CAPITOLUL II Identificarea Criminalistica

7/21/2019 CAPITOLUL II Identificarea Criminalistica

http://slidepdf.com/reader/full/capitolul-ii-identificarea-criminalistica 1/5

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Identificarea criminalistică este o problemă prioritară şi centrală a criminalistica. Scopul criminalistica îl constituie

stabilirea identităţii şi, în egală măsură, a neiden -tităţii. Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice sunt:

individualitatea, -.abilitatea relativă şi refiectivitatea. Identificarea criminalistică trebuie să respecte Armatoarele principii:

a. principiul identităţii) b. principiul delimitării obiectelor iden- zificării criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte

mijloc de identificare; c. principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare; d. principiul dinami cităţii şi

interdependenţei cauzale. Expertul este obligat să exprime cea mai mică îndoială (Edmond Locard).

1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice

1.1. Identificarea

Identificarea reprezintă „problema centrală a investigaţiei criminalistice". (Paul L. Kirk, 1966). „Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte

sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte ilicite, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii

adevărului în procesul judiciar 1 Este de luat în considerare şi o altă opinie, potrivit căreia identic înseamnă „exact, la fel, perfect asemănător

(cu cineva sau ceva), întocmai, aidoma", iar identificare „ansamblu de mijloace şi metode folosite de organele judiciare pentru stabilirea identităţii unei persoane pe baza trăsăturilor şi particularităţilor acesteia". (Dicţionar

Enciclopedic, voi. al ffl-lea H-K, p. 156, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999). Micul Dicţionar Academic, voi. alIII-lea, pp. 10-11, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, dă definiţii mai cuprinzătoare; astfel aidentifica înseamnă: „1. a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru, a recunoaşte; 2. a considera cafiind identice două sau mai multe obiecte, fiinţe etc; 3. a se simţi întocmai cu cineva sau ceva, a se confunda; 4.a acţiona aşa cum ar face-o altcineva; 5. a deveni acelaşi cu..., a se contopi".

De asemenea, identificare înseamnă: „1. stabilirea identităţii unei persoane sau a unui lucru, recunoaştere; 2.stabilire a unui raport de identitate între două lucruri, obiecte etc; 3. senzaţia de a fi întocmai cu cineva sau ceva;4. acţionare în acelaşi mod în care ar face-o altcineva; 5. confundare. 6. contopire".

Iată ce corespondenţi semantici avem pentru identitate: „1. coincidenţă în toate aspectele cu sine însuşi; 2.(Logică) principiul identităţii: principiul fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul şiacelaşi sens în decursul aceleiaşi operaţii; 3. asemănare perfectă; 4. ansamblu de date prin care se identifică o persoană".

„Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-şi manifestaindividualitatea în timp şi în spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc detoate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor".2

Realizarea identificării presupune a se stabili nerepetabilitatea unui obiect prin evidenţierea deosebirilor faţăde orice alt obiect. Identificarea se stabileşte pe baza caracteristicilor generale şi individuale, iar uneori pe baza unor

caracteristici temporare. Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod fixist, întrucâttoate caracteristicile ei sunt într-o permanentă transformare3.

Scopul final al identificării, în criminalistică, îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi

1 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. cit., p. 31. 2 A. Lalande, Vocabulaire technicjue et critique de Philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1974, p. 454. 3 Emilian Stancu, op. cit., p. 30.



persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea identităţii, ci şi stabilirea neidentităţi4

Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte: a. obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracţional sau create în procesul săvârşirii unei infracţiuni,

denumite şi obiecte concrete sau de identificat; b. obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în câmpul infracţional, denumite şi

obiecte verificate sau identificatoare.

1.2. Premiseleştiinţifice ale identificării criminalistice

a. Individualitatea (irepetabilitatea).

b. Stabilitatea relativă. După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:

• nemodificabile (desenele papilare);• relativ modificabile (scrisul de mână); • modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial (deghizarea sau ştergerea urmelor). c. Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflectate). După natura lor, reflectările pot fi: • reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau de destratificare) ori dinamice

(tăiere, despicare), ce redau particularităţile exterioare ale obiectelor şi fiinţelor;

•

reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere);• reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc);• reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video). În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă într-o modificare de substanţă pe

sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă.5

Identificarea se poate face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual: • după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în cazul infracţiunii cu urme

experimentale);• din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după semnalmente, declaraţii); • pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, a cadavrelor şi a persoanelor cu identitate

necunoscută, a persoanelor dispărute, a scrisului de mână, a operelor de artă, a autovehiculelor etc; • după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de infracţiuni).

