1

Contents

Introducere ................................................................................................... 2

Acţiunile private în dreptul concurenţei. Aspecte practice. ....................... 27

Acțiunile colective în despăgubire – instrument pentru asigurarea

respectării dispozițiilor legislației UE în materie de concurență ................ 37

Aplicarea privată a regulilor de concurență în experienţa italiană şi

europeană................................................................................................... 47

Cazuri pe Legea Concurenţei judecate de instanţe naţionale şi directiva UE

pe 2014 despre despăgubiri ....................................................................... 58

2

Introducere

A doua conferință specializată pentru judecători europeni a avut loc între 12 și 13

noiembrie 2015, în București. Tema principală a acestei conferințe a fost

principalele elemente ale aplicării private a regulilor de concurență ale UE.

Participanții au fost cu precădere judecători, la care se adaugă alți actori relevanți

din domeniu (procurori, magistrați asistenți, persoane din spațiul academic,

avocați).

Temele abordate în 12 noiembrie au fost: Acțiunile în despăgubire întemeiate pe

încălcarea normelor de concurență europene și naționale; particularități privind

fapta ilicită cauzatoare de prejudicii și dreptul de acces la informații (prezentare

susținută de Cristina Butacu, formator INM), Dreptul concurenței – cazuri în

instanțele naționale: remedii și proceduri după noua directivă europeană privind

acțiunile în despăgubire (Mark Clough – avocat senior în cadrul Dentons Brussels),

Acțiunile private în dreptul concurenței. Aspecte practice. Jurisprudența

instanțelor din București (Cristina Farcaș-Șurpanu – judecător la Tribunalul

București), Directiva privind acțiunile în despăgubire (Luke Haasbeek, ofițer de

politici la DG Competition, Direcția Aplicare Privată, Comisia Europeană).

Temele abordate în 13 noiembrie, cea de-a doua zi de conferință au fost:

Aplicarea privată a regulilor de concurență – experiența italiană și europeană

(Luciano Panzani – președintele Curții de Apel din Roma), Articolul 267/TFUE –

procedura întrebărilor preliminare în practică (Adrian Tokar – membru al Direcției

Juridice din cadrul Comisiei Europene), Acţiunile colective în despăgubire.

Instrument pentru asigurarea respectării dispoziţiilor legislaţiei UE în materie de

concurenţă (Loredana Criveanu – director Direcția Juridic-Contencios, Consiliul

Concurenței).

Pe durata celor două zile de conferință au participat 33 de judecători și alți 12

actori relevanți din domeniu (procurori, magistrați asistenți, avocați,

reprezentanți ai mediului academic).

3

A treia conferință va avea loc în 2016 și se va axa pe rolul judecătorilor naționali în

aplicarea regulilor europene de concurență și cooperarea dintre autoritățile

reglementatoare și actorii judiciari.

Acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcarea normelor de concurență

europene și naționale; particularități privind fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii și dreptul de acces la informații

Cristina Butacu – Formator, Institutul Național al

Magistraturii

Cristina Butacu, formator INM, este Directorul Direcţiei

Juridic-Contencios a Consiliului Concurenţei din 2002. În

această calitate, se ocupă de coordonarea activităţii directoratului şi de

supervizarea pregătirii documentelor pentru instanţele româneşti în cazurile de

competiţie şi ajutor de stat. De asemenea, oferă avizarea administrativă a actelor

emise de Consiliul Concurenţei, inclusiv a normelor şi reglementărilor în domeniul

concurenţei şi al ajutorului de stat. Doamna Butacu a publicat numeroase articole

în reviste de specialitate precum Revista de drept comercial, Curierul Judiciar şi

Profil: Concurenţă. Din 2004 este formator în cadrul Institutului Naţional al

Magistraturii, calitate în care a participat la numeroase seminarii, conferinţe şi

mese rotunde organizate în cadrul programului de formare continuă a

magistraţilor în materia concurenţei şi ajutorului de stat, iar în 2005 a publicat la

Editura All Beck lucrarea „Legislaţia concurenţei. Comentarii şi explicaţii”.

Acest text este un rezumat al prezentării sale din cadrul celei de-a doua conferințe

a proiectului.

I. Introducere

Protecţia drepturilor particularilor ce decurg direct din tratat a fost consacrată de

timpuriu de jurisprudența europeană, Curtea de Justiție statuând că art. 85 şi 86

4

produc efecte directe în relaţiile dintre particulari şi conferă drepturi pentru

aceştia, drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le ocrotească.

Încălcările normelor de concurență, conținute astăzi de art. 101 și 102 din TFUE,

produc consecințe prejudiciabile în patrimoniul unor persoane fizice sau juridice

care conferă dreptul de a solicita daune-interese. Acțiunile în despăgubire

reprezintă unul dintre elementele sistemului de asigurare a respectării normelor

de concurență, fiind de natură a contribui în mod substanțial la menținerea unei

concurențe efective pe teritoriul Uniunii.

În ceea ce privește aplicarea directă a normelor de concurență de către instanțele

naționale, în hotărârea pronunțată în cauza C-234/89, Delimitis, Curtea de Justiţie

recunoaşte competenţa partajată a Comisiei Europene şi instanţelor naţionale de

aplicare a art. 85 alin. (1) şi art. 86, în condiţiile în care cele două articole din

tratat produc efecte directe în raporturile dintre particulari şi conferă drepturi

acestora pe care instanţele naţionale au îndatorirea să le protejeze. Sub aspectul

efectelor pe care această partajare a competenţelor le-ar putea produce în

practică, Curtea subliniază obligaţia instanţelor naţionale de a nu decide contrar

deciziilor Comisiei, adoptate sau preconizate, din raţiuni impuse de principiul

general al certitudinii juridice în aplicarea normelor de concurenţă ale

Comunităţii.

În hotărârea pronunţată în Cauza C-453/99, Courage and Crehan, de referinţă în

jurisprudenţa europeană pentru clarificările importante privind acțiunile în

despăgubire întemeiate pe încălcarea normelor de concurență prevăzute de

tratat, Curtea de Justiție a statuat că orice persoană are dreptul de a formula o

acțiune în daune, inclusiv o parte la un acord interzis de art. 81, în anumite

condiții.

Întemeindu-se pe jurisprudența europeană în materie, Directiva 2014/104/UE

prevede că dreptul de a introduce acțiuni în despăgubire în fața instanțelor

naționale îl are orice persoană – consumatori, întreprinderi, autorități publice –,

indiferent de existența sau nu a unor relații contractuale și indiferent dacă există

sau nu o constatare prealabilă a unei autorități de concurență cu privire la

încălcare.

5

În ceea ce privește accesul la probe în scopul formulării sau susținerii acțiunilor în

despăgubire, regimul juridic aplicabil diferă în funcție de normele de concurență

încălcate, europene și naționale sau numai cele naționale, și în funcție de

parcurgerea sau nu a procedurii administrative finalizate cu o decizie de

sancționare.

Astfel, accesul la probe în cazul unei acțiuni în despăgubire pentru repararea

prejudiciilor suferite ca urmare a unei încălcări a normelor de concurență ale

tratatului care urmează unei decizii de sancționare adoptate de Comisia

Europeană sau o autoritate națională de concurență este guvernat de normele

prevăzute de Directiva 2014/104/UE care reglementează condițiile de exercitare

și întinderea dreptului de acces la dosarul procedurii administrative. Directiva

urmează să fie transpusă în dreptul intern al statelor membre până la 27

decembrie 2016. Aceste norme se aplică împreună cu normele incidente

acțiunilor în daune întemeiate pe încălcarea normelor naționale, în măsura în care

nu există o incompatibilitate cu principiile statuate la nivel european.

Complexitatea cauzelor de încălcare a normelor de concurență este de natură a

ridica anumite dificultăți în calea soluționării litigiilor ce au ca obiect repararea

prejudiciilor cauzate de aceste fapte ilicite. Instanțele naționale au la îndemână

jurisprudența europeană ce lămurește o serie de aspecte privind acțiunile în

despăgubire, precum și instrumentele de cooperare cu Comisia Europeană (CE) și

autoritatea națională de concurență (ANC). Dreptul sau obligația, după caz, de

formulare a unei cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare, potrivit art.

267 din TFUE, ramâne rezervată, indiferent dacă instanța națională a uzat sau nu

de instrumentele de cooperare respective. Totodată, aplicarea efectivă a

normelor de concurență reclamă exercitarea de către instanțele naționale a

rolului lor activ în ceea ce privește utilizarea tuturor mijloacelor de probă ce pot fi

disponibile într-o cauză, cu respectarea principiului proporționalității și a

secretului profesional.

II. Cadrul legal și principii aplicabile

1. Cadrul legal

Art. 101 și 102 din TFUE conțin dispozițiile de drept material, respectiv

comportamentele ce sunt interzise, fiind susceptibile de a restrânge sau denatura

6

concurența în forma acordurilor, deciziilor asocierilor de întreprinderi și practicilor

concertate și abuzului de poziție dominantă, numite generic practici

anticoncurențiale. Aceste norme ale tratatului cuprind, așadar, obligații negative

pe care întreprinderile trebuie să le respecte, caracterul legal al unor practici

coluzive fiind consacrat prin edictarea condițiilor de exceptare individuală și pe

categorii de acorduri. Practica anticoncurențială în forma abuzului de poziție

dominantă interzisă prin art. 102 nu cunoaște nicio astfel de exceptare.

Regulamentul Consiliului UE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de

concurenţă prevăzute la articolul 81 şi 82 din tratat conține, așa cum reiese chiar

din titlu, dispoziții generale de punere în aplicare a dreptului material, în special

cu privire la competenţe, procedură şi relaţia dintre aplicarea la nivel public şi

privat a normelor de concurenţă. Principiul descentralizării aplicării art. 81 şi 82 se

traduce în Regulament prin încredințarea competenţelor de directă aplicare a

acestora nu doar autorităţilor de concurenţă ale statelor membre, ci şi instanţelor

naţionale.

Legislația subsecventă adoptată de Comisia Europeană completează cadrul legal,

prin reglementarea, printre altele, a condițiilor de exceptare de la interzicerea

acordurilor susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența, a

instrumentelor de cooperare între instituțiile competente să aplice normele de

concurență ale tratatului, inclusiv instanțele de judecată, a condițiilor de

cooperare a întreprinderilor cu Comisia, în cadrul politicii de clemență și de

settlement, precum și a regulilor aplicabile procedurilor administrative de

constatare a încălcării legislației concurenței etc.

După aproape un deceniu de acțiuni întreprinse de Comisie în scopul stimulării

acţiunilor în despăgubire care să asigure o politică a concurenţei cu adevărat

eficientă şi efectivă pe teritoriul Uniunii, a fost adoptată Directiva 2014/104/UE.

Acest act european stabilește un cadru legal general care să guverneze acțiunile în

despăgubire întemeiate pe încălcarea dispozițiilor legislației în materie de

concurență a statelor membre și a Uniunii. Directiva cuprinde dispoziții cu privire

la fapta ilicită și prejudiciu, două dintre elementele răspunderii civile, legătura de

cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită urmând a fi stabilită de instanțele

competente potrivit dreptului intern, cu respectarea principiului echivalenței și a

principiului efectivității.

7

Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și legislația subsecventă sunt, în mare măsura, identice sau similare cu

normele europene, reglementând condițiile în care autoritatea națională de

concurență constată și sancționează încălcarea normelor de concurență naționale

și europene. Legea cuprinde, de asemenea, anumite dispoziții aplicabile acțiunilor

civile, inclusiv modalitatea de conformare la obligația de comunicare către

Comisia Europeană a hotărârilor pronunțate de instanțele naționale prin care

acestea aplică art. 101 și 102.

Codul civil și codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun aplicabil

acțiunilor în răspundere civilă care, împreună cu legislația în materie de

concurență, reprezintă cadrul legal aplicabil acțiunilor în despăgubire întemeiate

pe încălcarea art.101 și 102.

2. Principii

Principiul protecției jurisdicționale a drepturilor particularilor ce derivă direct din

dreptul Uniunii

Jurisprudența europeană a consacrat de timpuriu, în temeiul efectului direct al

normelor de concurență prevăzute de tratat, dreptul oricărei persoane de a

solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei practici

anticoncurențiale interzise, în cazul în care există o relație de cauzalitate între

prejudiciul respectiv și încălcarea normelor de concurență, drept pe care

instanțele naționale sunt obligate să îl protejeze. (cauzele Van Gend and Loos,

Courage, Manfredi, Otis)

Principiul echivalenței și principiul efectivității

În absența unor dispoziții de drept al Uniunii, acțiunile în despăgubire sunt

guvernate de normele și procedurile naționale ale statelor membre. Aplicarea

efectivă a art. 101 și 102 din TFUE prin exercitarea dreptului la despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate de încălcări ale acestor dispoziții presupune existența unor

norme de procedură naționale eficace. Astfel, în conformitate cu principiul

echivalenței, statele membre trebuie să se asigure că dispozițiile naționale

aplicabile acțiunilor în despăgubire întemeiate pe încălcări ale art. 101 și 102 nu

sunt mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare care rezultă

8

din încălcări ale legislației naționale din dreptul intern. În conformitate cu

principiul efectivității, statele membre se asigură că normele și procedurile

naționale referitoare la exercitarea dreptului la despăgubiri sunt edictate și

aplicate astfel încât obținerea unei reparații integrale să nu fie practic imposibilă

sau excesiv de dificilă. (cauzele Courage, Manfredi)

Principiul protecției informațiilor confidențiale

Pentru ca instanțele naționale competente să aplice dispozițiile tratatului trebuie

să asigure garanţiile conferite de tratat persoanelor fizice şi juridice, potrivit

prevederilor art. 339 din TFUE, prin protecţia informaţiilor confidenţiale şi a

secretelor de afaceri. Divulgarea de probe care conțin astfel de informații obligă

instanțele naționale la adoptarea unor măsuri care să asigure o protecție

corespunzătoare acestor informații.

Principiul proporționalității

Atunci când dispun divulgarea informațiilor solicitate în legătură cu o cerere în

despăgubire, instanțele naționale evaluează comparativ interesele legitime ale

tuturor părtilor din proces și terților vizați, protejate de legislația Uniunii. În

evaluarea condiției proporționalității, instanța națională analizează interesul de a

asigura respectarea legislației concurenței la nivel public, prin divulgarea oricărui

tip de element probatoriu, cu excepția informațiilor și documentelor furnizate

voluntar de întreprinderi în cadrul programelor de clemență. (cauzele Pfleiderer,

Courage, Donau Chemie)

Principiul caracterului obligatoriu al deciziei CE sau ANC

Instanța națională nu poate adopta o hotărâre contrară deciziei Comisiei,

adoptată sau preconizată, atunci când practica anticoncurențială ce a cauzat

prejudiciul ce se pretinde a fi reparat a făcut obiectul analizei în cadrul procedurii

administrative. În ceea ce privește decizia autorității naționale de concurență,

aceasta este obligatorie pentru instanța civilă din statul membru respectiv, în

măsura în care a rămas definitivă prin confirmarea de către instanța de control

judiciar sau prin neexercitarea dreptului de atacare a deciziei în termenul legal.

(cauza Delimitis)

9

Principiul cooperării loiale între SM și Uniune

În aplicarea normelor de concurență prevăzute de tratat, potrivit art 4 alin. (3) din

TUE, instanțele statelor membre cooperează cu instituțiile Uniunii, respectiv

Comisia și Curtea de Justiție. Astfel, instanța națională, pentru a evita pronunțarea

unor hotărâri contrare deciziilor Comisiei, adoptate sau preconizate, are la

îndemână instrumentele de cooperare prevăzute de Regulamentul nr. 1/2003, în

forma solicitării informațiilor, punctului de vedere al Comisiei și a observațiilor pe

care Comisia sau ANC le poate formula ca amicus curiae. Indiferent dacă instanța

a recurs la unul sau mai multe dintre aceste instrumente de cooperare cu Comisia

sau ANC, aceasta are dreptul sau obligația, după caz, să solicite CEJ pronunțarea

unei hotărâri preliminare, potrivit prevederilor art. 267 din TFUE.

III. Stabilirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii

Prin consecințele pe care le produc, practicile anticoncurențiale interzise de tratat

și dreptul național în forma acordurilor, deciziilor asocierilor de întreprinderi,

practicilor concertate și abuzului de poziție dominantă reprezintă fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii, element fundamental al răspunderii civile.

În funcție de cele două componente ale aplicării normelor de concurență

europene, competența de stabilire a existenței practicilor anticoncurențiale

interzise aparține fie instanței naționale care aplică direct art. 101 și 102, fie

instanței de control judiciar, prin controlul exercitat asupra deciziilor autorității de

concurență (CE/ANC).

Instanța națională aplică direct art. 101 și 102 în cadrul unei acțiuni care se

întemeiază și urmează unei decizii de constatare a încălcării adoptată de Comisia

Europeană sau de o autoritate națională de concurență, numită acțiunea fallow-

on. De asemenea, instanța națională aplică în mod direct cele două dispoziții ale

tratatului în cadrul unei acțiuni ce nu se întemeiază pe o decizie prealabilă a

autorității competente în materie, numită acțiunea stand-alone.

Acțiunile în despăgubire ce urmează unei decizii a autorității de concurentță

(CE/ANC) de constatare a încălcării – acțiunile fallow-on – prezintă anumite

particularități în ceea ce privește stabilirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

În primul rând, existența încălcării este stabilită de autoritate conform

10

standardului de probă consacrat de jurisprudența europeană în materie. Instanța

națională, care este, în mod firesc, îndrituită să evalueze reunirea elementelor

constitutive ale răspunderii civile, în acest caz are deja în față actul final al

procedurii administrative care stabilește fapta ilicită, ca prim element al acestei

răspunderi. În al doilea rând, instanța națională este ținută de decizia Comisiei

care constată existența încălcării art. 101 sau 102 din tratat, neavând competența

de a verifica legalitatea acesteia, aspect ce revine în competența exclusivă a

instanțelor europene. De asemenea, instanța civilă este ținută de o decizie

definitivă a autorității naționale de concurență sau a unei instanțe de control

judiciar din statul membru respectiv de constatare a unei încălcări a normelor

tratatului.

Efectul constatării faptei ilicite se limitează la natura încălcării, comportamentele

interzise reținute, persoanele responsabile, durata și întinderea geografică a

respectivei încălcări. Directiva privind acțiunile în despăgubire prevede că o

încălcare a art. 101 și 102 constatată printr-o decizie definitivă a unei autorități

naționale de concurență sau a unei instanțe de control judiciar se consideră a fi

stabilită în mod irefutabil în scopul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața

instanței civile din același stat membru. În măsura în care decizia definitivă

respectivă este prezentată în fața unei instanțe civile din alt stat membru, aceasta

poate fi considerată cel puțin o probă prima facie a existenței încălcării, putând fi

evaluată împreună cu alte probe prezentate de părți. Desigur, în procesul

transpunerii Directivei în dreptul intern, statele membre pot conferi o forță

probantă superioară deciziilor adoptate de autoritățile altor state membre în fața

propriilor instanțe civile care soluționează acțiuni în despăgubire întemeiate pe

încălcarea normelor tratatului, prin raportare la forța probantă minimă indicată

de actul european.

