…anul 19..- Hai să visăm şi să creăm filme cinematografice, ne-a propus Arkadie Nikolaevici.- La ce anume să visăm? au întrebat elevii.- Aleg dinadins o temă lipsită de acţiune, pentru că una cu acţiune stimulează de la sine activitatea, fără un ajutor prealabil al procesului de visare. O temă cu acţiune puţină are nevoie, dimpotrivă, de o muncă prealabilă, mai intensă, a imaginaţiei. În clipa de faţă nu mă interesează însăşi acţiunea, ci pregătirea ei. Iată de ce iau o temă cu acţiune foarte mică şi vă propun să trăiţi viaţa unui copac cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.- Perfect! Eu sunt copacul, un stejar secular! a hotărât Şustov. Dar cu toate că am spus-o, nu-mi vine a crede că pot fi aşa.- În acest caz, spuneţi aşa: eu sunt eu, dar dacă aş fi stejar, dacă în jurul şi înăuntrul meu s-ar fi creat cutare şi cutare situaţii, ce aş face atunci? - Totuşi - se îndoi Şustov - cum se poate acţiona în inactivitate, stând neclintit?- Da, fireşte, nu te poţi mişca din loc, nu poţi umbla. Dar mai există şi alte acţiuni. Ca să le poţi provoca, trebuie să hotărăşti înainte de toate unde te afli. În pădure, în luncă, pe un vârf de munte? Alege ce te emoţionează mai mult.Şustov visa că este un stejar care creşte într-o poiană de munte, undeva, în Alpi. La stânga, în depărtare, se înalţă un castel. În jurul lui se desfăşoară întinderi largi. Departe, strălucesc lanţuri de munţi acoperiţi de zăpadă şi mai aproape, coline nesfârşite, care par de sus valurile unei mări încremenite. Pretutindeni cresc copaci mai mărunţi.- Povesteşte-mi acum ce vezi mai aproape?- Văd coroana deasă a frunzelor care foşnesc puternic, legănate de vânt.- Te cred! La voi, acolo sus, bate ades vântul cu putere.- Văd pe ramurile mele cuiburi de păsări.- Asta îţi prinde bine în singurătatea dumitale.-Nu, asta e prea puţin. E greu să te înţelegi cu păsările. Fac larmă cu aripile, îşi ascut ciocul de trunchiul tău şi uneori se ceartă şi se bat. Asta te scoate din fire... Alături de mine curge un pârâiaş, e cel mai bun prieten al meu, cu care stau de vorbă. El mă scăpă de secetă, imaginează mai departe Şustov.

Torţov îi ceru să zugrăvească mai departe fiecare amănunt din viaţa asta închipuită de el.Apoi, Arkadie Nikolaevici i se adresă lui Puşcin, care, fără să caute un ajutor intens în imaginaţie, îşi alese tema

cea mai obişnuită, cea mai runoscută, care învie uşor în amintire. Imaginaţia lui era puţin dezvoltată. El îşi închipuia o vilă cu grădină în Parcul Petrovsk.- Ce vezi? îl întrebă Arkadie Nikolaevici.- Parcul Petrovsk.- Nu poţi cuprinde deodată întregul parc Petrovsk. Alegeţi un loc pentru vila dumitale... Ei, ce vezi în faţa dumitale?- Un gard cu grilaj.- Ce fel? Puşcin tăcea.- Din ce material e făcut gardul ăsta?- Material? Din fier forjat.- Cu ce desen? Schiţează-mi-1.

Puşcin a conturat îndelung pe masă cu degetul - se vedea de altfel că inventa pe loc ceea ce spunea.- Nu înţeleg. Desenează mai clar, îl silea Torţov să-şi încerce până la capăt memoria vizuală. Ei bine... bine, să admitem că asta vezi dumneata... Spune-mi acum ce se găseşte dincolo de gard?- O şosea.- Cine merge pe ea? - Vilegiaturişti.- Şi încă?- Birjari.- Şi încă?- Căruţaşi.- Şi cine mai trece încă pe şosea?- Călăreţi.- Poate şi biciclişti?- Întocmai, întocmai! Trec biciclete, automobile.Era limpede că Puşcin nici nu încerca să-şi îmboldească imaginaţia. Ce poate rezulta dintr-o pisare atât de pasivă, când în locul elevului lucrează profesorul?

