Carbonatul de calciu (CaCO3) este unul dintre compuşii cei mai răspândiţi în natură, sub formă de calcit, aragonit, marmură, precum şi sub formă de piatră de var, cretă, dolomit etc.

Calcitul apare în natură sub formă de cristale trigonale, incolore sau colorate de impurităţi. La cristalele transparente, mari se observă fenomenul de birefrigerenţă, mai ales în calcitul de Islanda („spatul de Islanda”).

Aragonitul este format din prisme rombice, albe sau colorate din cauza impurităţilor. Este mai dur decât calcitul. Cristalele sale pot fi prismatice, cilindrice, dendritice sau oolitice, de culori diferite, cu un grad de transparență diferită, având proprietatea de luminiscență și fluorescență (în prezența razelor ultra-violete), fiind atacat ușor de baze sau acizi. Aragonitul este componenta principală a perlmuttului, de origine biogenă, participând la formarea perlelor și coralilor.In regiunea Aragon mineralul s-a format în golurile rocilor magmatice. Se utilizeaza ca piatră prețioasă, dar datorită clivajului și durității reduse deține o stabilitate mai redusă.

Marmura este o varietate cristalină de carbonat de calciu care se extrage din cariere. Poate fi albă, cu cristale mărunte, ce se aseamănă cu zahărul – de unde şi numele de marmură zaharoidă – sau colorată în roz, galben, verde, negru din cauza impurităţilor infiltrate în masa de carbonat de calciu. (Cea mai cunoscută carieră de marmură din România este cea de la Ruşchiţa.)

Piatra de var, foarte răspândită în scoarţa pământului, este formată din cristale mici de calcit. De obicei este amestecată cu alte minerale, de exemplu cu carbonat de magneziu, când se numeşte dolomit. Când este amestecată cu argilă se numeşte marnă.

Creta este un carbonat de calciu de culoare albă, cu granulaţie fină şi foarte fărâmicios (prezintă resturi de animale microscopice). Mai sunt şi alte varietăţi de carbonat de calciu, formate din depunerea scoicilor şi a cochiliilor unor foraminifere care apoi au fost cimentate într-un ciment calcaros.

Carbonatul de calciu este o substanţă albă, foarte greu solubilă în apă (solubilitate: 1,3 mg CaCO3 în 100 g apă, la 200C). Carbura de siliciu (SiC) este numită şi carborund. Se prepară industrial prin încălzire în cuptor electric la cca. 20000C a unui amestec de cocs şi dioxid de siliciu. Carbura de siliciu este bună conducătoare de căldură, asemănându-se prin aceasta cu grafitul; însă prin duritate se aseamănă cu diamantul. Este incoloră în stare pură dar de obicei este neagră din cauza carbonului cu care este amestecată. Este foarte stabilă faţă de agenţii chimici. Este atacată numai prin topire de hidroxizii alcalini în prezenţa unui oxidant, deosebindu-se prin aceasta de diamante, care se poate separa în acest mod.

În reţeaua cristalină atomii de C şi Si sunt aşezaţi alternative, fiecare fiind înconjurat tetraedric de ceilalţi atomi. La ruptura structurii trebuie desfăcute un număr mare de legături. Aşa se explică temperatura înaltă de descompunere (peste 22000C) şi duritatea foarte mare. Din cauza acestei durităţi se întrebuinţează la prepararea prafului de şlefuit, la fabricarea pietrelor de polizor, la tăiatul sticlei şi porţelanului (în loc de diamante).