Existența faptei ilicite cauzatoare de prejudicii fiind constatată de autoritatea de

concurență printr-o decizie definitivă, rămâne ca instanța civilă să stabilească

celelalte două elemente constitutive ale răspunderii civile extracontractuale,

respectiv existența și întinderea prejudiciului și legătura de cauzalitate între

acesta și fapta ilicită.

În ceea ce privește acțiunile în despăgubire ce nu urmează unei decizii a autorității

de concurență (CE/ANC) de constatare a încălcării – acțiunile stand-alone –,

11

acestea prezintă, în primul rând, particularitatea stabilirii faptei ilicite de către

instanța națională. În acest scop, instanța civilă aplică legislația și jurisprudența

europene în materie în ceea ce privește standardul de probă consacrat. Dacă

fapta prejudiciabilă invocată de reclamant constă într-un acord sau practică

concertată interzisă de art. 101 alin. (1), instanța civilă trebuie să verifice dacă

practica respectivă îndeplinește condițiile de interdicție, respectiv dacă sunt

îndeplinite cerințele legale de exceptare individuală sau pe categorii, potrivit

prevederilor art. 101 alin. (3), detaliate în legislația subsecventă, cu consecința

înlăturării caracterul ilicit al comportamentului în cauză. Așadar, instanța civilă

sesizată cu o cerere în despăgubire întemeiată pe încălcarea normelor de

concurență prevăzute de tratat este competentă să aplice legislația în materie, în

scopul stabilirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Având în vedere caracterul deosebit de complex al practicilor anticoncurențiale ce

pot întemeia acțiuni în despăgubire, instanțele civile, ca și instanțele de control

judiciar, în îndeplinirea competențelor lor specifice, au la îndemână mijloace

procedurale de cooperare cu Comisia Europeană și autoritatea națională de

concurență. Pentru a evita pronunțarea unor hotărâri contrare deciziilor Comisiei,

adoptate sau preconizate, instanțele naționale sunt îndrituite să solicite sprijinul

forului european.

Regulamentul Consiliului nr. 1/2003 prevede coordonatele generale ale cooperării

dintre instanțele naționale și Comisie și autoritățile de concurență ale statelor

membre, aspecte detaliate în Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre

Comisie şi instanţele statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea articolelor

81 şi 82 din Tratatul CE.

Astfel, prin solicitarea de informații, instanța civilă cere Comisiei să precizeze

dacă, față de practica anticoncurențială cu care a fost sesizată prin cererea în

despăgubire ce i-a fost adresată, există o procedură administrativă în curs sau a

fost finalizată o asemenea procedură printr-o decizie de constatare a unei

încălcări. După caz, instanța națională poate solicita informații din dosarul

Comisiei, necesare pentru soluționarea cererii în despăgubire, cu condiția

protejării informațiilor confidențiale, incluzând secretele de afaceri.

12

Instanța națională poate, de asemenea, să solicite punctul de vedere al CE cu

privire la aspecte relative la practica anticoncurențială reclamată în cererea în

despăgubire ca presupusă faptă ilicită prejudiciabilă. Prin intermediul acestui

mijloc de cooperare cu instanța, Comisia apără interesul public, constând în

aplicarea politicii de concurență în mod adecvat în interiorul Uniunii, și nu

interesul privat al părților din proces, punctul său de vedere fiind limitat la

aspecte faptice, juridice și economice. În scopul emiterii opiniei sale, Comisia nu

va audia părțile din dosarul civil și nu va purta vreo corespondență cu acestea. În

măsura în care Comisia are nevoie de clarificări sau informații în scopul formulării

punctului său de vedere, le solicită instanței naționale în cauză.

Dacă cele două instrumente de cooperare menționate presupun inițiativa

instanței naționale, Comisia având obligația de a răspunde la solicitarea acesteia,

în cazul cooperării prin formularea de observații ca amicus curiae, inițiativa

aparține forului european sau autorității naționale de concurență, competentă,

deopotrivă, în acest sens.

Regulamentul nr. 1/2003 face distincție între observațiile scrise, care pot fi

transmise instanței naționale de către Comisie sau ANC din proprie inițiativă, și

observații orale care pot fi prezentate numai cu acordul prealabil al instanței. În

măsura în care formularea observațiilor face necesare anumite clarificări sau

accesul la informații din dosarul civil în scopul evaluării cazului, instanța, în

considerarea principiului cooperării loiale, va comunica informațiile solicitate de

Comisie sau ANC. Prin observațiile prezentate instanței naționale, autoritățile

competente în materie de concurență apără interesul public al aplicării

dispozițiilor tratatului în mod unitar în cadrul Uniunii și în deplină conformitate cu

principiile statuate în jurisprudența europeană. Prin urmare, observaţiile trebuie

limitate la o analiză economică şi juridică a faptelor din cauza pendinte. Acest din

urmă mijloc de cooperare este strâns legat de obligația instanțelor naționale de a

transmite Comisiei Europene hotărârile prin care aplică prevederile art. 101 și 102

din tratat. Atât hotărârile, cât și punctele de vedere și observațiile formulate ca

amicus curiae sunt publicate pe site-ul Comisiei, în partea dedicată cooperării cu

instanțele naționale.

Utilizarea mijloacelor de cooperare menționate nu exclude dreptul sau obligația,

după caz, a instanței naționale de a formula o cerere de pronunțare a unei

13

hotărâri preliminare adresate Curții de Justiție, în conformitate cu art. 267 TFUE,

aceste hotărâri fiind general obligatorii în cadrul Uniunii, spre deosebire de

punctul de vedere și observațiile formulate de Comisie care nu leagă instanța care

le-a solicitat.

IV. Exercitarea dreptului de acces la informații

Formularea unei acțiuni în despăgubire poate reclama necesitatea accesului la

informații deținute de părți sau de terți. Astfel, persoanele pretins prejudiciate de

comportamente interzise de art. 101 și 102 sunt îndreptățite să solicite instanței

să încuviințeze divulgarea informațiilor sau a documentelor ce sunt de natură a

proba existența acestor practici, deținute de pârâți sau terți, inclusiv autoritățile

de concurență, în cazul parcurgerii procedurii administrative. Informațiile sau

documentele respective tind, în mod special, să demonstreze existența faptei

ilicite cauzatoare de prejudicii, dar și existența și întinderea prejudiciului și

legătura de cauzalitate între acesta și fapta prejudiciabilă.

În ceea ce privește scopul accesului la informații, persoana prejudiciată poate

urmări prin cererea de acces evaluarea oportunităților de inițiere a unei acțiuni în

repararea prejudiciului suferit și întinderea acestuia. În cazul în care o acțiune în

daune a fost deja introdusă la instanța civilă, persoana prejudiciată poate urmări

obținerea acelor probe necomunicate încă instanței ce sunt de natură a consolida

probatoriul utilizat. Dreptul de acces la informații îl are și pârâtul sau pârâții din

dosar, în măsura în care necesitatea unor informații sau documente suplimentare

ar reieși din cererea de despăgubire sau în cursul procesului.

În materia concurenței, în mod special, accesul la informații poate fi justificat de

dificultăți în ceea ce privește probarea existenței încălcării art. 101 sau 102,

întemeiate, pe de o parte, pe gradul ridicat de complexitate al practicilor

anticoncurențiale interzise ce necesită analize faptice, juridice și economice

complexe și sofisticate, îndeobște cunoscut. Pe de altă parte, litigiile în materie

sunt caracterizate de o asimetrie informațională, ceea ce face ca informațiile

privind încălcarea să fie deținute, adeseori, aproape în exclusivitate de către

autorul încălcării.

Informațiile sau documentele vizate se pot regăsi în puterea părților din dosar sau

a terților, inclusiv autoritatea de concurență.

14

Directiva 2014/104/UE privind acțiunile în despăgubire prevede, la art. 5, reguli

generale referitoare la accesul la probe, cu respectarea caracterului relevant al

cererii de acces și a informațiilor solicitate, precum și a principiului

proporționalității. Astfel, instanța națională în fața căreia a fost formulată cererea

de acces evaluează caracterul plauzibil al cererii de despăgubiri a reclamantului,

caracterul precis al cererii, prin menționarea în mod specific a elementelor de

probă sau a categoriilor relevante de probă la care se solicită accesul și

proporționalitatea cererii de acces, în acest caz fiind verificate următoarele

aspecte: justificarea cererii de divulgare de probe, amploarea și costurile

divulgării, pentru a evita căutarea de informații nespecifice, irelevante în cauză și

dacă probele ce se solicită a fi divulgate conțin informații confidențiale.

Instanța națională trebuie să asigure respectarea secretului profesional aplicabil

în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale, încuviințarea divulgării

probelor ce conțin informații confidențiale, inclusiv secrete de afaceri, făcând

necesară adoptarea măsurilor corespunzătoare unei protecții adecvate a

acestora.

Anterior dispunerii divulgării, instanța națională va audia persoanele cărora li se

solicită divulgarea.

Documentele preexistente sunt accesibile oricând, neavând nicio relevanță

procedurile desfășurate de autoritatea de concurență.

Directiva prevede, la art. 6, reguli speciale, aplicabile cererilor de acces la probele

din dosarul Comisiei sau al autorității naționale de concurență.

Astfel, în plus față de elementele menționate la art .5, instanța națională

evaluează proporționalitatea cererii de acces, analizând dacă solicitarea este

formulată în mod specific privind natura, obiectul sau conținutul documentelor

incluse în dosarul autorității de concurență, dacă solicitarea de divulgare se face

în ceea ce privește o acțiune în despăgubire și necesitatea de a garanta

eficacitatea asigurării respectării normelor de concurență la nivel public.

În plus, instanța dispune divulgarea de către o autoritate de concurență a

probelor din dosar numai în cazul în care nicio parte sau niciun terț nu poate

furniza probele solicitate. Această precizare vine să sublinieze ceea ce

15

jurisprudența a reținut ca reprezentând substanța unei evaluări comparative a

intereselor care justifică comunicarea informațiilor și protecția acestora. Acesul la

documentele cuprinse în dosarul autorității este justificat, pe cale de consecință,

doar atunci când reprezintă singura posibilitate ce permite persoanelor pretins

prejudiciate să dispună de elementele de probă necesare în susținerea unei cereri

de reparare a prejudiciului.

În mod corespunzător, autoritatea de concurență poate prezenta, din oficiu,

observații privind proporționalitatea cererilor de divulgare a probelor în fața

instanței căreia i-a fost prezentată cererea de divulgare. Această posibilitate

sprjină realizarea evaluării comparative a diferitelor interese protejate de dreptul

Uniunii și care se reunesc în cauză, instanța națională având misiunea de a proteja

atât interesul privat constând în valorificarea dreptului la repararea prejudiciului,

cât și interesul public reprezentat de aplicarea efectivă a art. 101 și 102, luând în

considerare toate elementele relevante ale cauzei.

Eficacitatea aplicării la nivel public a normelor de concurență a fost recunoscută

de jurisprudența europeană relevantă ca necesitând o protecție deosebită,

datorită instrumentelor ce fac posibilă descoperirea și stoparea celor mai

vătămătoare practici anticoncurențiale. Ca expresie a acestor clarificări

jurisprudențiale, art. 6 din Directivă prevede o interdicție absolută de divulgare, în

orice moment, a declarațiilor de clemență și a propunerilor de încheiere a unei

tranzacții de către o parte în proces sau un terț. În egală măsură, în scopul

protejării strategiei de investigare a autorității de concurență, Directiva prevede

interdicția divulgării informațiilor pregătite în cadrul procedurii administrative și a

propunerilor de încheiere a unei tranzacții care au fost retrase până la încheierea

procedurilor prin adoptarea unei decizii sau într-un alt mod. Sunt inaccesibile pe

durata derulării procedurii administrative informații precum comunicarea

obiecțiunilor (echivalentul raportului de investigație din dreptul intern) prin care

Comisia prezintă constatările sale cu privire la o practică anticoncurențială

interzisă de tratat, transmise întreprinderilor vizate de procedură, și răspunsurile

la cererile de informații sau declarațiile martorilor. O eventuală divulgare a

acestor informații înainte de finalizarea procedurii administrative ar putea

submina protecția obiectivelor activităților de investigație pe care le desfășoară în

procedura administrativă Comisia și autoritățile de concurență ale statelor

membre.

16

Documentele și informațiile care nu se încadrează în categoriile menționate pot fi

divulgate în cadrul acțiunilor în despăgubire, din dispoziția instanței naționale, în

orice moment.

În acest context, se impune precizarea că nu intră în categoria informațiilor

accesibile documentele interne ale autorităților de concurență și corespondența

dintre acestea, regimul juridic al accesului la aceste informații nefăcând obiectul

de reglementare al Directivei, acesta fiind stabilit de Regulamentul nr. 1/2003,

respectiv Legea concurenței nr. 21/1996.

La art. 7, Directiva prevede condițiile în care pot fi utilizate informațiile obținute

exclusiv din dosarul CE/ANC. În acest sens, interdicția absolută de divulgare a

declarațiilor de clemență și a propunerilor de încheiere a unei tranzacții este

dublată de o interdicție absolută de utilizare a acestor informații în procesul civil.

În mod corespunzător, documentele pregătite în cadrul procedurii administrative,

care au fost obținute exclusiv prin accesul la dosarul autorității, nu pot fi utilizate

în procesul civil decât după finalizarea procedurii autorității prin adoptarea unei

decizii sau în alt mod. Pentru a evita un posibil comerț cu probe, Directiva

stabilește că probele obținute de către o persoană fizică sau juridică exclusiv prin

accesul la dosarul autorității pot fi utilizate în procesul civil numai de persoana

respectivă sau de o persoană care i-a succedat în drepturi ori o persoană care a

achiziționat drepturile litigioase ale persoanei respective.

Pentru a asigura efectul deplin al acestor norme de limitare a utilizării probelor

obținute în mod exclusiv prin accesul la dosarul autorității, instanța națională

trebuie să le respingă cel puțin ca inadmisibile în cadrul acțiunilor în despăgubire,

în măsura în care nu se poate asigura o protecție adecvată a acestora prin alte

mijloace procedurale.

V. Jurisprudența europeană

1. Cauza C-453/99, Courage v. Crehan

Hotărârea pronunțată în această cauză în anul 2001 reprezintă o adevărată piatră

de temelie a aplicării la nivel privat a normelor de concurență prevăzute de tratat.

Curtea reiterează jurisprudența anterioară care reține că instanţele naţionale, în a

căror competenţă cade aplicarea legislaţiei Comunităţii, trebuie să se asigure că

17

acele prevederi se aplică în mod efectiv şi să protejeze drepturile conferite de

acestea particularilor. În caz contrar, eficacitatea art. 81 din Tratat şi, în particular,

efectul practic al interdicţiei conţinute de art. 81(1) ar fi puse în pericol dacă ar fi

interzis dreptul oricărei persoane de a cere despăgubiri pentru pagubele

pricinuite de un contract sau un comportament restrictiv de concurenţă. Astfel,

Curtea statuează, cu valoare de principiu, că orice persoană are dreptul de a

formula o acțiune în daune, inclusiv o parte la un contract susceptibil de a

restrânge sau denatura concurența în sensul art. 81 (1), în măsura în care aceasta

demonstrează că se găseşte într-o poziţie slabă pe piață, prin raportare la alte

părţi contractante. Totuși, Curtea reiterează o concluzie foarte importantă, şi

anume, că distincţia în ceea ce priveşte răspunderea părţilor contractante nu

contravine jurisprudenţei anterioare, care, în scopul aplicării art. 81 din tratat, a

statuat că nu are nicio importanţă dacă părţile la acord sunt pe picior de egalitate

sub aspectul poziţiei economice şi funcţionării lor. Prin urmare, o eventuală

poziție slabă de negociere pe piață a unei întreprinderi parte la un acord

anticoncurențial are relevanță exclusiv pentru evaluarea dreptului de a formula o

acțiune în daune, neavând nicio consecință practică sub aspectul stabilirii

răspunderii contravenționale pentru încălcarea dispozițiilor art. 81 (1).

Mai mult, Curtea reține că existența dreptului de a solicita repararea prejudiciului

consolidează acțiunea normelor de concurență ale UE și descurajează recurgerea

la acorduri sau practici susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența. În

acest mod, acțiunile în despăgubire formulate în fața instanțelor naționale sunt de

natură a contribui în mod substanțial la menținerea unei concurențe efective în

cadrul Uniunii.

2. Cauzele reunite C-295-298/04, Manfredi

Principalele aspecte lămurite de Curte prin hotărârea pronunțată în această cauză

în anul 2006 se referă la caracterul ilicit al acordurilor interzise de dreptul național

și din perspectiva dreptului Uniunii, dreptul particularilor, conferit de art. 81, de a

solicita constatarea nulităţii acordurilor interzise de legislaţia Comunităţii şi de a

formula acţiuni în despăgubire, termenul de prescripţie aplicabil, formularea

acţiunilor în despăgubire întemeiate pe încălcarea dispoziţiilor din tratat în faţa

unor instanţe diferite de cele competente să judece acţiunile întemeiate pe

18

încălcarea legislaţiei interne şi dreptul instanţei naţionale de a acorda, din oficiu,

despăgubiri cu caracter punitiv.

În ceea ce privește primul aspect, Curtea reține incidența prevederilor tratatului în

cazul unui acord interzis de dreptul național, în măsura în care se poate stabili cu

suficient grad de probabilitate că respectivul acord avea aptitudinea de a exercita

o influenţă semnificativă, directă sau indirectă, actuală sau potenţială, asupra

vânzărilor de pe teritoriul avut în vedere de întreprinderi situate în alte state

membre.

Cu privire la al doilea aspect, Curtea a reamintit faptul că principiul nulităţii

absolute a unui acord interzis, astfel cum dispune art. 81(2) din tratat, are drept

consecinţă lipsirea acordului de orice efect între părţile contractante și nu poate fi

invocat, pe cale de consecinţă, împotriva terţilor. Aceasta înseamnă că orice

persoană poate cere compensarea prejudiciului suferit atunci când există o

legătură de cauzalitate între acesta şi acordul sau practica interzisă de art. 81.