Mi-am mărturisit nedumerirea faţă de Torţov.- În metoda mea de a îmboldi imaginaţia sunt câteva momente care merită a fi remarcate, mi-a răspuns el. Când imaginaţia elevului e lipsită de acţiune, eu îi pun o simplă întrebare. Nu poţi să nu răspunzi la ea, din moment ce ţi se pune. Şi elevul răspunde, uneori la nimereală, ca să fie lăsat în pace. Eu nu primesc un asemenea răspuns, îi dovedesc că e nechibzuit. Elevul, ca să dea un răspuns mai mulţumitor, e silit să-şi urnească neapărat imaginaţia, să se trudească să vadă, cu privirea lui interioară, sensul întrebării sau să se apropie cu mintea de întrebare printr-o serie de raţionamente consecvente. Printr-o astfel de activitate conştientă mintală se pregăteşte şi se îndrumează ades activitatea imaginaţiei. Dar iată că, în sfârşit, elevul a văzut ceva în memoria sau în imaginaţia lui. În faţa lui s-au ivit imagini vizuale precise. S-a creat un scurt moment de visare. Apoi repet acelaşi proces cu ajutorul unei noi întrebări. Aşa se formează al doilea şi al treilea moment scurt de vedere clară. Aşa îi susţin şi-i prelungesc stările de visare, provocându-i o serie întreagă de momente însufleţite, care dau, în totalitatea lor, un tablou al vieţii imaginate. Poate deocamdată să nu fie interesant, dar e bine că este ţesut din viziunile interioare ale elevului. O dată ce i s-a trezit imaginaţia, el poate să vadă acelaşi lucru şi de două, şi de trei, şi de mai multe ori. Tabloul se încrustează în memorie tot mai mult prin repetare şi elevul trăieşte cu el. Totuşi există şi o imaginaţie leneşă, care nu răspunde totdeauna nici la cele mai simple întrebări. Atunci profesorului nu-i rămâne altceva de făcut decât să

1

sugereze şi răspunsul o dată cu întrebarea. Dacă cele propuse de profesor îl mulţumesc pe elev, el, primind imagini vizuale străine, începe să vadă câte ceva în felul lui. Dacă nu, el îndreaptă cele sugerate după propriul său gust, ceea ce îl obligă din nou să privească şi să vadă prin optica lui interioară. Rezultatul este că şi de data asta se creează o oarecare asemănare cu viaţa imaginată, ţesută parţial din materialul visătorului însuşi... Văd că acest rezultat vă satisface puţin. E însă adevărat că şi o visare atât de chinuită aduce totuşi ceva.- Ce anume ?- Cel puţin atât că, până la visare, nici nu existau reprezentări de imagini pentru o viaţă creată. Există numai ceva confuz, împrăştiat. După o asemenea activitate, se schiţează şi se determină câte ceva viu. Se creează acel teren pe care profesorul şi regizorul pot arunca seminţele noi. E acel grund nevăzut pe care se poate picta tabloul. În afară de asta, elevul, prin procedeul meu, ia el însuşi de la profesor metoda de a-şi biciui imaginaţia, se învăţa să şi-o răscolească cu întrebări pe care i le sugerează acum munca propriei lui minţi. I se formează deprinderea de a lupta conştient cu pasivitatea şi trândăvia imaginaţiei lui. Şi asta e mult!

