Care-i faza cu jurnalismul
-
Upload
andra-matzal -
Category
Documents
-
view
249 -
download
0
Embed Size (px)
description
Transcript of Care-i faza cu jurnalismul

1
CUM AM PUTEA DEFINI JURNALISMUL?
La nivel de bază, jurnalismul înseamnă să aduni, „să ambalezi” şi să răspândeşti informaţii
care să prezinte interes pentru un public, de regulă cât mai larg. Particulele lui de bază
sunt, așadar, informațiile. Nu orice informații, ci acelea verificate, care să îi ajute pe oameni să ia
decizii mai bune la nivelul societății în care trăiesc şi să aibă acces la experienţe comune, în care
se regăsesc şi care îi fac să se simtă parte din societate și din omenire.
O valoare de bază a jurnalismului este prezentarea sau descrierea directă şi brută a unor
informaţii şi evenimente, detaşat, fără interpretarea lor. În presa clasică, jurnaliştii sunt
îndemnați să fie cât mai puţin implicaţi personal şi emoţional în transmiterea informațiilor. Ei
lucrează de regulă în redacţii mari, unde există regulamente interne, muncă standardizată şi o
diviziune clară pe departamente şi specializări, ca în orice alt domeniu reglementat profesional.
În țările democratice, mass-media1 (totalitatea mijloacelor de comunicare în masă: radio,
televiziune, presă tipărită, internet) au fost descrise ca „a patra putere în stat” sau „câine de
pază”. Din această perspectivă, ele sunt un serviciu public pus în slujba cetăţeanului şi un organ
de control al Puterii. Indivizii nu pot urmări permanent acţiunile instanţelor politice şi
administrative, aşa că transferă această atribuţie către mass-media, care controlează
activitatea Puterii în interesul cetăţenilor. Observând nereguli, jurnaliştii le comunică
publicului, putând mobiliza oamenii şi presând Puterea să le respecte drepturile şi libertăţile2.
La nivel ideal, sistemul mijloacelor de comunicare în masă trebuie să fie liber de orice presiune
din partea mediului politic şi a celui economic şi nu poate abdica de la obligaţiile sale faţă de
1 Termenul se foloseşte la plural
2 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, 1999, p. 97

2
cetăţeni în numele profitului şi al succesului facil3. Nu în ultimul rând, un rol vital al presei este
să informeze corect oamenii din toate categoriile sociale și de toate vârstele asupra
diversității lumii în care trăim și asupra ultimelor tendințe din știință, economie,
societate, cultură, sport etc.
JURNALISMUL ASTĂZI
Etichetele de ”a patra putere în stat” sau ”câine de pază” nu par însă să mai stea în picioare
astăzi. Iar asta are legătură în primul rând cu faptul că, înainte de toate, presa este o industrie
supusă legilor pieţei libere. Industria a supravieţuit multă vreme graţie investiţiilor unor oameni
cu bani, aşa-zişii moguli, şi din vânzarea de spaţiu pentru publicitate. Recent, însă, această
industrie, pe de o parte, a fost lovită de criza financiară şi, pe de altă parte, a pierdut tot mai
mult teren în faţa tehnologiilor digitale gratuite. Organele media cu legitimitate profesională
„nu mai monopolizează şi e posibil să nu mai domine mijloacele de producere şi distribuire a
ştirilor. Tehnologiile digitale, mai exact internetul, au atribuit aceste puteri oricărui individ.
Orice om care are o poveste, un punct de vedere şi un cont de Twitter poate stabili
agenda publică. Tehnologiile digitale au provocat daune catastrofale modelelor de business ale
multor ziare, radiouri şi televiziuni. Publicitarii găsesc modalităţi mai rapide de a ajunge la
potenţiali clienţi”4.
3 Ibidem, p.99
4 James Harding, Journalism Today, 2014, disponibil aici:
http://www.bbc.co.uk/mediacentre/speeches/2014/james-harding-wt-stead.html

3
În acest context, mare parte din efortul jurnalistic din presa scrisă şi nu numai a început să fie
orientat spre comunicarea online, ziarele tipărite fiind în declin peste tot în lume. Acest lucru a
dus la apariţia unor noi forme de prezentare și livrare a informaţiilor, cât mai prietenoase
cu cititorii. Accentul a început să fie pus tot mai mult pe un stil mai personal şi mai lejer de
comunicare şi pe subiecte care preţuiesc umanul în detrimentul informaţiilor din sfera politică şi
economică (considerate dintotdeauna ca fiind de cel mai mare impact şi interes pentru cititori).
Toate aceste transformări au loc în încercarea unei apropieri mai mari între jurnaliști și public,
înlesnită de interfaţa pe care o oferă internetul.
Sărăcia, categoriile marginale, inegalitatea, protecția mediului, drepturile omului sau ale
animalelor, experienţele de viaţă ale unor oameni care aleg să trăiască în afara sistemului,
alimentaţia, agricultura, downshifting-ul (mutarea voluntară a oamenilor de la oraș la sat),
consumul de droguri, protestele etc. au început să umple tot mai mult spaţiul mass-media.
Publicul a reacționat pozitiv la aceste schimbări, mai ales în rândul unor societăţi urbanizate şi
individualiste, care s-au săturat de politică şi economie şi de rigiditatea unor sisteme care le
îngrădesc libertăţile.
Pe de altă parte, a crescut şi gradul de senzaţionalism al presei, care caută în permanenţă
să-şi menţină şi să-şi sporească audienţele. Un termen la modă astăzi este infotainment-ul, un
tip de media care combină informaţia cu divertismentul şi pe care îl întâlnim în majoritatea
publicaţiilor mari. În cursa după cititori sau privitori, multe canale de presă aleg „să înflorească”
sau „să umfle” subiectele, cărora le dau adesea aerul unui eveniment ieșit din comun. Din păcate,
această tendință duce nu doar la scăderea calității procesului jurnalistic, ci și la scăderea
încrederii publicului în jurnalism.
Graniţele dintre jurnaliştii profesionişti şi publicul lor se subţiază tot mai mult, mai ales în
condiţiile în care oameni din afara breslei jurnalistice au început să devină ei înşişi surse de
informare – pe bloguri, pe platforme sociale gen Reddit sau pe reţele sociale ca Facebook şi
Twitter. De altfel, reţelele sociale s-au transformat în adevărate agenţii de presă, graţie
foamei de căutare şi răspândire de informaţii pe care a stârnit-o internetul. Au început să
apară şi aşa-zise publicaţii independente, cu redacţii de mici dimensiuni sau cu jurnalişti care
lucrează de acasă, cum este şi Think Outside the Box, alături de alte publicații precum Casa
Jurnalistului, Decât O Revistă sau Teleleu. Acestea se dezic de aşa-zisa presă tradiționalistă, în
primul rând datorită libertății de exprimare și lipsei presiunilor, specifice marilor canale de
presă, cel mai adesea animate de interesele celor care le dețin.
Având şi o libertate mai mare în alegerea subiectelor, scopul acestor noi publicații
independente este să acopere golurile presei mari, care trece printr-o criză a legitimităţii
din cauza presiunilor economice şi politice, tratând teme care sunt trecute de regulă cu

