Capitolul IV.pdf

Capitolul IV

ACTORII POLITICI AI TRANZIŢIEI

1. Etapele structurării actorilor politici

După revoluţia din decembrie ’89, peisajul politic al României s-a modificat fundamental faţă de perioada comunistă, deopotrivă sub aspect instituţional şi sub acela al actorilor angajaţi în procesele tranzi-ţiei. Dar dacă implementarea instituţiilor de tip occidental se putea realiza fie şi numai prin mimetism politic sau ca efect al presiunilor internaţionale, structurarea câmpului actorilor şi relaţiilor politice nu putea fi decât rezultatul unei “sinteze locale”, al unui efort intern de schimbare a comportamentelor şi de exersare a unor noi roluri sociale. De bună seamă, naşterea principalelor tipuri de actori ai tranziţiei a presupus şi o dimensiune legal-instituţională, reprezentată de legile de organizare şi funcţionare a partidelor politice şi a sindicatelor, de legile electorale, ca şi de actele normative vizând administraţia, mass-media etc. Aceste elemente au determinat o evoluţie sinuoasă a spaţiului politic românesc, evoluţie în cadrul căreia distingem trei mari etape:

a) “democraţia originală” (etapa iluziei consensului naţional); b) etapa pluripartidismului haotic; c) perioada regrupărilor şi a clarificărilor doctrinare. Identificarea celor trei etape ale construcţiei sistemului acto-

rilor politici ţine seama în primul rând de evoluţia fenomenului parti-dist, acesta fiind o dimensiune fundamentală a vieţii politice. Odată cu evoluţia acestui fenomen, pot fi evidenţiate procese de structurare la nivelul celorlalţi actori politici: indivizi, mase grupuri de presiune etc.

Prima etapă post-totalitară a avut drept caracteristică princi-pală dizolvarea vieţii politice partidiste, pe fondul unei puternice reac-ţii de respingere faţă de ceea ce a însemnat Partidul Comunist Român. Revoluţia, fiind în esenţa ei una anti-comunistă, respingea prin forţa împrejurărilor singura formă de organizare politică numită “partid”. Extinzând trăsăturile Partidului Comunist la totalitatea formaţiunilor politice existente sau posibile, populaţia României condamnase parti-dismul în bloc şi îşi imagina o eră “post-politică”: fără “disciplina de partid” din vremea dictaturii, fără ierarhiile specifice organizaţiilor de

CRISTIAN BOCANCEA 160

masă, dar şi fără rivalităţile partizane despre care aflase din cărţile de istorie şi din propaganda anti-occidentală; în locul acestora, credea că este posibilă o administraţie corectă, neutră politic şi interesată doar de bunăstarea socială. Sesizând ostilitatea populaţiei faţă de partide, noua conducere a României, prin vocea autorizată a lui Ion Iliescu, lansa ideea unei “democraţii originale”, care să depăşească clivajele ideologice, lupta de clasă şi pluripartidismul.

Această teză a “democraţiei originale” prezenta o serie de argumente cu destulă priză la populaţie, mai ales la majoritatea lipsită de cultură politică. În primul rând, existenţa partidelor politice ar fi presupus în mod necesar conflicte, disensiuni, luptă sterilă pentru putere, neglijarea intereselor păturilor sociale nereprezentate în structu-rile de conducere, instabilitate politică şi riscul reinstalării unui sistem autoritar (dacă nu chiar totalitar), ştiut fiind faptul că anarhia prelun-gită face din dictatură o “soluţie salvatoare”. Pluripartidismul ar fi venit în contradicţie cu interesele naţiunii, interese care nu puteau fi susţi-nute şi apărate decât în condiţiile unui consens naţional durabil. De la această presupoziţie, reprezentanţii puterii au dedus că orice contestare la adresa autorităţilor echivalează cu o distrugere a consensului naţio-nal şi cu o trădare a intereselor naţionale. În al doilea rând, existenţa partidelor politice în istoria României era asociată cu latura negativă a regimurilor politice: în perioada interbelică, partidele ar fi fost vinova-te de instabilitatea politică şi de instaurarea dictaturii regale şi a celei militare; în epoca postbelică, partidul unic s-a făcut vinovat de crime împotriva poporului român. Aşadar, revenirea pe scena politică a partidelor interbelice (aşa-numitele “partide istorice”) era la fel de prost privită ca o eventuală revenire la sistemul unipartidist.

Regimul politic imaginat de noii conducători ai României ar fi lăsat în scena politică doi actori principali: masele şi personalităţile (liderii). Aceştia trebuiau să fie uniţi printr-un raport pseudo-contrac-tual, de tipul celui existent în epoca despotismului luminat.

În planul raporturilor de putere, perioada “democraţiei origi-nale” s-a caracterizat printr-o vădită anormalitate: “lupta care se dădea la nivel politic se purta pentru a stabili cine va conduce ţara şi nu pentru a stabili cum anume va fi ea condusă. Chiar din primele zile de după revoluţie, când dizidenţii proveniţi din elita culturală au început să-i conteste pe dizidenţii proveniţi din fosta birocraţie politică, tema disputei nu a fost că aceştia nu conduc bine sau că au alte obiective

MEANDRELE DEMOCRAŢIEI. TRANZIŢIA POLITICĂ LA ROMÂNI

161

decât cele ale revoluţiei etc. Motivul contestării era pur şi simplu că oameni ca Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian şi alţii nu sunt îndreptăţiţi să conducă, pentru că au făcut parte din fosta nomenclatură şi că drept şi moral este ca cei care s-au mai bucurat o dată de privilegiile conducerii să se dea acum la o parte, pentru a face loc altora. Posturile de conducere ale ţării şi puterea în general erau considerate nu ca o funcţionalitate, ci ca o recompensă, iar cei care nu o avuseseră niciodată se simţeau mai îndreptăţiţi să o capete decât cei care o mai avuseseră” (Pasti, 1995: 151-152). Obser-vaţiile lui Vladimir Pasti par să confirme lipsa de orizont partidist din primele săptămâni după căderea dictaturii. Absenţa unui proiect de reconstrucţie politică, economică şi socială a României, ca şi absenţa ideologiilor care să substituie comunismul nu favorizau apariţia parti-delor (rostul lor fiind tocmai acela de a oferi alternative), ci numai o dispută la vârf. Aşadar, “consensul” privitor la calea de urmat, la sen-sul tranziţiei, era tulburat numai de ocuparea funcţiilor administrative rămase vacante după înlăturarea clanului Ceauşescu şi a structurilor de partid şi de stat din teritoriu. Pentru această problemă, soluţia era împărţirea privilegiilor puterii între “adversari rezonabili”. Partajarea avea să se realizeze prin Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.

Reunind pe toţi liderii formaţiunilor politice existente, CPUN reuşea să estompeze disputele partinice care până nu demult se deru-laseră în stradă, să le aducă în cadre instituţionalizate, dar şi să anihi-leze efectele pluripartidismului incipient. Faptul că, sub conducerea lui Iliescu, Consiliul aproba legi la crearea cărora toţi politicienii aveau impresia că au participat dădea substanţă doctrinei consensului naţio-nal şi inducea în opinia publică sentimentul că noul regim politic se poate lipsi de clasicul conflict între putere şi opoziţie. Cu toate aces-tea, CPUN era mai curând imaginea vie a compromisului politic decât a consensului, căci liderii partidelor ştiau cu toţii că acest organ legis-lativ este doar o etapă în lungul proces de construire a unei democra-ţii pentru care “originalitatea” consensualistă echivala cu sinuciderea.

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, prin modul în care îşi desfăşura lucrările, părea să fie şi rezultatul doctrinei “pluralis-mului opiniilor”, dezvoltată de socialiştii reformişti din Uniunea Sovietică. În timp ce FSN (devenit partid) juca rolul de forţă politică majoră în angrenajul puterii, celelalte formaţiuni aveau dreptul la opi-nie şi la opoziţie, dar în cadrul unei strategii unice, consensuale.


Atitudinea anti-partid nu a durat însă prea mult în România post-totalitară. Energiile sociale dezlănţuite în decembrie nu puteau rămâne la infinit neorganizate, difuze. În plus, după cultul partidului unic şi al conducătorului său, un nou cult se impunea tot mai pregnant: acela al diferenţei. În spiritul său, pentru tot mai mulţi români, puterea de a se opune, de a combate o decizie sau o opinie reprezenta o virtu-te, o probă a democraţiei.

Ca o prelungire a tranzacţiilor operate în sfera puterii (acolo unde se împărţeau demnităţile şi beneficiile guvernării), în palierele de sub autoritatea centrală, jocul de-a politica echivala cu o frenezie a organizării, a constituirii unor grupări care se autointitulau “partide”. Deoarece iniţiativa politică devenea în mod clar o trambulină a îmbo-găţirii sau cel puţin a accesului privilegiat la resurse de tot felul, s-au găsit suficienţi oameni care să treacă peste prejudecăţi, să-şi asume un risc minor (de a se declara “membri de partid”), în speranţa dobândirii unui câştig major. Activismul politic devenind în principal o chestiune de tupeu şi de spirit întreprinzător, România a intrat în etapa pluriparti-dismului haotic.

În luna ianuarie a anului 1990, după ce Consiliul FSN procla-mase pluripartidismul ca obiectiv al revoluţiei şi după ce reglementase printr-un Decret-lege (la 31 decembrie 1989) condiţiile creării parti-delor politice, Tribunalul municipiului Bucureşti (însărcinat cu înre-gistrarea noilor partide) a înregistrat peste 20 de formaţiuni politice. În lunile următoare, o adevărată explozie de partide a fărâmiţat spaţiul politic românesc, instalându-se un veritabil haos al pluripartidismului. Astfel, în anul 1990 au fost create 100 de partide. În 1991, alte 25 de partide completau peisajul, pentru ca lor să li se adauge încă 20 de formaţiuni în 1992. Frenezia înfiinţării de partide a fost stopată abia în 1993 (când numai 13 decizii ale Tribunalului Bucureşti s-au pronunţat în această materie). Ulterior, vor fi înregistrate doar patru-cinci partide pe an, procesul fundamental fiind acela al fuziunilor şi alianţelor.

În afara cauzelor sociale şi economice care au condus la acest pluralism exacerbat, există două cauze de natură legislativă. Prima o reprezintă “confuzia originară şi «originală» între legiferarea pluripar-tidismului şi instituirea regimului democratic pluralist, produsă de Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989, considerat a fi actul de naştere al noului sistem partidist” (Radu, Radu şi Porumb, 1995: 25). Această confuzie a devenit prejudecată, la nivelul conştiinţei comune: dacă


163

însăşi noua putere decreta instituirea pluralismului, însemna că era o datorie cetăţenească să contribui la crearea unui nou partid; de asemenea, tot cu titlu de prejudecată era şi ideea că, cu cât numărul partidelor era mai mare, cu atât ne apropiam mai mult de condiţia democraţiei “perfecte” (adesea putea fi auzită opinia potrivit căreia “România a depăşit democraţiile occidentale”, care nu aveau decât câteva partide…). Falsa judecată cu privire la condiţiile democraţiei era completată însă, de Decretul-lege nr. 8, printr-un mecanism adecvat exploziei pluralismului: pentru a crea un partid politic, erau necesare adeziunile a doar 251 de membri fondatori, de o denumire şi de un program politic. Într-o ţară cu 23 de milioane de locuitori, era relativ uşor să găseşti 250 de oameni dispuşi să semneze cererea de înfiinţare a unui partid. Cât priveşte programul politic, era suficient ca iniţiatorul partidului să citească Comunicatul CFSN din 22 decembrie şi presa primelor zile post-revoluţionare, pentru a consemna câteva obiective şi câteva “formule magice” apte să facă dintr-un grup de indivizi un partid cu acte în regulă.

Despre prevederile Decretului-lege nr. 8 s-a discutat mult în anii care au urmat căderii regimului comunist. Dacă iniţial acest act legislativ a fost bine primit, considerându-se că el răspunde pe deplin exigenţelor democraţiei, ulterior a fost taxat drept o manevră cinică a noilor deţinători ai puterii. Această din urmă ipoteză are la bază urmă-torul raţionament: dizidenţii fostei nomenclaturi comuniste, ajunşi la putere pe 22 decembrie 1989, şi-au dat imediat seama că revoluţia va conduce la o schimbare de regim politic şi nu numai de titulari ai posturilor guvernamentale. Observând că vechile partide existente în România în perioada interbelică sunt într-un proces de renaştere şi reorganizare, putând deveni competitori foarte serioşi, noile autorităţi au pus la punct o strategie a fărâmiţării politice, prin care să împiedice legal şi subtil dezvoltarea partidelor mari.

A doua cauză de natură legislativă care a contribuit la fărâmi-ţarea politică rezidă în Articolul 53 din Legea 92/1990 (privind alege-rile parlamentare şi prezidenţiale), ce prevedea că: “Partidele şi forma-ţiunile politice care participă la campania electorală vor primi o subvenţie de la bugetul de stat, determinată odată cu stabilirea datei alegerilor”. Suma acordată nu era neglijabilă, în condiţiile economice de la începutul lui 1990: ea echivala, spre exemplu, cu 15 autoturisme sau cu aproximativ 500 de salarii medii. Încurajaţi de acest stimulent


economic, mulţi “democraţi” cu iniţiativă s-au angajat în slujba plura-lismului politic, fabricând partide pentru alegerile din 20 mai. Este semnificativ faptul că, până la data intrării în vigoare a Legii electo-rale (despre care se ştia că va acorda subvenţii partidelor participante la alegeri), au fost înregistrate nu mai puţin de 50 de partide. Până pe 20 aprilie (cu exact 30 de zile înainte de alegeri), când expira termenul pentru depunerea candidaturilor, au mai fost create încă 20 de partide.

Pluripartidismul românesc pos-trevoluţionar, născut în condiţii politice specifice, se remarca prin hipertrofiere şi printr-o inversare a relaţiilor normale între grupurile sociale şi partidele politice: partidele, create “de sus în jos”, au devenit antecedente ale bazei lor de masă.

Scrutinul proporţional practicat la alegerile din 20 mai 1990, fără introducerea pragului electoral, nu a reuşit să tempereze procesul de creare a unor noi formaţiuni politice şi nici nu a reuşit să elimine din joc pe toţi actorii neviabili: în primul Parlament liber ales al României, intrau în Camera Deputaţilor 16 partide, la care se adăugau 13 organizaţii ale minorităţilor, având câte un deputat fiecare. În Senat, dat fiind numărul mare de voturi necesare obţinerii unui mandat, au intrat doar 7 partide. Acest fenomen s-a repetat, într-o anumită măsură, şi la alegerile din 1992 când, în pofida introducerii pragului electoral de 3% şi a creării unei alianţe a opoziţiei (Convenţia Demo-cratică din România), au intrat în Camera Deputaţilor 7 partide (la care s-au adăugat reprezentanţii minorităţilor), iar în Senat 8 partide. În categoria “partide” am inclus şi Convenţia Democratică, deşi ea era o entitate mozaicată ce cuprindea un mare număr de partide şi organi-zaţii civice. În felul acesta, fărâmiţarea reală din cadrul opoziţiei parla-mentare rămânea deosebit de accentuată.

Dacă alegerile locale din februarie 1992 şi cele generale din septembrie 1992 nu au condus la o “limpezire” a spectrului politic, cel puţin ele au reuşit să imprime multor politicieni convingerea că viito-rul nu va fi al formaţiunilor minuscule, ci al marilor partide şi alianţe. De asemenea, alegerile au demonstrat că succesul Frontului (şi al “derivatelor” sale) depinde în mare măsură de divizarea opoziţiei şi de lipsa unui program politic unitar al acesteia.

Începând din 1992, chiar dacă numărul partidelor nu a scăzut, a demarat procesul de regrupare şi de clarificare doctrinară a acestora. Convenţia Democratică din România şi Uniunea Social-Democrată, organizate iniţial în zona extra-parlamentară, au dat tonul unui nou


165

proces politic. Pe lângă apariţia alianţelor cu caracter electoral în rân-dul opoziţiei, s-a produs şi o clarificare a situaţiei puterii (a coaliţiei guvernamentale), sprijinite pe patru forţe politice principale. Astfel, la orizontul lui 1996, în preajma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, procesul de unificare a formaţiunilor politice (fuziuni sau alianţe elec-torale) intrase într-o nouă etapă decisivă. Având ca suport prevederile noii legi a partidelor politice (Legea 27/1996), reorganizarea siste-mului partidist a devenit inevitabilă: din cele 150 de partide înregis-trate iniţial, numai vreo zece vor reuşi să îndeplinească cerinţele legale pentru reînscriere. Unele dintre ele urmau să nu treacă de celălalt “filtru” – pragul electoral.

Procese de structurare asemănătoare celor petrecute în viaţa partidelor au avut loc şi la nivelul celorlalţi actori ai scenei politice. Astfel, electoratul confuz şi instabil a început să se orienteze treptat cu o oarecare consecvenţă spre câte una dintre cele două forţe principale: puterea şi opoziţia. Grupurile de presiune – în special sindicatele, dar şi organizaţiile civice, de apărare a drepturilor omului etc. –, după o perioadă de înmulţire excesivă, au început să se unească, să formeze carteluri şi alianţe şi să ducă o politică pro-putere sau pro-opoziţie. În fine, în rândul personalităţilor politice s-au creat ierarhii relativ stabile de popularitate şi reprezentativitate, s-au detaşat “oamenii de bine”, “duşmanii poporului”, “oile negre”, “ţapii ispăşitori” etc.

După şase ani de la înlăturarea dictaturii, după consumarea a două mandate parlamentare şi prezidenţiale (primul de doi ani, finali-zat cu adoptarea noii Constituţii, iar al doilea de patru ani, perioadă în care s-a încheiat, în linii generale, procesul tranziţiei instituţionale), peisajul politic românesc ajunsese într-un stadiu avansat de organiza-re, tinzând către un pluripartidism destul de echilibrat pentru o tânără democraţie. Problema fundamentală a acestui pluripartidism rămânea însă faptul că el moştenea inconsecvenţele doctrinare ale ideologiei consensului naţional. Puterea şi opoziţia, organizate fiecare într-un număr rezonabil de partide, continuau să menţină confuziile ideolo-gice, amestecând idei liberale, socialiste, creştin-democrate etc. într-un creuzet populist care conţinea liantul şi ingredientul oricărui discurs politic. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi actori politici români, practicau şi ei acelaşi tip de demagogie şi se îmbătau cu aceeaşi iluzie a repre-zentativităţii, a faptului că se situau întotdeauna pe poziţia cea mai apropiată de interesul naţional, de bunăstarea şi concordia internă.


Vorbind întotdeauna “în numele poporului”, având întotdeauna “cea mai bună soluţie” pentru ieşirea din criza economică sau pentru depă-şirea blocajelor instituţionale, pentru integrarea euro-atlantică etc., actorii politici din România erau (şi sunt încă) deopotrivă criticii şi utilizatorii maniheismului, adepţii principialităţii dar şi practicanţii compromisurilor. Fără a forma încă ceea ce se numeşte “clasa politi-că”, mulţi politicieni şi mulţi lideri ai grupurilor de presiune păreau atraşi de permanentizarea “experienţei” lor politice, de transformarea acesteia într-o profesie bănoasă sau măcar în trambulina spre înavu-ţire. Partidele şi sindicatele se maturizaseră deja, devenind adevărate “instituţii” eliberate parţial de personalitatea fondatorilor lor.

Creşterea pragului electoral la 4% în 1996 şi apoi la 5% în 2000 a impulsionat şi mai mult regrupările politice. Stânga şi dreapta (dincolo de limitele acestei distincţii) au căpătat contururi mai clare, în interiorul lor existând doar câte două sau trei formaţiuni de anduranţă. Mişcările de fuziune şi alianţă s-au orientat şi ele fie pe direcţia social-democrată, fie pe cea liberală, restul reprezentând zbateri marginale, alimentate de marile orgolii ale micilor politicieni. Au dispărut alianţele conjuncturale şi marile conglomerate fără identitate doctrina-ră, de genul Convenţiei Democrate, iar micii profitori ai politicii de cartel s-au văzut excluşi de la festinul parlamentar.

Spre deosebire de aceste reaşezări normale şi aşteptate ca semn al dezvoltării politice, fenomenul naţionalist avea să ia o amploare alarmantă în evoluţia partidelor politice: după ce în 1996 abia intra în Parlament, Partidul România Mare câştiga aproape un sfert din mandate la alegerile din 2000, iar liderul său intra în al doilea tur al prezidenţialelor. Această ascensiune a naţionalismului – periculoasă atât pentru stabilitatea politică internă, cât şi pentru şansele noastre de integrare euro-atlantică – reprezintă un clar avertisment pentru politi-cienii români că proasta utilizare a instrumentelor democraţiei poate precipita societatea spre reacţii extreme. Totuşi, o situaţie ca cea de la alegerile din 2000 a avut şi un efect pozitiv: după ce un întreg deceniu stânga şi dreapta se sfâşiaseră reciproc, găsind rareori căi de dialog şi suportându-se mai mult de ochii Europei, după ce reprezentanţii de marcă ai celor două curente se acuzaseră şi se jigniseră în termeni gravi, apariţia unei ameninţări comune i-a făcut să ajungă la sentimen-te mai bune. În pofida diferenţelor doctrinare şi în ciuda conflictului de interese, cele mai importante forţe politice democratice ale ţării (fie


167

ele social-democrate, liberale sau ţărăniste) au ajuns să se recunoască şi să se accepte ca şi competitori respectabili. Desigur, unii politicieni rezistă cu greu tentaţiei de a opera cu judecăţi maniheiste; dar noua tendinţă care se profilează este mai curând aceea a unei eleganţe cău-tate şi toleranţei afişate în dialogul politic.