…anul 19..Arkadie Nikolaevici a continuat şi azi exerciţiile de dezvoltare a imaginaţiei.- Lecţia trecută - i-a spus el lui Şustov - mi-ai povestit cine eşti dumneata, unde te afli în visul dumitale şi ce vezi în

jurul dumitale. Acum spune-mi ce auzi cu auzul dumitale interior în viaţa imaginată a bătrânului stejar?La început, Şustov nu auzea nimic. Torţov îi aduse aminte de for-păsărelelor care îşi făcuseră cuibul în ramurile

stejarului şi adăugă :- Ei, şi ce auzi în jurul dumitale, în poiana aceea de munte ?Acum Şustov auzea behăitul oilor, mugetul vacilor, dangătul falangelor, sunetul fluierului păstorilor, glasurile

femeilor care se odihneau sub stejar după muncă grea a câmpului.- Acum spune-mi când se petrece ceea ce vezi şi auzi în imaginaţia dumitale? În ce epocă istorică? În ce secol?Şustov şi-a ales epoca feudalismului.- Bine. Dacă e aşa, atunci în calitate de stejar bătrân trebuie să mai auzi încă nişte sunete, caracteristice pentru

timpul acela.Şustov a tăcut, apoi a spus că aude cântecul unui trubadur care se duce la o serbare, într-un castel din vecinătate.

Aici, sub stejar, lângă pârâiaş, el se odihneşte, se spală, se primeneşte cu hainele de sărbătoare şi se pregăteşte pentru joc. Aici îşi acordează harpa şi repetă pentru ultima oară noul cântec despre primăvară, despre dragoste, despre dorul inimii lui. Iar noaptea, stejarul aude declaraţiile de dragoste pe care le face un curtean unei doamne măritate şi sărutările lor prelungi. Pe urmă se aud ocările turbate a doi duşmani înverşunaţi, a doi rivali, zăngănitul armei, ultimul ţipăt al rănitului. Iar spre zori, se aud vocile tulburate ale oamenilor care descoperă trupul celui ucis şi, după ce l-au găsit, larma generală şi strigăte stridente, izolate, care umplu văzduhul. Trupul e ridicat, se aud paşii grei, în cadenţă, ai celor care îl poartă.

Nici n-am avut vreme să răsuflăm, că Arkadie Nikolaevici i-a pus lui Şustov o nouă întrebare.- De ce?- Ce anume întrebaţi? nu ne dumeream noi.- De ce e stejar Şustov? De ce creşte el pe munte, în Evul Mediu? Torţov acorda mare importanţă acestei întrebări. După spusele lui, se putea, răspunzând la ea, să culegi din imaginaţia ta părţi din trecutul vieţii create în vis.- De ce creşti dumneata singuratic în poiana asta?

Şustov a făcut următoarea presupunere privitoare la trecutul bătrânului stejar: cândva, toată colina a fost acoperită de o pădure deasă. Dar baronul, stăpânul castelului care se vedea în apropiere, de cealaltă parte a văii, trebuia să se ferească necontenit de năvălirea războinicului castelan vecin. Pădurea ascundea de orice privire mişcările armatei vecinului şi-i putea servi şi de loc de pândă. Din pricina asta a fost retezată. A fost lăsat numai stejarul acesta puternic, pentru că tocmai lângă el, la umbra lui, ţâşnea izvorul din pământ. Dacă izvorul ar fi secat, turmă baronului n-ar mai fi putut să se adape în apa lui.

O nouă întrebare - pentru ce? pusă de Torţov ne-a pus iar în încurcătură.- Eu înţeleg greutăţile voastre, de vreme ce e vorba de un copac. Dar, în general, întrebarea „pentru ce?” are o

foarte mare importanţă. Ea ne obligă să lămurim scopul năzuinţelor noastre şi acest scop precizează viitorul şi împinge spre acţiune. Copacul, fireşte, nu poate avea scopuri, dar poate să aibă şi el o oarecare destinaţie asemănătoare cu activitatea, poate servi la ceva.

- Stejarul e cel mai înalt punct din acea localitate. Din pricina asta, el poate servi drept turn, foarte bun pentru supravegherea vecinului duşman. În privinţa asta, stejarul are în trecutul lui o serie de merite mari. Aşa că nu e de mirare că se bucură de un respect deosebit din partea locuitorilor din castel şi din satele apropiate. În fiecare primăvară se organizează în cinstea lui o serbare specială. La serbarea asta vine însuşi castelanul, baronul, şi bea până la fund o cupă de vin uriaşă. Stejarul e împodobit cu flori, în jurul lui se cântă cântece şi se dansează, a răspuns Şustov.