4
vederea sau sunt sensibile, într-o manieră cât mai creativă. În România şi nu numai, presa
independentă a început să câştige teren odată cu protestele din 2012 şi 2013, când s-a dovedit o
sursă de informare mai de încredere decât ziarele şi posturile naţionale de televiziune angajate
politic, care ţineau partea puterii sau a opoziţiei, prin simplul fapt că au prezentat, de pe teren,
latura umană a evenimentelor, poveştile, nemulţumirile şi viziunile oamenilor care au ieşit în
stradă.
JURNALISMUL CETĂŢENESC
Acest peisaj este, evident, dăunător sistemului mass media clasic, care trece, după cum spuneam,
printr-o criză a legitimităţii, însă atribuie o mai mare putere individului ca producător de
informaţii. Oamenii obișnuiți, fără pregătire profesională în jurnalism, încep să preia de la
jurnalişti rolul de „câine de pază”, alături de publicaţiile independente care s-au angajat să-i
susţină interesele acolo unde presa mare eşuează. Graniţele jurnalismului ca meserie au
îneput să se lărgească tot mai mult, făcând loc și unor simpli cetățeni care, revoltați de
lipsa de acțiune a autorităților și de lipsa de implicare a mass-media tradiţionale, au
început să ia problemele care îi macină în propriile mâini. Fie că e vorba de o groapă în
asfalt de pe strada unde locuiesc, de lipsa unui spaţiu de joacă în cartiere, de tăierea nejustificată
a copacilor de pe strada lor, de acapararea abuzivă a unor terenuri agricole, de discriminare
etnică, de problema refugiaților etc., cetățenii au început să-şi exprime public nemulţumirile.

5
În mare parte, acest nou tip de jurnalism se desfășoară pe internet (pe reţelele sociale, pe bloguri
sau în presa online independentă), dat fiind accesibilitatea acestui mediu, uneltele gratuite și
răspândirea accelerată a informației. Din ce în ce mai mulți oameni din diferite comunități, din
nenumărate colțuri ale lumii, aleg să investigheze singuri probleme, să ia la rost autorităţile, să
caute soluţii. Au început să discute cu vecini şi cu membri ai comunităţii, să vadă ce îi separă şi
ce îi aduce împreună, să identifice probleme care îi afectează pe toţi în egală măsură, uneori să se
unească şi în grupuri civice şi să facă ceea ce se numește jurnalism cetățenesc.
Jurnalismul cetăţenesc este practicat, așadar, de oameni obişnuiţi, de simpli cetăţeni, după cum
ne arată şi numele, care nu au pregătire jurnalistică şi care nu lucrează în presa oficială, deşi
informațiile pe care le obțin și situațiile pe care le prezintă ajung de multe ori şi în presa oficială.
Aceşti cetăţeni pot avea orice profesie, pot fi bogaţi sau săraci, educaţi sau needucaţi, dar sunt
nevoiţi să înveţe reguli de bază ale transmiterii de informaţii şi, pe cât posibil, să se
adapteze la ce are de oferit tehnologia în acest sens (internetul şi telefonia mobilă în primul
rând).
Cetăţenii-jurnalişti documentează subiecte din imediata lor apropiere, care îi afectează direct pe
ei sau pe cei dragi. Subiectele pe care le tratează sunt, de obicei, ignorate de presa oficială. Fie
intenţionat, din cauza unor interese (de exemplu, presa ţine partea autorităţilor, care nu vor să
fie dezvăluite anumite informaţii ce le-ar dăuna imaginii), fie pentru că jurnaliştii profesionişti
nu pot acoperi tot ce se întâmplă, nu au acces la toate informaţiile sau trec cu vederea subiecte
pe care alţii le consideră de interes – din cauza timpului limitat pe care îl au la dispoziţie.
Jurnalismul cetăţenesc a apărut pentru a acoperi aceste goluri din presa oficială, la fel ca
publicaţiile independente, şi e o practică importantă pentru că poate semnala abuzuri care
altfel ar fi trecute cu vederea sau tratate superficial și pentru că scoate la iveală povești de
viață care îi pot inspira pe ceilalți.
De exemplu, la Think Outside the Box, avem printre colaboratori un astfel de cetăţean-
jurnalist, Radu Cernuta, din Sebeş. Radu a studiat statistică în medicină şi nu avea pregătire
jurnalistică, dar fiind foarte preocupat de problemele din oraşul lui, a început să înveţe de unul
singur cum să transmită informaţii într-o manieră jurnalistică. A scris reportaje despre toate
protestele care au avut loc în Sebeş împotriva Kronospan, o companie care foloseşte substanţe
periculoase pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediu, a analizat şi criticat documente de
specialitate pe această temă şi a luat interviuri unor specialişti. A făcut-o gratis, din pură
pasiune şi preocupare pentru comunitatea lui. Chiar dacă deocamdată nu a schimbat nimic în
mod direct, a ridicat probleme care nu nu fuseseră abordate de presa oficială și i-a mobilizat pe
mulți din orașul lui să iasă în stradă, pentru a protesta la adresa poluării.