În prezent, actorii politici din România seamănă din ce în ce mai mult cu cei din Occident, fără a se depărta însă în mod hotărât de spiritul meridional numit, cu ironie sau cu tristeţe, “balcanism”.

2. Partidele politice din România post-comunistă 2.1. Cadre de analiză Analiza fenomenului partidist din perioada de tranziţie contri-

buie substanţial la radiografia sistemului politic românesc. Totuşi, analistul tranziţiei politice de la noi nu poate face apel la clasica relaţie dintre sistemul de partide şi regimul politic, întrucât această relaţie nu are relevanţă pentru nici una dintre fostele ţări comuniste. A vorbi în prezent despre “regimuri cu partid unic sau hegemonic, regimuri cu două partide sau pluripartidiste” (Lavau, 1971: 175) nu înseamnă decât a face referire la o realitate formală şi extrem de instabilă. A utiliza diviziunea tradiţională între partidele de dreapta şi cele de stânga repre-zintă, de asemenea, o prelungire a instrumentelor de analiză occiden-tale, pe care trebuie să le amendăm serios dacă vrem să avem o privire clară asupra “dreptei” şi asupra “stângii” din Europa Centrală şi de Est. Examinarea partidelor din punctul de vedere al unei ideologii clasice este doar o întreprindere parţială, căci formaţiunile politice din fostul spaţiu comunist nu s-au structurat pornind în primul rând de la un fundament ideologic. În fine, a căuta baza de masă a acestor partide înseamnă a naviga într-o zonă cu mulţi curenţi schimbători şi cu furtuni neaşteptate. Pe scurt, analiza sistemului partidist al ţărilor cen-tral şi est-europene nu poate fi decât una atipică, bazată pe adaptarea tiparelor clasice şi a modelelor tradiţionale, iar uneori chiar pe renun-ţarea la ele. Comparaţia cu sistemele occidentale are, în aceste condiţii, mai mult valoarea unei unităţi de limbaj şi a unui comprehensibil reflex ştiinţific.


Potrivit clasificării sistemelor partidiste realizate de Maurice Duverger, s-ar putea spune că România se înscrie în categoria ţărilor cu o pluralitate de partide. Acest fapt este dovedit, la nivel formal, de numărul uriaş de formaţiuni înregistrate în primii ani după revoluţie (peste 150) şi de numărul încă mare al celor rămase pe scena politică după patru scrutinuri generale. Problema care se pune, însă, este dacă respectivele formaţiuni pot fi considerate cu adevărat partide politice, adică dacă ele sunt structurate şi îndeplinesc funcţiile specifice parti-delor. Admiţând că o parte dintre ele au avut de la început sau au dobândit pe parcurs aceste caracteristici, putem utiliza şi o altă clasi-ficare, pe baza criteriului organizării sau al structurii. Din acest punct de vedere, partidele din România sunt, cel puţin până în prezent, partide de cadre. Procesul de transformare a unora dintre ele în partide de masă a demarat însă, cu precădere în zona social-democraţiei şi a naţionalismului. Acestea sunt clasificări care au un anumit grad de oportunitate în sistemele politice central şi est-europene în general şi în sistemul politic românesc în particular. Celelalte clasificări şi mode-le de analiză nu pot fi utilizate decât după o prealabilă critică şi adaptare la realităţile tranziţiei post-comuniste.

Relativitatea dihotomiei stânga-dreapta După demolarea sistemelor unipartidiste, ţările Europei Cen-

trale şi de Est au început procesul construcţiei democraţiilor pluraliste. În cadrul acestui proces, redefinirea poziţiilor pe axa politică a fost, de la început, nu numai o problemă ideologică, ci şi una practică, de strategie acţională. În condiţiile în care, în opinia publică, “stânga” era legată fundamental de regimul comunist, era destul de riscant să iniţiezi crearea unui partid declarat de stânga, cel puţin în primele luni după consumarea revoluţiilor. Odată cu apariţia crizei economice generate de tranziţie, pe fondul dezamăgirilor populaţiei ce aştepta instaurarea imediată a prosperităţii generale, “stânga” îşi recapătă prestigiul, în timp ce aşa numita “dreaptă” pierde tot mai mult din ade-renţa iniţială. Operând cu termenii de “stânga” şi “dreapta”, analiştii politici nu făceau decât să sublinieze diferenţa dintre cei care guver-nau (provenind din eşalonul doi sau din rândul reformatorilor căzuţi în dizgraţia gerontocraţiilor comuniste, dar fiind oricum oameni obişnuiţi cu exercitarea autorităţii în stat) şi cei care erau pentru moment în opoziţia autointitulată anti-comunistă (şi care aşteptau nerăbdători


169

“botezul puterii”). În realitate, cei doi termeni nu acopereau realităţile care i-au consacrat în democraţiile occidentale. Confuzia devenea cu atât mai mare cu cât partidele ce se declarau de centru-stânga guver-nau după programe de dreapta, iar cele care se considerau de dreapta făceau o opoziţie tipic de stânga.

În Occident, dihotomia stânga-dreapta operează în cadrul unor sisteme pluraliste stabilizate, în care cei doi termeni au semnificaţii constante şi fără echivoc. Astfel, stânga este văzută ca o reacţie la capi-talismul total şi la privatizarea absolută. Fără a dori abolirea pieţei libere şi a proprietăţii private, stânga occidentală se vrea un promotor al atenuării inegalităţilor sociale şi economice, prin intermediul meca-nismelor etatice de redistribuire a venitului naţional. Din punctul de vedere al stângii occidentale, cele mai multe dintre partidele apărute în anii ’90 în estul Europei ar putea fi considerate de dreapta, întrucât preocuparea lor fundamentală nu este naţionalizarea, ci dimpotrivă, privatizarea, crearea bazelor capitalismului (uneori în formele lui săl-batice). Toate partidele est-europene se pronunţă pentru dezetatizare şi pentru iniţiativă privată, chiar dacă au şi discursuri populiste referi-toare la protecţia socială în perioada tranziţiei. De altfel, liderii de partid au cu toţii interese economice care îi apropie de spiritul capita-lismului, pe când opţiunea socialistă rămâne doar un paravan electoral.

Dacă dreapta occidentală se remarcă printr-un spirit anti-etatist şi prin conservatorism, dreapta estică este în principal anti-comunistă şi elitistă. Marcată de iluzia schimbării sociale radicale şi de obsesia reformei morale, dreapta din Est nu poate fi numită conser-vatoare, ci mai degrabă utopist-radicală. De aceea eticheta de “conser-vator” nu s-a aplicat dreptei, ci stângii politice din fostul bloc comu-nist (cu referire clară la paseismul socialist).

Regrupând în doctrinele şi în programele lor idei de stânga şi de dreapta, partidele din România au ajuns la nişte sinteze politice bizare şi au descalificat dihotomia clasică. La fel ca şi în alte ţări din zonă, în România, identificarea doctrinară şi ideologică a fost şi rămâ-ne confuză; punctele de vedere de stânga şi de dreapta nu sunt identi-ficate în contextul doctrinei şi al politicii efective a unui partid sau a altuia, ci în funcţie de personalul politic ce îl reprezintă (Vermeersch, 1994: 6). În consecinţă, s-ar putea spune că nu există constant partide de stânga sau de dreapta, ci numai oameni cu vederi de stânga sau de dreapta, aceştia putând coabita în interiorul aceluiaşi partid sau al


aceleiaşi alianţe. Tot oamenii sunt cei care pot schimba straniu orien-tarea de bază a unei formaţiuni politice, provocând surprize, dar şi con-fuzie în opinia publică.

Diferenţa dintre stânga şi dreapta politică, bazată iniţial pe deo-sebirea dintre radicali şi conservatori, s-a permanentizat pe tărâmul economic, subliniind atitudinile contrare faţă de intervenţionismul eta-tic. În Occident, social-democraţia se opune, din acest unghi, liberalis-mului clasic şi conservatorismului. În România, lucrurile s-au petrecut în mod diferit încă de la apariţia partidelor politice în epoca modernă. Astfel, liberalii, care în mod normal ar fi trebuit să respingă interven-ţionismul statal, l-au acceptat mereu şi l-au promovat, profitând de protecţionism şi apărându-se astfel de concurenţa burgheziei dezvol-tate din Apus. Ţărăniştii, deşi erau de centru-stânga, promovau valori ale dreptei tradiţionale. Împreună cu liberalii, ţărăniştii se opuneau socialiştilor, care reprezentau adevărata stângă (curent politic destul de slab dezvoltat în România primelor decenii ale veacului XX). În pre-zent, clasificarea partidelor de la noi iese din nou din tiparele clasice. Iar problema diferenţei stânga-dreapta rămâne tot pe plan economic (reforma economică), atitudinile partidelor fiind atipice. Aşa încât, pentru o clasificare operaţională, este necesară combinarea a patru criterii (M. Preda, 1994: 11): auto-caracterizarea declarativă a parti-delor; trecutul politic al liderilor principali; acţiunile politice post-revoluţionare ale liderilor; auto-poziţionarea pe o axă stânga-dreapta a susţinătorilor partidelor. Respectivele criterii nu conduc întotdeauna la aceeaşi situare a unui partid pe abscisa politică; din perspectiva unui criteriu, o formaţiune poate fi de dreapta, în timp ce un criteriu diferit o situează la stânga. După criteriul auto-caracterizării declarative, deosebim cate-goriile următoare: partidele care precizează că sunt de stânga, de centru-stânga, de centru-dreapta sau de dreapta; formaţiunile care se declară social-democrate, social-liberale, liberale, creştin-democrate, ecologiste etc.; partidele care nu precizează unde anume se situează pe axa politică, limitându-se la enunţarea principiilor lor politice (culese deopotrivă din arsenalul stângii şi al dreptei). Criteriul trecutului politic al liderilor principali deosebeşte două categorii: partidele de stânga – cele conduse de foştii nomen-claturişti, care nu pot deveni peste noapte politicieni de dreapta, întrucât întreaga lor cultură politică este legată de socialism; partidele


171

de dreapta – în fruntea cărora se află foştii deţinuţi politici şi intelec-tualitatea dizidentă care, opunându-se comunismului, aparţin în mod necesar dreptei politice. Această distincţie are slăbiciunile ei în spaţiul românesc, pentru că toate partidele au avut şi au în continuare lideri cu un cât de mic trecut PCR-ist. De aceea, la un moment dat apăruseră în dialogul dintre partide replici de genul: “Noi avem mai puţini comu-nişti decât voi!” sau: “Printre noi se ascund mai puţini securişti!”. După câţiva ani de tranziţie, reacţia negativă faţă de foştii comunişti s-a diminuat simţitor. S-a ajuns chiar la transformarea experienţei politice comuniste într-o “garanţie” pentru exercitarea multor funcţii din struc-turile executive şi administrative, unde “vizibilitatea socială” este redu-să, iar impactul managerial este major. Criteriul acţiunilor post-revoluţionare ale liderilor stă la baza următoarei distincţii: partidele reformiste (care se declară de centru-dreapta şi de dreapta); partidele anti-reformiste sau superficial refor-miste (făcând parte din stânga “conservatoare”). Ultimul criteriu este cel mai relevant din perspectiva dihoto-miei stânga-dreapta, căci susţinătorii partidelor politice (alegători, simpatizanţi, membri) dau în cea mai mare măsură culoarea politică a acestora: “oricum s-ar declara un partid prin documente sau lideri, el nu poate scăpa de identitatea propriilor susţinători. Deci, dacă, de exemplu, electoratul unui partid este «de dreapta», în timp, prin asoci-ere, şi partidul va fi etichetat ca fiind de dreapta” (M. Preda, 1994: 11). Chiar dacă în marea ei majoritate populaţia (indiferent de ţară şi de regimul politic în care a fost socializată) are o idee destul de vagă despre ceea ce înseamnă stânga şi dreapta (fapt demonstrat de rezulta-tele unui sondaj de opinie realizat în cadrul programului “Individua-lizing Society – Values Change in Europe and North America”, 1992), nu putem ignora percepţia asupra partidelor a celor care, în ultimă instanţă, le determină evoluţia pe scena politică. Cu precauţiile şi apro-ximaţiile de rigoare, putem lua ca punct de plecare în analiza culorii politice a partidelor auto-plasamentul susţinătorilor lor pe axa stânga-dreapta. Pentru zece dintre partidele parlamentare, mediile autoplasa-mentului votanţilor pe axa politică (imaginată cu valori de la 1 la 10, corespunzătoare extremelor stânga şi dreapta) erau următoarele:


Form

aţiu

nea

polit

ică

Parti

dul S

ocia

list a

l Mun

cii

Parti

dul R

omân

ia M

are

Parti

dul D

emoc

raţie

i Soc

iale

di

n R

omân

ia

Parti

dul D

emoc

rat A

grar

di

n R

omân

ia

Parti

dul U

nităţii

Naţ

iona

le

Rom

âne

Parti

dul D

emoc

rat

Parti

dul A

lianţ

ei C

ivic

e

Parti

dul N

aţio

nal L

iber

al

PNL

– A

ripa

Tână

ră

(PN

L ’9

3)

Parti

dul N

aţio

nal Ţ

ărăn

esc

Creşt

in D

emoc

rat

Tot

al eşa

ntio

n

Med

iile

auto

-

plas

amen

tulu

i

4,21

4,56

5,07

5,21

5,30

5,30

6,09

6,35

6,56

6,82

5,68

Auto-plasamentul alegătorilor era dominant către dreapta,

chiar în cazul partidelor cu orientare clară de stânga. Pe ansamblu, putem constata că românii se situau în medie mult mai la dreapta abscisei politice decât multe dintre naţiunile occidentale în care s-au realizat măsurători de acest tip (în afara Canadei, Irlandei, Statelor Unite şi Suediei, care înregistrau în 1990 medii de auto-plasament peste 5,69, restul ţărilor aveau următoarele rezultate: Norvegia – 5,66; Belgia – 5,54; Marea Britanie – 5,44; Germania – 5,30; Franţa – 4,85; Spania – 4,76; Italia – 4,75). Comparativ cu alte ţări central-europene aflate în tranziţie (Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria), Româ-nia se situa la aproximativ aceeaşi cotă (media acestor ţări în 1990 fiind de 5,55).

Tendinţa populaţiei din fostele ţări socialiste (şi din România în special) de a se auto-poziţiona cât mai spre dreapta abscisei politice se poate explica prin mai mulţi factori: respingerea ideii de “politică de stânga”, în virtutea reacţiilor anti-comuniste; exprimarea poziţiei de dreapta cu scop de construcţie a unei imagini de sine pozitive şi / sau pentru a nu-şi dezvălui adevăratele preferinţe, taxate drept retrograde; deformarea semantică a unor termeni (“democrat”, “reformator” etc.) care, deşi desemnează la origine politici de stânga, sunt utilizaţi în România pentru a-i numi pe politicienii de dreapta; lipsa culturii politice, fapt care a făcut ca opoziţia să fie identificată cu dreapta, fără a se mai analiza doctrinele şi programele partidelor de opoziţie etc.


173

La cele patru criterii utilizate de Marian Preda în studiul său asupra partidelor politice din România, trebuie să-l adăugăm şi pe acela al evaluărilor pe care alegătorii le-au realizat în legătură nu numai cu formaţiunea politică pe care o preferă, ci referitor la toate marile partide. Un sondaj de opinie din 1992, confirmat şi de măsură-torile din anii care au urmat, indica următoarea imagine a partidelor:

PARTIDE DE STÂNGA

PARTIDE DE DREAPTA

Denumirea partidului Surplus(%)1

Denumirea partidului Surplus(%)

Partidul Socialist al Muncii 54,7 Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat

39,9

Frontul Democrat al Salvării Naţionale

39,5 Partidul Alianţei Civice 34,1

Frontul Salvării Naţionale 26,1 Uniunea Democrată Maghiară din România

31,5

Partidul Democrat Agrar din România

21,1 Partidul Naţional Liberal 19,7

Partidul Social-Democrat Român

14,2 PNL – Aripa Tânără 15,7

Partidul România Mare 8,9 Partidul Unităţii Naţionale

Române 7,5

Mişcarea Ecologistă din România

2,4

Studii mai recente asupra poziţionării partidelor şi a electora-

tului pe abscisa politică confirmă faptul că la noi marca ideologică şi clivajul stânga-dreapta contează destul de puţin. În 1999, Alina Mun-giu-Pippidi realiza un sondaj cu o formulare diferită decât cea din World Values Survey, preferând ca, în locul auto-poziţionării pe o scală de la 1 la 10, să dea respondenţilor şase posibilităţi de identifica-re politică. Rezultatele pe care le-a obţinut certifică irelevanţa ideologi-ilor pentru orientarea comportamentului electoral în raport cu partidele şi cu candidaţii la demnităţile politice. Totuşi, în pofida faptului că aproximativ jumătate din populaţia investigată nu reacţiona ideologic la oferta electorală, autoarea citată remarca un plus de coerenţă în comportamentul votanţilor de centru-dreapta şi de dreapta, ca în tabe-lul care urmează:

1 Surplusul este reprezentat de diferenţa dintre numărul celor care au cotat un partid ca fiind de stânga şi cei care l-au considerat de dreapta sau invers.


Dispersia voturilor pe formaţiuni politice Opţiunea ideologică

declarată CDR

PNŢCD PNL PDSR PD PRM APR Dreapta 17,9 19,6 14,3 8,9 3,6 3,6 7,1 Centru-dreapta 19,3 7,0 10,5 8,8 6,6 7,9 Centru 5,7 3,5 4,3 16,3 7,8 5,0 13,5 Centru-stânga 0,0 1,5 3,0 55,6 3,0 3,7 10,4 Stânga 1,7 60,0 1,7 13,3 1,7 Ideologie irelevantă 4,1 2,9 2,5 30,9 4,4 2,5 8,1 NS/NR 1,4 27,6 4,2 1,4 6,5

De asemenea, corelând votul cu opţiunea ideologică, observa că “identificarea românilor cu dreapta sau centru-dreapta e asociată cu o educaţie mai bună, cu credinţa că profitorii regimului comunist conti-nuă să tragă foloase şi azi, cu vârsta mai puţin avansată şi – foarte puternic – cu încrederea în lumea exterioară, care se dovedeşte un predictor remarcabil. Atitudinea faţă de Occident prezice la noi atât orientarea democratică, cât şi preferinţa politică. Partea dinspre centru spre dreapta a scalei conţine pe prooccidentalii României. Opţiunea pentru centru-dreapta este şi o opţiune necondiţionată pentru Occident, şi viceversa, în vreme ce opţiunea pentru centru-stânga se arată încă o dată ca fiind specifică comunismului rezidual prin asocierea cu neîn-crederea în Vest şi în intenţiile acestuia faţă de România” (Mungiu-Pippidi, 2002: 110-111).

Clasificarea partidelor politice din România după disjuncţia clasică stânga-dreapta ne conduce spre concluzia că cei doi termeni şi-au pierdut parţial consistenţa lor originară, cel puţin în primii ani de tranziţie. Noile semnificaţii care puteau fi atribuite acestor termeni erau următoarele: stânga – locul geometric al partidelor adepte ale unei schimbări lente şi puţin profunde; dreapta – eticheta ataşată partidelor care vor (sau cel puţin declară că vor) o schimbare radicală şi rapidă. În alţi termeni, stânga şi dreapta ar corespunde clivajului dintre refor-miştii moderaţi şi cei radicali. Dacă aşa stăteau lucrurile în materie de reformă instituţională şi economică, în privinţa protecţiei sociale, însă, toate partidele româneşti erau de stânga; în privinţa valorilor naţio-nale, tradiţionale, aproape toate erau de dreapta.


175

Confuzia doctrinară Clasificarea partidelor politice din România după doctrinele

politice pe care le profesează este la fel de limitată ca şi cea bazată pe dihotomia stânga-dreapta. După cum nu există fără echivoc partide de stânga sau de dreapta în sens clasic, ele nu sunt nici pur socialiste, pur liberale sau pur creştin-democrate. Nici un partid din România post-totalitară nu şi-a definitivat construcţia doctrinară, chiar dacă aparent mai toate posedă documente programatice minuţios elaborate. Eşafo-dajele ideologice actuale sunt în principal rezultatul mimetismului politic, al asimilării superficiale a principiilor de bază ale tipurilor şi variantelor doctrinare (mai ales pentru partidele afiliate la internaţio-nalele europene) şi nu în ultimul rând al conjucturilor şi calculelor politice. Liderii marilor partide au trecut ei înşişi prin etape succesive de socializare / culturalizare politică, evoluând spre aliniamente ideolo-gice diferite nu în primul rând datorită convingerilor împărtăşite, ci mai curând datorită necesităţii de a se situa în spaţii doctrinare mai puţin aglomerate (dar totodată de perspectivă), de a-şi găsi loc în struc-turile de conducere, apropiindu-se astfel mai mult de privilegiile puterii.

