şi regie: Dan PuricCoregrafie: Traian VlaşCostume: Doina LevintzaScenografie: Corina GrămoşteanuLight design: Sorin VintilăAsistent regie: Dragoş HulubaAsistent coregrafie: Diana Ferencz

Cu: Ileana Olteanu, Violeta Huluba, Nadejda Dimitriu, Lelia Marcu, Adriana Nicolae, Mihaela Ailincăi, Antoanela Vlădescu, Dragoş Huluba, Adrian Nour, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Ion Parea, Vadim Rusu, Petre Voicu, Petru Ciobanu, Traian Vlaş, Diana Ferencz, Corina Aldea, Monica Ştraţ, Andreea Toma, Delia Şerban, Luminiţa Dincă, Ruxandra Andruţă, Diana Năstase, Eugenia Stoian, Consuela Ciont, Oana Vâlceanu, Cristina Osiceanu

Cu participarea copiilor: Ioana Elena Vlaş, Andreea Iuliana Mihai, Sara Cuncea, Petru Cuncea, Ilinca Maria Borcea

„Royal Fashion” celebrează şi pune în lumină modelul regalităţii, aducând în atenţia publicului o viziune de sinteză a secolelor care au „distilat” şi rafinat această bijuterie a calităţii umane. Tablourile, care îmbină pantomima cu baletul clasic, poartă spectatorul într-o incursiune care porneşte din ţinuturi şi epoci îndepărtate în foşnet de crinoline, zăngănit de armuri şi paşi de dans, şi se încheie în contemporaneitate. Spectacolul este o pledoarie pentru redescoperirea istoriei şi a valorilor monarhice, o pledoarie pentru Frumos, Măreţie, pentru un model care „te obligă să te-nalţi, să părăseşti cantitatea şi să ai privilegiul existenţei calitative.” (Dan Puric).

„A fost un spectacol înduioşător, copleşitor, trist, vesel, pigmentat cu momente de haz si umor, din care nu s-a omis nici cizma ce a călcat fără să poată strivi calitatea, cu întâmplări din istorie concluzionate în fermecătoare stop-cadruri, sensibile aluzii la ţinuta şi morala aristocrată, care chiar izgonită în cutia muzicală, tot atrage prin magnetismul ei.” (Doina Moga, Cronica Română)

„Asistăm la un melanj al scenelor galante cu imagini din realitate, al dansului clasic cu cel modern, al step-ului cu pantomima, al jazz-ului cu vodevilul. Vivaldi se întâlneşte cu Chopin, Mozart cu Verdi, Brahms cu Ceaikovski, Léhar cu Haendel. Teatrul gestual cochetează cu cel al sunetelor, tăcerile alternează cu zgomotul străzii, umorul se îmbină cu ironia, lirismul cu

60

virtuozitatea, Orientul cu Occidentul.” (Magdalena Popa Buluc, „De la menuet la hip-hop şi rap în Royal Fashion”, Cotidianul)

61

4. PROIECTELE TEATRULUI

Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”

Începând cu anul 2008, luna noiembrie este dedicată scenei muzicale bucureştene, care devine gazda unui eveniment de excepţie – Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţă e frumoasă!”, singurul festival de gen din România, organizat de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”.

Succesul obţinut în cadrul primelor două ediţii a generat un val de atitudine favorabilă acestui tip de acţiuni, crescând nivelul de interes faţă de domeniul artelor spectacolului muzical. Chiar mai mult, impactul festivalului a impulsionat implicarea Teatrului de Operetă în proiecte noi, care vizează educarea şi captivarea unui public aflat într-o continuă nevoie de acte culturale de înaltă calitate.

Cu un program diversificat dedicat sferei artelor spectacolului, care include spectacole de operetă şi musical, teatru - dans, gale, recitaluri şi concerte, lansări de carte şi de CD, seminarii, conferinţe şi mese rotunde, seri tradiţionale, workshopuri, proiecţii şi alte evenimente conexe, evenimentul beneficiază în fiecare an de prezenţa unor invitaţi de seamă din instituţii muzicale de prestigiu din Europa de est şi de sud-est.