13- Principiile identificării criminalistice

Potrivit profesorului Camil Suciu există următoarele principii:

a. principiul identităţii (identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul);

b. principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte

mijloc de identificare. De reţinut:

• obiectul scop al identificării este un obiect material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită şi

concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau

destinate să servească la săvârşirea faptei, procedeul infracţiunii etc);

•

obiectul mijloc de identificare este alcătuit din urmele obiectului scop şi din modelele de comparaţie.

c. principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.

d. principiul dinamicităţii şi interdependenţei cauzale.

1.4. Etapele identificării criminalistice

a. Stabilirea apartenenţei după gen

Se realizează pe calea examinării caracteristicilor generale care definesc o anumită categorie de obiecte.

4 Lucian Ionescu, op. cit., p. 112. 5 Ibidem



b. Identificarea individuală

Se realizează o îngustare a sferei obiectelor cu aceleaşi caracteristici până la individualizarea corectă.

Identificarea individuală reprezintă afirmarea identităţii.6

Identificarea generică şi identificarea individuală sunt părţi componente ale procesului unic de identificare

criminalistică.

c. Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiinţe (modalitatea preferată şi cea mai

frecventă).

Identificarea se poate realiza:

• după semnalmentele exterioare, luându-se în calcul semnalmentele anatomice (sex, vârstă,

constituţia corpului, caracteristicile elementelor faciale), semnalmentele funcţionale (expresia fizionomiei,

mersul, vocea, gesticulaţia), semnele particulare (cicatrice, negi, aluniţe, riduri, tatuaje), îmbrăcămintea şi

obiectele purtate;7

• după fotografie, cu respectarea regulilor expuse în Capitolul IV, Elemente de fotografie judiciară şi în

Capitolul IX, Tehnici de identificare şi înregistrare a per soanelor;

• caracterele de ordin antropologic, care se aplică îndeosebi la identificarea cadavrelor (metoda M.Gherasimov — C. Rişcuţia de reconstituire a feţei după craniu);

• după urmele papilare, digitale, palmare şi plantare, metodă care s-a dovedit, până în prezent,

infailibilă; • după urme de dinţi (îndeosebi la infracţiunile cu mobil sexual, dar şi pentru identificarea victimelor încazuri de accidente, explozii, incendii, calamităţi), urme de buze (relevate pe pahare, ceşti, tacâmuri, în formălatentă sau ca impresiuni de stratificare), urme de urechi (pavilionul şi lobul urechii interesează îndeosebi lafurturile din locuinţe, imprimate sub formă latentă pe supra faţa exterioară a uşii de la intrare) şi urme de unghii

(prezente la agresiuni şi infracţiuni cu mobil sexual). • după urme biologice (sânge, salivă, spermă, fire de păr, transpiraţie, urină); • după miros, cu ajutorul câinelui dresat sau prin expertiză odorologică; • după scris, după voce şi vorbire, după mers8. Mersul este studiat în prezent de specialişti din Marea

Britanie, fiind la fel de relevant, pentru identificare, ca şi amprenta papilară; • după ADN (Acidul dezoxiribonucleic), metodă demonstrată de Alex Jeffreys, în anul 1985.

2. Metodologia identificării criminalistice

2.1. Fundamentul metodologic al identificării criminalistice

Acesta constă din selectare şi comparare. Identificarea criminalistică are două faze: a. examinarea separată a urmelor şi a modelelor de comparaţie, stabilindu-se caracteristicile de gen şi

individuale; sunt excluse cele cu particularităţi deosebite; b. examinarea comparativă, care presupune stabilirea coincidenţei sau concordanţei ori a deosebirilor

sau neconcordanţei dintre urmă şi modelele de comparaţie. Examinarea se face prin următoarele metode: • metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiaţii ultraviolete, fotografia de examinare

etc);

•

metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor [obiectelor] de comparat în acelaşi câmp vizual,cât mai aproape unul de celălalt);

• metoda îmbinării sau îmbucşării, în vederea obţinerii continuităţii liniare (urme de tăiere, striaţii de pe gloanţe etc);

6 Lucian Ionescu, op. cit., p. 115. 7 Corneliu Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Ministerul de Interne, Serviciul cultural, presă şi editorial, Bucureşti, 1974; LucianIonescu, Dumitrescu Sandu, Identificarea criminalistică,Editura Ştiinţifică, 1990, pp. 18-31. 8 Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Junimea, Iaşi, 1973; Ion Anghelescu, Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.



• metoda suprapunerii, care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, pentru a determina identitateaformală;

• metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse.

22. Reguli pentru obţinerea modelelor de comparaţie:

a. să se cunoască persoana sau obiectul de la care provin;

b. la obţinerea modelelor de comparaţie, să se ţină cont de condiţiile în care s-a format urma la locul faptei;

c. urma şi modelele tip de comparaţie să conţină suficiente elemente caracteristice de individualizare afactorului creator;

d. în momentul examinării să fie folosite modele similare, având aceeaşi provenienţă.