În actualul peisaj politic românesc, întâlnim elemente ale tuturor doctrinelor politice, de la o extremă la cealaltă: socialismul revoluţionar, social-democraţia, liberalismul (cu toate variantele sale), creştin-democraţia, naţionalismul democratic şi cel agresiv – toate găsindu-şi expresia în multitudinea de formaţiuni parlamentare şi extra-parlamentare. Aceste variante şi tipuri doctrinare se află de cele mai multe ori amestecate în programele partidelor politice, care persis-tă încă în nediferenţiere şi într-o confuzie prelungită. Faptul că timp de mai bine de patru decenii a existat o singură ideologie, care le demo-niza în bloc pe celelalte, ca şi lipsa de informaţii cu privire la conţi-nutul teoretic şi la practica politică generate de doctrinele ne-socialiste au făcut ca, în vechiul regim, să fie puţini cei care ştiau ce înseamnă cu adevărat liberalismul, creştin-democraţia, conservatorismul etc. Puţini oameni cunoşteau fundamentele filosofice şi economice ale ideologiilor moderne şi ale derivatelor lor contemporane. Astfel că, la începutul lui 1990, nu exista cultura politică necesară unei opţiuni doctrinare. De cele mai multe ori, nu a existat nici o teorie despre natura umană, despre fundamentele socialului şi ale formelor culturii care să stea la baza întocmirii programelor politice ale partidelor. În


aceste condiţii, au putut să apară alăturări aberante de termeni politici, în genul: Partidul Socialist Liberal, Partidul Umanist Conservator, Mişcarea Producătorilor Agricoli pentru Drepturile Omului, Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluţionar, Partidul Opoziţia Democrată, Sindicatul Politic Fraternitatea, Partidul Muncitoresc Ţărănesc Român sau Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare.

Semnificativ este faptul că, în primii ani după revoluţie, mulţi lideri de partide nu erau în măsură să realizeze identificarea doctrinară a propriei formaţiuni, operând haotic cu termenii la modă din noul limbaj politic (democraţie, pluralism, economie de piaţă, libertate, dreptate, drepturile omului, integrare europeană şi euro-atlantică etc.). A trebuit să treacă destul de multă vreme până la afirmarea deschisă (şi în cunoştinţă de cauză) a apartenenţei la o doctrină sau alta, la o parte sau alta a abscisei politice, atenuându-se tendinţa glisării înşelă-toare către “centru”.

Electoratul instabil În democraţiile mature, partidele sunt sprijinite, de regulă, de

un electorat al lor, constituit pe criterii profesionale, economice, reli-gioase, geografice etc. Acest electorat este stabil, fluctuaţiile fiind relativ mici. Tinerele democraţii din Europa Centrală şi de Est cunosc însă o mare dispersie şi instabilitate a electoratului. În condiţiile în care numărul partidelor este încă foarte mare (selecţia lor parlamentară fiind în curs), iar situaţia economică a populaţiei depinde mult de politicile publice, comportamentul electoratului rămâne imprevizibil şi uşor influenţabil. Astfel, partidele politice nu pot fi definite decât provizoriu printr-un electorat fidel, printr-o “bază de masă”.

În încercarea de a recruta “fideli” şi de a-şi dobândi identitate socială, unele dintre partidele de la noi şi-au dat denumiri prin care au făcut trimitere directă la un anumit segment de populaţie. Spre exem-plu, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat ar fi avut, în princi-piu, un receptor privilegiat al mesajului său în zona rurală şi în mediile ecleziastice; Partidul Socialist al Muncii s-ar fi adresat preponderent mediilor muncitoreşti; Partidul Democrat Agrar din România – ţăra-nilor şi personalului de specialitate din agricultură. Alte partide au sugerat, prin program şi prin discursul politic, segmentul electoral pe care îl vizau: Partidul Alianţei Civice se voia unul al intelectualilor;


177

Partidul Liberal ’93 – un partid al întreprinzătorilor; Partidul România Mare viza segmentul naţionaliştilor şi Armata etc. Au existat şi există, de asemenea, partide care se consideră deschise tuturor categoriilor sociale şi de vârstă, dorind să devină partide de masă (cazul FSN-ului, apoi al derivatelor sale social-democrate).

Cu toate acestea, distribuţia electoratului la toate alegerile din perioada post-decembristă nu a confirmat aşteptările partidelor decât în puţine cazuri. De exemplu, Frontul Salvării Naţionale a obţinut voturi în tot spectrul social şi de vârstă; Uniunea Democrată a Maghia-rilor din România a obţinut votul etnicilor unguri. Însă celelalte partide au atins doar rareori scoruri semnificative în segmentul electoral “ţintă”. Astfel, naţional-ţărăniştii nu au primit voturile ţărănimii (la alegerile din 1990, doar 4% dintre ţărani au votat cu PNŢCD, iar la cele din 1992, doar 18% au votat Convenţia Democratică – alianţa din care făceau parte naţional-ţărăniştii). Nici PDAR-ul nu a obţinut mari succese în rândul electoratului rural (3% în 1990 şi 5% în 1992). Parti-dul Socialist al Muncii a obţinut numai 4% din voturile muncitorilor.

Potrivit Alinei Mungiu-Pippidi, există în România un electorat marcat deopotrivă de un handicap obiectiv (sărăcia) şi de unul subiec-tiv (slaba cunoaştere a spectrului ideologic, corelată cu inerţiile socia-lizării din timpul comunismului), care induc instabilitatea şi ciclicita-tea preferinţelor. Astfel, din cauza degradării nivelului de trai, stânga şi dreapta politică, în calitatea lor de ofertante concurente, îşi pierd pe rând suportul popular, căci nici una nu reuşeşte să satisfacă aşteptările şi să-şi ţină promisiunile referitoare la relansarea economică. Preferin-ţele politice propriu-zise (în cunoştinţă de cauză, pe bază de convin-geri filosofico-politice şi de interese pe termen lung) sunt privilegiul celor înstăriţi şi educaţi. Pentru toţi ceilalţi români, este valabil “un model al formării preferinţei politice cunoscut în psihologia politică drept modelul «impresie-dominantă» (Lodge şi McGraw, 1989). Ideolo-gia şi programele contează foarte puţin sau deloc: ce are importanţă este imaginea candidatului sau a partidului, iar aceasta nu e o cumulare de impresii, ci o impresie dominantă formată la un moment dat şi utiliza-tă fără actualizări, dacă nu intervin împrejurări excepţionale (…). Ca să folosesc o figură de stil clasică, alegătorul nostru este ca un patron de birt. El are la dispoziţie memoria de scurtă durată, care reprezintă rafturile din spatele tejghelei, şi cea de lungă durată, care e pivniţa. Tot ce e necesar funcţionării birtului – alegerii politice – e depozitat


într-unul din aceste două locuri, dar chiar dacă din soiul de vin Cotnari omul nostru are vreo şase feluri adunate în decursul vremii – informa-ţii stocate, dar care nu au caracter dominant – acestea zac în pivniţă şi, când vine vorba de Cotnari, patronul operează numai cu sticla pe jumătate plină de «Grasă» pe care o are în spatele tejghelei, din moti-vul principal că nu e economic să cobori scara să aduni tot ce ai ca să te hotărăşti ce e mai bun atunci când un client aduce vorba de Cotnari” (Mungiu-Pippidi, 2002: 117-118).

În politica românească postcomunistă, e greu de distins între memoria de scurtă şi de lungă durată. Impresia dominantă derivă, pe de o parte, din continuitatea pe care o inspiră un actor politic în raport cu epoca socialistă, iar pe de altă parte, din performanţele lui imediate comparate cu promisiunile lui recente. Nu este neglijabilă nici instabi-litatea sistemului de partide şi alianţe, care derutează electoratul. Astfel au fost posibile fluctuaţii semnificative de vot, evidenţiate de toţi cei care au analizat acest fenomen. Nici măcar un lider ca Ion Iliescu nu a fost ferit de efectele instabilităţii electoratului român, care l-a sanc-ţionat în 1996. Partidele politice au suferit şi mai mult de erodarea popularităţii şi de lipsa electoratului fidel, pierzând teren pe parcursul unui singur ciclu electoral. Alina Mungiu-Pippidi dădea ca exemplu, în acest sens, reorientările petrecute în intervalul 1996-2000:

Opţiune vot 1996 (%) Opţiune

vot 2000 CDR PDSR USD UDMR PRM PUNR Altul Nu a votat TotalApR 46,1 27,2 1,8 1,8 0,9 3,3 19,1 100 AN 37,4 36,0 1,3 2,7 5,3 5,3 14,7 100

PDRS 19,3 67,1 0,7 0,1 1,5 0,4 1,2 9,8 100 PD 42,4 20,1 7,4 0,1 1,8 9,2 18,9 100

PNL 63,1 12,7 1,5 0,3 0,9 0,9 4,9 15,7 100 CDR 2000 78,4 6,3 0,3 0,5 0,3 0,6 2,0 11,6 100

UDMR 9,7 2,3 0,7 74,6 0,9 0,7 11,1 100 PRM 35,2 27,9 0,8 0,1 17,7 1,5 1,9 14,9 100 Altul 51,6 22,6 1,1 0,3 2,9 1,6 8,2 11,7 100

În pofida instabilităţii comportamentului electoral, românii îşi

păstrează, totuşi, identitatea politică postcomunistă, în acest palier dis-tingându-se mai curând o inerţie decât o predispoziţie la schimbare. Dacă pe parcursul unui ciclu electoral de patru ani sau chiar în intervalul mai scurt al unei campanii preferinţa pentru un partid sau


179

altul fluctuează în procente semnificative, trebuie spus, însă, că migra-ţiile de la stânga la dreapta şi invers nu sunt spectaculoase. Dar cau-zele acestei constanţe nu ţin de fenomenul partidist pe care îl exami-năm aici, ci de multe aspecte profunde ale vieţii economice şi cultu-rale, cu rădăcini în trecutul comunist.

2.2. Marile “familii” de partide

Social-democraţia După înlăturarea monopartidismului şi a ideologiei unice a

socialismului multilateral dezvoltat, ideile social-democrate au consti-tuit una din principalele alternative doctrinare. Politica social-demo-crată practicată cu succes în multe ţări vest-europene era un model atractiv pentru România post-totalitară. Social-democraţia răspundea atât exigenţelor democratizării societăţii şi a vieţii politice, cât şi necesităţii conservării “câştigurilor sociale” ale epocii abia încheiate şi creşterii lor într-un viitor stat al bunăstării generale. După cum în peri-oada de început a social-democraţiei europene fundamentele ideolo-gice şi reprezentanţii cei mai importanţi proveniseră din zona socialis-mului revoluţionar, în România anului 1990 existau mulţi foşti socia-lişti (comunişti) care erau gata să opteze pentru o doctrină moderată a democraţiei parlamentare şi a economiei mixte.

Specificul refacerii pluralismului după 1989 şi istoria interbe-lică a stângii româneşti au împiedicat însă crearea unui partid unitar de nuanţă social-democrată; dimpotrivă, această mişcare (încă firav afir-mată şi timorată de trecutul comunist al liderilor ei) s-a fărâmiţat în aproximativ 10 partide care se voiau “social-democrate”. Dintre aces-tea, doar patru aveau să conteze în jocul politic post-decembrist.

a) Partidul Social Democrat Român a fost a doua formaţi-une social-democrată creată după revoluţie şi printre primele partide înregistrate oficial la Tribunalul municipal Bucureşti (Decizia nr. 12 din 18.01.1990). Manifestându-se încă de la început ca partid de opoziţie (combătând politica Frontului şi a lui Ion Iliescu), PSDR s-a prezentat în faţa electoratului ca un “partid istoric”, adică un partid cu antecedente de la 1893, când lua fiinţă Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, ca expresie a mişcării socialiste. După o funcţionare cu intermitenţe, PSDMR se transformase, în anul 1910, în


Partidul Social-Democrat din România, schimbându-şi apoi numele în Partidul Socialist, opt ani mai târziu. Din Partidul Socialist s-a desprins, în 1921, aripa comunistă, legată de Internaţionala a III-a (Komintern). În perioada interbelică, mişcarea socialistă a cunoscut multe scindări, dizidenţe şi regrupări, rămânând în marginea scenei politice româneşti. Reluându-şi activitatea după război, PSDR a avut de înfruntat concurenţa comuniştilor, care l-au anihilat la Congresul de unificare a PCR şi PSD din 1948. Facţiunea anti-comunistă desprinsă din PSDR în toamna lui 1947, sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu, a fost scoasă în afara legii de către guvernul condus de noul Partid Muncitoresc Român. De-a lungul epocii comuniste, social-democraţia avea să fie privită ca o deviaţie periculoasă de la calea socialismului autentic.

După revoluţia din decembrie ’89, liderii PSDR, preocupaţi mai mult de valorificarea “avantajului istoricităţii” decât de prezen-tarea doctrinei şi a programului noii mişcări social-democrate, au adop-tat o strategie falimentară, care nu le-a adus decât două locuri în Adunarea Deputaţilor din cadrul Constituantei alese la 20 mai 1990. Constatând eşecul iniţial, PSDR a trecut la elaborarea unui program amplu, detaliat, însă destul de incoerent. Programul adoptat la Con-gresul din martie 1991 proclama valorile fundamentale ale social-democraţiei: libertatea, justiţia socială şi solidaritatea. Pe baza acestor valori, PSDR se prezenta ca “un partid al întregului popor”, un partid care “urmăreşte să antreneze în lupta sa întreaga masă a celor ce mun-cesc în fabrici, pe ogoare, în mine, în instituţii publice, particulare şi în ateliere de mici producători”. PSDR se voia, aşadar, un partid de masă, reunind pe cei care trăiesc din munca proprie. Spre dezamăgirea lui, acest partid nu a reuşit să convingă mai mult de 1% din populaţia ţării.

Neputându-se baza pe o susţinere populară consistentă, PSDR a optat pentru alianţe electorale care să îl scoată din anonimat. Astfel, la alegerile locale şi generale din 1992 a făcut parte din Convenţia Democratică (pe care o abandonează în februarie 1995). La alegerile locale din iunie 1996 s-a prezentat în alianţă cu Partidul Democrat al lui Petre Roman, cu care formase Uniunea Social-Democrată (USD) în septembrie 1995. În aceeaşi formulă s-a prezentat şi la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din toamna lui 1996.

Condus în principal de politicieni în vârstă, precum preşedin-tele Sergiu Cunescu (născut în 1923), Partidul Social Democrat Român


181

nu a reprezentat o formaţiune atractivă pentru tineri. Mai mult decât atât, cei care au dorit eliminarea gerontocraţiei au creat dizidenţe în rândul partidului şi s-au delimitat de acesta. Astfel, în 1991, un grup dizident condus de Mircea Stănescu forma Partidul Social Democrat Tradiţional (acelaşi Mircea Stănescu va fonda, câteva luni mai tîrziu, Partidul Social Democrat Constantin Titel Petrescu, pentru a sublinia faptul că PSDR nu respectă linia politică “istorică”).

Problemele de imagine şi de popularitate ale PSDR au început să se rezolve abia din 1999, după retragerea lui Cunescu şi alegerea ca preşedinte a lui Alexandru Athanasiu (ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale în guvernele Ciorbea, Vasile şi Isărescu). Linia politică impri-mată de noul şef social-democrat a îndepărtat partidul de fuziunea cu Alianţa pentru România (tratativele de fuzionare începuseră încă din 1998) şi l-a apropiat de PDSR, împreună cu care se va prezenta în alegerile din 2000, sub umbrela Polului Social Democrat din Româ-nia. Abandonarea planurilor de fuziune a determinat plecarea din partid a grupării lui Emil Putin (contracandidatul lui Athanasiu la funcţia de preşedinte), grupare care a intrat în ApR în noiembrie 1999. În ianu-arie 2000, PSDR a primit un grup de foşti PDAR-işti, în frunte chiar cu Victor Surdu.

Istoria postcomunistă a PSDR a luat sfârşit în 2001, odată cu fuziunea acestuia cu PDSR, în cadrul noului Partid Social Democrat. Fostul PSDR aducea ca zestre puţini membri, o slabă popularitate (ba poate chiar o bilă neagră pentru a fi participat la guvernare în interva-lul 1996-2000), dar extrem de râvnita calitate de membru al Interna-ţionalei Socialiste.

b) Frontul Salvării Naţionale – cel mai controversat partid din România postcomunistă – a luat fiinţă la 6 februarie 1990. Organi-zat iniţial ca structură a puterii (legislative şi executive în primele zile după 22 decembrie 1989, apoi doar ca structură a puterii legislative), FSN avansase ideea că este o structură provizorie, fără caracteristicile unui partid politic. Când a fost anunţată intenţia Frontului de a se transforma în partid şi de a participa la alegeri, contestările s-au înteţit şi au condus la crearea unui nou organism legislativ (CPUN), în care FSN deţinea jumătate din mandate. Aşadar, FSN a fost de la începutul existenţei sale un partid de guvernământ, fără să fi avut vreo altă legitimitate decât aceea că liderii săi ocupaseră posturile vacante ale


puterii. Frontul a mai avut avantajul că s-a sprijinit încă din primele zile pe organizaţii în teritoriu şi pe o semnificativă bază de masă.

Primele luni post-revoluţionare s-au caracterizat, aşa cum am mai arătat, printr-un refuz al partidismului şi prin exacerbarea ideolo-giei consensului naţional. Democraţia fără partide, preferată la acea vreme de Ion Iliescu şi de anturajul său, nu se acomoda cu apariţia unor grupări politice autointitulate de opoziţie, dar nici chiar cu exis-tenţa unui partid de guvernământ. Noii titulari ai puterii nu agreau deloc ideea subordonării politice faţă de vreun partid. Totuşi, pentru a păstra aparenţele jocului democratic, ei trebuiau să accepte atât parti-dele de opoziţie, cât şi formarea propriului partid. Crearea partidului celor care guvernau şi legiferau în deplină libertate după 22 decembrie răspundea mai multor exigenţe: pe de o parte, formaţiunea politică a puterii intra în mecanismele decizionale ale parlamentului provizoriu, ca o entitate asemănătoare celor ale opoziţiei; pe de altă parte, FSN con-stituia suportul formal al noilor lideri de la Bucureşti în campania electorală.

Având un caracter pur instrumental, Frontul Salvării Naţionale nu s-a bazat de la început pe o doctrină şi pe un program coerent, pe o strategie a tranziţiei. În fapt, declarându-se “rezultat al revoluţiei populare din decembrie 1989”, Frontul era la fel de lipsit de proiecte de viitor ca şi revoluţia însăşi. Scopul revoluţiei fusese, în esenţă, eliminarea regimului Ceauşescu; scopul Frontului, ca partid politic, era acela de a-i legitima pe noii deţinători ai puterii, oferindu-le susţi-nerea explicită a electoratului. Nu era însă vorba despre un proiect politic social-democrat al Frontului. Odată instalaţi legitim la putere, liderii FSN nu trebuiau să-i aplice politica, ci doar să continue admi-nistrarea ţării, aşa cum procedaseră după 22 decembrie, reacţionând la cererile şi constrângerile sistemului intern, precum şi la cele ale siste-mului internaţional.

De bună seamă, FSN trebuia să aibă un program politic şi un statut; acestea erau condiţii minime pentru înregistrarea sa ca partid. Documentele respective se limitau însă la reluarea sloganurilor magice din timpul revoluţiei şi la formularea unor răspunsuri generale la cere-rile diferitelor categorii de populaţie. Aceste caracteristici ale docu-mentelor FSN pot fi uşor evidenţiate analizând articolul 3 din Statutul Frontului Salvării Naţionale din România, elaborat înaintea alegerilor de la 20 mai: “Frontul Salvării Naţionale acţionează pentru realizarea


183

în România a unei societăţi democratice, întemeiate pe: pluralism poli-tic, separarea puterilor în stat (…); realizarea statului social, de drept, crearea unei economii naţionale moderne – structurată pe diverse forme de proprietate (…); restructurarea agriculturii şi acordarea de suprafeţe de teren în folosinţă sau în proprietate ţăranilor şi altor categorii”. Pluralismul politic şi separarea puterilor în stat fuseseră puncte esen-ţiale ale Comunicatului către ţară din 22 decembrie 1989. Reluarea lor, în condiţiile în care România avea deja un pluralism incipient (iar din punct de vedere numeric chiar un pluralism exagerat), nu avea valoarea unui obiectiv politic, ci doar semnificaţia continuităţii revolu-ţionare a partidului. Statul social şi de drept combina un principiu social-democrat şi creştin-democrat cu un principiu general al demo-craţiei, subliniind intenţia FSN de a da o atenţie deosebită protecţiei sociale şi egalităţii şanselor. Pluralismul formelor de proprietate în economie era enunţat şi el, pentru a da speranţe celor care aveau cura-jul să se lanseze într-o afacere privată. Pentru agricultură, sub presiu-nea partidelor istorice, FSN preconiza o eventuală împroprietărire a ţăranilor, după ce le acordase, în ianuarie 1990, câte jumătate de hectar în folosinţă pentru fiecare familie. Alături de celelalte obiective speci-fice domeniilor culturii, educaţiei, relaţiilor între majoritate şi minori-tăţi şi relaţiilor internaţionale, prevederile Statutului FSN nu conturau decât o listă de dorinţe. Nu se preciza cum anume aveau să fie reali-zate aceste obiective (adică ce politică va face Frontul), după cum nici celelalte partide nu dezvăluiau “secretul” strategiei schimbării politice, economice şi sociale. Acest secret nu era dezvăluit pentru simplul motiv că nu exista.