În ceea ce privește al treilea și al patrulea aspect, Curtea reține în această

hotărâre că, în lipsa unor norme ale Comunităţii în materie, revine statelor

membre să desemneze, în sistemul de drept intern, instanţele competente şi

cadrul legal procedural, inclusiv termene de prescripție adecvate care să

guverneze acţiunile în despăgubire, în scopul ocrotirii drepturilor particularilor ce

derivă în mod direct din legislaţia Comunităţii, cu respectarea principiului

echivalenţei şi principiului efectivităţii.

În privința ultimului aspect, Curtea nu exclude, de plano, posibilitatea ca instanța

națională să poată dispune despăgubiri cu caracter punitiv atunci când, potrivit

dreptului naţional, nivelul despăgubirilor ar fi mai mic decât avantajul economic

câştigat prin intermediul acordului ilicit de către întreprinderile vinovate, astfel

încât recurgerea la practici anticoncurenţiale interzise de art. 81 din tratat să fie

descurajată. Curtea apreciază că, în măsura aplicării principiului echivalenţei,

instanţa naţională trebuie să asigure protecţia drepturilor particularilor garantate

de dreptul comunitar, cu evitarea îmbogăţirii fără justă cauză a celor care se

bucură de aceste drepturi. Totodată, aplicarea principiului efectivităţii trebuie să

permită instanţei naţionale să dispună compensarea nu numai a pierderilor

suferite, ci şi a profitului nerealizat şi a dobânzilor aferente.

19

3. Cauza C-360/09, Pfleiderer

Prin hotărârea pronunțată de Curte în această cauză în anul 2011, au fost aduse

clarificări esențiale cu privire la accesul la dosarul autorităţii de concurenţă privind

o procedură de aplicare a normelor de concurenţă, cu alte cuvinte, interacțiunea

dintre aplicarea la nivel public și aplicarea la nivel privat a normelor de

concurență. Aceste clarificări vizează accesul, în mod specific, la documentele

furnizate în mod voluntar de întreprinderile ce au beneficiat de programul de

clemență în cadrul procedurii administrative.

În considerentele hotărârii, Curtea reține obligaţia autorităţilor de concurenţă ale

statelor membre de a aplica art. 101 și 102 din TFUE, în cazul în care faptele

investigate intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, şi de a asigura

aplicarea efectivă a acestora în interesul general. În acest sens, statele membre

trebuie să se asigure că prin normele pe care le edictează în materie de

concurenţă nu aduc atingere aplicării efective a dispoziţiilor din tratat. Aşa fiind,

programele de clemenţă aplicate de statele membre sunt de natură să susţină

obiectivul aplicării efective a normelor de concurenţă, fiind instrumente utile

pentru descoperirea şi sancţionarea încălcărilor în materie. Totodată, potrivit unei

jurisprudenţe constante, orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unui

comportament de restrângere sau denaturare a concurenţei are dreptul să

solicite repararea efectivă a acestuia, existenţa unui astfel de drept consolidând

aplicarea normelor de concurenţă ale UE. Astfel, acţiunile în despăgubire sunt

apte să contribuie în mod substanţial la menţinerea unei concurenţe reale în

Uniune.

Pe baza acestor considerente, Curtea apreciază că, în examinarea unei cereri de

acces la documente referitoare la un program de clemenţă, instanţa naţională

trebuie să facă aplicarea principiului echivalenţei şi principiului eficienţei, prin

evaluarea comparativă, caz cu caz, şi în funcţie de toate aspectele relevante, a

intereselor care justifică transmiterea informaţiilor şi protecţia celor prezentate în

mod voluntar de către solicitantul de clemenţă.

4. Cauza C-199/11, Otis

În această cauză, prin hotărârea pronunțată în anul 2012, Curtea lămurește, în

primul rând, calitatea procesuală activă a unei instituții publice în cadrul acțiunilor

20

în despăgubire, în speță a Comisiei Europene și a altor instituții ale Uniunii. Astfel,

s-a pus în discuție dreptul Comisiei de a formula o acțiune în despăgubire pentru

repararea prejudiciilor suferite de instituții ale Uniunii și de ea însăși, fiind

invocată o încălcare a principiilor independenţei judecătorului şi egalităţii

armelor, în considerarea rolului special pe care Comisia îl are în cadrul unei

proceduri de aplicare a art. 81 alin. (1) din tratat. Totodată, a fost invocată

încălcarea principiului potrivit căruia nimeni nu este judecător în propria cauză,

ţinând seama de faptul că decizia Comisiei are forţă obligatorie pentru instanţa

naţională.

În ceea ce privește primul aspect, Curtea reiterează, în primul rând, jurisprudenţa

sa constantă care a statuat faptul că orice persoană are dreptul de a invoca în

justiţie încălcarea art. 81 şi, pe cale de consecinţă, de a solicita declararea nulităţii

unei înţelegeri sau a unei practici concertate interzise de această normă de drept.

În al doilea rând, Curtea reafirmă faptul că deplina eficacitate a art. 81 şi, în

special, efectul util al interdicţiei prevăzute de alin. 1 al acestuia ar fi repuse în

discuţie dacă nu orice persoană ar putea solicita repararea prejudiciului care i-ar fi

cauzat printr-un contract sau comportament ce poate restrânge sau denatura

concurenţa. Prin urmare, orice persoană are dreptul să solicite repararea

prejudiciului suferit atunci când există o legătură directă de cauzalitate între

respectivul prejudiciu şi o înţelegere sau o practică interzisă de art. 81. Iar acest

drept îl are şi Uniunea și, în concret, Comisia Europeană.

Aplicarea normelor de concurenţă ale Uniunii revine în competența autorităților

de concurență și instanţelor naţionale, pe de o parte, şi Comisiei şi instanţelor

Uniunii, pe de altă parte, care au o obligaţie de cooperare loială, în cadrul căreia

fiecare acţionează în funcţie de rolul încredinţat de tratat. În această privinţă,

competenţa exclusivă în controlul de legalitate al actelor emise de instituţiile

Uniunii revine instanţelor acesteia, iar nu instanţelor naţionale. Astfel, obligaţia

acestor din urmă instanţe de a nu adopta decizii contrare unei decizii a Comisiei

nu reprezintă altceva decât expresia repartizării competenţelor în cadrul Uniunii.

Prin urmare, dreptul Uniunii prevede un sistem de control jurisdicţional al

deciziilor Comisiei privind procedurile de aplicare a art. 81 ce conferă toate

garanţiile prevăzute de art. 47 din Cartă.

21

Curtea reamintește că, deşi instanţele naţionale sunt ţinute de a nu adopta

hotărâri contrare deciziei Comisiei prin care se stabileşte existenţa înţelegerii sau

practicii concertate, o acţiune în despăgubire presupune nu numai constatarea

existenţei faptei prejudiciabile, ci şi a unui prejudiciu şi a unei legături de

cauzalitate între acesta şi respectiva faptă prejudiciabilă. Iar aceste din urmă două

elemente rămân supuse aprecierii exclusive a instanţei naţionale.

Pe baza acestor consideraţii, Curtea a apreciat că într-un litigiu precum cel din

acţiunea principală Comisia nu poate fi considerată judecător şi parte în propria

cauză.

Cu privire la respectarea principiului egalităţii armelor, care presupune obligaţia

de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a îşi susţine cauza, fără a fi

plasată într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarii din proces, rezultă

din cauza pendinte că Comisia a elaborat acţiunea civilă exclusiv pe baza

informaţiilor conţinute de versiunea neconfidenţială a deciziei sale, accesibilă

oricărei persoane interesate.

5. Cauza C-536/11, Donau Chemie

Prin hotărârea pronunțată în această cauză în anul 2013, Curtea a avut un nou

prilej de a clarifica condițiile în care persoana pretins prejudiciată de un acord

anticoncurențial poate avea acces la documentele din dosarul autorității de

concurență comunicate de întreprinderi în contextul aplicării politicii de clemență.

Reiterând principiile deja statuate în hotărârea Pfleiderer, Curtea reține că

evaluarea comparativă a intereselor protejate de dreptul Uniunii trebuie realizată

prin analiza fiecărui document sau informație în parte la care se cere accesul.

În acest sens, se impune precizarea că principiile statuate de Curtea de Justiţie în

cauza Pfleiderer au fost aplicate anterior de Înalta Curte de Justiţie din Marea

Britanie (Judecătorul Roth), în Cauza No: HC08C03243, National Grid, prin

hotărârea pronunţată în 4/04/2012. Aplicând principiile consacrate, judecătorul

britanic a hotărât, după ce el însuşi a analizat conţinutul documentelor la care s-a

cerut accesul, că documentele din dosar pot fi incluse în categorii diferite, astfel

că unele pot fi dezvăluite în totalitate, în timp ce, în cazul altora, doar anumite

paragrafe, făcând o apreciere individuală pe fiecare document în parte.

22

Curtea de Justiție reține că refuzul accesului la dosarul procedurii administrative

lipsește de orice efect util dreptul la repararea prejudiciului conferit direct de

dreptul Uniunii, atunci când persoanele pretins prejudiciate nu dispun de nicio

altă posibilitate de a obține elementele de probă necesare pentru fundamentarea

cererii de reparare a prejudiciului.

Prin urmare, reținând interesul public în justificarea refuzului de acces la

documentele transmise în mod voluntar de întreprinderi în cadrul programelor de

clemență, pentru a proteja astfel eficacitatea aplicării la nivel public a normelor

de concurență ale tratatului, Curtea consacră, totodată, un drept de acces la alte

documente din dosarul autorității, dar numai în măsura în care acestea nu ar

putea fi accesibile în alt mod.

6. Cauza C-557/12, Kone

În această cauză, prin hotărârea pronunțată în iunie 2014, Curtea lămurește,

pentru prima dată, problema extinderii răspunderii civile a membrilor unei

înţelegeri la despăgubiri pentru aşa-numitele efecte ale preţurilor cu rol de

protecţie (umbrella effects sau umbrella pricing).

Preliminar, trebuie spus că aceste efecte apar în contextul în care întreprinderi

care nu au participat ele însele la o înţelegere, fiind terţe faţă de înţelegere, dar

care, profitând de fapta ilicită, aflate sub protecţia acesteia, îşi stabilesc propriile

preţuri, în mod voluntar sau involuntar, la un nivel mai ridicat decât ar fi fost

stabilite în condiţii de concurenţă. Astfel, se ridică întrebarea dacă dreptul Uniunii

prevede posibilitatea ca și clienţii întreprinderilor terţe faţă de înţelegere să poată

solicita participanţilor la fapta ilicită daune-interese pentru preţurile excesive ale

întreprinderilor terțe respective. Sau, dimpotrivă, o astfel de obligaţie de plată a

despăgubirilor este exclusă în dreptul civil naţional, întrucât este vorba de

prejudicii indirecte.

În considerente, Curtea observă că, atunci când stabileşte preţul la care îşi oferă

produsele sau serviciile, o întreprindere ia în considerare preţul pieţei. Prin

urmare, în contextul în care o întreprindere participantă la înţelegere menţine un

preţ ridicat în mod artificial pentru anumite produse, nu se poate exclude ca un

concurent al său, terţ faţă de înţelegere, să decidă să-şi stabilească propriile

preţuri la un nivel mai ridicat decât cel posibil în lipsa înţelegerii. Decizia

23

întreprinderii terţe, deși pur autonomă, este luată prin raportare la un preţ de

piaţă denaturat de înţelegere.

În ceea ce priveşte cerința legăturii de cauzalitate adecvată, Curtea reţine că

victima unui preţ de protecţie poate obţine repararea prejudiciului suferit de la

membrii înţelegerii, chiar în lipsa unor raporturi contractuale cu aceştia, atunci

când se stabileşte că înţelegerea respectivă putea avea drept consecinţă, în

funcţie de împrejurările cauzei şi specificul pieţei relevante, aplicarea unui preţ de

protecţie de către terţi care acţionează independent.

7. Cauza C-352/13, CDC Hydrogen Peroxide

Prin hotărârea pronunțată în această cauză în mai 2015, Curtea interpretează

dispozițiile Regulamentului Consiliului UE nr. 44/2001 privind competența

judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

privitoare la normele de competență internațională în cazul pluralității de pârâți

care au participat la o încălcare a normelor de concurență în mai multe state și

convențiile atributive de competență.

În practica din ultimii ani în această materie se observă o tendință în sensul

alegerii unei anumite instanțe în fața căreia să fie formulată acțiunea în

despăgubire, fiind preferate cele cu o practică deja consacrată, precum instanțele

civile din Germania, UK, Olanda etc. În această cauză, interesează în mod special

dacă instanța civilă din Germania sesizată rămâne competentă să soluționeze

cererea în despăgubire îndreptată împotriva mai multor pârâți având sediul social

în mai multe state membre, în condițiile în care reclamantul și-a retras acțiunea

împotriva singurului copârât având domiciliul în statul membru al instanței

sesizate, ca urmare a încheierii unei tranzacții.

Curtea reamintește, în considerente, jurisprudența constantă potrivit căreia art. 6

pct. 1 din Regulament nu poate fi aplicat astfel încât să permită unui reclamant să

introducă o cerere împotriva mai multor pârâți numai în scopul chemării în

judecată a unuia dintre aceștia în fața altei instanțe decât cea din statul membru

în care are domiciliul. Un eventual abuz în privința normei de competență,

întemeiat pe existența unei înțelegeri între părți în scopul creării sau menținerii, în

mod artificial, a condițiilor ce permit aplicarea acestei norme în momentul

introducerii cererii, trebuie probat în mod corespunzător.

24

Curtea reține că această normă de concentrare a competențelor în cazul

pluralității de pârâți se poate aplica în privința unei acțiuni prin care se solicită

obligarea în solidar la daune a unor întreprinderi care au participat în mod diferit

la o încălcare unică și continuă a normelor de concurență prevăzute de tratat,

chiar și atunci când reclamantul și-a retras acțiunea sa împotriva singurului

copârât care are domiciliul în statul membru în care se găsește sediul instanței

sesizate.

Al doilea aspect lămurit de Curte vizează aplicarea art. 5 pct. 3 din Regulament,

respectiv competența instanței de la “locul unde s-a produs sau riscă să se

producă fapta prejudiciabilă”. Așa cum s-a reținut deja în jurisprudență, această

condiție vizează atât locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului,

cât și locul materializării prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi chemat în

judecată, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două

locuri. Pe de altă parte, această jurisprudență se bazează pe existența unei

legături strânse între litigiu și instanțele din cele două locuri care justifică

atribuirea competenței către acestea în scopul bunei administrări a justiției. Pe

baza factorilor de legatură menționați, competența se stabilește la instanța care

se găsește în mod obiectiv în cea mai adecvată poziție pentru a aprecia dacă sunt

reunite elementele constitutive ale răspunderii pârâtului, astfel încât numai

instanța în a cărei rază teritorială se află factorul de legătură relevant poate fi

sesizată în mod valabil. Prin urmare, atribuirea competenței, potrivit normei în

discuție, în temeiul evenimentului cauzator și față de toți autorii unei înțelegeri

ilicite, de a examina un pretins prejudiciu depinde de identificarea, în raza

teritorială a instanței sesizate, a unui eveniment concret pe parcursul căruia fie a

fost definitiv încheiată înțelegerea, fie a fost încheiat un acord ce constituie singur

evenimentul cauzator al prejudiciului pretins. Cât privește locul materializării

prejudiciului, în cazul unor înțelegeri de fixare a prețului, acest loc este

identificabil pentru fiecare pretinsă victimă luată în considerare în mod individual,

stabilindu-se la sediul social al acesteia. În aceste împrejurări, instanța de la locul

în care întreprinderea are sediul social este competentă să judece, pentru întregul

prejudiciu cauzat acesteia, o acțiune formulată fie împotriva fiecărui autor al

înțelegerii, fie împotriva unei pluralități de autori ai înțelegerii.

În ceea ce privește clauzele atributive de competență, reglementate de art. 23

alin. (1) din Regulament, Curtea reține că această normă permite luarea în

25

considerare a clauzelor prevăzute în acest scop în contractele de livrare, în cazul

în care se solicită daune-interese ca urmare a unei încălcări a art. 101, chiar dacă o

astfel de soluție ar avea ca efect derogarea de la normele de competență

internațională stabilite de art. 5 pct. 3 sau de art. 6 pct. 1, cu condiția ca aceste

clauze să se refere explicit la diferendele privind răspunderea ce rezultă dintr-o

încălcare a dreptului concurenței.

VI. Concluzii

Rolul deosebit al instanței civile în aplicarea efectivă și eficientă a normelor

privind concurența edictate de tratat este indiscutabil. În acest scop, instanța

națională are îndatorirea de a adopta toate măsurile permise de lege pentru a

proteja atât drepturile particularilor, în mod special, dreptul de a obține o

reparație integrală a prejudiciului suferit, cât și aplicarea efectivă a normelor de

concurență de către autoritățile cu competențe în această materie, respectiv

Comisia Europeană și autoritățile de concurență ale statelor membre. Aplicarea

normelor prevăzute de Directivă, în forma ce va fi transpusă în dreptul intern al

statelor membre, și a prevederilor dreptului național aplicabil acțiunilor în

despăgubire presupune exercitarea rolului activ al instanței civile, astfel încât

scopul urmărit de dispozițiile tratatului să fie atins în cel mai adecvat mod cu

putință. În acest sens, instanța națională este îndrituită să utilizeze toate

mijloacele procedurale puse la îndemâna sa pentru a facilita accesul la

informațiile și documentele ce sunt apte să demonstreze existența practicilor

anticoncurențiale interzise, izvor al răspunderii civile. Aceasta se impune cu atât

mai mult în acele cauze în care acțiunea în despăgubire nu urmează unei decizii de

constatare a încălcării adoptate de autoritatea de concurență, cu cât instanța

națională are obligația de a aplica standardul probatoriu statuat de jurisprudența

europeană în stabilirea existenței faptei prejudiciabile.

În hotărârea pronunțată în 4 iunie 2015 în cauza Comi S.r.l. and others v. Cargest,

Curtea Supremă din Italia a reținut faptul că judecătorii trebuie să asigure o

protecție efectivă victimelor încălcărilor normelor de concurență ce introduc

acțiuni în despăgubire, ținând cont de asimetria informațională între părți în

privința accesului la probe. Pornind de la principiile statuate în Directivă, Curtea

apreciază că instanțele competente în această materie trebuie să recurgă la toate

puterile și instrumentele investigative puse la îndemâna lor prin normele de

26

procedură, în special, printr-o interpretare extinsă a regulilor privind divulgarea

documentelor și prin folosirea unor expertize în materie economică, în scopul

asigurării aplicării efective a normelor tratatului.

Prin finalitățile urmărite, acțiunile în despăgubire reprezintă cel mai important

element al sistemului de asigurare a respectării normelor de concurență la nivel

privat. Cu toate acestea, Comisia Europeană încurajează recurgerea și la

mecanisme de soluționare consensuală a litigiilor, prin instrumentele prevăzute

de dreptul intern al statelor membre, precum tranzacția, arbitrajul, medierea și

concilierea, acestea fiind în măsură să asigure victimelor practicilor

anticoncurențiale nu doar o dezdăunare adecvată, ci și o economie considerabilă

de timp și de resurse financiare, pe care le presupune, în mod firesc, o acțiune

judiciară.