6
Aşadar, cetăţenii-jurnalişti se adaptează practicilor din jurnalismul profesionist – fac
observaţie pe teren, interviuri cu oameni afectaţi de problemă, cu autorităţi, cu
specialişti, consultă documente de specialitate etc. Ei nu dispun însă de resursele materiale
pe care le au jurnaliştii profesionişti, o fac în timpul liber, cu sacrificii destul de mari. Uneori se
pot lovi de refuzul unora de a le da informaţii, sunt ignoraţi pentru că nu au o legitimaţie de
presă. Un sprijin în acest sens îl pot oferi publicaţiile de presă independente, în numele cărora
cetăţenii pot face muncă jurnalistică. În alte cazuri, mai mulţi cetăţeni se pot uni în grupuri de
iniţiativă civică, care să aibă un nume şi o identitate clară şi, de preferat, un statut juridic, pentru
a dobândi o legitimitate mai mare în obţinerea informaţiilor care îi interesează şi pe care vor să
le comunice.
JURNALISMUL ÎN ROMÂNIA
Peisajul mass-media din România poate fi caracterizat astăzi, pe scurt, prin precaritate.
Entuziasmul jurnalistic de după 1989 a dus la o explozie a presei la începuturile anilor ’90,
urmând o perioadă în care ziariştii scriau oarecum independent faţă de presiuni externe, chiar
dacă stilul lor avea puţin de-a face cu jurnalismul profesionist. După această perioadă aşa-zis
„naivă”, a început profesionalizarea jurnaliştilor, dar şi aservirea instituţiilor de presă în care

7
lucrau unor diverse interese. A fost o perioadă cu importante articole de investigaţie, dar şi cu
forme tot mai sofisticate de propagandă şi dezinformare5. Mass-media româneşti s-au
confruntat în permanenţă cu un mediu economic neprielnic, cu lipsa unei tradiţii în termeni
de independenţă, cu o cultură politică ce s-a raportat la presă ca la un instrument de influențare
a opiniei publice, cu lipsa unei distincţii clare între informaţie şi părere personală şi cu absenţa
unor cunoştinţe în materie de marketing şi vânzări6, având, în ciuda standardelor profesionale
pe care a încercat să le imprime, surse obscure de finanţare.
Criza a lovit puternic piaţa media, afectând instituţiile de presă atât economic, cât şi la nivelul
calităţii materialelor furnizate. Unele dintre ele sunt în continuare aservite politic, iar ziarele
tipărite sunt pe moarte: în zece ani, din 2004 până în 2014, cu accent pe debutul crizei din 2008,
tirajele ziarelor generaliste au scăzut cu până la 80-90%, iar audiențele acestora s-au redus cu
până la 85%7. Piaţa de publicitate este insuficientă, salariile jurnaliştilor au scăzut tot mai mult,
iar plata lor este adesea întârziată. În același timp, volumul de muncă este mai mare, la fel şi
lehamitea cu care sunt tratate subiectele, iar tabloidizarea şi non-subiectele, menite să atragă
trafic online şi audienţe mari, sunt tot mai vizibile. Iată o descriere pe scurt a peisajului actual al
media româneşti: „Lovită puternic de criza financiară, industria mass-media din România se
confruntă cu datorii mari, investigaţii juridice (n.a. – ale patronilor de presă şi surselor de
finanţare) şi scandaluri politice (...) Media au jucat un rol esenţial în viaţa politică şi
economică aparte a României şi în triunghiul politică-afaceri-justiţie. Fapt pentru care
jurnaliştii români se confruntă cu o situaţie dificilă: pe alocuri apărători ai justiţiei şi ai
anticorupţiei, altădată protectori ai secretelor, ei lucrează într-un mediu profesional caracterizat
de concentrări economice şi politice, dar şi de surse de finanţare opace8.
În acest peisaj, în care canalele de presă traţionale îşi pierd tot mai mult credibilitatea şi în care
nu se ştie cum se vor mai putea susţine singure mai departe, a început să apară şi aşa-zisa presă
independentă, formată, de regulă, din jurnalişti care au lucrat înainte în instituţii mari de presă şi
care, dezamăgiţi de sistem, au început proiecte pe cont propriu. Aceste proiecte se
autonumesc independente, pentru că nu servesc unor interese editoriale, politice sau
financiare, încercând să impună standardele profesionale pe care presa tradiţională le-a pierdut
şi să ofere prospeţime. Cele mai importante astfel de publicaţii independente din România sunt:
● Decât o Revistă (www.decatorevista.ro - o revistă tipărită care practică jurnalismul
narativ şi publică materiale ample ce favorizează umanul):
5 Manuela Preoteasa şi Andrei Schwartz, Oamenii care au muşcat câinii (de pază), 2015, pp. 5-6, disponibil aici:
http://transparencycentre.org/pdf/report.pdf 6 Ibid, p. 15
7 Raportul Freex Libertatea presei în România 2014-2015, p. 62, disponibil aici:
http://www.activewatch.ro/Assets/Upload/files/raport%20freeex%202014%20-%202015(1).pdf 8 Ibid, pp. 5-6

8
● Casa Jurnalistului (www.casajurnalistului.ro - un proiect online care practică, de
regulă, jurnalismul gonzo – materialele sunt scrise deliberat într-o manieră evident
subiectivă, adesea incluzând reporterul în povestire – şi se axează în principal pe
categorii marginale);
● Rise Project (www.riseproject.ro) - o platformă online destinată exclusiv articolelor de
investigaţie);
● Think Outside the Box (www.totb.ro - o platformă online care practică un tip de
jurnalism activist, axat pe probleme sociale şi de mediu).
Problema cu aceste publicaţii, la fel ca în cazul presei tradiţionale, este precariatul economic.
Decât o Revistă, fiind tipărită, este singura care îşi vinde produsul şi care găzduieşte publicitate,
însă, la fel ca celelalte publicaţii mai sus amintite, se bazează şi pe diverse burse şi donaţii de la
cititori. În consecinţă, la nivel general, întreaga presă din România este în căutarea unor modele
economice viabile.
PRIMUL PAS PENTRU UN MATERIAL JURNALISTIC:
DOCUMENTAREA