Fără ideologie şi fără un program de guvernare, FSN şi-a încheiat adevăratul rol politic imediat după alegerile din 20 mai 1990. El reprezentase structura formală care permisese echipei lui Ion Iliescu să obţină o nouă şi mai temeinică legitimitate pentru a conduce ţara. După ce îşi îndeplinise această funcţie, FSN putea trece în rezervă, în aşteptarea altei campanii electorale. Semnificativ este faptul că noul guvern condus de Petre Roman nu era deloc subordonat politic Fron-tului. Însuşi primul ministru nu era formal membru al Frontului (el candidase ca “independent” pe listele FSN), iar politica sa de nuanţă liberală nu deriva câtuşi de puţin din programul de factură social-democrată pentru care FSN obţinuse susţinerea masivă a electoratului. Guvernând după alte proiecte decât cele ale FSN, Guvernul Roman nu


avea practic nici o legătură cu partidul care îl promovase la putere. Partidul nu reprezenta, în fapt, nimic în mecanismul puterii, care func-ţiona pe baza raporturilor dintre birocraţia administrativă, tehnocraţia industrială şi cea financiară. Câtă vreme Frontul nu stăpânea aceste raporturi, el nu putea să aibă calitatea de partid de guvernământ, ci doar de “carcasă” pentru o maşinărie pe care nu o înţelegea şi nu o controla. În plus, el juca incomodul rol de paratrăsnet pentru toate contestările politicii guvernamentale, căci în ochii electoratului şi ai opoziţiei FSN era solidar cu Guvernul.

Pe lângă faptul că executivul nu acţiona pe baza Programului FSN, acest partid nu avea nici măcar o conducere. Ion Iliescu, primul preşedinte al Frontului, odată ales Preşedinte al Republicii, nu mai putea face parte din nici o formaţiune politică. Abia în martie 1991, Guvernul Roman este “adoptat” ca şi conducere a FSN. Din acel moment, partidul şi-a reluat activitatea, însă nu în domeniul firesc al elaborării liniei politice a guvernării, ci într-un domeniu specific feno-menului partidist din România post-revoluţionară: lupta internă pentru putere, în perspectiva ocupării locurilor fruntaşe pe listele electorale la viitorul scrutin.

În interiorul Frontului s-au constituit rapid două grupări adver-se: una era formată din apropiaţii lui Petre Roman, iar cealaltă din persoane care se declarau adepte ale lui Ion Iliescu. Disputa politică dintre cele două grupări părea să se dea pe tema ritmului şi profun-zimii reformei. În spatele acestei dispute, exista însă un conflict între tehnocraţia financiară şi cea industrială. Prima opta pentru accelerarea reformei, prin măsuri de ordin financiar şi prin eliminarea activităţilor economice neprofitabile. În acest sens, se avea în vedere încetarea subvenţionării întreprinderilor nerentabile şi chiar închiderea acestora, autonomizarea deciziilor la nivel de întreprindere (şi implicit desfiin-ţarea unor structuri birocratice care coordonau şi, în acelaşi timp, parazitau producţia). Tehnocraţia industrială era interesată, în schimb, de menţinerea în funcţiune a sistemului industrial existent şi de restructurarea lui lentă, evitând crizele economice şi sociale. Cele două grupări de interese şi-au luat drept lideri pe Petre Roman, respectiv pe Ion Iliescu.

Conferinţa Naţională a FSN din martie 1992 a avut de ales între trei programe diferite, propuse de grupurile rivale din interiorul parti-dului. Gruparea lui Roman, propunătoare a moţiunii “Viitorul – Azi”,


185

a câştigat disputa din cadrul Conferinţei Naţionale. Moţiunea a fost adoptată ca program al partidului, iar Petre Roman a fost ales “lider naţional al FSN”. În aceste condiţii, adepţii lui Iliescu demisionează din FSN, creează grupuri parlamentare proprii şi anunţă intenţia de a forma un nou partid, cu numele FSN – 22 decembrie (pentru a sublinia faptul că echipa lui Roman s-a îndepărtat de idealurile revoluţiei şi mai ales de exigenţa unei politici sociale adecvate perioadei de tran-ziţie). FSN părăsit de dizidenţii “conservatori” anunţa o politică refor-mistă mult mai fermă. Chiar dacă “liderul naţional” nu mai era prim-ministru din septembrie 1991, guvernul condus de Theodor Stolojan avea mulţi membri pro-Roman, care deţinuseră portofolii şi în execu-tivul precedent.

Demisionarii din Front s-au grupat rapid într-o nouă formaţi-une politică, pe care au denumit-o iniţial Frontul Democrat al Salvării Naţionale (întrucât titulatura FSN – 22 decembrie a fost contestată în justiţie de partidul lui Roman). Cu doar cinci luni înaintea alegerilor, în peisajul politic şi aşa destul de complicat, apărea o nouă formaţiune care aspira la cucerirea puterii: FDSN. Mulţi observatori au considerat că acesta este un partid creat doar pentru susţinerea candidaturii lui Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte. În fapt, FDSN reprezenta “organul politic” al tehnocraţiei industriale şi al vechii birocraţii administrative.

c) Partidul Democrat. Fărâmiţarea Frontului începuse încă înainte de “marea schismă” din 1992. În aprilie 1991, se desprinsese Frontul Salvării Naţionale 20 Mai; în ianuarie 1992, un alt grup dizi-dent formase Frontul Salvării Naţionale – Social Democrat, rebotezat apoi Partidul Unităţii Social Democrate. Reunite în cadrul PUSD, cele două grupări dizidente îşi vor încheia lamentabil cariera politică, fiind eliminate din viaţa parlametară la alegerile din septembrie 1992. Doar partidul lui Roman şi cel al lui Ion Iliescu vor supravieţui destrămării FSN. Cele două partide au atras diferite alte mici formaţiuni, pe care le-au asimilat; în urma fuziunilor, şi-au schimbat numele.

FSN (gruparea Roman), câştigând 10% din voturi la alegerile din septembrie 1992, a trecut în opoziţie şi a evoluat pe linia redefini-rii doctrinare. Primul pas semnificativ în acest sens a fost schimbarea denumirii: în mai 1993, absorbind minusculul Partid Democrat, a luat numele acestuia. Pentru o perioadă de acomodare a electoratului, a mai păstrat şi particula FSN, intitulându-se Partidul Democrat – FSN. După această schimbare, Ion Aurel Stoica, unul dintre liderii marcanţi


ai FSN, preciza că: “În aprecierea şi definirea FSN ca partid social-democrat modern, trebuie să înţelegem că el nu mai este nici cel din decembrie 1989, nici cel din 20 mai 1990, el nu mai poate fi nici cel de la 27 septembrie 1992; desigur, în tot acest răstimp, partidul a rămas fidel principiilor enunţate în 22 decembrie 1989”. Identitatea noului partid era exprimată de senatorul Stoica astfel: “PD este un partid neosocial-democrat, adică un partid social-democrat modern” (Stoica, 1994: 202-204). Prin această formulă erau exprimate trăsătu-rile caracteristice ale unei mişcări social-democrate desprinse de orice tentaţie marxistă şi plasate pe abscisa politică aproape de centru (potri-vit articolului 2 al Statutului PD, acesta se auto-defineşte ca partid de centru-stânga). Doctrina neosocial-democrată “îşi obţine coerenţa din sistemul marilor valori ale umanităţii – libertate, dreptate, solidaritate – şi îşi găseşte fundamentarea filosofică în raţionalismul critic; acceptă liberalismul politic, susţine statul social-subsidiar şi libertatea eco-nomică – starea naturală a economiei de piaţă într-o economie mixtă ca proprietate” (Stoica, 1994: 204).

Încercând să se detaşeze de etapa în care dominantă era lupta pentru putere în interiorul său şi în care preocupările de ordin doctri-nar erau minore, FSN transformat în PD intra într-o etapă a construc-ţiei propriei identităţi. Acest proces a fost favorizat de faptul că ener-giile liderilor săi, nemaiavând drept “spaţiu de ardere” puterea execu-tivă (activitatea guvernamentală), s-au canalizat pe terenul organizării partidului. La Convenţia Naţională a PD desfăşurată în 1994, Petre Roman sublinia schimbarea de accent în activitatea partidului: “marea dificultate în conceperea şi finalizarea expunerii politice principale rezultă din necesitatea de a pune accentul nu pe polemică, pe comba-terea adversarilor, ci pe elementul de previzionare, de construcţie, de descifrare a datelor esenţiale ale strategiei şi tacticii, de definire a obiectivelor pentru o perioadă previzibilă” (Roman, 1995: 103).

Efortul de construcţie a avut ca rezultat precizarea poziţiei partidului din mai multe puncte de vedre. În primul rând, s-a realizat identificarea categoriei de electorat căreia PD i se adresează în mod preponderent: clasa mijlocie (deşi firavă în comparaţie cu ceea ce reprezintă “middle class” în Occident, clasa mijlocie din România se constituie din salariaţii cu venituri medii şi peste media pe economie şi din întreprinzătorii particulari; PD a inclus însă în această categorie


187

şi pe proprietarii de pământ, pensionarii şi tinerii, desigur din motive electorale şi nicidecum în funcţie de situaţia lor economică şi socială).

Au fost trasate liniile definitorii ale politicii economice: impli-carea statului în economia aflată în tranziţie, acceptarea unui dirijism prin pârghii economico-financiare care să ţină sub control inflaţia şi să asigure mobilizarea resurselor pentru protecţia socială. Constatăm pre-ferinţa PD pentru intervenţia prin politici monetare şi absenţa unor strategii centrate pe reforma industrială. Acest fapt explică aderenţa thenocraţiei financiare la PD şi distanţarea de acest partid a tehnocra-ţiei industriale. Doctrina PD considera că evoluţia pozitivă a economi-ei era posibilă prin parcurgerea următoarelor etape: a) gestionarea cri-zei prin austeritate economică şi reformă instituţională (1-2 ani); b) libe-ralizarea (câteva luni); c) privatizarea, până la nivelul la care proprie-tatea privată devine majoritară (6-7 ani); d) restructurarea şi creşterea organică a economei de piaţă.

Pentru a se delimita şi mai mult de “aripa conservatoare” a fos-tului FSN, Partidul Democrat a insistat din ce în ce mai mult pe ideea de democraţie: “Partidul Democrat consideră societatea deschisă ca o înţelepciune a sfârşitului de mileniu, care aduce omenirii o viaţă mai bună în mileniul următor. Esenţa societăţii deschise o constituie demo-craţia, care permite progresul social şi economic permanent (…) Parti-dul Democrat înţelege că numai asigurând pe plan intern condiţia esen-ţială a integrării în rândul statelor avansate ale lumii – democraţia – poporul român îşi va putea spune cuvântul benefic în construirea unui sens mai vrednic de oameni pentru noua Istorie a Omenirii” (Stoica, 1994: 233).

După ce a stat patru ani în opoziţie, PD a făcut parte din coali-ţia de guvernământ (alături de CDR şi UDMR) din perioada 1996-2000, coaliţie în cadrul căreia a provocat mai multe crize, soldate cu căderea cabinetelor conduse de Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Iniţia-torul scandalurilor guvernamentale a fost Traian Băsescu, vicepre-şedinte al partidului şi ministru al Transporturilor, personaj care şi-a construit treptat imaginea de politician tranşant, cu priză la acea parte a populaţiei sătulă de politicianismul ieftin.

După ce la alegerile prezidenţiale din 2000 Petre Roman a obţi-nut un penibil 2,99% din totalul voturilor valabil exprimate (mult sub scorul partidului de 7,03% în Cameră şi 7,57% în Senat) şi după ce Băsescu reuşise să câştige funcţia de Primar general al Capitalei, PD-ul


i-a încredinţat acestuia din urmă preşedinţia. O nouă echipă de condu-cere a relansat Partidul Democrat ca formaţiune de opoziţie, evitând şi sciziunile devenite aproape obişnuite la noi în astfel de situaţii.

d) Partidul Democraţiei Sociale din România (Partidul Social Democrat). Înregistrat la 29 aprilie 1992 sub numele de Fron-tul Democrat al Salvării Naţionale şi câştigător al alegerilor generale din septembrie 1992 (cu peste 27% din voturi), partidul format din aripa pro-Iliescu a FSN a absorbit în 1993 două formaţiuni nesemnifi-cative (Partidul Republican şi Partidul Democrat Cooperatist) şi şi-a schimbat numele în PDSR (Decizia nr. 16 din 26.08.1993 a Tribuna-lului municipiului Bucureşti).

Preocupat de problemele guvernării (în condiţii de coaliţie cu PUNR, PRM şi FSN) PDSR nu s-a concentrat asupra construcţiei pro-priei sale identităţi politice. În timp ce PD a pus accentul pe democra-ţia politică, PDSR a preferat un joc de cuvinte prin care a transformat social-democraţia în democraţie socială, vrând astfel să sublinieze interesul său pentru protecţia socială. Criticând “liberalismul” practi-cat în timpul guvernării echipei lui Petre Roman, PDSR a susţinut faptul că reforma economică trebuie să se facă în scopul creşterii nive-lului de trai al întregii populaţii şi nu pentru îmbogăţirea frauduloasă a unei pături de afacerişti şi de politicieni corupţi. Democraţia, consi-derată de către PD piatra de temelie a societăţii deschise, nu era reală, în opinia liderilor PDSR, decât atunci când asigura şanse egale pentru toţi oamenii, când crea condiţiile economice apte să favorizeze exerci-tarea drepturilor politice.

Preluând guvernarea într-o perioadă de accentuare a crizei economice, PDSR a continuat să polemizeze şi să acuze PD-ul de proastă gestionare a economiei şi chiar de rele intenţii. Liderii PDSR s-au străduit mereu să arunce responsabilitatea crizei pe umerii prede-cesorilor lor la guvernare, dar nu au fost capabili să creeze un program consistent de redresare. Partidul de guvernământ din legislatura 1992-1996 a rămas o formaţiune lipsită de doctrină şi de o strategie pe termen lung; manevrat de birocraţia administrativă cu rădăcini în vechiul regim, acest partid nu a avut un real control politic asupra guvernării, ci numai un control “personalizat” (liderii controlând guvernul, cerându-i să acţioneze nu conform unei doctrine şi unui program politic, ci conform dorinţelor clientelei politice şi necesităţilor conjuncturale).


189

Căutându-şi legitimitatea în evenimentele revoluţionare de la sfârşitul lui 1989, PDSR s-a autodefinit “un partid social-democrat care militează pentru edificarea în România a unui stat de drept, social, democrat, modern şi dezvoltat, în conformitate cu idealurile Revolu-ţiei din decembrie 1989” (Statutul PDSR, noiembrie 1995). În rest, cu o identitate doctrinară ambiguă, PDSR a continuat să prezinte electo-ratului o listă de obiective, pentru care nu preciza termenele şi mijloa-cele de realizare. Abia trecerea în opoziţie i-a acordat PDSR-ului răga-zul necesar construirii unei identităţi şi unei strategii politice.

După eşecul în alegerile din 1996, partidul l-a readus în frun-tea sa pe Ion Iliescu (devenit lider al opoziţiei). Cu o echipă de condu-cere în care se profilau deja cel puţin două curente (pro-Iliescu şi pro-Năstase), PDSR căuta să se adapteze la noua sa condiţie politică. Nemaiavând de oferit portofolii ministeriale şi avantajele legate de guvernare, PDSR s-a văzut părăsit, în iulie 1997, de o grupare a lui Teodor Meleşcanu, care a înfiinţat Alianţa pentru România. În schimb, câteva formaţiuni minore (Partidul Naţional al Automobiliştilor şi Partidul Protecţiei Sociale) au fost absorbite de PDSR în iulie 1999. Ulterior, a semnat mai multe protocoale de colaborare cu: Uniunea Vatra Românească (iulie 1999), Partida Romilor şi Partidul Umanist Român (octombrie 1999), CNSLR-Frăţia (februarie 2000), PNL-Câm-peanu (martie 2000) şi Uniunea Naţională a Patronatului Român (apri-lie 2000). Toate acestea pregăteau intrarea PDSR în campaniile electo-rale din anul 2000, care aveau să-i aducă supremaţia în administraţia publică locală, majoritatea guvernamentală şi revenirea lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni – succese previzibile în condiţiile lipsei de unitate şi ale declinului forţelor de dreapta.

Revenit la putere (cu sprijinul parlamentar al UDMR, al Parti-dului Umanist Român şi al PSDR – ultimele două formaţiuni făcând parte din Polul Social Democrat), PDSR a promovat o politică de consolidare şi de refacere a imaginii sale interne şi internaţionale. Din dorinţa de a deveni forţa unificatoare a social-democraţiei, de a intra în Internaţionala Socialistă, dar şi pentru un plus de legitimitate “istori-că”, a fuzionat la 16 iunie 2001 cu Partidul Social-Democrat Român, formând actualul Partid Social Democrat.


Liberalismul Întregul peisaj al pluripartidismului din România post-revo-

luţionară este legat în mare măsură fie de epoca socialistă, fie de peri-oada interbelică. Dacă social-democraţii din familia FSN şi socialiştii păstrau o legătură doctrinară (nedeclarată) şi una “personală” cu socia-lismul de dinainte de 1989, liberalii, social-democraţii tradiţionali şi naţional-ţărăniştii revendicau moştenirea politică a perioadei interbe-lice. Din acest motiv, ei şi-au intitulat propriile formaţiuni politice “partide istorice”. În virtutea numelor pe care le-au adoptat, aceste partide s-au declarat continuatoare ale politicilor liberale, social-demo-crate şi agrariene (cu un adaos creştin-democrat) de dinainte de 1945. Însă ele nu mai aveau nici ideologia şi nici baza de masă din perioada interbelică. Astfel, liberalii de atunci, promotori ai protecţionismului şi ai dezvoltării capitalului autohton, erau reprezentanţii burgheziei industriale şi financiare. Ţărăniştii apărau interesele proprietarilor de pământ şi ale intelectualităţii rurale, iar social-democraţii pe cele ale clasei salariale şi ale specialiştilor din industrie. După 1989, aceste categorii fie că nu mai existau, fie că îşi schimbaseră structura, formaţia intelectuală şi orientarea politică, fapt care făcea ca singura legătură a “partidelor istorice” cu epoca lor de glorie să fie doar câţiva bătrâni politicieni, care înainte de 1945 se aflau în linia a doua a parti-delor lor. Judecând lumea şi istoria în alb-negru, reprezentanţii în vârstă ai partidelor istorice idealizau democraţia interbelică şi condam-nau fără nici o nuanţă întreg sistemul social şi politic construit în peri-oada comunistă. Afirmând că societatea anterioară comunismului a fost bună, ei considerau necesară restaurarea acesteia (deopotrivă sub aspectul economiei de piaţă, al pluralismului politic şi al formei de guvernământ – monarhia). Asumându-şi restauraţia socială a capitalis-mului ca identitate politică, unii lideri ai partidelor istorice (în special liberali şi ţărănişti) urmăreau refacerea proprietăţilor lor de dinainte de naţionalizare şi revenirea în structurile de putere ale statului. În aceste condiţii, chiar dacă apărau nişte principii morale, politice şi econo-mice corecte, ei au declanşat o puternică reacţie de respingere din partea populaţiei, care îi eticheta “exploatatori” şi “regalişti” (termeni sugeraţi, desigur, de propaganda FSN-istă, care lansase numeroase formule destinate să-i demonizeze pe adversarii politici).


191

Mişcarea liberală din România post-decembristă a apărut ca una dintre cele mai serioase alternative politice la “democraţia origina-lă” pe care o pregătea Frontul Salvării Naţionale. Populaţia cu o brumă de cultură politică privea liberalismul ca pe prima forţă opusă comu-nismului şi, în consecinţă, ca pe succesorul politic firesc al acestuia din urmă. De asemenea, liberalismul avea un ecou istoric în conştiinţa românilor, întrucât dominase timp de un secol viaţa politică şi îşi asociase numele cu toate momentele importante din istoria României moderne. În fine, o parte a intelectualităţii considera că trebuie să fie în mod natural liberală, dată fiind condiţia ei culturală.

La 15 ianuarie 1990, un grup de liberali din perioada interbeli-că a înregistrat la Tribunalul municipiului Bucureşti Partidul Naţional Liberal. În “Apelul” adresat populaţiei, PNL se declara expresie a libe-ralismului anilor ’90, făcând mai puţine referiri la “moştenirea istori-că”. Dorind să aibă imaginea unui partid dinamic al prezentului, dar mai ales al viitorului, PNL respingea deopotrivă teoria clasică a socia-lismului şi teoria liberalismului clasic, insistând asupra rolului social al proprietăţii. Programul său politic prevedea două obiective generale: a) instaurarea democraţiei (prin elaborarea unei noi Constituţii, prin refacerea sistemului parlamentar, instaurarea multipartidismului, sepa-rarea puterilor în stat, refacerea şi depolitizarea Armatei române –garantă a independenţei şi suveranităţii); b) crearea cadrului necesar pentru manifestarea liberei iniţiative în plan politic, cultural, social şi economic (eliminarea oricărui tip de discriminare, libertatea persoanei, libertatea presei, respectarea drepturilor minorităţilor; privatizarea treptată, începând cu întreprinderile mici, cu serviciile şi comerţul; garantarea dreptului de proprietate).