2.3. Formularea concluziilor

Edmond Locard: „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la concluzii mai ferme decât celefurnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimaţi-o."

L. Retail, despre sarcina expertului: „raportul său să exprime îndoiala tot atât de clar ca şi certitudinea". Concluziile pot fi: a. categorice, concretizate într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc. Concluzia expertului nu are valoare absolută. Veridicitatea urmează să fie

stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. b. concluzii de probabilitate

Probabilitatea se exprimă printr -o funcţie de frecvenţă9 , de tipul: 0 < P(A) < 1, în care 0 = imposibil(probabilitate 0); 1 = certitudine (probabilitate de 100%); P = probabilitatea; A = elementul întâmplător.

Probabilitatea repetabilităţii depinde de experienţa expertului (apreciere subiectivă), volumul datelor

centralizate, de studii experimentale şi cercetări fundamentale (apreciere obiectivă). Concluziile cu caracter de probabilitate sunt considerate de cei mai mulţi teoreticieni ca utile şi pertinente

(Buuş Alexandru)10, urmând a fi coroborate cu celelalte probe.

c. Concluzii de imposibilitate, exprimate prin formula „Nu se poate stabili" (NSP), ca urmare a unor

factori, de regulă, obiectivi (starea obiectelor examinate; insuficienţa materialelor de comparaţie; limitelecunoaşterii ori o dotare tehnică proastă), dar şi subiectivi (superficialitate, alegerea defectuoasă a unei metode,lipsa pregătirii etc).

Este important de subliniat însă că NSP este o concluzie de probabilitate, adică fapta incriminată nu seexclude.

2.4. Suplimentul de expertiză şi noua expertiză

a. Suplimentul de expertiză se dispune când se solicită lămurirea unor aspecte noi sau clarificarea unorafirmaţii (art. 124 C. pr. pen.). Poate fi efectuată de către acelaşi expert.

b. Noua expertiză (contraexpertiză) este dispusă din oficiu sau la cererea unei părţi interesate,urmărindu-se verificarea primei expertize de către un alt expert sau de către o comisie de experţi (art. 125 C. pr.

pen.). Prima expertiză se efectuează în laboratoarele interjudeţene (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara), iar noua

expertiză, la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice al Ministerului de Justiţie. Legea nu limitează numărul de expertize. Organul judiciar trebuie să-şi formeze propria părere şi să opteze

9 Buuş Alexandru, Ionescu Petre. „Valorificarea scriptelor de comparaţie în expertiza criminalistică asupra scrisului", în Revista

Română de Drept, nr. 1,1971, pp. 98-105. 10 Lucian Ionescu, Criminalistica. Note de curs, ed. cit., p. 119



pentru concluziile majoritare.11

Institutul Naţional de Expertize Criminalistice efectuează şi prima expertiză în cazurile de marecomplexitate pentru care laboratoarele interjudeţene nu au dotarea necesară. Are următoarea structură:

2.4.1. Sectorul „identificării criminalistice", cu secţiile:

a. expertiza documentelor; b. expertiza dactiloscopică, traseologică şi balistică;

c. expertiza fizico-chimică şi biologică. 2.4.2. Sectorul „inginerie criminalistică", cu secţiile: a. expertiza în accidentele de trafic şi de muncă; b. expertiza în incendii şi explozii; c. expertiza înregistrărilor audio-video şi foto. Poliţia română este abilitată prin Legea nr. 218,23 aprilie 2002 să efectueze expertize criminalistice şi

constatări tehnico-ştiinţifice prin laboratoarele şi specialiştii proprii acreditaţi (art. 26, punctul 15).

Institutul de Criminalistică din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române a primit, la data de18 decembrie 2006, Certificat de Acreditare din partea Asociaţiei de Acreditare din România — RENAR,conform standardului SR EN ISO/CEI 17025:2005, „pentru activitatea de efectuare încercări ca laboratoare de

ter ţă parte pentru domeniile: expertiză criminalistică clasică; identificări judiciare; analize fizico-chimice îndomeniul chimiei judiciare; expertize biocriminalistice".

ÎNTREBĂRI: 1. în ce constă identificarea criminalistică? 2. Cum se clasifică obiectele examinate după gradul de modificabilitate? 3. Ce înseamnă obiect scop al identificării şi obiect mijloc de identificare? 4. Care sunt etapele identificării criminalistice?

5.

Care sunt principalele reguli pentru obţinerea modelelor de comparaţie? 6. Cine a formulat regula următoare pentru expert: „raportul său să exprime îndoiala tot atât de clar ca şi certitudinea"?

7. Cum sunt considerate de specialişti concluziile cu caracter de probabi litate?

8. Care este elementul pozitiv al concluziilor de imposibilitate?

11 Ibidem, p. 119.

CAPITOLUL II Identificarea Criminalistica

Documents

Transcript of CAPITOLUL II Identificarea Criminalistica