9
În cadrul acestui proiect, ar fi de preferat ca informațiile pe care veți ajunge să le prezentați să
țină de subiecte din imediata voastră apropiere (nu trebuie să fiți voi neapărat protagoniștii lor,
pot fi oameni apropiați vouă) și care au potențialul de a fi transformate în materiale jurnalistice.
În primă fază, trebuie să vă fixați foarte clar în minte un subiect pe care vreți să-l tratați și care
să fie de interes pentru cât mai mulți oameni, nu doar pentru voi, pentru cei apropiați sau pentru
colegii voștri. Să alegeți un subiect sau o temă de interes general, care să pornească de la un
caz particular din viețile voastre – de exemplu, o problemă din familie, din cartierul vostru sau
din liceu –, despre care știți că nu a fost discutată cum ați fi vrut voi în presa mare și pe care să
reușiți să o plasați într-un fenomen social mai larg, în care să se regăsească mai mulți oameni.
După ce vă fixați subiectul, primul pas este munca de documentare, adică de colectare a
informațiilor. Cea mai la îndemână metodă în acest sens este observația directă, prin care vă
plasați ca observatori în miezul subiectului pe care vreți să-l tratați. Încercați să vă detașați cât
mai mult de el, mai ales dacă subiectul este de natură personală, și să analizați informațiile din
toate unghiurile, fără să le judecați.
● Observați și ascultați atent, fără să interveniți în acțiune, ce se întâmplă în jurul vostru;
● Luați-vă notițe (puteți folosi telefonul mobil, pentru a nu fi intruzivi);
● Descrieți pur și simplu ce vedeți sau auziți, cu cât mai multe detalii și cu cât mai multe
conexiuni între observații, indiferent dacă vi se par sau nu relevante la momentul
respectiv (veți avea ocazia să le filtrați mai târziu). Sunetele sau mirosurile din jur se pot
dovedi și ele surse de inspirație, iar dacă nu, le puteți folosi ca detalii de atmosferă în
relatările voastre, așa că le puteți nota descriptiv.
Este ceea ce se cheamă observație neparticipativă, atunci când vă plasați ca martori muți ai
unor evenimente, nefiind luați în seamă de cei pe care îi observați.
Pe lângă ea, există și observația participativă, prin care vă plasați ca „actori” și interveniți în
cadrul acțiunii, fără să precizați neapărat că vreți să faceți un material jurnalistic, pentru a nu-i
inhiba pe oamni și a-i lăsa să se comporte natural. Puteți să discutați cu cei implicați în subiect,
încercând să-i ghidați spre informațiile pe care vreți să le aflați, sau puteți stârni intenționat
anumite situații, pentru a observa cum se comportă cei implicați și pentru a extrage astfel
informații noi despre ei și despre temă, pe care altfel nu le-ați fi putut obține. De exemplu, dacă
documentați povestea unei persoane fără adăpost, îi puteți întreba pe trecători dacă au mai văzut
persoana respectivă în zonă sau ce părere au despre situația persoanelor fără adăpost în sectorul
unde locuiesc. Metoda observației este utilă pentru fixarea unor detalii de atmosferă,
atractive pentru cititori, atâta vreme cât îi ajută să-și imagineze cât mai fidel locul,
momentul și situația descrise. De asemenea, ea este utilă pentru stabilirea unor direcții sau

10
piste de informare, pentru identificarea oamenilor implicați și a raporturilor dintre ei și se
impune s-o aplicați pe toată durata realizării materialului, pentru a completa constant
informațiile pe care le strângeți. Nu ajunge să mergeți o singură dată pe teren. Reveniți în
locurile în care ați mai fost, pentru că există tot timpul posibilitatea să se întâmple lucruri noi,
utile pentru articol.
Aceste observații, care reprezintă etapa preliminară a muncii de documentare și în care treceți în
revistă propriile impresii și interpretări vizavi de subiectul pe care îl tratați, trebuie completate
cu discuţii sau interviuri cu protagoniști implicați, pentru a verifica anumite informaţii şi a oferi
mai multe perspective asupra subiectului. Mai exact, trebuie să consultaţi surse, în acest caz
umane, care sunt oameni simpli, specialişti sau persoane care lucrează în anumite domenii care
au legătură cu subiectul pe care îl trataţi, autorităţi. Munca cu sursele necesită câteva reguli de
bun simț, chiar dacă faceţi jurnalism cetăţenesc, iar una principală este cea a citării corecte.
Citarea unei surse, cel mai simplu spus, este introducerea în articol a unor vorbe relevante
pentru subiect spuse de o persoană, exact aşa cum le-a spus şi marcate prin ghilimele. Dacă
faceţi un reportaj în care doar prezentaţi propriile voastre observaţii pe teren, puteţi să redaţi
vorbele unor oameni fără să le spuneţi acestora că sunteţi jurnalişti, caz în care nu le veţi preciza
numele, ocupaţia şi vârsta – pe aceasta din urmă puteţi s-o estimaţi aproximativ, oferind doar
câteva repere descriptive (de ex. „Au trecut şase luni de când am trimis petiţia, iar primăria nu mi-a
răspuns nici până acum”, strigă din mulţime o femeie scundă, la vreo 30 şi ceva de ani, cu o voce ascuţită
în care se citeşte frustrarea). Chiar dacă persoana respectivă oferă, indirect, informaţii despre
identitatea ei, nu este etic să le faceţi publice dacă nu v-aţi prezentat ca jurnalişti şi nu i-aţi cerut
acordul. Puteţi să-i folosiţi numele mic, dar nu şi pe cel de familie.

11
Aşadar, o regulă de bază când vreţi să aflaţi informaţii de la o persoană şi apoi să le faceţi
publice, primul pas înainte de a începe o conversaţie cu sursa respectivă este să vă identificaţi ca
jurnalist sau să spuneţi că vreţi să scrieţi un material de presă, să-i spuneţi despre ce vreţi să
scrieţi şi să o întrebaţi dacă e de acord ca informaţiile pe care vi le oferă să fie citate (sau
parafrazate – vorbele sursei nu sunt marcate cu ghilimele şi nici prezentate cuvânt cu cuvânt,
fiind extrase din ele doar informaţiile de interes, care îi sunt atribuite) . Dacă nu spuneţi cine
sunteţi şi citaţi o sursă fără să-i cereţi acordul, puteţi avea probleme legale. Totodată, chiar dacă
v-aţi identificat ca jurnalişti şi aţi precizat despre ce scrieţi şi despre ce informaţii aveţi nevoie de
la o sursă, aceasta din urmă poate alege să vă dea informaţii sub anonimat, adică informaţii off
the record, care în mare parte sunt doar pentru ştiinţa reporterului şi nu pot fi publicate dacă
sursa cere asta (dar sunt utile ca noi piste de investigaţie pentru reporter), sau pot fi publicate
însă fără precizarea identităţii sursei (de ex. „Metroul din Drumul Taberei se va deschide când
Florin Salam va face un duo cu Cristi Minculescu”, ne-au decalarat surse din Metrorex) – în acest caz
se foloseşte, deci, o identificare vagă: „ne-a spus o sursă”, „ne-au spus surse”.
Când informaţia poate fi atribuită unei surse cu consimţământul acesteia, atunci avem de-a face
cu informaţii on the record, iar reporterul este nevoit să-şi noteze corect numele, vârsta şi
ocupaţia persoanei şi să o citeze corect, fără să-i modifice vorbele sau să adauge unele noi. Dacă
omul cu care vorbeşte nu se exprimă totuși corect şi coerent, jurnalistului îi este permis să îl
corecteze sau să inverseze anumite cuvinte pentru ca citatul să aibă cursivitate şi logică, însă
numai dacă nu modifică sensul celor spuse de sursă. Dacă sursa se exprimă complet
neinteligibil, se poate apela la parafrazare cu atribuirea de informaţii sursei respective. Legat de
atribuirea de informaţii unei surse, e foarte important ca, chiar şi în cazul în care persoana
respectivă este de acord să fie citată şi identificată cu numele întreg în articol, jurnalistul să
estimeze dacă ea este în deplinătatea facultăţilor mintale şi dacă ar avea de suferit de pe urma
citării/parafrazării ei.
Orice discuţie cu o sursă are la bază un interviu, care poate fi de dimensiuni mari sau mici. Din
acel interviu sunt selectate citate şi informaţii relevante pentru subiectul tratat, iar el poate fi
publicat şi de sine stătător, fiind un gen jurnalistic în sine, atunci când persoana cu care vorbiţi
este savuroasă sau oferă informaţii interesante care nu mai e nevoie să fie ambalate de jurnalist
sau când vorbiţi cu o persoană importantă (celebritate, specialist, un reprezentant al
autorităţilor, un om simplu care are de împărtăşit ceva de interes etc.). Aşadar, totul începe cu
un interviu. Dacă el nu este de sine stătător, ci doar vreţi să integraţi în articol vorbele şi
informaţiile pe care le obţineţi de la anumite persoane pentru a vă întregi materialul, e
important să verificaţi informaţiile pe care la aflaţi de la o sursă cu altele din cel puţin încă
două surse (dacă e posibil). Asta pentru a vă asigura că ce aţi aflat este corect şi nu e rău
intenţionat.