Devenind a treia forţă politică după alegerile de la 20 mai 1990, PNL părea să aibă o traiectorie ascendentă. Însă mişcarea libe-rală a intrat curând într-un ciudat proces de fragmentare. Au existat ipoteze potrivit cărora liberalismul şi-a pierdut unitatea politică din cauza intervenţiei pe căi oculte a FSN-ului. Însuşi Radu Câmpeanu, preşedintele PNL, a fost suspectat că s-ar afla în serviciul noii puteri de la Bucureşti, acţionând pentru neutralizarea opoziţiei. Dincolo de aceste ipoteze neverificate încă, cert este că mişcarea liberală s-a frac-turat datorită unor factori interni. În cadrul PNL existau două grupări: una a “bătrânilor liberali”, nostalgici şi promotori ai restauraţiei; alta a “tinerilor liberali”, reprezentanţi ai noii burghezii în formare. “În vreme


ce noii oameni de afaceri erau dornici de putere, pentru a putea crea un mediu înconjurător prielnic întreprinzătorului în ascensiune, «bătrânii» (atât la propriu, cât şi la figurat) nu-şi doreau mai mult decât accesul la onorurile şi privilegiile funcţiilor de stat şi erau dispuşi la aproape orice compromis pentru aceasta” (Pasti, 1995: 171). Chiar şi în interi-orul grupului “bătrânilor” existau disensiuni pe tema legitimităţii conducerii partidului, diverşi liberali arogându-şi dreptul de a conduce fie în virtutea vârstei, fie datorită înrudirii cu familia Brătianu (care condusese PNL-ul în perioada interbelică), fie în compensarea perse-cuţiilor la care au fost supuşi în timpul comunismului; mai intrau în calcul şi elemente ca: apartenenţa la Francmasonerie, opţiunea regalis-tă şi faptul de a fi rămas în România sau de a fi emigrat în Occident în timpul regimului comunist. Înainte de alegerile parlamentare şi prezi-denţiale din 1992, un nou motiv de scindare a apărut în cadrul libera-lismului românesc: atitudinea faţă de Convenţia Democratică.

În aceste condiţii, din Partidul Naţional Liberal condus de Radu Câmpeanu (secondat de câţiva “seniori” ce activaseră înainte de instaurarea comunismului) s-au desprins mai multe formaţiuni:

a) Uniunea Liberală Brătianu (înregistrată la 4 martie 1990) a fost înfiinţată de către Ion I. Brătianu (fost cetăţean francez), mem-bru al familiei Brătianu şi contestatar al dreptului lui Radu Câmpeanu (revenit şi el în România după două decenii de exil în Franţa) de a conduce PNL. Devenit singurul deputat al formaţiunii sale politice în Adunarea Constituantă, Ion I. Brătianu se va apropia tot mai mult de mişcarea naţionalistă, intrând la 1 septembrie 1992 în grupul parla-mentar al Partidului România Mare.

b) Partidul Naţional Liberal – Aripa Tânără s-a desprins din PNL în iulie 1990. În 1993, după fuziunea cu gruparea lui Vintilă Brătianu din PNL-CD şi cu Grupul de Reformă Morală şi Politică desprins din PNL, el şi-a schimbat denumirea în Partidul Liberal – 1993. Tot în 1993, a absorbit Grupul civic-liberal din Partidul Alianţei Civice. PL ’93 a făcut parte din CDR până în martie 1995, când s-a retras, formând împreună cu PAC-ul Alianţa Naţional-Liberală (con-strucţie cu scop electoral care nu a reuşit să intre în Parlament şi care s-a destrămat). În iunie 1997, PL ’93 condus de Horia Rusu a fuzionat cu PNL-CD, activând în continuare sub titulatura de Partidul Liberal. În iulie 1998, va reveni la matcă, fuzionând cu PNL.


193

c) Partidul Naţional Liberal – Convenţia Democratică a fost înfiinţat la 29 aprilie 1992. Noua formaţiune liberală era alcătuită din foşti membri ai Partidului Socialist Liberal (înfiinţat de Niculae Cerveni în ianuarie 1990 şi fuzionat în octombrie cu PNL) şi din mem-bri ai PNL nemulţumiţi de decizia lui Radu Câmpeanu de a se retrage din Convenţia Democratică. După fuziunea cu PL ’93, PNL-CD a fost exclus din CDR şi a urmat contorsionata cale a unificării liberale în cadrul Partidului Liberal.

d) Noul Partid Liberal a fost creat în iulie 1992. După o exis-tenţă efemeră, fără ecou politic, NPL s-a unificat în martie 1993 cu PNL.

e) PNL – Quintus şi PNL – Câmpeanu. După eşecul din ale-gerile generale din toamna lui 1992, PNL continuă să se dezmembre-ze. La Conferinţa Naţională din februarie 1993, Câmpeanu este înlo-cuit la şefia partidului de către Mircea Ionescu-Quintus. Neacceptând înfrângerea, Radu Câmpeanu declara, în toamna lui 1993, că noua conducere liberală este nelegitimă. La 7 decembrie 1993, Câmpeanu este eliminat din staff-ul PNL (unde îndeplinea totuşi funcţia de vice-preşedinte). La 5 februarie 1994, la Bucureşti şi Braşov au loc conco-mitent două congrese ale grupărilor rivale din PNL. La Bucureşti, delegaţii din 12 organizaţii teritoriale îl aleg preşedinte pe Câmpeanu; celelalte organizaţii, reunite la Braşov, rămân fidele lui Quintus. Tribunalul Bucureşti declară legal Congresul convocat de Câmpeanu. În octombrie, acelaşi Tribunal declară că formaţiunea lui Quintus este reprezentantă legală a PNL. După această decizie, Câmpeanu se vede nevoit să-şi înscrie la Tribunal propriul partid, în mai 1995. Astfel, PNL s-a scindat organizatoric şi legal în două grupări care, pentru a fi identificate, au adăugat la iniţialele PNL numele conducătorilor lor.

PNL-Quintus (moştenitorul legal al numelui PNL) a reintrat în Convenţia Democratică în decembrie 1994, alianţă sub semnul căreia a reuşit să trimită în Parlament 25 de deputaţi şi 17 senatori la alegeri-le din 1996. Ca membru în coaliţia de guvernământ, a avut mai multe portofolii în cabinetele conduse de Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu.

Începută încă după primele sciziuni, mişcarea de reunificare liberală a avansat foarte greu, motivele fiind nu de natură doctrinară, ci ţinând de disputele personale. Abia ajungerea la putere a formaţi-unii lui Quintus a stimulat acest proces. Astfel, în primăvara lui 1997, fuzionează cu PNL “gruparea Popovici” din PNL-CD. În martie 1998,


Partidul Alianţei Civice este absorbit şi el de PNL, pentru ca în luna iulie a aceluiaşi an să fie integrat Partidul Liberal condus de Horia Rusu.

Astfel întărit, PNL începe să-şi renegocieze statutul în cadrul CDR, solicitând egalitate cu ţărăniştii şi participarea pe liste separate la alegerile locale din iunie 2000. Aceste alegeri erau un test pentru PNL, care nu voia să se mai prezinte în faţa electoratului sub semnul Convenţiei, puternic erodate de anii de guvernare. Obţinând 7,8% din voturile pentru consiliile locale, 6,96% din cele pentru consiliile jude-ţene şi 8,4% din voturile pentru primari, PNL arăta că este a patra forţă politică a ţării, aproximativ la egalitate cu ApR şi CDR. Din vara lui 2000, sub noua preşedinţie a lui Valeriu Stoica, PNL urma să se afirme ca partid important pe scena politică românească.

După negocierile eşuate cu ApR în vederea susţinerii unui candidat unic la Preşedinţia României, PNL îşi desemnează propriul candidat, pe fostul premier Theodor Stolojan, om politic ce se bucura încă de multă popularitate în rândul electoratului. Acesta s-a clasat al treilea în cursa prezidenţială, cu 11,78% din voturile valabil exprima-te, iar PNL a ajuns a patra forţă politică, cu 6,89% din voturile pentru Cameră şi 7,47% din cele pentru Senat.

În pofida acestui succes, pus în mare măsură pe seama strategiei politice promovate de Valeriu Stoica (omul care negociase nu numai venirea lui Stolojan, ci şi fuziunea prin absorbţie cu ApR din anul 2001), preşedintele partidului s-a văzut tot mai mult contestat de unele grupări (precum cea a lui Dinu Patriciu), existând riscul unei noi sciziuni. La începutul verii lui 2002, Stoica a renunţat la conducerea partidului, iar la Congresul din august a devenit preşedinte Theodor Stolojan. Anunţând un nou stil de lucru în partid, echipa lui Stolojan pregăteşte PNL-ul pentru un rol mai important în politica românească.

Democraţia creştină Doctrina creştin-democrată a fost reprezentată în România

post-revoluţionară de o mulţime de partide şi uniuni: Uniunea Demo-crat-Creştină, Partidul Uniunii Creştine din România, Partidul Repu-blican Creştin, Partidul Creştin al Libertăţii şi Drepturilor Omului, Partidul Creştin-Democrat din România, Partidul Uniunea Creştin-Ortodoxă, Partidul Naţional Creştin Independent, Partidul Conservator Creştin şi Democrat din România, Partidul Revoluţiei Creştin-Demo-crat, Partidul Naţional Democrat Creştin (create toate în anul 1990).


195

Cel mai reprezentativ a fost însă Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, creat la 11 ianuarie 1990. Acest partid a avut cea mai specta-culoasă evoluţie în perioada post-revoluţionară: de la doar 12 deputaţi şi un senator în Adunarea Constituantă, a ajuns la 37 de deputaţi şi 19 senatori în Parlamentul ales la 27 septembrie 1992, fiind al treilea grup parlamentar în Camera Deputaţilor şi al doilea în Senat. În 1996, PNŢCD ajungea la putere, având 83 de deputaţi şi 27 de senatori. După o guvernare de patru ani într-o coaliţie incomodă, va rămâne în afara legislativului.

Revendicându-şi tradiţia istorică interbelică, PNŢCD nu a mai păstrat, în realitate, decât puţine puncte comune cu doctrina agrariană de centru-stânga. A păstrat însă, din perioada dintre cele două războaie mondiale şi din primii ani postbelici, monarhismul, politicianismul şi lipsa de angajare: pe scurt, prin liderii săi “istorici”, PNŢCD-ul post-revoluţionar s-a afirmat ca un partid rupt de realitate, nostalgic şi resentimentar, preocupat mai mult de pedepsirea comuniştilor decât de construcţia democraţiei.

De la orientarea către problemele lumii satului, PNŢCD a ajuns să se preocupe în primul rând de “reconstrucţia morală şi poli-tică”, pe baza creştinismului: “PNŢCD nu minimalizează rolul econo-miei şi al experţilor, dar consideră că fără reinstaurarea moralei creşti-ne în raporturile dintre oameni, legile şi măsurile administrative, oricât de judicios ar fi concepute din punctul de vedere al specialiştilor, vor fi subminate de cei care le aplică, prin lipsa unei garanţii morale, prin devieri de la comandamentele majore ale interesului general. În esenţă, noi credem că transformarea societăţii nu e posibilă fără o transformare interioară, fără o ridicare calitativă a omului” (Sinteza programului politic al PNŢCD din 1996). Reconstrucţia morală este posibilă, în opinia PNŢCD, prin acţiunea a trei instituţii fundamentale: familia, şcoala şi biserica.

Reluând repertoriul tuturor celorlalte partide în ceea ce priveş-te democraţia pluralistă, statul de drept şi economia de piaţă, doctrina PNŢCD se diferenţiază, în domeniul economic, atât de social-demo-craţie (pentru care redistribuirea venitului naţional este o problemă de justiţie socială şi de calcul economic), cât şi de liberalism (care pune preţ în principal pe libertatea întreprinzătorului): “Creştin-democraţia este o expresie a lumii contemporane care pretinde că organizarea economico-socială nu poate fi separată de principiile etice. Insuflând


vieţii sociale spiritul creştin, [democraţia creştină] denunţă în fapt consecinţele ultimului val al revoluţiei industriale şi al liberalismului personalist” (Spineanu, 1993: 12). Introducând o dimensiune etico-religioasă în relaţiile economice, PNŢCD nu se apropie de “comu-nismul” creştinismului primitiv, ci doreşte doar să atenueze efectele individualismului liberal; astfel, în doctrina PNŢCD vom întâlni următoarele conexiuni ale solidarismului creştin cu liberalismul: ren-tabilitate şi dreptate socială, concurenţă şi solidaritate, răspundere pro-prie şi siguranţă socială.

În peisajul politic post-revoluţionar, PNŢCD şi-a construit imaginea şi popularitatea graţie prestigiului liderului său, Corneliu Coposu. Fost secretar politic al lui Maniu, Coposu a fost o victimă a regimului comunist, care l-a ţinut 17 ani în închisoare. Devenit lider necontestat al întregii opoziţii după 1989, Corneliu Coposu a lăsat la moartea sa, în 1995, un partid puternic şi unit, dar dominat de o geron-tocraţie bântuită de idealurile şi modelele altor vremuri. Succesorul său, Ion Diaconescu (născut în 1917, deci mai tânăr doar cu un an decât Corneliu Coposu), provenea dintr-o familie care a întreţinut bune relaţii cu fondatorul Partidului Ţărănesc, Ion Mihalache. Prin liderii post-decembrişti, cele două figuri importante ale naţional-ţără-nismului interbelic, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, îşi proiectau idea-lurile politice la sfârşit de secol XX.

Modul în care a înţeles să-şi promoveze ideile şi opţiunile a făcut din PNŢCD un partid puţin popular, ba chiar un fel de oaie neagră a pluralismului românesc, un simbol al obstrucţionismului şi un vinovat cert pentru proasta imagine a României în exterior. Unele dintre crizele politice precum “Piaţa Universităţii” sau mineriada din septembrie 1991 au fost puse pe seama PNŢCD, acuzat de atentat la siguranţa statului.

Văzând că nu poate obţine pe cont propriu sprijinul electora-tului, PNŢCD a iniţiat în decembrie 1990 Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei (împreună cu PNL, PSDR, UDMR şi Partidul Ecologist Român). În noiembrie 1991, s-au alăturat la CNID formaţi-unile civice din Forumul Democratic Antitotalitar, creându-se astfel Convenţia Democratică din România – “adăpostul electoral” al ţărăniş-tilor până în anul 2000, dar şi structura în care partidul şi-a dizolvat nepermis de mult identitatea.


197

Câştigarea alegerilor din 1996 de către CDR i-a plasat pe ţără-nişti în structurile puterii, ca partid dominant al Convenţiei. Însă puterea s-a dovedit un măr otrăvit pentru PNŢCD, care a început să se confrunte cu crize interne. Astfel, la foarte puţină vreme după ce premierul Victor Ciorbea (propulsat în fruntea executivului de către Preşedintele Constantinescu, la insistenţele Alianţei Civice) intrase în tabăra ţărănistă ca vice-preşedinte al partidului, s-a produs prima schis-mă: în aprilie 1998, pierzând sprijinul politic al Biroului de Conduce-re, Coordonare şi Control, Ciorbea se vede nevoit să demisioneze din funcţia de prim-ministru. Ca urmare, se retrage şi din partidul în care intrase nu demult, creându-şi propria formaţiune politică: Alianţa Naţională Creştin Democrată.

În decembrie 1999, a venit rândul premierului Radu Vasile (secretarul general al PNŢCD) să piardă sprijinul politic al BCCC. După mai multe sancţiuni aplicate şi revocate, conducerea ţărănistă l-a exclus în cele din urmă pe Radu Vasile, pentru că înfiinţase în cadrul partidului un aşa-numit Grup Popular de Reflecţie. La sfârşitul lui ianuarie 2000, 12 parlamentari ţărănişti vor părăsi partidul, înfiinţând împreună cu Radu Vasile Partidul Popular. Ca să evite înscrierea noii formaţiuni la Tribunalul municipiului Bucureşti (operaţiune destul de complicată), “popularii” au preferat să se înscrie în Partidul Dreapta Românească (înfiinţat de Cornel Brahaş în 1997 şi rămas într-un total anonimat). În martie 2000, i-au schimbat numele în Partidul Popular Român, apoi în Partidul popular din România.

Pierderea alegerilor în toamna lui 2000 şi rămânerea Conven-ţiei Democratice în afara Parlamentului au adâncit criza din PNŢCD. La Congresul din ianuarie 2001, Andrei Marga (fost ministru al Edu-caţiei Naţionale şi destul de proaspăt intrat în partid) devine preşedinte al partidului, creând nemulţumiri în rândul membrilor mai vechi, dar dând speranţa unei revigorări a creştin-democraţiei. Disputele interne continuă, însă, avându-i ca principali protagonişti pe Vasile Lupu şi Cătălin Chiriţă (vice-preşedinţi ai partidului). În iulie 2001, preşedin-tele Andrei Marga demisionează. După fuziunea ANCD cu PNŢCD, Victor Ciorbea revine în partid, de această dată ca preşedinte, ales la Congresul Extraordinar din 14 august 2001.


Naţionalismul Naţionalismul a fost o constantă în politica din spaţiul româ-

nesc timp de două secole. La începutul veacului al XIX-lea, naţiona-lismul a fost fermentul mişcării de emancipare a românilor din toate provinciile istorice (dar mai ales din Transilvania) de sub dominaţia imperiilor vecine. Naţionalismul democrat şi constructiv a condus la crearea primului nucleu al unităţii statale româneşti (Principatele Unite, la 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza) şi la desăvârşirea proce-sului de unificare politică, după primul război mondial. Indiferent de opţiunile ideologice ale diferitelor partide care au evoluat pe scena politică românească, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul regimului comunist, fiecare a adoptat, într-o formă sau alta, naţionalismul. Rarele excepţii n-au făcut decât să confirme regula: internaţionalismul comuniştilor din perioada interbelică a fost promovat, de fapt, de către agenţii Moscovei şi de către membri ai PCR care nu aveau nimic în comun cu etnia română. După venirea comuniştilor la putere şi după “românizarea” conducerii partidului, liderii politici de la Bucureşti au încercat să se desprindă de sub tutela strânsă a Moscovei şi să promoveze un socialism naţional. Analiştii politici şi istoricii numesc “naţional-comunism” politica începută de Gheorghiu-Dej şi continuată de Ceauşescu; această sintagmă sublini-ază faptul că, pentru a dobândi legitimitate, regimul comunist a făcut apel la filonul ideologiei naţionale, persistent în rândul populaţiei ţării, dar mai ales în rândul intelectualităţii. Mesajul naţional-comunismului exprima, mai direct sau mai voalat, câteva idei principale: România este înconjurată de duşmani, chiar dacă aparent ţările vecine sunt prie-tene, facând parte din acelaşi sistem social; pericolul îl reprezintă deopotrivă Uniunea Sovietică şi Ungaria; socialismul din România este unul original, iar politica externă a ţării este si ea diferită de cea a blocului comunist; în aceste condiţii, păstrarea independenţei şi inte-grităţii teritoriale reprezintă un obiectiv fundamental pentru puterea politică şi pentru toţi cetăţenii. Chiar şi politica economică se alimenta din acest discurs dominat de ideea independenţei.

După căderea regimului comunist, pe fondul politicii separa-tiste a UDMR şi al deteriorării condiţiilor de trai ale populaţiei, discur-sul naţionalist a continuat să facă o însemnată carieră politică. De altfel, în întreaga Europă Centrală şi de Est, sfârşitul comunismului a


199

reprezentat un prilej pentru declanşarea sau pentru revitalizarea curen-telor şi mişcărilor naţionaliste, producând efecte diferite de la o ţară la alta. Astfel, în timp ce Germania evolua spre refacerea unităţii poli-tice, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică se confruntau cu destrămarea.

În acest context european, naţionalismul românesc post-revo-luţionar şi-a găsit două direcţii de acţiune: prima era reprezentată de păstrarea unităţii şi integrităţii statului (unitate ameninţată de mişcarea separatistă maghiară); a doua direcţie o constituia refacerea României Mari, prin reunificarea Basarabiei (fosta Republică Socialistă Sovieti-că Moldovenească), desprinsă de URSS în acelaşi timp cu Ţările Baltice. Pe aceste două coordonate majore s-au constituit cele două mari partide naţionaliste din România. Primul dintre ele – Partidul Unităţii Naţionale Române – a avut ca punct de pornire ideea apărării intereselor naţionale în Transilvania, în faţa încercărilor de enclavizare ale maghiarilor; prin specificul doctrinei sale de nuanţă social-liberală, PUNR relua tradiţia naţionalismului democrat al partidelor de dina-intea Marii Uniri şi de dinaintea perioadei comuniste. Cel de-al doilea partid – Partidul România Mare –, caracterizat printr-un discurs anti-maghiar, prin accentele antisemite şi prin “excepţionalismul româ-nesc”, are o atitudine radicală şi un comportament destul de intolerant, înrudindu-se mai mult cu naţional-comunismul.

a) Partidul Unităţii Naţionale Române. În decembrie 1989, se părea că între români şi minoritatea maghiară (aproximativ 1,7 milioane locuitori, răspândiţi în judeţele din Transilvania) va surveni o “împăcare istorică”. Deşi nu se sterşese din memoria colectivă ecoul atrocităţilor săvârşite în nordul Transilvaniei de către horthyşti în timpul celui de-al doilea război mondial şi în pofida atitudinii cel puţin reci a Ungariei faţă de România, revoluţia crease impresia unei unităţi de interese şi de acţiune a tuturor comunităţilor, indiferent de etnie. Eliberarea întregii ţări de teroarea regimului comunist a declan-şat însă o neaşteptată reacţie anti-românească a unor cercuri maghiare. În zonele locuite preponderent de unguri, s-a trecut la o “purificare etnică” rapidă, prin alungarea românilor din întreprinderi, din şcoli şi administraţie. Situaţia tensionată din zonă a devenit explozivă în luna martie 1990, când maghiarii, sărbătorind Revoluţia de la 1848, au arborat drapelul Ungariei pe toate instituţiile publice, au înlăturat inscripţiile în limba română şi au profanat monumentele româneşti.