- Acum - a spus Torţov - după ce s-au stabilit situaţiile propuse şi ele au prins viaţă treptat în imaginaţia dumitale, să comparăm ce a fost la începutul muncii noastre cu ceea ce e acum. La început, când ştiam numai că ne găsim într-o poiană de munte, viziunea interioară era, în general, ceţoasă, ca un film fotografic nedevelopat. Acum, cu ajutorul muncii noastre, el s-a developat într-o foarte mare măsură. Ai început să înţelegi când, unde, de ce, pentru ce te afli acolo. Dumneata ai început să deosebeşti contururile unei vieţi noi pe care n-o vedeai până acum. Ai început să simţi terenul sub picioare. Dumneata ai început să prinzi viaţă în gând. Dar asta e puţin. Pe scenă e nevoie de acţiune. Trebuie s-o provoci prin tema pusă şi prin năzuinţa dumitale spre ea. Pentru asta e nevoie de noi „situaţii propuse”, de magicul „dacă”, de noi născociri emoţionante ale imaginaţiei.

Dar Şustov nu născocea nimic.- Pune-ţi întrebarea şi răspunde sincer la ea: ce întâmplări, ce catastrofă închipuită te-ar putea scoate din starea de

indiferenţă, te-ar tulbura, te-ar speria, te-ar bucura? Simte-te în poiana de munte, creează-ţi un „eu sunt” şi numai după aceea răspunde, l-a sfătuit Arkadie Nikolaevici.2

Şustov s-a străduit să îndeplinească ceea ce i-a fost indicat, dar n-a putut născoci nimic. - Dacă e aşa, să ne străduim a ne apropia de rezolvarea problemei pe căi indirecte. Dar pentru asta, răspunde-mi

întâi la ce eşti mai sensibil? Ce te emoţionează, te sperie sau te bucură de cele mai multe ori? Te întreb fără legătură cu însăşi tema visării. Dacă înţelegem înclinaţiile propriei dumitale naturi, nu ne va fi greu să ducem născocirea creată spre ea. Numeşte una din trăsăturile, înclinaţiile sau însuşirile mai tipice ale naturii dumitale omeneşti.

- Pe mine mă emoţionează orice luptă. Vă miră această nepotrivire cu aspectul meu paşnic? a întrebat Şustov, după ce s-a gândit puţin.

- Aşaaa! În cazul acesta să ne închipuim năvălirea vrăjmaşului. Armata ducelui duşman se îndreaptă spre domeniile castelanului dumitale, a şi început să suie colina pe care te afli dumneata. Suliţele lucesc în soare, berbecii de metal care sparg zidurile înaintează. Duşmanul ştie că pe culmea dumitale se caţără adesea străjerii, ca să-1 urmărească. Ai să fii tăiat şi ars! îl sperie Arkadie Nikolaevici.

- N-au să izbutească! răspunse repede Şustov. N-au să-i lase. Au nevoie de mine. Ai noştri nu dorm. Ei au şi început să alerge încoace, călăreţii galopează. Străjerii trimit în fiecare clipă ştafete către ei...

- Acum bătălia se va da aici. Spre dumneata şi spre străjeri are să zboare un nor de săgeţi din arbalete. Unele sunt înfăşurate în câlţi aprinşi, cu smoală. Stăpâneşte-te şi hotărăşte, cât mai e vreme, ce-ai să faci în situaţia asta, dacă toate s-ar petrece în viaţa reală.