12
Totodată, e bine să consultaţi pe cât posibil toate părţile implicate într-un subiect. Nu trebuie să
folosiţi citate de la toată lumea cu care vorbiţi, însă e bine să aveţi de unde să alegeţi şi să aveţi o
acoperire cât mai largă a subiectului pe care îl trataţi pintr-o varietate de perspective. În plus,
folosiţi citate doar acolo unde simţiţi că e nevoie, nu le folosiţi în exces. Jurnalistul este cel care
captează cel mai bine informaţiile, pentru că are acces la mai multe informaţii şi dispune de mai
multă coerenţă, precum şi de o structură logică a celor prezentate.
Dacă alegeți să scrieți, să zicem, despre o organizație care face proiecte pentru comunitate, sunt
necesare interviuri atât cu membri ai organizației, cât și cu persoane din comunitate, pentru a
înțelege mai bine proiectul și pentru a oferi cititorilor informații din unghiuri diferite, precum şi
cu persoane care să evalueze din exterior importanţa proiectelor. După ce îi identificați pe cei
care vă pot oferi informații prețioase pentru articol, urmează interviurile propriu-zise. Puteți să
le luați direct pe teren, la fața locului, mai ales dacă nu aveți șansa să-i întâlniți ulterior pe
interlocutori, dar dacă aveți această șansă, insistați să vă mai vedeți o dată, în altă zi, pentru o
discuţie mai aprofundată, de preferat într-un loc confortabil pentru intervievat. De multe ori, și
refuzul de a vorbi e o informație în sine. Cel mai bine (atât pentru uşurarea muncii reporterului,
cât mai ales pentru corectitudinea informaţiilor primite) e ca interviurile să fie înregistrate (fie
cu un reportofon, fie cu telefonul mobil sau orice alt dispozitiv cu funcţie de înregistrare),
transcrise și apoi păstrate, în eventualitatea în care mai aveți nevoie de informații din el.
Interviul9 este o conversaţie în care o persoană încearcă să afle informații relevante de la altă
persoană, așa că, înainte de a-l lua, trebuie să stabiliți clar ce vreţi să aflaţi de la persoana
respectivă și să aveți o listă prestabilită de întrebări, prin care să arătați că v-ați
documentat în prealabil. Dacă vorbiţi cu autorităţi sau experţi, e important să aveţi dinainte o
înţelegere minimă a domeniului de activitate şi a activităţii acestora, în baza căreia i-aţi ales ca
surse. Chiar dacă veniţi cu o listă de întrebări stabilitate înainte (pe care e important să le
memoraţi, nu să le citiţi de pe foaie), în timpul interviului veți formula inevitabil unele noi, în
funcție de informațiile aflate pe loc. Întrebările simple de genul „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”,
„Cum?”, „De ce?”, „Când” sunt cele mai utile. Totodată, folosiţi cât mai multe întrebări deschise,
adică acelea la care interlocutorul nu răspunde sec cu „da” sau „nu”. În acest caz, se impune
repetarea întrebărilor „cum” şi „de ce”, pentru că determină sursa să explice detaliat.
Este foarte important să ascultați cu atenție și până la capăt răspunsurile pe care vi le oferă
interlocutorul, să nu-l întrerupeți sau să-l repeziți. Dacă simțiți însă că se îndepărtează prea mult
de subiect, puteți să apelați la o formulare politicoasă de genul: „Haideți vă rog să ne întoarcem
la întrebare”. Dacă vi se pare că răspunsurile pe care le primiți nu sunt complete, sunt prea
9 Surse orientative: David Randall, Jurnalistul universal, 1998, pp. 64-70;
https://www.nytimes.com/learning/students/writing/voices.html