La demonstraţiile extremiştilor maghiari, românii au organizat o contra-demonstraţie. În zilele de 19 şi 20 martie, confruntările dintre cele două grupuri s-au soldat cu mai multe victime, majoritatea români. Deosebit de mediatizat a fost cazul lui Mihăilă Cofariu care, bătut bestial de extremiştii unguri, a fost prezentat în presa interna-ţională drept o victimă maghiară a agresivităţii româneşti. Dezminţirea ulterioară nu a putut modifica imaginea iniţială: mulţi au continuat să creadă (sau au dorit să creadă) că un maghiar nevinovat şi paşnic a fost torturat cu brutalitate de români. Intervenţia Armatei a reuşit să calmeze situaţia, să împiedice vendeta. Totuşi, pentru românii din Transilvania s-a conturat cu claritate ideea că Bucureştiul avea o ima-gine parţială şi neclară asupra conflictului interetnic şi asupra forţelor care îl incitau. De aceea, organizarea politică a românilor transilvăneni apărea ca o necesitate.

La 15 martie 1990, era înregistrat Partidul de Uniune Naţio-nală a Românilor din Transilvania; la 6 martie 1991, el îşi schimbă numele în Partidul Unităţii Naţionale Române. Apărut ca reacţie la pericolul extremismului maghiar, “PUNR a avut la început o bază socială de masă şi şi-a axat ideologia şi profilul politic pe o tematică cu totul diferită de a celorlalte partide. Absolut toate problemele impor-tante ale tranziţiei erau secundare pentru PUNR, în concepţia căruia totul se subordona problemei esenţiale – care va fi soarta Ardealului?” (Pasti, 1995: 224). Existenţa unei identităţi ideologice şi a unei baze de masă a constituit pentru PUNR în acelaşi timp un avantaj şi un handicap. Avantajul era dat de faptul că ideologia naţională reprezenta o constantă politică şi un punct de atracţie pentru mulţi români; deza-vantajul era determinat de regionalizarea partidului (căci pericolul maghiar era perceput mai puţin în provinciile extracarpatice; astfel, PUNR nu avea audienţă prin aceste zone, limitându-se la Transil-vania). Aşa stând lucrurile, PUNR a trebuit să acţioneze pe două direcţii principale: prima era construirea unui discurs naţionalist care să nu se centreze doar pe pericolul maghiar, ci să atingă marile proble-me (în special economice) ale tranziţiei; a doua direcţie consta în atra-gerea de adepţi în afara arcului carpatic.

Evoluând de la statutul de partid regional şi de reacţie la cali-tatea de “organizaţie politică naţională, cu caracter social-liberal” (Doctrina PUNR), Partidul Unităţii Naţionale Române insista din ce în ce mai mult pe componenta economică a programului său. Adept al


201

unui neoliberalism etatic, al protecţiei capitalului naţional şi al redre-sării economice a României prin munca naţională, PUNR punea un deosebit accent pe armonia şi echilibrul social (considerate un suport al progresului şi al bunăstării generale), precum şi pe protecţia socială a categoriilor defavorizate. Numeroasele iniţiative legislative în acest domeniu ale parlamentarilor PUNR demonstrau preocuparea pentru scoaterea în evidenţă a dimensiunii economice şi sociale a doctrinei acestui partid.

Cu toate acestea, PUNR nu a reuşit să-şi şteargă “imaginea unui partid extremist, creată mai ales prin identificarea cu liderul său, Gheorghe Funar. În fapt, PUNR nu răspundea definiţiei de partid extre-mist nici ca ideologie adoptată şi nici ca program” (Fati, 1995: 25). Faptul că Gheorghe Funar avea un discurs mai puţin concesiv în pro-blema politicii de enclavizare practicată de UDMR răspundea (până la un punct) unor necesităţi ale puterii de la Bucureşti, care prefera să nu se expună direct la criticile cercurilor internaţionale pro-maghiare, dar să dea totuşi un semnal că în România nu este agreat modelul federal, după cum nu este de conceput nici autonomia pe baze etnice.

PUNR a reuşit să se păstreze în rândul partidelor parlamentare vreme de trei legislaturi. În Adunarea Constituantă, a avut 9 deputaţi şi 2 senatori; după alegerile din 27 septembrie 1992, a fost în coaliţia de guvernământ, cu 30 de deputaţi şi 14 senatori; în urma scrutinului de la 3 noiembrie 1996, depăşind cu greu pragul electoral, a rămas cu doar 18 deputaţi şi 7 senatori. Atunci au început şi crizele interne ale partidului.

Obţinând un scor modest la prezidenţialele din 1996 (3,22%) şi acuzat de proasta gestionare a alianţelor politice, Funar a fost schim-bat din fruntea partidului la Convenţia Naţională din martie 1997, în locul lui fiind ales fostul ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără. Deşi rămâne vice-preşedinte, Funar contestă noua conducere şi este exclus din partid în noiembrie 1997. “Aripa Funar” din PUNR va forma Parti-dul Alianţa pentru Unitatea Românilor. În luna noiembrie 1998, PAUR fuzionează cu PRM, Gheorghe Funar devenind secretar general al acestui partid.

După excluderea lui Funar, PUNR şi-a atenuat discursul naţio-nalist, încercând să convingă electoratul prin ideile economice social-liberale. Va eşua însă în alegerile din 2000, în compania Partidului Naţional Român condus de Virgil Măgureanu.


b) Partidul România Mare. Naţional-comunismul s-a perpe-tuat în perioada post-revoluţionară prin revista şi apoi prin Partidul România Mare. În a doua jumătate a anului 1990, scriitorii Eugen Barbu şi Corneliu-Vadim Tudor au fondat revista “România Mare”. Aceasta a întreţinut o polemică vie cu cercurile iredentiste maghiare, dar şi cu opoziţia parlamentară, pe care o considera vinovată de proas-ta imagine internaţională a României. Discursul revistei “România Mare” era inedit în peisajul politic din România: el nu se baza pe combaterea cu argumente a adversarilor, ci pe ridiculizarea lor, pe transformarea lor în ţinte ale ironiei. În instrumentarul revistei, erau la mare preţ jocurile de cuvinte, limbajul violent, scenariile imaginare în care duşmanii politici erau puşi să joace roluri penibile şi în care micile sau marile lor defecte erau exploatate cu cruzime. În cadrul acestui săptămânal, pe lângă paginile consacrate desfiinţării politicie-nilor şi personalităţilor publice considerate “trădătoare de ţară”, exis-tau şi articole cu un conţinut propriu-zis politic, referitoare la relaţia României cu Ungaria, la acţiunile UDMR, sau referitoare la momente şi personalităţi din istoria ţării. Aşadar, în revista “România Mare” putem distinge două părţi: una satirică şi una militantă. În partea militantă, subiectele se grupează în patru categorii privilegiate: reacţia la iredentismul maghiar; acuzaţiile la adresa reţelelor evreieşti interna-ţionale care ar dori să subjuge România; reabilitarea regimului şi a personalităţii Mareşalului Ion Antonescu; reabilitarea regimului comu-nist. Pe ansamblu, revista este dominată de ideea unor comploturi anti-româneşti, de scenariile puse la cale de cercuri străine ostile etc.

Acest tip de literatură a avut şi are încă un mare succes într-un anumit segment de public, revista fiind citită “cu o satisfacţie la fel cu cea a şoferilor stresaţi ai Americii, care aruncau roşii în imaginile unor poliţişti în locuri special amenajate de-a lungul autostrăzilor. Oamenii se «răcoreau» citind la adresa adversarilor lor politici înjurăturile pe care ei înşişi nu aveau curajul sau ocazia de a le inventa şi rosti” (Pasti, 1995: 221). Pamfletul politic dus adesea până la calomnie, susţinut de o scriitură alertă şi savuroasă, satisfăcea un public marcat de frustrarea tăcerii din timpul comunismului.

Sprijinindu-se pe clientela politică apărută în jurul revistei sale, Corneliu-Vadim Tudor a creat, în iunie 1991, Partidul România Mare. Situat pe locul 9 în urma alegerilor locale din februarie 1992 şi pe locul 6 după legislativele din toamna aceluiaşi an (cu 3,9% din


203

sufragii), PRM a devenit partener al PDSR-ului, formând majoritatea parlamentară împreună cu PUNR şi PSM. Avertizat adesea de către PDSR şi de către Preşedintele Iliescu în legătură cu exagerările naţio-naliste şi xenofobe, PRM nu a renunţat la stilul său agresiv. Intrat în conflict cu PDSR pe tema corupţiei şi a reacţiilor prea firave ale puterii faţă de separatismul maghiar, în octombrie 1995 PRM a rupt pactul de colaborare la guvernare, dar a continuat să susţină majorita-tea parlamentară.

Liderul PRM, senatorul Corneliu-Vadim Tudor, inculpat în multe procese de calomnie ca urmare a pamfletelor sale, a devenit personalitatea politică cea mai controversată şi mai puţin frecventabilă din România. Conflictul deschis şi zgomotos cu Ion Iliescu şi cu majoritatea politicienilor români (fie ei de stânga sau de dreapta) a făcut din Vadim Tudor (autoproclamat singura persoană integră din politica românească) emitentul principal al acuzaţiilor şi generatorul de serviciu al scandalurilor politice.

Deşi nu şi-a sintetizat o doctrină coerentă (mulţumindu-se să amestece naţionalismul cu nostalgiile comuniste şi cu cele ale dictatu-rii militare, xenofobia cu deschiderea şi integrarea euro-atlantică, tole-ranţa cu intoleranţa), PRM reuşeşte să convingă în mod constant o parte însemnată a electoratului şi să constituie o forţă politică deloc neglijabilă. Deşi afectat de susţinerea pe care o acordase partidului de guvernământ, a reuşit la alegerile din 1996 să depăşească pragul elec-toral, trimiţând în Parlament 19 deputaţi şi 8 senatori. Corneliu-Vadim Tudor, cu un scor comparabil cu cel al partidului său (4,72%), s-a clasat al cincilea în cursa prezidenţială. Surpriza cea mare avea să se producă, însă, la scrutinul din 2000. Atunci, liderul PRM a intrat în turul al doilea al prezidenţialelor, cu 28,34% din voturi. Cu toate că a pierdut în faţa lui Ion Iliescu (învingător cu 66,83%), a reuşit să-şi propulseze partidul ca a doua forţă în forul legislativ, având 84 de deputaţi şi 37 de senatori (cât restul partidelor de opoziţie la un loc). Ascensiunea PRM şi a şefului său a îngrijorat clasa politică româneas-că (dar şi mediile internaţionale), făcând-o să reflecteze mai mult asu-pra mecanismelor de influenţare a opiniei publice şi asupra cauzelor profunde ale votului pro-naţionalist. După o asemenea experienţă, poli-ticienii şi analiştii de toate orientările au renunţat la judecăţile superfi-ciale privitoare la lipsa de cultură politică a cetăţenilor sau la nostal-giile votanţilor în vârstă, căutând să înţeleagă prin ce mijloace poate fi


atras un sfert din electoratul unei ţări în jocul periculos al extremis-mului şi cum poate fi neutralizată o astfel de tendinţă.

Naţionalismul a rămas, aşadar, o mişcare politică importantă în România post-revoluţionară, mai cu seamă în condiţiile pauperizării populaţiei şi ale multiplelor riscuri şi ameninţări (reale sau imaginare) la adresa stabilităţii interne. Acest succes îngrijorător al naţionalis-mului se mai explică, probabil, şi prin faptul că, “în societăţile postco-muniste, membrii elitei politice actuale au nevoie să se disocieze de vechiul regim, mai ales dacă sunt suspectaţi de a-l fi susţinut anterior. Deşi principala caracteristică politică a perioadei imediat post-comu-niste este, în mod cert, diferenţa dintre «vechiul regim» şi «noua liber-tate», curând apare o bifurcaţie în cadrul «noului regim» în curs de constituire. Schematic, acest clivaj apare între modernişti, care se anga-jează pe «drumul către Europa», şi forţele conservatoare, creştine, populiste şi rurale, care preferă «drumul către noi înşine»” (Offe, 1994: 124).

Orientarea politică etnică Naţionalismul românesc post-decembrist nu a fost centrat în

primul rând pe refacerea unităţii statului prin reunirea cu Basarabia, ci s-a dezvoltat mai mult ca reacţie la iredentismul maghiar şi ca modali-tate de justificare a neîmplinirilor noastre prin culpabilizarea unor “străini de neam, care sigur ne vor răul”. Semnificativ este şi faptul că naţionalismul românesc, în formele lui mai tranşante, nu s-a manifes-tat în relaţie cu toate minorităţile, ci preponderent faţă de maghiari, ţigani şi evrei, cauzele acestui comportament “selectiv” fiind multiple şi complexe.

Potrivit Constituţiei, uniunile minorităţilor naţionale au câte un deputat în Parlamentul României, indiferent de rezultatul obţinut în alegeri. Actualmente, 18 astfel de uniuni sunt reprezentate în Camera Deputaţilor. Uniunile nu sunt însă partide politice; ele se ocupă doar de păstrarea identităţii culturale a minorităţilor. Atunci când vor să se manifeste politic, membrii minorităţilor pot intra în diferite partide, constituite pe cu totul alte criterii decât etnicitatea.

Excepţie de la această regulă face doar Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Creată încă din decembrie 1989 şi neînre-gistrată oficial ca partid politic, UDMR este singura formaţiune cu dublă natură: etnică şi politică. Deşi există unele organizaţii politice


205

ale maghiarilor din România (spre exemplu, Partidul Independent Maghiar, Partidul Gospodarilor Maghiari din România), UDMR se vrea un fel de partid unic al minorităţii maghiare, singurul reprezen-tant legitim al acesteia. Exclusivismul acestei uniuni-partid este rele-vat de atitudinea ostilă faţă de celelalte organizaţii politice ale etnicilor unguri. În statutul său, UDMR se consideră o organizaţie “constituită pe bază naţională a maghiarilor din România, care, fără a se situa pe platforma vreunei ideologii pentru atingerea scopurilor propuse, doreş-te să înglobeze toate mişcările, organizaţiile, grupările ce aderă la prin-cipiile ei de bază, îi susţin programul şi doresc să colaboreze în împli-nirea dezideratelor comune” (Datculescu şi Liepelt, 1991: 179). Toate formaţiunile sau grupările moderate, care nu utilizează instrumentarul ideologic şi nu îşi propun obiectivele UDMR, sunt însă aspru criticate de către aceasta din urmă, fiind catalogate drept “trădătoare ale cauzei maghiarimii”.

Trăsătura principală a politicii UDMR este transformarea etni-cităţii într-un suport doctrinar. “Juxtapunerea dintre etnic şi politic are ca efect politizarea voită a oricărei acţiuni de natură etnică, după cum orice critică politică la adresa UDMR, normală de altfel în orice socie-tate democratică, este transformată într-o atitudine anti-maghiară. În aceste condiţii, se obţine o artificializare a problemei naţionale, prin instrumentarea politică a mijloacelor specifice de prezentare a identi-tăţii spirituale a minorităţilor şi prin tensionarea permanentă a relaţi-ilor interetnice” (Radu, Radu şi Porumb, 1995: 136). Absenţa unei doctrine politice (în accepţiune clasică) este suplinită, aşadar, în cazul UDMR, de politizarea tuturor raporturilor interumane care angajează subiecţii diferitelor grupuri etnice. Pornind de la această premisă, con-ceptele majore utilizate de UDMR sunt: comunitatea autonomă, drep-turile colective, autodeterminarea internă şi calificarea minorităţii ca persoană de drept public. Aceste concepte se regăsesc în discursul politic cotidian, dar mai cu seamă în două documente pe care UDMR le consideră “de importanţă programatică”: Memorandumul UDMR privind admiterea României în Consiliul Europei (26 august 1993) şi Proiectul legii privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome (18 noiembrie 1993). Explicate vag şi introduse în contexte ambigue, conceptele privilegiate ale UDMR întreţin suspiciunea şi iritarea în peisajul politic românesc, în legătură cu intenţiile de autonomizare şi de enclavizare.


Construcţia teoretică a strategiei UDMR porneşte de la concep-tul de drepturi colective. Convenţia cadru pentru protecţia minori-tăţilor naţionale, adoptată de Consiliul Europei, precizează că: “Pro-tecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestor minorităţi face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului”. În Raportul explicativ cu privire la Convenţia cadru, se arată clar că nu este vorba despre drepturi colec-tive, ci doar despre drepturi individuale. Singurul document ce vorbeş-te despre drepturi colective este Recomandarea 1201 care, în articolul 12, specifică următoarele: “nimic în acest protocol nu poate fi înţeles ca limitând sau restrângând un drept individual al persoanelor aparţi-nând unei minorităţi naţionale sau un drept colectiv al unei minorităţi naţionale înscris în legislaţia statului contractant sau într-un acord internaţional la care acel stat este parte”. Existând o Convenţie cadru care exclude ideea de drept colectiv (deşi prevederile ei pot fi interpre-tate şi în acest sens) şi o Recomandare care menţionează expres drep-turile colective, “s-a dat curs unei evoluţii «perverse» în planul protec-ţiei minorităţilor naţionale, aceea a amplificării sensurilor duble şi a inconsistenţei limbajului juridic cu Raportul explicativ” (Stan, 1994: 54). Profitând de această situaţie, UDMR, susţinută de Guvernul de la Budapesta (promotor al controversatei legi a statutului maghiarilor din afara graniţelor Ungariei), încearcă să dea valoare juridică internaţio-nală unui document pe care Comitetul Miniştrilor al Consiliului Euro-pei nu l-a acceptat.

Pe baza ideii de drepturi colective, UDMR a avansat concep-tele de comunitate autonomă şi de autodeterminare internă. Sintagma comunitate autonomă este utilizată de către UDMR nu în sensul con-sacrat de dreptul administrativ (odată cu descentralizarea), ci prin alăturare cu termenii de “minoritate” şi “subiect de drept public”: “Minorităţile naţionale şi comunităţile autonome, ca subiecţi politici sunt, alături de naţiunea română, factori constitutivi ai statului”, care are obligaţia de a sprijini material “instituţiile minorităţilor, care sunt subiecte de drept public” (Andreescu, Stan şi Weber, 1994: 9). Aceas-tă interpretare semnalată de autorii citaţi conduce la identificarea comunităţii constituite pe bază etnică cu noţiunea de popor, iar auto-determinarea internă poate să-şi piardă conotaţia internă, evoluând spre principiul autodeterminării popoarelor. Finalitatea acestui proces nu poate fi alta decât enclavizarea sau secesiunea.


207

Operând cu termeni care comportă interpretări multiple, invo-când incompatibilitatea dintre limbile română şi maghiară (în sensul că nu se pot traduce cu precizie sensurile termenilor ce fac obiectul disputelor) şi speculând inconsecvenţele forurilor europene, UDMR promovează o politică segregaţionistă, la adăpostul unor principii nobile şi moderne ale organizării politice şi administrative comunitare. În plus, proclamându-se campioană a drepturilor omului, se prezintă mereu ca o victimă a naţionalismului şi xenofobismului românesc.

Această uniune-partid are în rândul ei mai multe orientări poli-tice propriu-zise, unele de factură liberală, altele social-democrată, creştin-democrată şi chiar socialistă. Clivajul principal angajează însă politica etnică a două grupări: gruparea moderată şi cea radicală. Primul preşedinte al UDMR, Domokos Géza, considerat prea concili-ant şi prea puţin combativ, a fost înlocuit cu Markó Béla, la Congresul din 15-17 ianuarie 1993. La acelaşi congres, celebrul pastor László Tökés este ales preşedinte de onoare al UDMR. Cu o echipă condu-cătoare mai activă (deşi considerată totuşi “moderată”), UDMR s-a lansat în 1993 în lupta pentru autonomia pe baze etnice.

Iniţial, această luptă a fost dusă din opoziţie (la alegerile din 1990 şi din 1992, obţinând în jur de 7% din totalul voturilor valabil exprimate, UDMR a stat pe băncile opoziţiei). În primii şase ani după revoluţie, UDMR a fost chiar unul din pilonii esenţiali al opoziţiei, numărându-se printre fondatorii CNID şi apoi ai CDR. Totuşi, mizând pe votul constant al etnicilor unguri, a preferat să participe în alegeri pe liste proprii. După alegerile din noiembrie 1996, cu 6,64% din votu-rile pentru Camera Deputaţilor şi 6,82% din cele pentru Senat, UDMR s-a alăturat Convenţiei Democratice şi Uniunii Social Democrate într-o coaliţie de guvernământ în care a obţinut două portofolii ministeriale, cinci secretariate de stat şi două posturi de prefect.