27

Acţiunile private în dreptul concurenţei. Aspecte practice.

Cristina FARCAȘ - Judecător la Tribunalul Bucureşti

Judecător la Tribunalul Bucureşti, fiind specializată în

soluţionarea cauzelor cu profesionişti, Cristina Farcaș a

absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

anul 2002 şi Colegiul Juridic Franco-Român de Studii

Europene, iar în anul 2007 a absolvit şi Masterul profesional

în dreptul european şi internaţional al afacerilor din cadrul

Institutului de Dreptul Afacerilor şi de Cooperare Internaţi-

onală. În perioada 2010 – 2011, beneficiind de o bursă acor-

dată de Agenţia Spaniolă de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare, a urmat

un curs de master, specializarea Drept privat la Universitatea Complutense din

Madrid şi cursul de master al Şcolii Diplomatice din Madrid. Între 2005 şi 2008 a

fost judecător la Judecătoria Sectorului 1, Bucureşti, iar, din decembrie 2008, îşi

desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă. În

perioada octombrie 2012 – septembrie 2013 a fost detaşată la Grefa Curţii

Europene a Drepturilor Omului.

Acest text este un rezumat al prezentării sale din cadrul celei de-a doua conferințe

a proiectului.

I. Introducere

Aplicarea privată a dreptului concurenţei, respectiv exercitarea acţiunilor private

în materia dreptului concurenţei de către persoane fizice sau juridice care se

consideră vătămate în drepturile şi interesele lor legitime ca urmare a săvârşirii

unor fapte contrare liberei concurenţe reprezintă o noutate nu doar la nivel

naţional, ci şi la nivel european. Dacă, la nivel intern, lipsa de popularitate a

acestor acţiuni poate fi uşor explicată prin caracterul recent al normelor edictate

în materia protecţiei liberei concurenţe şi prin particularităţile economiei

româneşti, caracterizată în anii ‘90 prin existenţa în toate ramurile economiei a

unor întreprinderi de stat care dispuneau de o poziţie de monopol, la nivel

28

european situaţia a fost cauzată de specificul politicilor europene şi, respectiv,

interne ale statelor membre care, în mod tradiţional, au sancţionat practicile

anticoncurenţiale numai prin mijloace de drept public (aplicarea publică a

dreptului concurenţei).

Dezvoltarea acţiunilor private în materia dreptului concurenţei la nivel european a

fost impulsionată în ultimii anii de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene (în continuare CJUE – n. red. CFS) care, prin câteva hotărâri de referinţă,

a clarificat principiile generale referitoare la exercitarea acestora. Sunt hotărâri de

referinţă în această materie, cele pronunţate în cauzele Courage Ltd. şi Crehan, C

– 453/99, 20 septembrie 2011, Manfredi, C – 295/04, 13 iulie 2006, Pfleiderer, C –

360/09, 14 iunie 2011 şi Kone, C – 557/12, 5 iunie 2014).

În hotărârea pronunţată la data de 13 iulie 2006 în cauza Manfredi, C – 295/04,

CJUE a clarificat tipurile de acţiuni private, condiţiile exercitării acţiunii în

despăgubire, aplicarea conceptului de „legătură de cauzalitate”, organele

jurisdicţionale competente, regulile de procedură incidente, termenele de

prescripţie, întinderea despăgubirii ce poate fi acordată pentru încălcarea

normelor de protecţie a liberei concurenţe.

II. Clasificarea acţiunilor private în dreptul concurenţei

Acţiunile private în materia dreptului concurenţei sunt clasificate în mod obişnuit

după două criterii principale, respectiv după obiectul lor şi după raportul lor cu

acţiunea publică.

În funcţie de obiectul lor, acţiunile private pot fi clasificate în acţiuni în nulitate şi

acţiuni în despăgubiri. Acţiunile în nulitate sunt cele prin care reclamantul

urmăreşte înlăturarea prezumţiei de validitate a acordurilor dintre întreprinderi

care contravin normelor de protecţie a concurenţei. Acţiunile în despăgubiri sunt

cele prin care reclamantul urmăreşte obţinerea unei despăgubiri pentru

prejudiciul ce i-a fost produs prin încălcarea normelor de concurenţă.

În funcţie de raportul lor cu acţiunea publică, acţiunile private pot fi clasificate în

acţiuni follow-on, acţiuni stand-alone şi acţiuni hibride. Acţiunile follow-on sunt

cele exercitate ulterior soluţionării definitive a unei acţiuni publice, în timp ce

acţiunile stand-alone sunt exercitate în absenţa unei acţiuni publice. Acţiunile

29

hibride sunt o categorie derivată, în care sunt incluse toate situaţiile atipice, cum

ar fi, de exemplu, cazurile în care acţiunea publică este exercitată sau/şi

soluţionată ulterior declanşării acţiunii private, însă mai înainte de soluţionarea

definitivă a acesteia, fie acţiunea publică, începută anterior declanşării acţiunii

private este soluţionată printr-o hotărâre judecătorească prin care se anulează

decizia de sancţionare emisă de autoritatea naţională de competenţă (ANC – n.

red. CFS) sau o acţiune privată exercitată pentru recuperarea daunelor produse

într-o perioadă de timp ulterioară celei pentru care s-a constatat existenţa unei

încălcări a liberei concurenţe printr-o decizie definitivă a ANC.

III. Reglementarea acţiunilor private în legislaţia internă

De lege lata, în legislaţia internă acţiunile private în materia dreptului concurenţei

sunt reglementate incomplet şi incoerent, dispoziţiile relevante fiind localizate în

Legea concurenţei nr. 21/1996 şi în Regulamentul Consiliului Concurenţei privind

analiza şi soluţionarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 şi

9 din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene din 05.10.2010 (în continuare

Regulamentul – n. red. CFS).

Art. 64 din Legea nr. 21/1996 se referă exclusiv la acţiunile în despăgubire şi

reglementează condiţiile exercitării acţiunilor pentru repararea prejudiciilor

cauzate prin practici anticoncurenţiale şi principii privind modalitatea de stabilire

a despăgubirilor.

Art. 10 alin. 2 din Regulament se referă deopotrivă la acţiunile în nulitatea

contractelor şi la acţiunile în despăgubiri, însă tehnica legislativă folosită pentru

redactarea prevederilor regulamentare este totuşi deficitară câtă vreme această

prevedere este inclusă în capitolul IV, intitulat „Acţiunile în despăgubire pentru

încălcarea regulilor de concurenţă”, în dezacord cu titlul limitativ al capitolului.

Regulamentul, deşi conceput pentru a reglementa „procedurile privind analiza şi

soluţionarea de către Consiliul Concurenţei a plângerilor referitoare la încălcarea

prevederilor art. 5, 6 şi 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996, (…) şi a prevederilor

art. 101 şi 102 TFUE”, astfel cum rezultă din cuprinsul pct. 1 din Capitolul I,

cuprinde în mod surprinzător prevederi referitoare la soluţionarea în instanţă a

acţiunilor private de dreptul concurenţei.

30

IV. Instanţa competentă să soluţioneze acţiunile private în dreptul concurenţei

De lege lata, nu există dispoziţii speciale referitoare la competenţa instanţelor

române în materia acţiunilor private în materia dreptului concurenţei. Spre

deosebire de alte sisteme de drept (de ex. cel britanic sau cel suedez), în România

nu au fost create instanţe specializate pentru soluţionarea acţiunilor private în

materia dreptului concurenţei. Numai pentru soluţionarea acţiunii publice s-a

preferat deocamdată stabilirea unei competenţe speciale, în favoarea Secţiei de

Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în primă instanţă, şi a

secţiei corespondente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea

recursului. Drept urmare, pentru stabilirea instanţei competente material se

aplică prevederile generale ale art. 94, 95, 107 şi 113 alin. 1 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.,

după caz, iar pentru stabilirea valorii obiectului acţiunii, regulile prevăzute la art.

98, 99 şi 101 alin. 2 C. proc. civ.

Consecinţa directă a acestui sistem de stabilire a competenţei este că acţiunile

private în materia dreptului concurenţei pot fi soluţionate în primă instanţă fie de

judecătorii, fie de tribunale, în funcţie de valoarea obiectului litigiului, în apel de

tribunale sau curţile de apel şi în recurs, atunci când este cazul (art. 483 alin. 2

NCPC), de secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acţiunile private pot fi exercitate fie pe cale principală, fie pe cale

reconvenţională, fapt ce determină o creştere a probabilităţii ca în primă instanţă

o astfel de cauză să fie soluţionată de judecătorie.

Şi din punct de vedere teritorial, competenţa este disipată deoarece şi pentru

soluţionarea acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui acord

contrar liberei concurenţe, şi pentru soluţionarea acţiunii în despăgubire

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile norme de competenţă

teritorială alternativă (art. 113 alin. 1 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.).

V. Suspendarea judecăţii acţiunilor private în dreptul concurenţei

31

Chestiunea suspendării judecăţii acţiunilor private în dreptul concurenţei,

îndeosebi a acţiunilor în despăgubire, este incidentă în situaţia în care acţiunea

publică şi acţiunea privată coexistă.

În prezent, în legislaţia internă nu există dispoziţii speciale în această materie,

astfel încât sunt incidente prevederile art. 413 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. În viitor,

cu ocazia transpunerii în dreptul românesc a Directivei 2014/104/UE, care

prevede suspendarea obligatorie a judecăţii acţiunii private în cazul în care se

desfăşoară în paralel o acţiune publică, până la soluţionarea definitivă a acesteia

din urmă, vor fi introduse dispoziţii specifice acestei materii.

Cum de lege lata suspendarea judecăţii acţiunii private este doar facultativă,

necesitatea luării acestei măsuri este lăsată la aprecierea judecătorului.

VI. Probele în acţiunile private în dreptul concurenţei

În conformitate cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., revine reclamantului sarcina

de a proba întrunirea condiţiilor pentru admiterea acţiunii private în materia

dreptului concurenţei pe care a promovat-o.

În acţiunile în nulitate, reclamantul trebuie să probeze existenţa acordului a cărui

nulitate absolută solicită să fie constatată pe cale judiciară.

În acţiunile în despăgubire, reclamantul trebuie să probeze, pe lângă elementele

răspunderii civile delictuale, şi anumite chestiuni de fapt conexe, specifice

dreptului concurenţei, respectiv piaţa relevantă şi faptul deţinerii de către pârât a

unei poziţiei dominante pe piaţa relevantă, acesta din urmă doar în cazul

prejudiciilor produse ca urmare a abuzului de poziţie dominantă. Piaţa relevantă

are două dimensiuni, respectiv piaţa geografică şi piaţa produsului. Ambele

dimensiuni trebuie invocate şi analizate de reclamant în cererea de chemare în

judecată, contestate sau confirmate de pârât prin întâmpinare şi stabilite de

instanţă în considerentele hotărârii pe baza probelor administrate la iniţiativa

părţilor sau din oficiu, prealabil analizării celorlalte elemente ale răspunderii civile

delictuale.

Pentru probarea faptei ilicite, reclamantul se poate prevala de orice mijloc de

probă întrucât acesta exercită o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă

32

delictuală şi are calitatea de terţ. În conformitate cu prevederile art. 64 alin. 4 din

Legea nr. 21/1996, în cazul în care există o decizie a Consiliului Concurenţei prin

care este sancţionată o practică anticoncurenţială, instanţele au posibilitatea să

ceară acestuia documentele din dosarul care a stat la baza emiterii deciziei.

Aceste documente pot fi extrem de utile nu doar pentru probarea faptei ilicite, ci

şi pentru stabilirea legăturii de cauzalitate şi a întinderii prejudiciului. Cu toate

acestea, facilitatea în materie probatorie oferită reclamantului de art. 64 alin. 4

din Legea nr. 21/1996 nu poate fi folosită în situaţia în care investigaţia

desfăşurată de Consiliul Concurenţei nu a fost încă finalizată sau atunci când

investigaţia nu a dus la luarea unei decizii de sancţionare a vreunei fapte

anticoncurenţiale. În plus, aplicarea acestui text de lege prezintă un mare

inconvenient deoarece impune instanţelor care primesc astfel de documente de

la Consiliul Concurenţei obligaţia de a asigura respectarea confidenţialităţii acelor

informaţii ce reprezintă secrete de afaceri şi a celor calificate ca fiind

confidenţiale, însă nu sunt prevăzute mijloacele materiale şi juridice care trebuie

folosite pentru respectarea unei astfel de obligaţii.

Pentru probarea legăturii de cauzalitate raportul de expertiză contabilă nu

reprezintă o probă concludentă deoarece un expert contabil nu poate analiza

decât datele din contabilitatea întreprinderii şi nu poate efectua modele

economice şi simulări menite a clarifica influenţa pe care a avut-o pe piaţa

relevantă comportamentul anticoncurenţial invocat de reclamant. Pentru

stabilirea legăturii de cauzalitate ar fi mai indicat să se recurgă la posibilitatea

oferită de art. 330 alin. 3 C. proc. civ., respectiv la solicitarea punctului de vedere

al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul economic.

Spre deosebire de situaţia actuală, după transpunerea în dreptul intern a

Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, în privinţa

legăturii de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie izvorâtă din constituirea unui cartel, va opera o prezumţie relativă de

existenţă a acesteia, revenind autorului încălcării sarcina de a răsturna această

prezumţie. Aceste dispoziţii care facilitează reclamantului sarcina probei sunt de

strictă reglementare şi nu se aplică şi în cazul acţiunilor în răspundere civilă

delictuală întemeiate pe abuzul de poziţie dominantă.

33

Pentru probarea prejudiciului, care poate consta fie în suplimentul de preţ achitat

din cauza comportamentului anticoncurenţial, fie în profitul nerealizat, raportul

de expertiză contabilă, în funcţie de circumstanţele cauzei, poate fi un mijloc de

probă util. Uneori, mai ales atunci când se solicită despăgubiri pentru beneficiul

nerealizat, poate fi necesar punctul de vedere al uneia sau mai multor

personalităţi ori specialişti.

Evaluarea prejudiciului se poate face în conformitate cu metodele de evaluare

prevăzute în Comunicarea Comisiei privind cuantificarea prejudiciilor în acţiunile

în despăgubire întemeiate pe încălcarea art. 101 sau 102 TFUE (2013/C 167/07).

În conformitate cu prevederile art. 64 alin. 7 din Legea nr. 21/1996, instanţele

învestite cu soluţionarea unei acţiuni private au posibilitatea de a solicita

Consiliului Concurenţei, din oficiu sau la cererea părţilor, observaţii cu privire la

aspecte privind aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea nr. 21/1996 şi,

respectiv, a art. 101 şi 102 TFUE.

VII. Elemente de jurisprudenţă

Prin sentinţa civilă nr. 1363 din 21.03.2014 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a

Civilă, menţinută în apel prin decizia nr. 1250 din 17.12.2014 a Curţii de Apel

Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă şi devenită irevocabilă prin anularea recursului ca

urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentei-

reclamante, prin decizia civilă nr. 2515 din 09.12.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, a fost respinsă acţiunea în despăgubire formulată de reclamanta Trimen

SRL, prin lichidator judiciar împotriva pârâtei Telekom România Mobile

Communications SA.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

plata de despăgubiri pentru prejudiciile produse ca urmare a săvârşirii mai multor

fapte anticoncurenţiale interzise de art. 101 şi 102 TFUE şi art. 5 şi 6 din Legea nr.

21/1996, respectiv ca urmare a încheierii unor acorduri verticale cu anumiţi agenţi

în scopul eliminării de pe piaţă a altor agenţi şi ca urmare a exercitării abuzive a

unei poziţii dominante. Această acţiune în despăgubire a fost una stand-alone,

instanţa învestită cu soluţionarea ei apreciind că poate să cerceteze dacă în

sarcina pârâtei se poate reţine săvârşirea unei fapte contrare normelor ce

protejează libera concurenţă.

34

Cauza acestui litigiu a fost reprezentată de un contract de agenţie cu durată

determinată (3 ani), încheiat între reclamantă în calitate de agent comercial

permanent (agent master) şi pârâtă, în calitate comitent, care nu a avut caracter

exclusiv şi cu a cărui prelungire pârâta nu a mai fost de acord. Reclamanta a intrat

la cerere în procedura simplificată a falimentului la trei luni de la data expirării

duratei contractului de agenţie, iar în raportul preliminar întocmit de

administratorul judiciar s-a reţinut că starea de insolvabilitate a fost determinată

de jocul combinat creat prin scăderea bonusurilor şi a subvenţiilor acordate de

pârâtă în executarea contractului de agent şi majorarea obiectivelor pe care

reclamanta ar fi trebuit să le atingă pentru a le putea încasa, la care s-au adăugat

întârzierile cu care pârâta i-a achitat drepturile băneşti cuvenite. În plus, pe fondul

crizei economice la nivel naţional, volumul vânzărilor a scăzut considerabil, iar

pârâta a deschis puncte de vânzare a aceloraşi produse care făceau obiectul

contractului de agent în locaţii apropiate de cele deţinute de reclamantă,

comercializând produsele la preţuri mult mai mici decât cele practicate de

reclamantă în conformitate cu clauzele contractului de agent.

Deşi stabilirea pieţei relevante constituie un element esenţial pentru soluţionarea

acţiunii private în dreptul concurenţei, în cauză părţile s-au referit la aceasta de-

abia prin concluziile scrise depuse la judecata în primă instanţă, la solicitarea

expresă a instanţei de judecată.

Reclamanta a susţinut că piaţa relevantă ar fi cea a agenţilor principali ai pârâtei

pe teritoriul României. Această teză nu a fost însă primită, instanţa apreciind că

piaţa relevantă este cea a produselor şi serviciilor postpaid (abonamente la

serviciile de telefonie mobilă) din România. Pentru a ajunge la această soluţie,

instanţa a avut în vedere faptul că într-o decizie a Consiliului Concurenţei

pronunţată cu privire la unele practici comerciale ale pârâtei s-a reţinut că „o

separare a pieţelor relevante în funcţie de diferitele reţele de telefonie existente

pe piaţa românească nu este necesară”, împrejurarea că obiectul contractului de

agent încheiat de părţile litigante se referă doar la „încheierea cererilor de

abonament/contractelor” şi instrucţiunile nr. 4 şi 15 din Instrucţiunile privind

definirea pieţei relevante adoptate de Consiliul Concurenţei, care prevăd, pe de o

parte, că definirea pieţei relevante trebuie să permită identificarea concurenţilor

reali ai întreprinderilor în cauză, iar pe de altă parte, că la stabilirea pieţei

relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente care permit

35

evaluarea măsurii în care substituţia între produse ar putea avea loc, în raport de

care nu se poate susţine că există o concurenţă reală între agenţii pârâtei şi că

testul substituţiei produselor ar putea fi aplicat, de vreme ce produsele oferite de

agenţii principali ai pârâtei sunt identice, astfel încât nu pot fi identificate

elemente de diferenţiere care să justifice preferinţa consumatorului pentru unul

sau altul dintre produse.

Cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri întemeiată pe săvârşirea de

către aceasta a unui abuz de poziţie dominantă pe piaţa produselor şi serviciilor

post-paid din România a fost respinsă ca nefondată, întrucât reclamanta nu a

probat situaţia premisă, respectiv deţinerea de către pârâtă a unei puteri de piaţă

semnificative (poziţia dominantă).

Cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri întemeiată pe săvârşirea de

către aceasta a unei fapte anticoncurenţiale constând în încheierea unor acorduri

verticale cu anumiţi agenţi cu scopul eliminării de pe piaţă a altor agenţi a fost

respinsă ca nefondată în considerarea prevederilor incluse în Capitolul II.3 pct. 12

şi 13 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei din 14 aprilie 2004 privind aplicarea

art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi Orientările Comisiei Europene privind

restricţiile verticale. Conform acestora, „înţelegerile de agent sunt considerate

înţelegeri propriu-zise și nu cad sub incidența art. 5 alin. (1) din lege, dacă agentul

nu suportă riscuri sau suportă riscuri nesemnificative în legătură cu contractele

negociate şi/sau încheiate pe contul comitentului şi în legătură cu investiţiile

specifice pieţei pentru acel domeniu de activitate. În această situaţie, funcţia de

vânzare se încadrează în activitatea comitentului, în pofida faptului că agentul

este o întreprindere distinctă. Astfel, comitentul suportă riscurile financiare și

comerciale corespunzătoare, iar agentul nu desfăşoară o activitate economică

independentă în ceea ce priveşte activităţile pentru care a fost desemnat ca

agent”. Prin excepţie, înţelegerile de agent cad sub incidenţa art. 5 alin. 1 din

Legea nr. 21/1996 şi, respectiv, a art. 101 TFUE, iar agentul este tratat ca un

intermediar independent atunci când agentul îşi asumă cel puţin unul din riscurile

sau costurile enumerate la pct. 13 din aceste Instrucţiuni, fiind necesar ca situaţia

agentului să fie examinată în funcţie de clauzele contractului de agent, realitatea

economică fiind esenţială pentru clarificarea poziţiei juridice a agentului.

36

În cauză, reclamanta nu a probat însă că a suportat parţial costurile legate de

furnizarea produselor de telefonie mobilă care fac obiectul contractului de agent,

că a avut o obligaţie de a învesti în activităţi de promovare a vânzărilor pârâtei sau

că a efectuat investiţii specifice pieţei de servicii de telefonie mobilă post-paid.

Investiţiile efectuate de reclamantă în vederea deschiderea unor noi puncte de

vânzare fac parte din categoria investiţiilor recuperabile, având în vedere că

acestea ar fi putut fi folosite şi în ipoteza renunţării reclamantei la a mai activa pe

respectiva piaţă sau ar fi putut fi vândute unui terţ (pct. 11 din Instrucţiunile

Consiliului Concurenţei din 14 aprilie 2004 privind aplicarea art. 5 din Legea

concurenţei nr. 21/1996).

Includerea unei clauze de neconcurenţă în contractul de agent nu determină

incidenţa art. 101 TFUE, respectiv art. 5 din Legea nr. 21/1996, astfel cum rezultă

din Orientările Comisiei Europene privind restricţiile verticale şi din prevederile de

la pct. 15 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei din 14 aprilie 2004 privind

aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996. Nici clauza de non-exclusivitate

nu este de natură să atragă răspunderea pârâtei pentru repararea prejudiciului

invocat de reclamantă, căci o astfel de clauză are drept efect posibilitatea

comitentului de a-şi numi oricât de mulţi agenţi sau de a încheia direct

respectivele contracte şi, drept urmare, determină dezvoltarea concurenţei între

agenţi.

În conformitate cu principiile stabilite de Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene în sentinţa pronunţată la data de 25.10.1977 în cauza Metro 26/76,

selectarea distribuitorilor este licită, dacă se realizează în funcţie de criterii

obiective şi este aplicată fără discriminare, astfel încât restricţiile aduse

concurenţei să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. Selectarea agenţilor de

distribuţie în funcţie de criteriul performanţelor acestora în derularea activităţii

este însă licită, criteriul fiind unul obiectiv.

37

Acțiunile colective în despăgubire – instrument pentru asigurarea

respectării dispozițiilor legislației UE în materie de concurență

Loredana CRIVEANU – Director Direcţia Juridic-Contencios,

Consiliul Concurenţei

Loredana CRIVEANU este director al Direcției Juridic-

Contencios din cadrul Consiliului Concurenței, lucrând în

această instituție din 1999. Loredana Criveanu a absolvit

Facultatea de Drept din cadrul Universității din București și

masterul „Managementul Afacerilor Publice Europene” din

cadrul Academiei de Studii Economice București.

Acest text este un rezumat al prezentării sale din cadrul celei de-a doua conferințe

a proiectului.

Viabilitatea şi fezabilitatea aplicării private a regulilor de concurenţă reprezintă

pentru Uniunea Europeană un subiect fierbinte de ceva ani. Punctul de plecare îl

găsim în jurisprudența Curții Europene de Justiție, odată cu întrebarea preliminară

în cauza Courage v. Crehan (2001), însă geneza dreptului de a solicita despăgubiri

ca o consecință a comportamentului anticoncurențial începe în 2004 cu studiul

solicitat de Comisia Europeană, Raportul Ashurst, în care sistemul aplicării private

a regulilor de concurență este catalogat ca fiind extrem de nedezvoltat. Valul de

consultări pe această temă a dus la apariția Cărții verzi, în 2005, și a Cărții albe, în

2008, culminând în anul 2014 cu adoptarea de către Parlamentul European a

Directivei 2014/104/UE privind anumite norme care guvernează acțiunile în

despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației

în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene, directivă ce

trebuie transpusă în legislația națională a Statelor Membre până la 27 decembrie

2016.

Atât Cartea Verde, cât și Cartea Albă privind acțiunile în despăgubire declanșate

de încălcarea normelor antitrust conțineau câte un capitol referitor la acțiunile

colective, capitol care, ulterior, nu a mai fost preluat în conținutul directivei.

38

Dacă ne gândim că piaţa internă europeană numără aproximativ 500 de milioane

de consumatori, instituirea unui mecanism de apărare a intereselor generale sub

forma acțiunilor colective apare a fi nu doar util, ci indispensabil consumatorilor

europeni.

Cu toate acestea, discuțiile asupra introducerii procedurilor colective în

despăgubire ale consumatorilor la nivelul Uniunii Europene au fost umbrite de

temerile că pe această cale va fi deschisă ușa către sistemul de acțiuni colective

de tip american „class action” și către elemente ale acestuia care fac posibilă

folosirea lui în mod abuziv (procedura de colectare a probelor ce permite așa-

numitele expediții de pescuit, daunele punitive, lipsa controlui judecătoresc

asupra tranzacțiilor extrajudiciare, onorariile condiționate de rezultat etc.).

La 5 octombrie 2010, comisarii Viviane Reding, responsabil pentru justiție,

drepturi fundamentale și cetățenie, Joaquín Almunia, responsabil de concurență,

și John Dalli, responsabil pentru sănătate și protecția consumatorilor, au subliniat

într-o Notă comună necesitatea unei abordării coerente la nivel european a

acțiunilor colective. Au urmat consultarea publică în perioada 4 februarie 2011 –

30 aprilie 2011 și dezbaterea publică din 5 aprilie 2011 cu tema „Către o abordare

europeană coerentă în materie de acțiuni colective“ care au relevat multitudinea

de poziţii pro şi contra acţiunilor colective. Totodată, Parlamentul European a

emis la 2 februarie 2012 o rezoluție prin care a solicitat adoptarea unui cadru

orizontal pentru acțiunile colective în despăgubire.

Având în vedere răspunsurile părților interesate din cadrul consultărilor publice,

precum și poziția Parlamentului European, Comisia Europeană a preferat să

opteze pentru o abordare orizontală în domeniu decât să includă în viitoarea

directivă dispoziții privind acțiunile colective specifice domeniului concurenței.

Ca prim pas în abordarea orizontală privind acțiunile colective, Comisia Europeană

a adoptat la 11 iunie 2013:

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Către un cadru orizontal la nivel european pentru acțiunile colective” – COM(2013) 401 final (în continuare Comunicarea)

și

39

Recomandarea privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și în despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația Uniunii – 2013/396/UE (în continuare Recomandarea)

În Comunicare, Comisia Europeană sintetizează rezultatele consultării efectuate în

2011 „O abordare europeană coerentă în materie de acțiuni colective în

despăgubire”. În plus, își exprimă poziția cu privire la aspectele centrale ale

acțiunilor colective.

În Recomandarea publicată în paralel, Comisia Europeană propune statelor

membre introducerea de sisteme naționale de acțiune colectivă bazate pe o serie

de principii europene comune.

Conform prevederilor Comunicării, Recomandarea încurajează toate statele

membre să urmeze principiile sugerate în cadrul ei, în timp ce directiva, aflată la

stadiul de propunere la acea dată (n.n., Directiva 2014/104/UE), lasă la latitudinea

statelor membre introducerea sau nu a acțiunilor colective în contextul asigurării

respectării dreptului concurenței la nivel privat. Cu toate acestea, Comisia arată

că, din punctul său de vedere, recomandarea orizontală și directiva reprezintă un

„pachet” care, privit ca un întreg, reflectă o abordare echilibrată, aleasă în mod

deliberat de către Comisie, astfel încât să fie garantate drepturile procedurale ale

părţilor, cu respectarea diferitelor tradiţii juridice şi, totodată, descurajate litigiile

abuzive.

Potrivit Recomandării, Statele Membre sunt invitate să instituie măsuri

corespunzătoare în cel mult 2 ani, urmând ca, după maximum 2 ani de la punerea

în aplicare a Recomandării, Comisia să efectueze o evaluare a stării de fapt pe

baza rapoartelor anuale ale statelor membre, pentru a stabili dacă sunt necesare

măsuri legislative suplimentare menite să consolideze abordarea orizontală

reflectată în Recomandare.

Comitetul Economic şi Social European, prin avizul său din 10 decembrie 2013, şi-

a manifestat regretul utilizării instrumentului recomandării ca act juridic al

Comisiei, apreciind că o directivă ar fi fost mai adecvată în contextul unor

proceduri extrem de neuniforme în statele membre. În opinia Comitetului

40

Economic şi Social European, doar o directivă ar garanta nivelul de bază al

armonizării, lăsând totodată statelor membre suficientă marjă de manevră pentru

luarea în considerare a particularităţilor sistemelor lor juridice naționale.

Dar ce sunt acțiunile colective?

Potrivit definiției din Recomandare, acțiunea colectivă este mecanismul judiciar

prin care se poate solicita încetarea unui comportament ilegal (acţiune colectivă

în încetare) și/sau despăgubiri (acţiune colectivă în despăgubire), în nume

colectiv, de către două sau mai multe persoane fizice sau juridice sau de către o

entitate abilitată să introducă o acţiune de reprezentare.

Acțiunile colective în despăgubire reprezintă un mecanism care permite, din

rațiuni de economie procedurală și/sau de eficacitate a procesului de asigurare a

respectării legii, ca mai multe acțiuni individuale, având drept obiect aceeași

încălcare, să se constituie într-o singură acțiune în instanță.

Conform Comunicării, parametrii de bază pentru acţiuni colective sunt:

eficacitatea, respectiv să poată soluţiona un număr mare de cereri individuale ce invocă aspecte identice sau comune şi care se referă la o singură încălcare a drepturilor conferite de legislaţia UE, precum și să asigure soluţii finale corecte, echitabile, într-un termen rezonabil şi cu respectarea tuturor părţilor implicate;

garanţiile pe care exercitarea unor astfel de acțiuni trebuie să le ofere împotriva introducerii abuzive de litigii și pentru evitarea stimulentelor economice pentru introducerea unor cereri speculative.

Acțiunile colective pot lua forma unor acțiuni de reprezentare, introduse de

entități competente, cum ar fi asociațiile consumatorilor, organismele de stat sau

asociațiile profesionale, în numele persoanelor prejudiciate efectiv identificate

sau identificabile ori forma unor acțiuni de grup, acțiuni colective pe bază de

consimțământ prealabil explicit, în care persoanele prejudiciate decid în mod

expres să grupeze cererile pe care le-au formulat ca urmare a prejudiciului și să

intenteze o singură acțiune în justiție.

Care sunt avantajele şi dezavantajele acţiunilor colective?

41

Procedurile în materie de acțiuni colective sunt necesare pentru cetățeni, dar și

pentru întreprinderile mici și mijlocii, în cazul unor prejudicii în masă și dispersate,

atunci când există posibilitatea ca riscurile de cost să nu fie proporționale cu

daunele suferite.

Principalul avantaj al acțiunilor colective îl reprezintă facilitarea accesului la

justiţie. Gruparea unor cereri similare în cadrul unui sistem de cereri colective

permite împărţirea costurilor, reducând astfel sarcina financiară pentru

reclamanți, fie că se adresează instanţei, fie că optează pentru soluţionarea

consensuală a litigiilor (de exemplu, tranzacționarea, medierea).

De asemenea, un alt avantaj îl reprezintă îmbunătăţirea respectării normelor

europene prin faptul că asigurarea despăgubirii persoanelor prejudiciate joacă un

rol de descurajare/prevenire complementar asigurării respectării normelor la

nivel public de către autorităţi.

Dezavantajul solicitărilor de despăgubiri colective constă în exercitarea abuzivă a

acestor drepturi în litigii intenţionat direcţionate împotriva unor întreprinderi ce

acţionează cu respectarea legilor, afectând reputaţia acestora. Există riscul ca

simpla invocare a unor încălcări să aibă un impact negativ asupra modului în care

o întreprindere este percepută de către clienţii existenţi sau potenţiali.

Modelul american al acţiunilor colective „class actions” a relevat vulnerabilităţile

unui astfel de sistem în faţa introducerii abuzive de litigii (onorariile condiţionate

de rezultat; procedura de colectare a probelor ce permite fishing expeditions;

posibilitatea de a cere daune punitive şi faptul că cele mai multe sunt proceduri

de tip opt-out, deci cu consimţământ implicit, fiind suficient ca reprezentantul

clasei/grupului să introducă acţiunea în numele întregului grup de reclamanţi

potenţial afectaţi, fără a exista o cerere expresă a acestora).

Care sunt principiile trasate în Recomandarea Comisiei Europene?

Mecanismele de acţiune colectivă variază semnificativ de la un stat membru la

altul, în funcţie de o serie de caracteristici cum ar fi: admisibilitatea, calitatea

procesuală, cerinţa existenţei consimţământului explicit/implicit pentru

introducerea cererilor, rolul judecătorului şi cerinţele de informare a potenţialilor

reclamanţi.

42

Recomandarea propune Statelor Membre să implementeze sisteme naționale de

acțiune colectivă în despăgubire pentru a reglementa situația în care un număr

mare de persoane sunt afectate de aceleași practici ilegale și trasează o serie de

principii europene comune, care ar trebui să se reflecte în aceste sisteme cu

privire la: capacitatea de introducere a unei acțiuni de reprezentare,

admisibilitate, informațiile privind acțiunile colective, rambursarea cheltuielilor de

judecată ale părții căreia i s-a dat câștig de cauză, finanțare, cauzele

transfrontaliere.

Potrivit principiului referitor la capacitatea de introducere a unei acțiuni de

reprezentare, entitățile reprezentante ar trebui desemnate de Statul Membru,

numite oficial în prealabil sau desemnate ad-hoc de autorități sau instanță, pe

baza unor cerințe minime. Aceste cerințe minime sunt: să aibă caracter non-

profit, să existe o relație directă între obiectivele principale ale entității și

drepturile conferite de legislația UE despre care se susține că au fost încălcate și în

legătură cu care se introduce acțiunea și să aibă resursele financiare, resursele

umane și expertiza juridică necesară pentru a reprezenta reclamanți multipli,

acționând în interesul superior al acestora. Alternativ/suplimentar, Statul

Membru are posibilitatea de a desemna o autoritate publică pentru introducerea

de acțiuni de reprezentare.

În ceea ce privește admisibilitatea unor solicitări de despăgubiri colective, acest

principiu prevede că instanțele de judecată verifică, din oficiu, încă din fazele

incipiente ale litigiului, și respinge acele acțiuni care nu întrunesc cerințele pentru

acțiuni colective, precum și pe cele evident nefondate.

Cu referire la informațiile privind acțiunile colective, principiul consacrat de

Recomandare statuează faptul că entitățile reprezentante/grupul de

reprezentanți au posibilitatea să difuzeze informații despre o presupusă încălcare

a drepturilor conferite de legislația Uniunii și intenția lor de a solicita încetarea

acesteia, precum și despre existența unui prejudiciu colectiv și intenția lor de a

solicita despăgubiri sub forma unei acțiuni colective, în acest din urmă caz

informarea se aplică și acțiunilor pendinte. Metodele de difuzare a informațiilor ar

trebui să ia în considerare circumstanțele particulare ale prejudiciului colectiv în

cauză, libertatea expresiei, dreptul de acces la informații și dreptul la protecția

reputației sau a valorii comerciale a pârâtului.

43

În privința suportării cheltuielilor de judecată, partea căzută în pretenții într-o

acțiune colectivă rambursează cheltuielile de judecată necesare suportate de

partea căreia i s-a dat câștig de cauză, potrivit principiului „cel care pierde

plătește”, sub rezerva condițiilor prevăzute de legislația națională aplicabilă.

Principiul referitor la finanțarea acțiunilor colective stabilește obligativitatea

declarării, la începutul procedurii, a originii fondurilor pe care le va utiliza partea

reclamantă pentru susținerea acțiunii în justiție. În cazul utilizării de resurse

financiare furnizate de un terț, instanța de judecată poate suspenda acțiunea

dacă:

există un conflict de interese între terț și partea reclamantă sau oricare dintre membrii acesteia;

terțul nu deține resurse suficiente pentru a-și îndeplini angajamentele financiare față de partea reclamantă care inițiază procedura acțiunii colective;

partea reclamantă nu deține resurse suficiente pentru a suporta costurile părții adverse în situația în cade în pretenții.

De asemenea, terțului finanțator îi este interzis să influențeze deciziile

procedurale ale părții reclamante (inclusiv tranzacțiile), să finanțeze acțiuni

colective în care pârâtul este un concurent sau se află într-o situație de

dependență și să perceapă o dobândă excesivă pentru fondul furnizat.

