REALISMUL

Termenul realism, folosit pentru prima dată în anul 1798 de către scriitorul german Fr. Schiller, are două accepţiuni:

1. Atitudine în creaţie sau în teoria literară, având ca principiu de bază reflectarea realităţii în datele ei esenţiale, veridice, fiind opusă idealizării şi fanteziei; potrivit acestei accepţiuni, realismul nu este supus niciunei perioade istorice, putând fi aplicat creaţiilor artistice din toate timpurile;

2. Curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX- le, dar care va continua să se dezvolte în forme specifice până în prezent.

Caracteristici ale realismului

Dacă romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilităţii, urmărind să emoţioneze , să impresioneze, realismul se adresează raţiunii, având drept ţintă adevărul, cunoaşterea, înţelegerea lumii, a raportului dintre individ şi societate. Imaginaţia nelimitată a romanticilor este înlocuită cu observarea şi analizarea atentă a realitătii .

Principiul veridicităţii şi al verosimilităţii: realismul ofera o imagine a omului şi a lumii cât mai aproape de adevăr, fără să idealizeze ,să înfrumuseţeze, fără să caute senzaţionalul, spectaculosul. Ceea ce conteaza este iluzia realităţii, impresia de real, credibilul

preocuparea pentru social . Textul realist prezintă o imagine cât mai clară şi mai complexă a

societăţii dintr-un timp şi un spaţiu istoric determinat, evidenţiind structura şi mecanismele sociale. Omul este înţeles ca o fiinţa socială care trăieşte, se dezvoltă, se formează în mijlocul unei anumite societăţi. Relaţia om-societate este una dintre temele fundamentale ale realismului.

Un subiect privilegiat în realism este banul, modul în care acesta influenţează destine şi caractere. Tema banului/ a înavuţirii este însoţită de o atitudine critică în faţa tendinţei de transformare a banului în valoare supremă.

Preocuparea pentru psihologic . Scriitorul realist analizează mecanismele psihologice ale individului, viaţa interioară a acestuia

acţiunea prezintă viaţa cotidiană, cu detaliile ei banale, comune. Tocmai această insistenţă pe detaliul semnificativ creează iluzia realităţii.

Ca modalitate narativă predomină scena ,care prin detaliile ei , oferă senzaţia de eveniment concret, viu, real;

Perspectiva este exterioară a unui narator de persoana a III-a omniscient, capabil să ofere informaţii variate , complexe, vizând totalitatea ( să spună totul despre un personaj);

Acţiunea este construită cronologic, evenimentele se înlănţuie logic şi cauzal pentru a facilita înţelegerea acesteia;

Stilul este în general obiectiv, detaşat, neutru, lipsit de implicare, impersonal ( la primii realişti există o mai accentuată subiectivitate.Personajul realist este:

fiinţă complexă, amestec de calităţi şi defecte; este prezentat în mediul lui de viaţă, nu în situaţii neobişnuite.

Descrierea atentă a mediului urmăreşte să releve modul în care mediul influenţează, determină caracterul personajului;

este înfăţişat în evoluţie, se transformă, se modifică pe parcursul acţiunii, nu are un caracter dat, imobil;

este tipic, reprezintă o categorie socială sau umană, având trăsături şi comportamente specifice. Tipuri umane realiste: avarul, parvenitul ( arivistul), ratatul, snobul, muncitorul, ţăranul, intelectualul, artistul, politicianul, burghezul;

Reprezentanţi:

Franţa: Stendhal, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert; Anglia: Charles Dickens; Rusia: N. V. Gogol, Dostoevski, Tolstoi, Cehov; România: N. Filimon, I. Slavici, I.L Caragiale, L. Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, G. Călinescu, M. Preda