Alegerile din anul 2000 au reconfirmat sprijinul de care se bucură UDMR în rândul etnicilor unguri (6,79% la Cameră şi 6,89% la Senat). Aplicând aceeaşi strategie ca şi în legislatura 1996-2000 (res-pectiv sprijinirea coaliţiei de guvernământ, pentru o mai bună apărare a intereselor minorităţii maghiare), UDMR a acceptat colaborarea parlamentară cu PDSR (PSD), în schimbul unor modificări în legisla-ţia administraţiei şi a învăţământului.


Socialismul Stânga abscisei politice, populată iniţial numai de partide decla-

rat social-democrate, a cunoscut revenirea socialiştilor (moştenitori ai Partidului Comunist) abia în 1992, când ia fiinţă Partidul Socialist al Muncii (Decizia 07/23.01.1992 a Tribunalului Bucureşti). Au existat şi în primii doi ani după revoluţie partide care au inclus în titulatura lor termenul de “socialist”, însă PSM era primul care revendica cu claritate moştenirea politică a defunctului PCR şi a mişcării socialiste din România de dinainte de 1945; de asemenea, acest partid era primul care îi readucea în viaţa politică pe unii dintre demnitarii fostului regim comunist, “refuzaţi” de toate formaţiunile cu pretenţii demo-crate. PSM a fost creat, astfel, ca partid al foştilor activişti din diverse straturi ale nomenclaturii ceauşiste: unii relativ apropiaţi dictatorului, alţii din periferia clientelei sau chiar din rândul celor retrogradaţi în vechea ierarhie comunistă.

Partidul Socialist al Muncii răspundea şi dorinţei unei părţi a clasei muncitoare (din ce în ce mai sărace şi confruntate cu şomajul) de a reveni la un statut economic, social şi politic comparabil cu cel din perioada anilor ’70. Dezamăgită de politica economică a social-democraţilor din FSN (obligaţi să ia măsuri de ordin liberal), o însem-nată parte a populaţiei începea să se întrebe dacă nu cumva era prefe-rabil socialismul reformat, cu o guvernare a liderilor “luminaţi” ai vechiului regim, care să readucă siguranţa socială de dinainte de revo-luţie. Pe fondul adâncirii crizei economice şi al contestării crescânde a politicii FSN, Adrian Păunescu considera că ar fi fost necesar un referendum cu privire la sistemul social care trebuia construit în România după căderea dictaturii: “cine şi cu ce ocazie a hotărât schim-barea sistemului social din România? Este posibil ca poporul nostru să-şi dorească respectiva schimbare. Este posibil, însă, la fel de posi-bil, să n-o dorească (…). Ce doreşte poporul român? Doreşte un capi-talism total şi profund, dezinteresat de soarta celor mulţi? Doreşte un socialism antitotalitar, un socialism liberal? Doreşte o sinteză de socia-lism şi capitalism? Sau o democraţie într-adevăr originală?” (Păunescu, 1991: 16). Pentru o alternativă a “socialismului cu faţă umană”, câţiva foşti lideri comunişti au fondat Partidul Socialist al Muncii. Printre aceştia, se numărau Ilie Verdeţ (fost secretar al Comitetului Central al PCR şi fost prim-ministru) şi Tudor Mohora (fost preşedinte al


209

Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România); doi deputaţi ai Frontului Salvării Naţionale au aderat la PSM pe 30 martie 1992, făcând ca un partid care nu participase la alegeri să se vadă reprezentat în Parlament.

Deşi a afirmat de la început că este continuatorul mişcării socia-liste şi al PCR, Partidul Socialist al Muncii a ţinut să se delimiteze de ideologia stalinistă, de cultul conducătorului şi de totalitarismul regi-mului Ceauşescu. Autodefinindu-se ca “partid al stângii democratice româneşti”, PSM accepta pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, existenţa proprietăţii private şi valorile democraţiei. Specificul său de stânga era dat de următoarele elemente: a) economia socială de piaţă: ca “reprezentant al întregii naţiuni, statul (…) împreună cu ceilalţi agenţi economici şi sociali îndeplinesc funcţia de redistribuire a produsului naţional”; în concepţia PSM, economia socială de piaţă elimina anarhismul economic generat de oscilaţia liberă a cererii şi a ofertei; economia socială de piaţă (sintagmă utilizată cu insistenţă şi de către PDSR în primul său mandat guvernamental) era imaginată ca o soluţie pentru instituirea unei ordini economice bazate în acelaşi timp pe libertate şi competiţie, cât şi pe justiţia socială; b) statul trebu-ia să fie “principalul coordonator economic”, într-un sistem în care nu mai exista nici dirijism absolut, nici liberalism pur, economia fiind planificată suplu; c) în economia mixtă trebuia să domine, totuşi, pro-prietatea publică; d) protecţia socială presupunea: distribuţia echitabilă a proprietăţii, prevenirea riscurilor sociale, garantarea locului de muncă şi gratuitatea serviciilor publice.

Deşi a demarat relativ târziu în cursa politică, mişcarea socia-listă nu a fost scutită de maladia generală a fenomenului partidist din România: fragmentarea. La sfârşitul lui 1994, Tudor Mohora demisiona din PSM, în urma divergenţelor cu Ilie Verdeţ şi Adrian Păunescu, care doreau să continue susţinerea PDSR şi să antreneze PSM-ul la guvernare. Opunându-se intrării în guvern (deşi admitea susţinerea parlamentară a PDSR-ului), Mohora este nevoit să se retragă din conducerea partidului. Conflictele sale cu gruparea Verdeţ-Păunescu erau chiar ceva mai vechi: Mohora nu agrea stilul conducerii şi nici nostalgiile comuniste declarate ale celor doi lideri. De asemenea, el dorea o ruptură mai clară faţă de fostul partid comunist şi orientarea PSM-ului către socialismul de tip occidental.


Dupa separarea de PSM, Tudor Mohora a creat, împreună cu câţiva foşti colaboratori din perioada preşedinţiei sale la UASCR, o nouă formaţiune politică: Partidul Socialist. În “Programul PS”, se arăta că acest partid “îşi întemeiază doctrina pe valorile socialiste europene contemporane (…). Respingând teoriile şi practicile totalitare, dogmatismul şi exclusivismul ideologic, Partidul Socialist îşi propune să revalorizeze tradiţiile stângii democratice româneşti, să contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea mişcării socialiste din România”. Insis-tând asupra componentei sociale a politicii sale, PS declara că urmă-reşte instituirea în România a statului social de drept (sintagmă asemă-nătoare cu aceea de “stat socialist de drept”, avansată de reformiştii sovietici, dar având o consistenţă diferită). În concepţia Partidului Socialist, statul social de drept era “un ansamblu de instrumente legis-lative şi instituţionale care acţionează pentru consolidarea democraţiei politice şi economice, înfăptuirea justiţiei sociale şi realizarea dezvol-tării durabile”. În plan concret, statul social de drept – expresie politi-că a solidarităţii – trebuia să garanteze egalitatea şanselor de dezvol-tare şi afirmare pentru toţi cetăţenii, prin asigurarea accesului la cultu-ră şi educaţie, la asistenţă medicală, la muncă şi protecţie socială. Pentru realizarea acestor obiective, PS considera necesară dezvoltarea economiei de piaţă, cu un pluralism al formelor de proprietate (publi-că, privată, asociativă, cu capital intern, străin şi mixt); în cadrul aces-tei economii, statul trebuia să intervină prin mecanisme de prognoză şi planificare macro-economică, prin sisteme fiscale şi de credit, pentru a menţine echilibrul între libertatea pieţei şi protejarea intereselor de ansamblu ale societaţii. De asemenea, în scopul asigurării unei minime baze economice pentru toţi cetăţenii, PS propunea promovarea acţio-nariatului popular, realizabil prin transferul către populaţie a proprie-tăţii de stat şi prin dezvoltarea sistemului societăţilor mutuale de inves-tiţii garantate de către stat. Dezvoltarea agriculturii (prin susţinerea fermelor de stat şi stimularea organizării asociative), protejarea şi stimularea capitalului autohton, restructurarea industriei fără creşterea şomajului în acest domeniu de activitate şi dezvoltarea serviciilor reprezentau celelalte promisiuni ale PS pentru electorat.

Creat cu doi ani înaintea alegerilor din 1996, Partidul Socialist spera să depăşească pragul electoral. Cu un mesaj mai rafinat decât cel al PSM, Partidul Socialist părea să aibă destule şanse de a atrage inte-lectualitatea pauperizată, funcţionarii şi salariaţii cu pregătire medie.


211

Divizată şi cu impact mediatic scăzut, mişcarea socialistă nu a reuşit să-şi păstreze locul în corpul legislativ, nici în 1996, nici în 2000. PSM a obţinut doar 0,68% din sufragii în noiembrie 1996 şi 0,88% la alegerile din noiembrie 2000. Formaţiunea lui Mohora a avut aceeaşi soartă. Principalii lideri ai mişcării socialiste au ajuns, în cele din urmă, în marea familie PSD.

Ecologismul Ecologismul a apărut în România post-revoluţionară ca o

mişcare politică “alternativă”, în afara distincţiei clasice între dreapta şi stânga. Cauzele naşterii unui asemenea curent au fost legate în primul rând de problemele de mediu pe care le crease dezvoltarea eco-nomică în perioada socialismului: multe obiective industriale erau extrem de poluante; exploatarea resurselor subsolului se făcea nera-ţional; sistemul de reciclare şi depozitare a deşeurilor era deficitar. În plus, imediat după decembrie 1989, odată cu deschiderea graniţelor ţării, unele întreprinderi occidentale au încercat (şi adesea au reuşit) să “exporte” în România deşeuri toxice. În jurul unor cazuri foarte cunos-cute de întreprinderi poluante, de mini-catastrofe ecologice si de trafic de substanţe toxice, au luat fiinţă mişcări ecologiste care şi-au definit treptat doctrina şi programul politic. Acţiunea grupărilor “verzilor” s-a centrat pe rezolvarea cazurilor grave de poluare şi pe umplerea vidului legislativ în domeniul protecţiei mediului.

Ecologismul şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa politică româ-nească fie prin crearea unor partide cu această doctrină, fie ca dimen-siune a programelor altor formaţiuni politice. Partidele ecologiste au apărut încă de la începutul anului 1990. Astfel, a doua formaţiune poli-tică înregistrată oficial în România post-revoluţionară era Mişcarea Ecologistă din România (11 ianuarie 1990). Câteva zile mai târziu, apăreau Partidul Ecologist Român (16 ianuarie) şi Partidul Ecologist Umanist (20 ianuarie). În februarie 1990, era creat Partidul Democrat Ecologist; în iulie 1990 – Federaţia Ecologistă din România; în fine, în martie 1991, lua fiinţă Partidul Naţional Ecologist (acesta din urmă fiind absorbit de MER în iunie 1993).

În pofida fărâmiţării sale, mişcarea ecologistă a avut o doctri-nă relativ unitară. Astfel, ea pornea de la premisa că, dacă toate cele-lalte partide îşi orientează programele pe gestionarea relaţiilor sociale, ecologismul are la bază relaţia om-natură. În opinia “verzilor” români,


relaţia dintre om şi natură depăşeşte în importanţă relaţiile dintre indi-vizi şi dintre grupurile sociale, întrucât ea are consecinţe ce depăşesc graniţele politice şi etnice, diferenţele sociale şi culturale; raporturile dintre om şi mediul înconjurător nu constituie o problemă limitată la un areal geografic sau la un sistem social-politic, ci reprezintă o pro-blemă planetară.

Constatând faptul că dezvoltarea economică modernă şi con-temporană nu a ţinut seama de problemele de mediu, ecologismul propunea o nouă abordare a relaţiei om-natură, avansând conceptul de “dezvoltare durabilă”. Dezvoltarea durabilă era definită ca o opti-mizare permanentă a raportului dintre creşterea populaţiei (cu impli-cita dezvoltare a economiei) şi suportabilitatea mediului, ca furnizor de materii prime şi absorbant de deşeuri rezultate din activitatea omului. Optimizarea acestui raport nu se poate realiza, în viziunea “verzilor”, decât prin promovarea unei “economii social-ecologice de piaţă”.

Din multitudinea formaţiunilor înfiinţate pe această platformă doctrinară, numai Mişcarea Ecologistă din România (MER) şi Partidul Ecologist Român (PER) au reuşit să se menţină câţiva ani în viaţa parlamentară, prima evoluând în apropierea cercurilor FSN-iste, iar cel din urmă facând parte din Convenţia Democratică.

Platforma-Program a Mişcării Ecologiste din România definea această formaţiune atât ca “o formă de acţiune socială, având caracter independent, democratic, pacifist şi umanist”, cât şi ca partid de centru care promovează liberalismul social. Apropiată de partidul de guver-nământ şi având în Adunarea Constituantă 12 deputaţi şi un senator, MER a deţinut portofoliul de ministru al Mediului şi un secretariat de stat la Ministerul Învăţământului în cabinetul condus de Theodor Sto-lojan. La alegerile din 1992, nu a reuşit să treacă pragul electoral de 3%, rămânând în afara Parlamentului. Nici în 1996 nu a avut mai mult succes, deşi s-a aliat cu Partidul Democrat Agrar din România şi cu Partidul Umanist Român, în cadrul Uniunii Naţionale de Centru. Istoria MER a luat sfârşit în 1998, când a fost absorbită de Federaţia Ecologistă din România.

Partidul Ecologist Român se definea, la rândul său, ca un partid democratic ce urmăreşte realizarea statului de drept. În plan economic, PER opta pentru o economie de piaţă în care să fie satisfăcută necesi-tatea producerii de bunuri nepoluante, cu tehnologii nepoluante, cu un consum cât mai raţional de energie şi de resurse materiale. Evoluând


213

singur în alegerile pentru Constituantă, PER a reuşit să aibă 8 deputaţi şi un senator în legislatura 1990-1992. Ulterior, ca membru al CDR, a trimis în Parlament 4 deputaţi după alegerile din 1992 şi 6 deputaţi şi un senator în 1996; părăsind Convenţia, a eşuat în alegerile din anul 2000, cu 0,93% din voturi la Camera Deputaţilor şi 0,99% la Senat.

Fiind o dimensiune importantă a programelor tuturor parti-delor politice din România, indiferent de orientarea doctrinară, ecolo-gismul nu a avut prea multe şanse de afirmare ca mişcare politică propriu-zisă. Prezent mai mult ca stare de spirit (destul de accentuată în zonele poluate şi în momentele mediatizate de criză a mediului), ecologismul nu reuşeşte să adune mai mult de 1% din opţiunile unui electorat preocupat de relansarea economică cu orice preţ.

Agrarianismul Mişcarea agrariană s-a dezvoltat cu precădere în Europa epo-

cii interbelice, în ţările în care structura populaţiei şi economia erau marcate de preponderenţa ruralului. Stimulând proprietatea mijlocie şi mică, dezvoltarea sistemului cooperatist şi a creditului agricol, agrari-anismul românesc interbelic a fost reprezentat de câteva formaţiuni politice ca: Partidul Ţărănesc (fondat în 1918 şi transformat în Partidul Naţional Ţărănesc în 1926, după fuziunea cu Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu), Partidul Naţional Agrar (1932), Liga Agrară (desprinsă în 1929 din Partidul Poporului), Partidul Micilor Agrarieni (desprins în 1933 din Partidul Popular Maghiar), Partidul Ţărănesc-Democrat şi Partidul Ţărănesc-Radical (desprinse în 1930 şi 1932 din Partidul Naţional-Ţărănesc) şi Frontul Plugarilor (colaborator al comu-niştilor după 1945).

După 1989, în condiţiile în care agricultura şi lumea rurală reprezentau aproximativ jumătate din economia şi din populaţia Româ-niei, agrarianismul a renăscut. Problemele cu care urma să se confrun-te vizau: schimbarea formei de proprietate (respectiv refacerea proprie-tăţii private asupra pământului), reorganizarea producţiei agricole, redistribuirea personalului specializat din agricultură, după lichidarea marilor ferme cooperatiste, refacerea sistemului asociativ şi a siste-mului bancar din domeniul agriculturii etc.

Deşi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (moştenitor al PNŢ – principalul promotor al agrarianismului interbelic) a fost prima formaţiune înscrisă oficial după revoluţie, el nu s-a mai orientat


către doctrina agrariană, preferând să pună accentul pe democraţia creştină. Aşa stând lucrurile, agrarianismul a fost promovat de Partidul Democrat Agrar din România, creat la 29 ianuarie 1990.

Crearea PDAR de către agronomul Victor Surdu (un apropiat al lui Ion Iliescu din perioada în care acesta din urmă fusese prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR) a fost comentată multă vreme ca o manevră strategică a FSN, menită să răpească electoratul rural al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Ulterior, s-a putut constata ca PDAR nu era decât parţial înfeudat guvernanţilor, adoptând uneori chiar atitudini de opoziţie.

PDAR s-a orientat de la început spre o bază de masă repre-zentată nu atât de ţărănime, cât de specialiştii din agricultură. Astfel, a adus în doctrina agrariană nota specifică a tehnocraţiei, insistând asupra rolului pe care îl au specialiştii în îndrumarea, orientarea şi asistenţa tehnică a producţiei agricole realizate de către noii proprietari funciari. Farâmiţarea producţiei, ca urmare a desfiinţării exploataţiilor agricole mari, a condus, după 1990, la un declin tragic al agriculturii: lipsiţi de mijloace moderne de producţie, ţăranii reîmproprietăriţi au fost nevoiţi să facă agricultură cu mijloacele tehnice specifice seco-lului al XIX-lea; specialiştii de la fostele cooperative agricole de producţie (ingineri şi tehnicieni) au rămas fără slujbe; patrimoniul fos-telor cooperative a fost risipit şi chiar devastat; astfel încât lumea satului a căpătat o înfăţişare jalnică. În aceste condiţii, PDAR a militat pentru înfiinţarea, în cadrul administraţiei publice locale, a Camerelor agricole, care să recupereze personalul tehnic din agricultură şi care să reorganizeze producţia pornind de la noile realităţi ale fragmentării proprietăţii şi ale descentralizării deciziei.

PDAR a emis un mesaj politic simplu, adresat populaţiei rurale, aproape în exclusivitate. Obiectivul principal al PDAR l-a con-stituit “sprijinirea pe toate căile a gospodăriei familiale ţărăneşti, ca aceasta să devină nucleul de bază al redresării agriculturii”. Primul principiu al politicii PDAR a fost acela referitor la “reconstrucţia ţării, modernizarea agriculturii, silviculturii, industriei alimentare, coopera-ţiei, reînnoirea satului românesc” (Platforma Program a Partidului Democrat Agrar din România). Pentru relansarea producţiei şi pentru ridicarea standardului de viaţă al lucrătorilor din agricultură, PDAR avea în vedere susţinerea asociaţiilor agricole (în condiţiile în care, prin legea referitoare la refacerea proprietăţii, nu se puteau reconstitui


215

proprietăţi mai mari de 10 hectare). Asociaţiile erau concepute ca forme de organizare a producţiei în maniera modernă, putându-se utiliza eficient mecanizarea şi sistemele de irigaţii construite în peri-oada socialistă. PDAR mai avea în vedere şi creşterea rolului coopera-ţiei de consum şi de credit în viaţa satului românesc.

Reprezentat în Camera Deputaţilor din Adunarea Constituantă (cu 9 parlamentari) şi în Senat după alegerile din 1992 (cu 5 mandate), PDAR a avut o evoluţie politică contradictorie, înregistrând totdeauna rezultate modeste în structurile legislative, dar ceva mai importante în administraţia publică locală. Pentru a se pune la adăpost de riscul eliminării din viaţa parlamentară, PDAR s-a aliat mai întâi cu PUNR, formând în 1993 Blocul Unităţii Naţionale. Apoi a abordat alegerile din 1996 în alianţă cu Mişcarea Ecologistă din România şi cu Partidul Umanist Român, constituind Uniunea Naţională de Centru. Aceasta nu a reuşit să depăşească pragul electoral. După eşecul în alegeri, conducerea partidului a fost schimbată, Victor Surdu rămânând doar secretar general. În martie 1998, PDAR a fuzionat cu Partidul Noua Românie (condus de Virgil Măgureanu, fostul şef al SRI), creându-se astfel Partidul Naţional Român.

3. Alianţele politice Primii ani post-revoluţionari s-au caracterizat printr-un pluri-

partidism haotic, stimulat de două acte normative cu efecte perverse: Legea organizării partidelor politice şi Legea electorală. Crearea de noi partide, în absenţa oricărui fundament doctrinar şi a bazei sociale, era preocuparea tuturor veleitarilor nemulţumiţi de rolul pe care ar fi tre-buit să-l joace în FSN sau în partidele istorice. Pentru cei mai mulţi dintre noii “politicieni”, partidele erau simple instrumente necesare obţinerii dreptului de a participa la privilegiile puterii şi la împărţirea uriaşului patrimoniu al fostului Partid Comunist Român.