În spiritul promisiunii făcute cu ocazia lansării, Festivalul îşi propune să ofere la fiecare întâlnire cu publicul său evenimente de înaltă calitate aflate sub semnul Frumosului în Muzică şi în Teatru. În calitate de organizator, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” îşi invită oaspeţii pe scena bucureşteană pentru a da dovadă, prin măiestria, talentul şi pasiunea lor pentru Artele Spectacolului Muzical, că viaţa este frumoasă.

SCENART

Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” implementează, în perioada octombrie 2009 - octombrie 2012, proiectul Sprijin pentru competenţe în artele spectacolului din România - SCENART, proiect cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, „Investeşte în oameni!“. Proiectul este realizat în parteneriat cu Accademia Teatro alla Scala din Milano şi are în vedere dezvoltarea pieţei muncii şi a resurselor umane în artele spectacolului din România în domeniile artistic, tehnic şi administrativ.

Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” doreşte astfel să contribuie la dezvoltarea pieţei muncii artelor spectacolului, ale cărei meserii specifice (light designer, sound designer, management cultural, marketing, printre altele) sunt slab sau deloc reprezentate în programa educaţională a studiilor de specialitate. Prin intermediul acestui proiect, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” îşi împlineşte un alt obiectiv strategic, şi anume contribuţia la dezvoltarea sectorului artelor spectacolului din România, la formarea şi informarea asupra meseriilor specifice artelor spectacolului, având în vedere importanţa gradului de profesionalism al celor care activează în acest domeniu.

Etapele proiectului includ: analiza diferitelor profiluri profesionale din domeniul artelor spectacolului din România, formarea internă a angajaţilor instituţiei pe departamente, îmbunătăţirea competenţelor profesioniştilor din instituţiile asociate participante la desfăşurarea analizei anterioare, prin intermediul modulelor de formare externă specific şi promovarea

62

flexicurităţii pentru meserii cu ciclu de activitate redus din domeniul artei spectacolului, în special pentru asigurarea îmbătrânirii active.

Totodată, plecând de la modelul „Pol de Formare în Arta Spectacolului”, proiectul încurajează crearea unei reţele sinergice între Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ şi alte instituţii (academii, centre de formare, teatre, opere, instituţii publice şi sindicate) pentru a dezvolta activităţi sustenabile cu o importantă componentă socială în domeniul artelor spectacolului.

EMTU – Uniunea Teatrelor Muzicale Europene

Prima înţelegere de înfiinţare a platformei culturale EMTU – Uniunea Teatrelor Muzicale Europene a fost semnată la data de 26 iulie 2008, în Szeged, Ungaria, cu ocazia Festivalului de Teatruîn aer liber. Printre semnatari, alături de Răzvan Ioan Dincă şi Kerényi Miklós Gábor, Director general al Operetei din Budapesta, s-au aflat Yury A. Schwarzkopf, Director general al Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg şi Egon Kulhanek, Director general al Teatrului Karlin din Praga. Instituţiile membre, teatre de repertoriu, cu sediu şi trupă, îşi asumau astfel responsabilitatea de a menţine la standarde cât mai ridicate principalul obiect de activitate: creaţia de operetă şi musical.

Uniunea a fost lansată cu ocazia primei ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”, în luna noiembrie 2008, în cadrul unei conferinţe de presă, care a avut ca scop comunicarea misiunii asumate de noua reţea. Având drept principale scopuri contribuirea la conservarea, dezvoltarea şi promovarea culturii europene şi a tradiţiei sale, prin intermediul operetei şi musicalului, EMTU s-a constituit într-o platforma de schimburi de bună practică, pentru a facilita menţinerea unui înalt nivel profesional pe piaţa spectacolelor muzicale.