Se vede că Şustov se zbuciumă lăuntric, căutând o soluţie ca să iasă magicul „dacă”, introdus de Torţov.- Ce poate face un copac pentru salvarea lui, când rădăcinile îi sunt înfipte în pământ şi nu e în stare să se urnească

din loc?! a exclamat el cu necaz faţă de situaţia asta fără ieşire.- Frământarea dumitale îmi ajunge, a încuviinţat Torţov. Problema e nerezolvabilă, nu din vina dumitale, ci pentru

că ţi s-a dat o temă lipsită de acţiune.- Atunci de ce ne-aţi dat-o? nu pricepeam noi.- Ca să demonstrez că, chiar atunci când tema e lipsită de acţiune, imaginaţia e în stare să pricinuiască o mişcare interioară, să se frământe şi să provoace imboldul lăuntric, viu, de acţiune. Dar, în primul rând, toate exerciţiile noastre de visare trebuiau să ne arate cum se creează materialul şi însăşi viziunea interioară a rolului, filmul lui cinematografic, şi că munca asta nu e de loc atât de grea şi de complicată cum vă închipuiţi.

...anul 19..La lecţia de azi, Arkadie Nikolaevici a izbutit doar să ne explice că imaginaţia e necesară artistului nu numai ca să

creeze, dar şi ca să împrospăteze ceea ce e gata creat şi uzat. Asta se face cu ajutorul introducerii unei născociri noi sau a unor fragmente separate care aduc o primenire.

- Veţi înţelege mai bine luând un exemplu practic. Să ne întoarcem la exerciţiul pe care l-aţi epuizat înainte de a izbuti să-1 duceţi până la capăt. Vorbesc despre exerciţiul cu nebunul. Imaginaţi-l în întregime sau parţial ca o născocire nouă.

Dar nici unul dintre noi n-a născocit nimic.- Ascultaţi-mă - a spus Torţov - de unde aţi scos voi că omul care stătea după uşă era un nebun furios? Maloletkova

v-a spus-o. Dar ea a deschis uşa spre scară şi l-a văzut pe fostul locatar al acestei locuinţe. Se spunea că el a fost dus la un spital de psihiatrie într-un acces de nebunie furioasă... Dar în timp ce voi baricadaţi aici uşa, Govorkov a alergat la telefon ca să vorbească cu spitalul şi i s-a răspuns că nici nu fusese vorba de nebunie, ci numai de un acces de delirium tremens, pentru că băuse mult în viaţa lui. Dar acum e sănătos, i s-a dat drumul din spital şi s-a întors acasă. Dar poate că certificatul lui medical nu e bun, poate că medicii greşesc. Ce aţi fi făcut dacă toate astea s-ar fi petrecut aşa în realitate ?- Maloletkova trebuie să iasă afară şi să-1 întrebe de ce a venit, spuse Veselovski.- Cum? Eu? Dragii mei, nu pot! Nu pot! Mi-e frică! Mi-e frică! exclamă Maloletkova, cu o mutră speriată.- Are să meargă Puşcin cu dumneata. El e un bărbat zdravăn, o încuraja Torţov. Unu, doi, trei! Începeţi! ne porunci tuturor. Căutaţi situaţiile noi, daţi ascultare imboldurilor şi acţionaţi.Am jucat exerciţiul cu avânt, cu o emoţie adevărată şi am fost aprobaţi de Torţov şi Rahmanov, care asista şi el la lecţie. Noua versiune ne înviorase.

Torţov a sfârşit lecţia trăgând concluzii asupra muncii noastre în dezvoltarea imaginaţiei creatoare, amintind diferitele etape ale acestei munci în felul acesta :

- Orice născocire a imaginaţiei trebuie să fie motivată precis şi bine determinată. Întrebările: cine, când, unde, de ce, pentru ce, cum, pe care ni le punem ca să urnim imaginaţia, ne ajută să creăm din ce în ce mai precis tabloul vieţii închipuite. Fireşte, există cazuri în care el se formează singur, fără ajutorul activităţii mintale conştiente, în chip intuitiv, fără să-ţi pui întrebări. Dar v-aţi convins şi voi că nu puteţi pune temei pe activitatea imaginaţiei care vine de la sine chiar în cazurile în care vi se dă o temă precisă pentru visare. Visarea „în general", fără o temă stabilită şi bine determinată, e infructuoasă.