Interesul pentru regruparea politică a apărut, însă, după alege-rile din 20 mai 1990, când din aproximativ 70 de formaţiuni înscrise legal în România, numai 18 au reuşit să trimită în Adunarea Constitu-antă cel puţin un reprezentant. În special partidele de opoziţie, confrun-tate cu zdrobitoarea victorie a FSN, au fost nevoite să se gândească la o nouă formulă concurenţială. Dar formarea unei alianţe a opoziţiei nu


era deloc facilă nici în Parlament, nici în zona extraparlamentară. Difi-cultăţile unei asemenea întreprinderi proveneau din mai multe planuri:

• partidele opoziţiei aveau doctrine diferite (liberalismul, demo-craţia creştină, social-democraţia, naţionalismul, orientarea etnică, agrarianismul, ecologismul şi socialismul), aşa încât realizarea unei platforme comune era aproape imposibilă; singurul punct de legătură între aceste partide era dorinţa de a înlătura Frontul de la putere;

• partidele istorice (PNL, PNŢCD şi PSDR), pe lângă diferen-ţele ideologice, se remarcaseră şi în perioada interbelică prin conflicte ireductibile; după căderea comunismului, vechea inamiciţie s-a păs-trat, în forme noi şi mai puţin agresive, dar în suficientă măsură pentru a nu permite crearea rapidă a unei mari alianţe;

• veleitarismul şefilor partidelor de opoziţie împiedica şi el poli-tica de alianţă, fiecare crezându-se îndreptăţit să conducă opoziţia şi, în această calitate, să devină interlocutorul privilegiat al puterii;

• liberalii, mulţumiţi de relativul lor succes electoral (aproxima-tiv 6,5% din voturi), nu aveau interesul să se “dizolve” într-o coaliţie fără identitate doctrinară; ei sperau că viitorul le va aduce o creştere de popularitate şi, probabil, visau la un bipartidism FSN-PNL;

• în fine, în tabăra stângii, existau două motive principale de fragmentare, dar nici unul de unificare: FSN-ul, câştigător absolut al alegerilor, nu avea nevoie de aliaţi, pentru că abia reuşea să-şi satisfa-că propria clientelă, dornică de funcţii; nemulţumiţii din tabăra puterii sperau că dizidenţa le va aduce capital electoral sau cel puţin o nouă redistribuire a privilegiilor.

Pe fondul acestor condiţii improprii unificării politice, singura formaţiune care a iniţiat un proces de coalizare a fost Partidul Social-Democrat Român. În toamna lui 1990, preşedintele PSDR, Sergiu Cunescu, propunea formarea coaliţiei forţelor “democratice”2. În para-lel, un proces de coalizare se producea în zona extraparlamentară, unde numeroase organizaţii politice şi civice, personalităţi culturale şi “noii dizidenţi” au pus bazele Forumului Antitotalitar din România.

2 Termenul “democraţie” a fost asociat în mod constant cu acela de “opoziţie”, consi-derându-se că FSN, fiind condus de Iliescu, era urmaşul PCR şi, prin urmare, nu putea fi o formaţiune politică democratică. Insistenţa asupra identităţii dintre democraţie şi opoziţie a creat însă şi o deplasare semantică în opinia publică: mulţi cetăţeni au înţe-les că democraţia este echivalentă exclusiv cu spiritul contestatar şi, prin urmare, au considerat că este necesar s-o dezavueze.


217

a) Convenţia Democratică din România. Forumul Antito-talitar dorea să construiască o opoziţie socială, care să compenseze capacitatea extrem de limitată a opoziţiei parlamentare. Totuşi, epoca acţiunilor de stradă şi a legitimării revoluţionare a puterii trecuse. Oricât de mari ar fi fost manifestaţiile anti-guvernamentale şi anti-pre-zidenţiale pe care le-ar fi putut organiza “opoziţia socială”, ele nu justi-ficau înlăturarea Frontului de la putere. Înţelegând că accesul la putere urmează acum alte reguli decât în primele luni după revoluţie, politi-cienii din opoziţia parlamentară au creat, la sfârşitul lui 1990, Conven-ţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei; din această alianţă făceau parte: PSDR, PNŢCD, MER, PER şi UDMR.

Unele regrupări, provocate de diferite dizidenţe din partidele membre ale CNID, au menţinut confuzia cu privire la denumirea şi identitatea coaliţiei opoziţiei. Pe parcursul anului 1991, mai multe poluri ale unificării opoziţiei (numite fie CNID, fie Convenţia Unită Pentru Democraţie, fie Opoziţia Unită, fie Convenţia Democratică), cuprinzând partide parlamentare şi neparlamentare, precum şi organi-zaţii civice, aveau să se prezinte ca adevărate forţe unite ale opoziţiei. După această confuzie, cert este că la alegerile locale din februarie 1992 principala forţă unită a opoziţiei a fost Convenţia Democratică, grupare care s-a plasat pe locul al doilea după FSN. Din CDR făceau parte partidele parlamentare PNŢCD, PNL, PER şi UDMR (aceasta din urmă prezentându-se pe liste separate în judeţele cu populaţie maghiară), partide extraparlamentare ca Uniunea Democrat Creştină, Partidul Alianţei Civice şi Partidul Unităţii Democrate, precum şi o serie de organizaţii civice, autointitulate “apolitice” (Alianţa Civică, Solidaritatea Universitară, România Viitoare, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici etc.).

După succesul electoral din februarie 1992, Convenţia Demo-cratică a încetat practic să mai existe. În cadrul ei, au apărut diver-genţe majore între PNL şi PNŢCD (care nu se mulţumea cu un rol secundar), dar şi între PNL şi restul coaliţiei. Liberalii se aflau într-o poziţie destul de bizară: aceea de partid de guvernământ şi de opoziţie (în toamna lui 1991, după căderea Guvernului Roman, Theodor Sto-lojan, noul prim-ministru, a inclus în executiv şi miniştri liberali). În plus, ei nu agreau prezenţa în Convenţie a UDMR, care contesta caracterul naţional şi unitar al statului român. După ce la alegerile din 1990 liderul liberal Radu Câmpeanu, candidat la preşedinţie, obţinuse


votul etnicilor unguri, în 1992 el încearcă să joace cartea naţionalistă pentru a obţine un rezultat mai bun. Dar gafele politice repetate ale PNL, printre care cea mai celebră este propunerea ca fostul rege Mihai să candideze din partea PNL la preşedinţia României, au scos acest partid din prim-planul scenei politice, el nereuşind să depăşească pra-gul electoral.

Părăsirea Convenţiei de către PNL a dus la reorganizarea ei, sub autoritatea PNŢCD şi a Partidului Alianţei Civice (formaţiune elitistă, de nuanţă liberală). La alegerile generale din toamna lui 1992, Convenţia s-a prezentat sub un nou nume: Convenţia Democratică din România. În noua grupare a opoziţiei, naţional-ţărăniştii au reuşit să se impună ca lideri, graţie personalităţii lui Corneliu Coposu. Această dominaţie naţional-ţărănistă avea să provoace însă o serie de disen-siuni care, accentuându-se, au condus la o nouă fragmentare a CDR. Un prim motiv al rupturii l-a constituit susţinerea de către PNŢCD a lui Emil Constantinescu drept candidat al CDR la preşedinţie, în defa-voarea lui Nicolae Manolescu, şeful Partidului Alianţei Civice. Un alt motiv serios a fost impunerea politicienilor naţional-ţărănişti pe primele locuri în listele de candidaţi ale CDR. În fine, pretenţiile PNŢCD de a conduce Convenţia au devenit tot mai evidente şi mai deranjante pentru partenerii politici. În iulie 1994, senatorul Valentin Gabrielescu anunţa că PNŢCD consideră că adevărata sa pondere în CDR este de 50% şi, “în consecinţă, acest partid nu poate accepta să fie egal cu măruntele şi numeroasele partide liberale sau de altă orien-tare, care suferă de vedetism şi care «au tulburat apele» cu propunerile lor ridicole de restructurare a CDR. Dacă sunt nemulţumite şi au cura-jul să se afirme pe cont propriu, pot să se desprindă de CDR, dar – adăuga senatorul naţional-ţărănist – «cine o face se sinucide politic»” (Ştefănescu, 1995: 397).

Pentru a nu mai fi doar nişte “mărunte partide liberale”, Parti-dul Alianţei Civice şi PNL-Quintus au realizat Alianţa Civic-Liberală, în exteriorul CDR. Acest prim pas spre reunificarea liberală a fost privit cu scepticism de către PNL-CD (formaţiunea lui Niculae Cerveni) şi de către PL ’93.

Confruntată cu perspectiva sciziunii, CDR încearcă să-şi păs-treze cu orice preţ unitatea. La 3 august 1994 (la numai 2 săptămâni după unificarea civic-liberală), Emil Constantinescu afirma, în Consi-liul CDR, că “unitatea Convenţiei nu se discută, ea există. Problema


219

noastră e de a decide asupra unei structuri organizatorice cât mai clare, cât mai flexibile, cât mai eficiente, atât la centru cât şi în teritoriu. În faţa ofensivei PDSR care doreşte să devină un partid-stat, nu mai avem timp pentru căutări prea complicate sub aspect organizatoric, nici pentru a menaja prea multe susceptibilităţi individuale” (Ştefă-nescu, 1995: 402). Consiliul, de la care au lipsit şefii social-democra-ţilor şi ai PAC, a adoptat un protocol care completa înţelegerile poli-tice anterioare. În noul act se stipula renunţarea la conducerea CDR prin rotaţie (urmând ca preşedintele CDR să fie candidatul unic al alianţei la preşedinţia României) şi stabilirea listelor de candidaţi în funcţie de ponderea fiecărui partid în teritoriu. De asemenea, se men-ţiona că formaţiunile care nu vor semna noul document al CDR vor fi considerate retrase din alianţă. PSDR, PL ’93 şi PAC nu au semnat protocolul, calificându-l drept antidemocratic. Sergiu Cunescu este suspendat din Convenţie pentru 30 de zile (această suspendare fiind o invitaţie la revizuirea atitudinii). Împotriva suspendării s-au pronunţat doar reprezentanţii Partidului Alianţei Civice, care acuzau CDR că s-a transformat într-un superpartid ce promovează cultul personalităţii lui Emil Constantinescu.

În octombrie 1994, Comitetul Executiv al CDR renunţă la apli-carea de sancţiuni PSDR-ului şi se declară dispus să înceapă formali-tăţile de primire în Convenţie a Alianţei Civic-Liberale (mai precis, a liberalilor lui Quintus). Abia la 20 decembrie 1994 PNL-Quintus este primit în CDR, în timp ce PL ’93 dă semne că vrea să părăsească Con-venţia. La începutul lui 1995, PSDR, PL ’93 şi PAC se retrag din CDR; acelaşi lucru îl face şi UDMR.

Deşi avea mai puţini membri, Convenţia reuşea să obţină rezul-tate satisfăcătoare la alegerile locale din 2 iunie 1996 (17,11% din voturi la nivel de ţară); important era mai ales faptul că Victor Ciorbea câştiga în turul doi competiţia pentru fotoliul de primar general al Capitalei. Succesul a fost şi mai mare la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 1996: Convenţia s-a clasat prima cu puţin peste 30% din voturi, iar Emil Constantinescu a devenit Preşedinte al României.

Timp de patru ani, CDR s-a aflat la guvernare, în alianţă cu UDMR şi USD, deţinând 61% din portofolii, potrivit “Acordului de solidaritate guvernamentală”. Dar faptul de a fi la putere nu a împie-dicat crizele interne în Convenţie. La începutul lui 1998, Alianţa


Civică s-a retras din CDR; în octombrie 1998, se retrage şi Partidul Alternativa României. Liberalii, deveniţi din ce în ce mai puternici, au solicitat revizuirea Statutului CDR şi echilibrarea raporturilor cu PNŢCD. În cele din urmă, PNL părăseşte Convenţia, participând singur în alegerile din 2000. Rămasă doar cu ţărăniştii şi cu câteva formaţiuni politice şi civice nesemnificative, CDR ajunge în penibila situaţie de a nu depăşi pragul electoral, plătind singură pentru toate greşelile guvernării.

b) Alianţa Naţional-Liberală. Retragerea din CDR a Parti-dului Alianţei Civice, a Partidului Liberal ’93 şi a Partidului Social Democrat Român a condus la schimbarea numelui ei în Convenţia Democratică Română şi la deschiderea căii spre noi coaliţii politice ale opoziţiei. După ieşirea din Convenţie, partidele respective au tatonat terenul unor posibile alianţe, dar au preferat să experimenteze, pentru o perioadă, evoluţia pe cont propriu.

În cadrul mişcării liberale (în care includem şi Partidul Alian-ţei Civice condus de Nicolae Manolescu), unificarea anunţată la sfârşi-tul lui 1994 nu s-a realizat, astfel încât la alegerile locale din iunie 1996 s-au prezentat pe liste separate PAC, PL ’93 şi PNL-Câmpeanu. Liberalii lui Quintus şi PNL-CD (condus de Niculae Cerveni) au rămas în Convenţia Democratică Română. După ce şi-au evaluat şi comparat rezultatele de la alegerile locale, primele două formaţiuni menţionate au creat Alianţa Naţional-Liberală, la 7 iulie 1996. ANL l-a desemnat pe Nicolae Manolescu candidat la preşedinţia României. Rezultatele alegerilor au fost un adevărat eşec atât pentru ANL, cât şi pentru Manolescu. Rămasă în afara Parlamentului, alianţa s-a destră-mat, PAC şi PL ’93 urmând apoi calea unificării liberale.

c) Uniunea Social-Democrată. Divizarea FSN-ului în 1992 a marcat începutul unui proces de reaşezare şi regrupare a forţelor social-democrate. Social-democraţia se aflase încă din 1990 în situaţia stranie de a fi reprezentată de un partid de guvernământ şi de mai multe partide de opoziţie. După alegerile din septembrie 1992, această situaţie s-a accentuat: PDSR a format coaliţia guvernamentală împre-ună cu naţionaliştii şi socialiştii, în timp ce restul social-democraţilor se aflau în opoziţie dar, la rândul lor, divizaţi: FSN-Roman (numit ulte-rior Partidul Democrat) forma un grup parlamentar separat faţă de CDR, care îi cuprindea pe parlamentarii Partidului Social-Democrat Român. Ieşirea PSDR din CDR a prilejuit regruparea social-democrată.


221

Aflat într-o relativă criză de popularitate, PD era în căutarea unei noi formule politice, care să-l readucă în atenţia electoratului. Aso-ciindu-şi imaginea nu doar cu Petre Roman (pentru care electoratul feminin încă mai păstra o apreciere specială), ci şi cu unii demnitari corupţi, amestecaţi în afaceri dubioase, Partidul Democrat trebuia să se alieze cu o forţă căreia nu i se putea reproşa nici faptul de a fi parti-cipat la guvernare, nici implicarea în cazuri de corupţie. La rândul său, Partidul Social-Democrat Român, după ce abandonase Convenţia Democratică, se regăsea singur în faţa unui electorat care nu i-ar fi acordat mai mult de 1% din voturile sale. Aşa că, pentru a se salva reciproc, cele două partide au format, la 27 septembrie 1995, o alianţă electorală intitulată Uniunea Social-Democrată. Strategia lor a fost încununată de succes la alegerile locale din iunie 1996, când USD a obţinut aproape 15% din voturi, plasându-se pe locul al treilea după CDR şi PDSR. Şi la alegerile parlamentare din 1996 USD s-a clasat destul de bine, obţinând aproximativ 13% din voturi, fapt care i-a permis să ajungă la guvernare, alături de CDR şi UDMR.

Treptat, relaţiile dintre PD şi PSDR s-au răcit, din motive greu de precizat. În mai 1999, Consiliul Naţional al PSDR a decis ruperea alianţei care, la un moment dat, părea să prefigureze o fuziune.

d) Uniunea Naţională de Centru. La sfârşitul lui decembrie 1993, Partidul Unităţii Naţionale Române şi Partidul Democrat Agrar din România puneau bazele Blocului Unităţii Naţionale (BUN). La această alianţă a aderat ulterior şi Mişcarea Ecologistă. Deşi s-a bătut multă monedă pe tema noii alianţe politice, ea s-a dovedit inoperantă. Victor Surdu (liderul PDAR) a criticat de nenumărate ori guvernul PDSR-PUNR şi, deşi nu a denunţat formal Blocul Unităţii Naţionale, a lăsat să se înţeleagă că nu se simţea deloc legat de protocolul din 19 decembrie 1993.

După ce partidele membre ale BUN au participat la alegerile locale pe liste separate, alianţa a încetat să mai existe de facto. În aceste condiţii, pentru a-şi asigura intrarea în Parlament, PDAR şi MER au luat iniţiativa creării unei noi coaliţii, în care au atras o formaţiune obscură, intitulată Partidul Umanist Român (înregistrat la 18 decembrie 1991). Noua coaliţie creată în vara lui 1996 s-a numit Uniunea Naţională de Centru. Ea şi-a desemnat un candidat unic la preşedinţie, în persoana unui ilustru necunoscut în viaţa politică, medicul Ioan Pop de Popa (membru al Partidului Umanist Român).


Atât UNC, cât şi candidatul său la preşedinţie au înregistrat un mare eşec în alegeri, fapt care a condus la disoluţia Uniunii.

Bazate prea puţin pe compatibilitatea doctrinară şi prea mult pe interesul conjunctural generat de alegeri, alianţele politice din România au fost în principal mijloacele prin care partidele mici s-au menţinut în Parlament şi prin care fiecare actor politic a căutat să beneficieze de capitalul electoral al partenerilor. Coaliţiile au expri-mat, de asemenea, şi voinţa de a ocupa cu orice preţ un loc, o “nişă ecologică” în jungla puterii: “Tendinţa către consens, ori măcar către coaliţii, a dominat şi domină încă scena publică românească. Sub ascunzişul acestei aspiraţii, instituţiile statului ajung să fie dominate plurifocal, de mai multe centre sau grupuri de autoritate. Blocajul poate să ajungă a fi deplin. Când balanţa tinde să se deplaseze firesc, înspre unul dintre aceste grupuri – şi deci blocajele socio-economice şi politice să se atenueze – automat se declanşează reacţia tuturor celor ce se tem că vor rămâne pe termen lung în afara jocului politic, ori că, de acum, vor fi eliminaţi de acesta. Rezultatul este mersul către o coaliţie încă mai largă, în care din nou să se blocheze totul – şi ciclul se reia” (Dragomir, 1992: 229-229).


223

BIBLIOGRAFIE

Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale, în: “Suplimentul Revistei române de drep-turile omului”, august 1994. Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, L’Harmattan, Paris, Montréal, 1998. Cristian Bocancea, Le Pluralisme politique en Roumanie, CIRESS, Toulouse, 1991. Pavel Câmpeanu, De patru ori în faţa urnelor, Editura ALL, Bucureşti, 1993. Petre Datculescu şi Klaus Liepelt (editori), Renaşterea democraţiei: alegerile din România de la 20 mai 1990, IRSOP, Bucureşti, 1991. Caius Dragomir, Tranziţia politică actuală. Eseuri II, Editura “Dacia”, Cluj, 1992. Sabina Fati, PUNR – prezent şi tendinţe, în: “Sfera politicii”, nr. 33/1995. Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România (1989-1998), Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1999. Gabriel Ivan, Convenţia Democratică, în: “Sfera Politicii”, nr. 33/1995. Georges Lavau, Partis et systèmes politiques: interactions et fonctions, în: Sociologie politique (Textes reunis par P. Birnbaum et Fr. Chazel), tome 2, Librairie Armand Colin, Paris, 1971. Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism, Humanitas, Bucureşti, 2002. Claus Offe, Politica etnică în cadrul tranziţiei est-europene, în: “Polis” (Revistă de ştiinţe politice), nr. 2/1994. Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995. Adrian Păunescu, Referendum pentru sistemul social, în: Revista “Totuşi iubirea”, nr. 29/1991. ***, Personalităţi publice – politice (1992-1994), Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1994. Cristian Preda, Sistemul politic românesc după patru scrutinuri, în: “Studia Politica” (Revista Română de Ştiinţă Politică), Vol. I, No. 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001. Marian Preda, Partidele politice din România: clasificare şi relaţii parlamentare, în: “Revista de cercetări sociale”, nr. 3/1994. Al. Radu, Gh. Radu, Ioana Porumb, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995. Petre Roman, România încotro?, Fundaţia pentru Studii Politice “Ion Aurel Stoica”, în colaborare cu Editura “Scripta”, Bucureşti, 1995. Andrei Roth, Un naţionalism “bun” şi unul “rău”? Delimitări terminolo-gice şi conceptuale, în: “Polis”, nr. 2/1994.


Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei, Editura Staff, Bucureşti, 1996. Ulm Spineanu, Mâine, democraţia creştină şi viitorul României, Editura ALL, Bucureşti, 1993. Valentin Stan, Drepturile colective: pericol sau speranţă, în: “Revista română de drepturile omului”, nr. 6-7/1994. Ion Aurel Stoica, Neosocial-democraţia, Fundaţia pentru Studii Politice “Ion Aurel Stoica”, în colaborare cu S.C. “România Azi” S.A., Bucureşti, 1994. Stan Stoica, Mic dicţionar al partidelor politice din România (1989-2000), Editura Meronia, Bucureşti, 2000. Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995. Jan Vermeersch, Stânga în Europa Centrală: Conceptul, în: “Sfera politicii”, nr. 20/1994. George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Editura ALL, Bucureşti, 1998.

Capitolul IV.pdf

Documents

Transcript of Capitolul IV.pdf