Caracterizarea ANEI din ION, de Liviu Rebreanu

Tipologic, Ana intruchipeaza destinul femeii din mediu rural, dupa consideratia lui George

Calinescu, femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii.

Ana, fata lui Vasile Baciu, se detaseaza inca din primele pagini ale romanului, in

momentul horei, alaturi de Florica si in contrast cu ea. Prin cele doua aparitii feminie

autorul prefigureaza, de fapt, cele doua glasuri intre care va pendula Ion: glasul

pamantului si glasul iubirii. Ceva care aminteste de caracterul predestinat al eroilor

tragediilor antice se decifreaza in profilul Anei inca de acum. Ea are fata lunguiata, arsa

de soare, cu o intiparire de suferinte.

Factorii care determina tragismul acestei fete sunt multi. Ana este orfana de maam, tatl

ei, stapan, prin ce mijloace se stie, al unor mari intinderi de pamant, ursuz, cazut treptat

in patima bauturii, vede in Ana un vrajmas care i-ar stirbi proprietatea prin casatorie.

Consecinta acestui statut al Anei este sentimentul sufocarii intr-un spatiu limitat din care

ea manifesta firesc tendinta de evadare. Calea prin care incearca sa o faca este pe cat de

frumoasa pe atat de traggica: iubirea. Aceasta este tinta catre care se indreapta Ana cu

toata fiinta ei.. Nu punem in discutie uratenia ei fizica, aceasta poate ca nu exista decat

pentru Ion, ci, dimpotriva, frumusetea ei morala dovedita de puterea cu care, nesocotind

barierele sociale ANA fata bobata, ION sarantocul din Pripas infruntand jignirile si

brutalitatile intai ale tatalui, mai apoi ale barbatului, traind permanent in iluzie, nutreste o

dragoste profunda pentru Ion, despre care crede ca-i ofera tot ce-si dorea: salvara prin

iubire. De aceea, la hora, cand Ion o strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie dar si

mai prelung, privirea ei luceste de bucurie si sopteste cu dulce repros Da-mi drumul

Ionica, ...zau, da-mi drumul!...

Liviu Rebreanu se dovedeste un bun cunoscator al psihologiei feminine. El ii surprinde

zvarcolirile Anei in setea de dragoste, profunzimea sentimentului nutrit pentru Ion,

daruindu-si fecioria celui pe care-l numea norocul ei.

La individualizarea puternica a Anei contribuie si reactiile pe care le provoaca in

comportamentul lui Ion ca si ipostazele contrastante in care apare. Este cunoscut faptul

ca autorul romanului Ion este un maestru al contrastelor. Din scena horei chiar, prin

comentariul scriitorului aflam ca lui Ion nu-i fusese draga Ana...dar avea locuri si case si

vite multe. Iar in timp ce pentru George, caruia Ana ii fusese mai demult fagaduita,

aceasta nu era cine stie ce frumoasa, pentru Ion, privind-o pe delnita, ea e slabuta si

uratica si se intreaba Cum sa-ti fie draga?. O urmareste si se mustra: Uite pentru cine

rabd ocari si sudalmi. Opusa Anei, Florica prin frumusetea si spontaneitatea ei, smulge

flacaului marturisirea: In inima mea...tot tu ai ramas craiasa.

Odata criza erotica trecuta, arata George Calinescu in lucrarea citata, ea inceteaza de a

mai insemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebita cu mult de a

oricarei femei de la tara, nu. Drama Ion- Ana este doar drma casniciei taranesti.

In numele dragostei, Ana devine victima tragica a violentelor cand ale tatalui, cand ale

sotului.Autorul pune in lumina, cu mult realism, conditia de inferioritate a femeii, date

fiind prejudecatile de care era stapanita societatea vremii. Acestora li se adauga

imprejurarea in care Ion, dominat paroxistic de galsul pamantului, abia in ziua nuntii avea

sa inteleaga ca impreuna cu pamantul trebuia sa primeasca si pe Ana, adaos tragic la

bunurile materiale in posesia carora a intrat, fata devenind din roaba tatalui sluga sotului.

In acelasi monent, al nuntii, relevandu-i-se tragismul, dupa ce crezuse cu atat putere in

iubirea pentru Ion, Ana va murmura indurerata: Norocul meu, norocul meu! lamaentare

rascolitoare aducand-o din cand in cand pe Ana in prim planul actiunii.

Ana isi poarta pruncul la piept in ratacirile ei, iar in final se spanzura. Gestul disperat al

Anei este consecinta pustiului ei sufletesc, dupa prabusirea suportului moral care i-a fost

iubirea. Variind un precept moral stravechi, se poate intelege, in concluzie, ca, in absenta

sentimentului de iubire nimic nu exista.

Este in moartea Anei un mod de a pedepsi o lume incremenita sufleteste in dorintele

meschine de a avea indiferent pe ce cale. Aici femeia devine obiect de negociere, iar Ana

nu poate suporta povara unei asemenea injosiri si se sinucide.

Intruchipare a durerii nesfarsite, izvorand din vina de a fi iubit cu toata navala tineretii ei,

Ana este reprezentativa pentru conditia femeii din satul romanesc, intr-un moment social-

istoric bine determinat.