13
scurte sau prea seci sau dacă nu înțelegeți ceva din ce vi se spune, cereți tot timpul lămuriri: „Şi
apoi ce s-a întâmplat?”, „De ce spuneţi asta?”, „De ce credeţi asta?”, „Puteţi să-mi spuneţi mai
multe despre asta?”, „Puteţi să-mi daţi un exemplu?”, „Nu ştiu dacă am înţeles bine, puteţi să-mi
mai explicaţi o dată treaba asta?”. E important să arătați că sunteți curioși și interesați de ce
are de spus persoana cu care vorbiți pentru că așa aveți și șanse mai mari s-o faceți să se
deschidă.
Evitaţi întrebările de genul „Nu-i aşa că...?” sau „N-ar fi mai bine dacă..?”, pentru că astfel îi
impuneți persoanei cu care vorbiți punctul vostru de vedere și puteți părea aroganți. Dacă
persoana cu care vorbiţi nu înţelege o întrebare, reformulați-o până înțelege ce vreți să aflați, nu
treceţi la alta. Puneţi o singură întrebare odată, maxim două, dacă au legătură între ele. Dacă
puneți mai multe întrebări odată, persoana cu care vorbiţi va pierde șirul și nu va răspunde
complet. Nu judecaţi persoana cu care vorbiţi. Păstraţi o atitudine detaşată faţă de ea.
Înainte să prezentați cititorului informațiile adunate pe căile de mai sus, completați-le și
verificați-le cu altele obținute din surse materiale – articole de presă despre cazuri similare,
studii științifice, rapoarte sau bilanțuri publicate de autorități și organizații neguvernamentale,
documente administrative, statistici etc. Acest pas are scopul de a plasa cazul particular pe care
îl tratați într-un context mai general, făcând comparații și căutând elemente comune care să
creioneze un fenomen. Internetul este cea mai bună resursă în acest sens - cu precizarea că
sursele selectate trebuie atent verificate -, dar puteți consulta și arhivele bibliotecilor dacă nu
găsiți informațiile de care aveți nevoie, precum și arhive personale ale celor cu care vorbiți.
După ce adunați toate informațiile de care aveți nevoie, trebuie să stabiliți clar ce vreți să
prezentați publicului, să stabiliți un unghi de abordare în funcție de care să triați materialul pe
care l-ați adunat şi apoi o structură a materialului. Dacă subiectul ales e prea larg (cum ar fi, de
exemplu, abuzul în școli), axați-vă pe o singură fațetă a lui (puteți alege un caz particular pe care
să-l înscrieți într-un fenomen general, axându-vă fie pe victimă, fie pe agresor) pe care s-o
prezentați cât mai bine. Totodată, filtrarea informațiilor ține și de tipul de text pe care autorul
are intenția să-l realizeze (știre, reportaj, anchetă, interviu, comentariu, eseu personal) și de
canalul de comunicare. Înainte să vă apucaţi de scris, treceţi prin toate informaţiile pe care le
aveţi şi încercaţi să vă daţi seama ce vreţi să transmiteţi. Ce e surprinzător, important, util
pentru public? E important să plasaţi informaţiile pe care le prezentaţi într-un context, pentru a
răspunde la cea mai mare întrebare pe care şi-o poate pune un cititor legat de un articol: de ce
mi-ar păsa de asta?
Abia după ce aţi făcut asta şi v-aţi asigurat că informaţiile pe care le-aţi adunat sunt corecte şi
complete puteţi trece la a scrie efectiv materialul jurnalistic.

14
GENURI JURNALISTICE
ŞTIREA
Cea mai simplă și de bază formă de ambalare a informațiilor este știrea. Ea este scrisă neutru,
impersonal, accentul fiind pus pe prezentarea factuală a unor informații de actualitate. Singurele
elemente de subiectivitate constau în selectarea, ierarhizarea și organizarea informațiilor.

15
Structura clasică:
● Titlul, care trebuie să fie scurt, la obiect și să sintetizeze subiectul principal al știrii.
● Șapoul (sau lead-ul) este primul paragraf din text și are rolul de a rezuma subiectul,
precizând acțiunea, autorul/autorii și circumstanțele relevante ale acțiunii.
● Textul propriu-zis, în care se prezintă pe larg informațiile anunțate în titlu și șapou.
Cea mai răspândită metodă de redactare a unei știri este piramida inversată sau structura în
cascadă. Știrea este redată sub forma unei piramide cu vârful în jos, alcătuită din trei secvențe:
baza piramidei, care constituie cea mai importantă structură de text (paragraful introductiv sau
șapoul), corpul textului (contextul, background-ul) și fraza sau paragraful final. Cel mai
important din această schemă este șapoul, care oferă răspunsuri la întrebările fundamentale:
„Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Când?”, „Cum?”, „De ce?”. Un șapou puternic înseamnă o
introducere care transmite într-un paragraf informațiile fundamentale legate de un eveniment
de actualitate, în mod coeziv și coerent. În paragrafele următoare (contextul) este prezentat
cadrul de desfășurare a evenimentelor sau se amplifică informațiile deja anunțate în șapou,
pentru a fi mai ușor înțelese și receptate de către cititori. Finalul știrii conține informațiile de
detaliu, cel mai puțin semnificative, acele informații care ar putea să lipsească fără să afecteze
coerența știrii.
FEATURE-UL10
10
Sursă: „Manual de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Volumul II” – Alexandru-Brăduț Ulmeanu, Un
gen de graniță: feature, 2001, pp. 119-131

16
Feature-ul este un gen jurnalistic ce desemnează un amplu articol informativ, dar care poate
avea şi valoare de divertisment, oferindu-i cititorului informaţii de interes uman. Acestea sunt
prezentate într-un limbaj plastic, uneori literaturizat sau neconvenţional. Feature-urile pot
împrumuta structuri ale ficţiunii, precum intriga, simbolismul, personajele şi dialogul. Ele sunt
materiale de culoare şi de dimensiuni mari care tratează evenimente reale – de
actualitate sau istorice, fenomene sociale, inovaţii sau tendințe, accentul fiind pus în
primul rând pe factorul uman.
Spre deosebire de ştire, care prezintă date neutre considerate de de mare importanţă, ce trebuie
aduse imediat la cunoştinţa publicului, un articol tip feature intră mai adânc în anumite
probleme, oferind cititorului o perspectivă mai profundă asupra unor subiecte. Acestea nu
trebuie să fie neapărat la zi sau să aibă un impact direct asupra cititorului. Dacă ştirea trebuie să
fie concisă, nepersonală, fără figuri de stil în exces şi cu unparagraf de început care să conţină
toate răspunsurile la cele cinci întrebări de bază mai sus enunţate, în cazul feature-ului, autorul
îşi permite o doză mai mare de creativitate, scriitura lui este mai informală, mai
subiectivă şi experimentală – din această perspectivă se spune că ele oferă şi divertisment
alături de informaţie. Relatarea se poate face şi la persoana întâi, iar jurnalistul foloseşte imagini
plastice care să trezească în mintea cititorului o reprezentare a celor auzite, văzute şi trăite de
reporter, care combină munca de teren cu documentarea din alte surse. Șapoul nu trebuie