În timpul consultărilor au existat propuneri venite din partea asociaţiilor de con-

sumatori în sensul constituirii unor fonduri publice destinate finanţării/garantării

creditelor pentru acţiuni colective, fonduri care să fie alimentate din donaţii sau

din amenzile aplicate de către autorităţile de concurenţă şi Comisie pentru

încălcarea normelor de concurenţă.

Totodată, având în vedere probabilitatea crescută ca un comportament anti-

concurențial să afecteze consumatori din mai multe state membre. Reco-

mandarea stabilește cu titlu de principiu faptul că, atunci când un litigiu implică

persoane fizice sau juridice din mai multe state membre, normele naționale

privind admisibilitatea sau capacitatea grupului străin de reclamanți sau a entității

reprezentante provenite din alte sisteme juridice naționale nu împiedică introdu-

cerea unei acțiuni colective unice în fața unui singur for. Orice entitate

44

reprezentantă care a fost desemnată oficial în prealabil de către un stat membru

ca având capacitate să introducă acțiuni de reprezentare ar trebui să aibă dreptul

de a sesiza instanțele din statul membru competent să statueze în legătură cu

prejudiciul colectiv.

Recomandarea stabilește și anumite principii specifice acțiunilor în încetare,

respectiv în despăgubire. Principiile specifice în cazul acțiunilor în încetare sunt

celeritatea și asigurarea respectării hotărârilor de încetare.

În cazul acțiunilor în despăgubire, Recomandarea statuează cu privire la:

constituirea părții reclamante pe baza principiului consimțământului prealabil explicit;

soluționarea alternativă colectivă a litigiilor și tranzacțiile;

reprezentare juridică și onorariile avocaților;

interzicerea daunelor punitive;

finanțarea acțiunilor colective în despăgubire;

acțiunile colective subsecvente.

În ceea ce privește constituirea părții reclamante pe baza principiului

consimțământului prealabil explicit, potrivit principului instituit de Recomandare,

sistemele de acțiune colectivă ar trebui, ca regulă generală, să se bazeze pe

principiul „opt-in” (opțiunea de a participa), conform căruia cei care doresc să se

constituie ca părți reclamante își exprimă direct consimțământul. Orice excepție

de la acest principiu, prevăzută prin lege sau prin hotărâre judecătorească,

trebuie să fie temeinic justificată de motive legate de buna administrare a

justiției. În paralel, Recomandarea subliniază necesitatea de a se furniza informații

oricăror potențiali reclamanți care ar dori să adere la acțiunea colectivă (obligatia

de informare).

De asemenea, pentru soluționarea alternativă colectivă a litigiilor, Statele

Membre ar trebui să se asigure că părțile în litigiu întemeiat pe existența unui

prejudiciu colectiv sunt încurajate să ajungă la o înțelegere în ceea ce privește

despăgubirea pe cale consensuală sau extrajudiciară, atât în faza precontencioasă,

cât și în timpul procesului civil. Pe parcursul acestei proceduri se suspendă

45

termenul de prescripție aplicabil acțiunilor în justiție, iar legalitatea rezultatului

tranzacțiilor colective trebuie să fie verificată de instanță.

În ceea ce privește reprezentarea juridică și onorariile avocaților, Statele Membre

ar trebui să se asigure că remunerația avocaților și metoda prin care este calculată

aceasta nu creează un stimulent pentru desfășurarea de litigii care nu sunt

necesare din punctul de vedere al intereselor niciuneia dintre părți. Statele

Membre ar trebui să nu permită onorarii corespunzătoare unei obligații de

rezultat care riscă să creeze un astfel de stimulent.

Recomandarea stabilește cu titlu de principiu interzicerea daunelor punitive.

Astfel, despăgubirile acordate unor persoane fizice sau juridice în cazul unui

prejudiciu colectiv nu ar trebui să depășească despăgubirile care ar fi fost

acordate în cazul în care drepturile ar fi fost valorificate prin intermediul acțiunilor

individuale în justiție și sunt interzise daunele punitive, care conduc la existența

unei supracompensări în favoarea părții reclamante pentru prejudiciile suferite.

În plus față de principiile generale privind finanțarea, în cazul în care o acțiune

colectivă în despăgubire este finanțată în mod privat de către un terț, se interzice

calcularea remunerației acordate furnizorului de fonduri sau a dobânzii percepute

de acesta în funcție de valoarea tranzacției încheiate sau a despăgubirilor

acordate, cu excepția cazului în care această metodă de calcul este reglementată

de o autoritate publică pentru a asigura respectarea intereselor părților.

În privința acțiunilor colective subsecvente, Statele Membre ar trebui să se

asigure că în materiile de drept în care o autoritate publică are competență să

emită o decizie prin care constată o încălcare a legislației Uniunii, acțiunile

colective încep, ca regulă generală, numai după încheierea definitivă a oricărei

proceduri inițiate de către autoritatea publică, înainte de introducerea acțiunii

private în justiție. În cazul în care procedurile autorității publice sunt inițiate după

introducerea acțiunii colective, instanța ar trebui să evite să pronunțe o hotărâre

contrară deciziei avute în vedere de autoritatea publică. În acest scop, instanța

poate suspenda judecata în acțiunea colectivă până la încheierea procedurilor

autorității publice.

Pentru a facilita monitorizarea, dar și informarea consumatorilor cu privire la

existența unor acțiuni colective, Recomanadarea propune înființarea la nivel

46

național a Registrului acțiunilor colective, disponibil gratuit oricărei părți

interesate prin mijloace electronice și de alt tip.

Ce urmează?

Potrivit Recomandării, Statele Membre sunt invitate să instituie măsuri

corespunzătoare punerii în aplicare a pricipiilor statuate în Recomandare în cel

mult 2 ani (26 iulie 2015), precum şi să colecteze și raporteze Comisiei Europene

informațiile referitoare la numărul acțiunilor colective, părțile, obiectul și

rezultatul acestora.

Comisia Europeană va efectua o evaluare a stării de fapt pe baza rapoartelor

anuale ale statelor membre în cel mult 4 ani (26 iulie 2017), urmând a dispune

posibile măsuri suplimentare, poate chiar legislative, care să consolideze

abordarea orizontală.

47

Aplicarea privată a regulilor de concurență în experienţa italiană şi

europeană

Luciano PANZANI – Președinte, Curtea de Apel din Roma

Luciano Panzani este judecător și fost președinte al Primei

Instanțe din Torino și fost judecător al Primei Camere a

Curții Supreme de Casație. În prezent, Luciano Panzani este

președintele Curții de Apel din Roma și membru al noului

Comitet ales în februarie 2015 de către Ministerul italian de

Justiție să actualizeze legea insolvenței din Italia. Luciano

Panzani este colaborator al mai multor publicații juridice

din Italia și autor al unor lucrări pe tema insolvenței și

dreptului societăților comerciale. A fost profesor la universitățile din Torino, Roma

și Siena, dar și în Nicaragua, Rusia, România și SUA (Arizona).

Acest text reprezintă o culegere de informații din surse diverse, în scopul

prezentării acestora în cadrul celei de-a doua conferințe. Textul a fost pregătit

exclusiv pentru uz intern și nu este supus rigorilor privind drepturile de autor.

1. Articolul 101 din Tratatul despre Funcţionarea Uniunii Europene interzice

cartelurile şi alte înţelegeri care ar putea să afecteze libera concurenţă pe piaţa

internă din Zona Economică Europeană. Articolul 102 din TFUE are drept scop să

împiedice întreprinderile care deţin o poziţie dominantă pe piaţă să abuzeze de

acea poziţie.1

Uniunea trebuie să justifice orice acţiune juridică şi orice motiv pentru care acest

lucru nu s-ar fi putut adopta la nivel naţional, potrivit principiului puterii conferite.

Baza juridică serveşte astfel drept justificare legală pentru Uniune în sensul de a

1https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&cad=rja&uact=8&

ved=0ahUKEwjNwvzEn_zKAhVDMZoKHfNrCWEQFgggMAA&url=http%3A%2F%2Fis.mendelu.cz%2Fzp%2Fportal_zp.pl%3Fprehled%3Dvyhledavani%3Bpodrobnosti%3D39656%3Bdownload_prace%3D1&usg=AFQjCNHJJDRR2FLlgzw5A8_IYS4Ol7SXGA&sig2=_zLZLZFqNKnFBlUB6mltRw&bvm=bv.114195076,d.bGg

48

acţiona, iar nerespectarea limitelor de competenţă rezultate din această bază

juridică încalcă principiul puterilor conferite.2

Art. 81 al TFUE stabileşte principiul general de cooperare judiciară între Statele

Membre:

Uniunea va dezvolta cooperarea judiciară în probleme civile cu

implicaţii trans-frontaliere, în baza principiului recunoaşterii

reciproce a judecăţilor şi a deciziilor în cazurile extrajudiciare.

Se adaugă faptul că măsurile care pot fi adoptate de Parlamentul şi

de Consiliul European sunt menite să asigure, printre altele,

recunoaşterea şi aplicarea reciprocă între Statele Membre a

judecăţilor şi deciziilor din cazurile extrajudiciare; şi compatibilitatea

regulilor aplicabile în Statele Membre privind conflictul de legi şi de

jurisdicţie.3

Articolele 101 şi 102 TFUE sunt aplicabile la întreprinderi şi conduite care pot „să

afecteze comerţul între Statele Membre”. „Efectul asupra comerţului” este un

criteriu jurisdicţional, care defineşte gradul de aplicare a legii UE a concurenţei.

Legea UE a concurenţei nu este aplicabilă în cazul acordurilor şi practicilor care nu

pot afecta în mod apreciabil comerţul între Statele Membre.4

Efectul direct al drepturilor UE presupune că drepturile stipulate în Articolele 101

şi 102 ale TFUE pot fi invocate de indivizi în faţa unor instanţe naţionale. Curtea

Europeană de Justiţie a clarificat că, în cadrul acestei „autonomii procedural

naţionale”, trebuie satisfăcute două cerinţe, definite ca „principiul echivalenţei” şi

„principiul eficacităţii”.

Orice cetăţean sau firmă care este afectat/afectată ca urmare a unei încălcări a

regulilor anticartel ale CE (Articolele 101 şi 102 din TFUE) trebuie să poată să

reclame daune de la partea care a provocat paguba. Acest drept la compensare al

2 http://icon.oxfordjournals.org/content/12/1/165.full

3

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/en/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.5.html 4 http://eur-lex.europa.eu/legal-

content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52004XC0427%2806%29&from=EN

49

victimelor este garantat de dreptul Comunitar, aşa cum a reamintit Curtea

Europeană de Justiţie în 2001 şi 2006 (exemplul Cazului Manfredi).5

În cazul acţiunilor independente, dat fiind că informaţiile cele mai relevante nu se

vor găsi probabil în domeniul public, reclamantul are adesea o şansă mică să

câştige procesul, doar în cazul în care acesta poate să obţină dezvăluirea unor

probe documentare deţinute de presupuşii contravenienţi sau de terţe părţi.

Regulile procedurale privind strângerea de probe şi dezvăluirea acestora pot fi

examinate ţinând cont de următoarele caracteristici:

Momentul în care se strâng şi se împărtăşesc probe.

Sarcina probei impusă asupra reclamantului, care trebuie să îşi susţină

cererea de dezvăluire.

Precizia cu care trebuie identificate documentele care urmează a fi

dezvăluite.

Rolul de supraveghere al judecătorului.

Curtea s-a referit şi la principiile echivalenţei şi eficacităţii referitor la regulile

procedurale privind perioadele de limitare pentru procesele în care se revendică

daune anticartel. În absenţa regulilor Comunitare, spune Curtea, le revine Statelor

Membre să prescrie perioadele de limitare în procesele pentru daune anticartel,

supuse principiilor echivalenţei şi eficienţei.6

Aplicarea Legii Europene a Concurenţei se bazează pe doi piloni: aplicarea publică,

de către Comisie şi de Autorităţile Naţionale din domeniul Concurenţei, iar

aplicarea privată, în faţa instanţelor naţionale. În aproape toate statele membre

ale UE, în cazul litigiilor private se pot introduce reclamaţii şi reconvenţionale, pe

baza Legii Europene şi naţionale a concurenţei, şi o apărare simplă poate fi făcută

prin invocarea regulilor anticartel. Obiectivul Comisiei este să creeze un sistem

real de aplicare privată prin procese de revendicare de daune, ca un complement

la, şi nu substitut pentru, aplicarea publică, acoperind două categorii:

5 http://ec.europa.eu/competition/speeches/text/2006_3_23_en.pdf

6 Ibid.

50

În primul rând, acoperă acele cazuri în care autorităţile publice, din

motive de resurse limitate şi priorităţi publice, nu întreprind nicio acţiune

de aplicare a legii sau îşi limitează activităţile de aplicare a legii la un

aspect specific unui comportament anume.

În al doilea rând, aplicarea privată a legii acoperă cazurile în care o parte

privată pretinde daune pentru prejudicii provocate de o încălcare a legii,

stabilită de o autoritate publică.7

1. Cadrul legal pe care l-am descris mai sus a fost modificat de Directiva

2014/104/UE. Această Directivă a intrat în vigoare pe 25 decembrie 2014

şi trebuie transpusă în legislaţia Statelor Membre până în decembrie

2016. Pe scurt, Directiva creează un fel de „microsistem” de reguli de

drept despre responsabilitatea civilă, ceea ce face ca victimele

infracţiunilor anti-cartel să poată reclama mai uşor compensaţii, drept

consecinţă a comportamentelor anticoncurenţiale, care încalcă regulile

anti-cartel.

Obiectivele Directivei:

Să se acorde un drept mai simplu de a despăgubi victimele infracţiunilor

anti-cartel.

Să se păstreze şi să se aplice complementaritatea între aplicarea publică

şi privată a legii pentru a recunoaşte un nivel de bază de acces real la

elementele de probă ale Autorităţilor naţionale anti-cartel.

Noile prevederi par să urmeze modelul dezvăluirii care a fost introdus odată cu

Directiva CE 48/2004 referitoare la aplicarea drepturilor de proprietate

intelectuală. Caracteristica esenţială a acestui model este că el se aplică sub

controlul instanţelor.

2. Temele principale:

7 http://www.ipwi.uj.edu.pl/pliki/prace/Praca%20magisterska%20-

%20Anna%20Piechota_1317147471.pdf

51

a. Accesul la probe. Regulile procedurale care disciplinează accesul la

dovezi joacă un rol crucial în cazurile legate de legea concurenţei,

deoarece reclamanţii trebuie să strângă o gamă largă de informaţii atât

pentru a stabili răspunderea, cât și pentru a cuantifica daunele.

Noile reguli stabilite prin Directivă sunt menite să dea un răspuns la următoarele

probleme:

Procesele pentru daune pentru încălcarea Legii Uniunii Europene sau

naţionale a concurenţei „necesită, în mod tipic, o analiză faptică şi

economică complexă”.

Dreptul reclamanţilor de a avea acces la probele relevante pentru

revendicarea lor reprezintă un element constitutiv al dreptului lor la

compensaţie.

Jurisprudenţa în domeniul Legii Concurenţei este caracterizată de o

asimetrie a informaţiilor, care constituie unul dintre principalele

obstacole ce împiedică o aplicare privată efectivă a Legii

Concurenţei.

Principalele principii ale sistemului propus sunt:

1. Trebuie să se asigure că noile reguli care întăresc aplicarea privată, în

sensul dreptului la despăgubire şi dezvăluirea dovezilor, nu subminează

aplicarea publică a legii. („Dezvăluirea de probe nu ar trebui să împiedice

în mod nejustificat eficacitatea aplicării legii concurenței de către o

autoritate din domeniu”).

2. Directiva in consideranda 24 et seq afirmă rolul central pe care îl joacă

instanţele în asigurarea dreptului părţilor de a avea acces la dovezi

relevante, în acelaşi timp echilibrându-l cu măsura de protecţie a

eficacităţii aplicării publice a legii.

52

Potrivit articolului 2 din Reglementarea 1/2003, Directiva stipulează că – aşa cum

se întâmplă în majoritatea Statelor Membre – sarcina de a dovedi elementele

constitutive care stau la baza reclamaţiei revine părţii reclamante.8

Directiva a enumerat patru condiţii pentru dezvăluirea de probe:

semiplena probatio a faptelor presupuse;

relevanţa reală a faptelor şi probelor care trebuie strânse;

dovada că probele relevante sunt sub controlul părţii adverse sau al unei

terţe părţi;

natura „rezonabilă” a informaţiilor solicitate.

Art. 13 intitulat „Passing-on defence” – cu ecouri la regulile de procedură civilă din

Anglia şi Ţara Galilor – codifică passing-on defence, conform căreia un pârât poate

să susţină că un reclamant a trecut în sarcina clienţilor săi întreg suprapreţul sau

parte din acesta, care a fost provocat de comportamentul incriminat.

Directiva stipulează în mod consecvent că sarcina dovedirii faptului că suprapreţul

a fost transferat îi revine pârâtului, care poate „cere, în mod rezonabil, dezvăluirea

din partea reclamantului sau a unor terţe părţi”.

Art. 5 şi celelalte reguli stabilite de Directivă se vor aplica şi în cazul dreptului

acestui pârât la dezvăluire (exemplul Curţii Supreme Italiene – cazul Comi şi

Articolul 17 referitor la „Cuantificarea pagubelor” stabileşte în paragraful 1 că nici

sarcina, nici standardul probei necesare pentru cuantificarea pagubei nu vor face

ca exercitarea dreptului la despăgubiri „să fie practic imposibilă sau excesiv de

dificilă”. Alţii vs. Cargest).

Aşa cum s-a enunţat în articolul 4 al Directivei, întreg noul mecanism de

dezvăluire este guvernat de principiile eficacităţii şi echivalenţei. Mai mult,

paragraful 3 din articolul 5 furnizează o definiţie a proporţionalităţii, stabilind că în

determinarea proporţionalităţii solicitării de dezvăluire de către una dintre părţi,

instanţele naţionale „vor lua în considerare interesele legitime ale tuturor părţilor

8 http://iar.agcm.it/article/viewFile/11575/10729

53

și terţelor părţi implicate”, ceea ce întăreşte şi mai mult rolul jucat în asemenea

circumstanţe de judecătorii naţionali. Directiva stipulează, de asemenea,

standardele ce vor fi folosite pentru a implementa principiul proporţionalităţii. În

particular, în astfel de cazuri, instanţele naţionale vor ţine seama de:

măsura în care reclamaţia sau apărarea se sprijină pe fapte şi dovezi

disponibile, care justifică cererea de a dezvălui probe;

dimensiunea şi costul dezvăluirii, mai ales pentru orice terţă parte

implicată, inclusiv împiedicarea aşa-numitelor „fishing expeditions” –

proceduri preliminare pentru examinarea documentelor părţii adverse;

dacă proba a cărei dezvăluire se caută conţine informaţii confidenţiale,

mai ales referitor la o terţă parte, şi ce reglementări sunt în vigoare

pentru protejarea unor astfel de informaţii confidenţiale.