Totuşi, când te apropii de o născocire creată cu ajutorul raţiunii, apar în conştiinţa noastră, ca răspuns la întrebări, reprezentări palide de viaţă, creată în gând. Dar asta nu e suficient pentru creaţia scenică, care cere ca în omul-artist să înceapă să clocotească - în legătură cu născocirea - propria lui viaţă organică, ca întreaga lui natură să se dedice rolului - nu numai psihic, ci şi fizic. Ce e de făcut? Puneţi-vă o nouă întrebare, acum bine cunoscută de voi: „Ce-aş fi făcut dacă născocirea creată de mine ar deveni o realitate ?” Ştiţi acum, din experienţă, că mulţumită însuşirilor naturii noastre artistice, o să vă simţiţi înclinaţi să răspundeţi la această întrebare prin acţiune. Ea e un bun stimulent care îmboldeşte imaginaţia. Lăsaţi această acţiune să nu se realizeze pe loc, ci să rămână - o bucată de vreme - dorinţă nesoluţionată. Important e faptul că această dorinţă e provocată şi simţită de noi nu numai psihic, ci şi psihic. Sentimentul acesta întăreşte născocirea.

Importantă e recunoaşterea faptului că visarea inconsistentă, lipsită de carne sau materie, are capacitatea de a provoca în chip reflex acţiuni autentice în carnea sau materia noastră, în trupul nostru. Această capacitate joacă un rol mare în psihotehnică noastră.

Ascultaţi atent ceea ce am să vă spun acum: fiecare mişcare a noastră pe scenă, fiecare cuvânt trebuie să fie 3

rezultatul activităţii juste a imaginaţiei.Dacă ai spus un cuvânt sau ai făcut un gest mecanic pe scenă, fără să ştii cine eşti, de unde ai venit, de ce ai nevoie,

unde vei pleca de aici şi ce vei face acolo, ai acţionat fără imaginaţie, şi acest fragment de prezenţă pe scenă, fie el mic sau mare, n-a fost un adevăr pentru dumneata. Ai acţionat ca o maşinărie întoarsă, ca un automat.

Dacă am să vă întreb acum un lucru foarte simplu: „Azi e frig sau nu?”, înainte de a răspunde: „e frig" sau „e cald" sau „n-am observat", veţi umbla întâi în gând pe stradă, vă veţi aduce aminte cum aţi mers sau cum aţi călătorit, vă veţi controla senzaţiile, vă veţi aduce aminte cum erau de înfofoliţi şi cum îşi ridicau gulerele trecătorii pe care i-aţi întâlnit, cum scârţâia zăpada sub picioare, abia atunci veţi putea spune singurul cuvânt necesar.

Toate aceste tablouri poate că vor trece prin faţa voastră cu iuţeala fulgerului şi poate că, în acelaşi timp, s-ar părea că aţi răspuns aproape fără să vă gândiţi, dar tablourile au existat, senzaţiile voastre au existat, verificarea lor a existat şi ea şi voi aţi răspuns numai ca un rezultat al acestei munci complicate a imaginaţiei.

Astfel, nici un exerciţiu, nici un pas pe scenă nu trebuie să se producă mecanic, fără o motivare lăuntrică, adică fără participarea imaginaţiei.

Dacă veţi urmă această regulă cu stricteţe, toate exerciţiile voastre de la şcoală, indiferent din ce capitol al programului ar face parte, vă vor dezvolta şi întări imaginaţia. Şi, dimpotrivă, tot ce veţi face pe scenă prin „metoda rece” vă va distruge, pentru că vă strecura în voi deprinderea de a acţiona automat, fără imaginaţie, mecanic.

Munca voastră de creare a rolului şi de tranformare a operei literare în viaţă scenică decurge de la începutul şi până la sfîrşitul ei cu participarea imaginaţiei.

Ce ne poate emoţiona şi încălzi lăuntric mai mult decât născocirile imaginaţiei? Ca să răspunzi la toate cerinţele artei, e necesar ca ea să fie mobilă, activă, sensibilă şi destul de dezvoltată.

De aceea, acordaţi o atenţie deosebită dezvoltării imaginaţiei voastre, prin orice mijloace - inclusiv prin exerciţiile pe care le-aţi cunoscut, hotărîndu-vă să nu faceţi pe scenă nimic mecanic, formal.

4