17
neapărat să rezume ştirea, piramida inversată fiind înlocuită de obicei cu un alt tip de organizare
a informaţiei.
După fixarea temei şi a unghiului de abordare, articolul de tip feature începe cu un paragraf
menit să stârnească interesul cititorului şi să-l determine să citească mai departe. Acest
paragraf poat fi un scurt rezumat, ca în cazul ştirilor, în care sunt oferite răspunsurile la cele
cinci întrebări esenţiale. Dar el poate fi şi un citat reprezentativ pentru tema articolului, o
anecdotă, o întrebare al cărui răspuns se va regăsi în text, o acţiune (secvenţă narativă), o
descriere, un fapt şocant sau o combinaţie a acestor elemente. În aceste din urmă cazuri, există
două posibilități: reporterul oferă răspunsurile la cele cinci întrebări esențiale („cine”, „ce”,
„unde”, „când”„cum”) la finalul secvenței de introducere, printr-o formulă de legătură, sau
răspunde la ele într-un alt paragraf din cadrul articolului. E de preferat însă ca răspunsurile la
aceste întrebări să fie cât mai aproape de începutul textului, într-un paragraf în care reporterul
explică clar cititorilor care este tema articolului şi de ce ar putea fi de interes pentru ei.
Documentarea este foarte importantă pentru scrierea unui feature. Pentru că succesul depinde în
mare măsură de descriere, reporterul trebuie să aibă un bun spirit de observaţie. Jurnalistul
trebuie să noteze ambianţa, culorile, sunetele, mirosurile, fizionomiile, gesturile, care,
puse cap la cap, să formeze un tablou fidel şi sugestiv pentru cititor. Adesea, scopul
ziaristului este nu ca cititorul să afle, ci să simtă. Feature-urile necesită consultarea unor resurse
materiale (online sau în biblioteci), interviuri cu oameni de rând şi cu specialişti din anumite
domenii.
În cazul feature-ului, autorul are o mai mare libertate în structurarea textului. Dar, de regulă,
după paragraful introductiv, există o alternanţă între paragrafe explicative ce dezvoltă tema
articolului şi paragrafe ilustrative, descriptive, de culoare, un amestec de informaţii şi conţinut
emoţional, în care se îmbină citate ale unor oameni care sunt/au fost protagonişti ai unor
evenimente sau sunt reprezentativi pentru un fenomen social, cu citate ale unor
specialişti/experţi pe tema articolului, însoţite de propriile observaţii ale jurnalistului. Chiar
dacă i se permite un limbaj plastic, acesta trebuie să folosească cuvinte simple şi precise,
propoziţii directe şi concise, iar paragrafele să fie scurte şi ordonate în mod logic, să se facă lin
trecerea de la unul la altul. Articolele de tip feature trebuie să aibă un final prin care
cititorul să aibă impresia de finalitate şi deznodământ şi în urma căruia să rămână cu o
idee clară şi semnificativă în minte.
REPORTAJUL11
11
Sursă: „Manual de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Volumul II” – Luminița Roșca, Ce este
reportajul?, 2001, pp. 9-51

18
Reportajul se confundă adesea cu feature-ul. Ce trebuie ţinut minte este că un reportaj este
(aproape) întotdeauna un feature, în timp ce un feature nu este neapărat un reportaj. Acesta din
urmă are ca scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de
interes pentru un public larg, în urma investigării la fața locului (prin observație
neparticipativă și participativă), apelând adesea la modalități literare de expresie. Se bazează în
mare parte pe experiența subiectivă a reporterului, pe interpretarea lui proprie a evenimentelor
la care a fost martor, având un caracter mai personal și putând fi scris la persoana întâi. Scopul
reporterului este să-i facă pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce însuși jurnalistul
a văzut, a auzit și a simțit la faţa locului. Autorul de reportaj transmite informații în legătură
cu fapte la care a asistat și pe care le povestește, citând sursele pe care le-a contactat. Reportajul
are la bază evenimente care se desfășoară în timp real sub ochii reporterului, acțiunea putând fi
plasată ulterior într-un context mai larg. Jurnalistul se află în două ipostaze: de martor și/sau
participant, colectarea informațiilor fiind realizată prin observare directă și prin intervievarea
celor implicați într-un eveniment sau a martorilor. Reportajul este axat pe latura emoțională și
afectivă.

19
PROFILUL12
Acesta este portretul în cuvinte al unei persoane. El creionează personalitatea unui individ
care se remarcă prin ceva (printr-o acţiune sau o calitate) de interes pentru un public larg sau
care este reprezentativ pentru un anumit fenomen social (ex. un astronaut, un medic care a
salvat o viață, un pictor talentat, o persoană fără adăpost, un refugiat, un adolescent cu
probleme de integrare socială, o victimă a violenţei domestice etc.). La fel ca reportajul, el
permite reporterului mai multă subiectivitate, din postura de observator care descrie o persoană
aşa cum o vede şi o percepe, dincolo de informaţiile pe care le primeşte de la persoana
respectivă.
Ca orice alt material jurnalistic, profilul trebuie să pornească neapărat de la o temă de
interes general, în baza căreia personajul ilustrat capătă relevanţă şi consistenţă. Această
temă este enunţată undeva la începutul textului, fiind dezvoltată apoi în corpul lui şi ilustrată
prin intermediul personajului, revenindu-se asupra ei şi la final. Spre deosebire de materialele
pur informative, în cazul profilului, paragraful de început poate fi mai creativ şi mai liber în
materie de stil – el poate conţine, de exemplu, un episod narativ sau descriptiv relevant pentru
tema articolului, în care îl vedem pe protagonist în mişcare, în mediul lui, şi aflăm puţin despre
12
Surse: http://journalism-education.cubreporters.org/2010/08/how-to-write-profile-story.html,
https://www.nytimes.com/learning/students/writing/voices.html