Paragraful 5 din articolul 6 furnizează de fapt o listă de informaţii care pot fi

solicitate doar după ce o autoritate din domeniul concurenţei şi-a încheiat

deliberările – prin adoptarea unei decizii sau în alt mod (aşa-numita listă gri):

informaţii care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod

special pentru procedurile unei autorităţi din domeniul concurenţei;

informaţii pe care le-a redactat o autoritate din domeniul concurenţei şi

pe care le-a trimis părţilor pe parcursul procedurilor; şi cereri de punere

în acord care au fost retrase.

Paragraful 6 al aceluiaşi articol stipulează regulile ce guvernează strângerea de

probe care nu vor fi dezvăluite în niciun caz (aşa numita listă neagră):

apeluri la indulgenţă; şi

cereri de reconciliere.

b. Efecte obligatorii ale deciziilor adoptate de Autorităţile Naţionale din

domeniul Concurenţei

54

Este recunoscut faptul că aplicarea privată a Legii Concurenţei interacţionează cu

aplicarea publică efectuată de Comisia Europeană şi de autorităţile naţionale din

domeniul concurenţei. Unele trăsături procedurale ale aplicării publice pot avea o

influenţă asupra proceselor pentru despăgubiri şi viceversa. Asta pune mai multe

probleme care sunt valabile pentru toate procesele de despăgubiri în cazurile

anti-trust, atât individuale, cât şi colective.9

În prezent, conform Articolului 16 al Reglementării Consiliului (CE) Nr. 1/2003, în

cazul în care Comisia Europeană a adoptat o decizie prin care s-a stabilit că una

sau mai multe întreprinderi au încălcat legea concurenţei, un verdict al unei

instanţe naţionale într-un proces de revendicare de despăgubiri, deschis

împotriva uneia sau mai multora dintre aceleaşi întreprinderi pe baza aceleiaşi

încălcări, trebuie să considere drept dovedită existenţa acelei încălcări. În unele

State Membre, legea naţională prevede în mod similar că deciziile în cazurile

referitoare la încălcări ale legii UE a concurenţei adoptate de autoritatea naţională

în domeniul concurenţei a acelui Stat Membru sunt obligatorii pentru instanţele

care decid în privinţa proceselor de despăgubiri ulterioare.

Directiva pentru Aplicare a legii a optat pentru o soluţie diferită. Directiva

consideră că decizia finală adoptată în concordanţă cu Articolele 101 sau 102

TFUE de către o Autoritate Naţională sau decizia finală pronunţată de o curte de

apel este o dovadă irefutabilă a încălcării în procedurile ulterioare referitoare la

despăgubiri.

Acest principiu nu se aplică deciziei unei Autorităţi Naţionale alta decât cea a

Statului Membru în instanţele căruia are loc procesul pentru despăgubire.

Declaraţia a 35-a observă că, în această ipoteză: atunci când se iniţiază un proces

pentru despăgubiri într-un Stat Membru altul decât Statul Membru al unei

Autorităţi Naționale din domeniul concurenţei sau al unei instanţe de revizuire

care a găsit încălcarea Articolului 101 sau 102 al TFUE la care se referă procesul, ar

trebui să fie posibil să se prezinte acest lucru într-o hotărâre finală de către

9https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&cad=rja&uact=8&

ved=0ahUKEwjix5rSpPzKAhWhDZoKHd4XDgcQFggdMAA&url=http%3A%2F%2Fiar.agcm.it%2Farticle%2Fdownload%2F11578%2F10732&usg=AFQjCNFnT1mHV4Af-Sq-HBTkTVul4CPk-A&sig2=gNC7NOuqV1xBgPYEY3Yljw&bvm=bv.114195076,d.bGs

55

Autoritatea Naţională din domeniul concurenţei sau de către instanţa de revizuire

în faţa unei instanţe naţionale ca dovadă cel puţin prima facie a faptului că a avut

loc o încălcare a legii concurenţei.

Aceste principii sunt exprimate astfel în Art. 9 al Directivei:

1. Statele Membre se vor asigura că o încălcare a legii concurenţei declarată prin

hotărâre definitivă a unei autorităţi naţionale din domeniul concurenţei sau a unei

instanţe de revizuire se consideră a fi stabilită în mod irefutabil în scopurile unui

proces de revendicare de despăgubiri deschis în instanţele naţionale conform

Articolului 101 sau 102 TFUE sau conform legii naţionale în domeniul concurenţei.

2. Statele Membre se vor asigura că atunci când o hotărâre definitivă ca cea la

care se face referire în paragraful 1 a fost adoptată într-un alt Stat Membru, acea

hotărâre definitivă poate, în concordanţă cu legea naţională, să fie prezentată în

faţa instanţelor naţionale ca dovadă cel puţin prima facie că a avut loc o incălcare

a legii concurenţei şi, acolo unde este cazul, poate fi evaluată împreună cu orice

alte probe citate de părţi.

3. Acest Articol nu aduce prejudicii drepturilor şi obligaţiilor instanţelor naţionale,

conform Articolului 267 TFUE.

(exemplu de jurisprudenţă din instanţele din Marea Britanie)

În general, într-o hotărâre care constată încălcarea Articolului 101 (1) sau a

Articolului 102, partea operativă conţine puţine articole. În mod tipic, acestea

identifică:

Entităţile juridice care s-a constatat că au încălcat interdicția relevantă.

Aceste entităţi juridice pot fi grupate în întreprinderile cărora le aparţin.

Entităţile juridice cărora li se adresează decizia.

Constatarea încălcării, identificarea pe scurt a produsului sau sectorului

implicat, natura încălcării, extinderea sa geografică şi durata acesteia.

56

O „scrisoare de încălcare” şi un ordin de conformare cu astfel de alte

despăgubiri pe care Comisia a decis să le impună asupra întreprinderilor

care au încălcat legea.

Un ordin de a plăti astfel de amenzi.10

Pentru ca o constatare de încălcare dintr-o decizie a Comisiei să fie obligatorie

pentru o instanţă naţională conform Art. 16 (1) al reglementării 1/2003 şi

principiului cooperării sincere din Art. 5 TFUE, subiectul hotărârii trebuie să fie

acelaşi cu subiectul procedurilor juridice. Acest lucru este deja clar din textul Art.

16 (1), care predeve că „atunci când instanţele naţionale se pronunţă asupra

acordurilor, deciziilor sau practicilor (conform Articolului 101 sau Articolulului 102

TFUE) care sunt deja subiectul unei hotărâri a Comisiei, ele nu pot lua decizii în

contradictoriu cu hotărârea adoptată de Comisie”.

Articolul 16 (1), aşadar, se aplică doar atunci când procedurile dintr-o instanță

naţională se referă la acorduri, decizii sau practici care au fost subiectul unei

hotărâri a Comisiei. Nu toate declaraţiile şi constatările sau opiniile exprimate de

Comisie într-o hotărâre sunt apte să producă efecte juridice. Instanţele UE au

afirmat în mod repetat regula că doar partea operativă a unei hotărâri a Comisiei

este capabilă să producă efecte juridice şi, în consecinţă, obligatorii. Aşadar, nu

orice declaraţie sau evaluare din motivaţiile unei hotărâri este obligatorie pentru

adresanţi şi, a fortiori, pentru orice altă persoană sau pentru instanţele naţionale.

Articolul 17 referitor la „Cuantificarea pagubelor” stabileşte în paragraful 1 că nici

sarcina, nici standardul probei necesare pentru cuantificarea pagubei suferite nu

va face exercitarea dreptului la despăgubiri „practic imposibilă sau excesiv de

dificilă”.

c. A considera că hotărârea Autorităţii Naţionale în domeniul Concurenţei

este obligatorie pentru Instanţa Naţională poate să pună probleme

10

http://www.fieldfisher.com/pdf/EU-competition-law-articles-101-102.pdf and https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwja_uifpfzKAhXwbZoKHXwQAbAQFggjMAE&url=http%3A%2F%2Fiar.agcm.it%2Farticle%2Fdownload%2F11577%2F10731&usg=AFQjCNHHKXPkCuHwFjIdYO_xVD01SJza1Q&sig2=7A2hPjulMq9CpMSYX5n9sw&bvm=bv.114195076,d.bGs

57

delicate referitoare la posibila încălcare a principiilor enunţate la Art. 6 al

Curții Europene pentru Drepturile Omului pentru procedura care se

desfăşoară în faţa AGCM.

Cu verdictele în cazurile Menarini şi Grande Stevens, Curtea de la Strasbourg a

afirmat principiul că penalităţile impuse de o autoritate independentă, precum

Autoritatea din domeniul Concurenţei, pot fi calificate drept sancţiuni penale,

ţinând cont de interesele protejate, de caracterul punitiv şi de entitatea

sancţiunilor. Odată ce a fost adoptată această clasificare, care este independentă

de disciplina internă a legii naţionale, trebuie aplicate principiile unui proces

corect, prevăzute de Art. 6 al Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

Pentru a verifica dacă principiile Art. 6 al Curţii Europene pentru Drepturile

Omului au fost respectate, Curtea de la Strasbourg a subliniat dreptul părţii de a i

se comunica în totalitate documentele procedurale şi probele dobândite şi de a se

adresa unei agenţii independente de departamentul care a făcut ancheta.11

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a calificat drept Curte în mai multe

rânduri, inclusiv atunci când autoritatea naţională în domeniul concurenţei a fost

diferită de AGCM, organul însărcinat cu monitorizarea conformării cu regulile

concurenţei şi aplicabilitatea principiilor stabilite la Art. 6. (În cazul Menarini s-a

stabilit şi că posibilitatea recursului în faţa unei instanţe independente, în faţa

căreia a fost garantată exercitarea deplină a dreptului la apărare, precum şi

publicitatea şedinţelor, a meritat, pentru a contracara orice defecte ale

procedurilor din AGCM.)

11

http://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_6_ENG.pdf

58

Cazuri pe Legea Concurenţei judecate de instanţe naţionale şi

directiva UE pe 2014 despre despăgubiri

Mark CLOUGH – Avocat senior în cadrul Dentons Brussels

Mark CLOUGH QC - Dl. Clough este un expert renumit, atât în

Marea Britanie, cât şi în UE, în dreptul concurenţei, inclusiv litigii

de concurenţă, controlul fuziunilor, ajutoarele de stat, achiziţiile

publice, comerţul internaţional şi reglementarea economică a

UE. A reprezentat clienţi pentru mai bine de 25 de ani înaintea

autorităţilor de concurenţă şi a instanţelor din Marea Britanie,

inclusiv Competition Appeal Tribunal, precum şi la Comisia

Europeană şi în instanţele UE din Luxemburg. Lucrează în mod regulat la Bruxelles,

unde a locuit timp de 10 ani şi a fost anterior responsabil pentru biroul Brodies LLP

în calitate de şef pe probleme legate de dreptul concurenţei. În 1999 a fost numit

Queen’s Counsel, iar în 2013 Scottish Solicitor. Dl. Clough a fost preşedinte al

Solicitors Association of Higher Court Advocates, SAHCA (2003 - 2006) şi

preşedinte al Comitetului UE al Societăţii de Drept (2010 - 2013). Este recunoscut

de către Global Law Review, Legal 500 şi Chambers Marea Britanie ca unul dintre

cei mai importanți experţi în domeniu. Figurează în Band One for Competition Law

in Chambers Scoţia, unde a fost descris ca „un practicant foarte puternic”

(2013/14), „Naşul dreptului concurenţei” (2011/2012) şi ca având „o înţelegere

impresionant de cuprinzătoare a achiziţiilor publice, ajutoarelor de stat şi în

dreptul concurenţei” (2010/2011). Figurează, de asemenea, în Band Two for Public

Procurement in Chambers Marea Britanie (2013/14). Calificări: diplomă de Master

Joint Hons, St. Andrews (1976), Barrister, Gray`s Inn (1978), English Solicitor

(1995), Solicitor Advocate (1996), QC (1999), Scottish Solicitor (2013).

Acest text este un rezumat al prezentării sale din cadrul celei de-a doua conferințe

a proiectului.

59

Introducere

Scopul principal al acestui material este să sublinieze prevederile esenţiale ale

Directivei UE pe 2014 privind despăgubirile pe Legea Concurenţei (Directiva

2012/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului European privind anumite

reguli ce guvernează procesele de revendicare de despăgubiri conform legii

naţionale pentru încălcări ale prevederilor Legii Concurenţei din Statele Membre

şi din Uniunea Europeană, OJ C 67/83, 6.3.2014). Directiva trebuie implementată

în România până pe 27 decembrie 2016.

Directiva privind despăgubirile pe Legea Concurenţei este punctul culminant al

unei dezbateri care a durat mai mult de un deceniu. Regulile UE privind

concurenţa, Articolele 101 şi 102 din Tratatul despre Funcţionarea Uniunii

Europene (TFUE), sunt reguli de politici publice şi, potrivit cazuisticii Curţii de

Justiţie a UE (CJUE), ele trebuie aplicate efectiv în întreaga Uniune, pentru a se

asigura că nu se distorsionează concurenţa pe piaţa internă.

Aplicarea publică a Articolului 101 şi 102 din TFUE este realizată de Comisia

Europeană şi de Autorităţile Naţionale din domeniul Concurenţei (ANC) conform

competenţelor lor respective, conferite de Reglementările Consiliului (CE) nr.

1/2002 referitoare la implementarea regulilor Legii Concurenţei stipulate de

Articolele 81 şi 82 (acum, 101 şi 102) din Tratat (OJ L1/1 4.1.2003).

Cu toate acestea, Articolele 101 si 102 din TFUE produc efecte directe în relaţiile

dintre indivizi şi creează, pentru respectivii indivizi, drepturi şi obligaţii pe care

instanţele naţionale trebuie să le aplice (aplicarea privată). Mai mult, cazuistica a

stabilit că eficacitatea deplină a Articolelor 101 şi 102 TFUE necesită ca oricine –

autoritate individuală (întreprindere sau consumator) sau publică – să poată să

ceară despăgubiri în faţa instanţelor naţionale pentru daunele produse acestora

prin încălcarea regulilor concurenţei.

Dreptul la despăgubiri conform legislaţiei UE pentru daunele provocate prin

încălcarea Legii Concurenţei UE şi naţionale necesită ca fiecare stat membru să

aibă reguli procedurale care să asigure exercitarea efectivă a acelui drept.

Necesitatea unor căi de atac procedurale efective decurge şi din dreptul la

protecţie juridică efectivă conform Articolului 19 (1) al doilea subparagraf din

60

Tratatul Uniunii Europene (TFUE) şi din Art. 47 primul paragraf din Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Se poate considera că Directiva privind despăgubirile pe legea concurenţei

reafirmă cazuistica relevantă privind efectele directe, eficacitatea şi principiile

eficacităţii şi echivalenţei, care vor fi schiţate mai jos, şi a format un pachet cu

Recomandarea Comisiei Europene din 2013 privind Compensările Colective ca

punct culminant al dezbaterii privind politicile de aplicare privată a legii

concurenţei. În scopul de a ilustra mai ales modul în care un stat membru a

abordat procedura şi căile de atac aplicabile în contextul compensărilor colective

sau al proceselor reprezentative, sunt luate de asemenea în considerare

trăsăturile esenţiale ale Legii privind Drepturile Consumatorului din Marea

Britanie pe 2015.

Lucrarea are următoarele secţiuni:

Cazuistica stabilind principiile de efect direct și eficacitate a Articolelor

101 şi 102 TFUE. Date generale despre politici.

Pachetul din iunie 2013 privind despăgubirile şi compensările colective.

Directiva PE şi CE privind regulile ce guvernează procesele de

despăgubire conform legii naţionale pentru încălcarea legii concurenţei

din Statele Membre şi din UE.

Ghid de comunicare şi practic pentru cuantificarea daunelor în procesele

de despăgubire pe legea concurenţei.

Recomandarea Comisiei privind compensările colective.

Trăsături esenţiale ale sistemului de despăgubiri pe legea concurenţei şi

procese colective în conformitate cu Legea pe 2015 privind Drepturile

Consumatorului din 1 octombrie 2015.

Cazuistica

BRT contra Sabam (1974) a confirmat efectul direct al Articolului 102 (şi 101) TFUE

în instanţele naţionale.

61

Courage and Crehan (2001), Manfredi (2006), Pfleiderer (2011), EC contra Otis NV

şi alţii (2012), Donau (2013) au stabilit că principiul eficacităţii (efect util) necesită

ca o cale de atac inclusiv compensarea deplină pentru oricine suferă o daună

cauzată de încălcarea legii.

Conform Manfredi (2006), compensarea totală acoperă pierderea efectivă

(damnum emergens), pierderea de profit (lucrum cessans) şi dobânda de la

momentul producerii daunei.

Acest aquis communautaire a fost menţinut în Directivă, care cuprinde acum

gradul în care legea UE guvernează procesele pentru despăgubiri. Cu toate

acestea, în absenţa regulilor UE în anumite domenii, cum ar fi noţiunea de raport

cauzal între încălcare şi daună, regulile naţionale privind sarcina şi standardul

probei şi căile de atac se aplică conform principiilor eficacităţii şi echivalenţei. Asta

înseamnă că ele nu ar trebui formulate sau aplicate într-un mod care să facă

excesiv de dificilă sau practic imposibilă exercitarea dreptului la compensare

garantat de TFUE sau mai puţin favorabil decât cele aplicabile unor procese

interne similare.

Date generale despre politici

În 2004, Comisia a realizat un raport cunoscut drept Studiul Ashurst pentru a

identifica dacă şi în ce măsură există obstacole la aplicarea privată prin acţiuni de

despăgubire pe lângă instanţele naţionale. Rezultatul studiului a fost considerat

alarmant întrucât au fost foarte puţine hotărâri de instanţă relevante în acest

sens. Studiul a dus la elaborarea Cartei Verzi din 2005 a Comisiei şi apoi a Cartei

Albe din 2008. Opoziţia constantă din partea Parlamentului European, mai ales

din partea europarlamentarilor germani, faţă de acţiunile colective de opt-out, în

stil american, au întârziat DG Concurenţă şi au făcut ca proiectul neoficial al

directivei Comisarului pentru Concurenţă Neelie Kroes să nu progreseze niciodată.

Introducerea acţunilor colective favorizate de DG Concurenţă în contextul

acţiunilor în justiţie pe legea concurenţei au întâmpinat o precauţie sporită în DG

SANCO, care a răspuns până în 2013, când Comisia a publicat Comunicarea despre

Compensările Colective, pentru alte domenii ale legii protecţiei consumatorului.