Am certitudinea că EMTU, prin misiunea şi scopurile sale, va contribui semnificativ la îndeplinirea obiectivelor teatrelor membre. Fără îndoială, iniţiativa este o dovadă a faptului că aceste instituţii nu numai că îşi propun să îşi consolideze poziţia pe piaţa culturală internaţională ci că sunt dispuse să acţioneze concret pentru a atinge acest scop. Viitorul ne va aduce schimburi de experienţă, dialog deschis, consolidarea resurselor materiale şi creative, beneficii ce au drept rezultat prezentarea unor producţii de cea mai înaltă calitate artistică, iar pentru artiştii care se dedică acestui gen solicitant – posibilitatea dezvoltării creative. (Yury Schwartzkopf, Director al Teatrului de Stat de Comedie Muzicală, Sankt Petersburg, Rusia)

Proiecte social - educaţionale

Unul dintre primele proiecte social-educative desfăşurate de teatru a fost realizat în colaborare cu Bravo Dance, o companie tânără, nou apărută pe piaţa autohtonă a companiilor de gen. Într-o scurtă perioadă de timp, Compania a reuşit să reunească în componenţa sa o serie de artişti vocali, instrumentişti şi balerini. Desfăşurat în parteneriat cu TNO, proiectul „Dăruind vei dobândi”, desfăşurat în centrele de îngrijire a bătrânilor din Bucureşti şi Constanţa, a inclus o serie de spectacole cu arii celebre din operete consacrate, inserţii coregrafice clasice, moderne şi contemporane. Astfel, compania „Bravo Dance” a devenit solia Teatrului, promovând valorile culturale, educând şi încântând publicul.

63

Proiectele dedicate copiilor au vizat într-o primă fază asumarea responsabilizării sociale faţă de copiii aflaţi în medii defavorizate, teatrul demarând o serie de programe dedicate familiarizării acestora cu lumea teatrului şi a artei prin încurajarea participării lor la spectacole şi implicării lor active în diverse activităţi creative. O primă astfel de acţiune a fost „Teatru şi cărţi pentru orfani”, iniţiată de ONG-ul Ajutor Real şi sprijinită de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, acţiune care s-a concretizat printr-o serie de spectacole pentru copii cu acces gratuit. Succesul acestui program a stat la baza unor noi colaborări: amplasarea în foaierul teatrului a unor urne destinate donaţiilor sau sprijinirea prin donaţie de carte a bibliotecilor organizate pentru copii instituţionalizaţi.

Însă misiunea educativă a instituţiei teatrale „Ion Dacian” vizează în egală măsură încurajarea performanţei şi dezvoltarea potenţialului creativ, găzduind evenimente dedicate copiilor talentaţi, atât de vârstă şcolară (lansarea antologiei Cele mai frumoase poezii ale copiilor din oraş), cât şi preşcolară, prin organizarea unui program artistic la Studioul pentru Copii.

Spaţiul, amplasat în foaier, şi dedicat exclusiv copiilor, şi-a deschis porţile în decursul stagiunii 2009-2010 cu un program intitulat „Serile copiilor la TNO”, venind astfel în sprijinul spectatorilor familişti, care aveau oportunitatea de a veni însoţiţi la teatru de copii. Destinate copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani, activităţile organizate în cadrul programului au inclus elemente plastice, muzicale şi teatrale, atât prin implicarea directă a micuţilor în modulele susţinute de artişti, cât şi prin familiarizarea cu un mediu artistic, educativ, în cadrul atelierelor „Poveste de Primăvară” şi „Întâlnire cu Micul Prinţ”.

Acestor workshop-uri desfăşurate în mod constant pe parcursul stagiunii 2009-2010 li se adaugă atelierele din cadrul Festivalului Internaţional pentru Artele Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”: atelierul „Romeo şi Julieta în lumea Teatrului de Umbre”, atelierul „Viaţa e frumoasă!” în parteneriat cu Fundaţia Chance for Life, sau „Romeo şi Julieta junior”, finalizat cu un spectacol jucat de micii participanţi în foaierul teatrului.

64

ECHIPA TNO

..............

65