20
felul său de a fi sau de a gândi. Profilul poate începe la fel de bine cu un citat relevant din
spusele lui. În cazul profilului, șapoul poate să conţină sau nu răspunsurile la cele cinci întrebări
esenţiale, „cine”, „ce”, „unde”, „cum” şi „de ce?”. Atunci când le conţine, ele fie sunt prezentate
direct, fără niciun artificiu introductiv, fie sunt rezumate la finalul secvenţei introductive,
printr-o formulă de legătură, făcându-ni-se cunoştinţă cu protagonistul şi cu importanţa lui.
Atunci când nu se regăsesc la început, informaţiile esenţiale trebuie să se regăsească undeva în
interiorul textului, de preferat cât mai aproape de început, în cadrul unui paragraf cunoscut sub
numele de nut graf, în care reporterul explică clar cititorilor despre cine e profilul respectiv şi de
ce acea persoană ar putea fi interesantă pentru ei.
Profilul are la bază un interviu extins, în profunzime, cu personajul respectiv. Înainte de a
vorbi cu protagonistul, reporterul trebuie să stabilească ce e interesant sau neobişnuit la
persoana respectivă şi de ce ar fi importantă povestea ei. Se impune să caute pe internet sau să
afle de la alţi oameni, apropiaţi protagonistului profilului, informaţii de context despre acesta,
pentru a şti de unde să-l apuce. Profilul de pe reţelele sociale, eventualele pagini online
personale ale protagoniştilor sau CV-urile lor încărcate pe net pot oferi informaţii preţioase ca
puncte de pornire. Interviul ar trebui să aibă loc într-un mediu confortabil pentru persoana
respectivă, într-un moment în care nu este ocupată. Reporterul trebuie să aibă un set de
întrebări pregătite dinainte, urmând să pună unele noi pe măsură ce avansează discuţia şi
primeşte informaţii.
Scopul interviului este ca reporterul să afle ce o face interesantă pe persoana respectivă, să-i
câştige încrederea şi să o facă să se simtă confortabil pentru a extrage de la lucruri preţioase. În
mod ideal, ar trebui să existe mai mult de un interviu cu acea persoană, pentru a surprinde cât
mai mult din personalitatea ei. O singură discuţie nu este suficientă. Pentru a face un profil bun,
reporterul trebuie s-o urmărească în mişcare, în mediul şi în rutina ei, acasă, la locul de muncă,
să nu se rezume la un interviu static luat într-o cafenea sau pe o bancă din parc. La primul
interviu, reporterul ar trebui să încerce să-l facă pe interlocutorul său să se simtă cât mai în
largul său şi să afle de la el informaţii generale de context. Ajută foarte mult dacă, înainte de
începerea efectivă a interviului, există o discuţie degajată cu interlocutorul, pentru a-l face să se
relaxeze și să vă cunoască. Reporterul îi spune apoi care este scopul interviului şi începe cu
întrebări uşoare, pentru a-l face pe celălalt să înceapă să vorbească despre el. Chiar dacă
sunt şi întrebări pregătite dinainte, e important că discuţia să pară că se dezvoltă natural – de
aceea e bine ca reporterul să memoreze întrebările, să nu le citească de pe hârtie. Cum precizam
şi la capitolul privind munca de documentare, reporterul trebuie să fie un bun ascultător şi să
ceară tot timpul lămuriri sau informaţii suplimentare atunci când se cuvine, să nu treacă brusc
la altă întrebare.

21
Chiar dacă e o conversaţie, reporterul trebuie să-şi lase sursa să vorbească cel mai mult şi să nu
o întrerupă decât atunci când deraiază foarte mult de la subiectul de interes. Nu e suficient să
o înregistreze cu reportofonul, e necesar să aibă la el şi un carnet pentru notiţe. În timp
ce răspunde, reporterul îşi notează lucruri pentru care va cere lămuriri abia după ce
interlocutorul îşi încheie răspunsul, nu-l va întrerupe, pentru că astfel riscă să piardă informaţii
asupra cărora interlocutorul nu va mai reveni. E important să-şi noteze nume şi idei de care nu
este sigur, pentru a le putea verifica ulterior. Reporterul nu trebuie să-i servească sau să-i
sugereze interlocutorului răspunsul la o întrebare. Pe parcursul interviului, trebuie să se
dovedească un bun observator, notând discret gesturile şi reacţiile subiectului în anumite
momente, în încercarea de a surprinde felul său de-a fi. Reporterii trebuie să fie foarte atenţi
la mediul în care trăieşte şi munceşte subiectul profilului lor, la obiceiurile, îndeletnicirile şi
înfăţişarea lui, detalii pe care le va reda descriptiv în interiorul articolului. Ce face sau nu face o
persoană, felul în care acţionează şi reacţionează, lucrurile de care se înconjoară în mediul ei
intim sau personal reprezintă detalii foarte importante pentru a descoperi ce fel de om se
ascunde în spatele ei.
Informaţiile biografice despre subiectul profilului sunt importante, însă reporterul nu ar trebui
să marşeze prea mult pe ele sau să le prezinte în exces, ele constituind un fundal pentru
enunţarea însuşirilor şi acţiunilor personajului ce redau tema articolului. El trebuie încurajat
să se deschidă, să-şi exprime gândurile, ideile, sentimentele. În cadrul articolului,
reporterul ar trebui să descrie subtil trăsăturile fizice, stilul vestimentar, gesturile şi ticurile,
felul de a vorbi şi de a fi ale interlocutorului, detaliile mediului în care trăieşte sau lucrează, nu
într-o înşiruire, ci legate cumva de anumite secvenţe sau inserate în locuri diferite din cadrul
textului, astfel încât să se îmbine armonios cu restul informaţiilor.
În ceea ce priveşte întrebările, reporterul poate începe cu cele care ţin de cadrul biografic al
personajului (despre locul în care s-a născut, despre familie, despre traseul profesional), înainte
de a trece la cele legate de personalitatea lui şi de tema articolului. Dacă interlocutorul nu este
prea vorbăreţ şi răspunde sec, cu „da” sau „nu”, la întrebări, reporterul trebuie să-i pună
întrebări suplimentare pentru a-l determina să vorbească. Există multă libertate şi creativitate
în formularea întrebărilor, ideea de bază fiind ca reporterul să-l facă pe interlocutor să spună
lucruri noi despre el, la care poate că persoana respectivă nici măcar nu s-a gândit. Informaţiile
obţinute de la interlocutor vor fi transcrise de pe reportofon şi combinate cu cele obţinute de la
oameni apropiaţi interlocutorului şi de pe net şi cu propriile observaţii ale reporterului.
Pe scurt, structura profilului ar putea fi: o secvenţă în care este introdus personajul prin ceea ce
face sau ceea ce spune, enunţarea temei articolului (de ce este interesant personajul respectiv),
dezvoltarea temei prin caracterizarea detaliată a personajului (se arată cititorului foarte clar de

22
ce personajul este relevant şi interesant) şi o încheiere în care se poate folosi din nou un citat
sau o secvenţă puternică prin care personajul să fie conturat în mintea cititorilor.
Mai există și alte genuri jurnalistice pe care doar le amintim aici, pentru că am vrut să le
discutăm cu voi doar pe cele care pot fi realizate mai ușor în cadrul acestui proiect. Ar mai fi
ancheta de investigație (care se bazează pe aflarea unor informații incomode, greu accesibile,
prin diverse strategii și metode ce aduc cu munca de detectiv, și necesită un proces foarte
elaborat de documentare, accentul fiind pus pe informație), editoralul (un material de opinie
despre anumite evenimente scris de un jurnalist dintr-o redacție care reflectă poziția redacției
asupra evenimentelor respective) și comentariul (material de opinie care poate fi scris de
oricine, nu doar de jurnaliști, pe marginea anumitor evenimente, care nu reflectă neapărat
poziția redacției), recenzia (prezentare a unei opere literare sau științifice într-o manieră critică)
și cronica (prezentare a unui spectacol de teatru sau a unui film în manieră critică).