Protejarea aplicării publice a legii de posibilitatea de a fi subminată de deciziile

tribunalului General al CJUE, care refuză să interzică dezvăluirea cererilor de

62

clemenţă şi a declaraţiilor de reglementare în cazurile deferite de instanţele

naţionale, a devenit o altă prioritate de politici. Ca atare, se poate considera că

politica Comisiei privind procedurile şi căile de atac pentru despăgubiri pe legea

concurenţei s-a dezvoltat din aplicarea privată a legii prin acţiuni de despăgubire

în justiţie ca substitut pentru aplicarea publică, precum în SUA, pentru aplicarea

privată, ca supliment la aplicarea publică, fără să se reducă eficacitatea aplicării

publice prin protejarea programelor de clemenţă şi a declaraţiilor de

reglementare de noile reguli privind dezvăluirea.

Pachetul din iunie 2013 privind despăgubirile şi compensările colective

În iunie 2013, Comisia şi-a publicat propunerea de directivă pentru despăgubiri pe

legea concurenţei şi Recomandarea Comisiei referitoare la Compensările

Colective. PE şi Consiliul European au căzut de acord în principiu asupra textului

revizuit al Directivei în aprilie 2014 şi Directiva 2014/104/UE a fost adoptată pe 26

noiembrie 2014. Ea trebuie implementată până pe 27 decembrie 2016.

Directiva PE şi a Consiliului privind regulile ce guvernează acţiunile pentru

despăgubiri conform legii naţionale privind încălcarea legii concurenţei a

Statelor Membre şi a UE

La Art 1, obiectivele Directivei reflectă datele generale ale politicilor, începând cu

studiul Ashurst şi dezbaterea politică privind rolurile aplicării publice şi private a

legii. Obiectivele sunt astfel definite a fi, aşadar, de a înlătura obstacolele legate

de acţiunile pentru despăgubiri în faţa instanţelor naţionale şi de reglementare,

precum şi de a apăra aplicarea publică, mai ales programele de clemenţă.

Art. 2 confirmă dreptul la compensare deplină stabilit de cazuistică: pierderea

reală, pierderea de profit, dobânda – dar nu trebuie să existe asupra de

compensare prin acordarea de despăgubiri punitive sau multiple, cum ar fi

despăgubirile triple acordate în SUA.

Art. 3 enunţă principiile de eficacitate şi echivalenţă, iar Art. 4 dă definiţiile.

Art. 5 se ocupă de noile reguli importante privind dezvăluirea probelor relevante –

testul de proporţionalitate, protecţia efectivă a informaţiilor confidenţiale şi

privilegiate.

63

Reclamanţii au dreptul de a obţine dezvăluirea probelor relevante pentru

reclamaţia lor, fără să fie necesară specificarea elementelor individuale de probă.

Pentru a se asigura egalitatea armelor, pârâţii ar trebui să aibă acelaşi drept în

acţiunile referitoare la acordarea de despăgubiri în justiţie. Instanţele naţionale ar

trebui să aibă şi ele competenţa de a ordona dezvăluirea probelor de către terţe

părţi, inclusiv autorităţile publice, conform principiilor UE sau naţionale de

cooperare juridică şi administrativă.

Instanţele naţionale pot să dezvăluie anumite elemente de probă cau categorii de

probe la cererea unei părţi, cu condiţia unui control strict de către instanţă a

necesităţii şi proporţionalităţii dezvăluirii. Testul de proporţionalitate necesită ca

dezvăluirea să nu poată fi ordonată decât atunci când un reclamant a făcut o

aserţiune plauzibilă, pe baza unor fapte care sunt în mod rezonabil la dispoziţia

reclamantului, că reclamantul a suferit o daună care a fost provocată de pârât.

Categoria de probe care pot face obiectul cererii de dezvăluire ar trebui

identificată prin referinţa la trăsături comune ale elementelor constitutive, cum ar

fi natura, obiectul sau conţinutul documentelor, timpul în care au fost redactate,

sau alte criterii, cu condiţia ca probele să fie relevante.

Probele relevante care conţin secrete de afaceri sau alte informaţii confidenţiale

ar trebui să fie disponibile din principiu în cazul acţiunilor de despăgubire în

justiţie. Totuşi, acestea trebuie protejate în mod corespunzător. O serie de măsuri

ar trebui să fie la dispoziţia instanţelor naţionale pentru protejarea informaţiilor

confidenţiale de dezvăluire în cadrul proceselor. Acestea pot include posibilitatea

de a redacta pasajele sensibile din documente, de a ţine audierile în cameră, de a

restrânge numărul de persoane care au voie să vadă probele şi de a instrui experţi

să alcătuiască sinteze ale informaţiilor într-un format agregat şi altminteri

neconfidenţial.

O abordare comună este de asemenea conturată de directivă pentru dezvăluirea

probelor din dosarul unei autorităţi din domeniul concurenţei. Nu există prevederi

legate de dezvăluirea documentelor interne ale, sau ale corespondenţei dintre

autorităţile din domeniul concurenţei.

Art. 6 stipulează următoarele reguli suplimentare referitoare la dezvăluirea de

probe incluse în dosarul autorităţii din domeniul concurenţei (AC):

64

Art. 6 (5): 3 categorii de probe pot fi dezvăluite doar după ce procedurile

AC sunt încheiate: informaţiile pregătite în special pentru proceduri (de

ex. răspunsurile la cererile de informaţii); informaţiile redactate şi trimise

părţilor de AC în timpul procedurilor (de ex. SO); şi cererile de

reglementare retrase.

Art. 6 (6): declaraţiile de clemenţă şi cererile de reglementare nu pot fi

dezvăluite niciodată.

Art. 6 (4), (10) şi (11): extind testul de proporţionalitate pentru a apăra

eficacitatea aplicării publice a legii; dacă probele nu sunt disponibile de la

o parte sau de la o terţă parte, instanţa poate să ceară dezvăluirea de la

AC; mai există şi un drept de proprie iniţiativă al AC de a supune

observaţii în instanţă asupra testului de proporţionalitate.

Art. 7: limitele în folosirea probelor obţinute doar prin accesul la dosarul

AC – (Art. 6 (6) categoria de probe considerate inadmisibile; Art. 6 (5)

categoriile inadmisibile până în momentul când AC încheie procedurile;

alte probe vor fi folosite doar în acţiunile în justiţie pentru obţinerea de

despăgubiri de către persoana care le-a obţinut sau de succesorii

acesteia, inclusiv de o persoană care a cumpărat dreptul la despăgubiri

de la aceştia.

Art. 8 cere sancţiuni efective, proporţionale şi disuazive pentru abaterile de la

regulile privind dezvăluirea de probe.

Art. 9 prevede că decizia definitivă de încălcare din partea ANC, sau a instanţelor

de apel, este o dovadă irefutabilă în faţa instanţelor naţionale a faptului că ANC a

descoperit o încălcare a legii. Cu toate acestea, ea reprezintă doar o probă prima

facie în faţa altor state membre.

Art. 10 conţine reguli importante despre perioadele de prescripţie – minimum 5

ani şi 1 an după hotărârea definitivă a AC. Timpul începe să curgă doar din

momentul în care victima realizează încălcarea, paguba produsă şi identitatea

contravenientului. În particular, ar trebui să fie posibil să se intenteze o acţiune

pentru despăgubiri după deliberări de o autoritate din domeniul concurenţei,

pentru a aplica Legea Concurenţei naţională sau UE.

65

Art. 11 se ocupă de răspunderea comună sau colectivă, aprobând regulile

standard privind răspunderea şi contribuţiile. Totuşi, acest articol limitează

răspunderea unui beneficiar de imunitate prin derogare, restrângând răspunderea

la pierderile pe care le-a provocat acesta şi prevede excepţiile pentru IMM-uri.

Aceste reguli nu se vor aplica doar atunci când părțile lezate sunt incapabile să

obţină o despăgubire deplină de la ceilalţi contravenienţi.

Art. 12 îi permite contravenientului să invoce transferul pierderii reale provocată

de suprapreţuri ca apărare împotriva unei cereri de despăgubiri, dar sarcina

probei îi revine pârâtului. Dreptul la compensare deplină se aplică atât în cazul

cumpărătorilor direcţi, cât şi al celor indirecţi, dar nu trebuie să existe asupra de

compensare. Aşadar, instanţa naţională are competenţa să estimeze proporţia în

care s-a transmis preţul excesiv.

Art. 16 îi cere Comisiei să elaboreze linii directoare pentru instanţele naţionale

privind modul de evaluare a proporţiei din suprapreţ care se transferă la

cumpărătorii indirecţi.

Sunt enunţate următoarele reguli detaliate pentru transfer:

Art. 13: Transferul sarcinii probei apărare – pârât.

Art. 14: Cumpărătorii indirecţi – sarcina probei pe reclamantul

cumpărător indirect, considerată însă o prezumţie refutabilă în cazul

dovezilor prima facie de transfer.

Art. 15: Acţiunile de revendicare a unor despăgubiri din partea unor

reclamanţi de la niveluri diferite ale lanţului de aprovizionare –

instanţele naţionale vor evita supra compensarea sau lipsa de

răspundere din partea contravenientului, ţinând cont de acţiunile în

instanţă pentru despăgubiri şi verdictele legate de aceeaşi încălcare

pronunţate la alte niveluri ale lanţului de aprovizionare.

Art. 17: Cuantificarea prejudiciului – competenţa de a evalua

dimensiunea prejudiciului, dacă acest lucru este practic imposibil sau

excesiv de dificil; prezumţia refutabilă potrivit căreia cartelurile

66

provoacă prejudicii, iar ANC-urile pot să asiste instanţele naţionale în

cuantificarea prejudiciului.

Ghid de comunicare şi practic pentru cuantificare – conţine liniile directoare

privind principalele metode şi tehnici de cuantificare a prejudiciului şi furnizează

exemple.

Următoarele reguli sunt menite să încurajeze reglementarile consensuale, astfel

încât un contravenient care plăteşte despăgubiri prin rezolvarea consensuală a

disputei nu trebuie plasat într-o poziţie mai grea (vis-à-vis de co-contravenienţi)

decât s-ar întâmpla în absenţa unei reglementări consensuale:

Art. 18: efectul suspensiv al rezoluţiei consensuale a disputelor de până

la 2 ani; ANC o poate trata ca pe un factor atenuant.

Art. 19: efectul reglementărilor consensuale asupra acţiunilor ulterioare

de despăgubire în justiţie – reglarea cererii de despăgubire a părţii

vătămate redusă prin reglarea proporţiei din prejudiciu ce revine

contravenientului căruia i se poate cere doar în mod excepţional să

plătească contribuţii; cererile de contribuţii între co-contravenienţi

trebuie să ţină seama de reglementările consensuale anterioare în care a

fost implicat co-contravenioentul relevant.

Articolele 20, 21 şi respectiv 22 necesită o revizuire şi un raport din partea

Comisiei în termen de 4 ani; transpunerea de către statele membre în termen de

2 ani, până la 27 decembrie 2016; şi limitele aplicării temporale a Directivei în

cazul acţiunilor în justiţie pentru despăgubiri doar la cele ulterioare intrării ei în

vigoare.

Recomandarea Comisiei privind despăgubirile colective

Directiva privind despăgubirile pe legea concurenţei nu acoperă despăgubirile sau

acţiunile colective. Comisia a publicat doar o recomandare în iunie 2013, care nu

are niciun efect juridic obligatoriu şi care trebuie revizuită în 2017. Deşi unele

state membre, cum ar fi Marea Britanie, au adoptat recent legislaţia privind

acţiunile colective pe legea concurenţei, Recomandarea Comisiei nu va fi probabil

implementată de majoritatea statelor membre decât după revizuirea ei.

67

Punctele esenţiale din Recomandare acoperă structura acţiunilor colective de tip

opt-in sau opt-out, condiţiile pentru acţiunile colective sau reprezentative,

costurile şi onorariile juridice, compensările colective transfrontaliere şi

procedurile alternative de discuţie:

Opt-in sau opt-out: Recomandare, paragrafele 21-24.

Criteriile pentru recunoaşterea organelor reprezentative: Recomandare,

paragrafele 4-7.

Finanţare: Recomandare, paragrafele 14-16.

Reguli de cost: Recomandare, paragraful 13.

Rezolvarea alternativă a disputelor colective: Recomandare, pararafele

25-28.

Compensare colectivă transfrontalieră: Recomandare, paragrafele 17-18.

Legea Drepturilor Consumatorului (LDC) din Marea Britanie 2015: principalele

trăsături

LDC a intrat în vigoare pe 1 octombrie 2015, laolaltă cu noile Reguli pentru Curtea

de Apel pe Legea Concurenţei (CAT) pe 2015 şi Ghidul pe 2015. Principalele

modificări se referă la (1) CAT are jurisdicţie deplină ca o Curte Supremă; (2)

acţiunile colective; (3) reglementările colective:

Jurisdicţia CAT: despăgubirile individuale, precum și cererile ulterioare; dispoziţiile

cu putere de a se dispensa de angajamentele reciproce pentru plata

despăgubirilor; procedura de judecată cu celeritate cu procese în mai puţin de 6

luni şi autoritatea de a limita expunerea reclamanţilor la costurile pârâţilor pentru

cereri de despăgubiri ulterioare, menite să fie în beneficiul IMM-urilor; perioade

pe prescriere egale cu cele de la Curtea Supremă – 6 ani de la producerea cauzei

acţiunii în instanţă.

Acţiunile colective: conform noului regim de opt-out, reclamanţii din

Marea Britanie sunt incluşi în acţiune în mod automat, dacă nu optează

să nu fie incluşi într-un mod prestabilit de CAT, dar reclamanţii care nu au

68

domiciliul în Marea Britanie trebuie să recurgă la opţiunea de includere

în mod activ.

S 47A Legea Concurenţei din 1998 (cu modificări) guvernează procesul

colectiv de certificare prin care CAT evaluează măsura în care cererea de

despăgubire este adecvată, precum şi în privinţa adecvării

reprezentantului colectiv de a reprezenta pe toţi cei din colectiv, precum

şi alegerea făcută între cererile de tip opt-in şi opt-out, în funcţie de

puterea cererii de despăgubiri şi dacă este sau nu practic ca cererea să

fie adusă în faţa instanţei ca acţiune de tip opt-in, înainte ca cererea să

poată să continue conform unui ordin de proceduri colective.

Reprezentantul colectiv: trebuie să fie drept şi rezonabil pentru ca acea

persoană să acţioneze, nici Regulile CAT, nici LDC 2015 nu interzic în mod

expres ca firmele juridice, fondatorii sau vehiculele cu destinaţie specială

să fie autorizate a fi reprezentanţi colectivi, dar notele explicative la LDC

2015 prevăd că un reprezentant potrivit este un consumator sau o

asociaţie comercială.

Despăgubirile agregate: CAT poate să pronunţe o hotărâre pentru o

sumă unică de despăgubiri, în funcţie de instrucţiunile privind modul de

evaluare a părţii din despăgubire la care au dreptul membrii individuali ai

colectivului, şi poate să ceară ca orice împărţire decisă de reprezentantul

colectiv să fie aprobată de CAT.

În procedurile colective de tip opt-out, se poate fixa un termen limită

pentru cererile de despăgubire, iar CAT poate să ceară alocarea oricăror

fonduri reziduale către reprezentantul colectiv pentru a achita onorariile

juridice sau cheltuielile implicate de aducerea cererii în instanţă sau de

plata către o instituţie caritabilă anume.

Înţelegerile privind onorariile condiţionate, cunoscute sub denumirea de

„acorduri având la bază despăgubirile”, care sunt permise conform

regulilor generale referitoare la costuri din Marea Britanie, nu pot fi puse

în aplicare de reclamanţii care depun acţiuni colective de tipul opt-out,

spre deosebire de acţiunile de tip opt-in. Reprezentantul colectiv va

69

rămâne expus la costul de declanşare a procedurilor, întrucât se va aplica

principiul „perdantul plăteşte”.

Cu toate acestea, vor fi posibile înţelegerile privind onorariile condiţionate de

tipul „fără victorie, fără onorariu”, finanţările terţei părţi, precum şi asigurările

post-eveniment.

Nicio despăgubire punitivă sau exemplară.

Reglementările colective: noua jurisdicţie pentru CAT care poate să

aprobe reglementările colective atunci când o acţiune colectivă a fost

certificată printr-un ordin de procedură colectivă potrivit cu noua

Secţiune 49A AC 1998, precum şi conform cu noua Secţiune 49B AC 1998,

în care nu s-a emis încă niciun ordin de procedură colectivă şi nici nu au

început procedurile, evitându-se necesitatea unui proces.

Părţile trebuie să depună o cerere comună la CAT care poate stabili o

audiere în cadrul procesului de considerare. Acesta va aproba ordinul de

reglementare colectivă doar după ce a decis că litigiul, dacă ar fi judecat

de CAT, ar fi potrivit pentru procedura colectivă şi că reprezentantul

colectiv propus ar fi potrivit.

CAT trebuie să fie satisfăcut că reglementarea este justă şi rezonabilă,

ceea ce ar putea necesita o revizuire din partea CAT a opiniei unui

expert, care ar trebui să fie dezvăluită.

Reglementarea va fi obligatorie pentru reclamanţii nedomiciliaţi în

Marea Britanie numai dacă recurg la o acţiune de tip opt-in.

Mai există şi prevederi pentru un proces de compensare voluntară extrajudiciară:

CMA şi autorităţile care reglementează sectorul pot să aplice un mecanism de

compensare voluntară pentru a certifica sistemele care le permit firmelor şi

consumatorilor să ceară despăgubiri prin sistemul care evită judecarea în instanţă:

Reduceri ale amenzilor de până la 20%: de pildă, dacă firmele

contraveniente sunt de acord să stabilească şi să finanţeze o comisie

independentă pentru a determina nivelul de compensare ce urmează a fi

70

oferit consumatorilor afectaţi, se poate face o reducere de până la 20% a

amenzilor, potrivit ghidului orientativ CMA.

Acceptarea compensării exclude cererile ulterioare de despăgubire.

Incertitudini: cuantumul, nivelul de participare a consumatorilor,

consecinţele asupra costurilor ale respingerii ofertei de compensare şi

riscul rezidual ca documentele pregătite pentru schemă să fie supuse

dezvăluirii în acţiuni private ulterioare.

Consumatorii şi firmele pot să opteze să adopte schema de compensare

în capacitatea lor individuală, una dintre numeroasele diferenţe faţă de

acţiunile colective/ofertele de reglementare colectivă, în funcţie de scop,

momentul ales, determinarea cuantumului şi a reprezentării.

Va fi necesară o legislaţie suplimentară în Marea Britanie pentru a implementa

Directiva privind Despăgubirile până pe 27 decembrie 2016.